management bancar ifrid

MANAGEMENT BANCAR

suport de curs pentru IFR/ID

Autor:

Prof.univ.dr. Dan CONSTANTINESCU [email protected]

București

2012

1

CUPRINS

pag.

Ghid de studiere a cursului Scopul cursului Structura cursului Studiul cursului Evaluarea Oportunități Alte instrumente pentru studiu Specificații tehnice

Cursul 1. Repere conceptuale

Sistemul bancar din România Activităţi specifice instituţiilor de credit

Cursul 2. Managementul riscurilor bancare

Riscurile bancare; definiţii şi clasificări Reglementări privind riscurile bancare Proceduri şi politici utilizate în managementul riscului

Cursul 3. Instrumente, produse si servicii bancare

Instrumente bancare Produse şi servicii bancare – concept şi structură Principalele categorii de produse şi servicii bancare

Cursul 4. Sisteme de plăți și decontare

Sistemul de plăţi şi importanţa sa economică Sistemul de compensări şi decontări interbancare

Cursul 5. Managementul trezoreriei

Trezoreria - concept şi spaţii de operare Piaţa monetară şi relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală Managementul lichidităţii Rezervele minime obligatorii

Cursul 6. Capitalul bancar

Capitalul bancar; funcţii şi structură Adecvarea capitalului şi semnificaţia ei în privinţa limitării riscului

Cursul 7. Managementul operatiunilor cu depozite

Depozitele bancare şi gestiunea acestora Garantarea depozitelor bancare Cunoaşterea clientelei şi prevenirea spălării banilor murdari

3 3 3 3 4 5 5 5

7

7 11

15

15 22 26

34

34 40 42

46

46 49

54

54 55 63 67

72

72 75

79

79 81 83

2

Cursul 8. Managementul operatiunilor de creditare Creditul bancar; tipologia creditelor Coordonate de bază privind operaţiunile de creditare bancară Metode de analiză utilizate în fundamentarea deciziei de creditare Decizia de creditare şi administrarea creditului

Cursul 9. Managementul operatiunilor valutare

Poziţia de schimb: indicatori şi utilitatea ei în monitorizarea riscului valutar Operaţiuni valutare pentru clienţii băncilor Operaţiuni de schimb valutar; swap-ul valutar

Cursul 10. Venituri şi performanţe bancare

Marja de dobândă - principala sursă de venituri a băncilor Evaluarea şi analiza performanţelor bancare

Rezultatele testelor-grilă

89 89 91 94

101

106 106

108 109

114

114 119

126

3

GHID DE STUDIERE A CURSULUI

Bine aţi venit la acest curs de învăţământ la distanţă privind

managementul bancar ! Scopul cursului Cursul îşi propune să ofere, în primul rând studenţilor care se pregătesc

să devină specialişti în domeniul economic şi financiar, cunoştinţele necesare pentru înţelegerea şi familiarizarea cu principalele repere ale sistemului bancar, precum şi cu cele mai importante teorii şi metode de analiză, prevenire şi control al riscurilor bancare, privite atât în individualitatea lor cât şi din perspectiva globală a riscului sistemic.

De asemenea, sunt prezentate modalităţile de fundamentare a deciziilor pentru fiecare categorie de operaţiuni bancare, în ideea controlului riscurilor, precum şi criteriile de evaluare a performanţelor instituţiilor de credit.

Prin conţinutul de idei teoretice şi al utilităţii practice, lucrarea se adresează, în egală măsură, tuturor celor care doresc să-şi îmbogăţească cunoştinţele în acest domeniu și poate fi de folos oricărei persoane ce doreşte o înţelegere a fenomenelor și proceselor specifice managementului bancar.

Structura cursului Am structurat cursul în 10 unități de învățare (secțiuni, lecții), iar durata

de asimilare a fiecărei secțiuni este indicată la începutul acesteia. Fiecare unitate de învățare începe prin prezentarea obiectivelor și

descriptorilor secțiunii în cauză, informaţii care au drept scop formarea unei imagini despre ceea ce studenţii vor învăţa pe parcursul secţiunii, indicând totodată cunoştinţele, competenţele şi abilităţile de care vor dispune după parcurgerea acesteia.

La finalul fiecărei lecții sunt prezentate o serie de întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate, precum și testele-grilă aferente unității de învățare respective.

Cursul se poate parcurge atât în întregime, respectând ordinea lecţiilor, cât şi parţial, prin studierea numai a acelei părţi pe care o consideraţi utilă.

Pentru evaluarea finală este, însă, necesară parcurgerea tuturor lecţiilor şi efectuarea exerciţiilor practice și a testelor-grilă propuse spre rezolvare.

Studiul cursului Estimăm că durata medie de studiere a cursului va fi de 30 de ore. În

mod normal, se consideră că un asemenea curs se poate studia aproximativ 10 ore pe săptămână, deci este de așteptat ca studiul să dureze circa 3 săptămâni, în timp ce pentru examen ar mai fi necesar circa o săptămână.

4

Nu fiţi îngrijoraţi dacă, la început, unii termeni vi se par necunoscuţi, deoarece ei vor fi explicaţi în lecţiile din cadrul cursului. Nivelul cursului este astfel gândit pentru a fi utilizat de persoane ca dumneavoastră, ce vor lucra în acest domeniu, sau care vor fi potenţiali apropiaţi de acesta.

Este de dorit să studiaţi lecţiile pe calculator sau din manual. Totodată sunteţi invitaţi să răspundeţi la întrebările de autoevaluare, să efectuaţi lucrările şi exerciţiile practice. Dacă într-o anumită lecţie se regăsesc referinţe către alte resurse şi materiale tipărite sau în format electronic, pe Internet, vă sugerăm să le parcurgeţi.

Așa cum am arătat anterior, fiecare secţiune începe prin prezentarea cunoştinţelor, competenţelor şi abilităţilor pe care le căpătaţi după studierea respectivului material. Citiţi-le la început pentru a vă face o imagine despre ceea ce veţi învăţa şi mai citiţi-le la sfârşitul lecţiei pentru a vă asigura că aţi atins aceste obiective.

Pentru a testa cunoştinţele asimilate aveţi la dispoziţie o serie de întrebări, teste şi exerciţii practice. Acestea sunt menite să vă ajute să fiţi convinşi că aţi asimilat cunoştinţele prezentate. Testaţi-vă cunoştinţele doar după ce parcurgeţi lecţia şi nu vă uitaţi la răspunsuri decât dacă aţi epuizat toate posibilităţile de a răspunde de unul singur la acea întrebare sau problemă. Subliniem că aceste teste sunt pentru uzul personal, atâta vreme cât răspunsurile pe care le daţi sunt văzute doar de dumneavoastră.

Noi am încercat să facem materialele de curs cât mai clare cu putinţă, dar este inevitabil să găsiţi unele părţi mai greu de înţeles decât altele. În cazul în care doriţi un ajutor suplimentar nu ezitaţi să cereţi acest lucru atât de la cadrele didactice şi tutorii pe care-i aveţi la curs şi la activităţile de seminar şi laborator. În măsura posibilităţilor, noi, autorii vă răspundem la solicitările dumneavoastră.

Pe durata cursului puteţi transmite întrebările prin e-mail titularului cursului, la adresa indicată. Răspunsurile le veţi primi în aproximativ două-trei zile pe adresa dvs. de e-mail.

Evaluarea Examenul final va consta dintr-un test grilă cu 20 de întrebări și

răspunsuri multiple, precum și din susținerea, în ziua testării finale, a unui proiect/referat/eseu.

Înainte de examen păstraţi-vă circa o săptămână în care să revedeţi materialele studiate şi exerciţiile practice pe care le-aţi realizat prin studiu individual. Totodată parcurgeţi însemnările luate în sala de curs, la seminarii sau în laboratoare.

Nu în ultimul rând, împărtăşiţi experienţa dumneavoastră cu alţi colegi din grupă sau alte cunoştinţe care studiază sau au studiat această disciplină.

Succes!!!

5

Oportunităţi După încheierea programului de studii, acest curs vă oferă accesul pe

piaţa forţei de muncă în ocupaţii din domeniul financiar1, de exemplu: - administrator credite - agent de compensare - analist bancar - analist credite - consilier financiar-bancar; - consultant bancar - economist banca - expert financiar-bancar - inspector financiar-bancar; - ofițer bancar (credite, marketing, produse si servicii bancare) - proiectant produse bancare - referent bancar. - specialist control risc - trezorier

Câştigul pe care l-aţi putea obţine din practicarea acestor meserii se poate situa în intervalul: 200-800 euro/lună

Alte intrumente pentru studiu La prezentul curs se adaugă suportul electronic pe CD şi web site-ul

http://www.elearning.ueb.ro Atât pe CD, cât şi pe site-ul dedicat disciplinei de Management bancar

puteţi găsi alte aplicaţii foarte utile în aprofundarea cunoştinţelor acumulate din cursul tipărit.

Specificaţii tehnice Web-site-ul cursului este realizat să poată fi vizualizat cu un minim de

cerinţe tehnice. Vă rugăm să reţineţi că suportul tehnic poate fi oferit de administratorul cursului doar dacă sunt îndeplinite aceste cerinţe minime.

Cerinţe minimale pentru PC: Hardware:

Pentium Procesor sau echivalent, 500 MHz Memorie de 512 MB Ram Spaţiu pe hard-disk de 10 Mb. Conexiune la Internet

Software: Windows 98, XP, NT or 2000, Vista, Win7 Acrobat Reader Microsoft Internet Explorer 6 (or later) E-mail

1 Conform Clasificării Ocupațiilor din România (COR)

7

Cursul 1. REPERE CONCEPTUALE Durata medie de parcurgere recomandată: 1,5 ore

Obiectivele cursului - prezentarea principalelor categorii de instituții care formează arhitectura

sistemului bancar; - delimitarea funcțiunilor și activităților bancare de alte activități din sfera

comercială;

Conținutul cursului - Sistemul bancar din România - Activităţi specifice instituţiilor de credit - Întrebări de verificare - Teste grilă

1.1. Sistemul bancar din România

În literatura de specialitate regăsim mai multe noţiuni prin care se denumeşte ansamblul instituţiilor care operează pe segmente specifice ale pieţei financiare, cuprinzând piaţa monetară, piaţa valutară şi piaţa creditului, dintre care cele mai utilizate sunt noţiunile de sistem bancar şi aparat bancar. Evident că între cele două concepte există o relaţie de incluziune, sistemul bancar cuprinzând şi ansamblul relaţional dintre instituţiile ce formează aparatul bancar, ansamblu dominat de operaţiile şi tranzacţiile active şi pasive desfăşurate de entităţile componente. Din punctul de vedere al funcţiunilor specifice şi al modului de participare la activităţile sistemului, aparatul bancar poate fi structurat în trei mari categorii de instituţii:

- instituţii de credit; - instituţii conexe; - instituţii de reglementare şi supraveghere.

Noţiunea de instituţie de credit este specifică Uniunii Monetare Europene şi grupează, la rândul ei, o serie destul de largă de entităţi, dintre care enumerăm: băncile universale, băncile mutuale sau cooperativele de credit, casele de economii, casele de credit municipal şi alte instituţii specializate. Dacă modelul băncii universale, ca instituţie ce oferă o gamă diversă şi completă de servicii financiare, este predominant în Europa continentală, spaţiul anglo-american este caracterizat printr-o specializare mult mai strictă a instituţiilor bancare, model care se aplică - cu unele specificităţi - şi în Japonia. Chiar şi pentru ţările în care băncile universale predomină, termenul de universal nu trebuie considerat într-o accepţiune fetişizantă, întrucât şi în acest caz putem vorbi despre o anumită diversitate instituţională. Profesorul Costin Kiriţescu defineşte, în funcţie de specificul activităţilor desfăşurate, următoarele categorii de bănci [3]:

8

- bănci de afaceri, care se ocupă - în principal -cu investirea depunerilor pe termen lung, primite de la clienţi, în participaţii la întreprinderile existente sau în formare, contribuind astfel la crearea şi reorganizarea de mari întreprinderi;

- bănci de depozit (bănci comerciale), axate pe colectarea depunerilor la vedere sau pe termen scurt, oricât de mici şi de numeroase, pe care le fructifică prin acordarea de credite cu scadenţe foarte apropiate atât industriei, cît şi comerţului;

- bănci electronice, care utilizează serviciile calculatorului electronic în operaţiunile obişnuite efectuate;

- bănci industriale, care îşi procură fondurile pe baza unor forme de economisire pe termen lung (engl. investment share) şi acordă credite pe termene, de asemenea, mai îndelungate, întreprinderilor industriale.

Alţi autori [2], studiind procesul de globalizare financiară care se traduce prin emergenţa progresivă a unei industrii bancare mondiale, definesc mai multe modele de bancă, dintre care amintim:

- modelul băncii dividende, propus în 1995 de către Henry de Carmoy, al cărui obiectiv prioritar este rentabilitarea fondurilor proprii;

- modelul băncii fragmentate, al cărui autor L. Bryan optează spre o separare completă a activităţilor de depozit şi creditare, diferitele funcţii ale unei bănci urmînd a fi exercitate de entităţi juridice distincte, care alcătuiesc - de sine stătător - o bancă;

- modelul băncii la distanţă, care va afecta relaţia bancă-clienţi prin utilizarea unor instrumente intermediare specifice tehnologiei informaţiilor;

- modelul băncii virtuale, care va antrena distanţarea clientului faţă de bancă şi depersonalizarea relaţiilor cu clienţii, facilitând migraţia consumatorilor.

O altă structurare a băncilor poate fi realizată în funcţie de domeniile de specializare generate de predominanţa diferitelor categorii de operaţiuni. Vom distinge, în acest sens:

- bănci specializate în operaţiuni de retail, caracterizate printr-un număr mare de clienţi, operaţiuni frecvente şi de valori relativ reduse, comisioane şi taxe nediferenţiate, produse standardizate, marjă ridicată şi costuri operaţionale semnificative;

- bănci specializate în operaţiuni de tip corporate, având ca specific: o clientelă redusă numeric, operaţiuni de valoare mare, comisioane şi taxe negociabile, servicii şi produse adecvate, marjă redusă, intervenţie consistentă pe piaţa interbancară şi pe pieţele internaţionale;

- bănci specializate în activităţi dedicate (private banking), care se adresează - în principal - marilor fonduri de pensii, fundaţiilor şi clienţilor cu proprietăţi numeroase şi a căror dedicare instituţională include activităţi de consulting şi sinteză informaţională;

- bănci specializate în activităţi de investiţii financiar-bancare

(investment banking), caracterizate printr-o penetrare semnificativă a

9

pieţei de capital şi prin dezvoltarea acţiunilor de marketing financiar-bancar, asigurând clienţilor inclusiv relaţii de parteneriat în afaceri;

- bănci specializate în activităţi de asigurări bancare (insurance

banking), care utilizează atât produse proprii, cât şi produse ale unor companii de asigurări cu care se stabilesc relaţii de parteneriat.

Potrivit legislaţiei bancare în vigoare, în România pot fi autorizate să desfăşoare activităţi bancare patru categorii de instituţii de credit, ale căror elemente definitorii sunt atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi plasarea disponibilităţilor sub formă de credite în nume şi cont propriu. Acestea sunt:

- băncile comerciale româneşti şi sucursalele băncilor străine; - organizaţiile cooperatiste de credit; - instituţiile emitente de monedă electronică; - băncile de economii pentru domeniul locativ; - bancile ipotecare.

Din gama instituţiilor conexe sistemului bancar se pot enumera: - fondurile de garantare a depozitelor; - societăţile de transfer de fonduri şi decontare; - fondurile de garantare a creditelor. Scopul Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar este

acela de a garanta rambursarea depozitelor constituite la societăţile bancare de către deponenţi persoane fizice, potrivit condiţiilor şi limitelor stabilite în legea sa de funcţionare. Societăţile bancare autorizate să primească fonduri de la persoane fizice în conformitate cu prevederile legii bancare sunt obligate să participe la constituirea resurselor financiare ale Fondului de garantare.

Fondul compensează plata depozitelor atunci când acestea devin indisponibile, respectiv de la data prevăzută în hotărârea judecătorească definitivă şi executorie de începere a procedurii falimentului băncii. În acelaşi timp, fondul se subrogă în drepturile deponenţilor pentru o sumă egală cu plăţile pe care le-a efectuat pentru depozitele garantate.

În România, transferul de fonduri între instituţiile de credit, între instituţiile de credit şi Banca Naţională a României, între instituţiile de credit şi Trezoreria statului, între Trezoreria statului şi Banca Naţională a României, între instituţiile de credit şi casele de compensaţii interbancare şi/sau titularii conturilor de decontare autorizaţi de Banca Naţională a României, precum şi decontarea fondurilor se efectuează de către Societatea Naţională de Transfer de Fonduri şi Decontări - TransFonD S.A., în calitatea sa de agent al Băncii Naţionale a României, în numele şi pe contul Băncii Naţionale a României.

În calitate de agent al Băncii Naţionale a României, TransFond asigură activitatea de evidenţă a garanţiilor aferente decontării operaţiunilor compensate multilateral şi bilateral, a operaţiunilor cu valori mobiliare şi a celor cu carduri în lei.

Fondurile de garantare a creditelor au ca principal obiect de activitate asigurarea parţială a garanţiilor directe şi indirecte aferente creditelor contractate de întreprinzatori, în vederea sprijinirii acestora în realizarea

10

criteriilor de eligibilitate pentru obţinerea creditelor necesare şi a minimizării costurilor aferente.

Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzătorii Privaţi a fost constituit iniţial cu sprijinul statului - prin intermediul Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi Dezvoltarea Întreprinderilor Mici şi Mijlocii - ca societate comercială pe acţiuni, prevederile statutare permiţând extinderea acţionariatului prin includerea de societăţi comerciale bancare şi de asigurare, a unor organisme neguvernamentale, române şi străine, precum şi a agenţilor economici români sau străini.

Fondul de Garantare a Creditului Rural este organizat pe aceleaşi repere funcţionale, adaptate – desigur - la specificul potenţialilor săi clienţi. El se adreseaza IMM-urilor care solicită credite în lei sau în valută de la bănci comerciale şi nu deţin garanţii materiale suficiente. Garanţia emisă de Fond se poate utiliza în procesul de negociere a creditelor la bancile cu care Fondul are încheiate convenţii de împărţire a riscului. Fondul naţional de garantare a creditelor pentru întreprinderile mici şi mijlocii a fost înfiinţat tot ca o societate comercială pe acţiuni, de către Ministerul pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie, în calitate de reprezentant al statului în exerciţiul tuturor drepturilor şi îndeplinirea tuturor obligaţiilor ce îi revin în calitate de acţionar unic. El are ca obiect de activitate exclusiv garantarea creditelor sau a altor instrumente de finanţare care pot fi obţinute de către întreprinderile mici şi mijlocii de la băncile comerciale ori din alte surse. În ceea ce priveşte instituţiile de reglementare şi supraveghere, rolul primordial îi revine Băncii Naţionale a României care, potrivit Statutului său, răspunde de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.

În cadrul politicii sale monetare, valutare, de credit şi plăţi, Banca Naţională a României poate acorda băncilor credite garantate, pe termene ce nu pot depăşi 90 de zile.

Banca Naţională a României deschide câte un cont curent pentru Trezoreria statului, pentru fiecare bancă şi pentru fiecare sucursală a unei bănci - persoană juridică străină, autorizată să funcţioneze în România. Banca Naţională a României emite reglementări generale privind instrumentele de plată, coordonează şi supraveghează sistemele de plăţi de interes naţional şi stabileşte măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea oricărei situaţii care periclitează buna funcţionare a sistemelor de plăţi. Ea poate asigura, de asemenea, servicii de compensare, depozitare şi plată prin intermediul conturilor deschise în evidenţele sale. În contextul interdependenţei diferitelor segmente ale pieţei financiare, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare colaborează cu Banca Naţională a României şi cu alte autorităţi şi instituţii publice în vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute de lege. Atribuţiile sale în domeniul bancar privesc, fără a se limita la

11

acestea, reglementarea, autorizarea şi supravegherea activităţii băncilor în calitate de depozitar al organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare. Trebuie reţinut faptul că - în afară de depozitarea activelor fondurilor de investiţii şi societăţilor de investiţii, distribuirea de titluri de participare la fonduri de investiţii şi acţiuni ale societăţilor de investiţii - băncile au dreptul să tranzacţioneze, în cont propriu sau în contul clienţilor, cu contracte futures şi options, instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii, valori mobiliare şi alte instrumente financiare. Ele pot, de asemenea, să efectueze operaţiuni de intermediere în oferta de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi să presteze serviciile aferente, să administreze portofoliile clienţilor şi să ofere consultanţă legată de aceasta, sau să păstreze în custodie şi să administreze valori mobiliare şi alte instrumente financiare. Toate aceste operaţiuni permise băncilor fiind specifice pieţei de capital, este firesc ca ele să se desfăşoare sub autoritatea CNVM. În acelaşi context şi ţinând seama de parteneriatul care se realizează în derularea activităţilor de tip bancassurance, Comisia de Supraveghere a

Asigurărilor colaborează şi ea la supravegherea sectorului bancar, evident pe domeniul ei concret de reglementare, autorizare şi control.

Mai recent, Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private a fost împuternicită, prin legea ei de înfiinţare, să intervină în calitate de supraveghetor specializat, în legătură cu calitatea de depozitar al fondurilor de pensii pe care o deţin băncile comerciale.

1.2. Activităţi specifice instituţiilor de credit

La o privire, fie ea şi fugitivă, a istoriei sistemului bancar se pot identifica trei coordonate perene de acţiune ale entităţilor componente, constând în atragerea de resurse, finanţarea prin intermediul creditelor şi efectuarea transferurilor monetare. Detalierea acestor coordonate, în contextul evoluţiei fireşti a instituţiilor de credit, ne poate configura ceea ce astăzi numim funcţiile principale ale unei bănci şi anume:

- atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile deschise de către aceştia;

- acordarea de credite pe diferite termene şi efectuarea altor tipuri de plasamente;

- gestiunea riscurilor specifice sistemului bancar; - emiterea de monedă şi punerea ei în circulaţie (monedă de hârtie şi

divizionară; monedă de cont); - efectuarea de viramente între conturile deschise la alte bănci şi a plăţilor

în numerar; - emiterea şi cumpărarea de instrumente de credit şi a altor titluri

negociabile; - vânzarea-cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare;

12

- sinteza informaţiilor privind mişcările de fonduri şi de valute; - asistenţă şi consultanţă financiar-bancară.

Desigur că, ţinând cont şi de specificităţile instituţiilor de credit prezentate în subcapitolul anterior, gama de operaţiuni poate fi extinsă sau limitată, diferenţele de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta ţinând, în special, de politicile naţionale în domeniu şi de cerinţele integrării economice internaţionale. Potrivit legislaţiei româneşti în vigoare, băncile pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate de către banca centrală (Banca Naţională a României), următoarele activităţi:

a. atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile; b. contractare de credite, incluzând printre altele: credite de consum,

credite ipotecare, finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de factoring, scontare, forfetare;

c. leasing financiar; d. servicii de transfer monetar; e. emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit,

cecuri de călătorie şi altele asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;

f. emitere de garanţii şi asumare de angajamente; g. tranzacţionare în cont propriu sau în contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:

- instrumente ale pieţei monetare, cum sunt: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit;

- valută; - contracte futures şi options; - instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii; - valori mobiliare şi alte instrumente financiare;

h. intermediere, în condiţiile legii, în oferta de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii aferente;

i. acordare de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte legate de aceasta, consultanţă şi prestare de servicii cu privire la fuziuni şi achiziţii de societăţi comerciale;

j. intermediere pe piaţa interbancară; k. administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de aceasta; l. păstrare în custodie şi administrare de valori mobiliare şi alte

instrumente financiare; m. prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul

creditării; n. închiriere de casete de siguranţă.

Băncile pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, şi alte activităţi

permise de legislaţia în vigoare, cum ar fi: depozitarea activelor fondurilor de investiţii şi societăţilor de investiţii, distribuirea de titluri de participare la fonduri de investiţii şi acţiuni ale societăţilor de investiţii, acţionarea ca operator al arhivei electronice de garanţii reale mobiliare, operaţiuni cu metale şi pietre

13

preţioase şi obiecte confecţionate din acestea, operaţiuni în mandat, servicii de procesare de date, administrare de baze de date ori alte asemenea servicii pentru terţi, participare la capitalul social al altor entităţi. Băncile pot presta servicii auxiliare sau conexe legate de activităţile desfăşurate, cum ar fi: deţinerea şi administrarea de bunuri mobile şi imobile necesare desfăşurării activităţii sau pentru folosinţa salariaţilor, şi pot efectua orice alte activităţi ori operaţiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizaţia acordată. Deşi nu se circumscriu specificului activităţii bancare, instituţiile de credit pot desfăşura şi operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile, cum ar fi, de pildă:

a. operaţiuni necesare desfăşurării activităţii, potrivit legislaţiei în vigoare; b. operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile destinate perfecţionării pregătirii

profesionale a salariaţilor, organizării unor spaţii de odihnă şi recreere sau asigurării de locuinţe pentru salariaţi şi familiile acestora;

c. închiriere de bunuri mobile şi imobile către terţe părţi, cu condiţia ca valoarea bunurilor mobile şi imobile închiriate să nu depăşească 5% din fondurile proprii ale băncii şi ca totalul veniturilor obţinute din aceste operaţiuni să nu depăşească 5% din totalul veniturilor băncii, mai puţin veniturile obţinute din aceste operaţiuni; aceste niveluri pot fi depăşite în cazuri bine justificate, numai cu aprobarea Băncii Naţionale a României;

d. operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile dobândite ca urmare a executării silite a creanţelor băncii.

Bunurile mobile şi imobile dobândite în urma executării silite a creanţelor băncii trebuie să fie vândute de către bancă în termen de un an de la data dobândirii, dacă aceste bunuri nu sunt utilizate pentru desfăşurarea activităţii curente. Pentru motive justificate, termenul poate fi prelungit cu aprobarea Băncii Naţionale a României. Deşi se insistă pe caracterul exhaustiv al activităţilor permise, pentru a preîntâmpina orice interpretare neconformă cu spiritul normelor în vigoare, legea prevede explicit o serie de interdicţii, rezultând, probabil, din experienţa departamentului de supraveghere. Astfel, sunt interzise următoarele categorii de activităţi:

a) operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile, cu excepţia celor reglementate, aşa cum s-a arătat mai sus;

b) gajarea propriilor acţiuni în contul datoriilor băncii; c) acordarea de credite sau furnizarea altor servicii clienţilor, condiţionată

de vânzarea sau cumpărarea acţiunilor băncii; d) acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă; e) primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în

încetare de plăţi; f) acordarea de credite condiţionată de acceptarea de către client de alte

servicii care nu au legătură cu operaţiunea de creditare respectivă.

14

Bibliografie 1) D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2009 2) N. Dardac, T. Vâşcu, Monedă - Credit 2, Editura ASE, Bucureşti, 2003 3) C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, Băncile - Mică enciclopedie, Editura

Expert, Bucureşti, 1998

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare) - Care sunt elementele definitorii ale instituțiilor de credit ? - Care sunt principalele instituții de credit reglementate în legislația

bancară românească ? - Enumerați principalele categorii de instituții conexe sistemului bancar. - Specificați diferența dintre Banca Națională a României și celelalte

instituții de reglementare și supraveghere. - Care sunt principalele categorii de activități desfășurate de instituțiile de

credit ? - Exemplificați activitățile interzise instituțiilor de credit.

Teste grilă (răspunsurile corecte se găsesc la sfârșitul suportului de curs)

1. Elementele definitorii ale instituţiilor de credit sunt: a. Atragerea de depozite şi operaţiunile de compensare b. Atragerea de depozite şi operaţiunile de leasing c. Atragerea de depozite şi acordarea de credite d. Acordarea de credite şi operaţiunile de compensare e. Acordarea de credite şi operaţiunile de casierie bancară

2. Societăţile de leasing fac parte din categoria: a. Instituţiilor de credit b. Instituţiilor conexe sistemului bancar c. Instituţiilor de reglementare şi supraveghere d. Instituţiilor financiare non-bancare e. Instituţiilor non-financiare

3. Care dintre următoarele instituţii nu pot fi autorizate să desfăşoare activităţi bancare, potrivit legislaţiei româneşti ?

a. Organizaţiile cooperatiste de credit b. Băncile de investiţii c. Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ d. Băncile de credit ipotecar e. Instituţiile emitente de monedă electronică

4. Instituţiile de credit pot desfăşura: a. Numai activităţi pe pieţele financiare reglementate b. Numai activităţi pe piaţa monetară şi piaţa valutară c. Orice tip de activităţi financiare d. Activitaţi de asigurări şi pe piaţa de capital e. Numai activităţile prevăzute în legislaţia bancară

15

Cursul 2. MANAGEMENTUL RISCURILOR BANCARE Durata medie de parcurgere recomandată: 4,5 ore

Obiectivele cursului

- definirea noțiunii de risc și prezentarea principalelor tipuri de risc; - identificarea metodelor de apreciere a poziţiei globale de risc; - prezentarea modalităților de control al riscurilor, la nivelul sistemului

bancar și pentru fiecare instituție de credit. Conținutul cursului

- Riscurile bancare; definiţii şi clasificări - Reglementări privind riscurile bancare - Proceduri şi politici utilizate în managementul riscului - Întrebări de verificare - Teste grilă

2.1. Riscurile bancare; definiţii şi clasificări În pofida viziunii catastrofice sugerate de noţiunea în cauză, riscul bancar este o categorie economică a cărei origine se află în incertitudinea care poate sau nu să genereze o pagubă şi vizează posibilitatea înregistrării unei pierderi financiare, fiind asociată cu probabilitatea de apariţie a unor evenimente nedorite [3].

Sensul conceptului se păstrează şi în abordările altor autori [4], chiar dacă apar anumite nuanţări de natură să contribuie la înţelegerea mai bună a fenomenului. Astfel, riscul este asimilat pierderilor asociate unor evoluţii adverse a rezultatelor (calificate ca risc „downside”), sau este definit ca posibilitatea impactului negativ asupra capitalului sau veniturilor unei bănci datorat unor evenimente potenţiale, previzibile sau neaşteptate. Se poate observa uşor că, în ultimă instanţă, aprecierea stării de risc presupune examinarea în termeni probabilistici a posibilităţii de obţinere a unor rezultate favorabile sau nefavorabile într-o afacere, în cazul nostru domiciliată în piaţa financiar bancară. Inovaţiile de pe pieţele financiare şi internaţionalizarea fluxurilor financiare au modificat activitatea şi arhitectura sectorului bancar, conferindu-i un grad de complexitate sporit, dar şi manifestarea unor presiuni competitive accentuate asupra entităţilor componente. Cu cât profiturile asociate noilor instrumente şi produse financiare sunt mai mari, cu atât sunt mai volatile şi expun băncile la grade noi sau mai ridicate de risc. În prezent, există chiar temerea că inovaţia financiară în sectorul bancar, în special în ceea ce priveşte instrumentele extrabilanţiere, poate avea ca efect concentrarea riscului şi creşterea instabilitatii întregului sistem. În plus, corelaţia între diferitele tipuri de risc, atât în cadrul unei bănci individuale, cât şi în interiorul sistemului bancar, privit în ansamblu, s-a accentuat şi a devenit mai complexă.

16

Pornind de la principalii factori generatori de risc, în literatura de specialitate s-au conturat mai multe tipologii, bazate pe gruparea diferitelor categorii de risc în funcţie de modul concret de manifestare a acestora. Astfel, pornind de la variaţia rentabilităţii capitalului (ROE), factorii de risc se pot structura după cum urmează [5]:

Alţi autori discern între riscurile proprii oricărei întreprinderi (de organizare, de material şi de mediu ambiental) şi riscurile bancare clasice aferente parteneriatului (de credit, al lichidităţii, al dobânzii), la care mai adaugă riscul de piaţă, riscul de schimb, riscul de solvabilitate al băncii şi riscurile operaţionale. Fără pretenţia de a epuiza definitiv acest subiect, în cele ce urmează vom opta pentru următoarea structură:

a) Riscuri generale de intreprindere, a căror manifestare în sistemul bancar nu diferă în mod substanţial faţă de alte genuri de companii. Acestea pot fi, la rândul lor, detaliate în: - riscul aferent strategiei; - riscul de organizare; - riscul tehnologic (material); - riscul de afiliere (de subordonare).

b) Riscuri comune oricărei întreprinderi, dar care - în sistemul bancar - se manifestă mai acut, sau în forme specifice, din rândul cărora vom menţiona: - riscul de solvabilitate; - riscul de piaţă; - riscul operaţional; - riscul de reglementare; - riscul reputaţional.

c) Riscuri bancare aferente parteneriatului, cunoscute şi sub numele de riscuri de contrapartidă, de bilanţ, sau de portofoliu, structurate în următoarele categorii: - riscul de lichiditate;

Risc de bilanţ, Risc de creditare sau de portofoliu Riscul ratei dobânzii Risc de lichiditate Risc Risc valutar (variaţia Risc de reglementare

rentabilităţii Risc tehnologic capitalului - Risc de eficienţa

- ROE) operării Riscul evaziunii Risc strategic capitalului prin Risc de afiliere inflaţie

17

- riscul de creditare (sau, mai general, riscul de plasament); - riscul ratei dobânzii; - riscul valutar.

Este de menţionat faptul că între categoriile enumerate mai sus există numeroase relaţii de interdependenţă, bazate pe faptul că orice produs, serviciu, sau activitate pot expune banca la riscuri multiple. Nu vom insista asupra riscurilor generale de întreprindere, ele fiind studiate şi în cadrul altor discipline, ci ne vom opri asupra celorlalte două categorii, a căror relevanţă pentru mediul bancar ne obligă să le tratăm în cuprinsul lucrării de faţă. Riscul de solvabilitate are ca bază de referinţă (in)capacitatea de a acoperi angajamentele privind resursele atrase pe seama capitalului propriu sau, la modul general, nivelul de acoperire finală a pasivelor existente prin active valorificabile. Materializarea lui poate conduce la imposibilitatea acoperirii din fondurile disponibile a eventualelor pierderi. Pe cale de consecinţă, dimensiunea riscului de solvabilitate depinde atât de nivelul fondurilor proprii disponibile, cât şi de mărimea şi gradul de risc al plasamentelor efectuate [1]. Specificitatea sa pentru mediul bancar este dată de ecartul semnificativ între sumele atrase de către entităţile bancare şi dimensiunea fondurilor proprii. Probabilitatea de insolvabilitate a unei bănci se determină pe baza indicatorului de risc - g, având ca ipoteză de lucru distribuţia normală a veniturilor:

( )

S

EMROAE

g

1+

= , în care:

- E(ROA) este venitul prognozat din active; - EM este gradul de îndatorare; - S este abaterea standard a rentabilităţii activelor (ROA). Dispunerea indicatorilor în cadrul formulei de mai sus arată că

probabilitatea de insolvabilitate este invers proporţională cu dimensiunea indicatorului de risc – g.

Riscul de piaţă se referă la evoluţiile nefavorabile ale valorii de piaţă a poziţiilor unei bănci şi este generat de instabilitatea unor parametri specifici de natura dobânzilor, cursurilor de schimb, a indicilor bursieri ş.a. Măsura instabilităţii factorilor de mai sus poartă numele de volatilitate. Băncile participă, în cadrul funcţionării lor, pe mai multe segmente ale pieţei financiare (monetară, valutară, a creditului, de capital, asigurări). În plus, prin intermediul clientelei şi partenerilor de afaceri, ele sunt supuse influenţelor din alte categorii de pieţe, cum ar fi - de pildă - bursele de mărfuri. Pornind de la internaţionalizarea tot mai accentuată a pieţelor financiare, numeroşi autori includ în această categorie şi riscul de ţară, determinat de mediul economic, social şi politic al ţării împrumutatului. Riscul de ţară este evident în cazul acordării de împrumuturi externe guvernelor sau diferitelor agenţii guvernamentale, în special atunci când aceste

18

împrumuturi sunt negarantate şi trebuie avut în vedere în toate cazurile în care se acordă un împrumut extern, indiferent dacă împrumutatul este entitate de stat sau privată. Riscul operaţional, determinat de calitatea funcţionării structurilor organizatorice ale companiei comportă o monitorizare specială în cadrul instituţiilor de credit şi a celor conexe (ex. TransFond), ţinând cont de faptul că acestea operează cu precădere asupra resurselor clienţilor. Evident că avem în vedere atât sistemul de transfer al fondurilor cât şi modul de operare a diferitelor instrumente de plată în back office-ul băncilor, întrucât aşa-numitele scurtcircuite interne pot determina pierderi datorate erorii, fraudei, eşecului de a realiza o acţiune la timp sau altor forme de a compromite în vreun fel interesele băncii Riscul de reglementare, numit şi riscul legal porneşte de la realitatea instabilităţii cadrului legislativ referitor la activitatea bancară, inclusiv a normelor în materie şi a altor elemente de legislaţie secundară. Băncile sunt sensibile la acest risc mai cu seamă atunci când se implică în noi tipuri de tranzacţii sau în situaţia în care participarea celeilalte părţi contractuale la o anumită tranzacţie nu este reglementată. Tot aici putem include riscul unor evaluări incorecte a elementelor de activ şi pasiv, pornind de la avize juridice superficiale, sau de la norme ambigue ori contradictorii. Riscul reputaţional semnifică deprecierea „calităţii semnăturii” (a rating-ului) şi se poate converti uşor într-o criză de imagine. El poate fi rezultatul unui eşec operaţional, a nerespectării legilor şi reglementărilor, a efectului de halou legat de reputaţia managerilor, dar şi a unei campanii de presă negative. Riscul reputaţional este deosebit de periculos, având în vedere faptul că natura activităţii bancare reclamă menţinerea încrederii depunătorilor, a creditorilor şi a celorlalţi operatori pe piaţă, în vederea participării în condiţii normale la circuitul financiar. Riscul de lichiditate se referă la dificultatea de a procura, în timp util şi la costuri rezonabile, resursele necesare pentru onorarea angajamentelor şi obligaţiilor băncii la un moment dat. Pierderile asociate acestui tip de risc se pot datora unor costuri excesive pentru procurarea lichidităţii de pe pieţele ofertante, scontării precipitate a unor plasamente altminteri profitabile, dar şi sancţiunilor băncii centrale, spre exemplu, pentru nerespectarea nivelului rezervelor minime obligatorii. În cazuri extreme, insuficienţa lichidităţilor poate conduce chiar la insolvabilitatea băncii. Un element favorizant în apariţia riscului de lichiditate îl reprezintă faptul că activele instituţiilor de credit au, de regulă, o lichiditate mai redusă decât cea aferentă pasivelor. Din acest motiv şi luând în calcul interdependenţele multiple între componentele sistemului bancar, în absenţa unei supravegheri adecvate, riscul de lichiditate se poate propaga cu uşurinţă, căpătând anvergura unui risc de sistem. Riscul de creditare (de contrapartidă) se referă la posibilitatea ca cealaltă parte contractuală să nu-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute în contractul de credit. Avem în vedere faptul că acordarea de credite este una din

19

activităţile de bază ale majorităţii instituţiilor bancare. Deşi activitatea de creditare implică evaluarea bonităţii clienţilor, pot apărea situaţii când această evaluare nu se dovedeşte pe deplin obiectivă, ori în care bonitatea clienţilor se deteriorează în timp, datorită influenţei diverşilor factori, iar băncile nu îşi iau măsurile de prevedere necesare. Acest risc nu este caracteristic numai creditelor, ci implică şi alte elemente din bilanţ şi extrabilanţiere, cum ar fi de pildă investiţiile în titluri de valoare, garanţiile acordate ş.a.). Ca mod de manifestare vom întâlni riscul imobilizării resurselor, cu efect şi asupra lichidităţii - când debitorul întârzie plăţile faţă de data scadenţei, riscul

deprecierii inflaţioniste - în condiţiile în care dobânzile şi penalităţile nu acoperă deprecierea monedei de referinţă şi riscul insolvabilităţii debitorului - care poate conduce la pierderea întregii sume împrumutate şi a beneficiilor conexe. Riscul ratei dobânzii constă în expunerea situaţiei financiare a băncii la modificările intervenite în ratele dobânzilor. Acest risc are impact atât asupra veniturilor băncii, cât şi asupra valorii economice a activelor, pasivelor şi elementelor în afara bilanţului. Principalele forme de manifestare ale acestui tip de risc sunt: evoluţia ratelor fixe în funcţie de scadenţă, reevaluarea activelor, pasivelor şi elementelor în afara bilanţului purtătoare de rate flotante de dobândă; riscul curbei randamentului; riscul de bază care rezultă din necorelarea ratelor dobânzii active şi pasive; risc opţional care rezultă din opţiunile băncii cu privire la portofoliul de active, pasive sau elemente extrabilanţiere; riscul rambursărilor anticipate şi al denunţărilor contractelor de depozit înainte de termen. Deşi un asemenea risc este firesc pentru activitatea bancară, concentrarea excesivă a acestuia poate constitui o ameninţare pentru veniturile şi capitalul băncii. Gestionarea lui devine cu atât mai importantă într-un mediu financiar sofisticat, în care clienţii îşi gestionează, ei înşişi, în mod efectiv expunerea la riscul dobânzii. Riscul valutar, sau riscul de schimb, aflat în conexiune directă cu riscul ratei dobânzii, se manifestă atât în procesul de apreciere/depreciere a diferitelor monede, cât şi în contextul devalorizării sau revalorizării acestora, în funcţie de poziţia de activ sau de pasiv asupra căruia influenţează. În plus, băncile acţionează ca dealeri pe piaţa valutară, prin oferirea de cotaţii clienţilor şi acceptarea de poziţii deschise pentru diferite valute, iar riscurile inerente activităţii de schimb valutar, în special cele referitoare la poziţiile valutare deschise, sunt mult mai considerabile în perioadele de fluctuaţie accentuată a ratelor de schimb. Nu vom insista asupra sistemului de indicatori utilizat pentru evaluarea diferitelor categorii de risc, întrucât aceştia fac parte şi din instrumentarul analizelor financiare specifice, prezentate - pe larg - în celelalte capitole din cadrul lucrării. Vom aminti, însă, posibilitatea evaluării situaţiei generale a instituţiilor de credit, pe baza unor indicatori globali de apreciere a poziţiei de risc, pornind

20

de la sistemul de calificative CAMELS, utilizat în SUA şi de la care s-au inspirat mai toate abordările ulterioare în acest domeniu. Principalele variabile ale modelului, care se constituie în criterii de performanţă privind managementul riscului sunt:

- solvabilitatea (Capital adequacy); - calitatea activelor (Asset quality); - calitatea conducerii (Management); - nivelul veniturilor (Earnings); - lichiditatea (Liquidity); - senzitivitatea (Sensitivity).

Aprecierea performanţei unei bănci se face pe baza unui calificativ compozit reprezentând media punctajelor obţinute după evaluarea fiecărui criteriu de performanţă, pe o scară de la 1 la 5, în ordinea crescătoare a preocupării autorităţii de supraveghere faţă de entitatea în cauză, astfel:

- băncile care au un calificativ compozit de 1 sunt considerate instituţii financiare solide din majoritatea punctelor de vedere;

- băncile care au un calificativ compozit de 2 sunt şi ele instituţii fundamental solide, dar pot avea unele probleme de moment, sau de mică anvergură, ce pot fi corectate prin derularea normală a operaţiunilor de supraveghere;

- băncile care au un calificativ compozit de 3 manifestă o serie de deficienţe reflectând condiţii de operare ce variază de la „potrivit de severe” la „nesatisfăcătoare”. Băncile din această categorie sunt considerate vulnerabile şi necesită mai mult decât supravegherea normală;

- băncile care au un calificativ compozit de 4 au un volum substanţial de active îndoielnice, sau o combinaţie de alte condiţii care sunt mai puţin „satisfăcătoare”. Este prezent, dar nu pronunţat, un potenţial de faliment.

- băncile care au un calificativ compozit apropiat de 5 manifestă deficienţe de o natură şi de o amploare care impun sprijin urgent din partea acţionarilor sau din alte surse, probabilitatea unui faliment pentru aceste bănci fiind destul de ridicată.

În general, băncile care au un calificativ compozit peste 4 sunt considerate bănci cu probleme şi sunt monitorizate mult mai atent de autoritatea de supraveghere, întrucât operează într-o manieră ce nu poate fi apreciată ca prudentă şi sunt expuse falimentului. Un alt model de cuantificare a riscurilor, folosit de către autorităţile de supraveghere este matricea riscurilor bancare. Structura acesteia este prezentată în figura 2.1.

În cadrul riscurilor aferente activităţii bancare, pot fi detaliate: riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul operaţional, riscul reputaţional, alte categorii de risc. Pentru fiecare dintre operaţiunile enumerate în subiectul tabelului, vom asocia calificative de risc corespunzătoare categoriilor detaliate anterior, astfel

21

Operațiuni

bancare

Riscuri posibile aferente activităţii

Riscuri aferente administrării societăţii

Risc

compus total

......

......

...

......

...

......

......

Risc compus

......

......

. ...

......

....

......

......

.

Risc compus

Trezorerie Creditare

…………..

Figura 2.1. Structura generală a matricei riscurilor bancare

- risc ridicat, în cazul în care poziţia analizată are o pondere importantă

în cadrul activităţii, sau în totalul resurselor, sau are o pondere mai mare decît cea înregistrata în cadrul grupului de referinţă (peer grup). O asemenea apreciere poate fi determinată şi de un număr mare de tranzacţii de un anumit tip, sau de efectuarea de tranzacţii cu grad mare de complexitate (peste cel uzual). Urmare factorilor enunţaţi, banca poate înregistra o pierdere importantă;

- risc moderat, în cazul în care poziţia analizată are o pondere medie în volumul de activitate, sau în total resurselor, sau când această pondere o aproximează pe cea înregistrată în cadrul grupului de referinţă. Un asemenea nivel de risc mai este asociat şi în cazul realizării unui volum rezonabil de tranzacţii de un anumit tip sau în cazul efectuării de tranzacţii uzuale. Ca urmare, pierderile potenţiale rezultate din activitatea desfaşurată, având un nivel rezonabil, pot fi acoperite în perioadele urmatoare;

- risc scăzut, în condiţiile în care, datorită volumului sau naturii poziţiei analizate, potenţialul de producere a unei pierderi este redus, chiar în cazul unui control intern ineficient; pierderea potenţială aferentă poziţiei analizate are, în asemenea circumstanţe, un impact neglijabil asupra poziţiei financiare a bancii.

Riscurile aferente administrării societăţii pot fi, la rândul lor, structurate în: riscuri legate de supravegherea realizată de conducerea băncii, riscuri privind strategiile, politicile, procedurile şi limitele de expunere, riscuri legate de administrarea sistemului informatic şi riscuri privind organizarea şi funcţionarea controlului intern. Calificativele acordate acestor categorii de risc pot reflecta:

- o administrare bună, caz în care managementul băncii identifică şi controlează toate tipurile de riscuri aferente activităţii desfaşurate de bancă. Consiliul de Administraţie participă la administrarea riscurilor,

22

se asigură de existenţa unei strategii sănătoase pentru activitatea băncii şi a politicilor de aplicare a limitelor maxime de expunere şi a plafoanelor de lucru, pe care le aprobă, le revizuieşte şi le actualizează periodic. De asemenea, procedurile de audit şi de control intern sunt adecvate mărimii şi dimensiunii activităţii băncii;

- o administrare acceptabilă indica faptul că managementul bancii manifestă unele carenţe, dar are capabilitatea de a face faţă expunerilor inerente şi previzibile ce pot să apară pe parcursul desfăşurării activităţii. Această situaţie este cunoscută şi se fac eforturi pentru rezolvarea ei. Supravegherea realizată de conducerea băncii, politicile şi limitele de expunere stabilite, raportările şi administrarea sistemului informatic sunt considerate adecvate pentru menţinerea stabilităţii şi sănătăţii băncii;

- o administrare proastă indică faptul că managementul băncii are lipsuri serioase şi se impune o supraveghere atentă din partea autorităţii de supraveghere. Indicii ale unui management defectuos sunt încalcarea propriilor proceduri şi politici sau aprobarea, cu titlu de regulă, a excepţiilor de la acestea. Managementul realizat în asemenea condiţii poate afecta stabilitatea şi sănătatea băncii, în cazul în care nu sunt luate măsuri de remediere.

Aprecierea sintetică a riscului unei bănci este dată, însă, de calificativele corespunzătoare riscului compus total, care însumează efectele decurgând din derularea activităţii propriu-zise cu cele privind administrarea firmei.

- un risc compus ridicat va fi asociat unei activitati în care administrarea băncii nu reuşeşte să reducă riscurile mari aferente diferitelor operaţiuni efectuate, sau managementul băncii nu posedă o înţelegere corectă a riscurilor aferente mediului de afaceri şi nu poate anticipa sau răspunde schimbărilor suferite de acesta;

- un risc compus moderat va fi asociat unei activităţi al cărei risc este diminuat de practicile de administrare a societăţii sau, deși banca desfaşoară activităţi cu grad scazut de risc, practicile de administrare a societăţii înregistrază slăbiciuni majore. În orice caz, pierderile posibile ar avea un impact moderat asupra situaţiei financiare a bancii;

- un risc compus scăzut este specific, activităţilor cu risc coborât, dar poate fi asociat şi unei activităti cu risc moderat, în cazul în care practicile de administrare şi controlul intern sunt eficiente şi în masură să asigure o diminuare acceptabilă a gradului de risc.

2.2. Reglementări privind riscurile bancare Faptul că - spre deosebire de alte domenii, dar asemănător cu celelalte segmente ale pieţei financiare - în sistemul bancar coordonatele prudenţiale sunt impuse prin lege şi prin normele autorităţii de reglementare şi supraveghere se datorează, în egală măsură, specificului activităţii desfăşurate de către bănci, conexiunilor dintre acestea şi influenţei exercitate asupra spaţiului economiei reale.

23

Calitatea serviciilor bancare generează efecte semnificative în situaţia financiară a companiilor şi indivizilor. Orice perturbare în sistem este de natură să contribuie la apariţia fenomenelor de criză economică sau socială şi, din acest motiv, funcţionarea normală a băncilor, reflectată în stabilitatea sistemului bancar, constituie un reper esenţial pentru asigurarea stabilităţii economiei, luată în ansamblul său. În contextul interconectării instituţiilor de credit pe piaţa monetară, dereglările din activitatea unei singure bănci pot determina un puternic pericol de diseminare în cadrul întregului sistem bancar. Reglementările prudenţiale reprezintă, în acelaşi timp, o măsură necesară şi utilă şi pentru a preveni înclinaţia managerilor către profituri mari şi rapide de genul „marii lovituri”, care adesea implică renunţarea la cele mai elementare măsuri preventive. Crearea prin lege a unui lanţ de limitări menite să descurajeze riscurile extreme, spiritul aventurier şi angajările riscante constituie o piedică importantă împotriva asumării unor riscuri nejustificate. Din aceste motive spunem că, atât comerţul de bancă, cât şi profesia de bancher sunt activităţi reglementate. Cu alte cuvinte, există o reglementare - prin legi şi alte norme asimilate - pentru a asigura un cadru legal necesar desfăşurării acestei profesiuni şi pentru statuarea unor relaţii bine conturate şi responsabile între bănci şi numeroşii lor parteneri, clienţii băncii.

Zona de protecţie - asigurată de lege şi normele prudenţiale - poate fi structurată, din punctul de vedere al entităţilor acoperite, după cum urmează:

- instituţiile de credit sunt protejate împotriva riscurilor determinate de calitatea clienţilor şi de potenţialele acţiuni potrivnice ale acestora;

- clientela băncii este protejată faţă de erorile manageriale rezultând din incompetenţă sau din asumarea hazardată a unor riscuri excesive;

- acţionarii sunt protejaţi faţă de potenţialul distructiv al unui management defectuos;

- sistemul bancar şi mediul de afaceri sunt protejate faţă de efectele conexe şi colaterale derivând dintr-o deteriorare a situaţiei economico-financiare a băncilor aflate în dificultate;

- societatea, în ansamblul ei, este protejată de posibila instabilitate a sistemului bancar, dar şi de apariţia unui deficit de imagine a acestuia [1]. Principalele reglementări impuse de lege şi de normele băncii centrale

date în aplicarea acesteia vizează, în principal: accesul capitalului şi al resurselor umane în industria de profil; limitele şi condiţiile operaţionale de desfăşurare a activităţilor specifice băncilor; posibilităţile de conexare la alte segmente ale pieţei financiare; relaţia client-bancă, inclusiv sub raportul cerinţelor de confidenţialitate impuse de secretul bancar; transparenţa operaţiunilor desfăşurate, sistemul de raportări şi controlul autorităţilor de reglementare şi supraveghere. Multă vreme reglementările prudenţiale au avut ca sferă de aplicabilitate spaţiul naţional, fiecare ţară având propriile coordonate legale şi normative de organizare şi funcţionare a sistemului bancar. În ultima vreme,

24

însă, asistăm la un proces de internaţionalizare a reglementărilor în domeniu, concretizat în acomodarea legislaţiilor naţionale, pe baza unor principii unanim acceptate, precum şi în acceptarea unor norme comune mai multor ţări. Motivul este legat de creşterea continuă a riscurilor bancare, concomitent cu intensificarea relaţiilor de colaborare internaţională. Pentru România, procesul de integrare în structurile Uniunii Europene a fost condiţionat de aplicarea normelor comunitare, elaborate sub forma directivelor europene în materie, în paralel cu acomodarea unor cerinţe şi recomandări emise de Banca Reglementelor Internaţionale de la Basel. În cele ce urmează, vom trece în revistă câteva din reglementările prudenţiale prevăzute de legislaţia în vigoare, cu specificaţia că fiecare dintre acestea este menită să optimizeze, direct sau indirect, o paletă destul de largă de riscuri specifice. Mai mult, vom observa că, pe lângă parametrizarea exactă a unor cerinţe, se pot întâlni şi unele determinări calitative, lăsate la aprecierea conducerii băncii centrale. Reglementările privind protecţia sistemului bancar, în ansamblul său, privesc - în principal - evitarea riscului reputaţional datorat interferenţei în sistem a unor entităţi ce nu sunt supuse reglementării şi supravegherii autorităţilor competente. Astfel, este interzisă oricărei entităţi - care nu este autorizată ca instituţie de credit - să desfăşoare activitate de atragere de depozite ori alte fonduri rambursabile de la public, într-o activitate de emitere de monedă electronică, sau o activitate de atragere şi/sau de administrare a unor sume de bani rezultate din asocierea în vederea economisirii şi acordării de credite într-un sistem colectiv. Mai mult, chiar şi denumirea de bancă este protejată prin lege, fiind interzisă oricărei persoane, care nu are autorizaţie emisă de Banca Naţională a României, să utilizeze această denumire sau derivatele ei. Tot la acest subiect, vom aminti faptul că „puritatea” sistemului bancar este privită în mod reciproc, în sensul că nici băncile nu pot desfăşura alte activităţi în afara celor prevăzute de lege, aşa cum s-a arătat în capitolul anterior. Reglementările privind accesul capitalului şi al resurselor umane în industria de profil se regăsesc în condiţiile în care poate fi acordată autorizaţia de funcţionare a instituţiilor de credit şi, în afara riscului reputaţional, au reverberaţii şi asupra altor categorii de risc, cum ar fi - de pildă - riscul de lichiditate, de solvabilitate, sau cel operaţional. Aceste reglementări se referă, în principal, la următoarele aspecte:

- calificarea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii; - nivelul minim al capitalului iniţial; - studiul de fezabilitate (cuprinde cel puţin tipul de operaţiuni prevăzute a

se desfăşura şi structura organizatorică a băncii); - acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii; - structura acţionariatului; - sediile băncii; - auditorul financiar.

25

Reglementările privind activităţile permise băncilor, au fost tratate în cursul I. Ele au în vedere, în primul rând, limitarea riscului operaţional, dar sunt de natură să atenueze - direct sau indirect - şi alte componente ale riscurilor bancare. Reglementările privind organizarea internă pornesc de la principiul potrivit căruia băncile trebuie să-şi organizeze întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase, cu cerinţele legii şi ale reglementărilor Băncii Naţionale a României. În acest sens ele trebuie să dispună de proceduri de administrare şi contabile corespunzătoare şi de sisteme adecvate de control intern. Existenţa unui regulament propriu de funcţionare este obligatorie, legea detaliind un conţinut minim de reglementări interne, din care nu pot lipsi:

- structura organizatorică a băncii; - atribuţiile fiecărui compartiment şi relaţiile dintre acestea; - atribuţiile sucursalelor şi ale altor sedii secundare ale băncii; - atribuţiile comitetului de audit, comitetului de administrare a riscurilor,

ale căror constituire şi funcţionare se stabilesc prin reglementările Băncii Naţionale a României;

- atribuţiile comitetului de administrare a activelor şi pasivelor, ale comitetului de credite şi altor organisme specializate ale băncii, ale căror constituire şi funcţionare se stabilesc în baza deciziei organelor statutare;

- competenţele conducătorilor băncii, ale persoanelor care asigură conducerea compartimentelor din cadrul băncii, a sucursalelor şi a altor sedii secundare şi ale altor salariaţi care efectuează operaţiuni în numele şi pe contul băncii;

- sistemul de control intern şi organizarea şi funcţionarea activităţii de audit intern.

Deschiderea de sucursale şi alte sedii secundare, ca şi desfăşurarea de activităţi bancare şi financiare în străinătate sunt supuse autorizării băncii centrale. Evident că aceste din urmă reglementări, ca şi cele privind divizarea şi fuziunea băncilor, au incidenţă şi asupra riscului de afiliere. Cerinţele prudenţiale reglementate prin lege şi prin normele subsecvente au ca principal obiectiv limitarea riscurilor specifice sistemului bancar şi în special a riscului de contrapartidă. Ele se referă, fără a fi limitative, la: solvabilitate; lichiditate; expunerea maximă faţă de un singur debitor şi expunerea maximă agregată; expunerea faţă de persoanele aflate în relaţii speciale cu banca; riscul valutar; calitatea activelor, constituirea şi utilizarea provizioanelor de risc; organizarea şi controlul intern. Indicatorii aferenţi cerinţelor prudenţiale se calculează în funcţie de nivelul fondurilor proprii, care nu poate coborî sub nivelul minim al capitalului iniţial, stabilit prin reglementările Băncii Naţionale a României. În condiţiile existenţei holdingurilor financiare, cerinţele prudenţiale trebuie respectate şi la nivel consolidat, acestea vizând, în principal, următoarele aspecte:

- solvabilitatea; - adecvarea fondurilor proprii pentru acoperirea riscului de piaţă;

26

- controlul expunerilor mari; - limitarea participaţiilor în entităţi care nu desfăşoară activităţi financiare; - organizarea şi controlul intern, care să asigure mecanisme adecvate

pentru producerea şi transmiterea oricăror date şi informaţii necesare pentru scopul supravegherii consolidate;

- controlul expunerilor faţă de persoanele aflate în relaţii speciale cu banca.

Tot în sensul diminuării riscului funcţionează şi sistemul de

provizionare a creditelor acordate, în funcţie de categoria acestora. Clasificarea creditelor se realizează pe baza unui sistem complex de indicatori ce include: performanţele financiare ale beneficiarilor, serviciul datoriei şi garanţiile acceptate, în cinci categorii:

- credite standard, fără provizion; - credite în observare, provizionate cu 5%; - credite substandard, provizionate cu 20%; - credite de tip îndoielnic, provizionate cu 50%; - credite din categoria pierdere, provizionate integral.

Împrumuturile acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca sau personalului acesteia, inclusiv familiilor acestora, pot fi permise numai în condiţiile stabilite de reglementările Băncii Naţionale a României. În contextul cerinţelor legate de supravegherea prudenţială a băncilor mai pot fi amintite reglementările cu impact asupra: întocmirii şi publicării situaţiilor financiare, activităţii de audit financiar, atribuţiilor auditorilor şi colaborării acestora cu Banca Naţională a României. O gamă specifică de reglementări vizează secretul profesional, concretizat în păstrarea confidenţialităţii asupra tuturor faptelor, datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia băncii, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii referitoare la conturile clienţilor - solduri, rulaje, operaţiuni derulate - la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienţii. Obligaţia păstrării secretului profesional revine, deopotrivă, membrilor consiliilor de administraţie, angajaţilor băncilor şi oricărei persoane care, sub o formă sau alta, participă la conducerea, administrarea ori activitatea entităţilor bancare. 2.3. Proceduri şi politici utilizate în managementul riscului Noţiunea de management, sau de gestionare a riscurilor bancare include întreaga gamă de instrumente, metode, tehnici şi repere organizatorice utilizate pentru măsurarea şi controlul riscurilor în condiţii de profitabilitate. Cum riscurile bancare sunt, ele însele, diverse şi cu efecte multiple, instrumentarul aferent managementului acestora trebuie să comporte o dinamică adecvată, în sensul diversificării sale şi creşterii gradului de precizie în identificarea diferitelor categorii de risc şi minimizării potenţialului distructiv.

27

Direcţiile de acţiune în managementul global al riscurilor pot fi structurate după cum urmează:

- evaluarea riscurilor asumate prin activitatea anterioară, al căror efect se poate traduce în pierderi potenţiale;

- estimarea riscurilor aferente noilor categorii de operaţiuni, produse şi servicii prevăzute în planul de dezvoltare al băncii;

- monitorizarea binomului risc-performanţă pe diviziuni organizatorice, categorii de clienţi, produse şi servicii;

- restructurarea portofoliului de plasamente şi a gamei de activităţi, pornind de la rezultatele analizelor anterior amintite.

Se poate sesiza faptul că, într-o asemenea perspectivă, decizia privind practicarea unei activităţi, a unui produs sau serviciu nu se bazează exclusiv pe criteriul rentabilităţii individuale ci are în vedere, cel puţin în aceeaşi măsură, contribuţia la reducerea riscului global. În literatura de specialitate, managementul riscurilor bancare este tratat dintr-o dublă perspectivă şi anume aceea a conexiunii dintre managementul global şi cel sectorial, pe de o parte, respectiv a legăturii dintre sfera financiară şi sfera comercială, pe de altă parte.

Conexiunea managementului global cu cel sectorial are la bază modelul ierarhic, potrivit căruia abordarea top-down priveşte convertirea obiectivelor şi a limitelor globale ale riscurilor, în semnale adresate responsabililor operaţionali, în timp ce printr-o abordare de tip bottom-up se realizează consolidarea rezultatelor şi riscurilor generate de operaţiuni, urmărirea realizărilor şi compararea lor cu obiectivele. Este vorba, în ultimă instanţă, de a asigura un circuit dublu al informaţiilor privind factorii de risc, către subunităţile operaţionale şi către vârful ierarhiei, privind riscurile potenţiale şi incidenţa riscurilor efective - figura 2.2 [4]. Schimbul de informaţii se referă, în principal, la:

- repartizarea pe centre de responsabilitate a preţurilor interne de cesiune reprezentând competenţele privind asumarea riscului în condiţii de performanţă prestabilite;

- alocarea capitalului şi riscurilor între aceste centre de responsabilitate, altfel încât performanţele şi riscurile să poată fi comparate;

- sistemul de alocare a fondurilor proprii, privit ca un mecanism de distribuire a riscurilor pe centre de responsabilitate, produse, clienţi şi operaţiuni individuale.

În ceea ce priveşte realizarea legăturii dintre sfera financiară şi sfera comercială, vom observa că, dacă politica comercială se formulează în termenii binomului produse-clienţi, politica financiară se exprimă prin raportul rentabilitate-risc. Din acest motiv, problema de bază a managementului sectorial priveşte alocarea coordonatelor comune risc-rentabilitate pe secvenţele în cauză: centre de responsabilitate, produse, categorii de clienţi (figura 2.3).

28

Figura 2.2. Conexiunea managementului global cu cel sectorial în gestiunea riscurilor bancare

Figura 2.3. Alocarea pe coordonate comerciale a parametrilor risc şi rentabilitate

Managementul riscurilor nu impune identificarea tuturor abaterilor previzibile de la standardele considerate, ci doar anticiparea acelor evoluţii adverse care nu se justifică sub aspectul câştigurilor potenţiale. Dintr-o asemenea perspectivă, în mediul bancar nu putem vorbi despre o aversiune, nici măcar despre o reticenţă faţă de risc, ci, mai curând, despre o rentabilizare a riscurilor bine definite şi calculate. Cu alte cuvinte, prin însăşi activitatea lor,

Binomul

rentabilitate - risc

Centre de responsabilitate

Produse şi servicii

Categorii de clienţi

Management global

Preţuri de cesiune Alocare

riscuri/fonduri proprii

Management sectorial

29

băncile preiau riscurile, le transformă şi le încorporează în serviciile şi produsele cu care operează. Un model de balansare simultană a cîştigurilor cu riscurile asociate este prezentat în figura de mai jos, fiind cunoscut sub denumirea sistemul de analiză Du Pont (figura 2.4).

Figura 2.4. Sistemul de analiză Du Pont

Există însă şi proceduri specifice vizând minimizarea şi controlul fiecărei categorii de risc în parte. Astfel, în cadrul politicilor formale stabilite de consiliul de administraţie şi implementate sau administrate de către managementul băncii privind portofoliul de credite putem aminti:

a) Politici şi proceduri menite să limiteze sau să reducă riscul de credit. Acestea se referă, în principal, la următoarele aspecte: - limitarea volumului total de credite; - evitarea concentrării creditelor şi limitarea expunerilor mari;

Performanţa globală

Risc (volatilitatea câştigurilor)

Rata rentabilităţii financiare

Efectul de levier

Total active

Rata rentabilităţii economice

Capital propriu

Randamentul activelor

Marja profitului

Venituri

Total active

Profit net

Total venituri

30

- creditarea persoanelor şi părţilor implicate sau afiliate; - diversificarea corespunzătoare a creditelor; - limite de expunere pe zone geografice şi sectoare economice.

b) Politici şi proceduri de clasificare a activelor, vizând evaluarea periodică a capacităţii clienţilor de rambursare a creditelor din portofoliu şi a altor instrumente de credit, inclusiv a dobânzilor angajate şi neîncasate, care expun banca la riscul de credit.

c) Politici şi proceduri privind provizionarea pierderilor sau constituirea provizioanelor la un nivel adecvat, pentru a absorbi pierderile anticipate.

Literatura de specialitate consacră ideea revizuirii funcţiei şi a operaţiunilor de creditare, în sensul asigurării permanente privind îndeplinirea celor trei obiective fundamentale:

- acordarea creditelor pe o bază sănătoasă, astfel încât acestea să poată fi rambursate;

- investirea profitabilă a fondurilor, în beneficiul acţionarilor şi pentru a asigura protecţia deponenţilor;

- satisfacerea necesităţilor legitime de creditare ale agenţilor economici şi/sau ale persoanelor fizice.

Revizuirea procesului de creditare trebuie să cuprindă analiza manualului de creditare şi a altor instrucţiuni scrise, aplicate de diferitele departamente ale băncii, precum şi a capacităţii şi rezultatelor efective ale tuturor departamentelor implicate în funcţia de creditare. De asemenea, trebuie să conţină proceduri privind iniţierea, evaluarea, aprobarea, monitorizarea, încasarea creditelor, precum şi administrarea diverselor funcţii de credit oferite de bancă.

Politicile de management al lichidităţii cuprind, de regulă, o structură de luare a deciziilor, un model de abordare a operaţiunilor de finanţare şi obţinere a lichidităţii, un set de limite pentru expunerea la riscul de lichiditate şi un ansamblu de proceduri pentru planificarea lichidităţii după scenarii alternative, inclusiv în situaţii de criză.

Pornind de la faptul că managementul lichidităţii este legat de cerinţele de finanţare nete, în mod practic, politicile şi procedirile vizând atenuarea riscului de lichiditate se realizează prin intermediul managementului activelor, prin managementului datoriilor sau, cel mai frecvent, printr-o îmbinare a celor două.

Băncile care se bazează, în principal, pe managementul activelor pentru a menţine lichiditatea se concentrează pe ajustarea preţului şi disponibilităţii creditului precum şi pe nivelul activelor lichide pe care le păstrează, în ideea de a face faţă fluctuaţiilor la nivelul depozitelor, dar şi pentru a satisface creşterea cererii de credite.

Managementul datoriilor poate suplimenta lichiditatea activelor, sau poate interveni cu surse alternative de lichiditate atunci când activele nu sunt disponibile spre lichidizare. În acest sens, trebuie avute în vedere şi datoriile contingente, cum ar fi acreditivele sau garanţiile financiare, întrucât ele reprezintă ieşiri potenţiale de numerar care pot fi semnificative, chiar dacă nu depind de situaţia financiară a băncii.

31

În condiţiile unei presiuni simultane legată atât de managementul riscului cât şi de maximizarea rentabilităţii bancare, obiectivul comun constă în optimizarea poziţiei lichidităţii bancare, prin echilibrarea celor două elemente principale: activele lichide şi pasivele imediate.

Astfel, dacă poziţia lichidităţii este pozitivă, din punctul de vedere al gestiunii riscului de lichiditate, situaţia este de apreciat, dar nu putem neglija influenţa mărimii excedentului de lichiditate asupra profitabilităţii. Activele lichide sunt cel mai „prost” plasament bancar, în termeni de rentabilitate şi nivelul lor trebuie minimizat.

Dar cum elementele în baza cărora se realizează calculele de lichiditate sunt mărimi anticipate, estimate şi nu certe, este de preferat să avem o rezervă de lichiditate, astfel că, deşi teoretic poziţia lichidităţii trebuie să fie nulă, putem admite un excedent limitat, justificat de un comportament prudent. Politicile privind riscul de piaţă sunt formulate în funcţie de restricţiile prevăzute de cadrul legal şi prudenţial aplicat şi, din acest motiv, numeroase tipuri de proceduri sunt prezente la toate băncile. Marcarea la piaţă constă în evaluarea şi reevaluarea portofoliilor unei instituţii de credit, pentru a reflecta cât mai exact nivelul preţurilor activelor, nivel datorat preţului pe piaţă. Frecvenţa evaluării depinde, în mare parte, de volumul şi natura activităţilor în care se angajează o bancă, o practică prudentă în domeniu fiind aceea de a evalua poziţiile aferente portofoliului de investiţii cu lichiditate stabilă cel puţin lunar. Alte aspecte vizând procedura în cauză se referă la responsabilitatea evaluării şi la metodologia utilizată pentru a determina noul preţ de piaţă al fiecărui activ. În acest context, banca trebuie să capete informaţiile cele mai recente privind preţurile şi performanţele activelor deţinute în portofoliile sale, în mod regulat şi din surse externe.

Limitele poziţiilor au în vedere riscul de lichiditate care ar putea să apară la executarea tranzacţiilor nerealizate cum ar fi contractele deschise sau angajamentele de cumpărare şi vânzare de titluri. În cadrul managementului riscului de piaţă, limitele prevăzute asupra poziţiilor (lungi, scurte sau nete) trebuie raportate la capitalul disponibil pentru acoperirea riscului de piaţă.

Provizioanele stop-pierdere fac parte şi ele din procedurile de management al riscului de piaţă, alături de cerinţele privind vânzarea stop-pierdere şi se constituie pornind de la o limită predeterminată de expunere la pierdere numită buget de risc. Limita de expunere stop-pierdere se determină în funcţie de structura capitalului băncii şi de trend-urile câştigurilor precum şi în raport cu profilul general de risc asumat.

Limitele pentru prezenţa pe pieţe noi au ca motivaţie faptul că inovarea implică o formă specială de asumare a riscului, cerând ca banca să investească sau să tranzacţioneze un instrument nou, chiar dacă rentabilitatea şi varianţa sa nu au fost testate pe piaţă, sau chiar dacă, nu există încă o piaţă corespunzătoare pentru acel instrument. Desigur că, inovaţiile financiare implică profituri mult mai mari decât cele ale instrumentelor standard, întrucât profitul este un factor motivaţional cheie pentru inovare, dar o bancă prudentă trebuie să dispună de

32

politici de gestionare a acestui risc, care să circumstanţieze prezenţa sa pe noile pieţe şi tranzacţionarea noilor instrumente financiare.

Asigurarea unui management coerent al riscului ratei dobânzii presupune nu doar o supraveghere sistematică şi adecvată a fenomenului de către factorii decizionali, ci şi existenţa unor politici şi proceduri de gestionare a riscului, clar stabilite şi coroborate cu complexitatea şi natura activităţii băncii precum şi cu nivelul expunerii la această categorie de risc. Nu trebuie omise nici procedurile de evaluare, monitorizare şi control adecvat al riscului în cauză, inclusiv din perspectiva existenţei unui sistem de control intern corespunzător. Pentru stabilirea unei politici proprii în materia dobânzilor, banca trebuie să identifice mărimea portofoliilor active şi pasive care vor fi contractate sau reevaluate într-o perioadă dată, perioadă în care veniturile şi cheltuielile cu dobânzile se pot modifica. Această modificare faţă de un echilibru anterior determină apariţia unei diferenţe, a cărei denumire a fost consacrată prin preluarea din limba engleză a noţiunii de GAP.

Bibliografie 1) C. Basno, N. Dardac, Management bancar, Editura Economică,

Bucureşti, 2002 2) D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2009 3) M. Coşea, L. Nastovici, Evaluarea riscurilor – Metode şi tehnici de

analiză la nivel micro şi macro economic, Editura Lux Libris, Braşov, 1997

4) V. Dedu, Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2004 5) A. Olteanu, Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, 2003

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare)

- Precizați conținutul economic al noțiunii de risc. - Structurați riscurile cunoscute după legătura lor cu activitatea bancară. - Care sunt metodele de identificare a poziției flobale de risc a unei

instituții de credit ? - Realizați o corespondență între reglementările bancare și principalele

categorii de risc la care acestea se referă. - Exemplificați conținutul procedurilor interne de control al riscurilor

bancare (pe categorii de riscuri). Teste grilă (răspunsurile corecte se găsesc la sfârșitul suportului de curs)

5. Riscul X are ca bază de referinţă incapacitatea băncii de a acoperi angajamentele privind resursele atrase pe seama capitalului propriu sau, la modul general, nivelul de acoperire finală a pasivelor existente prin active valorificabile. Ce reprezintă riscul X ?

a. Riscul de lichiditate b. Riscul ratei dobânzii c. Riscul de solvabilitate

33

d. Riscul de creditare e. Riscul ratei de schimb (valutar)

6. Riscul Y se referă la dificultatea unei bănci de a procura, în timp util şi la costuri rezonabile, resursele necesare pentru onorarea angajamentelor şi obligaţiilor sale la un moment dat. Ce reprezintă riscul Y ?

a. Riscul de lichiditate b. Riscul ratei dobânzii c. Riscul de solvabilitate d. Riscul de creditare e. Riscul ratei de schimb (valutar)

7. Riscul Z se referă la pierderile potenţiale ce se pot înregistra atunci când cealaltă parte contractuală nu-şi îndeplineşte obligaţiile prevăzute în contractul de credit. Ce reprezintă riscul Z ?


8. Riscul W se manifestă atât în procesul de apreciere/depreciere a diferitelor monede, cât şi în contextul devalorizării sau revalorizării acestora, în funcţie de poziţia de activ sau de pasiv asupra căruia influenţează. Ce reprezintă riscul W ?


9. Care dintre perechile următoare constituie metode de apreciere a riscului global, la nivelul instituţiei de credit ?

a. Marja de dobândă şi sistemul de calificative CAMELS b. Sistemul de analiză Du Pont şi matricea riscurilor bancare c. Matricea riscurilor bancare şi norma lui Cooke d. Sistemul de calificative CAMELS şi norma lui Cooke e. Sistemul de analiză Du Pont şi norma lui Cooke

10. Politicile şi procedurile specifice vizând minimizarea şi controlul fiecărei categorii de risc sunt:

a. Prevăzute de legislaţia bancară b. Stabilite prin norme ale băncii centrale c. Recomandate instituţiilor de credit, după aderarea la UE d. Stabilite de Asociaţia Română a Băncilor, implementate de

către managementul băncii şi obligatorii e. Stabilite de consiliul de administraţie/supraveghere,

implementate de către managementul băncii şi obligatorii

34

Cursul 3. INSTRUMENTE, PRODUSE ŞI SERVICII BANCARE Durata medie de parcurgere recomandată: 2 ore


- recapitularea instrumentarului utilizat în activitatea bancară; - evidențierea specificului produselor și serviciilor bancare; - prezentarea principalelor categorii de produse și servicii bancare.

Conținutul cursului

- Instrumente bancare - Produse şi servicii bancare – concept şi structură - Principalele categorii de produse şi servicii bancare - Întrebări de verificare - Teste grilă

3.1. Instrumente bancare Apariţia instrumentelor bancare este legată, fără îndoială, de numeroasele dificultăţi pe care le prezintă modul de plată tradiţional, prin numerar, concretizate în problemele privind depozitarea, manipularea, transportul şi securizarea valorilor, probleme de natură tehnică (spaţii; mijloace de transport; aparatură de numărare, clasificare, supraveghere ş.a.), dar şi financiară - datorate costurilor aferente operaţiunilor în cauză. Fără pretenţia de a oferi o definiţie completă, vom considera drept instrumente bancare acele documente sau mijloace tehnice, emise pe suport de hârtie, magnetic, sau electronic, a căror circulaţie între partenerii de afaceri este intermediată de către o instituţie de credit. În procesul utilizării lor, majoritatea acestora îndeplinesc un dublu rol. Ca instrumente de plată fără numerar, ele reprezintă o dispoziţie sau o obligaţie asumată de către emitent. În acelaşi timp, având în vedere faptul că avem de-a face cu o plată amânată, ele pot fi considerate şi ca instrumente de credit, caz în care sumei transferate către beneficiar îi poate fi asociată o anumită dobândă. Mai mult, anumite instrumente din gama cardurilor au şi calitatea de instrumente de economisire şi garantare. În cele ce urmează, vom prezenta cele mai uzuale instrumente utilizate în cadrul sistemului instituţiilor de credit şi anume: ordinul de plată, cecul, cambia, biletul la ordin şi cardul bancar. Ordinul de plată, dincolo de suportul său material, reprezintă o dispoziţie necondiţionată de plată, dată de către emitentul acestuia unei societăţi bancare receptoare, de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă de bani [4]. Condiţia existenţei fondurilor băneşti necesare în contul ordonatorului la banca receptoare este la fel de evidentă ca şi faptul că dispoziţia nu trebuie să conţină prevederea că plata se face la cererea beneficiarului. Principalele informaţii cuprinse în formularul ordinului de plată se referă la:

35

- denumirea emitentului, codul fiscal şi numărul de cont precum şi banca la care este deschis;

- denumirea beneficiarului, numărul de cont şi banca acestuia; - suma de plată, semnificaţia plăţii şi instrucţiuni privind banca prin care

se face plata sau data plăţii; - data emiterii, semnătura şi, eventual, ştampila emitentului.

Participanţii la operaţiunile desfăşurate prin intermediul ordinului de plată, denumite transfer-credit, sunt:

- emitentul: persoana care emite pe cont propriu un ordin de plată (agent economic, instituţie, bancă);

- plătitorul: un client al băncii iniţiatoare, sau banca în cauză, în responsabilitatea căruia cade plata spezelor bancare aferente procesării ordinului de plată;

- beneficiarul: persoana desemnată de către plătitor pentru a primi o sumă de bani (un client al băncii destinatare sau însăşi banca respectivă);

- banca iniţiatoare: societatea bancară care emite ordinul de plată în cadrul unui transfer-credit;

- banca destinatară: societatea bancară sau o subunitate a acesteia care recepţionează ordinul de plată şi pune la dispoziţia beneficiarului suma de plată;

- banca receptoare: societatea bancară care primeşte spre executare un ordin de plată (poate fi şi banca destinatară);

- bănci intermediare implicate în derularea operaţiunile de transfer-credit. Procedurile utilizate de către băncile implicate în operaţiunile de transfer-credit derulate pentru îndeplinirea dispoziţiei exprimată de plătitor prin emiterea ordinului de plată includ:

- recepţia: recunoaşterea de către bancă a primirii ordinului de plată în vederea autentificării, acceptării şi executării lui;

- autentificarea calităţii de emitent a persoanei specificate pe ordinul de plată;

- acceptarea: angajamentul de a executa serviciul de transfer al fondurilor, la termenele şi în condiţiile stipulate de emitent, în urma recunoaşterii valabilităţii ordinului de plată recepţionat;

- refuzul: decizia băncii receptoare de a nu executa un ordin de plată, din cauza imposibilităţii derulării operaţiunilor respective, a unor costuri excesive sau a întârzierii în finalizarea transferului-credit;

- executarea: emiterea de către banca receptoare a unui ordin de plată, în vederea aplicării unui ordin de plată acceptat anterior.

Pentru serviciile prestate privind prelucrarea ordinelor de plată, instituţiile bancare percep, de regulă, comisioane şi speze care sunt prevăzute în documentele proprii referitoare la sistemul de tarife şi comisioane. Acestea au în vedere: emiterea propriu-zisă a ordinelor de plată, modificările sau anulările ulterioare, efectuarea plăţilor dispuse, transmiterea către client sau banca destinatară a copiei ordinului de plată ş.a.

36

La rândul lor, băncile pot datora penalizări clienţilor, pentru întârzierile apărute în executarea ordinelor de plată. Cecul reprezintă un ordin scris, sau o instrucţiune dată de client băncii la care îşi are contul, prin care îi cere să plătească o anumită sumă către o persoană specificată, care poate fi chiar el însuşi în cazul retragerilor în numerar. El pune într-o conexiune directă cel puţin trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul, la care se mai pot adauga unul sau mai mulţi giranţi. Trăgătorul este persoana care dispune plata, pe baza resurselor băneşti existente în contul său, pentru achitarea unei prestaţii sau stingerea unui debit. Trasul este, de regulă, instituţia bancară care efectuează plata dispusă de trăgător. Beneficiarul este entitatea (fizică sau juridică) în favoarea căreia se face plata şi, în anumite situaţii (cecuri pentru numerar) poate fi chiar trăgătorul. Valabilitatea cecului este condiţionată de cuprinderea elementelor

obligatorii prevăzute de reglementările legale, respectiv denumirea acestuia, seria şi numărul, ordinul necondiţionat de plată, suma de plată, numele trasului, locul de plată, data şi locul emiterii, semnătura emitentului. În practica bancară au fost consacrate mai multe categorii de cecuri, al căror model este adaptat specificului fiecăruia dintre ele. Acestea pot fi structurate atât după beneficiarul plăţii, cât şi în funcţie de modul de încasare [2], astfel:

După beneficiarul indicat de trăgător, vom deosebi: - cecul nominativ se plăteşte beneficiarului, cu sau fără clauza la ordin. În

lipsa acestei clauze el poate fi transmis numai pe calea cesiunii ordinare, nu şi prin gir sau andosare;

- cecul la purtător se plăteşte fie persoanei desemnate de beneficiar, fie deţinătorului acestuia şi se transmite prin simpla sa remitere de la un posesor la altul.

În funcţie de modul de încasare, se pot evidenţia următoarele tipuri: - cecul nebarat se plăteşte în numerar sau în cont, în funcţie de opţiunea

beneficiarului, fără nici un fel de restricţii; - cecul barat (prin două linii paralele verticale, sau oblice) impune

utilizarea unei bănci pentru încasarea acestuia şi poate fi, la rândul său: � cec cu barare generală, fără menţiuni în spaţiul delimitat de cele două

linii, care circulă prin gir, fiind valabil numai în posesia ultimului posesor şi care se onorează prin banca aflată în poziţia de tras;

� cec cu barare specială, la care în spaţiul delimitat de cele două linii paralele este înscrisă denumirea băncii de unde beneficiarul poate încasa suma dispusă de trăgător.

- cecul de virament obligă la efectuarea scripturală a plăţii, prin creditarea contului beneficiarului, ca urmare a clauzelor de tip “plătibil în cont”, sau “numai pentru virament”, ce nu pot fi revocate de către posesorii ulteriori ai cecului;

- cecul certificat presupune confirmarea de către banca aflată în poziţia de tras, la cererea emitentului trăgător sau a unuia dintre beneficiarii

37

ulteriori, a existenţei în cont a sumelor aferente plăţii dispuse, sume care se indisponibilizează până la termenul de prezentare a cecului;

- cecul circular este emis de o bancă asupra subunităţilor sale, sau asupra altei bănci şi este plătibil la vedere, în termen de 30 de zile de la emitere, în oricare din locurile indicate de către emitentul-trăgător; emiterea sa este condiţionată de autorizarea băncii centrale şi de depunerea unei cauţiuni (în titluri) egală cu 40% din valoarea sumelor înscrise pe cec;

- cecul de călătorie se caracterizează prin faptul că plata acestuia este condiţionată de către emitent de identitatea dintre semnătura posesorului şi cea a persoanei care-l încasează la prezentare.

Principalele operaţiuni ce se realizează în cadrul circulaţiei cecului, legate de plata acestuia, sunt:

i. remiterea se practică în situaţia în care cecul este la purtător sau nu are indicat în mod expres beneficiarul, plata fiind efectuată către deţinătorul cecului;

ii. cesiunea de creanţă ordinară are loc atunci când cecul nu conţine menţiunea “la ordin”, plata realizându-se către persoana nominalizată pe formularul cecului;

iii. girarea este o menţiune care se face pe spatele cecului, prin care - odată cu remiterea - se transmit şi drepturile rezultate din titlul respectiv;

iv. refuzul la plată poate fi total sau parţial şi se realizează de către bancă, în cazul lipsei sau insuficienţei acoperirii cu disponibilităţi din contul trăgătorului, sau de către trăgător, în caz de furt sau de pierdere a cecului;

v. protestul este actul notarial prin care se înregistrează refuzul la plată, după expirarea termenului prevăzut;

vi. regresul este un drept al beneficiarului de a solicita materializarea responsabilităţilor asumate de către giranţi (dacă aceştia există), în condiţiile în care trasul nu onorează cecul în termenul menţionat mai sus.

Cambia este un instrument de natura titlurilor de credit şi de plată prin care se constituie obligaţia de a se plăti sau a face să se plătească, la o anumită scadenţă, o anumită sumă determinată. Emiterea cambiei se realizează de către trăgător, care dispune unui tras (debitorul său) să plătească la un moment precizat o anumită sumă fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia. Alături de aceştia, în circuitul cambiei mai pot fi implicaţi avalistul şi giratorul. Dintre toate instrumentele bancare, cambia joacă - probabil -cel mai complex rol. Acceptată iniţial ca mijloc de plată, în condiţiile unei mase monetare insuficiente, ea a dobândit o semnificaţie tot mai relevantă în derularea tranzacţiilor comerciale, inclusiv în comerţul internaţional. În acelaşi timp, prin acordul de amânare a plăţii exprimat de beneficiar, cambia este - în egală măsură - un instrument de credit şi un mijloc de transfer eficient al capitalurilor între participanţii implicaţi în procesele economice.

38

Ca şi în cazul cecului, valabilitatea cambiei este condiţionată de cuprinderea elementelor obligatorii prevăzute de reglementările legale. Conţinutul şi informaţiile înscrisului specifice unei cambii sunt relevante şi sub aspectul operaţiunilor ce pot fi efectuate pe parcursul circuitului acesteia. Acceptarea reprezintă un act scris al trasului, prin care se obligă să plătească suma înscrisă pe cambie la scadenţa stabilită. Înlăuntrul termenului de scadenţă acceptarea are un caracter facultativ, fiind la latitudinea trasului. Ea poate fi, de asemenea, parţială sau, după caz, integrală. Prezentarea la acceptare a cambiei se face la domiciliul trasului şi nu presupune obligativitatea prezenţei beneficiarului sau posesorului acesteiea, putând fi efectuată de orice deţinător. Înscrierea acceptării poate fi, la rândul ei, efectuată în rubrica rezervată acestui scop, sau prin simpla semnătură a trasului pe faţa sau pe verso-ul documentului. Din punct de vedere comercial, acceptarea reprezintă recunoaşterea calităţii de debitor a trasului şi confirmarea obligaţiei de plată asumate anterior. Avalul este o operaţiune de subrogare în obligaţii, concretizată prin garantarea de către avalist a obligaţiei de efectuare a plăţii aferentă avalizatului, raporturile prezente şi viitoare dintre cei doi nefiind specificate în cambie. Ea poate fi consemnată în rubrica rezervată acestui scop sau printr-un document separat. Cu excepţia trăgătorului şi a trasului, orice persoană implicată în cambie poate acorda un aval, deşi - în mod uzual - băncile sunt cele care efectueză o asemenea operaţiune, pe baze comerciale care includ comisionul (prima de acoperire a riscului), garanţii colaterale ş.a. Scontarea cambiei are la bază caracterul negociabil al acestui titlu şi se realizează, contra unui comision numit taxa scontului, de către o instituţie de credit, Ea presupune achitarea, înainte de scadenţă, a sumei menţionate în înscrisul cambial, concomitent cu transferul calităţii de beneficiar de la deţinătorul cambiei la instituţia care a efectuat scontarea. Transferul prin gir al drepturilor izvorâte din cambie de la girant la girator se menţionează în rubricile dedicate, pe verso-ul formularului şi reprezintă modalitatea uzuală de circulaţie a cambiei, fiind o operaţiune cu caracter repetitiv. În funcţie de girator, se pot deosebi: girul plin, cu respectarea integrală a specificaţiilor; girul la purtător, fără menţionarea beneficiarului (gir în alb); girul cumulativ, atunci când vizează mai mulţi beneficiari; girul de întoarcere, care vizează pe alţi obligaţi în cambie şi girul în favoarea unei instituţii de credit, în cazul scontării. După operaţiunile asociate, vom mai întâlni: girul pentru garanţie, folosit de beneficiarul iniţial faţă de terţii cu care intră în relaţii de afaceri; girul de mandat, care funcţionează ca o procură pentru încasare; sau girul post-scadenţă, utilizat în cazul cambiilor cu probleme la încasare. Transferul cambiei se poate realiza şi prin cesiune de creanţă ordinară, sub rezerva notificării debitorului asupra acestei operaţiuni şi acceptării ei, de către acesta, prin act autentic. Efectuarea plăţii se realizează de către tras în condiţiile stipulate (locul plăţii, scadenţă ş.a.) şi în urma verificării modului de respectare a înscrisurilor

39

existente (giranţi, avalişti, identitate posesor, menţiune de achitare). Plata poate fi efectuată şi înainte de scadenţă, pe riscul trasului, integral sau parţial. Dacă suma de plată este în valută, trăgătorul va menţiona în scris condiţiile de schimb valutar: cursul zilei din data plăţii, sau un curs predeterminat. Protestul reprezintă operaţiunea de constatare a refuzului acceptării sau plăţii cambiei făcută de posesorul ei şi dresată de executorul bancar sau judecătoresc. El se înscrie într-un registru special la judecătorie şi astfel devine public, permiţând posesorului cambiei să facă recurs împotriva celorlalţi semnatari, solidari obligaţi faţă de el. Acţiunea cambială de regres se declanşează de posesor împotriva celorlalţi obligaţi şi a avaliştilor acestora şi este condiţionată de existenţa unui protest anterior sau a unei alte forme de constatare a refuzului de plată sau de acceptare. Răspunderea solidară permite regresul faţă de oricare obligat în cambie, fără o ordine prestabilită. Evident că operaţiunea este purtătoare de dobânzi şi de costuri suplimentare, care se certifică printr-un document numit cont de întoarcere, în vederea recuperării lor de la obligant. Biletul la ordin este instrumentul prin care o persoană numită emitent îşi asumă obligaţia de a plăti beneficiarului sau posesorului legitim al înscrisului o sumă determinată, la un anumit moment reprezentat de scadenţa titlului. Este evidentă similitudinea procedurală şi de conţinut cu cambia, de care îl diferenţiază faptul că emitentul-trăgător este şi tras, motiv pentru care nu vom mai întâlni operaţiunea de acceptare. Cardul este un instrument bancar concretizat într-un suport de informaţie standardizat, securizat şi individualizat, care se utilizează în condiţiile existenţei unui sistem organizat pe baze contractuale între emitent, deţinător şi comerciant sau prestator de servicii. Dezvoltarea sistemelor tehnice şi perfecţionarea procedurilor bancare au condus la o tipologie complexă a acestor instrumente, în cadrul căreia vom deosebi: carduri magnetice şi carduri cu microprocesor; carduri de credit, de debit, de garantare a cecurilor şi multifuncţionale; carduri naţionale şi internaţionale; carduri bancare, carduri comerciale emise de companii private, sau ale altor instituţii şi furnizori de utilităţi (carduri de acces, de fidelitate, telefonice, de abonament). Funcţionalitatea cardurilor este - la rândul ei - diversă, pornind de la identificarea posesorului şi continuând cu calitatea de instrument de plată, de credit şi chiar de economisire. Întrucât managementul operaţiunilor cu carduri va face obiectul unei tratări detaliate într-un capitol următor, nu vom insista asupra procedurilor şi circuitelor operaţionale, menţionând doar că principalele activităţi ale băncilor, în acest context, se referă la emiterea cardurilor, operaţionalizarea relaţiilor de acceptare a acestora şi procesarea lor. Evident că pe fluxul operaţional mai apar şi alte operaţiuni, din rândul cărora vom menţiona: verificarea tranzacţiilor, autorizarea sau refuzul de plată, decontarea ş.a.

40

3.2. Produse şi servicii bancare – concept şi structură Din punct de vedere conceptual, diferenţierea celor două noţiuni este destul de greu de realizat, ambele având ca substanţă facilităţile oferite clienţilor de către instituţiile de credit, derivând din însăşi activitatea specifică a acestora. Există şi alte caracteristici comune, dintre care le vom menţiona pe cele mai relevante:

- caracterul imaterial al produselor şi serviciilor bancare nu este contrazis de eventualul suport informaţional (vezi cazul certificatelor de depozit) şi stă la baza perenităţii acestora, uzura fizică fiind practic inexistentă, iar cea morală foarte lentă;

- caracterul exclusiv al prestaţiei priveşte nu doar circumstanţierea exactă a gamei de activităţi permise băncilor ci şi “protejarea” prin lege a activităţilor în cauză, care sunt permise numai instituţiilor de credit şi subunităţilor autorizate;

- caracterul reglementat al produselor bancare vizează, atât prevederile legale în materie, cât şi normele băncii centrale sau ale altor instituţii de supraveghere;

- unitatea de conţinut a produselor bancare porneşte de la baza comună de reglementare şi vizează complexul de relaţii multiple pe care se bazează sistemul bancar;

- caracterul interactiv al utilizării produselor şi serviciilor bancare constă în implicarea activă a clientelei pe parcursul derulării operaţiunilor bancare, începând încă din faza de concepţie a acestora, prin stabilirea parametrilor de colaborare.

O deosebire posibilă ar putea fi realizată pornind de la aportul de valoare adăugată aferent prestaţiilor analizate. Alţi autori consideră că, în timp ce produsele bancare sunt oferite de instituţiile în cauză clientelei lor, serviciile sunt solicitate de către clienţii băncilor cu care sunt în relaţie. Există şi opinia potrivit căreia, pentru bănci, produsele reprezintă - de fapt - servicii, care pot fi diferenţiate, în funcţie de natura lor, în:

- servicii pure, obţinute exclusiv prin munca personalului; - servicii mixte, care îmbină munca personalului şi utilizarea bunurilor de

natura echipamentelor; - servicii care au ca suport capitalul (credite/depozite) [1].

La fel de dificilă este şi structurarea după alte criterii. Astfel, pornind de la binomul clasic-modern, se poate observa că - atât revoluţia informaţională cât şi interferenţa diferitelor segmente ale pieţei financiare - au făcut ca o serie de produse şi servicii de ultimă generaţie cu câţiva ani în urmă să fie, în prezent, considerate de uz comun şi firesc. Vom considera, totuşi, în cadrul specificului activităţii bancare, trei categorii de produse şi servicii de bază, aparţinând următoarelor domenii de activitate:

- colectarea de resurse financiare prin intermediul conturilor şi altor instrumente de depozit bancar;

41

- acordarea de credite şi garanţii; - operaţiuni de încasări şi plăţi, inclusiv servicii de transfer al unor sume

între diferite persoane şi/sau între diferite categorii de monedă. Alături de acestea se pot pune în evidenţă o serie de produse şi servicii

conexe din rândul cărora vom menţiona: - servicii privind operaţiunile aferente instrumentelor de plată şi de credit; - servicii valutare; - servicii tehnice pentru accesarea produselor bancare; - servicii de consiliere financiar-bancară.

Interferenţa sistemului bancar cu celelalte segmente ale pieţei financiare şi chiar cu spaţiul economiei reale a condus la apariţia unor produse şi servicii

„de graniţă”, cum ar fi de pildă: - servicii privind piaţa de capital, sau în legătură cu aceasta; - produse de tip bancassurance şi legate de fondurile de pensii; - consultanţă şi suport în afaceri.

În privinţa duratei de viaţă a produselor şi serviciilor bancare, caracteristicile acestora - unele dintre ele menţionate anterior - conduc la un ciclu de existenţă mult mai îndelungat decât cel al produselor şi serviciilor din sfera economiei reale şi la o altă alură a curbei corespunzătoare (figura 3.1).

Figura 3.13. Ciclul de viaţă al produselor

Astfel, procesul de inovare este, de regulă, cunoscut din timp, fiind un proces reglementat, iar potenţarea reciprocă a politicilor de promovare la nivelul întregului sistem bancar le sporeşte eficienţa. În cazul în care nu avem de-a face cu noi parametri operaţionali, ci doar cu ameliorarea celor existenţi, modificările sunt efectuate în orizontul de aşteptare al pieţei şi sunt rapid asimilate de competitori, faţă de care nu se pot institui măsurile clasice de protecţie (brevete, drepturi de autor). Faptul că rareori avem de-a face cu apariţia unor produse similare celor existente, precum şi caracterul multifuncţional al multora din noile produse,

frecvenţa

utilizării

timp

produse non-bancare

produse bancare

42

alături de conservatorismul specific clientelei bancare, conduc la prelungirea duratei medii de viaţă a produselor din acest sistem. Desigur că asta nu exclude posibilitatea înlocuirii unor produse, fie în urma unor modificări legislative, fie legat de apariţia unor produse mai performante, mai ales sub raport tehnologic, sau datorită reducerii rentabilităţii lor. Evident că nu toate instituţiile de credit practică întreaga paletă de servicii permise, după cum nu oferă nici întreg pachetul de produse bancare. Principalul motiv îl reprezintă, desigur, specializarea bancară, potrivit strategiilor şi politicilor proprii de dezvoltare. Astfel, băncile specializate în operaţiuni de retail vor utiliza, cu precădere, conturi curente şi de depozit, conturi de economii; credite de consum şi imobiliare (pentru persoane fizice), linii de credit, credite pentru stocuri, pentru export şi pe cecuri remise spre încasare (pentru persoane juridice); servicii de încasări, plăţi şi transferuri, tranzacţii cu titluri, schimb valutar, custodie de valori, servicii aferente cardurilor şi cecurilor. Băncile specializate în operaţiuni de tip corporate utilizează, într-o măsură mai largă, produse cu parametri negociabili, cum ar fi: conturi de plată a salariilor, depozite negociate, credite pentru investiţii şi pentru finanţarea operaţiunilor externe, scrisori de garanţie, tranzacţii cu titluri de creanţă (scontare, factoring), tranzacţii valutare, servicii de carduri tip corporate, managementul trezoreriei ş.a. În mod corespunzător, instituţiile de tip private banking se vor axa pe deschiderea de conturi pentru clienţii partenerilor de afaceri; pe încasări şi plăţi, inclusiv plăţile de comisioane, impozite şi taxe pentru aceştia, sau în favoarea lor, pe servicii de administrare a proprietăţilor, de evaluare a portofoliilor, de cash-management, de consultanţă financiară şi consiliere în domeniul investiţiilor. O adecvare asemănătoare a structurii de produse şi servicii o realizează fiecare categorie din cadrul instituţiilor de credit. 3.3. Principalele categorii de produse şi servicii bancare Conturile curente şi depozitele bancare pot fi tratate dintr-o perspectivă mai largă întrucât, pe lânga calitatea de produse bancare, acestea îmbracă şi forma unor relaţii contractuale, iar - în ultimă instanţă - au şi caracterul unui document contabil. În relaţia dintre bancă şi client, depozitul reprezintă o creanţă a celui din urmă asupra băncii şi, în acelaşi timp, o obligaţie de plată asumată de bancă. Din punct de vedere juridic, sumele depuse în conturi sunt şi rămân în proprietatea titularului de cont. În această categorie pot fi incluse mai multe tipuri de produse, diferenţiate sub aspectul duratei depunerii, al nivelului şi modalităţii de remunerare, al accesului la sumele depuse şi al destinaţiei fondurilor. O primă distincţie se poate face între depunerile la vedere sau în contul curent - accesibile în orice moment, de regulă fără preaviz şi cele la termen (o

43

săptămână, 1, 3, 6, 12 luni şi, mai rar, peste un an) - beneficiind de o remunerare mai bună, cu condiţia respectării scadenţelor de rambursare. Din punctul de vedere al tratamentului dobânzilor, există depozite cu şi fără capitalizarea acestora, depozite cu dobândă fixă sau variabilă, iar, în funcţie de accesibilitatea la sumele depuse, vom avea depozite cu şi fără preaviz la retragerea de fonduri. În fine, parametrii depozitelor pot fi negociaţi şi în funcţie de viitoarele destinaţii ale depunerilor (capitalizate, sau nu), generându-se produse din gama conturilor de depunere a capitalului (la înfiinţarea societăţilor comerciale), a conturilor de economii (cu un regim prestabilit al depunerilor şi restricţii de retragere), a conturilor de plată a salariilor (cu facilităţi la comisioanele de retragere sau cu transfer automat în conturi de card), conturi de garanţii materiale (cu retragere condiţionată de acceptul beneficiarului garanţiei) ş.a. Nu în ultimul rând, se poate face distincţia între depozitele în formă nematerializată şi certificatele de depozit. Depozitele bancare beneficiază de un sistem colectiv de garantare, prin intermediul Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar. O altă problemă referitoare la produsele bancare de natura conturilor curente şi a depozitelor o reprezintă cerinţele de cunoaştere a clientelei, în vederea prevenirii folosirii sistemului bancar în scopul spălării banilor. Creditele şi garanţiile acordate de bănci reprezintă cea de a doua grupă importantă de produse şi servicii bancare. În linii mari, creditul reprezintă un ansamblu de operaţiuni vizând primirea unor resurse imediate, în schimbul promisiunii de rambursare viitoare. Principalele forme de creditare amintite în literatura de specialitate sunt:

- cesiunea de creanţe (materializate, sau nu); - punerea la dispoziţie a fondurilor, în cadrul unui contract; - creditul prin semnătură (angajamentul băncii de a credita); - soldul descoperit de cont pentru nevoi de plăţi curente.

Din punctul de vedere al duratei de acordare se pot evidenţia: creditele pe termen scurt (sub un an), pe termen mediu (1-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Rambursarea se poate realiza integral, sau eşalonat, în rate, potrivit convenţiei între cele două părţi. Remunerarea creditelor se face prin intermediul dobânzilor (fixe, sau variabile) percepute de bănci. Dobânzile se calculează la soldul creditului şi se achită potrivit graficului de rambursare convenit în cadrul contractului de credit. În afara dobânzilor, beneficiarul-debitor mai suportă şi alte costuri vizând analiza dosarului de creditare, administrarea creditului, comisioane de risc ş.a. Variaţia parametrilor aferenţi acestui produs generează o tipologie diversă de credite, diferenţiate în funcţie de beneficiari, modalităţile de rambursare, regimul dobânzilor asociate, sistemul de garantare şi destinaţia creditului. Vom enumera, în acest sens, pentru persoanele fizice: creditele imobiliare şi ipotecare, creditele de consum, creditele pentru studii, pentru turism sau alte destinaţii, creditele nenominalizate (sub raportul destinaţiei), creditele pentru

44

carduri. Din gama creditelor pentru persoane juridice, mai frecvent utilizate sunt: creditele de trezorerie (avansuri de cont, descoperit de cont, credite pe cecuri remise spre încasare), liniile de credit, creditele pentru capital de lucru sau pentru stocuri, creditele pentru export şi cele pentru investiţii. Serviciile de încasări, plăţi şi transferuri de sume se referă nu numai la persoanele - fizice sau juridice - beneficiare ci şi la diferitele categorii de monedă implicate în aceste operaţiuni. În mare, ele pot fi structurate pe trei categorii şi anume:

- încasări şi plăţi în numerar; - încasări şi plăţi pe bază de documente; - servicii de transfer electronic rapid.

Din cadrul produselor şi serviciilor conexe, cele privind operaţiunile

aferente instrumentelor bancare sunt tratate de unii autori ca forme şi modalităţi specifice serviciilor de credit. Am preferat să le menţionăm - totuşi - separat, deoarece - alături de scontarea titlurilor de creanţă, factoring şi leasing - în această categorie se includ şi emiterea de către bănci a cardurilor, cecurilor şi titlurilor de credit, ca şi avalizarea unor asemenea instrumente. Chiar dacă nu este dedicată, în mod direct, clientelei, vom aminti aici operaţiunea de reescont, constând în recuperarea, înainte de scadenţă, a lichidităţilor imobilizate în titlurile scontate de bănci unor clienţi ai acestora. Tot în această categorie am inclus şi gama serviciilor valutare, întrucât ele privesc nu numai operaţiunile clasice (credite, depozite, transferuri) ci şi componente specifice, cum ar fi diferitele modalităţi de schimb valutar sau operaţiunile swap. Distribuţia serviciilor tehnice pentru accesarea produselor bancare se referă la reţeaua de ATM-uri şi POS-uri specifică tranzacţiilor prin carduri, dar şi la interfeţele aferente produselor de tip phone banking, home banking şi e-banking. Serviciile de consiliere financiar-bancară pot fi implicite, în legătură cu derularea unor proceduri mai ample (de exemplu, cele de creditare) sau în contextul activităţilor promoţionale, dar şi explicite - oferite ca atare clienţilor băncii, pe baze tarifare. Din gama produselor şi serviciilor de graniţă, la intersecţia cu piaţa de

capital vom întâlni serviciile de custodie, tranzacţii cu valori mobiliare şi alte titluri, subscrierea de titluri şi de participaţii şi chiar administrarea portofoliilor de investiţii. În legătură cu domeniul asigurărilor şi fondurilor de pensii, avem în vedere distribuţia de produse specifice acestor pieţe, oferta de produse proprii, dar şi calitatea de depozitar al fondurilor private de pensii. În fine, serviciile de consultanţă şi suport în afaceri reprezintă o extensie a conceptului de consiliere financiar-bancară, întrucât înglobează şi alte componente, cum ar fi de pildă cele de cash-management, evaluarea portofoliilor, managementul operaţiunilor de trezorerie, administrarea de proprietăţi, elaborarea de rapoarte ş.a.

45


Bucureşti, 2002 2) C. Basno, N. Dardac, Sisteme de plăţi, compensări şi decontări, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003 3) D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2009 4) M. Gh. A. Imireanu, Produse şi servicii bancare în relaţiile de plăţi

interne şi internaţionale, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare) - Care sunt principalele operațiuni și participanții la circuitul fiecărui

instrument bancar ? - Care sunt caracteristicile specifice produselor și serviciilor bancare ? - Exemplificați cu două-trei elemente fiecare categorie de produse și

servicii bancare.

Teste grilă (răspunsurile corecte se găsesc la sfârșitul suportului de curs) 11. Serviciile bancare privind operaţiunile aferente instrumentelor de plată

şi de credit fac parte din categoria: a. Serviciilor de încasări, plăţi şi transferuri de sume b. Produselor şi serviciilor conexe c. Produselor şi serviciilor de tip credite şi garanţii d. Produselor şi serviciilor „de graniţă” e. Produselor şi serviciilor de bază

12. Produsele de tip bancassurance fac parte din categoria: a. Serviciilor de încasări, plăţi şi transferuri de sume b. Produselor şi serviciilor conexe c. Produselor şi serviciilor de tip credite şi garanţii d. Produselor şi serviciilor „de graniţă” e. Produselor şi serviciilor de bază

13. Depozitele de garanţii materiale fac parte din categoria: a. Serviciilor de încasări, plăţi şi transferuri de sume b. Produselor şi serviciilor conexe c. Produselor şi serviciilor de tip credite şi garanţii d. Produselor şi serviciilor „de graniţă” e. Produselor şi serviciilor de bază

14. Serviciile valutare fac parte din categoria: a. Serviciilor de încasări, plăţi şi transferuri de sume b. Produselor şi serviciilor conexe c. Produselor şi serviciilor de tip credite şi garanţii d. Produselor şi serviciilor „de graniţă” e. Produselor şi serviciilor de bază

46

Cursul 4. SISTEME DE PLĂŢI ŞI DECONTARE Durata medie de parcurgere recomandată: 3 ore


- asimilarea principalelor noțiuni privitoare la sistemele de plăți în numerar și în monedă scripturală;

- cunoașterea mecanismelor de decontare bi- și multilaterală; - introducerea noțiunii de risc sistemic și evidențierea căilor de prevenire;


- Sistemul de plăţi şi importanţa sa economică - Sistemul de compensări şi decontări interbancare - Întrebări de verificare - Teste grilă

4.1. Sistemul de plăţi şi importanţa sa economică

Angrenarea oricărei firme în mecanismele pieţei impune nu numai o prestaţie anume, socialmente recunoscută, ci şi achitarea acestei prestaţii de către participanţii din aval, privită ca o posibilitate de reluare a ciclului productiv. La rândul ei, firma prestatoare trebuie să-şi achite obligaţiile contractate cu furnizorii de utilităţi din amonte. Desigur că, între cele două ipostaze ale firmei este o strânsă legătură, onorarea propriilor obligaţii fiind condiţionată, până la un punct, de comportamentul partenerilor privind asigurarea echiva-lentului bănesc al prestaţiilor de care au beneficiat. Noţiunea care defineşte posibilitatea fiecărei entităţi de a stinge obligaţiile faţă de terţi prin plata în bani a acestora este cunoscută sub numele de capacitate de plată. Interdependenţele dintre participanţii la circuitul economic, deşi reale, nu trebuie să fie supraestimate în ceea ce priveşte evaluarea capacităţii de plată, având în vdere faptul că asigurarea acesteia presupune un ansamblu de acţiuni şi comportamente, dintre care sunt de menţionat:

- necesitatea asigurării unei corelaţii strânse între angaja-mentele de plată şi posibilităţile financiare ale firmei;

- corelarea temporală a necesităţilor de plată cu creanţele de încasat, pe baza scadenţei acestora şi asigurarea unei rezerve de active lichide pentru acoperirea diferenţelor;

- gestiunea strategică a capacităţii de plată, cu previzionarea unor alternative de compensare a creanţelor neîncasate, fie pe seama capitalului propriu, fie prin resurse atrase. Lipsa capacităţii de plată generează o multitudine de efecte care se răsfrâng

atât individual, asupra entităţilor implicate, cât şi pe ansamblul economiei. Din punct de vedere individual, în funcţie de amplitudinea fenomenului,

vom avea de-a face cu următoarele consecinţe:

47

- dificultăţi în reluarea circuitului economic; - pierderi legate de valorificarea incompletă sau imposibilitatea de

valorificare a unor resurse; - pierderea încrederii partenerilor de afaceri; - creşterea riscului de solvabilitate; - falimentul.

Chiar dacă se referă la o situaţie extremă, privind lipsa de capacitate de plată iremediabilă, falimentul trebuie considerat şi sub aspectul său pozitiv, ca un act de igienă economică ce elimină din sistem entităţile neviabile şi repune în circuitul economic valorile angajate de firmele falite.

La nivel macroeconomic, lipsa capacităţii de plată generează - prin intermediul efectului de antrenare - blocaje în lanţ, amploarea creşterii dimensiunii plăţilor restante manifestându-se prin sporirea arieratelor. Expresie a dificultăţilor economico-financiare, arieratele au cauze multiple, care pornesc de la decapitalizarea firmelor şi continuă cu dimensiunea redusă a creditului neguvernamental, factori de piaţă şi de natură managerială.

Este de menţionat faptul că, alături de furnizori şi bugetul public, printre creditorii cei mai afectaţi de blocajele financiare se numără şi băncile, în dubla lor calitate - de intermediari ai relaţiilor de plată între clienţi şi de posesori de creanţe.

De aici şi responsabilitatea sectorului bancar, chemat să contribuie nu numai la operaţionalizarea sistemelor de plăţi, dar şi la gestionarea eficientă a acestora, prin politici diverse, ca de exemplu:

- politici de cunoaştere, clasificare şi segmentare a clientelei, accesul fiecărui segment în sistemele de plăţi fiind permis în funcţie de capacitatea de plată;

- politici şi proceduri privind perfecţionarea instrumentelor de plată şi alinierea lor la cerinţele transferului electronic de fonduri;

- politici privind creşterea calităţii şi vitezei în sistemele de transmisie a mesajelor, în sistemele de compensare şi decontare, în paralel cu segmentarea acestora pe categorii de valori (plăţi de mică şi mare valoare) şi pe categorii de instrumente (ordine de plată, cecuri, titluri, valute ş.a.);

- politici şi proceduri de de accelerare a plăţilor prin scontare, forfetare, factoring ş.a., de dispersie a riscului de credit pe clienţi şi de acoperire a riscului prin asigurarea creditelor;

- politici şi proceduri de recuperare a plăţilor restante, mergând până la iniţierea procedurii de declanşare a falimentului. Sistemele de plăţi pot fi structurate în două mari categorii: sisteme de

plăţi în numerar şi sisteme de plăţi în monedă scripturală. Diferenţierea este, mai curând, de ordin didactic, întrucât cele două categorii de plăţi se intersectează frecvent şi, amândouă, implică - e drept, în măsuri diferite - apelul la sistemul bancar. Sistemul de plăţi în numerar, aşa cum arată şi denumirea lui, utilizează moneda în forma ei efectivă, de bancnote şi monedă metalică. Chiar dacă numerarul, ca mijloc iniţial de plată, este considerat astăzi drept un instrument

48

rudimentar, ponderea lui în totalul masei monetare este încă semnificativă, de la 11-13% - în Suedia, Portugalia şi Olanda, la peste 55% - în Bulgaria şi România. Privilegiul emisiunii bancnotelor îl are banca centrală, alături de o serie de responsabilităţi privind:

- structura pe cupiuri a bancnotelor, în funcţie de puterea de cumpărare a unităţii monetare şi de raportul dintre plăţile cu şi fără numerar;

- caracteristicile tehnice: rezistenţă la manipulare, securizare, recunoaştere rapidă a autenticităţii;

- reglementarea securizării colectării, transportului şi manipulării numerarului. Alături de operaţionalizarea procedurilor de securizare impuse prin

reglementările băncii centrale, băncile au un rol mult mai important în sistemele de plăţi în numerar, care priveşte organizarea activităţilor proprii de casierie, privite ca o formă de manifestare a relaţiilor bancă-client.

Principalele aspecte ce ţin de această determinare sunt: - organizarea adecvată a spaţiului dedicat casieriei: securizare, reguli de

acces, dotare specifică (registre de casă, casete, ştampile personale, aparate de selectare a semnelor monetare uzate sau false ş.a.);

- menţinerea unei rezerve de casă necesară funcţionării băncii ca partener în relaţia cu clienţii;

- efectuarea propriu-zisă a operaţiunilor de încasări şi plăţi, potrivit procedurilor bancare (verificare client, verificare instrumente de plată, verificare sold, înregistrare operaţiuni, semnături);

- încheierea zilnică a operaţiunilor: calcul rulaje, solduri, monetar, regularizarea soldului în funcţie de necesităţile rezervei de casă). Sistemele de plăţi în monedă scripturală utilizează o serie de

instrumente specifice (ordinul de plată, cecul, cambia, cardul), a căror prezentare a fost făcută în capitolul anterior.

Dacă, în cazul plăţilor în numerar, avem de-a face cu o relaţie strictă bancă-client, circulaţia monedei scripturale implică, de cele mai multe ori, existenţa relaţiilor interbancare, întrucât plăţile sunt realizate, de regulă, din conturile clienţilor, conturi ce pot fi localizate în entităţi bancare diferite. Practic, circuitele monetare generate de instrumentele de plată menţionate pot fi gestionate:

- în interiorul aceleaşi bănci; - pe baze bilaterale, între băncile aferente clientului plătitor, respectiv

beneficiar; - pe baze multilaterale, prin intermediul unor instituţii specia-lizate în

compensarea plăţilor reciproce. Procedeul de realizare a plăţilor prin transferul sumelor respective dintr-

un cont plătitor, ce suportă o operaţiune de debitare, într-un cont beneficiar, afectat de o operaţiune de creditare, poartă numele de virament şi poate fi considerat un reper fundamental al transferului bancar.

49

Privit ca un procedeu de transfer al creanţelor pe care le deţin clienţii bancari, în calitate de posesori ai unor solduri pozitive în conturi, viramentul generează obligaţii reciproce între băncile implicate în derularea filierelor de plată, prin intermediul a două componente: una de natură dispozitivă - privind transmiterea unui ordin de plată în contul beneficiarului şi una de acoperire cu resursele financiare necesare executării dispoziţiei date.

Este vorba, aşadar, de o dedublare a transferului de credit propriu-zis cu un transfer interbancar şi, mai mult, de o constrângere a băncilor implicate de a se afla - direct sau indirect - într-o relaţie de corespondeţă. Şi asta, pentru că viramentul se materializează pe baza mandatului dat băncii de a transfera sumele în cauză.

4.2. Sistemul de compensări şi decontări interbancare

În calitate de participanţi la sistemul de plăţi, băncile realizează multiple procese de conversie a monedei, dintr-o formă în alta, datorită operaţiunilor de încasări şi plăţi în numerar şi de transfer între circuitele monetare, fapt care generează numeroase obligaţii reciproce faţă de celelalte bănci din sistem. Astfel, a apărut ideea comparării soldurilor debitoare şi creditoare şi de anulare a acestora la nivelul valorii minime, obţinându-se - prin diferenţă - un sold net, procedură cunoscută sub numele de compensare. Dacă procedurile de compensare bilaterale nu ridică probleme deosebite, extinderea acestora la nivelul întregului sistem bancar (compensarea multilaterală) impune existenţa unei instituţii specializate numită casa de compensaţie. Lichidarea datoriilor reciproce se realizează prin concentrarea tuturor debitelor, respectiv a tuturor creanţelor fiecărei bănci - generate de executarea plăţilor clienţilor - către casa de compensaţie, obţinându-se un singur sold (debitor sau creditor) pentru fiecare participant la compensare. În funcţie de substanţa operaţiunilor ce se supun compensării, se pot deosebi:

- compensarea în sistem brut, în cazul în care aceasta include toate plăţile dispuse de clienţi, sau în favoarea lor;

- compensarea în sistem net, dacă pornim de la soldul operaţiunilor reciproce cu fiecare din băncile participante. Dacă ne referim la succesiunea operaţiunilor de compensare şi

decontare propriu-zisă, vom întâlni o decontare post-compensare, specifică sistemelor de plăţi care utilizează documente suport-hârtie şi decontarea în timp

real, practic o decontare ante-compensare, în cazul sistemelor electronice, situaţie în care relaţiile efective de compensare interbancară sunt reglementate până la finele zilei.

Procesul compensării cuprinde trei mari etape şi anume [1]: - inventariere-structurare; - soldare-compensare; - stingerea datoriilor reciproce.

50

Prima etapă presupune sistematizarea tuturor operaţiunilor dispuse de sau în favoarea fiecărei bănci, pe categorii (debitoare şi creditoare) şi pe bănci corespondente. Se obţine, astfel, o situaţie-şah care exprimă poziţia fiecărei entităţi bancare în raport cu celelalte. Totalurile pe cele două categorii de operaţiuni indică, practic, nivelul de expunere a băncilor participante.

În etapa de soldare-compensare, operaţiunile fiecărei bănci sunt soldate, după însumare, obţinându-se succesiv:

- sumele brute de primit sau de plătit pentru fiecare bancă; - soldurile nete rezultate din compensare; - soldurile rămase neacoperite prin angajamente reciproce; - gradul de compensare, calculat ca raport între sumele compensate şi

sumele intrate în compensare. (vezi tabelul 4.1)

Banci α β γ δ ε Total

operaţiuni creditoare

Solduri creditoare

α - 50 25 20 80 175 - β 60 - 20 40 40 160 - γ 50 20 - 60 35 165 70 δ 10 30 10 - 50 100 - ε 90 70 40 10 - 210 5

Total operaţiuni creditoare

210 170 95 130 205 810 -

Solduri creditoare

35 10 - 30 - - 75

Grad de compensare 735 / 810 = 90.74%

Tabelul 4.1. Exemplu de rezultat al compensării

Stingerea datoriilor reciproce porneşte de la soldurile iniţiale ale

fiecărei bănci, în contul curent deschis la casa de compensare, la care se adaugă sau se scad - după caz - soldurile creditoare respectiv debitoare obţinute din compensare, obţinându-se un sold provizoriu.

Băncile deficitare au la dispoziţie un interval de timp de 2-3 ore pentru a-şi acoperi soldurile nefavorabile, prin aranjamente de credit cu celelalte bănci, de regulă prin intermediul pieţei monetare, sau prin relaţii de credit cu banca de emisiune (facilităţi permanente, aranjamente bilaterale ş.a.). Operaţiunile de acoperire a deficitului se adaugă la soldul provizoriu obţinându-se un sold final (tabelul 4.2).

Compensarea în sistem centralizat a obligaţiilor interbancare a apărut în urma unui proces de optimizare a raportului timp-costuri, în condiţiile efectuării unui volum imens de plăţi, între clienţi dispersaţi pe întreg cuprinsul ţării, în cadrul şi între diferitele circuite monetare.

51

Bănci Sold

iniţial Sold din

compensare Sold

provizoriu Operaţiuni

interbancare Sold final

α 10 35 45 -30 15 β 5 10 15 -15 - γ 15 -70 -55 65 10 δ - 30 30 -20 10 ε 10 -5 5 - 5

Total 40 0 40 - 40

Tabelul 4.2. Finalizarea procesului de compensare-decontare

Practic, se oferă condiţiile încheierii normale a circuitelor virtuale de plăţi iniţiate de multitudinea titularilor de cont, prin posi-bilitatea stingerii obligaţiilor interbancare generate de plăţile în cauză.

Aşa cum s-a arătat mai înainte, soldurile din compensare sunt relativ impredictibile, fiind o rezultantă a operaţiunilor dispuse de clienţii băncii. Din acest motiv, ambele situaţii - atât excedentul cât şi deficitul - sunt la fel de fireşti. Şi, tot din această cauză, apelul la credit prin intermediul pieţei monetare a devenit o practică uzuală.

Sistemul centralizat de plăţi şi compensare presupune, însă, cel puţin teoretic, o incidenţă sporită a riscului sistemic, privit ca o posibilitate de propagare în lanţ, în întreg sistemul băncilor participante, a problemelor ce decurg din eventuala neîndeplinire a obligaţiilor de plăţi de către unul din participanţi.

Evident că, o preocupare prioritară a băncilor centrale, dar şi a unor organisme internaţionale - cum ar fi, de pildă, Comitetul privind sistemele de plăţi şi decontare de la Basel - este aceea de a preveni un asemenea risc, utilizând una sau mai multe dintre metodele recomandate în literatura de specialitate:

- revocabilitatea oferă posibilitatea excluderii din procesul de compensare a băncilor fără capacitate de plată şi reluarea procesului, cu dezavantajele pe care o asemenea procedură le incumbă: întârzierea plăţilor, restrângerea dimensiunii compensării, cheltuieli suplimentare, incertitudinea privind plăţile ordonate băncilor eliminate din proces sau dirijate către acestea;

- irevocabilitatea presupune intervenţia băncii centrale, în calitate de ultim creditor al sistemului de compensare, pe baza unor aranjamente şi facilităţi de credit oferite băncilor comerciale;

- selectarea participanţilor la compensare, în funcţie de potenţialul lor financiar şi gruparea acestora în participanţi direcţi la derularea mesajelor de plăţi şi participanţi indirecţi, ale căror mesaje de plăţi sunt intermediate de cei dintâi;

- limitarea angajării în fluxurile de plăţi, care poate fi individuală sau de grup, pentru echilibrarea mesajelor debitoare cu cele creditoare;

52

- echilibrarea intrazilnică, prin compensări bilaterale şi trierea mesajelor (de executat, în aşteptare, respinse temporar) potrivit unei ordini de prioritate: operaţiuni cu banca centrală, operaţiuni pe piaţa monetară, operaţiuni către Trezorerie, operaţiuni interbancare în favoarea clientelei;

- managementul individual al lichidităţii, prin proceduri de anticipare şi previziune a fluxurilor de operaţiuni, prin apelul la piaţa monetară şi la relaţiile de creditare cu banca centrală.

Bibliografie

1) C. Basno, N. Dardac, Sisteme de plăţi, compensări şi decontări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003

2) D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2009 Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare)

- Care sunt asemănările și deosebirile dintre cele două sisteme de plăți ? - Care sunt elementele specifice compensării multilaterale ? - Cum poate fi prevenit riscul sistemic în mecanismele de decontare ?


15. Care dintre afirmaţiile următoare privind rezerva de casă este falsă ? a. Se stabileşte prin norme ale băncii centrale b. Se determină pe baze statistice c. Face parte din lichiditatea primară a băncii d. Este necesară funcţionării băncii ca partener în relaţia cu

clienţii e. Reprezintă o imobilizare de fonduri

16. Procedeul de realizare a plăţilor prin transferul sumelor respective dintr-un cont plătitor (care suportă operaţiunea de debitare) într-un cont beneficiar (care suportă operaţiunea de creditare) poartă numele de:

a. Virament b. Transfer electronic de fonduri c. Compensare d. Decontare intrabancară e. Compensare multilaterală

17. Compararea soldurilor debitoare şi creditoare datorate operaţiunilor de plăţi realizate de către bănci în monedă scripturală şi anularea acestora la nivelul valorii minime, obţinându-se - prin diferenţă - un sold net poartă numele de:


53

18. Concentrarea tuturor debitelor, respectiv a tuturor creanţelor fiecărei bănci - generate de executarea plăţilor - către casa de compensaţie, obţinându-se un singur sold (debitor sau creditor) pentru fiecare participant poartă numele de:


19. Care dintre afirmaţiile următoare privind riscul sistemic este falsă ? a. Se referă la posibilitatea de propagare în lanţ, în întreg sistemul

băncilor participante, a problemelor ce decurg din eventuala neîndeplinire a obligaţiilor de plăţi de către unul din participanţi

b. Este determinat de riscul de lichiditate ce se manifestă la nivelul fiecărei bănci participante la sistemul de compensare

c. Priveşte numai instituţiile de credit care au expunere pe piaţa internaţională

d. Face obiectul reglementărilor interne şi internaţionale e. În raport cu băncile participante la sistemul de compensare,

poate fi o consecinţă a riscului operaţional 20. Care dintre procedurile următoare nu contribuie la prevenirea riscului

sistemic ? a. Revocabilitatea b. Irevocabilitatea c. Selectarea participanţilor la compensare d. Limitarea angajării în fluxurile de plăţi e. Dimensionarea corectă a rezervei de casă

54

Cursul 5. MANAGEMENTUL TREZORERIEI

Durata medie de parcurgere recomandată: 4 ore


- evidențierea principalelor caracteristici ale pieței monetare; - prezentarea relaţiilor instituţiilor de credit cu banca centrală; - detalierea principalelor operațiuni aferente managementului intern al

lichidității; - descrierea sistemului rezervelor minime obligatorii.


- Trezoreria - concept şi spaţii de operare - Piaţa monetară şi relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală - Managementul lichidităţii - Rezervele minime obligatorii - Întrebări de verificare - Teste grilă

5.1. Trezoreria - concept şi spaţii de operare Iniţial, denumirea a fost adoptată pentru a defini persoana sau structura organizaţională (serviciu, departament, minister) care îndeplineşte funcţia de trezorier al serviciilor statului. În unele ţări din spaţiul anglo-saxon trezoreria îndeplineşte în întregime funcţiile Ministerului Finanţelor, în timp ce în alte state desfăşoară numai o parte dintre acestea [3].

Într-o accepţiune mai largă, noţiunea de trezorerie subsumează un ansamblu operaţional privind dinamica fondurilor unei entităţi publice sau private, prin care se urmăreşte optimizarea fluxurilor financiare în scopul realizării obiectivelor de bază ale entităţii în cauză. Evident că, în cazul instituţiilor de credit, trezoreria capătă o semnificaţie aparte, având în vedere faptul că tranzacţiile financiare constituie însăşi raţiunea de existenţă a acestor societăţi. De altfel, în mediul bancar se pot pune în evidenţă, mult mai explicit, obiectivele specifice ale activităţilor din domeniul trezoreriei, constând, în principal, din:

- menţinerea lichidităţii necesare derulării obiectului de activitate; - asigurarea necesarului de fonduri pentru clientela băncii; - optimizarea structurii bilanţului, în vederea minimizării factorilor de risc.

Spre deosebire de alte segmente ale activităţii financiare, în cazul trezoreriei asistăm la o “răsturnare” a priorităţilor temporale, în sensul deplasării importanţei preocupărilor în domeniu, din zona strategică spre nivelul operaţional. Fenomenul este generat specificul activităţii bancare, caracterizat prin necesitatea asigurării permanente cu resurse financiare, pe care banca - în calitate de intermediar - le pune la dispoziţia clienţilor, sub formă de credite sau le utilizează pentru plasamente proprii.

55

Desigur că asta nu înseamnă abandonarea preocupărilor de ordin tactic, vizând adecvarea capitalului, diversificarea surselor de fonduri sau dinamica portofoliului de active şi nici eludarea abordărilor de natură strategică privind poziţionarea cât mai bună a băncii într-o piaţă concurenţială, în care avantajele comparative se traduc prin noi segmente de piaţă, noi produse şi servicii oferite clienţilor existenţi sau potenţiali. Aşa cum am arătat într-un capitol precedent, entităţile bancare funcţionează în cadrul unui sistem bine structurat şi supravegheat prudenţial, motiv pentru care în domeniul managementul trezoreriei se pot discerne trei direcţii de acţiune. Operaţiunile interbancare, desfăşurate prin intermediul pieţei monetare, au ca substanţă relaţiile dintre diferitele instituţii de credit generate de operaţiunile efectuate pentru clienţii acestora, relaţii care conduc la excedente sau deficite temporare, dublate de asumarea unor obligaţii de compensare a datoriilor reciproce care se realizează prin intermediul unor fluxuri financiare a căror determinare se realizează per sold. Practic, în operaţiunile de plăţi, dar nu numai, clientul se adresează, mai curând, sistemului bancar decât unei entităţi componente a acestuia, motiv pentru care băncile sunt practic obligate să participe la un mecanism comun de reglare a soldurilor debitoare sau creditoare dintre ele, atât prin sistemul de compensare cât şi prin intermediul pieţei monetare. Relaţia instituţiilor de credit cu banca centrală îmbracă mai multa forme. În primul rând, pornind de la resursele proprii şi cele atrase prin diferite modalităţi, banca centrală este ea însăşi un “jucător” în piaţa monetară. În al doilea rând, banca centrală are posibilitatea de a intra, în mod direct, în conexiune cu băncile comerciale, prin intermediul relaţiilor de credit reglementate de lege. Şi, în fine, pornind de la rolul de regulator al pieţei, tot banca centrală gestionează sistemul rezervelor minime obligatorii, ale cărui implicaţii în managementul lichidităţii vor fi prezentate în cele ce urmează. Din acest motiv, relaţia cu banca centrală va fi tratată la fiecare dintre cele trei coordonate funcţionale pe care le presupune mangementul trezoreriei. Managementul lichidităţii rămâne, însă, în ultimă instanţă, în sarcina fiecărei instituţii bancare, pentru simplul motiv că acesta îşi pune amprenta asupra tuturor celorlalte activităţi, trezoreria comportânduse ca un adevărat “minister de afaceri externe al băncii” [1]. (figura 5.1)

5.2. Piaţa monetară şi relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală Calitatea de intermediar a instituţiilor de credit conduce la un sistem de fluxuri interbancare generator de obligaţii reciproce. Stingerea acestora se realizează atât prin mecanismele specifice sistemului de compensare, prezentat în capitolul anterior, cât şi prin negocierea pe o piaţă organizată, numită piaţa monetară, a creditelor necesare acoperirii datoriilor rămase după compensare - figura 5.2.

56

Figura 5.1. Relaţiile funcţionale între principalele grupe bilanţiere ale unei bănci

Figura 5.2. Fluxuri relaţionale în sistemul bancar

Piaţa monetară poate fi definită, deci, ca o piaţă pe care băncile se împrumută pe termen scurt în vederea compensării excedentelor şi deficitelor temporare de lichiditate, apărute în mod firesc în activitatea lor, ca urmare a relaţiilor cu clientala. Participanţii la această piaţă sunt băncile, care se pot regăsi în una dintre cele două ipostaze şi anume:

Banca 1

Banca n

Banca centrală

Cli

ente

lă

Cli

ente

lă

......

...

Sistem

de compensare

Piaţa

monetară

Trezorerie

Clientelă

Titluri

Imobilizări

Operaţiuni extrabilanţiere

57

- ofertanţii sunt posesorii de solduri creditoare în conturile de disponibilităţi deschise la banca centrală;

- solicitanţii de credite sunt fie în poziţia de debitori faţă de alte bănci, fie în situaţia de a-şi suplimenta volumul lichidităţilor pentru alte scopuri (satisfacerea clientelei, datorii scadente).

Specializarea instituţiilor de credit conduce la definirea unor profiluri ale băncilor în raport cu piaţa monetară, pornind de la constanţa situării în una sau alta dintre categoriile menţionate. Vom avea, astfel, bănci structural creditoare - axate pe colectarea resurselor prin intermediul depozitelor, cum sunt băncile de economii sau cele care mobilizează fluxurile financiare creditoare ale unor instituţii din piaţa de capital, asigurări, fonduri de pensii ş.a. şi, respectiv, bănci

structural debitoare - acţionând cu precădere în zona creditării sau care finanţează instituţii de genul firmelor de leasing, societăţilor de credit ipotecar, companiilor de vînzare în rate şi de gestionare a creditelor de consum.

O situaţie specifică vom regăsi în ceea ce priveşte participarea pe piaţa monetară a băncii centrale, a cărei intervenţie are, preponderent, un rol regulator. Având posibilitatea să intre şi în relaţii directe de credit cu băncile comerciale pentru acoperirea deficitului temporar de lichiditate al acestora, banca centrală operează în piaţa monetară potrivit principiului „open-market” pe două coordonate: una legată de reglarea nivelului de lichiditate al pieţei şi cealaltă privind orientarea parametrilor săi de funcţionare, în special a nivelului dobânzilor.

Practic, în materie de lichiditate a pieţei, se pot întâlni două cazuri distincte: - situaţia denumită en banque, în care piaţa - pe ansablul său - este

solicitatoare de monedă iar, în lipsa intervenţiei băncii centrale, am asista la supralicitarea preţului de achiziţie, respectiv la majorarea dobânzilor;

- situaţia denumită hors banque, caracterizată printr-un surplus de lichiditate generat de excedentele de trezorerie ale băncilor comerciale, al cărei efect este de reducere a nivelului dobînzilor negociate.

Intervenind ca orice partener pe piaţa monetară, banca centrală are avantajul comparativ al dimensiunii tranzacţiilor pe care le poate genera. Din acest motiv, ea poate influenţa piaţa interbancară, potrivit coordonatelor de politică monetară stabilite prin lege, atât prin nivelul dobânzilor oferite sau percepute (practică specifică ţărilor latin-europene), cît şi prin coordonate cantitative - sume atrase sau plasate (procedeu utilizat în ţările din spaţiul anglo-saxon).

Specific ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic este structurarea pe două niveluri a pieţei monetare, legată de existenţa intermediarilor financiari, entităţi care acţionează ca o interfaţă între banca centrală şi ceilalţi participanţi şi realizează, practic, o segmentare a pieţei.

În condiţiile în care aceştia lucrează în numele şi pe contul băncilor comerciale, ei poartă denumirea de „curtieri” şi desfăşoară, în principal, activităţi specifice brokerajului:

- executarea ordinelor de vânzare-cumpărare pe piaţa interbancară; - arbitraj pe diferitele pieţe de profil, cu accent pe operaţiunile speculative; - operaţiuni de compensare-decontare;

58

- consultanţă monetară. Dacă sunt agreaţi de banca centrală şi acţionează în nume şi pe cont

propriu (dealeri), sunt organizaţi ca şi case de rescont (Discount House) sau „bănci cu ridicata”. Alături de propriile operaţiuni - plasamente de titluri, obţinere şi acordare de credite, arbitraj - casele de rescont acţionează şi ca intermediari ai băncilor dar, în plus, au posibilitatea realizării unor oferte de finanţare proprii care, prin negocierea termenelor de rambursare şi a cuantumului dobânzilor, contribuie la creşterea elasticităţii pieţei şi diminuează necesitatea intervenţiei băncii centrale.

Dobînda pe piaţa monetară este stabilită zilnic şi reprezintă, în ultimă instanţă, un rezultat al procesului de echilibrare a cererii cu oferta. Având în vedere obiectul tranzacţiilor de pe această piaţă, putem afirma că nivelul dobânzilor interbancare oferă cel mai semnificativ reper privind lichiditatea sistemului şi a economiei, în ansamblul său.

Dobînda pieţei monetare poate fi privită şi ca un cost al aprovizionării băncilor cu resurse financiare şi, din această perspectivă, ea reprezintă poate cel mai relevant indicator al costului creditelor din economie.

Din acest motiv, dar nu numai, zilnic se calculează şi se dau publicităţii cele două rate de referinţă ale dobânzii, calculate ca medii ponderate în funcţie de volumul tranzacţiilor:

- rata dobânzii pentru depozitele atrase de bănci, respectiv cel mai mare cost la care acestea sunt dispuse să atragă fonduri, este determinată de preţul mediu al achiziţiilor de resurse efectuate şi - pentru piaţa autohtonă - are indicativul ROBID (Romanian Bid Rate);

- rata dobînzii pentru depozitele plasate, preţul minim pe care îl acceptă vînzătorii de resurse financiare, este dată de dobânda medie la care aceştia reuşesc să-şi plaseze disponibilităţile şi este cunoscută sub numele de ROBOR (Romanian Oferred Rate).

Chiar dacă nivelul dobânzilor din piaţa monetară este utilizat ca şi o pârghie de acţiune a băncii centrale, în ideea realizării obiectivelor de politică monetară ale acesteia, nu trebuie înţeles că avem de-a face cu un „dictat” al autorităţii de reglementare în materie. Ponderea tranzacţiilor „overnight”, legată de necesitatea acoperirii - cu orice preţ - a deficitelor cotidiene, ca şi obligativitatea realizării nivelului rezervelor minime obligatorii conduc, în majoritatea cazurilor, la niveluri ale dobânzilor apropiate de cele oferite de banca centrală pentru depozitele atrase. Termenele tranzacţiilor pe piaţa monetară sunt, de regulă, scurte. Avem în vedere, în acest sens, necesitatea reglării continue a nivelului de lichiditate a băncilor, legată de desfăşurarea obiectului lor de activitate şi de presiunea pieţei (credite solicitate, depozite realizate). Din acest motiv, majoritatea scadenţelor sunt:

- pentru o zi (overnight); - între două şi şase zile; - săptămânale (one week).

59

Riscul pe piaţa monetară este redus, ca şi rezultantă a următoarelor caracteristici:

- cunoaşterea în detaliu a partenerilor, pe baza schimbului de situaţii financiare;

- stabilirea prealabilă a unor limite valorice pentru liniile de creditare bilaterală;

- transparenţa sistemului de tranzacţionare şi rolul regulator al băncii centrale;

- sistemul de garantare bazat pe titluri selecţionate sub aspectul eligibilităţii lor şi având o volatilitate redusă.

Relaţiile instituţiilor de credit cu banca centrală sunt structurate, după specificul lor, în două categorii şi anume:

- facilităţi permanente acordate băncilor de către Banca Naţională a României;

- operaţiuni de piaţă monetară ale Băncii Naţionale a României. La rândul lor, acestea din urmă se pot desfăşura:

- prin licitaţie şi pe baze multilaterale competitive; - prin proceduri bilaterale şi pe baze bilaterale.

Participanţii cu care Banca Naţională a României desfăşoară operaţiuni de piaţă monetară şi cărora le acordă facilităţi permanente sunt băncile, persoane juridice române, sucursalele din România ale băncilor - persoane juridice - străine şi casele centrale ale coopera-tivelor de credit, care îndeplinesc următoarele criterii de eligibilitate:

- constituirea de rezerve minime obligatorii; - încadrarea în prevederile reglementărilor Băncii Naţionale a României

privind indicatorii de solvabilitate sau, după caz, certificarea de către autoritatea de supraveghere bancară din ţara de origine a încadrării băncii străine în prevederile reglementărilor de prudenţă bancară în vigoare în ţara respectivă;

- deţinerea unui sistem operaţional specific tip REUTERS, BLOOMBERG etc. şi a echipamentelor dedicate pentru plăţi şi comunicaţii (sistem de înregistrare a convorbirilor telefonice, telex, SWIFT, fax etc.).

Activele eligibile pentru tranzacţionare şi pentru garantare sunt titlurile de stat, certificatele de depozit emise de Banca Naţională a României, precum şi alte categorii de active negociabile, stabilite în baza unei hotărâri a Consiliului de administraţie al BNR şi care îndeplinesc următoarele condiţii:

- sunt în proprietatea băncii prezentatoare; - nu sunt gajate sau sechestrate; - au o scadenţă ulterioară scadenţei operaţiunii efectuate; - au cupoane scadente ulterior scadenţei operaţiunii efectuate; - nu sunt emise de banca prezentatoare.

Ele se evaluează zilnic, pe perioada derulării operaţiunii, la valoarea de piaţă din ziua anterioară datei de evaluare.

60

Scadenţa operaţiunilor pe piaţa monetară este de maxim 90 de zile calendaristice, cu excepţia emiterii certificatelor de depozit, pentru care scadenţa maximă este de un an. Practic, scadenţele efective nu depăşesc, însă, o săptămână, o pondere semnificativă având-o tranzacţiile overnight. Facilităţile permanente au ca principală caracteristică faptul că pot fi accesate din iniţiativa băncilor şi îmbracă două forme:

- facilitatea de creditare constând în posibilitatea ca Banca Naţională a României să ofere băncilor credit overnight;

- facilitatea de depozit, respectiv posibilitatea ca Banca Naţio-nală a României să accepte depozite overnight de la bănci.

Ele sunt o consecinţă a funcţionării sistemului bancar şi, în mod deosebit, a subsistemului de decontări şi plăţi care generează un set de relaţii permanente atât între instituţiile de credit, cât şi între acestea şi banca centrală. Facilitatea de creditare reprezintă practic posibilitatea băncilor de a obţine lichiditate pe termen foarte scurt, apelând la creditul lombard acordat de Banca Naţională, pe baza unei cereri scrise care trebuie să cuprindă următoarele specificaţii:

- elementele de identificare a băncii; - suma solicitată; - tipul şi valoarea garanţiilor.

Până la sfârşitul zilei bancare lucrătoare Banca Naţională a României notifică băncilor solicitante decizia asupra cererilor acestora, perioada de acordare a creditului lombard fiind overnight. Nivelul zilnic al ratei dobânzii - rata lombard - este stabilit de Consiliul de administraţie al BNR în conformitate cu obiectivele de politică monetară şi reprezintă, de regulă, nivelul maxim al ratei dobânzii practicate în sistemul bancar. Ea este anunţată în avans şi se calculează ca rată a dobânzii simple, cu convenţia “număr de zile/360”. Dobânda se plăteşte o dată cu rambursarea creditului. Valoarea garanţiilor aduse de banca solicitantă trebuie să acopere în proporţie de 100% creditul şi dobânda aferentă şi trebuie constituite până la momentul acordării acestui credit. Facilitatea de depozit este acordată în scopul valorificării excesului de lichiditate al băncilor, care pot constitui depozite la Banca Naţională a României. Perioada de acceptare a depozitelor în cadrul acestei facilităţi este overnight. Depozitele acceptate sunt remunerate la o rată fixă a dobânzii, stabilită de Consiliul de administraţie al BNR în conformitate cu obiectivele sale de politică monetară, anunţată în avans şi care se calculează ca rată a dobânzii simple, cu convenţia “număr de zile/360”. Dobânda se plăteşte la scadenţa depozitului. Accesul la facilitatea de depozit se realizează pe baza unei cereri scrise care cuprinde - elementele de identificare a băncii şi suma ce se solicită a fi depusă. Până la sfârşitul zilei bancare lucrătoare Banca Naţională notifică băncilor solicitante decizia asupra cererilor acestora. Operaţiunilor de piaţă monetară prin intermediul licitaţiei sunt executate la iniţiativa băncii centrale şi implică una dintre următoarele categorii de tranzacţii:

61

- cumpărări reversibile (repo) de active eligibile pentru tranzacţionare: tranzacţii în cadrul cărora, în scopul injectării de lichiditate, Banca Naţională cumpără de la bănci active eligibile, cu angajamentul acestora de a răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data încheierii tranzacţiei;

- vânzări reversibile (reverse repo) de active eligibile pentru tranzacţionare: tranzacţii în cadrul cărora, în scopul absorbţiei de lichiditate, Banca Naţională vinde băncilor active eligibile, angajându-se să răscumpere respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data încheierii tranzacţiei;

- acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare, care rămân în proprietatea băncilor debitoare; vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare;

- emitere de certificate de depozit, incluzând şi vânzarea acestor titluri băncilor comerciale;

- swap valutar constând în două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi contrapartidă, prin care Banca Naţională a României cumpără la vedere valută convertibilă contra lei, în scopul injectării de lichiditate, şi vinde la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei, sau vinde la vedere valută convertibilă contra lei, în scopul absorbţiei de lichiditate, şi cumpără la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei;

- atragere de depozite cu scadenţa prestabilită de la băncile-participanţi eligibili.

În funcţie de modul de stabilire a ratei dobânzii, se pot organiza două tipuri de licitaţii:

- licitaţii la rată fixă, caz în care Banca Naţională specifică în avans rata dobânzii, randamentul sau punctele swap, iar băncile participante oferă sumele pe care doresc să le tranzacţioneze la parametrii anunţaţi;

- licitaţii la rată variabilă, situaţie în care Banca Naţională poate specifica în avans minimul su maximul acceptat pentru rata dobânzii, randamentul sau punctele swap, iar băncile participante fac ofertă asupra sumelor şi parametrilor la care doresc să tranzacţioneze cu BNR.

Procedura licitaţiei se execută în patru etape operaţionale, după cum urmează:

a) Anunţarea licitaţiei, în cadrul căreia Banca Naţională face publice, în avans, elementele tehnice ale desfăşurării licitaţiei prin intermediul mijloacelor de comunicare specifice. Anunţul licitaţiei cuprinde următoarele elemente principale: numărul de referinţă al licitaţiei; data licitaţiei; tipul tranzacţiei; scadenţa; tipul licitaţiei - la rată fixă sau la rată variabilă; metoda de alocare - metoda ratei multiple sau metoda ratei uniforme; volumul dorit al operaţiunii, dacă este cazul; elementele de identificare a titlurilor de stat, dacă este cazul; rata dobânzii, randamentul sau punctele swap, în cazul licitaţiei la rată fixă; minimul sau maximul acceptat pentru rata dobânzii, randamentul sau punctele

62

swap, în cazul licitaţiei la rată variabilă; data începerii operaţiunii şi scadenţa acesteia, dacă este cazul, precum şi scadenţa instrumentului, în cazul emiterii certificatelor de depozit; valutele tranzacţionate - pentru swap; cursul de schimb la vedere care trebuie utilizat pentru calcularea ofertelor - pentru swap; limita maximă a ofertei, dacă este cazul; alocarea minimă, dacă este cazul; termenul de transmitere a ofertelor de participare.

b) Transmiterea de către bănci a ofertelor de participare la licitaţie trebuie realizată prin modalităţi considerate acceptabile de BNR, precum telex cifrat, SWIFT, poştă electronică. Ofertele transmise nu pot fi retrase, acestea constituind angajamente ferme din partea băncilor, care trebuie să dispună de active eligibile pentru susţinerea ofertelor lor. Principalele componente informaţionale ale ofertei sunt: numărul de referinţă al licitaţiei; elementele de identificare a băncii; tipul tranzacţiei; data licitaţiei; suma oferită; ; rata dobânzii, randamentul sau punctele swap; elementele de identificare a titlurilor de stat, dacă este cazul; maximum trei opţiuni diferite pentru sume şi/sau rate ale dobânzii, randamente sau puncte swap - în cazul licitaţiilor la rată variabilă.

c) Alocarea sumelor se realizează în funcţie de tipul de licitaţie. Pentru licitaţia la rată fixă, în cazul în care suma cumulată a ofertelor depăşeşte suma de alocat de către Banca Naţională, onorarea se face pro rata, pe baza raportului dintre suma de alocat şi suma agregată a ofertelor. Pentru licitaţia la rată variabilă onorarea opţiunilor se face crescător sau descrescător, până se ajunge la nivelul la care cererea satisface oferta sau la nivelul la care sunt satisfăcute obiectivele de politică monetară ale băncii centrale (absorbţie, respectiv injecţie de lichiditate). Ofertele aflate la nivelul marginal sunt executate proporţional. Metodele utilizate pentru determinarea rezultatelor sunt:

- metoda ratei multiple, care presupune onorarea fiecărei oferte declarate câştigătoare la nivelul la care aceasta a fost exprimată de bancă;

- metoda ratei uniforme, care presupune onorarea tuturor ofertelor declarate câştigătoare la nivelul marginal, la care suma alocată a fost epuizată, indiferent de nivelurile la care ofertele respective au fost exprimate de bănci.

d) Anunţarea rezultatelor licitaţiei are ca destinatari băncile participante, dar informaţiile sunt făcute publice şi prin intermediul mijloacelor de comunicare specifice. Anunţul privind rezultatele operaţiunii cuprinde, în general, următoarele elemente: numărul de referinţă al licitaţiei; data licitaţiei; tipul tranzacţiei; scadenţa operaţiunii; suma totală licitată de bănci; numărul băncilor participante; valutele tranzacţionate - doar în cazul tranzacţiilor swap; suma totală alocată; procentul de alocare - doar în cazul licitaţiei la rată fixă; rata minimă licitată, rata maximă licitată şi rata de alocare medie ponderată - doar în cazul licitaţiilor la rată variabilă; rata dobânzii, randamentul sau punctele swap la nivel marginal acceptate şi procentul de alocare la nivel marginal al ratei dobânzii, randamentului sau punctelor swap - doar în cazul licitaţiilor la rată variabilă; cursul valutar spot - doar în cazul tranzacţiilor swap.

63

Procedurile bilaterale, denumite şi proceduri de avarie sunt proceduri prin care Banca Naţională a României încheie tranzacţii cu una sau mai multe bănci, fără licitaţie. Acestea includ numai următoarele categorii de tranzacţii:

- cumpărări sau vânzări reversibile (repo / reverse repo) de active eligibile pentru tranzacţionare;

- vânzări sau cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare; - swap valutar; - atragere de depozite.

Fiind vorba despre o modalitate de excepţie, pe care băncile comerciale o utilizează în managementul lichidităţii după ce au fost epuizate procedurile standard, este evident că parametrii tranzacţiilor (şi, în special rata dobânzii) vor avea un caracter restrictiv şi penalizator. 5.3. Managementul lichidităţii Din punct de vedere conceptual, lichiditatea reprezintă capacitatea de a face faţă în orice moment la angajamentele financiare asumate sau, prin extensie, posibilitatea de „mobiliza” rapid activele disponibile, adică de a le transforma în bani [3]. Evident că, la limită, orice activ poate fi lichidizat. Problemele care se pun, într-un asemenea context, sunt legate de termene şi, mai ales, de costul unor asemenea operaţiuni. Pornind de la aceste considerente, literatura de specialitate discerne între:

- lichiditatea primară, absolută sau perfectă, pe care o reprezintă banii înşişi;

- lichiditatea secundară, constituită din activele care pot fi transformate oricând şi cu costuri rezonabile în bani,

- lichiditatea terţiară, care pentru a fi transformată în bani necesită o perioadă de timp mai îndelungată sau incumbă costuri substanţiale.

O altă structură a lichidităţii se referă la modul de acces la resursele necesare, caz în care vom deosebi:

- lichiditatea stocată, reprezentând numerarul şi depozitele la alte bănci; certificatele de depozit; titlurile negociabile: de stat, municipale şi corporatiste; titlurile primite în pensiune (cumpărate cu convenţie de răscumpărare); creditele „vandabile” prin intermediul rescontării sau titularizării;

- lichiditate cumpărată, constând în creditele obţinute de la banca centrală, de la alte bănci sau de pe pieţele externe; emisiunea de titluri negociabile, inclusiv a certificatelor de depozit de valori mari.

Managementul trezoreriei a consacrat noţiunea de poziţie monetară, ca indicator ce reflectă valoarea tuturor activelor lichide ale unei bănci la un moment dat. În cadrul acestora se pot evidenţia următoarele categorii:

- numerarul aflat în casieriile băncii şi în seifurile sale;

64

- disponibilităţile aflate în contul băncii centrale, cu specificaţia că o parte din acestea sunt dedicate acoperirii rezervelor minime obligatorii;

- disponibilităţile din conturile băncilor corespondente. - sumele în tranzit (float), încasate de la ale bănci şi generate de către

decalajul dintre data de operare în condul clienţilor-plătitori şi momentul creditării conturilor beneficiarilor.

În cadrul principalelor funcţii ale managementului lichidităţii bancare, se detaşează necesitatea asigurării suportului operaţional al instituţiilor de credit, în raport cu cerinţele clienţilor. Într-o viziune pe cât de simplistă pe atât de concretă, băncile „vând şi cumpără” bani, care - într-o asemenea logică - reprezintă atât „materia primă” cât şi „produsul finit” al activităţii bancare. Dacă asigurarea unui nivel optim de lichiditate reprezintă o cerinţă operaţională de bază, nu-i mai puţin adevărat că între lichiditate şi profitabilitate există o relaţie invers proporţională, datorată faptului că remunerarea activelor lichide, mai ales pe termen scurt, este - de regulă - foarte scăzută. O a doua funcţie a managementului lichidităţii entităţilor bancare se referă, aşadar, la optimizarea raportului complex cost-risc-profit. Avem în vedere, în acest sens, pe lângă costurile fireşti ale lichidităţii aferente atragerii şi administrării de resurse, posibilitatea înregistrării unor pierderi rezultate din operaţiuni forţate pe o piaţă ale cărei condiţii nu sunt întotdeauna favorabile, cum ar fi vânzările forţate de active sau refinanţarea de la BNR prin proceduri bilaterale. Managementul lichidităţii vizează şi credibilitatea instituţiilor bancare, a sistemului bancar - în ansamblul său - privită ca o certitudine a onorării obligaţiilor asumate faţă de creditori, indiferent dacă aceştia fac sau nu parte din clientela curentă. Deşi derivă din funcţiile anterior menţionate, vom individualiza, totuşi, coordonata de previziune în detaliu a echilibrului activ-pasiv, pe fiecare bandă de scadenţe a resurselor şi plasamentelor (zilnic, la trei zile, săptămânal, lunar, trimestrial, anual), pe categorii de lichiditate (necesară şi efectivă) şi pe titulari de depozite sau credite, inclusiv persoanele afiliate şi relaţiile de grup. Pentru o mai bună înţelegere a procedurilor pe care le presupune managementul lichidităţii, avem nevoie de o structurare a poziţiilor bilanţiere din acest punct de vedere [1]. Activele bancare se pot, astfel, diferenţia în următoarele grupe:

- active certe, constând în: o active lichide, care conţin:

� numerarul; � disponibilul în contul curent al băncii la BNR; � disponibilul în conturi curente la alte bănci; � sumele în tranzit; � bonurile de tezaur;

o active nelichide, care conţin:

65

� diferitele categorii de credite acordate populaţiei sau agenţilor economici;

� imobiliare ş.a.; - active potenţiale incluzând creşterea prevăzută a creditelor. Resursele se structurează, în mod asemănător, în: - resurse certe, constând în:

o pasive volatile, cuprinzând: � depozitele la vedere; � împrumuturile pe termen scurt;

o pasive stabile, care încorporează: � depozitele la termen; � capitalul propriu; � capitalul suplimentar;

- resurse potenţiale, privind creşterea prevăzută a depozitelor. O altă structurare a resurselor bancare este legată de volatilitatea

acestora, exprimată prin ponderea retragerilor potenţiale şi influenţa lor asupra echilibrului bilanţier [4].

Vom evidenţia, în acest sens: - resursele incerte (hot money liabilities), a căror retragere integrală este

iminentă în perioada imediat următoare; - resursele vulnerabile (vulnerable funds), a căror probabilitate de

retragere este de 25-30%; - resursele relativ stabile sub aspectul menţinerii lor (core deposits), a

căror eventuală retragere generează, însă, dezechilibre majore de lichiditate din cauza dimensiunii semnificative a acestora.

Pornind de la tipologia menţionată anterior, literatura de specialitate propune un set complex de indicatori utilizaţi în ansamblul procedurilor ce se circumscriu managementului lichidităţii. Prima categorie vizează echilibrul poziţiilor bilanţiere pe fiecare bandă

de scadenţe şi include următoarele mărimi: - nivelul pasivelor nete simple, calculat ca diferenţă între pasivele şi

activele având aceeaşi scadenţă, indicator ce oferă informaţii relevante privind necesitatea transformării scadenţelor, prin mobilizarea pe termen scurt a unor resurse destinate finanţării pe termen mai lung a plasamentelor;

- nivelul pasivelor nete cumulate, pe benzi de scadenţă incluse în aceeaşi perioadă de referinţă, a cărui relevanţă constă în sesizarea perioadelor cu deficite maxime de lichiditate;

- indicele de lichiditate, calculat ca raport al pasivelor şi activelor ponderate cu dimensiunea (zile, luni, ani) perioadei analizate;

- transformarea medie a scadenţelor, exprimând diferenţa temporală dintre scadenţele medii ponderate ale pasivelor şi activelor:

66

∑∑

∑∑

−active

ponderateactive

pasive

ponderatepasive.

O altă categorie de indicatori vizează nivelul lichidităţii imediate şi este legat de preponderenţa deciziilor de ordin operativ, faţă de cele tactice şi strategice, în materie de management al trezoreriei:

- poziţia lichidităţii reprezintă diferenţa între activelele lichide şi pasivele imediate (depozite volatile + împrumuturi scadente), diferenţă care trebuie acoperită sau plasată pe termen scurt prin metodele cunoscute;

- nivelul de îndatorare pe termen scurt, calculat ca raport între noile solicitări şi împrumuturile scadente pe piaţa creditului într-o anumită bandă de scadenţe.

Ponderea diferitelor categorii de resurse în pasivul bilanţier presupune calculul unor indicatori specifici, cum ar fi, de pildă, cei privind lichiditatea

stocată: - indicatorul poziţiei monetare, reprezentând ponderea activelor lichide în

totalul acestora; - indicatorul lichididăţii generate de titlurile de valoare, ca pondere a

tilurilor de stat în totalul activelor; - poziţia netă în raport cu banca centrală:

activetotal

cumparatefondurivandutefonduri −

sau a indicatorilor care se referă la lichiditatea cumpărată a băncilor: - indicele pasivelor foarte lichide, calculat ca raport între activele şi

pasivele aferente pieţei monetare; - indicele plasamentelor vulnerabile, calculat ca raport între plasamentele

pe termen scurt şi pasivele volatile; - indicele depozitelor stabile, calculat ca pondere a acestora în totalul

activelor. În fine, cele mai sintetice informaţii pentru managamentul trezoreriei sunt oferite de cele trei rate de referinţă ale lichidităţii:

-

depoziteTotal

acordatecrediteTotalR =1

;

-

activeTotal

neangajateenegociabilTitluriitatiDisponibilR

+=2

;

-

lichideActive

volatilePasiveR =3

.

Opţiunea pentru valori pozitive sau negative (supraunitare sau subunitare, în cazul indicilor) este legată, în mod evident de natura economică a indicatorului analizat. Aşa cum am arătat, însă, în prima parte a subcapitolului, starea normală în materie de lichiditate este echilibrul, motiv pentru care sunt de preferat valori apropiate de 0, respectiv de 1.

67

Din punctul de vedere al structurii organizaţionale, managementul lichidităţii presupune atribuţii diferite, legate de poziţia pe scara ierarhică a entităţilor implicate şi de specializarea diferitelor compartimente. Dată fiind importanţa acestui domeniu în cadrul activităţii bancare curente şi al preocupărilor de natură prospectivă, de regulă, coordonarea sa este realizată la nivelul structurilor manageriale de vârf (vicepreşedinte, director general adjunct). Nu trebuie omis rolul semnificativ pe care îl au în deciziile privind gestiunea lichidităţii organismele managementului de grup, în mod deosebit comitetul de administrare a riscurilor şi comitetul de administrare a activelor şi pasivelor. Desigur că, în funcţie de specificul fiecărei bănci, vom regăsi arhitecturi diferite ale departamentului de trezorerie. Există, totuşi, o serie de elemente comune, dintre care se pot menţiona:

- similitudini privind compartimentarea: arbitraj (front-office), decontări, analiză, monitorizare conturi (back-office);

- similitudini privind natura activităţilor desfăşurate: tranzacţii pe piaţa monetară, valutară şi de capital, evidenţă operativă, efectuare plăţi, urmărire încasări, gestiunea poziţiei valutare, administrarea rezervelor minime obligatorii ş.a.;

- similitudini privind profilul personalului: dealeri, analişti financiari, economişti cu alte specializări.

5.4. Rezervele minime obligatorii

Rezervele minime obligatorii sunt definite ca un instrument al politicii monetare şi de credit utilizat de banca centrală, constând în disponibilităţile băneşti ale instituţiilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Naţională a României.

Domeniul de aplicare include, potrivit legii şi normelor în materie, băncile - persoane juridice române, sucursalele din România ale băncilor - persoane juridice străine, precum şi casele centrale ale cooperativelor de credit. În practică se întâlnesc două niveluri ale rezervelor minime obligatorii şi anume:

- nivelul prevăzut, determinat ca un produs între baza de calcul aferentă perioadei de observare şi rata rezervelor minime obligatorii;

- nivelul efectiv, reprezentat de soldul mediu zilnic înregistrat de instituţia de credit în contul în care se menţin rezervele minime obligatorii în perioada de aplicare.

Perioada de observare este intervalul de timp pentru care se determină baza de calcul, respectiv intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi data de 23 a lunii curente. Perioada de aplicare este intervalul de timp în care trebuie menţinut în conturile deschise la Banca Naţională a României nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii şi anume intervalul cuprins între data de 24 a lunii curente şi data de 23 a lunii următoare.

68

Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii o reprezintă media soldurilor zilnice, pe perioada de observare, ale elementelor de pasiv din bilanţul instituţiilor de credit, asupra cărora se aplică rata rezervelor minime obligatorii. Ea se constituie din mijloacele băneşti în moneda naţională şi în valută, reprezentând obligaţii ale instituţiilor de credit rezultate din acceptarea depozitelor şi a altor fonduri şi se raportează, în scris, autorităţii de supraveghere în termen de 3 zile lucrătoare de la expirarea perioadei de observare. Din baza de calcul se exceptează:

- mijloacele băneşti atrase de la Banca Naţională a României; - mijloacele băneşti atrase de la alte instituţii de credit care, la rândul lor,

sunt obligate să constituie rezerve minime obligatorii la BNR; - capitalurile proprii ale instituţiilor de credit, precum şi fondul social depus

de către membrii cooperatori, pentru organizaţiile cooperatiste de credit. Pentru mijloacele băneşti în valută, mediile soldurilor zilnice se determină pe fiecare tip de valută, după care se transformă în dolari SUA sau în euro, după caz. Cursurile de schimb folosite pentru transformarea celorlalte valute în dolari sau în euro sunt cursurile pieţei valutare comunicate de Banca Naţională a României în ultima zi anterioară perioadei de aplicare.

Ratele rezervelor minime obligatorii se stabilesc de Banca Naţională a României în funcţie de obiectivele sale de politică monetară şi se comunică prin circulară instituțiilor de credit. Rezervele minime obligatorii în lei se menţin în conturile curente, iar cele în valută se menţin în conturile «LORO» pe care instituţiile de credit le au deschise la Banca Naţională a României. Pentru mijloacele băneşti în valută, instituţiile de credit pot opta pentru menţinerea integrală a rezervelor minime în euro sau în dolari, ori separată în euro, pentru mijloacele băneşti în euro, în dolari, pentru mijloacele băneşti în dolari, în euro sau în dolari, pentru mijloacele băneşti în alte tipuri de valute. Banca Naţională a României plăteşte o dobândă pentru nivelul efectiv al rezervelor, până la nivelul prevăzut, care se stabileşte periodic, cel puţin la nivelul ratei dobânzii medii pentru depunerile la vedere practicate de bănci, pe baza datelor furnizate de acestea. Fiind raportată la nivelul dobânzii pentru depozitele la vedere, remunerarea rezervelor minime obligatorii este sub nivelul dobânzilor medii de pe piaţă, fapt care se repercutează asupra costului (recalculat) al resurselor atrase de bănci, asupra costului creditului şi, în ultimă instanţă, asupra contului de profit şi pierderi.

În practică, între nivelul efectiv şi cel prevăzut al rezervelor minime obligatorii pot să apară diferenţe pozitive, caz în care vorbim de un excedent de rezerve, sau negative, reprezentând un deficit.

Pentru excedentul de rezerve, Banca Naţională a României nu plăteşte dobândă. Mai mult, excedentul de rezerve în lei, euro sau dolari nu poate fi utilizat pentru a acoperi deficitul de rezerve în alt tip de monedă.

69

Pentru deficitul de rezerve minime obligatorii se calculează şi se percepe o dobândă penalizatoare pe durata perioadei de aplicare aferentă, a cărei rată se stabileşte periodic de Banca Naţională şi se comunică prin circulară.

Referitor la regimul rezervelor minime obligatorii, următoarele fapte constituie încălcări ale disciplinei bancare şi sunt sancţionate ca atare:

- înregistrarea unui deficit de rezerve în două perioade de aplicare consecutive;

- neraportarea repetată sau raportarea eronată a bazei de calcul şi a datelor necesare pentru calcularea ratei medii a dobânzilor la vedere;

- modificarea unor operaţiuni contabile sau a unor raportări statistice, în scopul vădit de a diminua nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii;

În situaţia în care o instituţie de credit înregistrează deficit de rezerve în două perioade de aplicare consecutive, aceasta poate fi supusă unei supravegheri prudenţiale, prin inspecţie la sediu din partea Băncii Naţionale a României.

Bibliografie

1) C. Basno, N. Dardac, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002

2) D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2009 3) C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, Băncile - Mică enciclopedie, Editura

Expert, Bucureşti, 1998 4) P. Rose, Financial Institutions, Irwing Mc Graw Hill, Boston, 1995


- Care sunt principalele caracteristici ale pieței monetare ? - Descrieți cele trei tipuri de relații (comerciale) ale instituțiilor de credit

cu banca centrală. - Structurați elementele bilanțiere după lichiditatea acestora. - Ce reprezintă rezervele minime obligatorii ?


21. Care dintre instituţiile financiare enumerate mai jos participă la piaţa monetară ?

a. Numai instituţiile de credit b. Instituţiile de credit şi Banca Naţională a României (BNR) c. Instituţiile de credit şi instituţiile conexe sistemului bancar d. Instituţiile de credit şi societăţile de leasing e. Toate instituţiile financiare autorizate

22. Care dintre afirmaţiile următoare privind dobânda pe piaţa monetară este falsă ?

a. Este stabilită zilnic b. Este rezultatul procesului de echilibrare a cererii cu oferta c. Este un reper privind lichiditatea sistemului bancar

70

d. Reprezintă costul aprovizionării băncilor cu resurse financiare e. Este limitată prin norme ale băncii centrale

23. Una dintre afirmaţiile următoare, privind participarea BNR pe piaţa monetară este incorectă. Care este aceasta ?

a. Are un rol regulator b. Se realizează potrivit principiului „open-market” c. Contribuie la reglarea nivelului de lichiditate al pieţei d. Stabileşte limitele de variaţie a dobânzii e. Contribuie la reglarea nivelului dobânzii

24. Riscul redus de pe piaţa monetară este determinat de: (1) cunoaşterea în detaliu a partenerilor; (2) existenţei unor limite valorice de creditare; (3) transparenţa sistemului de tranzacţionare; (4) rolul regulator al băncii centrale; (5) sistemul de garantare bazat pe titluri eligibile şi cu volatilitate redusă. Care dintre aceste caracteristici sunt reale ?

a. (1), (2), (3) şi (4) b. (1), (2), (3) şi (5) c. (1), (2), (4) şi (5) d. (2), (3), (4) şi (5) e. (1), (2), (3), (4) şi (5)

25. Care dintre următoarele relaţii ale băncii centrale cu instituţiile de credit nu sunt realizate pe baze comerciale ?

a. Facilităţile permanente de credit b. Facilităţile permanente de depozit c. Supravegherea poziţiilor valutare d. Operaţiunile prin licitaţie, pe baze multilaterale e. Tranzacţiile pe baza procedurilor bilaterale

26. În cadrul operaţiunilor de atragere de depozite realizate de banca centrală pe piaţa monetară, satisfacerea cererii se face:

a. În ordinea crescătoare a dobânzilor propuse de instituţiile de credit b. În ordinea descrescătoare a dobânzilor propuse de instituţiile de

credit c. În ordinea crescătoare a sumelor propuse pentru depozit d. În ordinea descrescătoare a sumelor propuse pentru depozit e. În ordinea prezentării ofertelor

27. Care dintre activele următoare nu sunt eligibile în relaţiile comerciale ale instituţiilor de credit cu banca centrală ?

a. Activele emise de instituţia de credit care la prezintă b. Activele care nu sunt gajate sau sechestrate c. Titlurile de stat d. Certificatele de depozit emise de banca centrală e. Activele care au o scadenţă ulterioară scadenţei operaţiunii

efectuate 28. Care dintre următoarele tranzacţii nu sunt specifice procedurilor

bilaterale dintre banca centrală şi instituţiile de credit ?

71

a. Cumpărări sau vânzări reversibile de active eligibile pentru tranzacţionare

b. Vânzări sau cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare c. Swap valutar d. Acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru

garantare e. Atragere de depozite

29. La începutul unei zile bancare, rezerva de csă face parte din: a. Lichiditatea primară cumpărată b. Lichiditatea secundară cumpărată c. Lichiditatea terţiară cumpărată d. Lichiditatea primară stocată e. Lichiditatea secundară stocată

30. Care dintre următoarele active nu face parte din lichiditatea stocată ? a. Numerarul şi depozitele la alte bănci b. Titlurile negociabile c. Titlurile primite în pensiune d. Creditele „vandabile” (prin intermediul rescontării sau titularizării) e. Creditele „personalizate” (în raport cu cerinţele solicitantului)

31. Rezervele minime obligatorii reprezintă: a. Sume pe care băncile sunt obligate să le deţină în rezerva de casă b. Disponibilităţi ale băncilor pe care acestea sunt obligate să le

deţină în conturi deschise la banca centrală c. Sume pe care băncile sunt obligate să le evidenţieze în conturile

de activ ale bilanţului contabil d. Disponibilităţi ale băncilor care se menţin în numerar e. Limita minimă a capitalurilor proprii

32. Care dintre afirmaţiile următoare privind rezervele minime obligatorii este falsă ?

a. Nivelul prevăzut se determină ca un produs între baza de calcul aferentă perioadei de observare şi rata rezervelor minime obligatorii

b. Nivelul efectiv reprezintă soldul mediu zilnic înregistrat de instituţia de credit în contul în care se menţin rezervele minime obligatorii în perioada de aplicare

c. Nivelul minim se stabileşte anual de către auditorul financiar al instituţiei de credit

d. Bonificarea dobânzii se realizează pentru nivelul efectiv al rezervelor

e. Bonificarea dobânzii se realizează la nivelul ratei dobânzii medii pentru depunerile la vedere practicate de către bănci

72

Cursul 6. CAPITALUL BANCAR Durata medie de parcurgere recomandată: 2,5 ore


- prezentarea conceptului de capital și a structurii acestuia; - delimitarea principalelor funcțiuni ale capitalului bancar; - evidențierea relației dintre nivelul capitalului bancar și volumul

riscurilor asumate.

Conținutul cursului - Capitalul bancar; funcţii şi structură - Adecvarea capitalului şi semnificaţia ei în privinţa limitării riscului - Întrebări de verificare - Teste grilă

6.1. Capitalul bancar; funcţii şi structură Băncile sunt, înainte de toate, societăţi comerciale şi, din această perspectivă, se supun reglementărilor legale în materie care solicită, printre altele, existenţa unui anumit nivel al capitalului social. De altfel, primele două funcţii ale capitalului se circumscriu logicii organizaţionale comune. Asigurarea cadrului de funcţionare instituţională presupune existenţa unor fonduri pentru procurarea sau închirierea sediului, dotările necesare, plata salariilor, acoperirea cheltuielilor de autorizare şi altor cheltuieli curente, până la obţinerea primelor venituri. Rigorile impuse băncilor, sub aspectul echipamentelor specializate, al securizării valorilor şi, nu în ultimul rând, al personalului acreditat de banca centrală conduc la niveluri de capitalizare iniţială mult superioare altor societăţi. Asigurarea necesarului iniţial de lichiditate şi acoperirea riscului de

faliment reprezintă cea de a doua funcţie a capitalului care, în cazul băncilor, are o relevanţă deosebită, derivând din specificul activităţii acestor instituţii, de intermediar pe piaţa financiară. Specific domeniului bancar este senzitivitatea ridicată a pieţei, motiv pentru care capitalul acţionează şi ca un factor de încredere în potenţialul instituţiilor de profil, legat de siguranţa depunerilor şi de posibilitatea onorării solicitărilor clientelei. Calitatea de regulator al creşterii instituţionale priveşte corelarea nivelului capitalului cu sporul de risc indus prin dezvoltarea activităţii, în special pe seama operaţiunilor active. Apare, astfel, necesitatea adecvării capitalului la nivelul riscurilor asumate prin creşterea volumului fondurilor atrase şi plasate. Structura capitalului bancar include două componente esenţiale şi anume:

- capital de bază (core capital, equity) sau, în accepţiunea Băncii Naţionale a României, capital propriu, constând în resursele provenite de la acţionari şi din activitatea proprie a băncii;

73

- capital suplimentar, provenit din surse excepţionale şi mobilizări temporare.

Capitalul propriu este format din capitalul iniţial şi fondul pentru riscuri bancare generale. Capitalul iniţial este, la rândul lui, structurat în mai multe forme de existenţă:

- capitalul social sau capitalul de dotare subscris şi vărsat; - primele legate de capital (de emisiune, aport, fuziune, divizare,

conversie şi alte prime legate de capital), integral încasate, aferente capitalului social reprezentat prin acţiuni care se regăsesc în structura capitalului iniţial;

- rezerva legală; - rezervele statutare; - rezervele indisponibile aferente acţiunilor proprii răscumpărate; - alte rezerve, cu excepţia celor incluse în capitalul suplimentar, destinate

majorării capitalului social sau acoperirii pierderilor şi înregistrate în situaţiile financiare publicabile ale instituţiei de credit;

- rezultatul reportat pozitiv, auditat; - rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând profit,

verificat de persoanele cu atribuţii în auditarea situaţiilor financiare ale instituţiei de credit. Instituţiile de credit, persoane juridice române şi sucursalele din România

ale instituţiilor de credit din state terţe trebuie să dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial care se stabileşte prin normele băncii centrale

Capitalul suplimentar cuprinde următoarele elemente: - fondul special constituit de casele de economii pentru domeniul locativ,

conform legii; - rezerva generală pentru riscul de credit; - rezervele din reevaluarea patrimoniului, ajustate cu obligaţiile fiscale

aferente; - împrumuturile subordonate; - datoria subordonată reprezentată prin titluri pe durată nedeterminată şi

prin alte instrumente; - valoarea nominală a acţiunilor preferenţiale cumulative pe durată

determinată; - alte elemente care îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii:

� sunt la dispoziţia instituţiei de credit pentru acoperirea pierderilor potenţiale, generate de riscuri specifice activităţii bancare;

� se regăsesc în evidenţele contabile ale instituţiei de credit; � nivelul lor este stabilit de conducerea instituţiei de credit, verificat

de auditorul financiar şi comunicat Băncii Naţionale a României. În legislaţia bancară românească se utilizează noţiunea de fonduri

proprii, ca sumă a capitalului propriu şi cel suplimentar, din care se deduc: - valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire; - valoarea neamortizată a cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare;

74

- valoarea neamortizată a concesiunilor, patentelor, licenţelor, mărcilor şi altor drepturi şi active similare, neincluse în fondul comercial;

- valoarea netă a fondului comercial; - avansuri aferente imobilizărilor necorporale; - valoarea contabilă a acţiunilor proprii răscumpărate în vederea reducerii

capitalului social. Pentru determinarea nivelului fondurilor proprii sunt valabile următoarele limitări:

a) capitalul suplimentar va fi luat în considerare numai în proporţie de cel mult 100% din capitalul propriu;

b) împrumuturile subordonate vor fi luate în calcul numai dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: - sunt în întregime trase; - în cazul împrumuturilor subordonate la termen, scadenţa iniţială

trebuie să fie de cel puţin 5 ani; - în cazul împrumuturilor subordonate pe durată nedeterminată,

rambursarea nu se poate efectua mai devreme de 5 ani de la data solicitării rambursării;

- volumul împrumuturilor subordonate la termen va fi redus gradual cu cel puţin 5 ani înaintea scadenţei, prin aplicarea unor cote procentuale anuale egale;

- contractele de credit să nu includă clauza rambursării anticipate a datoriei în alte circumstanţe decât lichidarea instituţiei de credit;

- în cazul lichidării instituţiei de credit, împrumuturile subordonate au un rang inferior celorlalte datorii şi nu vor fi rambursate până când toate acestea nu au fost achitate;

c) datoria subordonată reprezentată prin titluri emise pe durată nedeterminată poate fi luată în calcul numai dacă îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii: - prospectul de emisiune al titlurilor specifică faptul că principalul şi

dobânda neplătită aferentă sunt la dispoziţia instituţiei de credit pentru acoperirea pierderilor;

- titlurile au fost integral plătite; - prospectul de emisiune prevede posibilitatea amânării plăţii

dobânzii aferente datoriei; - rambursarea nu se poate efectua decât cu aprobarea Băncii

Naţionale a României; - în cazul lichidării instituţiei de credit, are un rang inferior celorlalte

datorii în ceea ce privește prioritatea de rambursare; d) nivelul cumulat al împrumuturilor subordonate şi acţiunilor

preferenţiale cumulative pe durată determinată ce poate fi luat în considerare la calculul fondurilor proprii nu poate depăşi 50% din valoarea capitalului propriu;

e) sunt deduse din valoarea totală a componentelor fondurilor proprii:

75

- sumele reprezentând participaţii în alte instituţii de credit sau financiare, care depăşesc 10% din capitalul social al acestora, creditele subordonate şi alte creanţe de aceeaşi natură acordate respectivelor instituţii;

- partea din valoarea totală a participaţiilor mai mici sau egale cu 10% din capitalul social al altor instituţii de credit sau financiare, a creditelor subordonate şi a altor creanţe de aceeaşi natură acordate respectivelor instituţii, care depăşeşte 10% din nivelul fondurilor proprii determinat înaintea deducerii sumelor menţionate anterior.

6.2. Adecvarea capitalului şi semnificaţia ei în privinţa limitării riscului Din punct de vedere practic, adecvarea capitalului presupune stabilirea

convenţională a nivelului minim de capital, în funcţie de anumiţi parametri ce reflectă dimensiunea activităţii băncii şi a riscurilor asociate. Această măsură restrictivă, acceptată pe plan internaţional, nu îşi propune o acoperire totală a factorilor de risc, fapt care ar conduce la un blocaj operaţional, ci doar să asigure o corelaţie între beneficiile obtenabile şi pierderile potenţiale datorate asumării unui anumit nivel de risc. Principiile Acordului Comitetului de la Basel privind sistemul de adecvare a capitalului se referă, în principal, la următoarele aspecte:

- corelarea cerinţelor minime de capital cu nivelul de risc aferent structurii activelor bancare (în special, a creditelor);

- prioritatea acordată aportului acţionarilor la dimensionarea nivelului capitalului minim;

- stabilirea unui nivel minim de capital reprezentând 8% din totalul activelor ponderate în funcţie de riscul asociat;

- includerea, prin convertire în credite echivalente, a riscului asociat operaţiunilor extrabilanţiere;

- standardizarea internaţională a nivelului minim de capital prin intermediul legislaţiilor interne. Reperul de bază utilizat în acest sens poartă numele de Norma Cooke şi

se bazează pe relaţia:

100

8≥

riscdefunctieinponderateActive

propriuCapital ,

în care ponderile corespunzătoare claselor de active sunt: - 1, pentru numerar, titluri de stat şi ale adminisraţiei locale (risc 0); - 0.8, pentru plasamente pe piaţa interbancară (risc 20%); - 0.5, pentru creanţe garantate prin ipoteci şi leasing imobiliar (risc 50%); - 0, pentru alte categorii de creanţe (risc 100%).

În acelaşi mod, se procedează la convertirea în credite echivalente a angajamentelor rezultând din operaţiuni extrabilanţiere, unde se folosesc următorii coeficienţi:

- 0.8, pentru scrisorile de credit comercial (risc 20%);

76

- 0.5, pentru facilităţi de emitere a obligaţiunilor şi angajamente de creditare de peste un an (risc 50%);

- 0, pentru garanţii de credit şi convenţii tip REPO (risc 100%). Evident că, adecvarea capitalului are o coordonată dinamică, derivând din evoluţia parametrilor şi variabilelor de influenţă şi, în acelaşi timp, un caracter procesual, câtă vreme implică modificări în structura elementelor bilanţiere. Din aceste motive, în cazul în care băncile sunt în situaţia de a excede normelor de adecvare a capitalului, ele au la îndemână mai multe posibilităţi de remediere a acestei situaţii. Cea mai comodă alternativă, nu întotdeauna uşor de realizat, este restructurarea portofoliului de active, în ideea convertirii creanţelor cu risc ridicat în elemente de activ fără risc, sau cu risc scăzut. Avem în vedere, în acest sens, operaţiunile de titularizare, de lichidizare şi alte forme de reducere a riscului de credit (garanţii suplimentare, convertire în contracte de leasing ş.a.). O a doua modalitate de conformare priveşte diminuarea globală a

activului, în contextul prezervării fondurilor proprii, alături de reducerea volumului operaţiunilor extrabilanţiere. În ultimă instanţă, dar cea mai certă variantă, se va proceda la majorarea capitalului, fie prin noi aporturi ale acţionarilor existenţi sau potenţiali, fie prin constituirea unor rezerve din profitul realizat, cu diminuarea corespunzătoare a ponderii dividendelor. Chiar dacă sunt mult mai rar utilizate, vom aminti, totuşi, posibilităţile de consolidare a capitalului prin participaţii reciproce precum şi cele care derivă din procesele de fuziune interbancară. Preocupările Comitetului de la Basel şi ale autorităţilor naţionale de reglementare şi supravegere bancară în domeniul adecvării capitalului sunt continue şi încearcă să surprindă atât efectele procesului de globalizare, cât şi specificităţile mediului de afaceri autohton. Astfel, s-a simţit nevoia cuprinderii în formula de adecvare a capitalului a influenţelor riscului operaţional, estimat la circa 20% din valoarea capitalului minim necesar:

%8≥++

loperationarisculdinpiataderisculdefunctiecreditderisculdefunctie

potentialePierderiponderateActiveponderateActive

capitalTotal

În acelaşi timp, s-a oferit posibilitatea ca, sub rezerva acceptării de către băncile centrale, evaluarea riscurilor să poată fi realizată şi prin metode proprii, corelate cu specificul mediului economic în care funcţionează băncile comerciale. O altă perfecţionare în domeniu priveşte considerarea riscului de ţară

sau de companie, pe baza unui rating determinat de instituţiile specializate, coeficienţii de risc corespunzători fiind incluşi în procesul de agregare prin care se determină riscul global. Riscul de ţară este structurat pe mai multe categorii, având asociate următoarele niveluri ale coeficienţilor:

- 0%, pentru un rating cuprins între AA şi AAA;

77

- 20%, pentru un rating cuprins între A- şi A+; - 50%, pentru un rating cuprins între BBB- şi BBB+; - 100%, pentru un rating cuprins între BB- şi BB+; - 150%, pentru un rating sub BB-; - 100%, în cazul lipsei de rating. În cazul companiilor (bancare şi nu numai), coeficienţii sunt: - 20%, pentru un rating cuprins între AA şi AAA; - 50%, pentru un rating cuprins între A- şi A+; - 100%, pentru un rating cuprins între BB- şi BBB+; - 150%, pentru un rating sub BB-; - 100%, în cazul lipsei de rating.

Nu în ultimul rând, creşterea transparenţei activităţii băncilor, prin publicarea unui număr sporit de informaţii auditate, este de natură să evidenţieze mai exact nivelul riscurilor asumate, în funcţie de care se operaţionalizează procedurile de adecvare a capitalului. În România, reglementările autorităţii de supraveghere a pieţei privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit cuprind:

- prevederi pentru acoperirea riscurilor; - monitorizarea şi controlul expunerilor mari - evaluarea poziţiilor pentru scopuri de raportare; - cerinţe de raportare care vizează inclusiv supravegherea pe bază

consolidată. Sunt stabilite, astfel, limite minimale pentru indicatorii de solvabilitate:

%8exp

≥netaunere

propriucapital

%12exp

≥netaunere

propriifonduri

şi limite maxime ale unor expuneri cu risc ridicat: - 20% din fondurile proprii pentru expunerile mari; - 20% pentru împrumuturile persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca

(afiliate). Bibliografie


2) D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2009 Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare)

- Enumerați funcțiile capitalului bancar. - Care sunt principalele componente ale fondurilor proprii ? - Ce se înțelege prin noțiunea de adecvare a capitalului ? - Prezentați formula de adecvare a capitalului cu influențele derivând din

riscul operațional.

78

Teste grilă (răspunsurile corecte se găsesc la sfârșitul suportului de curs) 33. Avem atributele următoare: (1) asigurarea cadrului de funcţionare

instituţională, (2) asigurarea necesarului iniţial de lichiditate şi acoperirea riscului de faliment, (3) factor de încredere în potenţialul instituţiilor de profil, legat de siguranţa depunerilor şi de posibilitatea onorării solicitărilor clientelei, (4) regulator al creşterii instituţionale. Care dintre ele reprezintă funcţii ale capitalului bancar ?

a. (1), (2) şi (3) b. (1), (2) şi (4) c. (2), (3) şi (4) d. Toate e. Nici una

34. Noţiunea de adecvare a capitalului reprezintă: a. Majorarea periodică a capitalului social al băncii la nivelul

prevăzut prin normele emise de Banca Naţională a României b. Stabilirea convenţională a nivelului minim de capital, în funcţie

de anumiţi parametri ce reflectă dimensiunea activităţii băncii şi a riscurilor asociate

c. Dimensionarea capitalului în funcţie de reţeaua de distribuţie (sucursale, agenţii)

d. Stabilirea unui raport optim între capitalul propriu şi capitalul suplimentar al băncii

e. Optimizarea structurii capitalului pe categorii de operaţiuni bancare

35. Norma lui Cooke se calculează ca un raport între: a. Capitalul propriu şi active ponderate în funcţie de riscul de

lichiditate b. Capitalul propriu şi active ponderate în funcţie de riscul de piaţă c. Capitalul propriu şi active ponderate în funcţie de riscul de credit d. Capitalul propriu şi active ponderate în funcţie de riscul de

solvabilitate e. Capitalul propriu şi active ponderate în funcţie de riscul

operaţional

36. Care dintre următoarele operaţiuni nu contribuie la adecvarea capitalului ?

a. Restructurarea portofoliului de depozite b. Restructurarea portofoliului de active c. Diminuarea globală a activului d. Majorarea capitalului e. Consolidarea capitalului

79

Cursul 7. MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR CU DEPOZITE Durata medie de parcurgere recomandată: 2,5 ore


- prezentarea principalelor operațiuni cu depozitele bancare; - detalierea unor aspecte specifice managementului operațiunilor cu

depozite (garantare, prevenirea spălării banilor murdari);

Conținutul cursului - Depozitele bancare şi gestiunea acestora - Garantarea depozitelor bancare - Cunoaşterea clientelei şi prevenirea spălării banilor murdari - Întrebări de verificare - Teste grilă

7.1. Depozitele bancare şi gestiunea acestora

În afara capitalului şi a rezervelor, managementul operaţiunilor pasive mai include împrumuturile de pe piaţa monetară şi din relaţia directă cu banca centrală - care au fost tratate în capitolul privind managementul trezoreriei, precum şi resursele atrase de la clienţi prin intermediul depozitelor bancare şi al produselor asimilate. Din punct de vedere conceptual, depozitele bancare pot fi privite în dublu sens:

- ca resurse atrase ce constituie obligaţii ale băncilor faţă de depunători; - ca şi creanţe creditoare faţă de bancă ale depunătorilor.

Atragerea de resurse, în condiţiile unei pieţe concurenţiale, presupune asigurarea unor elemente de interes pentru clienţii potenţiali, din rândul cărora vom enumera [3]:

- încrederea, bonitatea şi nivelul serviciilor instituţiei bancare; - nivelul de remunerare; - gradul de risc în recuperarea fondurilor.

Ultimele două coordonate sunt cele care diferenţiază şi formele de existenţă ale depozitelor bancare, respectiv:

- depozite la vedere; - depozite la termen.

Depozitele la vedere sunt realizate, de regulă, prin intermediul contului curent şi pot fi retrase oricând de către titularii lor, fără preaviz. Singurele restricţii privesc nivelul de numerar, peste un anumit nivel, care se preavizează din alte raţiuni.

Sumele disponibile pot fi utilizate atât pentru efectuarea de plăţi prin virament, cât şi pentru retrageri de numerar. Remunerarea acestor depozite este minimală, iar în numeroase cazuri ele sunt neremunerate. Soldul zilnic al depozitelor la vedere este impredictibil, fiind legat nu numai de activitatea curentă a deponentului, ci şi de practicile şi comportamentul partenerilor săi de afaceri.

80

Depozitele la termen sunt convenite pe baza unui contract de depozit, în care se precizează termenul de maturitate a acestora, nivelul remunerării, eventualele penalizări pentru „spargerea” depozitului înainte de termen sau posibilitatea capitalizării dobânzii. Avantajele unor asemenea produse sunt de ambele părţi, deponenţii beneficiind de o remunerare superioară, iar băncile având o siguranţă mai mare asupra termenului de utilizare a disponibilităţilor atrase pe această cale. O formă specifică a depozitelor la termen o constituie conturile de

economii, dedicate persoanelor fizice şi care au o schemă prestabilită a depunerilor (cotă fixă sau variabilă, lunar sau trimestrial), retragerile fiind realizate în regim de preavizare (5-10 zile anterior datei de efectuare a operaţiunii). Pornind de la faptul că raportul remunerare-disponibilitate în materia depozitelor bancare este invers proporţional, încercarea de optimizare a acestuia a condus la apariţia a noi forme de depozite. Depozitul de tip sweep presupune o limită de disponibil, peste care banca transferă automat sumele excedentare într-un cont de depozit sau de plasament pe piaţa de capital. Depozitul tip tampon se bazează pe o logică inversă, sumele până la un anumit nivel, negociat în prealabil, constituindu-se ca şi un depozit la termen (remunerat ca atare) titularul având acces imediat şi fără restricţii numai la excedentul de fonduri peste nivelul prestabilit. Conturile cash-management sunt, de fapt, subconturi conexate aceluiaşi deponent, fiecare dintre ele oferind variante diferite privind nivelul dobânzii şi gradul de acces, dar care constituie împreună baza de ofertare a unor alte tipuri de facilităţi: carduri de debit, cecuri, credite overdraft ş.a.

Operaţiunile care se derulează în legătură cu depozitele bancare sunt efectuate atât în compartimentele dedicate relaţiilor cu clientela (front office) cât şi în cele de evidenţă operativă sau contabilă care constituie back office-ul instituţiei de credit. Vom deosebi, în acest sens:

- operaţiunile privind iniţierea înfiinţării depozitelor, constând în negocierea contractelor de depozit sau, după caz, în prezentarea contractelor şi condiţiilor standard şi agreerea lor de către utilizatori;

- operaţiuni curente cu clienţii, constând în identificarea clientului, preluarea documentelor, consemnarea opţiunilor de prelungire a scadenţei, privind regimul dobânzilor, lichidarea înainte de termen ş.a.

- operaţiuni de evidenţă legate de calculul şi verificarea soldurilor, de calculul şi consemnarea dobânzilor, de calculul, reţinerea şi virarea impozitelor aferente dobânzilor;

- operaţiuni de control, care îmbracă şi ele mai multe forme: control operativ la ghişeu, control intern, audit extern. În materia depozitelor bancare sunt aplicabile reglementările privind

secretul profesional. Astfel, legea stabileşe în mod expres obligaţia oricărei

81

bănci de a păstra confidenţialitatea asupra tuturor faptelor, datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia sa, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor, ori informaţii referitoare la conturile clienţilor solduri, rulaje, operaţiuni derulate, la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu clienţii.

Informaţiile de natura secretului profesional pot fi furnizate numai în măsura în care acestea sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute ori furnizate, în următoarele situaţii:

- la solicitarea titularilor sau a moştenitorilor acestora, inclusiv a reprezentanţilor lor legali şi/sau statutari, ori cu acordul expres al acestora;

- în cazurile în care banca justifică un interes legitim; - la solicitarea scrisă a altor autorităţi sau instituţii, ori din oficiu, dacă prin

lege specială sunt prevăzute autorităţile sau instituţiile care sunt îndrituite să solicite şi/sau să primească astfel de informaţii şi sunt identificate clar informaţiile care pot fi furnizate de către bancă, în scopul îndeplinirii atribuţiilor specifice ale acestor autorităţi sau instituţii;

- la solicitarea scrisă a soţului titularului de cont, atunci când face dovada că a introdus în instanţă o cerere de împărţire a bunurilor comune, sau la solicitarea instanţei În cauzele penale, băncile pot furniza informaţii de natura secretului

profesional la solicitarea scrisă a procurorului sau a instanţei judecătoreşti ori, după caz, a organelor de cercetare penală, cu autorizarea procurorului.

Respectarea secretului profesional impune, la nivelul entităţilor bancare, o serie de măsuri tehnico-organizatorice legate de sistemul de acces la baza de date, persoanele autorizate să opereze în sistemele de prelucrare a informaţiilor şi gestiunea solicitărilor de informaţii bancare.

Desigur că, problematica depozitelor bancare este mult mai largă. Ea include sistemul rezervelor minime obligatorii, care a fost prezentat în contextul managementului trezoreriei, sistemul de garantare a depozitelor, cerinţele de cunoaştere a clientelei şi prevenirea spălării banilor murdari, dar şi o serie de aspecte privind gestiunea internă, cum ar fi:

- separarea conturilor active de cele inactive; - separarea conturilor şi depozitelor personalului băncii; - data efectuării operaţiunilor (value date).

7.2. Garantarea depozitelor bancare Problema asigurării depozitelor bancare trebuie privită din mai multe

puncte de vedere: - al interesului individual de protecţie, pe care îl reclamă orice depunător; - al interesului băncilor, de a-şi prezerva portofoliul de clienţi şi de

evitare a riscului reputaţional; - al interesului public, privind încrederea în sistemul bancar şi evitarea

riscului sistemic.

82

Evident că, în condiţiile restrângerii semnificative a numărului entităţilor bancare deţinute public, se diminuează şi rolul statului în domeniu, singurele entităţi care mai beneficiază încă de garanţia statului pentru depozite fiind casele de economii. Noile sisteme de asigurare a depozitelor pot fi structurate după mai multe caracteristici:

a) ca mod de funcţionare, vom întâlni: - structuri mutuale de acoperire a cheltuielilor aferente satisfacerii

obligaţiilor băncilor falimentare; - structuri formale, bazate pe existenţa unui fond dedicat acestui

scop; b) în funcţie de modul de administrare, se diferenţiază:

- fondurile administrate public; - fondurile administrate privat;

c) după caracterul contribuţiilor, se disting: - fondurile obligatorii - fondurile facultative.

Opţiunea pentru un model sau altul trebuie să ţină seama de numeroase aspecte care privesc calitatea şi dimensiunea activităţii bancare, nivelul costurilor implicate, gradul de cuprindere al asigurării şi, nu în ultimul rând, responsabilizarea deponenţilor în ceea ce priveşte modul de efectuare a plasamentelor bancare. În România, Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a fost constituit ca persoană juridică de drept public. Organizarea şi funcţionarea acestuia se stabilesc prin statut propriu aprobat de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României, la propunerea Consiliului de administraţie al Fondului, cu avizul consultativ al Asociaţiei Române a Băncilor.

Fondul este administrat de un consiliu de administraţie format din 7 membri, din care: 3 membri sunt numiţi de Banca Naţională a României, dintre care unul este preşedintele Consiliului de administraţie; 2 membri sunt numiţi de Asociaţia Română a Băncilor; un membru este numit de Ministerul Finanţelor Publice; un membru este numit de Ministerul Justiţiei

Scopul Fondului constă în garantarea depozitelor constituite la instituţiile de credit autorizate în condiţiile legii şi efectuarea plăţilor sub forma compensaţiilor iar, în cazul desemnării sale, desfăşurarea activităţii de administrator special ori de lichidator al instituţiilor de credit.

Participarea la constituirea resurselor financiare ale Fondului este obligatorie şi vizează toate instituţiile de credit autorizate de către autoritatea competentă română să primească depozite de la public, inclusiv sucursalele acestora cu sediul în străinătate.

Fondul garantează, în limitele prevăzute de lege, depozitele deţinute de rezidenţi şi nerezidenţi, exprimate în monedă naţională sau străină.

Legea prevede o serie de excepţii privind cuprinderea în sistemul de garantare, care privesc:

83

- depozitele plasate de către persoanele aflate în relaţii speciale cu instituţia de credit;

- depozitele instituţiilor de credit; - depozitele instituţiilor financiare (societăţi de asigurare-reasigurare,

organisme de plasament colectiv, fonduri de pensii); - depozitele autorităţilor publice centrale şi locale; - depozitele întreprinderilor, persoane juridice, care nu intră în categoria

microîntreprinderilor, întreprinderilor mici şi mijlocii - depozitele nenominative; - depozitele colaterale, reprezentând garanţii constituite pentru

operaţiunile care au fost desfăşurate de deponent cu instituţia de credit; - datoriile de natură obligatară, precum şi obligaţiile care izvorăsc din

accepte proprii şi bilete la ordin emise de instituţia de credit; - depozitele rezultate din tranzacţii pentru care au fost pronunţate hotărâri

judecătoreşti de condamnare pentru infracţiunea de spălare de bani. Faptul generator îl constituie deschiderea procedurii falimentului,

compensaţiile fiind plătite către deponenţii garantaţi în moneda naţională - leu, indiferent de moneda de constituire a depozitului, în limita plafonului de garantare.

Plafonul garantat per deponent a fost stabilit începând cu 1 ianuarie 20011 la suma reprezentând echivalentul în lei a 20.000 euro.

Este de menţionat faptul că plafonul de garantare include şi dobânda ce se datorează la depozitele constituite, până la data deschiderii procedurii falimentului.

Resursele financiare ale Fondului constau în: a) contribuţiile iniţiale, anuale, inclusiv contribuţiile majorate şi speciale

ale instituţiilor de credit; b) încasările din recuperarea creanţelor Fondului, ca urmare a subrogării în

drepturile deponenţilor garantaţi sau ca urmare a recuperărilor din plăţile efectuate în calitate de administrator special sau în cadrul activităţii de lichidare;

c) împrumuturi de la instituţii de credit, de la societăţi financiare şi de la alte instituţii, cu excepţia BNR, precum și împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului;

d) alte resurse - donaţii, sponsorizări, asistenţă financiară; e) venituri din investirea resurselor financiare disponibile; f) alte venituri, stabilite conform legii.

Contribuţia iniţială a instituţiilor de credit este de 1% din capitalul social subscris şi vărsat, respectiv din capitalul de dotare sau din capitalul agregat vărsat al reţelei, după caz. Contribuţia anuală se determină prin aplicarea la baza de calcul aferentă anului precedent anului de plată a cotei de 0,1%.

Baza de calcul a contribuţiei o constituie soldul total în lei, reprezentând depozitele garantate, în lei şi în valută convertibilă, aflate în evidenţa băncilor, persoane juridice române, a sucursalelor din România ale băncilor, persoane juridice străine, a reţelelor organizaţiilor cooperatiste de credit, respectiv a

84

caselor centrale ale cooperativelor de credit şi ale cooperativelor de credit afiliate acestora, a altor instituţii de credit.

Pentru instituţiile de credit care se angează în politici riscante şi nesănătoase, Fondul este autorizat să majoreze contribuţia anuală.

În situaţia în care Fondul a acumulat un nivel de resurse care depăşeşte 10% din totalul depozitelor garantate aflate în sistemul bancar la acea dată, Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României poate decide suspendarea plăţii contribuţiilor anuale.

Dacă resursele sale nu sunt suficiente pentru acoperirea obligaţiilor de plată, Fondul poate contracta împrumuturi.

Resursele financiare disponibile pot fi, în schimb, investite în următoarele categorii de plasamente:

- titluri de stat, titluri garantate de stat şi titluri de valoare emise de Banca Naţională a României;

- depozite la termen la instituţii de credit, într-un cuantum ce nu pot depăşi 25% din volumul resurselor disponibile şi cu o expunere maximă pe fiecare instituţie de credit de 10%.

- titluri de stat emise de statele membre ale Uniunii Europene, titluri emise de băncile centrale ale acestora şi titluri emise de Trezoreria Statelor Unite ale Americii. Fondul se subrogă în drepturile deponenţilor pentru o sumă egală cu

suma garantată. El poate mandata una sau mai multe societăţi bancare să efectueze plata depozitelor garantate.

De asemenea, pentru realizarea obiectivelor procedurii de lichidare, Fondul poate angaja - prin licitaţie publică - persoane fizice, firme sau instituţii specializate în activitatea de lichidare ori consultanţă în acest domeniu.

7.3. Cunoaşterea clientelei şi prevenirea spălării banilor murdari Activitatea bancară include în esenţa ei noţiunea de încredere. Multă

vreme, această realitate s-a manifestat unilateral şi s-a concretizat într-un comportament care viza sporirea respectabilităţii instituţiilor de credit, un rol semnificativ avându-l principiul confidenţialităţii relaţiilor bancă-client, în ideea păstrării secretului bancar.

Realităţile lumii contemporane, marcate de proliferarea unor fenomene de genul crimei organizate, traficului de droguri şi de persoane, au impus sistemelor bancare necesitatea adoptării unor măsuri privind prevenirea proceselor de “spălare a banilor”, denumire sub care sunt cunoscute operaţiunile de transformare a fondurilor obţinute ilicit în disponibilităţi monetare de provenienţă aparent legală.

Dată fiind internaţionalizarea tot mai accentuată a fluxurilor financiare, a fost necesară o abordare globală a problematicii în cauză, concretizată în Declaraţia de Principii a Comitetului de la Basel, prin care se urmăreşte stabilirea unitară a unui set de politici şi reglementări de evitare a implicării

85

instituţiilor de credit în spălarea banilor murdari. În acest context, băncile urmează a-şi defini propriile proceduri în materie, care să vizeze:

- includerea în sistemul de valori ale companiei şi în normele de conduită a angajaţilor a principiilor vizând prevenirea fenomenului în cauză;

- identificarea şi cunoaşterea clientelei; - monitorizarea tranzacţiilor prin care se pot intermedia transferuri de

fonduri ilicite; - cooperarea cu autoritatea de reglementare şi supraveghere şi cu

organismele naţionale specializate în domeniu. În scopul asigurării desfăşurării activităţii bancare în conformitate cu

cerinţele legii, inclusiv cu legislaţia privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase, Banca Naţională a României a emis o serie de norme privind standardele de

cunoaştere a clientelei, care au drept scop diminuarea riscului reputaţional, operaţional, de credit, de lichiditate şi de conformare la cerinţele legii, precum şi protejarea siguranţei şi stabilităţii băncilor şi, prin aceasta, a integrităţii sistemului bancar.

Potrivit normelor în cauză, băncile trebuie să adopte politici şi proceduri eficiente de cunoaştere a clientelei, care să promoveze înalte standarde etice şi profesionale şi să prevină folosirea băncii de către clienţii acesteia pentru desfăşurarea unor activităţi de natură infracţională sau a altor activităţi contrare legii

Programele de cunoaştere a clientelei trebuie să aibă în vedere toate operaţiunile băncii care implică primirea sau distribuirea de fonduri ale clienţilor și trebuie să cuprindă cel puţin următoarele elemente:

- o politică de acceptare a clientului; - proceduri de identificare a clientului şi de încadrare a acestuia în

categoria de clientelă corespunzătoare; - modalităţi de întocmire şi păstrare a evidenţelor corespunzătoare; - monitorizarea operaţiunilor derulate prin conturi în scopul detectării

tranzacţiilor suspecte şi procedura de raportare a acestora; - modalităţi de abordare a tranzacţiilor în şi/sau din jurisdicţiile în care nu

există reglementări corespunzătoare în domeniul prevenirii spălării banilor; - proceduri şi sisteme de verificare a modului de implementare a

programelor elaborate şi de evaluare a eficienţei acestora; - programe de pregătire a personalului în domeniul cunoaşterii clientelei.

Ele trebuie să fie aprobate de consiliul de administraţie al fiecărei bănci şi să fie cunoscute de întregul personal implicat, urmând a fi reanalizate periodic în vederea adaptării lor corespunzătoare. Politicile de acceptare a clientului stabilesc categoriile de clientelă pe care banca îşi propune să le atragă, tipurile de produse şi servicii care pot fi furnizate fiecărei categorii de clientelă, procedurile graduale de acceptare a clientelei stabilite în funcţie de riscul asociat diferitelor categorii de clienţi. Ele

86

includ şi o descriere a categoriilor de clienţi cu un grad de risc potenţial mai ridicat decât nivelul mediu acceptat de bancă. Băncile trebuie să stabilească o procedură sistematizată pentru

verificarea identităţii noilor clienţi şi a persoanelor care acţionează în numele acestora şi să nu intre în relaţii de afaceri până când identitatea noului client nu este verificată în mod corespunzător. Ele nu vor deschide şi nu vor opera conturi anonime pentru care identitatea titularului nu este cunoscută şi evidenţiată în mod corespunzător

În cazul conturilor de depozit şi de economii băncile trebuie să verifice identitatea oricărei persoane care efectuează depuneri în cont sau retrageri de sume care depăşesc 15.000 euro în echivalent. Chiar în cazul efectuării unor operaţiuni a căror valoare se situează sub limita de 15.000 euro în echivalent, banca trebuie să verifice identitatea clientului, în situaţiile în care sunt suspiciuni că mai multe asemenea operaţiuni au o legătură între ele şi fac parte dintr-o singură tranzacţie care a fost astfel divizată în scopul evitării cerinţelor de identificare.

Pentru clienţii persoane fizice băncile trebuie să solicite şi să obţină cel puţin următoarele informaţii: numele şi prenumele şi, după caz, pseudonimul; adresa domiciliului şi/sau reşedinţa; data şi locul naşterii; codul numeric personal sau, după caz, un alt element unic de identificare similar; numele/denumirea angajatorului sau natura activităţii proprii; sursa fondurilor; specimenul de semnătură.

Identificarea clienţilor persoane juridice sau entităţi fără personalitate juridică se realizează prin obţinerea, de la client sau de la un registru public ori din ambele surse, a documentelor care au stat la baza înmatriculării ori înregistrării acestora şi a unui extras la zi din acel registru; în cazul absenţei unei cerinţe de înregistrare, identificarea se va realiza pe baza documentelor de constituire, inclusiv a autorizaţiilor de funcţionare şi/sau a rapoartelor de audit. Băncile trebuie să manifeste suspiciune cu privire la identitatea beneficiarului real în situaţii cum ar fi:

- când clientul împuterniceşte o persoană cu care, în mod evident, nu are relaţii apropiate să efectueze operaţiuni prin contul său deschis la bancă;

- când valoarea fondurilor sau a activelor implicate într-o operaţiune dispusă de un client este disproporţionată în raport cu situaţia financiară a acestuia, cunoscută de bancă;

- când banca observă şi alte situaţii neobişnuite pe parcursul derulării relaţiilor sale cu un client.

Banca trebuie să solicite clientului să dea o declaraţie cu privire la identitatea beneficiarului real, a cărei formă este prevăzută în anexa la normele menţionate, în următoarele situaţii:

- operaţiuni cu numerar, a căror valoare excede 15.000 euro în echivalent; - în cazurile în care banca intră în relaţii cu clienţii prin corespondenţă

sau prin altă modalitate care nu implică prezentarea clientului la bancă.

87

Instituţiile de credit trebuie să stabilească relaţii de corespondent numai cu instituţii de credit din străinătate care sunt supravegheate în mod eficient de către autorităţile competente şi care dispun de programe eficiente de cunoaştere a clientelei. Ele trebuie să refuze să intre în relaţii de corespondent sau să continue asemenea relaţii cu instituţiile înregistrate într-o jurisdicţie în care nu sunt localizate atât conducerea activităţii cât şi evidenţele lor. O atenţie specială trebuie acordată relaţiilor de corespondent cu instituţiile de credit situate în jurisdicţii în care nu există reglementate cerinţe privind cunoaşterea clientelei sau care au fost identificate ca nefiind cooperante în lupta împotriva spălării banilor.

Băncile trebuie să aibă în funcţiune sisteme de detectare a operaţiunilor

neobişnuite sau suspecte. Această cerinţă se poate realiza prin stabilirea unor parametri în interiorul cărora se situează tranzacţiile obişnuite, cum ar fi: limite valorice pe tip de tranzacţie, de client sau de cont, domeniul de activitate în cazul persoanelor juridice şi al altor entităţi. Monitorizarea va viza tranzacţiile care nu se încadrează în parametrii stabiliţi. Tranzacţiile suspecte pot include:

- tranzacţiile care nu se circumscriu tiparelor obişnuite, inclusiv datorită frecvenţei neobişnuite a retragerilor ori depunerilor operate în cont;

- tranzacţiile complexe, de o valoare semnificativă, care implică depuneri şi retrageri de mari sume de bani;

- transferurile externe sau alte operaţiuni care nu par să aibă un sens economic, comercial sau legal, inclusiv transferurile externe care nu se circumscriu activităţii statutare a clientului sau care sunt ordonate de clienţi care nu sunt angajaţi în activitatea statutară. În afara obligaţiei de a raporta Oficiului Naţional de Prevenire şi

Combatere a Spălării Banilor operaţiunile în cazul cărora suspectează că fondurile provin din, au legătură cu, sau urmează să fie utilizate în scopul săvârşirii de infracţiuni, instituţiile de credit raportează operaţiunile suspecte şi Băncii Naţionale a României prin Direcţia supraveghere.

Bibliografie


2) D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2009 3) A. Olteanu, Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, 2003


- Care sunt principalele categorii de depozite bancare ? - Enumerați operaţiunile care se derulează în legătură cu depozitele bancare. - Descrieți modul de funcționare a Fondului de garantare a depozitelor în

sistemul bancar. - Definiți noțiunea de „tranzacții suspecte”. - Ce obligații de raportare au băncile către Oficiul Naţional de Prevenire

şi Combatere a Spălării Banilor ?

88

Teste grilă (răspunsurile corecte se găsesc la sfârșitul suportului de curs) 37. Care dintre depozitele bancare menţionate în cele ce urmează presupune

transferul automat al sumelor peste o anumită limită de disponibil într-un cont de depozit sau de plasament pe piaţa de capital ?

a. Depozitele de tip sweep b. Depozitele de tip tampon c. Depozitele cu capitalizarea dobânzii d. Conturile de tip cash-management e. Conturile de economii

38. Avem următoarele categorii de operaţiuni: (1) operaţiuni privind iniţierea înfiinţării depozitelor, (2) operaţiuni curente cu clienţii, (3) operaţiuni de evidenţă, (4) operaţiuni de control, (5) operaţiuni de separare a conturilor active de cele inactive, (6) operaţiuni de separare a conturilor şi depozitelor personalului băncii. Care dintre ele fac parte din procedurile de gestiune internă a depozitelor ?

a. (1), (2) şi (3) b. (4), (5) şi (6) c. Toate d. (3) şi (5) e. (5) şi (6)

39. Participarea la Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar este : a. Recomandată băncilor pentru evitarea riscului reputaţional b. Obligatorie numai pentru bănci şi recomandată pentru celelalte

instituţii de credit c. Obligatorie pentru toate instituţiile financiare care operează pe

pieţe reglementate d. Obligatorie pentru toate instituţiile de credit autorizate să

primească depozite de la public e. Obligatorie numai pentru instituţiile de credit care nu constituie

rezerve minime obligatorii 40. Procedurile de cunoaştere a clientelei şi de prevenire a spălării banilor sunt:

a. Reglementări în materie impuse prin normele băncii centrale b. Norme interne destinate protejării siguranţei şi stabilităţii băncilor c. Măsuri de protecţie recomandate băncilor pentru diminuarea

riscului reputaţional d. Programe de colaborare între banca centrală şi Oficiul Naţional

de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor e. Modalităţi de protecţie anti-fraudă convenite cu instituţiile abilitate

89

Cursul 8. MANAGEMENTUL OPERATIUNILOR DE CREDITARE Durata medie de parcurgere recomandată: 4,5 ore


- recapitularea principalelor tipuri de credite; - prezentarea metodologiei operațiunilor de creditare; - detalierea analizei dosarelor de creditare; - identificarea operațiunilor ulterioare deciziei de creditare.


- Creditul bancar; tipologia creditelor - Coordonate de bază privind operaţiunile de creditare bancară - Metode de analiză utilizate în fundamentarea deciziei de creditare - Decizia de creditare şi administrarea creditului - Întrebări de verificare - Teste grilă

8.1. Creditul bancar; tipologia creditelor Activitatea de creditare constituie una din raţiunile de existenţă a băncilor, alături de asigurarea resurselor necesare plasamentelor şi derularea operaţiunilor de plăţi şi decontări. Ea poate fi definită ca un schimb al unei valori monetare viitoare, altfel spus, ca o operaţiune de punere la dispoziţie a unor resurse imediate în schimbul unei promisiuni de rambursare ulterioară şi de plată a unor dobânzi remuneratorii către împrumutător. De la început vom menţiona faptul că nu toate creditele se desfăşoară prin intermediul sistemului bancar, chiar dacă - în ultimă instanţă - băncile susţin, integral sau în parte, majoritatea activităţilor de acest gen. Astfel, creditul comercial, numit şi credit-furnizor, se acordă sub formă de marfă, de regulă de către producător. O asemenea practică poate, însă, conduce la blocaje în activitatea furnizorilor, care se văd nevoiţi să se refinanţeze pe seama creditelor bancare. Creditul obligatar se bazează pe potenţialul emitentului de titluri de a rambursa la scadenţă contravaloarea acestora şi de a plăti dobânzile aferente. Practica a arătat că, şi în acest caz, rolul băncilor nu este de neglijat, intervenţia lor constând în acordarea diferitelor forme de facilităţi pentru terţi privind emisiunea de titluri. La fel stau lucrurile în cazul creditului ipotecar şi a celui de consum, unde - chiar dacă se interpun o serie de instituţii specializate în domeniu, fiecare dintre ele având propria capacitate de finanţare - baza resurselor utilizate provine din sistemul bancar. În cele ce urmează ne vom referi, cu precădere, la creditul bancar, care poate fi structurat după mai multe criterii [2].

Scadenţa sau perioada de rambursare împarte creditele în următoarele trei categorii:

90

- credite pe termen scurt, perioada de acordare fiind de cel mult 12 luni; numite şi credite de trezorerie, sunt utilizate de agenţii economici pentru activitatea curentă de exploatare;

- credite pe termen mediu; au ca durată de rambursare o perioadă variind de la 1 la 5 ani; sunt utilizate pentru finanţarea activităţilor de import-export, a achiziţiilor de bunuri sau pentru investiţii cu termene reduse de punere în funcţiune şi randamente ridicate;

- credite pe termen lung; scadenţa depăşeşte 5 ani iar utilizarea este specifică investiţiilor de dimensiuni mari, cu durată de folosinţă îndelungată. Natura debitorului generează, la rândul ei, patru categorii de credite:

- credite acordate persoanelor fizice: � pentru finanţarea construirii sau achiziţia unei locuinţe; � pentru cumpărarea unor bunuri de folosinţă îndelungată; � pentru finanţarea studiilor; � prin intermediul cardurilor (credit de trezorerie).

- credite acordate persoanelor juridice: � credite de trezorerie sau avansuri în contul curent; � linii de creditare, în limita unui plafon de lucru, eventual în sistem

revolving şi confirmate sub raportul valabilităţii în timp a facilităţii de creditare;

� credite specializate pentru finanţarea achiziţiei de titluri şi a operaţiunilor pe piaţa de capital;

� credite pe stoc, pentru producţia sezonieră (credite de campanie) sau pe documente warant;

- credite acordate altor bănci, de regulă pe piaţa monetară; - credite acordate statului.

În funcţie de destinaţia lor, creditele se împart în: - credite productive:

� pentru activitatea curentă; � pentru investiţii;

- credite pentru consum. În fine, după calitatea creditelor se pot deosebi:

- credite performante, a căror derulare se realizează potrivit prevederilor contractuale, mai ales în ceea ce priveşte serviciul datoriei;

- credite neperformante, pentru care obligaţiile contractuale de plată ale debitorului nu au fost onorate la scadenţele convenite. Desigur că, gama produselor din familia creditelor este mult mai largă,

criteriile privind detalierea acestora incluzând: moneda de acordare, numărul creditorilor (sindicalizări, finanţări structurate), sistemul de garantare (credit personal sau real), modalitatea de acordare (scontare, leasing, factoring), transferabilitate ş.a.

Principala funcţie a creditului este aceea de redistribuire a mijloacelor băneşti disponibile în cadrul sistemului financiar, inclusiv a celor depozitate în conturile bancare, către beneficiarii de fonduri. În acest sens, „regula de aur” a

91

creditării este corespondenţa dintre durata creditului şi termenele depunerilor pe seama cărora se constituie resursele aferente.

La nivelul fiecărei entităţi bancare vom avea de-a face cu activitatea de programare a creditelor, operaţiune complexă şi continuă ce vizează acomodarea temporală de ansamblu a resurselor şi plasamentelor, ţinând cont de factorii specifici de risc. Programarea se efectuează anual şi trimestrial, atât pe ansamblul instituţiei de credit, cât şi pe subdiviziunile sale organizatorice.

Sursele de informaţii utilizate în procesul de fundamentare a programelor de creditare provin din:

- programele prioritare vizând dezvoltarea macroeconomică; - prognozele instituţiilor specializate şi ale sistemului bancar; - tendinţele în materia solicitărilor de credit, bazate pe istoricul, structura

şi factorii previzibili de influenţă; - politica autorităţii de reglementare şi supraveghere în materie; - strategia de dezvoltare şi priorităţile instituţiei de credit.

De regulă, coordonarea acestei activităţi este în sarcina Comitetului de administrare a activelor şi pasivelor, care stabileşte nivelurile orientative de creditare şi sursele de acoperire pe termene, în ideea asigurării solvabilităţii băncii chiar şi după epuizarea tuturor posibilităţilor de refinanţare.

Pe lângă funcţia distributivă, creditul îndeplineşte şi funcţia de

emisiune, de injectare a unui volum suplimentar de bani în economie, alcătuind de fapt principalul volum de mijloace de plată din circuitele economice [4]. Este o funcţie indispensabilă unei economii dinamice, care necesită un volum mereu sporit şi, în acelaşi timp, elastic de instrumente băneşti.

Pentru ca emisiunea suplimentară de bani prin intermediul creditului să sprijine efectiv economia este, însă, necesar să fie îndeplinite o serie de condiţii, dintre care cele mai reprezentative se referă la:

- capacitatea sistemelor productive de a asimila resursele suplimentare (tehnologie şi resurse umane disponibile);

- asigurarea desfacerii pentru produsele şi serviciile realizate; - capacitatea de rambursare la termenele stabilite a sumelor acordate sub

formă de credit. Altminteri, există riscul ca, prin funcţia sa de emisiune, creditul să

genereze dezechilibre de natură inflaţionistă.

8.2. Coordonate de bază privind operaţiunile de creditare bancară Identificarea subiecţilor şi detalierea relaţiilor de credit porneşte de la

aspectele formale, de natură juridică, legate de existenţa legală a solicitanţilor şi de evaluarea aptitudinii de creditare a acestora.

Pentru persoanele juridice, elementele de referinţă privesc modalitatea de constituire, capitalul social, legalitatea operaţiunilor desfăşurate, angajamentele anterioare, bonitatea, calitatea fluxurilor financiare şi potenţialul de garantare. La persoanele fizice, informaţiile relevante au în vedere existenţa

92

şi continuitatea veniturilor, serviviul datoriei pentru alte angajamente şi obligaţii legale, ponderea resurselor proprii şi garanţiile reale.

În ambele cazuri se va ţine cont de faptul că, în raporturile cu banca, solicitanţii de credit pot fi, ei înşişi, în poziţia de creditor, prin depozitele constituite sau prin disponibilităţile monetare neutilizate din conturile curente, sume ce constituie resurse de creditare ale băncii.

Prudenţa bancară vizează, în primul rând, capacitatea de plată a solicitanţilor de credit, în strânsă legătură cu dimensiunea şi calitatea afacerilor pe care aceştia le desfăşoară. Se are în vedere potenţialul generator de venituri şi lichidităţi, de natură să asigure atât rambursarea creditului cât şi plata dobânzilor aferente. Analizele nu se limitează la potenţialul intern al solicitanţilor ci vizează, în egală măsură, influenţa previzibilă a factorilor externi asupra afacerilor derulate şi, implicit, asupra capacităţii de rambursare. Avantajul părţilor în relaţia de credit presupune dimensionarea parametrilor contractuali de o manieră care să permită derularea în condiţii normale a raporturilor bancă-client. Dacă fiecare credit este o sursă de venit şi, în acelaşi timp, o posibilitate de diversificare a portofoliului bancar, nu trebuie neglijat faptul că şi clientul urmăreşte realizarea unui profit prin dezvoltarea propriei afaceri, care este şi sursa de rambursare a împrumutului şi a dobânzilor corespunzătoare. Angajamentul de restituire a creditului trebuie privit într-un context mult mai larg decât simpla prevedere a unei asemenea sintagme în textul contractului [6]. El vizează un întreg set de proceduri referitoare la acoperirea riscului şi de evaluare, ante şi post-factum, a sistemului de garanţii de care dispune debitorul. Alături de riscul de rambursare (de contrapartidă) şi cel de lichiditate, în relaţiile de credit se asumă şi alte categorii de risc, cum ar fi - de pildă - riscul de sindicalizare, riscul valutar, riscul dobânzii şi riscul de fraudă. Din acest motiv, băncile se orientează spre o relaţie de parteneriat cu clienţii lor, în care asumarea riscului să fie proporţională cu profitul realizat. Într-o asemenea abordare, nivelul şi structura capitalului clientului, ca şi activele sale nete devin elemente semnificative de fundamentare a deciziei de creditare, întrucât acestea comensurează gradul de expunere la risc al împrumutatului. Clientul poate aduce, însă, în susţinerea cererii de creditare şi garanţii externe, totale sau parţiale, în raport cu dimensiunea creditului solicitat. În acest caz, sunt de semnalat următoarele aspecte:

- diminuarea costului creditului la client, împrumutătorul având un risc de nerambursare diminuat cu valoarea garanţiei ;

- împrumutătorul operează ca şi un mandatar al garantului, iar calitatea analizei dosarului de credit este determinantă în raport cu riscul asumat de acesta din urmă ;

- în funcţie de dimensiunea garanţiei, la analiza dosarului de credit o serie de alte condiţionalităţi pot fi relaxate.

93

Posibilitatea de restituire a creditelor trebuie analizată şi din perspectiva trendului de evoluţie a economiei, în ansamblul său. Starea economiei generează, de altfel, diferenţieri între debitori, care se pot situa într-una din următoarele categorii :

- debitori prociclici, a căror capacitate de rambursare este în consonanţă cu evoluţia ciclurilor economice ;

- debitori contraciclici, acţionând în sens opus ciclurilor economice ; - debitori neutri (“bunii cetăţeni“), al căror comportament nu depinde de

starea economiei. Clasificarea anterioară este deosebit de utilă managementului băncii

care, promovând relaţii de încredere şi transparenţă informaţională faţă de clienţi, are misiunea de a evita transferul de avuţie de la acţionari către împrumutaţi, prin reeşalonarea unor credite îndoielnice sau, mai grav, prin credite neperformante.

Tot în cadrul problematicii vizând angajamentul de restituire a creditelor se înscrie şi constituirea sistemul de garanţii individuale ale împrumutatului. Acestea pot fi împărţite în două mari categorii :

- garanţii reale, care includ - la rândul lor : � dreptul la reţinere de către creditor a bunurilor corporale ce au făcut

obiectul creditului, până la rambursarea integrală ; � gajul, cu sau fără deposedare, asupra bunurilor debitorului, care se

înscrie în arhiva electronică a garanţiilor mobiliare şi care oferă creditorului dreptul de preferinţă, de urmărire şi de vânzare în raport cu bunul gajat ;

� ipoteca asupra bunului imobiliar al debitorului, care se înscrie în Cartea funciară la Oficiul pentru Cadastru şi Geodezie ;

� privilegiul - general (mobiliar) sau special (imobiliar) - conferit prin lege unor creditori, de a avea prioritate la plată, dacă deţin o garanţie asupra patrimoniului debitorului ;

- garanţii personale, constând în angajamente de plată, în situaţia de incapacitate a debitorului, luate de către terţi şi care pot fi : � garanţii simple, executabile după epuizarea garanţiilor debitorului şi

proporţionale cu angajamentul luat ; � garanţii solidare, ce pot fi executate în paralel cu sau chiar înaintea

executării debitorului, în funcţie de gradul de solvabilitate, de costurile şi termenul de executare.

Termenul de rambursare este nu doar un principiu de bază al creditării, ci şi un criteriu de clasificare a creditelor şi, în egală măsură, un reper de analiză al serviciului datoriei. Mai mult, băncile utilizează acest indicator în vederea asigurării corespondenţei dintre durata creditului şi termenele depunerilor pe seama cărora se constituie resursele aferente.

Experienţa bancară a consacrat patru categorii de termene, specifice diferitelor tipuri de credite, după cum urmează:

94

- termenele foarte scurte (de la 24 de ore la o săptămână) sunt specifice creditării interbancare pe piaţa monetară;

- termenele scurte (pâna la maxim 12 luni) se folosesc în cazul creditelor de trezorerie şi, uneori, al creditelor de consum, iar rambursarea se realizează integral la scadenţă;

- termenele medii (de la 1 la 3-5 ani), creditele din acesată categorie fiind, de regulă, rambursate eşalonat;

- termenele lungi (peste 5 ani), de asemenea cu rambursare eşalonată şi, eventual, cu o perioadă de graţie de 1-3 ani pentru principal, sunt utilizate pentru investiţii iar, în cazul persoanelor fizice, pentru construcţii de locuinţe. Dobânda, numită şi „preţul creditului”, este modalitatea de remunerare

a fondurilor plasate de bănci sub formă de credit şi reprezintă o prevedere obligatorie în orice contract de împrumut.

Negocierea dobânzii priveşte nivelul acesteia, periodicitatea (de obicei lunară) şi data plăţii, dar şi modalitatea de stabilire. Vom deosebi, în acest sens:

- dobânda fixă, stabilită anticipat pentru toată perioada de acordare a creditului;

- dobânda variabilă, calculată periodic, în funcţie de un nivel de referinţă stabilit în condiţii de piaţă, variantă practicată în economiile cu o inflaţie semnificativă, mai ales la creditele pe termen mediu şi lung. Tranzacţia este regula potrivit căreia convenţia de credit negociată cu

clientul, pe baza unui sistem de informare organizat şi în condiţiile standardelor proprii fiecărei bănci, se referă la un anume produs sau serviciu bancar, ca de pildă: o linie de credit, o scrisoare de garanţie, scontarea unor titluri ş.a.

Consemnarea sub forma unui înscris a contractelor de credit le oferă acestora - potrivit legii bancare - calitatea de titluri executorii, în funcţie de obligaţiile şi drepturile convenite şi stipulate de părţi în textul contractual.

Transferabilitatea priveşte, în primul rând, posibilitatea titularului unui instrument de credit de a ceda unui terţ dreptul de încasare, atât pentru suma împrumutată cât şi pentru veniturile aferente (dobânzi, comisioane). Transferul se poate realiza direct, prin scontarea titlului de credit în cauză, sau prin intermediul pieţei de capital, prin procedura numită titularizare.

În ceea ce-l priveşte pe debitor, un eventual drept de transfer al obligaţiilor ce-i revin potrivit convenţiei de creditare trebuie stipulat în mod expres în textul contractului, ca şi condiţiile procedurale în care un asemenea transfer poate fi realizat (acordul creditorului, răspundere solidară, transfer de garanţii ş. a.).

8.3. Metode de analiză utilizate în fundamentarea deciziei de creditare Principiul potrivit căruia „a preveni este mai uşor (şi mai ieftin) decât a

vindeca” îşi găseşte o aplicabilitate cât se poate de concretă şi în activitatea de creditare. Practica a arătat că majoritatea dificultăţilor financiare ale unor bănci

95

au fost generate de o fundamentare superficială sau incorectă (interesată sau nu) a deciziilor în materia plasamentelor de natura creditului.

Creditele acordate persoanelor fizice au o procedură relativ simplă de analiză, bazată pe estimarea siguranţei veniturilor curente, de natură preponderent salarială şi pe încadrarea obligaţiilor de plată aferente împrumutului solicitat într-un cuantum de venituri prevăzut de normele bancare sau de reglementările interne.

În plus, contractele de creditare conţin numeroşi parametri standard, de unde şi posibilităţile reduse de negociere a condiţiilor de acordare. Cu excepţia sumei solicitate, singurele variabile privesc perioada de rambursare şi, uneori, natura garanţiilor acceptate, chiar şi acestea fiind constrânse de unele limitări predeterminate.

Din aceste motive şi pentru că relaţiile de creditare între bănci prin intermediul pieţei monetare au fost studiate într-un capitol precedent, în cele ce urmează ne vom referi la metodologia de fundamentare a creditelor bancare pentru persoanele juridice, pe modelul societăţilor comerciale, cititorul urmând să facă necesarele adaptări în cazul entităţilor nonprofit, instituţiilor publice şi altor organizaţii ale statului sau din sectorul privat.

Analiza economico-financiară a activităţii solicitantului de credit constituie o primă etapă de identificare a capacităţii de rambursare, privită din punct de vedere istoric. Vom avea în vedere, în acest sens, trei paliere de evaluare şi anume:

- analiza bilanţului contabil; - analiza profitabilităţii, pe baza contului de profit şi pierdere; - analiza bonităţii clientului.

Analiza bilanţului contabil presupune existenţa unei serii de raportări financiare întinse pe minim trei ani, de preferinţă auditate şi a balanţelor de verificare din ultima sau ultimele luni, în vederea obţinerii unor situaţii comparative şi a sesizării tendinţelor de evoluţie a indicatorilor relevanţi.

Fac obiectul analizei următoarele categorii de indicatori: - imobilizările corporale şi necorporale, în raport cu sursele lor de acoperire; - decontările, vărsămintele, datoriile şi obligaţiile faţă de terţi; - costurile şi structura acestora pe categorii.

Elementele bilanţiere se grupează, atât în activ cât şi pentru pasiv în trei capitole importante:

Activ Pasiv

- active imobilizate: Ai - pasive pe termen lung: Pl - active realizabile: Ar - datorii curente cu scadenţă sub un

an: Dc - trezoreria pozitivă: Tp - trezoreria negativă: Tn

Activele imobilizabile sunt formate din imobilizările corporale şi

necorporale şi creditele comerciale cu scadenţă peste un an. Activele realizabile

96

sunt compuse din creanţe sub un an, stocuri, conturi de regularizare şi asimilate, precum şi primele privind rambursarea obligaţiunilor. Trezoreria pozitivă include titlurile de plasament şi disponibilităţile în conturi, cecuri şi acreditive şi, împreună cu activele realizabile, formează activele circulante.

Pasivele pe termen lung sunt formate din capitalurile proprii (în sens larg), provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli şi datoriile cu scadenţă mai mare de un an. Datoriile curente cu scadenţa sub un an includ: partea mai mică de un an din datoriile nefinanciare cu scadenţa mai mare de un an, datoriile nefinanciare cu scadenţă sub un an, avansuri, premii, alte datorii şi venituri înregistrate în avans. Trezoreria negativă cuprinde partea mai mică de un an din datoriile financiare cu scadenţă de peste un an şi datoriile financiare mai mici de un an.

Diferenţa dintre pasivele pe termen lung şi activele imobilizate se numeşte fond de rulment, care poate fi pozitiv - caz în care pasivele pe termen lung finanţează şi o parte din activele realizabile, sau negativ - respectiv un deficit de finanţare a activelor imobilizate.

Diferenţa dintre activele realizabile şi datoriile curente cu scadenţa sub un an constituie necesarul de fond de rulment. El poate fi - la rândul lui - pozitiv, urmând a fi acoperit din excedentul fondului de rulment sau prin credite, sau negativ, indicând un exces de credite pe termen scurt.

Trezoreria netă are o dublă determinare, fiind calculată atât ca diferenţă între trezoreria pozitivă şi cea negativă, cat şi prin deducerea din fondul de rulment a necesarului de fond de rulment. Valorile negative ale acesteia indică necesitatea angajării de credite pe termen scurt pentru finanţarea activelor realizabile.

Situaţia financiară a unei firme poate fi influenţată şi de poziţia conturilor în afara bilanţului, care privesc garanţiile în favoarea altor firme (giruri, avalizări de cambii, cauţiuni), mijloacele fixe luate cu chirie, materiale primite în custodie, debitori scoşi din activ ş. a.

Analiza profitabilităţii se realizează pe baza contului de profit şi pierdere, care permite detalierea veniturilor, cheltuielilor, în general a rezultatelor aferente celor trei fluxuri economice de bază:

- fluxurile de exploatare; - fluxurile financiare; - fluxurile excepţionale.

La nivelul activităţii de exploatare, evaluarea profitabilităţii se realizează prin intermediul următorilor indicatori:

- marja comercială = vânzări de mărfuri – costul mărfurilor vândute;

- cifra de afaceri = vânzări de mărfuri + producţia vândută;

- producţia exerciţiului = producţie vândută + producţie stocată +

producţie imobilizată;

- volumul global al activităţii = producţia exerciţiului + vânzări de

mărfuri;

- marja industrială = producţia exerciţiului – cheltuieli cu materii prime,

materiale, energie – lucrări şi servicii executate la terţi;

- valoarea adăugată = producţia exerciţiului – cheltuieli materiale;

97

- excedentul brut (insuficienţa brută, după caz) din exploatare =

valoarea adăugată + subvenţii din exploatare – impozite şi vărsăminte

asimilate - cheltuieli cu personalul;

- venituri totale din exploatare = cifra de afaceri + producţia stocată +

producţia imobilizată + subvenţii din exploatare + alte venituri din

exploatare + venituri din provizioane privind activitatea de exploatare;

- cheltuieli totale din exploatare = cheltuieli materiale + lucrări şi

servicii prestate + impozite şi taxe + cheltuieli cu personalul + alte

cheltuieli cu amortizări şi provizioane;

- rezultatul din exploatare = venituri totale din exploatare – cheltuieli

totale din exploatare.

Pentru activitatea financiară vom utiliza ca indicatori de evaluare a profitabilităţii:

- excedentul brut financiar = venituri financiare (mai puţin cele din

provizioane) – cheltuieli financiare (mai puţin amortizări şi

provizioane);

- rezultatul financiar = excedentul brut financiar +/- amortizări şi

provizioane financiare = venituri financiare totale – cheltuieli

financiare totale;

- excedentul brut curent = excedent brut din exploatare + excedent brut

financiar;

- rezultatul curent al exerciţiului = rezultatul din exploatare + rezultatul

financiar;

În mod corespunzător, pentru activitatea extraordinară se folosesc următorii indicatori de calcul al profitabilităţii:

- rezultatul extraordinar = venituri extraordinare – cheltuieli

extraordinare.

La nivel global, profitabilitatea se determină prin agregarea indicatorilor aferenţi celor trei categorii de activităţi:

- excedentul brut total = excedentul brut curent + rezultatul

extraordinar;

- rezultatul înaintea dobânzii şi impozitării profitului = rezultat curent +

rezultat extraordinar – cheltuieli cu dobânzile;

- rezultatul brut al exerciţiului = rezultatul curent al exerciţiului +

rezultatul extraordinar = venituri totale – cheltuieli totale;

- rezultatul net al exerciţiului = rezultatul brut al exerciţiului – impozit

pe profit;

- capacitatea de autofinanţare = rezultatul net al exerciţiului +

amortizări şi provizioane;

- capacitatea de autofinanţare netă = capacitatea de autofinanţare –

dividende.

Evident că, în lipsa unor raportări privind contul de rezultate, este de datoria analiştilor băncii să grupeze conturile din balanţa lunară de verificare pentru obţinerea poziţiilor sintetice corespun-zătoare indicatorilor menţionaţi.

98

Analiza bonităţii solicitanţilor de credite se bazează tot pe informaţii din situaţiile financiare, la care se adaugă date privind investiţiile în curs de realizare. Structurarea analizei privind bonitatea se face pe trei categorii de indicatori şi anume:

i. Indicatori privind dimensiunea şi structura afacerilor derulate: - cifra de afaceri;

- capitalurile proprii, global şi în detaliu;

- rezultatul exerciţiului (profit/pierdere); - fondul de rulment - necesarul de fond de rulment; - trezoreria netă; - indicatori privind lichiditatea; - solvabilitateaȘâ; - indicatori privind gradul de îndatorare;

- indicatori privind viteza de rotaţie a activelor circulante; totale şi pe

categorii (stocuri, producţie în curs de fabricaţie, produse finite, clienţi,

furnizori);

ii. Indicatori privind performanţele economico-financiare: - indicatori privind rentabilitatea de exploatare;

- indicatori privind rentabilitatea economica;

- indicatori privind rentabilitatea financiară;

- riscul financiar;

iii. Indicatori privind investiţiile solicitantului: - investiţia totală;

- investiţia specifică;

- durata medie (zile) a furnizorilor pentru investiţii; - pragul de rentabilitate al investiției; - cursul net de revenire actualizat; - rata internă de rentabilitate; - durata de recuperare.

Analiza planului de afaceri şi a cash-flow-ului previzionat nu se rezumă la extrapolarea trendurilor determinate în urma analizei istoricului firmei, ci ia în considerare şi posibilităţile de dezvoltare a afacerii pe seama creditului solicitat. O primă informaţie relevantă în acest sens priveşte necesarul de finanţare, în orizontul de timp ce va constitui perioada de rambursare a creditulului:

( )platituidividendulindicelextepreviziona

vanzari

profitde

marja

tapreviziona

vanzarilorificareax

vanzari

pasive

tapreviziona

vanzarilorificareax

vanzari

active

totala

Finantare

−

−−

−−=

1

)(

mod

)(

mod

Aşa cum rezultă din conţinutul formulei de mai sus, planul de afaceri

nu este doar o simplă piesă ataşată dosarului de creditare, câtă vreme pe baza lui urmează să se fundamenteze, practic, întreaga activitate viitoare a firmei. Din

99

acest motiv, el trebuie să conţină o serie de elemente obligatorii, din rândul cărora menţionăm:

- obiectivele strategice ale afacerii; - analiza SWOT a istoricului şi planurilor de dezvoltare; - detalierea coordonatelor specifice: nişă de piaţă, tehnologie, tehnici de

marketing ş.a. - modalitatea de acoperire a necesarului de finanţare; - sistemul de monitorizare şi de corecţie a abaterilor faţă de planurile şi

programele stabilite. Din punctul de vedere al băncii, scopul analizei viitorului firmei trebuie

să fie acela de a evidenţia riscurile afacerii pe care banca o creditează, identificarea tuturor surselor de recuperare a creditului, gradul de susţinere a afacerii de către acţionari, accesibilitatea firmei pe piaţă şi costurile de intrare într-un nou sector de activitate (când este cazul). Această analiză trebuie să se bazeze pe o serie de informaţii privind evoluţia şi perspectiva unor ramuri şi sectoare de activitate care să corespundă rigorilor băncii şi necesităţilor clienţilor. Asemenea informaţii ar trebui să constituie, în fapt, "structura de rezistenţă" a politicii de creditare a băncilor pe termen mediu şi lung. În orice caz, planul de afaceri va fi însoţit de un buget previzionat de

venituri şi cheltuieli, pentru fiecare an din orizontul de timp considerat, care va cuprinde principalii indicatori ai activităţii economico-financiare a firmei sau a subsidiarei pentru care se solicită creditul. Fluxul de numerar (cash-flow) este documentul sintetic de evidenţiere a evoluţiei încasărilor şi plăţilor, care au ca rezultat variaţia soldului de lichidităţi de la o perioadă la alta. Sursele de informaţii utilizate de consilierii de credit la verificarea şi recalcularea fluxului de numerar sunt :

- bilanţul contabil şi bugetul de venituri şi cheltuieli la începutul şi la sfârşitul perioadei de analiză;

- contul de rezultate previzionat pentru perioada de analiza; - balanţele de verificare pe ultimele trei luni; - prognozele financiare elaborate de clienţi pe baza contractelor de

aprovizionare şi desfacere; - studii de fezabilitate, analize privind sectorul / ramura / piaţa în care

activeaza clientul. Analiza fluxului de numerar se realizează pe urmatoarele coordonate principale:

- identificarea principalelor surse generatoare de lichidităţi; - identificarea factorilor de influenţă a capacitatii activităţii clientului de

a genera lichidităţi; - evaluarea capacităţii de rambursare a creditului, de plată a dobâzilor şi

comisioanelor aferente; - elaborarea unor variante de previziune a fluxului de numerar, pornind

de la ipoteze de lucru diferite (pesimiste – optimiste – medii). La fel de important ca nivelul fluxului de numerar este şi stabilitatea

100

acestuia, ţinând cont de faptul că tocmai un cash flow echilibrat este de natură să asigure, în fapt, rambursarea creditului şi plata costurilor adiacente. Analiza aspectelor nefinanciare privind solicitanţii de credite, deseori ignorată în fundamentarea deciziei de creditare, reprezintă o etapă complementară analizelor cantitative, prin care se întregeşte viziunea băncii asupra riscurilor la care se expune în relaţia cu clienţii săi. Componenta internă a factorilor de natură calitativă priveşte calitatea managementului firmei, specificul activităţilor şi modalitatea de abordare strategică a afacerilor derulate. Calitatea managementului poate fi identificată printr-un set complex de informaţii, dintre care vom menţiona:

- nivelul de pregătire profesională, în domeniul de activitate coordonat, în domeniile conexe şi pregătirea managerială;

- experienţa în domeniu şi în funcţii manageriale, notorietatea şi reputaţia (individuală şi a echipei manageriale);

- dimensiunea individuală sau colectivă a conducerii, specializarea membrilor echipei şi structura organismelor managementului de grup;

- relaţia echipei manageriale cu structura capitalului (nivelul participaţiilor, grad de reprezentare);

- elemente privind moralitatea, comportamentul şi etica profesională sau în afaceri;

- fluctuaţia personalului din structurile manageriale; - nivelul de informare şi calitatea sistemului informaţional dedicat

echipei de conducere. Specificul activităţii are o relevanţă deosebită asupra capacităţii firmei de a produce venituri şi de a le materializa în încasări, dacă avem în vedere parametrii care privesc:

- caracterul serviciilor şi produselor ofertate; - sfera de activitate (producţie, comerţ, prestări servicii ş.a.); - caracterul activităţii (permanent, ciclic, sezonier); - natura şi calitatea relaţiilor cu clienţii şi furnizorii; - specificităţile de natură tehnologică; - politica de preţuri; - sistemele promoţionale şi activitatea de marketing; - probleme privind protecţia mediului.

Abordarea strategică a afacerilor presupune, desigur, existenţa unei strategii de realizare a obiectivelor propuse, dar şi viabilitatea acesteia, sub raportul orizontului de timp considerat, al mijloacelor utilizate sau utilizabile, al resurselor implicate şi, cu precădere, al resurselor umane şi nu în ultimul rând al variantelor şi alternativelor de acţiune. Componenta externă a factorilor necalitativi are în vedere, în primul rând, segmentul de piaţă vizat şi nivelul de concurenţă, dar şi racordarea la circuitul economic extern. Nu pot fi omise aspectele referitoare la politica generală a statului în domeniul specific de activitate sau în privinţa fiscalităţii,

101

nivelul de reglementare al activităţilor desfăşurate, influenţele derivând din poziţia geografică şi alte repere de acest gen. 8.4. Decizia de creditare şi administrarea creditului Decizia de creditare este o opţiune unilaterală a băncii, bazată pe evaluarea multicriterială a clientului-solicitant în funcţie de o serie de parametri stabiliţi de legislaţia în vigoare, de reglementările băncii centrale şi, în ultimă instanţă, de normele interne în materie. În ceea ce priveşte criteriile avute în vedere, practica bancară a consacrat principiul celor 6 „C” şi anume:

- caracterul, care se referă la voinţa împrumutatului de a rambursa creditul obţinut şi care se traduce prin termeni de genul: responsabilitate, bună-credinţă, integritate, a căror evaluare depinde semnificativ de capacitatea băncii de a-şi asigura informaţiile necesare şi de discernământul factorilor de decizie;

- capacitatea priveşte posibilitatea efectivă de plată a datoriei, pe seama unui flux de numerar corespunzător, fiind determinată de situaţia economică şi financiară a firmei, aşa cum derivă ea din calitatea acţiunii managementului companiei;

- capitalul este un reper care indică forţa financiară, validată - în ultimă instanţă - doar în cazuri excepţionale şi anume în cazul lichidării judiciare;

- colateralul sau garanţia constă în activele care susţin împrumutul şi care, din perspectiva băncii, au o relevanţă sporită în măsura în care ele sunt uşor identificabile, tangibile, durabile şi valorificabile în termen scurt;

- condiţiile economice dimensionează vulnerabilitatea împrumutului faţă de influenţa factorilor externi;

- conformitatea faţă de normele legale include, pe lângă reglementările comune, cerinţe specifice domeniului de activitate sau alte solicitări privind protecţia mediului, transparenţa tranzacţiilor financiare ş.a. Din punct de vedere metodologic, mai ales în ceea ce priveşte

creditarea persoanelor fizice, credit-scoring-ul reprezintă un instrument de evaluare automată, utilizat atât în aprecierea a cererilor de creditare, cât şi a riscului ce poate apărea în derularea creditelor în curs [5]. Evaluarea şi notarea creditului reprezintă un raport detaliat asupra utilizării fiecărui credit personal. Credit-scoring-ul se bazează pe date şi statistici reale deci este, de obicei, mult mai de încredere decât alte metode subiective de judecată. El tratează toţi petenţii cu obiectivitate.

Variabilele pe care le conţine, în general, credit-scoring-ul sunt: - datele de identificare ale împrumutatului (numele, adresa, codul

numeric al asigurărilor sociale); - informaţii referitoare la actualul loc de muncă (funcţia, postul, durata

angajării, salariul); - detalii asupra vieţii personale (data de naştere, persoanele aflate în

întreţinere, adrese şi angajări anterioare);

102

- informaţii asupra istoricului creditului (promptitudinea în plata datoriilor, amploarea şi frecvenţa efectuării de împrumuturi);

- date privind toate creditele de consum care i-au fost reeşalonate în decurs de 7 ani, incluzând numele creditorilor, datele de deschidere a liniilor de credit, eşalonarea plăţilor de-a lungul timpului şi numele cosemnatarilor şi al giranţilor;

- cea mai mare şi cea mai mică sumă de plată către fiecare creditor; - numărul de plăţi efectuat în timp către fiecare creditor; - numarul plăţilor restante şi cât de întârziate au fost acestea; - numele companiilor sau al persoanelor care au cerut o copie a situaţiei

creditului în ultimii 2 ani; - informaţii preluate din surse publice (falimente, pensie alimentară,

procese civile, nivelul impozitelor şi taxelor). Sistemele expert reprezintă o altă manieră de apreciere a nivelului de

conformare cu normele de creditare, bazată pe simularea raţionamentelor unui decident uman şi structurată pe două niveluri de analiză.

În prima etapă, criteriul de orientare îl reprezintă istoricul solicitantului, dintr-o perspectivă complexă care include situaţia sa financiară, relaţiile cu furnizorii şi clienţii, comportamentul faţă de băncile partenere, modalitatea de abordare a obligaţiilor bugetare şi potenţialul intrinsec de dezvoltare.

Cea de a doua etapă se materializează printr-un proces de învăţare (pe baza exemplelor) a tehnicilor de evaluare specifice băncii, decizia de creditare fiind selectată dintr-o gamă mai largă de soluţii ce depind de condiţiile economico-financiare specifice fiecărui caz în parte [1]. Raportul generat este furnizat oficialilor băncii, aprecierile şi soluţiile fiind inspirate din tradiţia instituţiei de credit în materie de soluţionare a solicitărilor de împrumut. Rolul managementului de grup în procedura de aprobare a creditelor nu se limitează la evitarea subiectivismului, ci are în vedere implicarea tuturor factorilor responsabili, cu atribuţii în evaluarea şi optimizarea riscurilor bancare. Aşadar, propunerile vizând decizia de creditare sunt fundamentate de compartimentele de specialitate, cu avizul comitetelor de risc şi de gestiune a activelor şi pasivelor. Comitetul de credite completează aceste propuneri cu elemente de condiţionare vizând sistemul de garanţii, dimensiunea acceptabilă a împrumutului, modalitatea de rambursare, nivelul dobânzii şi comisioanele aferente (proces cunoscut sub numele de raţionalizare a creditelor), iar comitetul de direcţie sau, după caz, consiliul de administraţie îşi asumă decizia finală. În aplicarea deciziei de creditare sunt angrenate şi alte compartimente, care derulează operaţiunile de verificare şi evaluare a garanţiilor, de consemnare a acestora în favoarea băncii, de eliberare a sumelor aprobate şi de urmărire a respectării condiţiilor impuse prin contractul de împrumut. Administrarea creditelor comportă şi ea mai multe categorii de operaţiuni. Avem în vedere, în primul rând, evidenţa tragerilor şi a rambursărilor, în raport cu graficele convenite prin convenţia de credi-tare. Urmărirea evoluţiei sistemului de condiţionări pe baza cărora s-a aprobat cererea de creditare este de

103

natură să prezerve nivelul de risc asumat, motiv pentru care orice abatere trebuie sesizată factorilor de decizie. Ideea de bază este aceea că, pe parcursul derulării creditului, clientul devine un partener al băncii, iar comportamentul acestuia poate genera profituri şi pierderi de ambele părţi.

Clasificarea creditelor a fost tratată, pe larg, în cadrul unui capitol precedent, în strânsă legătură cu sistemul de provizionare. Ea stă, însă, şi la baza unor decizii individuale privind derularea fiecărui contract de credit în parte, care se poate materializa în :

- revizuirea condiţiilor contractuale, cea mai cunoscută speţă fiind aceea a rescadenţării, dublată - în unele cazuri - de suplimentarea sistemului de garanţii;

- acceptarea sau impunerea, după caz, a rambursării anticipate, cu sau fără penalizări;

- declanşarea procedurilor de executare silită, după epuizarea tuturor căilor de conciliere pe cale amiabilă. Chiar şi în cazul creditelor neperformante, ideea de parteneriat bancă-

client trebuie să guverneze orice decizie. Nu poate fi considerată o slăbiciune a băncii încercarea de a susţine,

chiar şi printr-o relaxare a condiţiilor contractuale, o afacere viabilă, afectată temporar de factori externi, impredictibili la momentul acordării împrumutului.

În aceeaşi logică, executarea garanţiilor clienţilor insolvabili, chiar cu preţul declanşării procedurilor de reorganizare judiciară sau de faliment al debitorilor rău-platnici, nu reprezintă decât un act firesc de igienizare a mediului de afaceri, chiar dacă îndestularea băncii, în asemenea situaţii, este doar parţială faţă de sumele care i s-ar cuveni.


Bucureşti, 2002 2) A. O. Berea, E. C. Stoica, Creditul bancar; coordonate actuale şi

perspective, Editura Expert, Bucureşti, 2003 3) D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2009 4) C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu, Băncile - Mică enciclopedie, Editura

Expert, Bucureşti, 1998 5) V. Leoveanu, Eficacitatea metodei credit-scoring în fundamentarea

deciziei de creditare, în Revista de Finanţe Publice şi Contabilitate nr. 2/2004

6) A. Olteanu, Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, 2003 Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor acumulate (autoevaluare)

- Care sunt principalele criterii de clasificare a creditelor bancare ? - Enumerați coordonatela metodologice ale operațiunilor de creditare. - Descrieți conținutul fiecărei categorii de analize utilizate pentru

fundamentarea deciziei de creditare.

104

- Care sunt criteriile utilizate la fundamentarea deciziei de creditare ? - Ce obligații revin băncilor după acordarea unui credit ?


41. Care dintre elementele de mai jos nu face parte din coordonatele de bază privind operaţiunile de creditare bancară ?

a. Prudenţa bancară b. Avantajul părţilor c. Destinaţia creditului d. Angajamentul de restituire e. Tranzacţia

42. Menţionaţi perechea de caracteristici obligatorii pentru consemnarea contractelor de credit.

a. Dobânda şi termenul de rambursare b. Subiecţii şi garanţiile (colateralul) c. Termenul de rambursare şi garanţiile d. Dobanda şi garanţiile e. Subiecţii şi destinaţia creditului

43. Analiza fluxului de numerar (cash-flow) urmăreşte: a. Istoricul evoluţiei încasărilor şi plăţilor solicitantului, în scopul

determinării serviciului datoriei b. Istoricul evoluţiei încasărilor şi plăţilor solicitantului, în scopul

determinării profitului realizat c. Evoluţia viitoare a încasărilor şi plăţilor solicitantului, în scopul

determinării profiturilor viitoare d. Evoluţia viitoare a încasărilor şi plăţilor solicitantului, în scopul

determinării serviciului datoriei e. Evoluţia viitoare a încasărilor şi plăţilor solicitantului, în scopul

determinării necesarului de lichidităţi la scadenţe 44. Care dintre următoarele instrumente nu este utilizat în analiza

istoricului situaţiei economico-financiare ? a. Bilanţul contabil b. Planul de afaceri c. Execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli d. Contul de rezultate (contul de profit şi pierderi) e. Situaţia investiţiilor

45. Analiza aspectelor nefinanciare este: a. O etapă facultativă, complementară analizelor cantitative b. O etapă de detaliere a analizelor cantitative c. O etapă obligatorie numai la fundamentarea deciziei de

creditare a clienţilor externi d. O etapă obligatorie, care întregeşte viziunea băncii asupra

riscurilor la care se expune în relaţia cu clienţii potenţiali

105

e. O etapă recomandată pentru fundamentarea deciziei de creditare a clienţilor care nu au un istoric cu banca

46. Parametrii efectivi ai criteriilor pe baza cărora se ia decizia de creditare: a. Sunt stabiliţi prin legislaţia bancară b. Sunt revizuiţi periodic prin norme ale băncii centrale c. Sunt determinaţi de situaţia economico-financiară a băncii d. Se negociază cu solicitantul de credit e. Sunt stabiliţi prin normele interne de creditare ale băncii

47. Sistemul de provizionare a creditelor este determinat de: a. Evoluţia situaţiei economico-financiare a clientului şi serviciul

datoriei b. Evoluţia situaţiei economico-financiare a băncii şi serviciul

datoriei c. Revizuirea condiţiilor de creditare datorită modificării normelor

interne ale băncii d. Rambursarea anticipată a creditului, la iniţiativa clientului e. Numărul şi volumul creditelor acordate fiecărui client

106

Cursul 9. MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR VALUTARE Durata medie de parcurgere recomandată: 3 ore


- identificarea conținutului indicatorilor poziției de schimb; - sesizarea particularităților operațiunilor valutare ăn raport cu

operațiunile în lei; - utilizarea operațiunilor de schimb în managementul riscului.


- Poziţia de schimb: indicatori şi utilitatea ei în monitorizarea riscului valutar - Operaţiuni valutare pentru clienţii băncilor - Operaţiuni de schimb valutar; swap-ul valutar - Întrebări de verificare - Teste grilă

9.1. Poziţia de schimb: indicatori şi utilitatea ei în monitorizarea riscului valutar

Sistemul de indicatori aferenţi poziţiei de schimb, numită şi poziţie valutară, ilustrează expunerea instituţiilor de credit faţă de riscul valutar, amploarea acestui risc depinzând de volumul şi diversitatea operaţiunilor desfăşurate. Poziţia valutară individuală se determină ca diferenţă între creanţele şi obligaţiile asumate în aceeaşi valută şi reprezintă soldul net al patrimoniului în deviza respectivă. Poziţia valutară individuală ajustată este poziţia valutară individuală, ajustată cu echivalentul în lei, actualizat, al capitalului social subscris şi vărsat în devize şi al primelor de emisiune plătite în devize, calculat în funcţie de diferenţele de curs valutar aferente disponibilităţilor în devize reprezentând aportul la capitalul social şi primele de emisiune plătite în devize. Poziţia valutară totală reprezintă valoarea cea mai mare, în modul, dintre totalul poziţiilor valutare individuale ajustate.

În cazul băncilor cu capital social subscris şi vărsat în devize, poziţia valutară individuală aferentă devizei în care a fost subscris şi vărsat capitalul social va fi ajustată cu echivalentul în lei, actualizat, al capitalului social subscris şi vărsat în devize şi al primelor de emisiune plătite în devize, calculat în funcţie de diferenţele de curs valutar aferente disponibilităţilor în deviza respectivă, reprezentând aport la capitalul social şi prime de emisiune plătite în devize. În funcţie de semnul soldului obţinut, cele două repere ale poziţiei de schimb (totală şi individuală) se regăsesc în alte două determinări şi anume:

- poziţie de schimb lungă, atunci când nivelul creanţelor valutare îl depăşeşte pe cel al obligaţiilor în valută;

- poziţie de schimb scurtă, în cazul unor angajamente în valută ce depăşesc creanţele valutare.

107

Evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale este de natură să inducă efecte diferite, după cum poziţia de schimb pentru valuta în cauză este lungă sau scurtă - tabelul 9.1 [1].

Tabelul 9.1. Natura efectelor induse de evoluţia cursului de schimb

O altă structurare a poziţiei de schimb ţine de natura poziţiilor contabile afectate de operaţiunile valutare, după cum urmează:

a) poziţia de schimb structurală vizează elementele de natură patrimonială care se regăsesc în conturile bilanţiere privind: - titlurile aferente activităţii de portofoliu (credite, titluri de tranzacţie

şi de portofoliu); - participaţiile deţinute în cadrul altor instituţii financiare; - dotări ale subsidiarelor din străinătate.

b) poziţia de schimb operaţională, incluzând elemente extrabilanţiere, cum ar fi, de pildă: - tranzacţii valutare la termen, precum şi cele la vedere în intervalul

dintre iniţierea tranzacţiei şi momentul decontării; - angajamente de creditare; - dobânzi în valută (de încasat sau de achitat); - tranzacţii la termen cu titluri. Aşa cum am arătat la capitolul privind riscurile bancare, în contextul

interconectării instituţiilor de credit, dereglările din activitatea unei singure bănci pot determina un puternic pericol de diseminare a riscului în cadrul întregului sistem bancar. Din acest motiv, autoritatea de supraveghere este împuternicită, prin lege, să emită reglementări vizând cerinţele prudenţiale

referitoare la poziţia valutară. Astfel, în vederea limitării riscului valutar, poziţiile valutare ale fiecărei

bănci sunt supuse (zilnic) următoarelor limitări : - maximum 10% din fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre

poziţiile valutare individuale ajustate; - maximum 20% din fondurile proprii pentru poziţia valutară totală.

În aceeaşi ordine de idei, băncile au următoarele obligaţii: - să dispună de un sistem de evidenţă care să permită în permanenţă atât

înregistrarea imediată a operaţiunilor în devize şi calcularea rezultatelor acestora, cât şi determinarea poziţiilor valutare individuale ajustate şi a poziţiei valutare totale;

Trendul Poziţia cursului valutară de schimb

apreciere

depreciere

- lungă nefavorabil favorabil - scurtă favorabil nefavorabil

108

- să deţină un sistem de supraveghere şi de gestiune a riscului valutar pe bază de norme şi proceduri interne, aprobate de consiliul de administraţie al băncii, care să respecte reglementările în domeniu şi care să urmărească încadrarea poziţiilor valutare în limitele prezentate anterior;

- să dispună de un sistem de control permanent pentru verificarea respectării procedurilor interne, necesar în vederea îndeplinirii dispoziţiilor precedente;

- să desemneze un conducător care să asigure coordonarea permanentă a activităţii valutare a băncii. Raportarea de către bănci la Banca Naţională a nivelului poziţiilor lor

valutare se realizează zilnic, prin reţeaua de comunicaţii interbancare şi, la sfârşitul fiecărei luni, pe suport hârtie.

9.2. Operaţiuni valutare pentru clienţii băncilor În linii mari, operaţiunile în valută efectuate de bănci pentru clienţii lor

nu comportă diferenţe semnificative faţă de operaţiunile similare desfăşurate în moneda naţională. Ele se referă, fără a se limita, la:

- operaţiuni de casă în valută; - operaţiuni de cont curent şi de atragere a depozitelor; - operaţiuni de creditare.

Operaţiunile de casă includ atât încasările şi plăţile în valută, cât şi aşa-numitele operaţiuni de schimb manual, reprezentând cumpărări sau vânzări de valută realizate prin intermediul caselor sau birourilor de schimb valutar.

Cursurile de vânzare, respectiv de cumpărare pentru asemenea operaţiuni sunt - de regulă - diferite de cele utilizate pentru tranzacţiile pe conturi şi mai puţin favorabile, întrucât ele privesc tranzacţii de mici dimensiuni ce implică o manoperă bancară semnificativă.

Ca zonă de localizare, punctele de lucru ale băncilor dedicate tranzacţiilor valutare se regăsesc, cu precădere, în localităţile de interes turistic sau balnear, în marile aglomerări urbane, în arealul de graniţă şi în centrele comerciale.

Operaţiunile de cont curent şi de atragere a depozitelor în valută au ca suport activitatea clienţilor în calitatea lor de operatori în relaţiile comerciale şi financiare internaţionale. Este vorba, de fapt, de o extensie a calităţii de intermediar a instituţiilor de credit, dincolo de spaţiul naţional, prin intermediul băncilor corespondente din străinătate.

Dincolo de încasările şi plăţile curente, aferente tranzacţiilor comerciale, băncile pot oferi instrumente de decontare la termen, dar şi modalităţi de fructificare a disponibilităţilor valutare, atât pentru persoane fizice, cât şi pentru agenţii economici.

Derularea unor asemenea operaţiuni face parte din managementul de ansamblu al trezoreriei, care trebuie să includă o serie de aspecte specifice, dintre care sunt de enumerat:

- stabilirea relaţiilor de corespondenţă cu băncile partenere; - gestionarea conturilor NOSTRO şi LORO;

109

- estimarea randamentelor la plasamentele potenţiale în valută; - gestiunea lichidităţii valutare, pe ansamblu şi pe fiecare valută în parte.

Este de menţionat faptul că atragerea resurselor în valută în conturile de disponibilităţi şi în depozitele băncilor majorează atât activele proprii ale instituţiilor de credit cât şi incidenţa riscurilor bancare, mai precis, a riscului valutar.

Operaţiunile de creditare în valută sunt o consecinţă firească a necesităţii băncilor de a efectua plasamente cât mai bine remunerate şi, în acelaşi timp, a necesităţii companiilor de a obţine finanţări în monedele în care îşi obţin veniturile.

Ambele categorii de entităţi urmăresc, în egală măsură, minimizarea riscului valutar: companiile - prin corelarea veniturilor în valută cu scadenţele la credite şi dobânzi, iar băncile - prin echilibrarea resurselor valutare cu plasamentele efectuate. În acest sens, practica bancară a consacrat denumirea de credite acoperite, cu resurse în aceeaşi valută şi pe aceeaşi piaţă.

Ratele de referinţă pentru creditele în valută sunt: - LIBOR (London Interbank Offered Rate): rata dobânzii la creditele

denominate în USD, practicată de băncile de pe piaţa interbancară londoneză;

- EURIBOR (Euro Interbank Offered Rate): rata medie a dobânzilor interbancare pe piaţa europeană. Marja sau prima de risc care se adaugă la dobânda de referinţă se

stabileşte în funcţie de riscul de credit aferent fiecărui client sau pe categorii de clienţi. Astfel, unui client cu un risc de credit mai scăzut îi va corespunde o marjă mai mică, deci o dobândă totală mai redusă, în timp ce unui client cu un risc de credit mai mare îi va corespunde o marjă mai ridicată. Este evident faptul că, asemeni operaţiunilor de creditare în moneda naţională, decalajul temporal între plasamente şi resurse impune participarea instituţiilor de credit la piaţa valutară, în ideea plasării excedentelor şi acoperirii deficitelor de trezorerie. Ca şi în piaţa monetară, termenele operaţiunilor sunt scurte, predominând tranzacţiile overnight sau, pentru decalaje orare mai mari, cele de tip tomnext (tomorrow next). Cu excepţia ţărilor din spaţiul Commonwealth, inclusiv Regatul Unit, anul convenţional pentru calculul dobânzilor este de 360 de zile.

9.3. Operaţiuni de schimb valutar; swap-ul valutar Operaţiunile de schimb valutar privesc vânzarea, respectiv cumpărarea

de valută şi, în funcţie de intervalul de timp dintre data iniţierii tranzacţiei şi data livrării efective a valutei, se pot diferenţia în:

- operaţiuni de tip spot sau la vedere; - opreraţiuni la termen.

Operaţiunile de schimb valutar la vedere se realizează, în general, pe piaţa interbancară şi au, potrivit uzanţelor pieţei, un lag temporal între data încheierii contractului şi scadenţă de maxim două zile lucrătoare. Cursul spot, la care se efectuează decontările, este stabilit la data tranzacţiei.

110

Rolul de regulator al băncii centrale se manifestă şi în acest context, în funcţie de obiectivele de politică monetară prevăzute de legislaţia în domeniu.

Operaţiunile de schimb la vedere se pot realiza, fie în raport cu moneda naţională, fie între valute diferite, dar - în oricare dintre cele două cazuri - valutele se reevaluează zilnic în moneda naţională.

Motivul unei asemenea abordări este faptul că preţul valutelor, calculat ca şi curs de schimb la vedere, reprezintă cursul de referinţă zilnic, pe care se bazează înregistrările contabile ale tranzacţiilor în valută, anumite preţuri, tarife, niveluri de evaluare şi alte repere valorice, cum ar fi - de pildă - capitalul social al companiilor cu participare străină.

Operaţiunile de schimb la termen se desfăşoară atât în piaţa interbancară caz în care vorbim despre tranzacţii forward, cât şi pe piaţa de capital, prin negocierea de contracte futures pe valută. Practica bursieră a condus la o standardizare a valorilor şi scadenţelor pentru contractele futures, precum şi la sisteme de garantare şi de marcare a valorii general acceptate.

Pentru operaţiunile de tip forward, cursul de schimb este stabilit la momentul încheierii contractului (Ct0) şi nu depinde de cursul spot la data la care se efectuează decontarea (Ct).

Desigur că analiştii financiari, dar nu numai ei, sunt interesaţi de o predicţie cât mai realistă a cursului la termen, în sensul unei aproximări cât mai exacte a viitorului curs spot.

Elementele de fundamentare a cursurilor la termen sunt: - cursul spot la momentul estimării (C0); - ratele dobânzii pentru valutele implicate în operaţiuea de schimb (di); - scadenţa tranzacţiei, în zile (t).

Pe baza acestor coordonate, cursul de schimb la termen se poate estima potrivit relaţiei:

3601001

3601001

2

1

0 td

td

CCto

⋅+

⋅+

= .

Diferenţa dintre cursul de schimb la termen şi cursul spot la acelaşi moment (∆ = Cto - Ct) are următoarele semnificaţii:

- diferenţa pozitivă (∆ > 0) poartă numele de report; ea este plătită de bancă, în cazul operaţiunilor de cumpărare la termen şi este încasată de aceasta, în cazul vânzărilor la termen;

- diferenţa negativă (∆ < 0) se numeşte deport; ea este plătită de bancă, în cazul operaţiunilor de vânzare la termen şi este încasată de aceasta, în cazul cumpărărilor la termen. Principalul motiv al implicării instituţiilor de credit în operaţiuni de

schimb la termen îl reprezintă acoperirea riscului valutar, motiv pentru care ele mai poartă şi denumirea de operaţiuni de tip hedging. Pornind de la scadenţele operaţiunilor de plăţi şi încasări - atât în nume propriu, cât şi în numele

111

clienţilor - elementele de activ şi de pasiv în valută sunt protejate prin contracte de vânzare, respectiv de cumpărare, la acelaşi termen şi în aceeaşi valută. Astfel, eventualele diferenţe de curs nefavorabile vor fi compensate pe seama reportului sau deportului ce urmează a fi încasat.

Mult mai rar şi doar pentru sume de dimensiuni relativ reduse, băncile se pot angaja şi în operaţiuni speculative pe seama cursului de schimb la termen, în ideea obţinerii unui profit din diferenţele de curs valutar spot şi forward. Anticiparea corectă a evoluţiei cursului de schimb spot la momentul scadenţei contractelor forward conduce la valorificarea sub formă de venituri a reportului, respectiv a deportului de încasat, în funcţie de poziţia băncii în cadrul contractului (vânzător, respectiv cumpărător).

Operaţiunile swap au ca fundament o tranzacţie în care partenerii schimbă fluxuri de plăţi bazate pe un echivalent valoric la momentul iniţierii ei, acceptând că evoluţia în timp a sumelor respective poate fi diferită, în funcţie de nivelul dobânzilor sau al ratelor de schimb înregistrate de activele-suport în cauză. Este vorba, de fapt, despre schimbul - pentru o anumită perioadă - dintre două active financiare.

Swap-ul valutar presupune atragerea de resurse într-o anumită valută şi efectuarea de plasamente într-o altă valută, altfel spus, contractarea unui împrumut garantat printr-un colateral, în care valutele de exprimare a celor două componente ale contractului de credit sunt diferite.

Din punctul de vedere al modului de combinare a operaţiunilor de schimb pe care le presupune swap-ul valutar, se pot deosebi:

- swap-ul de trezorerie sau cambist; - swap-ul financiar (swap valutar lung).

Swap-ul de trezorerie constă în două operaţiuni de schimb al unei sume, exprimată în aceeaşi valută, la cursuri diferite: forward şi spot, în această ordine, motiv pentru care, pentru perioada dintre iniţierea tranzacţiei şi data scadenţei, nu se calculează şi nu se plăteşte, respectiv nu se încasează, nici o dobândă.

Implicaţiile favorabile băncii ale unei astfel de secvenţe operaţionale constau în:

- gestiunea eficientă a lichidităţii, pe categorii de valute, asigurarea resurselor necesare nefiind însoţită de obligaţia constituirii unor depozite colaterale; în plus, disponibilităţile în alte valute beneficiază de plasamente avantajoase;

- limitarea riscului agregat la nivelul riscului valutar, având în vedere faptul că - pe întreaga perioadă de până la scadenţă - există o contrapartidă corespunzătoare, în linii mari, obligaţiilor asumate la termen;

- optimizarea nivelului de rentabilitate, datorită utilizării unor scale de variaţie mult mai fine (1/10.000) faţă de cotaţiile dobânzilor la depozite, unde pasul de variaţie este de 1/16;

- nivelul redus de fonduri proprii angajate, legat de riscul scăzut al unor asemenea operaţiuni şi reflectat în calculul indicatorilor de solvabilitate.

112

Swapul financiar constă într-o operaţiune de schimb la vedere conexată cu operaţiunea simetrică de schimb la termen, data scadenţei însemnând momentul livrării reciproce a valutelor temporar deţinute de către cei doi participanţi.

Faptul că, în mod practic, avem de-a face cu un împrumut garantat, partenerii păstrându-şi dreptul de proprietate asupra activelor-suport implicate în cadrul tranzacţiei, conduce la necesitatea calculului şi vărsămintelor de dobânzi aferente titlurilor de valoare negociate între cele două părţi, pe toată durata contractului.

Aceasta este, de altfel, şi principala diferenţă a swap-ului financiar faţă de swap-ul valutar de trezorerie.

Bibliografie


2) D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2009 3) A. Olteanu, Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, 2003


- Precizați conținutul indicatorilor poziției de schimb (valutare). - Care sunt cerințele prudențiale aferente operațiunilor valutare ? - Prezentați formula de estimare a cursului de schimb la termen ? - Care sunt diferențele dintre swap-ul de trezorerie și cel financiar ?


48. Poziţia de schimb ilustrează expunerea instituţiilor de credit faţă de: a. Riscul schimbării condiţiilor de tranzacţionare pe piaţa

monetară b. Riscul de creditare c. Riscul lichidităţii d. Riscul valutar e. Riscul schimbului unor active neechivalente

49. Poziţia valutară totală reprezintă: a. Suma, în modul, a poziţiilor valutare individuale ajustate b. Valoarea cea mai mare, în modul, dintre totalul poziţiilor

individuale ajustate lungi şi totalul poziţiilor individuale ajustate scurte

c. Ansamblul creanţelor în valută, indiferent de moneda tranzactiei

d. Ansamblul obligaţiilor în valută, indiferent de moneda tranzactiei

e. Suma creanţelor şi obligaţiilor în valută 50. Care dintre următoarele elemente nu sunt incluse în poziţia de schimb

structurală ? a. Depozitele în valută

113

b. Capitalul în valută c. Dobânzile de încasat în valută d. Creditele în valută e. Participaţii în cadrul altor instituţii financiare (în valută)

51. Băncile nu îşi asumă riscul ratei de schimb (riscul valutar) în cazul: a. Operaţiunilor valutare de casierie b. Operaţiunilor valutare de depozite c. Operaţiunilor de creditare în valută d. Operaţiunilor pe piaţa valutară e. Operaţiunilor de schimb la termen (forward)

52. Principalul factor de influenţă al cursului de schimb la termen este: a. Evoluţia dobânzilor pe piaţa monetară a vânzătorului b. Intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară c. Evoluţia preţului aurului d. Evoluţia raportului dobânzilor celor două valute implicate în

operaţiunea de schimb valutar e. Evoluţia dobânzilor pe piaţa monetară a cumpărătorului

53. Diferenţa pozitivă dintre cursul de schimb la termen şi cursul spot la acelaşi moment:

a. Se numeşte report şi este plătită de bancă în cazul operaţiunilor de cumpărare la termen

b. Se numeşte deport şi este plătită de bancă în cazul operaţiunilor de cumpărare la termen

c. Se numeşte report şi este plătită de bancă în cazul operaţiunilor de vânzare la termen

d. Se numeşte deport şi este plătită de bancă în cazul operaţiunilor de vânzare la termen

e. Se suportă în mod egal de către cei doi parteneri implicaţi în operaţiunea de schimb la termen

54. Swap-ul valutar reprezintă: a. Operaţiunea prin care cursul de schimb este stabilit la

momentul încheierii contractului şi nu depinde de cursul spot la data la care se efectuează decontarea

b. Atragerea de resurse într-o anumită valută şi efectuarea de plasamente într-o altă valută, printr-o operaţie de dublu schimb (la termen şi la vedere) a aceleiaşi sume

c. Evaluarea în moneda naţională a tuturor tranzacţiilor valutare efectuate de către o bancă

d. Transferul electronic al sumelor în valută dintr-o ţară în alta e. Participarea băncilor la operaţiunile de licitare a valutei

efectuate de către banca centrală

114

Cursul 10. VENITURI ŞI PERFORMANŢE BANCARE Durata medie de parcurgere recomandată: 2,5 ore


- definirea noțiunii „marja de dobândă” și prezentarea metodelor de optimizare a acesteia;

- prezentarea setului de indicatori utilizați în evaluarea și analiza performanțelor bancare.


- Marja de dobândă - principala sursă de venituri a băncilor - Evaluarea şi analiza performanţelor bancare - Întrebări de verificare - Teste grilă

10.1. Marja de dobândă - principala sursă de venituri a băncilor

Spre deosebire de majoritatea entităţilor din zona non-bancară, care îşi structurează sistemul de indicatori pe cele două categorii principale: de natură operaţională, respectiv financiară, instituţiile de credit au obiect principal de activitate tocmai gestionarea fluxurilor financiare, motiv pentru care - cel puţin sub aspectul veniturilor realizate - cele două categorii de indicatori se confundă.

În plus, faţă de alte instituţii din piaţa financiară - cum ar fi, de pildă, administratorii de fonduri, băncile plasează laolaltă şi nediferenţiat atât resursele proprii cât şi pe cele atrase de la clienţi.

Din aceste motive şi strâns legat de activitatea de intermediere a băncilor pe pieţele financiare, ponderea esenţială a veniturilor unei instituţii de credit este legată de dobânzi, constând în marja de dobândă, definită ca diferenţă între veniturile de această natură aferente plasamentelor efectuate (în special, sub formă de credite) şi cheltuielile de acelaşi gen efectuate cu resursele atrase (în principal, sub formă de depozite).

Desigur că, diversitatea operaţiunilor bancare permite colectarea şi a altor forme de venituri, reprezentate de comisioanele şi tarifele asociate produselor şi serviciilor practicate.

Vom observa, în acest sens, faptul că - în funcţie de politicile interne, de cadrul legislativ şi de performanţele sistemelor proprii de evidenţă - se disting două tendinţe principale:

- detalierea cât mai largă, pe categorii de comisioane şi tarife specifice, a veniturilor obţinute, întâlnită la băncile care au organizată evidenţa activităţilor pe subunităţi, centre de costuri sau de profit, dar şi în scopuri promoţionale (afişarea unor dobânzi atractive);

- globalizarea veniturilor în cadrul dobânzilor practicate la depozitele atrase şi, mai ales, la creditele acordate, specifică băncilor de dimensiuni mai reduse sau care nu practică o evidenţă detaliată a activităţii pe substructuri.

115

Nivelul dobânzilor active - da, practicate de bănci pentru creditele acordate clientelei, este o rezultantă a mai multor factori, după cum urmează:

- rata medie a dobânzilor pasive - dp pentru resursele atrase, pe care unii autori o mai numesc productivitatea marginală a capitalului;

- prima de risc, legată de calitatea semnăturii (ratingul) debitorului - pr; - riscul evoluţiei dobânzii - rd; - evoluţia inflaţiei, a cărei dimensiune amplifică nivelul dobânzilor

nominale - ri. Pornind de la aceste considerente, A. Kelley a formulat teoria globală a

dobânzii, a cărei formulă de bază este:

idrpa rrpdd +++= .

Există însă şi alte determinări ale ratei dobânzii, care ne permit să vorbim despre o aşa-numită ciclicitate a acesteia, aşa cum apare ea prezentată în figura 10.1.

Figura 10.1. Ciclul ratei dobânzii În prima fază, asistăm la o supralichiditate a băncii, motiv pentru care,

pe fondul unei cereri reduse de credite, banca „forţează piaţa” practicând dobânzi sub media dobânzilor oferite de alte instituţii similare. Ulterior, cererea de credite fiind în creştere, banca îşi ajustează dobânzile la nivelul pieţei şi înregistrează o anumită reducere a nivelului de lichiditate.

Perfecţionarea mecanismelor de creditare prin valorificarea avantajelor comparative, ca şi fidelizarea clientelei, accentuază presiunea cererii, moment în care banca îşi permite o sporire a nivelului dobânzilor, de natură să acopere eventualele costuri privind asigurarea lichidităţii necesare satisfacerii unei cereri de credite tot mai ridicată.

În fine, o anumită saturare a segmentului de piaţă controlat, legată nu numai de creşterea competiţiei în domeniu, ci chiar de apariţia unor noi produse ale băncii în cauză, conduce la o diminuare a cererii, reflectată şi în sporirea lichidităţii, care se încearcă a fi contracarată prin dobânzi mai atractive.

I II III IV

116

Reprezentarea printr-o dreaptă ascendentă a dobânzilor medii pe piaţa creditului este, desigur, un simplu exerciţiu didactic, care nu acoperă gama tuturor variantelor posibile. În plus, deşi sunt preponderente în ceea ce priveşte structura activelor bancare, creditele nu acoperă decât o parte dintre plasamentele efectuate de instituţiile în cauză.

Practic, vom avea de-a face cu multiple forme de evoluţie a

randamentelor la nivelul plasamentelor globale, în funcţie de raportul cerere-ofertă pe diferite termene (figura 10.2).

Figura 10.2. Traiectorii de evoluţie a ratei dobânzii Cauzele diferitelor configuraţii ale curbelor de randament sunt apreciate

a fi la intersecţia a trei ipoteze: - ipoteza preferinţei pentru lichiditate, prin care se explică preţurile mai

ridicate şi randamentele, implicit, mai reduse ale titlurilor pe termen scurt; - ipoteza segmentării pieţei pe intervale înlăuntrul cărora echilibrarea

cererii cu oferta generează profiluri diferite ale curbelor de randament; - ipoteza anticipaţiilor investitorilor asupra evoluţiei ratei dobânzii,

pornind de la care presiunea ofertei generează profilul curbelor de randament. Optimizarea dobânzilor pentru operaţiunile bilanţiere se realizează pe

două căi şi anume: - prin optimizarea spread-ului; - prin managementul gap-ului.

Pornind de la formula marjei nete a dobânzilor, pentru activele valorificabile se calculează indicatorul numit spread, ca raport procentual între marjă şi activele în cauză:

randament

termen

scurt mediu lung

117

Spread = Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzile.

100

Active valorificabile

Optimizarea propriu-zisă se realizează prin majorarea marjei pe diferitele segmente ale intervalului de scadenţă, în funcţie de condiţiile oferite de piaţă pentru anumite categorii de active valorificabile. În mod concret, înlăuntrul scadenţei fiecărui credit, se utilizează - în mod eşalonat - acele resurse care oferă cea mai ridicată marjă pe fiecare perioadă considerată.

Managementul gap-ului porneşte de la faptul că, în calitatea sa de instrument al transformării scadenţelor resurselor, banca are o preocuparea continuă în privinţa regenerării acestora. Costul atragerii de noi resurse este variabil, în timp ce preţul utilizării lor rămâne acelaşi. Gap-ul se referă, în cazul nostru, nu atât la diferenţele temporare de volum între sumele angajate şi sursele de finanţare, cât - mai ales - la intervalul (″golul″) în cadrul căruia nu există o determinare certă a dobânzilor.

Elementele bilanţiere care dau consistenţă managementului gap-ului sunt : - activele sensibile, compuse din active cu dobânzi variabile şi cele cu

dobânzi fixe care sunt scadente în următoarea perioadă - as ; - pasivele sensibile, care includ pasivele cu dobânzi variabile şi cele cu

dobânzi fixe scadente în următoarea perioadă - ps. În funcţie de valoarea celor doi factori de influenţă vom avea :

- un gap neutru, când as - ps = 0 ; - un gap pozitiv, când as - ps < 0 ; - un gap negativ, pentru as - ps > 0.

Tehnicile tradiţionale de management al gap-ului presupun considerarea activelor şi pasivelor în funcţie de gradul de sensibilitate faţă de risc. Cum fiecare creanţă are o rată a dobânzii considerată de bază, în funcţie de aceasta ea va avea o sensibilitate diferită, astfel că sensibilitatea activelor poate diferi de sensibilitatea pasivelor. În cazul unui dezechilibru al gap-ului ajustat, pentru a menţine condiţiile de acoperire (hedging position) trebuie majorate, în mod corespunzător activele sensibile (tabelul 10.1). În realitate, nu se operează asupra volumului de active ci asupra preţului acestora, obţinându-se rate ajustate ale dobânzii.

Gap

standard Corelaţie de

ajustare Gap

ajustat Active sensibile 1.000,0 0.85 x 1.000,0 850 Pasive sensibile 1.000,0 1 x 1.000,0 1.000 Diferenţa 150 Active sensibile ajustate

1.176,5 0.85 x 1.176,5 1.000

Tabelul 10.1. Ajustarea traditională a gap-ului

118

Utilizarea noţiunilor de durată a creanţei (DURATION - D) şi volatilitate a dobânzii în managementul gap-ului porneşte de la interpretarea duratei (pentru creanţe şi titluri) ca o măsură a elasticităţii:

dobanziileModificari

creanteloralepreturideModificariD = .

Aşadar, durata (DURATION) este media ponderată a timpului în care se obţin fluxurile de disponibilităţi şi ea se măsoară în unităţi de timp (luni, semestre), dar - în general şi cu precădere - în ani. În vederea optimizării gestiunii bancare, devine posibil să se aprecieze, potrivit cerinţelor elasticităţii dobânzii, activele şi pasivele băncilor, care de fapt au calitatea de creanţe.

Astfel se poate proceda la o evaluare a duratei medii ponderate a activelor bancare - DA, respectiv a pasivelor bancare – DP.

În temeiul acestor evaluări, banca trebuie să asigure un echilibru între durata medie ponderată a activelor şi durata medie ponderată a pasivelor, în funcţie de analiza elementelor amintite urmând a se lua deciziile de rigoare.

Considerând că durata medie a activelor este mai mare decât durata medie a pasivelor,

- dacă dobânda de piaţă scade, va rezulta o creştere a valorii de piaţă a activelor; creşterea netă reprezintă un câştig pentru bancă;

- dacă dobânda de piaţă creşte, va rezulta o valoare netă de piaţă mai mică. Considerând că durata medie a activelor este mai mică decât durata

medie a pasivelor, - dacă dobânda de piaţă creşte, va rezulta un câştig pentru bancă; - dacă dobânda de piaţă scade, va rezulta o pierdere pentru bancă.

Efectul pieţei asupra băncii decurge atât din modificarea ratelor dobânzii cât şi din corelaţia între durata medie a creanţelor. Cunoaşterea amanunţită a efectelor elasticităţii dobânzii poate să conducă la construirea de ipoteze privind mişcarea dobânzii şi efectele sale şi, în consecinţă, la stabilirea unor căi de acţiune pentru armonizarea în continuare a activelor şi pasivelor. Monitorizarea riscului dobânzii pentru operaţiunile extrabilanţiere porneşte de la realitatea că, dincolo de posibilitatea obţinerii unor venituri fără a proceda la angajarea propriilor active sau resurse financiare, băncile sunt supuse şi riscului asociat unor asemenea operaţiuni. Din acest motiv, ele trebuie dublate de alte operaţiuni, specifice protecţiei faţă de riscul dobânzii, care fac parte - de asemenea - din gama operaţiunilor extrabilanţiere. Operaţiunile SWAP privind dobânzile se aseamănă SWAP-ului valutar, cu specificaţia că nu vom avea de-a face cu valute diferite ci cu fluxuri de dobânzi, aferente aceluiaşi capital şi aceleeaşi perioade de maturitate a împrumutului. Swap-ul pe dobânzi se realizează pentru volume semnificative de resurse, în cadrul unui portofoliu de contracte, cu dobânzi fixe şi variabile, pe diferite pieţe, tendinţa fiind aceea de optimizare a raportului risc-randament.

119

Asumarea de către băncile cu portofolii consistente a unui rol de direcţionare a evoluţiei pieţei le situează pe acestea în poziţia de market-maker. Convenţiile de anticipaţie asupra ratei dobânzii (Forward Rate Agreement) se aseamănă întrucâtva cu contractele de tip OPTION, cu specificaţia că diferenţa faţă de dobânda pieţei se plăteşte în avans, la momentul încheierii convenţiei. În funcţie de obiectivele băncii, aceste convenţii pot fi utilizate, atât în cadrul operaţiunilor speculative, cât şi pentru arbitrajul asupra dobânzii sau pentru operaţiuni de acoperire. Contractele de limitare a dobânzii sunt specifice creditului pe termen lung şi asigură protecţia unuia sau ambilor parteneri din contractul de credit faţă de efectele negative ale evoluţiei ratei dobânzii, în schimbul achitării unei prime prin care se „protejează” un nivel al dobânzii, înlăuntrul căreia se întind obligaţiile sale de plată. În funcţie de palierul la care se produce limitarea dobânzii şi de partenerul protejat, acest tip de contracte poate fi structurat în:

- contracte care protejează beneficiarii de credite, stabilind o limită superioară maximă a dobânzii, numite CAP;

- contracte care protejează creditorii, stabilind o limită inferioară minimă a dobânzii, numite FLOOR;

- contracte care protejează ambii parteneri din contractul de creditare, stabilind atât o limită superioară maximă cât şi una minimă inferioară pentru dobânzi, numite COLLAR.

10.2. Evaluarea şi analiza performanţelor bancare Caracterul multidimensional al noţiunii de performanţă, valabil şi

pentru sistemul bancar, a condus la apariţia mai multor metodologii de evaluare a acesteia. Dacă pentru necesităţi de informare operativă apare problema selecţiei unei metode sau alta de evaluare, în funcţie de natura informaţiilor solicitate şi de posibilităţile pe care le oferă sistemul de evidenţă, o analiză globală a performanţelor bancare presupune utilizarea corelată a întreg instrumentarului metodologic disponibil.

Contul de rezultate, numit şi contul de venituri şi cheltuieli, permite determinarea unui set de indicatori, a căror succesiune ţine de specificul activităţii bancare şi de ordinea includerii în calcul a unor influenţe derivând din sistemul de reglementări (provizioane, fonduri de risc, impozite ş. a.).

Venitul net bancar - Vnb poate fi asimilat indicatorului valoare adăugată din economia de bunuri şi include totalitatea veniturilor nete din dobânzi şi alte elemente asimilate acestora, de natura comisioanelor, tarifelor ş.a.

Rezultatul brut din exploatare - Rbe are ca bază de referinţă venitul net bancar, din care se deduc costurile de funcţionare. El se determină potrivit relaţiei:

Rbe = Vnb –

Cheltuieli generale – Dotări pentru

de exploatare amortismente

120

Rezultatul net bancar – RNB include şi influenţa factorilor de risc, precum şi a fiscalităţii:

Rnb = Rbe – Provizioane – Contribuţii la fondul

– Rezultate

– Impozite

general de riscuri extraordinare Având în vedere faptul că obiectivele generale ale managementului bancar constau în creşterea veniturilor băncii din plasamente, coroborat cu scăderea costurilor resurselor atrase - în condiţiile menţinerii unui risc acceptabil şi respectării reglementărilor în vigoare cu privire la adecvarea capitalului şi lichiditatea băncii - rezultatele activităţii bancare trebuie determinate, atât sub forma unor valori absolute, cât şi sub forma unor valori relative, pentru a avea posibilitatea realizării de comparaţii în dinamică, structurale şi pe ansamblul sistemului bancar.

Prezentăm în continuare principalii indicatori derivaţi, a căror selecţie a fost realizată pe baza frecvenţei utilizării lor în evaluarea performanţelor bancare [3]:

Din gama indicatorilor de profitabilitate vom aminti: Marja netă a dobânzii - Mnd, care se exprimă prin diferenţa procentuală

dintre dobânda încasată pentru investiţiile financiare şi dobânda plătită pentru resursele atrase. Indicatorul reprezintă o bază de comparaţie între instituţiile financiare.

Mnd = Dobânda încasată – Dobânda plătită

x 100

Active purtătoare de dobândă Controlul marjei nete a dobânzii poate fi de natură defensivă sau

ofensivă. În cazul unui management defensiv al activelor şi pasivelor, scopul este de a face ca marja să depindă cât mai puţin de modificările ratelor dobânzilor de pe piaţă. În cazul unui management ofensiv, scopul este de a mări marja netă a dobânzii prin schimbări în structura portofoliului de investiţii financiare al băncii respective.

Rentabilitatea capitalului - ROE reprezintă profitul net obţinut pentru unitatea de capital social investită:

ROE = Profit net

x 100

Capital social Cu cât valoarea acestui indicator este mai mare, cu atât rentabilitatea

utilizării capitalului acţionarilor este mai mare, oferind băncilor posibilitatea de a se dezvolta în viitor.

Nivelul ratei de recuperare a investiţiei acţionarilor băncii trebuie comparat cu rata medie a dobânzilor şi a inflaţiei aferente perioadei supuse analizei. Satisfacerea acţionarilor impune ca rata de recuperare a investiţiei să fie mai mare decât rata medie a dobânzii ajustată cu rata inflaţiei.

Creşterea inflaţiei conduce inevitabil la scăderea câştigurilor aferente acţiunilor deţinute de către acţionari, ceea ce face ca şi valoarea capitalului propriu al bancii să scadă, afectând dezvoltarea viitoare a băncii.

Rentabilitatea activelor - ROA reprezintă profitul net obţinut pentru unitatea de active pe care banca le-a avut la dispoziţie.

121

ROA = Profit net

x 100

Total active Cu cât valoarea acestui indicator este mai mare, cu atât a fost mai

eficientă utilizarea activelor de către bancă. Rentabilitatea capitalului şi rentabilitatea activelor sunt legate prin

indicatorul numit multiplicarea capitalului social - EM. ROE Profit net Total active Total active EM = = x =

ROA Capital social Profit net Capital social

Altfel spus, ROE = ROA x EM indicatorul arată activele pe care o bancă şi le-a creat pornind de la

capitalul social avut la dispoziţie (multiplicarea capitalului) şi, cu cât are o valoare mai mare, cu atât creşte şi rentabilitatea capitalului.

În acelaşi timp, însă, va creşte şi riscul asociat, deoarece scade procentul de active acoperit prin capitalul propriu al bancii.

Noul indicator obţinut, reprezentând inversul multiplicării capitalului este numit efectul de pârghie (de levier) – FL şi măsoară gradul de capitalizare al unei bănci.

FL = Capital propriu

x 100

Total active

Pe cale de consecinţă, ROA = ROE x FL

Indicatorul agregat rentabilitatea activelor poate fi descompus în doi indicatori analitici:

- rata profitului net: PM = Profit net

x 100 şi Total venituri

- gradul de utilizare al activelor: AU = Total venituri

x 100

Total active Pornind de la faptul că numărătorul indicatorului rata profitului net se

obţine scăzând din venituri cheltuielile şi impozitele, acest indicator măsoară abilitatea băncii de a reduce costurile.

Indicatorul rata profitului net poate fi analizat, la rândul său, în funcţie de alţi indicatori analitici, care constituie şi factorii de influenţă ai acestuia şi anume:

- influenţa cheltuielilor cu dobânda: Cheltuieli cu dobânda

x 100

Total venituri

- influenţa altor cheltuieli: Alte cheltuieli

x 100

Total venituri

- influenţa provizioanelor: Provizioane pentru credite

x 100

Total venituri

122

- influenţa fiscalităţii: Impozite

x 100

Total venituri

Şi indicatorul utilizarea activelor poate fi descompus în doi indicatori analitici:

- influenţa veniturilor din dobânzi: Venituri din dobânzi

x 100

Total active - influenţa altor venituri:

Alte venituri x 100

Total active Astfel, se poate realiza o analiză a ponderii veniturilor obţinute din

dobânzi şi celelalte surse de venituri. Indicatorul venituri din dobânzi poate fi analizat în funcţie de nivelul ratelor dobânzii practicate de bancă, de structura activelor băncii şi de volumul de operaţiuni desfăşurate.

La randul său, indicatorul alte venituri poate fi analizat prin determinarea veniturilor din comisioane, servicii, valorificarea portofoliului de titluri, etc.

Aşadar, cei doi indicatori principali privind rentabilitatea (activelor, respectiv capitalului) se pot determina pornind de la factorii lor principali de influenţă:

ROA = PM x AU

ROE = PM x AU x EM.

Modelul generat de relaţiile mai sus menţionate poartă denumirea de modelul rentabilităţii capitalului (return of equity model) [4].

În funcţie de necesităţile de analiză, pot fi imaginate şi alte modele privind performanţele bancare sau analiza poate fi extinsă pe baza ratelor de exploatare, de structură şi de gestiune.

Cu titlu exemplificativ, vom enumera o parte dintre cei mai utilizaţi indicatori în acest sens.

Astfel, din gama ratelor de exploatare amintim:

- Costul mediu al depozitelor = Dobânzi datorate

x 100 Suma medie a depozitelor

- Randamentul mediu al creditelor = Dobânzi încasate

x 100 Suma medie a creditelor

- Marja credite/depozite = Randament mediu credite

x 100 Cost mediu depozite

Din categoria ratelor de structură sunt de menţionat:

- Comisioane x 100

Venit net bancar

123

- Alte venituri x 100

Total venituri

- Alte cheltuieli x 100

Alte venituri

- Cheltuieli de regie x 100

Active medii În fine, ratele de gestiune cele mai utilizate sunt :

- Active medii x 100

Număr salariaţi

- Cheltuieli salariale totale x 100

Număr salariaţi

- Volumul creditelor x 100

Personal bancar

- Volumul depozitelor x 100

Personal bancar

- Venit net bancar x 100

Personal bancar

- Credite (depozite, venit net bancar) x 100

Număr de subunităţi

O analiză mult mai complexă asupra nivelului de performanţă al instituţiilor bancare, corelat cu riscul pe care acestea şi-l asumă în desfăşurarea operaţiunilor specifice şi în contextul investiţiilor financiare pe care le realizează îl oferă sistemele de rating.

Pornind de la aceste considerente [1], sistemul de rating CAMEL evaluează performanţele unei bănci în funcţie de valorile unor indicatori (amintiţi în acest capitol şi în cele anterioare) care exprimă:

- C: adecvarea capitalului băncii (Capital adequancy); - A: calitatea activelor (Asset quality); - M: calitatea managementului băncii (Management quality); - E: nivelul veniturilor (Earning); - L: lichiditatea băncii (Liquidity).

Sistemul de rating CAMEL este utilizat pe plan internaţional de către autorităţile de reglementare şi supraveghere din diferite ţări pentru a aprecia activitatea şi performanţele instituţiilor de credit.

Fiecare dintre cele 5 componente ale sistemului (C, A, M, E, L) este evaluat pe o scară cuprinsă între “1” şi “5” , unde “1” reprezintă nivelul cel mai performant, iar “5” cel mai scăzut. În funcţie de evaluările obţinute, se determină un rating compozit pentru activitatea generală a băncii, ale cărui valori sunt, deasemenea, cuprinse între “1” şi “5”.

Cu o abordare asemănătoare sistemului CAMEL, Direcţia Supraveghere din Banca Naţională a României a elaborat, pentru evaluarea

124

activităţilor din sistemul bancar românesc, sistemul de rating bancar şi de

avertizare timpurie – CAMPL.

Sistemul se bazează tot pe analiza şi aprecierea a cinci indicatori, componente ce caracterizează activitatea şi situaţia financiară ale unei bănci, tinând cont de reglementările în vigoare privind activitatea bancară. El reprezintă un instrument eficient de lucru pentru evaluarea instituţiilor de credit, în scopul identificării, într-o fază incipientă, a acelor bănci care pot avea probleme sub aspect financiar şi operaţional şi care pot duce până la faliment. Aceste bănci necesită din partea autorităţii de supraveghere o atenţie sporită.

Cele 5 componente specifice de analiză pentru sistemul de rating CAMPL sunt asemănătoare celor utilizate în practica internaţională. Semnificaţia fiecărui nivel de risc compozit a fost prezentată la capitolul privind riscurile bancare.

Bibliografie


2) D. Constantinescu, Management bancar, Editura Mustang, București, 2009 3) V. Dedu, Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2004 4) T. W. Kock, Bank Management, Third edition, The Dryden Press, 1995


- Ce se înțelege prin termenul de „marja de dobândă” ? - Care este formula teoriei globale a dobânzii ?. - Care sunt principalii indicatori de evaluare a performanțelor bancare ?


55. Marja de dobândă poate fi definită ca: a. Diferenţa dintre rata de referinţă a dobânzii pentru depozitele

atrase de bănci de pe piaţa monetară şi dobânda acordată de bancă pentru depozitele la termen

b. Diferenţa dintre dobânda percepută de banca centrală pentru facilităţile de depozit şi dobânda acordată de bancă pentru depozitele la termen

c. Diferenţa dintre rata de referinţă a dobânzii pentru depozitele plasate de bănci pe piaţa monetară şi dobânda medie a creditelor acordate de o bancă

d. Diferenţa dintre veniturile băncii aferente plasamentelor efectuate şi rata de referinţă a dobânzii pentru depozitele atrase de bănci de pe piaţa monetară

e. Diferenţa dintre veniturile băncii aferente plasamentelor efectuate şi cheltuielile de acelaşi gen efectuate cu resursele atrase

56. Care dintre elementele următoare nu influenţează direct rata medie a dobânzilor active, potrivit Teoriei globale a dobânzii ?

125

a. Rata medie a dobânzilor pasive b. Prima de risc, legată de profilul de risc (ratingul) debitorului c. Riscul de lichiditate d. Riscul evoluţiei dobânzii e. Evoluţia inflaţiei

57. Specificul instituţiilor de credit în raport cu contul de profit şi pierderi este: a. Preponderenţa profitului financiar b. Dimensiunea profitului total, faţă de cel înregistrat în alte

categorii de societăţi comerciale c. Inexistenţa fluxurilor extraordinare (venit, cheltuieli, profit) d. Suprapunerea fluxurilor operaţionale cu cele financiare e. Echilibrul celor trei fluxuri economice de bază (operaţional,

financiae, extraordinar) 58. Care dintre indicatorii următori nu este specific evaluării performanţelor

bancare ? a. marja netă a dobânzii b. rentabilitatea capitalului c. rentabilitatea activelor d. rata profitului net e. transformarea medie a scadenţelor

59. Care dintre metodele de evaluare a riscului global este utilizată şi în evaluarea performanţelor bancare ?

a. Sistemul de analiză Du Pont b. Sistemul de rating CAMELS c. Norma lui Cooke d. Matricea riscurilor bancare e. Teoria gobală a dobânzii

60. Pentru optimizarea raportului risc-performanţă, managementul bancar îţi propune:

a. Minimizarea riscului global, pe baza diminuării tuturor categoriilor de risc individual

b. Încadrarea în nivelurile de risc reglementate de banca centrală c. Minimizarea riscului global, prin controlul şi dispersia

riscurilor individuale d. Acceptarea unui nivel de risc determinat de gradul de adecvare

a capitalului e. Maximizarea riscului ca instrument de realizare a unui profit

semnificativ

126

REZULTATELE TESTELOR-GRILĂ

1 c 11 b 21 b 31 b 41 c 51 a 2 d 12 d 22 e 32 c 42 a 52 d 3 b 13 e 23 d 33 d 43 e 53 a 4 e 14 b 24 e 34 b 44 b 54 b 5 c 15 a 25 c 35 c 45 d 55 e 6 a 16 a 26 a 36 a 46 e 56 c 7 d 17 c 27 a 37 a 47 a 57 d 8 e 18 e 28 d 38 e 48 d 58 e 9 b 19 c 29 d 39 d 49 b 59 b

10 e 20 e 30 e 40 b 50 c 60 c

management bancar ifrid

Documents