microeconomie ifrid

126
Prof.univ.dr. Dorin JULA MICROECONOMIE

Upload: aoncioaie-mariana

Post on 22-Oct-2015

320 views

Category:

Documents


12 download

DESCRIPTION

Universitatea ecologica,curs finante banci an I

TRANSCRIPT

Prof.univ.dr. Dorin JULA

MICROECONOMIE

Copyright © Mustang, 2012

Dorin JULA

MICROECONOMIE

Editura Mustang

5

INTRODUCERE

Manualul de Microeconomie oferă studenţilor un ansamblu de

cunoştinţe privind noţiunile şi conceptele teoretice, categoriile economice şi principiile fundamentale referitoare la comportamentul agenţilor economici

şi modul de funcţionare a mecanismului economic, precum şi cunoştinţele de

baza privind problemele teoretico-metodologice ale economiei de piaţă şi principalele concepte teoretice. De asemenea, asigură însuşirea cunoştinţelor

de bază în domeniul utilizări instrumentelor de analiză şi calcul economic

din corpul metodologic general al ştiinţei economice şi urmăreşte aplicarea

principiului abordării ecologice în activitatea economică. Microeconomia reprezintă un suport teoretico-metodologic pentru

toate ştiinţele economice, deoarece furnizează conceptele fundamentale şi

gamă de metode de analiză la care apelează disciplinele economice de

specialitate. În cadrul cursului sunt descrise comportamentele agenţilor

economici care prin agregare duc la formarea cererii şi a ofertei pe piaţă, precum şi mecanismele de funcţionare a pieţelor. Este prezentat

comportamentul consumatorului, în funcţie de utilitatea consumului şi restricţia bugetară, comportamentul producătorului în raport cu utilizarea

resurselor pentru maximizarea profitului. De asemenea, sunt discutate

comportamentele pe piaţă, tipologia pieţelor şi a concurenţei, distorsiunile

concurenţei şi reglementarea pieţelor. Exemplele de calcul şi testele de

verificare acoperă metodologia fundamentală de analiză microeconomică şi fiecare dintre aplicaţii descrie algoritmic rezolvarea unei clase de probleme

(formularea problemei, identificarea suportului teoretic, rezolvarea şi

interpretarea rezultatelor).

Cursul se adresează, în primul rând, studenţilor de la Învăţământul la

Distanţă din facultăţile cu profil economic, dar poate fi util, de asemenea,

studenţilor de la orice formă de învăţământ şi de la orice facultate care, în

planul de învăţământ are cursuri ce prezintă metode de analiză a seriilor de

date. Pentru învăţământul la Distanţă de la Facultatea de Ştiinţe Economice –

Universitatea Ecologică din Bucureşti, evaluarea studenţilor la cursul de

Microeconomie se realizează prin lucrări de control programate în cursul

semestrului, realizarea unor proiecte şi evaluarea la sfârşitul semestrului.

Notarea se face de la 10 la 1. În evaluarea finală examenul va avea o pondere

de 60%, iar 40% reprezintă activitatea din timpul semestrului (notări, lucrări

de control, referate).

Prof.univ.dr. Dorin JULA

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

6

CONŢINUTUL CURSULUI

Microeconomia studiază comportamentul individual al agenţilor

economici şi agregarea acţiunii acestora în diferite contexte instituţionale. În

general, microeconomia face distincţie între două mari categorii de actori

individuali: consumatorii şi producătorii.

Un consumator este un agent economic (de exemplu, o persoană, sau o

familie) care urmăreşte achiziţionarea şi folosirea unor bunuri pentru

satisfacerea nevoilor sale şi pune la dispoziţia firmelor resursele de care

dispune (timpul disponibil de muncă, pământul, talentul, economiile

anterioare etc.). Actul de consum nu este altceva decât alegerea unui bun sau

a unei combinaţii de bunuri, dintre cele accesibile la un moment dat.

Accesibilitatea este restricţionată de două tipuri de constrângeri: pe de o

parte, sunt restricţiile de natură psihică şi biologică şi, pe de altă parte,

restricţiile de natură economică. Din punct de vedere psihic şi/sau biologic,

supravieţuirea este condiţionată de consumul anumitor bunuri, iar consumul

respectiv nu poate depăşi anumite limite. Din punct de vedere economic,

suma cheltuielilor generate de achiziţionarea bunurilor nu poate depăşi

bugetul disponibil.

În analiza consumului, individul este privit doar din perspectiva

preferinţelor sale, iar mediul său este redus la un set de preţuri şi la restricţia

bugetară. În analiza firmei se urmează o cale într-o anumită măsură asemănătoare: de obicei se porneşte de la o tehnologie de producţie, care

descrie modalitatea prin care firma poate transforma factorii de producţie

(munca, resursele materiale, capitalul – intrările în procesul de producţie, sau

input-urile) în bunuri economice (produsele firmei – output-urile). Admitem

pentru simplificare faptul că firma realizează un singur produs.

Tehnologia de producţie, împreună cu presupunerea că obiectivul

urmărit constă în maximizarea profitului, descriu natura firmei; preţurile cu

care se confruntă (atât pe piaţa factorilor, cât şi pe piaţa produselor oferite)

conturează mediul concurenţial al firmei. Combinarea celor două

componente (condiţiile de producţie proprii şi mediul concurenţial)

determină comportamentul firmei.

Structura cursului

MODULUL 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI........9

Unitatea de învăţare 1: TEORIA UTILITĂŢII ......................................12

1.1. Preferinţele consumatorului ................................................................12

1.2. Funcţia de utilitate...............................................................................13

7

1.2.1. Utilitatea cardinală.......................................................................14

1.2.2. Utilitatea ordinală ........................................................................14

1.3. Utilitatea marginală.............................................................................15

1.3.1. Conceptul de utilitate marginală..................................................15

1.3.2. Legea I a lui Gossen.....................................................................16

Unitatea de învăţare 2. CURBELE DE INDIFERENŢĂ. RESTRICŢIA

BUGETARĂ .............................................................................................17

2.1. Curbele de indiferenţă.........................................................................17

2.2. Rata marginală de substituire..............................................................20

2.3. Restricţia bugetară şi dreapta bugetului..............................................22

2.4. Costul de oportunitate........................................................................23

Unitatea de învăţare 3. Alegerea optimă a consumatorului (echilibrul la

consumator)...............................................................................................25

3.1. Formularea problemei de optim la consumator..................................25

3.2. Soluţia analitică a problemei de optim. Legea a II-a a lui Gossen.....25

3.3. Interpretarea geometrică .....................................................................26

Unitatea de învăţare 4. Formarea cererii pe piaţă ..................................28

4.1. Modificarea venitului şi evoluţia cererii (curbele Engel)...................28

4.2. Modificarea structurii preţurilor şi evoluţia cererii ............................31

4.3. Legea cererii pentru bunuri normale ..................................................32

4.4. Elasticitatea cererii..............................................................................33

4.1.1. Elasticitatea cererii în funcţie de venit ........................................34

4.4.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ ..........................................34

4.4.3. Elasticitatea încrucişată ...............................................................36

MODULUL 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI ......47

Unitatea de învăţare 5: FUNCŢIA DE PRODUCŢIE ............................50

5.1. Factorii de producţie şi funcţia de producţie ......................................50

5.2. Productivitatea factorilor ....................................................................51

Unitatea de învăţare 6. Randamentele factorilor de producţie şi a

procesului de producţie ............................................................................52

6.1. Legea randamentelor descrescătoare ale factorilor de producţie. ......52

6.2. Randamentele de scară ale procesului de producţie ...........................52

6.3. Izocuanta.............................................................................................53

6.4. Rata marginală de substituire tehnică .................................................54

Unitatea de învăţare 7. Optimul la producător .......................................56

7.1. Optimul la producător pe termen scurt ...............................................56

7.2. Optimul la producător pe termen lung................................................56

Unitatea de învăţare 8. Curbele costurilor ..............................................57

8.1. Tipologia costurilor ............................................................................57

8.2. Pragurile de rentabilitate.....................................................................58

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

8

Unitatea de învăţare 9. Producţia optimă a firmei..................................60

9.1. Calculul producţiei optime..................................................................60

9.2. Intrarea şi ieşirea de pe piaţă...............................................................60

9.2.1. Condiţia de intrare pe piaţă ..........................................................60

9.2.2. Condiţia de ieşire de pe piaţă .......................................................61

9.3. Oferta firmei pe piaţa concurenţială ...................................................62

MODULUL 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ .............................74

Unitatea de învăţare 10. Cererea pe piaţa unui produs ..........................76

10.1. Cererea globală .................................................................................76

10.2. Factori ai cererii globale ...................................................................77

10.2.1. Factorii economici ai cererii globale .........................................77

10.2.2. Factori non-economici ...............................................................80

Unitatea de învăţare 11. Oferta pe piaţa unui produs ............................82

11.1. Oferta globală....................................................................................82

11.2. Factori ai ofertei globale ...................................................................83

Unitatea de învăţare 12. Piaţa unui produs .............................................85

12.1. Echilibrul pe piaţa unui produs.........................................................85

12.2. Echilibrul static – ajustarea echilibrului static (ajustare de tip Walras,

ajustare de tip Marshall)....................................................................86

12.2.1. Noţiunea de echilibru static .......................................................86

12.2.2. Ajustarea echilibrului static .......................................................87

12.3. Echilibrul dinamic. Echilibrul global al pieţelor. Diagrama

Edgeworth .........................................................................................90

12.3.1. Echilibrul dinamic......................................................................90

12.3.2. Echilibrul global al pieţelor .......................................................92

12.3.3. Diagrama Edgeworth .................................................................93

Unitatea de învăţare 13. Tipologia pieţelor ........................................... 105

13.1. Matricea Stackelberg ......................................................................105

13.2. Concurenţa pură şi perfectă ............................................................106

Unitatea de învăţare 14. Distorsiuni ale concurenţei ............................ 109

14.1. Monopolul şi oligopolul, monopsonul şi oligopsonul, înţelegerile pe

piaţă .................................................................................................109

14.2. Reglementarea pieţelor ...................................................................112

Unitatea de învăţare 1: Teoria utilităţii

9

Modulul 1

MODULUL 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

CUPRINS

Unitatea de învăţare 1. Teoria utilităţii

1.1. Preferinţele consumatorului

1.2. Funcţia de utilitate

1.3. Utilitatea marginală

Unitatea de învăţare 2. Curbele de indiferenţă. Restricţia bugetară

2.1. Curbele de indiferenţă

2.2. Rata marginală de substituire

2.3. Restricţia bugetară şi dreapta bugetului

2.4. Costul de oportunitate

Unitatea de învăţare 3. Alegerea optimă a consumatorului (echilibrul la

consumator)

3.1. Formularea problemei de optim la consumator

3.2. Soluţia analitică a problemei de optim. Legea a II-a a lui Gossen

3.3. Interpretarea geometrică

Unitatea de învăţare 4. Formarea cererii pe piaţă

4.1. Modificarea venitului şi evoluţia cererii (curbele Engel)

4.2. Modificarea structurii preţurilor şi evoluţia cererii

4.3. Legea cererii pentru bunuri normale

4.4. Elasticitatea cererii

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

10

Introducere

După parcurgerea unităţii veţi fi în măsură să răspundeţi la întrebările:

Cum se formează preferinţele consumatorului?

Cum se construieşte funcţia de utilitate? Ce înseamnă utilitatea

marginală? Care este diferenţa dintre utilitatea totală şi utilitatea

marginală?

Care este impactul legii utilităţii marginale descrescătoare (legea I a

lui Gossen)?

Cum se construiesc şi care este semnificaţia curbelor de indiferenţă?

Ce este rata marginală de substituire a bunurilor? Ce înseamnă costul

de oportunitate?

Ce înseamnă restricţia bugetară?

Cum se formulează problema de optim la consumator? Cum se

determină (grafic şi analitic) optimul la consummator?

Care sunt implicaţiile legii a II-a a lui Gossen?

Care este impactul modificării veniturilor asupra formării

comportamentului de consum (curbele Engel)?

Care este impactul modificării preţurilor asupra formării comportamentului de consum?

Cum se formează cererea pe piaţa unui bun? Care este legea cererii

pentru bunuri normale?

Care sunt excepţiile de la legea cererii? Ce înseamnă bunuri Giffen şi

bunuri Veblen?

Ce înseamnă şi cum se măsoară elasticitatea cererii? Ce înseamnă cerere elastică, inelastică, unitar elastică?

Care este elasticitatea cererii în funcţie de venit? Care sunt factorii

determinanţi ai elasticităţii cererii în funcţie de venit?

Care este elasticitatea cererii în funcţie de preţ? Care sunt factorii

determinanţi ai elasticităţii cererii în funcţie de preţ?

Ce înseamnă elasticitatea directă şi elasticitatea încrucişată? Cum sunt

folosite aceste noţiuni pentru determinarea raportului de

substituibilitate sau complementaritate între bunuri?

Unitatea de învăţare 1: Teoria utilităţii

11

Obiectivele/competenţele unităţii de învăţare

Însuşirea noţiunilor de preferinţă, utilitate, funcţie de

utilitate, utilitate marginală.

Înţelegerea legii utilităţii marginale descrescătoare (legea I a lui

Gossen).

Formarea deprinderii de construire şi de interpretare a semnificaţiei

curbelor de indiferenţă şi a pantei negative a curbelor respective.

Înţelegerea noţiunilor de cost de oportunitate şi rată marginală de

substituire a bunurilor.

Înţelegerea noţiunii şi semnificaţiei restricţiei bugetare, a modului de

construire a dreptei bugetului şi a domeniului de opţiune a

consumatorului.

Deprinderea modului de calcul a optimului (echilibrului) la

consumator. Înţelegerea şi abilitatea de aplicarea a studiului grafic şi a

celui analitic, pornind de la legea a doua a lui Gossen.

Formarea abilităţilor de a identifica şi interpreta impactul modificării veniturilor asupra formării comportamentului de consum (curbele

Engel).

Capacitatea de a identifica şi interpreta efectele de venit şi cele de

substituire induse de modificării preţurilor asupra formării

comportamentului de consum.

Identificarerea reacţiei consumatorului la modificarea structurii

preţurilor.

Capacitatea de a identifica natura bunurilor economice în funcţie de

reacţia cererii la modificarea preţurilor (bunuri normale, bunuri

Giffen, bunuri Veblen)

Capacitatea de înţelegere corecta a legii cererii.

Formarea deprinderii de calcul a elasticităţii în funcţie de venit şi de

identificare şi interpretare a curbelor Engel.

Capacitatea de a calcula şi interpreta elasticităţile cererii în funcţie de

preţ.

Formarea abilităţilor de anticipare a cererii în funcţie de elasticitatea

directă şi indirectă în raport cu preţul.

Durata medie de parcurgere acestui modul este de 7 ore (2 ore -

unitatea 1, 2 ore - unitatea 2, 2 ore - unitatea 3, o oră - unitatea

4).

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

12

Unitatea de învăţare 1: TEORIA UTILITĂŢII

Cuprins

1.1. Preferinţele consumatorului

1.2. Funcţia de utilitate

1.2.1. Utilitatea cardinală

1.2.2. Utilitatea ordinală

1.3. Utilitatea marginală

1.3.1. Conceptul de utilitate marginală

1.3.2. Legea I a lui Gossen

1.1. Preferinţele consumatorului

Presupunem că un consumator poate să aleagă între mai multe produse

disponibile pe piaţă şi că întotdeauna alege acele bunuri (sau acea combinaţie

de bunuri) care îi oferă cea mai mare satisfacţie (ipoteza de raţionalitate). În

sens economic, un produs (bun economic) reprezintă fie un obiect material,

fie un serviciu, dacă acest bun este necesar şi consumul poate produce o

satisfacţie. Bunurile sunt definite prin caracteristicile acestora, locul şi data

la care sunt disponibile. În consecinţă, "două bunuri care sunt identice dar

sunt situate în locuri distincte sunt considerate diferite, din punct de vedere

economic … la fel ca două bunuri identice, situate în acelaşi loc, dar în

momente diferite de timp"1. Caracteristicile bunurilor sunt, pe de o parte,

tehnologice şi, pe de altă parte, economice. Caracteristicile economice se

referă, în special la proprietăţile legate de dobândirea bunului şi de rivalitatea

în consum.

Relaţia de preferinţă oferă o clasificare a combinaţiilor de consum din

punctul de vedere al satisfacţiei consumatorului. Fiind dată o mulţime a

combinaţiilor de consum, notată Ω, admitem ipoteza că fiecare consumator

îşi poate manifesta preferinţele asupra tuturor combinaţiilor posibile. Notăm

cu X şi Y două elemente din mulţimea Ω a combinaţiilor de consum. În

această notaţie, X = (x1, x2, …, xn) înseamnă că elementul (combinaţia de

consum) X conţine x1 unităţi din bunul 1, x2 unităţi din bunul 2, …, xn unităţi

1 Allais M., 1994, Traité d’Economie Pure. Clément Juglar, Paris, 3ème édition, p.81.

Unitatea de învăţare 1: Teoria utilităţii

13

din bunul n. Evident, combinaţia Y = (y1, y2, …, yn) se referă la cantităţile y1

din bunul 1, …, yn din bunul n.

Teoria economică admite că, oricare ar fi combinaţiile X şi Y din

mulţimea combinaţiilor de consum, individul poate clasifica aceste

combinaţii (poate ordona mulţimea (X, Y)) din perspectiva satisfacţiei pe

care i-o oferă astfel:

– între X şi Y consumatorul preferă X, scriem X f Y;

– între X şi Y consumatorul preferă Y, scriem Y fX;

– consumatorul este indiferent între două combinaţii X şi Y

(combinaţiile sunt echivalente din punctul de vedere al

consumatorului), scriem X ~ Y.

Notăm X ≥ Y situaţia în care combinaţia de consum X este preferată

sau indiferentă faţă de combinaţia Y. Admitem faptul că individul este

coerent, în sensul că nu există două combinaţii de consum X şi Y astfel încât,

în acelaşi timp, X f Y şi Y f X. Preferinţele se pot modifica în timp.

Pentru asigurarea unui minim de coerenţă în comportamentul de

consum sunt admise cel puţin următoarele ipoteze (axiome):

a) Ipoteza de completitudine: oricare ar fi două combinaţii de consum X

şi Y, fie X ≥ Y (X este preferat sau indiferent faţă de Y), fie Y ≥ X.

Matematic: (∀) X,Y fie X ≥ Y, fie Y ≥ X.

b) Ipoteza de idempotenţă: relaţia de preferinţă este reflexivă. Matematic:

X ≥ X deoarece X ~ X.

c) Ipoteza de tranzitivitate: fie trei combinaţii de consum X, Y şi Z. Dacă

X este preferat lui Y şi Y este preferat lui Z, atunci X este preferat lui

Z. Spunem că relaţia de preferinţă este tranzitivă (opţiunile

consumatorului sunt coerente): X ≥ Y şi Y ≥ Z → X ≥ Z.

Deşi ipoteza de tranzitivitate apare ca fiind naturală, în literatura de

specialitate sunt prezentate exemple de incoerenţă a preferinţelor, incoerenţă generată de nerespectarea ipotezei de tranzitivitate.

Cele trei axiome (de completitudine, reflexivitate şi tranzitivitate)

limitează analiza la comportamentele care prezintă cel puţin un minimum de

raţionalitate. Doar în acest caz este posibilă reprezentarea analitică a

procesului de alegere a agenţilor economici.

1.2. Funcţia de utilitate

Deoarece, în teoria economică, utilitatea unui bun se defineşte ca fiind

măsura în care bunul respectiv este apreciat de consumator (gradul în care

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

14

oferă satisfacţie), o soluţie de reprezentare a preferinţelor consumatorului

este dată de funcţia de utilitate. În această abordare, faptul că o combinaţie

de consum X este preferată combinaţiei Y este interpretat prin aceea că, pentru consumator, X oferă o utilitate (satisfacţie) mai mare decât Y.

Pornind de la această interpretare, teoria utilităţii s-a dezvoltat pe două paliere: (1) În teoria utilităţii cardinale, funcţia de utilitate atribuie fiecărei

combinaţii de consum o valoare, astfel încât ordinea (clasamentul) dată de

preferinţele consumatorului să fie respectată. (2) Deoarece măsurarea

gradului de satisfacţie este greu de realizat, în teoria utilităţii ordinale

cuantificarea este înlocuită cu clasificarea. Adică, sunt studiate proprietăţile

de ordine ale funcţiei de utilitate.

1.2.1. Utilitatea cardinală

În teoria utilităţii cardinale se acceptă ipoteza că valoarea funcţiei de

utilitate pentru o combinaţie de consum măsoară satisfacţia percepută de

individ prin consumarea bunurilor din coşul respectiv. Adică, se presupune

că individul poate să exprime printr-un număr satisfacţia (utilitatea) indusă

de consumul unui bun, într-o cantitate dată. În acest caz, dacă X şi Y sunt

două combinaţii de consum şi utilitatea oferită de combinaţia X este 6, iar

cea a combinaţiei Y este 2, înseamnă că prin consumul bunurilor accesibile

în structura dată de X, satisfacţia consumatorului este de trei ori mai mare

decât dacă se alege combinaţia de consum în structura dată de Y.

Având în vedere faptul că, în esenţă, utilitatea are o puternică determinare subiectivă, este greu de construit o funcţie care să atribuie o

valoare numerică fiecărui nivel de satisfacţie. Aceasta deoarece factorii care

determină utilitatea sunt, de cele mai multe ori, necuantificabili (gusturi,

pasiuni, tradiţii, modă …). Mai mult, satisfacţia oferită de consumul unui

bun depinde de consumul altor bunuri, ceea ce duce la interdependenţa

utilităţilor.

1.2.2. Utilitatea ordinală

Identificarea unei măsuri exacte a satisfacţiei individului (aşa ca în

teoria utilităţii cardinale) este extrem de dificilă. În teoria utilităţii ordinale se

admite ipoteza, mult mai puţin restrictivă, potrivit căreia individul este

capabil sa-şi ordoneze în mod raţional preferinţele.

De exemplu, dacă ordinea preferinţelor este exprimată printr-o funcţie

de utilitate, atunci valorile funcţiei respective sunt interpretate ca fiind doar

Unitatea de învăţare 1: Teoria utilităţii

15

suportul pentru un clasament: U(X) = 6 şi U(Y) = 2 înseamnă în teoria

utilităţii cardinale că satisfacţia oferită de combinaţia de consum X este de

trei ori mai mare decât cea oferită de Y; în teoria utilităţii ordinale, singura

interpretare este aceea că X este preferat lui Y şi acest lucru se scrie X f Y,

fără a se preciza intensitatea preferinţei.

Construirea funcţiei de utilitate porneşte de la ipoteza că preferinţele

consumatorului sunt coerente, în sensul dat de axiomele prezentate. Adică, între două combinaţii de consum, funcţia de utilitate ordinală atribuie o

valoare mai mare combinaţiei preferate:

(∀) X şi Y, X≥Y U(X) ≥ U(Y), (∀) X şi Y, X ∼ Y U(X) = U(Y),

În această abordare este importantă valoarea relativă a unei

combinaţii de consum în raport cu altă combinaţie şi nu mărimea absolută a

satisfacţiei oferite de fiecare combinaţie în parte.

Funcţia de utilitate pentru individ nu este unică, în sensul că, dacă U

este o funcţie care reprezintă preferinţele individului, orice transformare

monoton crescătoare a funcţiei U va ilustra în mod identic (ordinal)

preferinţele respective.

1.3. Utilitatea marginală

1.3.1. Conceptul de utilitate marginală

Să presupunem că, faţă de o stare iniţială, cantitatea consumată din

bunul X se modifică, de la x la x'. Notăm această modificare cu ∆x:

∆x = x' – x ⇒ x' = x + ∆x

Spunem că, în aceste condiţii, consumul din bunul X se modifică de la

x la x + ∆x. Modificarea consumului dintr-un bun (toate celelalte condiţii rămânând neschimbate) induce o modificare a satisfacţiei consumatorului:

x → x + ∆x ⇒ U(x, y) → U(x + ∆x, y)

Notăm ∆U modificarea utilităţii, atunci când consumul se modifică, aşa cum am arătat, cu ∆x:

∆U = U(x + ∆x, y) – U(x, y).

Sporul de satisfacţie (utilitate) generat de creşterea cu o unitate a

consumului poartă denumirea de utilitate marginală. Adică, se defineşte

utilitatea marginală a bunului X, notată Um(x) ca fiind modificarea utilităţii

totale generată de variaţia cu o unitate a consumului din bunul respectiv.

Dacă ∆x > 0, atunci utilitatea marginală este dată de modificarea

utilităţii totale generată de consumul unei unităţi suplimentare din bunul X.

Evident, utilitatea marginală poate fi definită şi prin pierderea de utilitate

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

16

generată de scăderea cu o unitate a consumului din bunul luat în considerare.

Matematic, se defineşte utilitatea marginală a bunului X, notată Um(x),

astfel:

( )x

UxUm

∆=

unde

∆U – este modificarea utilităţii (satisfacţiei) totale a consumatorului

generată de variaţia consumului din bunul X,

∆x – este variaţia consumului din bunul X.

1.3.2. Legea I a lui Gossen

Utilitatea (satisfacţia) totală a consumatorului creşte pe măsură ce

creşte consumul dintr-un anumit bun, dar sporurile de utilitate scad pe

măsură ce consumul total al bunului creşte.

Folosind noţiunea de utilitate marginală, legea I a lui Gossen poate fi

reformulată astfel:

Legea utilităţii marginale descrescătoare: pe măsură ce creşte

consumul dintr-un anumit bun, utilitatea totală a consumatorului creşte, iar

utilitatea marginală scade.

În definirea utilităţii totale şi a utilităţii marginale se porneşte de la

ipoteza că pentru toate celelalte bunuri consumul este considerat ca fiind

nemodificat. Exemplul clasic pentru ilustrarea legii utilităţii marginale este

cel al paharului cu apă: satisfacţia oferită de un pahar cu apă este mare, un al

doilea pahar oferă o anumită satisfacţie, dar mai mică decât primul ş.a.m.d.

Matematic, dacă x1 < x2 (cu alte cuvine, consumul din bunul considerat

creşte), atunci

U(x1) < U(x2) şi Um(x1) > Um(x2).

Unitatea de învăţare 2: Curbele de indiferenţă. Restricţia bugetară

17

Unitatea de învăţare 2. CURBELE DE INDIFERENŢĂ. RESTRICŢIA

BUGETARĂ

Cuprins

2.1. Curbele de indiferenţă

2.2. Rata marginală de substituire

2.3. Restricţia bugetară şi dreapta bugetului

2.4. Costul de oportunitate

2.1. Curbele de indiferenţă

Potrivit legii I a lui Gossen, atunci când creşte consumul dintr-un

anumit bun, utilitatea totală a consumatorului creşte (chiar dacă sporurile de

satisfacţie sunt din ce în ce mai mici): consumatorul preferă întotdeauna mai

mult dintr-un bun care îi este util, decât mai puţin (ipoteza non-saţietăţii).

Presupunem că un consumator alege combinaţia A = (x0, y0), care

înseamnă cantitatea x0 din bunul X şi cantitatea y0 din Y. Potrivit ipotezei de

non-saţietate, combinaţia A este preferată tuturor combinaţiilor care au mai

puţin din ambele bunuri şi este inferioară tuturor combinaţiilor care conţin

mai mult din ambele bunuri. Dar, există şi combinaţii care au proprietatea că

includ cantităţi superioare dintr-un bun şi inferioare din celălalt. Creşterea

cantităţii consumate dintr-un anumit bun are ca efect creşterea utilităţii totale

a consumatorului şi invers: scăderea consumului, diminuează utilitatea.

Este posibil să existe o combinaţie B, pentru care creşterea utilităţii indusă de sporirea consumului din Y să compenseze scăderea satisfacţiei

generată de diminuarea consumului din bunul X (figura 2.1a).

La fel, este posibil să existe combinaţii pentru care reducerea

satisfacţiei generată de scăderea consumului din Y să fie compensată de

creşterea satisfacţiei prin suplimentarea consumului din X. Fie C o astfel de

combinaţie. Atunci, combinaţiile A, B şi C sunt echivalente din perspectiva

utilităţii totale pe care o oferă consumatorului.

Ansamblul combinaţiilor de consum care au această proprietate

formează o curbă de indiferenţă sau de izo-utilitate (notată IA în figura 2.1a):

Curba de indiferenţă reprezintă ansamblul combinaţiilor de consum

care oferă aceeaşi satisfacţie (utilitate) consumatorului.

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

18

Figura 2.1a: Curba de indiferenţă

Fig. 2.1.b: Harta curbelor de indiferenţă

Cu cât o curbă de indiferenţă este mai îndepărtată de origine, cu atât

pentru consumator este mai mare satisfacţia oferită de o combinaţia de

bunuri situată pe curba respectivă. În aceste condiţii, dacă o combinaţie de

consum E oferă o satisfacţie mai mare decât combinaţia A, atunci spunem că E se găseşte pe o curbă de indiferenţă mai înaltă şi invers, dacă o combinaţie

IE

ID

y

A(x0,y0)

C

B

0

D E

IA

x0

y0

x

y

A(x0,y0)

Combinaţii superioare lui A

Combinaţii inferioare

lui A

C(x0+∆x, y0-∆y)

0

D

IA

B(x0-∆x, y0+∆y) F

E

x

Unitatea de învăţare 2: Curbele de indiferenţă. Restricţia bugetară

19

de consum D oferă o satisfacţie mai mică decât combinaţia A, spunem că D

se găseşte pe o curbă de indiferenţă joasă, în raport cu A.

Se poate construi o curbă de indiferenţă pentru fiecare punct din

planul xOy. Un ansamblu de astfel de curbe formează o hartă a curbelor de

indiferenţă (fig. 2.1b).

Exemplu: Fie funcţia de utilitate U(x, y) = xy şi combinaţia

A(4, 2). Atunci utilitatea asociată combinaţiei A este

U(A) = U(4, 2) = 4·2 = 8.

Curba de indiferenţă asociată combinaţiei A este formată din

ansamblul combinaţiilor de consum pentru care U(x, y) = 8, adică xy = 8

echivalent cu y = 8/x.

Figura 2.1c: Convexitatea curbele de indiferenţă

Proprietăţi ale curbelor de indiferenţă

Pornind de la proprietăţile funcţiei de utilitate, pot fi demonstrate

următoarele proprietăţi ale curbelor de indiferenţă2:

P–1C: Curbele de indiferenţă care corespund unor niveluri diferite de

satisfacţie (utilitate) nu se intersectează.

P–2C: Dacă o combinaţie de consum A este preferată unei combinaţii B, atunci A este preferată oricărei combinaţii de pe curba de

indiferenţă a lui B.

P–3C: Dacă o combinaţie de consum A este preferată unei combinaţii B, atunci orice combinaţie de pe curba de indiferenţă a lui A

2 Proprietăţile curbelor de indiferenţă sunt demonstrate în Jula D., Jula N., 2012,

Microeconomie, Ed. Mustang, Bucureşti, pag. 70-73.

x

y

C

B

A

0

C = αA + (1-α)B

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

20

este preferată oricărei combinaţii de pe curba de indiferenţă a

lui B.

P–4C: Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare, atunci când

utilităţile marginale ale celor două bunuri sunt strict pozitive.

P–5C: Curbele de indiferenţă sunt convexe în raport cu originea:

combinaţiile de consum intermediare sunt preferate

combinaţiilor extreme. Proprietatea P-5C este cunoscută sub

denumirea de "excluderea monomaniacului" (fig. 2.1c).

2.2. Rata marginală de substituire

Presupunem că bunurile X şi Y sunt substituibile, iar consumatorul

doreşte să înlocuiască (substituie) în consum o cantitate ∆x din primul bun,

cu o anumită cantitate (∆y) din cel de-al doilea bun. Pentru ca utilitatea să rămână nemodificată, deplasarea trebuie să se realizeze pe curba de

indiferenţă. În situaţia descrisă prin figura 2.2, pentru ca nivelul de satisfacţie să rămână nemodificat, scăderea consumului de la x1 la x2 din primul bun

necesită o creştere a consumului de la y1 la y2 din cel de-al doilea bun, deci o

deplasare spre stânga pe curba de indiferenţă, din punctul A, spre punctul B.

Adică, deplasarea pe curba de indiferenţă, de exemplu, prin scăderea

lui x şi creşterea lui y semnifică faptul că individul substituie (înlocuieşte) în

consum o cantitate din x cu o cantitate din y, astfel încât utilitatea sa rămâne

nemodificată (dU = 0). Notăm ∆x = x2 – x1 şi ∆y = y2 – y1. Pentru cazul

prezentat în figura 2.2, modificarea lui x este negativă (∆x < 0), iar

modificarea lui y este pozitivă (∆y > 0). Dacă bunurile sunt perfect

divizibile, iar funcţia de utilitate este continuă şi derivabilă, atunci notăm dx

o modificare mică a lui x şi reacţia corespunzătoare (prin deplasarea pe curba

de indiferenţă) a lui y, cu dy.

Rata marginală de substituire a bunului x cu bunul y, notată RMSxy,

este, prin definiţie, cantitatea din bunul y necesară pentru a înlocui în

consum o unitate din bunul x, astfel încât utilitatea consumatorului să rămână nemodificată:

x

yRMSxy

∆−= .

Rata marginală de substituire a lui x cu y (reacţia lui y la modificarea

mărimii x, astfel încât satisfacţia consumatorului rămâne nemodificată) se

calculează în fiecare punct şi, în modul, reprezintă înclinaţia curbei de

utilitate (tangenta la curba de utilitate) în punctul respectiv (RMSxy este egală

Unitatea de învăţare 2: Curbele de indiferenţă. Restricţia bugetară

21

cu inversa pantei tangentei la curba de indiferenţă dusă prin punctul

respectiv).

Figura 2.2: Rata marginală de substituire

Dacă bunurile sunt perfect divizibile, iar funcţia de utilitate este

continuă şi derivabilă, atunci notăm dx o modificare mică a lui x şi reacţia

corespunzătoare (prin deplasarea pe curba de indiferenţă) a lui y, cu dy,

atunci RMSxy = -dy/dx. Se demonstrează că:

)y(Um

)x(Um

dx

dyRMSxy =−=

Interpretarea relaţiei precedente este următoarea: pentru ca satisfacţia

consumatorului să rămână nemodificată, înlocuirea în consum a unui bun cu

altul se face direct proporţional cu raportul utilităţilor marginale a celor

două bunuri.3

Observaţie: Rata marginală de substituire a bunului x cu y (RMSxy) este

diferită de rata marginală de substituire a lui y cu x (RMSyx):

xy

yxRMS

1

dy

dxRMS =−= ,

cu alte cuvinte, rata marginală de substituire a lui y cu x este inversa ratei

marginale de substituire a lui x cu y.

3 Jula D., Jula N., 2012, Microeconomie, Ed. Mustang, Bucureşti, pag. 34-36.

y

x x2 x1

y1 A(x1,y1)

B(x2, y2) y2

∆x < 0

∆y > 0

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

22

2.3. Restricţia bugetară şi dreapta bugetului

Alegerea consumatorului este limitată de anumite restricţii fizice sau

instituţionale. De asemenea, există constrângeri generate de condiţiile de

supravieţuire (supravieţuirea este imposibilă în lipsa unui consum minim),

sau de ubicuitate (nu se poate consuma simultan în două locuri diferite).

Un alt doilea grup de restricţii este dat de faptul că accesul la

majoritatea bunurilor se face prin alocarea unor resurse. Însă resursele de

care dispune consumatorul sunt limitate.

Concret, harta curbelor de indiferenţă şi rata marginală de substituire

ne arată ceea ce consumatorul ar dori să facă: să atingă cea mai înaltă curbă

posibilă de indiferenţă (adică să obţină cel mai înalt nivel al satisfacţiei),

eventual substituind (înlocuind) în consum bunurile proporţional cu utilităţile

marginale generate de consumul acestora. Pentru a vedea ce poate să facă,

pornind de la preferinţe, trebuie să analizăm resursele consumatorului şi modul de alocare a acestor resurse.

Presupunem că un consumator dispune de un venit din care este dispus

să cheltuiască o sumă T (de exemplu, 100 unităţi monetare) pentru

achiziţionarea a două bunuri de consum, notate X şi Y. În acest punct al

analizei, neglijăm faptul că indivizii pot să împrumute bani, să

economisească, să vândă un bun care le aparţine, să muncească mai mult sau

mai puţin: acceptăm că indivizii nu pot să modifice suma totală alocată consumului. În cazul general, notăm cu x cantitatea cumpărată din primul

bun şi cu y cantitatea achiziţionată din cel de-al doilea bun. Preţurile de

achiziţie sunt px, respectiv py. Admitem că atât cantităţile cumpărate, cât şi

preţurile plătite nu pot fi mărimi negative. De asemenea, admitem ipoteza

unui buget strict pozitiv: T > 0. Cheltuielile consumatorului atunci când

decide să achiziţioneze bunuri în combinaţia (x, y) sunt:

xpx + ypy

(cheltuielile pentru bunul X) (cheltuielile pentru bunul Y)

Restricţia bugetară semnifică faptul că suma pe care consumatorul o

cheltuieşte pentru achiziţionarea bunurilor din programul de consum nu

poate depăşi bugetul disponibil, adică: xpx + ypy ≤ T (restricţia bugetară).

Mulţimea combinaţiilor de consum care costă exact T unităţi monetare

(care epuizează bugetul), xpx + ypy = T, se numeşte dreapta bugetului.

Mulţimea combinaţiilor (x, y)∈ 2

+ℜ care verifică restricţia bugetară

formează domeniul de opţiune a consumatorului. În figura 2.3, domeniul de

opţiune a consumatorului este dat de triunghiul AOB.

Toate combinaţiile din interiorul domeniului de opţiune (interiorul

triunghiului OAB) sunt accesibile, dar nu sunt eficiente. Toate combinaţiile

Unitatea de învăţare 2: Curbele de indiferenţă. Restricţia bugetară

23

din exteriorul domeniului de opţiune (exteriorul triunghiul OAB) exteriorul

triunghiului OAB au proprietatea de inaccesibilitate.

Figura 2.3: Dreapta bugetului şi domeniul de opţiune a consumatorului

Deoarece combinaţiile situate strict în interiorul triunghiului OAB sunt

accesibile, dar nu sunt eficiente, iar cele din exterior nu sunt accesibile,

rezultă că alegerea consumatorului se reduce la combinaţiile de consum

care epuizează bugetul, adică la combinaţiile situate pe dreapta bugetului.

2.4. Costul de oportunitate

Fiecare dintre punctele segmentului AB reprezintă o cheltuială identică – T unităţi monetare – însă cu o alocare diferită între cantităţile

cumpărate. Deciziile de alocare au un anumit cost, deoarece potrivit

principiului rarităţii, alegerea unui anumit lucru înseamnă renunţarea la altul.

Prin definiţie, costul de oportunitate reprezintă valoarea alternativei

sacrificate: "Costul legat de decizia de a utiliza ceva într-un anumit scop

trebuie analizat în raport cu pierderile ataşate neafectării sale în alte scopuri.

Acest cost este denumit sugestiv cost de oportunitate, legat de neutilizarea

unei resurse productive în cea mai bună utilizare alternativă"4.

4 Lipsey R.G., Chrystal K.A, 1999, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti,

pag. 220.

Domeniul de

opţiune a

consumatorului

T/px

T/py

A

B

x

y

Dreapta

bugetului

O

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

24

Potrivit acestei abordări, costul de oportunitate al consumului din

bunul X reprezintă valoarea bunurilor la care renunţă consumatorul pentru a

achiziţiona produsul respectiv.

În cazul în care cumpărătorul ar renunţa la o unitate din bunul X, ar

economisi o sumă px. Dacă această sumă este alocată pentru achiziţionarea

produsului Y, cantitatea y care va putea fi cumpărată suplimentar respectă restricţia de buget ypy = px, de unde y = px/py. În aceste condiţii, înclinaţia

(panta) dreptei bugetului |(-px/py)|, reprezintă valoarea (relativă) a unei

unităţi din produsul X în raport cu o unitate din produsul Y (costul de

oportunitate), adică, numărul de unităţi din bunul Y pe care consumatorul

le-ar poate cumpăra dacă renunţă la o unitate din bunul X.

Cu alte cuvinte, raportul |(-px/py)| reprezintă costul de oportunitate al

consumului din bunul X, deoarece consumatorul, pentru a achiziţiona o

unitate din acest produs trebuie să renunţe la |(-px/py)| unităţi din bunul Y.

Exemplu: Fie px = 10 şi py = 2 preţurile practicate pe piaţă pentru două produse. Deoarece px/py = 5, rezultă că, pe piaţă,

o unitate din produsul X poate fi schimbată cu 5 unităţi din

produsul Y (se spune că, pe piaţă, o unitate din produsul X

valorează 5 unităţi din produsul Y). Cu alte cuvinte, [-(px/py) = 5] este

valoarea relativă a produsului X în raport cu produsul Y, din perspectiva

pieţei (adică este un preţ relativ). Atunci când consumatorul vrea să

achiziţioneze o unitate din produsul X fără să cheltuiască în plus, trebuie

să-şi diminueze consumul din bunul Y cu |-px/py| unităţi. În exemplul

precedent, pentru o unitate suplimentară din bunul X, consumatorul trebuie

să-şi reducă achiziţiile din produsul Y cu 5 unităţi.

Unitatea de învăţare 3: Alegerea optimă a consumatorului (echilibrul la consumator)

25

Unitatea de învăţare 3. Alegerea optimă a consumatorului (echilibrul la consumator)

Cuprins

3.1. Formularea problemei de optim la consumator

3.2. Soluţia analitică a problemei de optim. Legea a II-a a lui Gossen

3.3. Interpretarea geometrică

3.1. Formularea problemei de optim la consumator

În mod normal, un consumator raţional va alege cea mai bună combinaţie posibilă, ţinând seama de bugetul şi de preferinţele sale. Adică, dintre toate combinaţiile de consum accesibile conform bugetului,

consumatorul va alege acea combinaţie care îi oferă cea mai mare satisfacţie

(utilitate).

Consumatorul trebuie să maximizeze utilitatea U(x, y) sub

constrângerea bugetară xpx + ypy = T.

Formal, problema alegerii optime a consumatorului se reduce la

rezolvarea programului:

( )

+=

yx ypxpT

maxy,xU,

unde x şi y reprezintă consumul din două bunuri normale (dorite, fără prag

de saturaţie), U este funcţia de utilitate, T este bugetul disponibil, iar px şi py

sunt preţurile celor două bunuri.

3.2. Soluţia analitică a problemei de optim. Legea a II-a a lui Gossen

Se demonstrează că, pentru un consumator raţional, combinaţia de

consum care îi maximizează satisfacţia, cu respectarea restricţiei bugetare,

verifică relaţia: ( ) ( )

yx p

yUm

p

xUm= .

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

26

Deducerea condiţiilor de optim poate fi generalizată fără dificultate

pentru cazul în care consumatorul alege între n bunuri. Dacă

X = (x1, x2, ..., xi, ..., xn) reprezintă o combinaţie de consum, iar preţurile

ataşate bunurilor respective sunt (p1, p2, ..., pi, ..., pn), atunci restricţia

bugetară se scrie: ∑=

=n

1i

iixpT , iar problema de optim la consumator este

( )

=∑=

Txp

x,...,x,xUmaxn

1i

ii

n21

. Condiţia de optim la consumator, atunci când

combinaţia de consum conţine n bunuri este:

( ) ( ) ( ) ( )

λ======n

n

i

i

2

2

1

1

p

xUm...

p

xUm...

p

xUm

p

xUm

În punctul de optim, utilităţile marginale ale bunurilor, ponderate cu

preţurile de piaţă, sunt egale. Acest rezultat este cunoscut în teoria

economică drept a doua lege a lui Gossen: un individ îşi maximizează

utilitatea atunci când distribuie bugetul între diferite bunuri astfel încât

obţine aceeaşi satisfacţie de la ultimul leu cheltuit oricare ar fi bunul

cumpărat. Sau, altfel spus, echilibrul la consumator este atins atunci când

utilităţile marginale ale bunurilor din coşul de consum sunt proporţionale cu

preţurile de piaţă ale bunurilor respective. De asemenea, se poate demonstra

că în situaţia de optim (echilibru), consumatorul este dispus să înlocuiască un

produs cu altul într-un raport dat de condiţiile în care piaţa permite

efectuarea schimbului, sau, cu alte cuvinte, rata marginală de substituţie a

bunurilor din structura optimă de consum este egală cu raportul de schimb a

bunurilor pe piaţă: y

xxy

p

p

)y(Um

)x(UmRMS ==

3.3. Interpretarea geometrică

Obţinerea unei soluţii pentru problema de optim a consumatorului

înseamnă identificarea curbei de indiferenţă cea mai înaltă (mai îndepărtată de origine) care are cel puţin un punct comun cu dreapta bugetului.

În figura 3.3, [AB] este dreapta bugetului, iar I1, I2 şi I3 sunt curbe de

indiferenţă corespunzătoare unor curbe de nivel ale utilităţii care se găsesc în

relaţia de preferinţă U1 < U2 < U3.

Se observă că individul poate obţine satisfacţia corespunzătoare

nivelului I1 dacă alege oricare dintre combinaţiile M, N, sau P. Combinaţia

Unitatea de învăţare 3: Alegerea optimă a consumatorului (echilibrul la consumator)

27

M nu este accesibilă deoarece se găseşte în afara domeniului de opţiune a

consumatorului.

Combinaţia N este accesibilă însă, aceeaşi satisfacţie este oferită de

combinaţia P, care nefiind eficientă lasă resurse disponibile, resurse care ar

putea fi utilizate pentru atingerea unui grad de satisfacţie mai mare. Or, acest

grad de satisfacţie superior este oferit de o combinaţie de consum situată pe

o altă curbă de indiferenţă, mai îndepărtată de origine.

Figura 3.3: Optimul la consumator

Individul nu poate atinge nivelul de satisfacţie sugerat de I3. Curba de

indiferenţă cea mai înaltă pe care o poate atinge este I2. Un nivel al

satisfacţiei mai mic este suboptimal, iar un nivel mai mare este inaccesibil.

Dreapta bugetului este tangentă la curba de indiferenţă I2. Fie E

punctul de tangenţă. Proiecţia acestui punct pe cele două axe oferă structura

optimă de consum (xE, yE).

Grafic, optimul (echilibrul) la consumator este dat de combinaţia

situată în punctul de tangenţă dintre dreapta bugetului şi cea mai înaltă curbă de indiferenţă posibilă.

I1

I2

I3

y

x B

E

xE

yE

A M

N

P

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

28

Unitatea de învăţare 4. Formarea cererii pe piaţă

Cuprins

4.1. Modificarea venitului şi evoluţia cererii (curbele Engel)

4.2. Modificarea structurii preţurilor şi evoluţia cererii

4.3. Legea cererii pentru bunuri normale

4.4. Elasticitatea cererii

4.1.1. Elasticitatea cererii în funcţie de venit

4.4.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

4.4.3. Elasticitatea încrucişată

În sens general, funcţia de cerere evaluează legătura dintre cantităţile

solicitate pe piaţă dintr-un anumit bun şi factorii care influenţează cererea

respectivă. Din perspectivă individuală, cererea depinde de preferinţele

consumatorului, de preţuri şi de bugetul disponibil. De cele mai multe ori,

prin funcţia de cerere este înţeleasă doar legătura dintre evoluţia cererii şi dinamica preţurilor, iar traiectoria urmată de cerere atunci când se modifică doar venitul este cunoscută sub denumirea de curba Engel. În ceea ce

priveşte raportul dintre evoluţia cererii şi dinamica preţurilor, cererea este

dedusă din condiţia de optim a consumatorului: individul alege acea

combinaţie de consum pentru care raportul utilităţilor marginale a două bunuri egalează raportul preţurilor pe piaţă a bunurilor respective (legea a

doua a lui Gossen). Pentru o combinaţie de consum cu mai mult de două

bunuri, raporturile dintre utilităţile marginale şi preţurile bunurilor sunt egale

între ele şi sunt egale cu utilitatea marginală a venitului. Evident,

modificarea preţurilor şi/sau a veniturilor determină modificarea structurii

corespunzătoare combinaţiei optime. Funcţiile de cerere, care depind de

preţuri şi de venit, obţinute prin maximizarea utilităţii sub restricţia bugetară sunt denumite funcţii de cerere marshall-iene.

4.1. Modificarea venitului şi evoluţia cererii (curbele Engel)

Presupunem că venitul total disponibil pentru achiziţionarea a două bunuri X şi Y este T, iar preţurile bunurilor sunt px, respectiv py. Dreapta

Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă

29

bugetului, de ecuaţie xpx + ypy = T întâlneşte cele două axe în punctele A şi

B de coordonate A(0; T/py), respectiv B(T/px; 0).

Dacă venitul disponibil creşte de la valoarea iniţială T, la valoarea

T1 > T, atunci înclinaţia (panta) dreptei bugetului nu se modifică, în schimb

coordonatele faţă de origine cresc, determinând o deplasare în sus a dreptei,

pe un suport paralel. Notăm A' şi B' intersecţia dreptei bugetului cu axele,

atunci când venitul este T1. Coordonatele acestor puncte vor fi A'(0; T1/py) şi

B'(T1/px; 0). În aceste condiţii, consumatorul poate atinge un nivel de

satisfacţie superior, de exemplu, nivelul dat de punctul F, situat pe curba de

indiferenţă I2 (fig.4.1a).

În figura 4.1a, F(xG, yG) are proprietăţile: xF – xE > 0 şi yF – yE > 0, cu

alte cuvinte, punctul de optim se deplasează din E în F, astfel încât creşterea

venitului are ca efect creşterea consumului din ambele bunuri. Efectul de

venit este, în acest caz, pozitiv.

Numim bunuri normale acele produse pentru care efectul de venit

este pozitiv şi bunuri Giffen acele produse pentru care efectul de venit este

negativ.

Figura 4.1: Efectul de venit pozitiv

Dacă se calculează echilibrul consumatorului pentru diferite valori ale

venitului şi se unesc punctele de echilibru obţinute rezultă o curbă de tipul

celei sugerate în figura 4.1.bc.

I1

I2

y

x B

E

xE

yE

A F

xF

yF

A"

B"

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

30

Figura 4.1.b: Curba Engel

Figura 4.1.c: Curbele Engel pentru diferite categorii de bunuri: I – bunuri de

primă necesitate, II – bunuri intermediare, III – bunuri de lux

Se poate construi o tipologie a bunurilor pornind de la curba Engel.

Astfel (fig. 4.1.c), dacă atunci când venitul creşte, cererea creşte, bunurile

sunt normale. În figura 4.1.c sunt trasate curbele Engel pentru bunuri

normale de primă necesitate, bunuri intermediare şi pentru bunuri de lux.

cererea

x(T)

venitul (T)

(I)

(II)

(III)

T1 T2

I1

I2

x

I3 E1

E3

E2

E4

D2

I4

y

D1 D3 D4

T1 < T2 < T3 < T4

Curba Engel

Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă

31

Pentru bunurile de prima necesitate (de exemplu, bunurile alimentare,

îmbrăcămintea …), atunci când veniturile sunt mici, orice creştere a

venitului are ca efect o creştere a cererii. Apoi, pe măsura creşterii venitului,

ritmul de creştere a cererii se reduce şi cererea se plafonează, atunci când

veniturile sunt suficient de mari.

Pentru bunurile intermediare (de exemplu, bunurile de folosinţă îndelungată), cererea apare atunci când venitul depăşeşte un anumit prag

(T1), creşte când venitul creşte, apoi, la venituri mari, cererea se plafonează. Pentru bunurile de lux, cererea apare doar dacă venitul atinge un nivel

superior (T2) şi creşte dacă venitul sporeşte în continuare.

4.2. Modificarea structurii preţurilor şi evoluţia cererii

Să presupunem că preţul bunului Y (notat py) este fix, iar preţul

bunului X (notat px) scade. Aceasta înseamnă că, faţă de situaţia iniţială,

produsul X s-a ieftinit în raport cu bunul Y, sau, echivalent, produsul Y este

relativ mai scump.

Figura 4.2: Modificarea structurii preţurilor – bunuri normale: px scade

Dreapta bugetului se roteşte atunci (pivotează) în jurul punctului său

de intersecţie cu axa ordonatelor A, deplasându-se de la AB la AB1 (figura

4.2). Noua dreaptă a bugetului permite atingerea unei curbe de indiferenţă superioare, fie aceasta (pentru simplificare) I2. Notăm cu F punctul de

tangenţă dintre dreapta bugetului AB1 şi curba de indiferenţă I2. Punctul F

are coordonatele F(xF, yF).

I1

I2

y

x

B

E

xE

yE

A

F

xF

yF

B1 O

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

32

În noul punct de echilibru, F, cererea pentru produsul care a devenit

relativ mai ieftin (produsul X) creşte: xF > xE.

Exemplu: Să presupunem că funcţia de utilitate este de tipul

U(x,y) = 10·x0.4·y

0.6, preţurile celor două bunuri sunt px = 4 şi

py = 3, iar bugetul consumatorului este T = 20.

Atunci condiţia de optim ( )( ) y

x

p

p

yUm

xUm= este echivalentă cu

3

4

x6

y4= , de unde y/x = 2.

Cantităţile optime din cele două bunuri sunt soluţiile sistemului:

=+

=

20y3x4

2x

y

,

adică

=

=

4y

2x

opt

opt.

Să presupunem că preţul bunului X scade de la px = 4 la p"x = 3, iar

preţul bunului Y rămâne nemodificat. Condiţia de optim este echivalentă cu

3

3

x6

y4= , de unde

2

3

x

y= .

Combinaţia optimă este dată de soluţiile sistemului:

=+

=

20y3x32

3

x

y

,

adică

=

=

4'y

67,2'x

opt

opt.

Aceasta înseamnă că, pentru bunul X, scăderea preţului de la px = 4 la

p"x = 3 a dus la creşterea cererii de la xopt = 2, la x"opt = 2,67.

4.3. Legea cererii pentru bunuri normale

Legea cererii reflectă legătura dintre cerere şi preţul bunului respectiv:

pentru un bun normal, în condiţii de optim la consumator, scăderea relativă

a preţului duce la creşterea cererii pentru bunul respectiv şi invers, creşterea

Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă

33

relativă a preţului duce la scăderea cererii. Cu alte cuvinte, pentru bunuri

normale, funcţia cererii este descrescătoare în raport cu preţul (fig.4.3).

Figura 4.3: Legea cererii pentru bunuri normale

4.4. Elasticitatea cererii

Elasticitatea măsoară modificarea relativă a unei variabile explicate

(endogene) indusă de modificarea unei variabile explicative (exogene). Prin

definiţie elasticitatea unei mărimi y în raport cu factorul de influenţă x este

eyx = 00 x

x:

y

y ∆∆ sau

x

y

yxr

re =

unde r simbolizează ritmul de modificare a variabilei respective.

I1

I2 y

x

BE

E

xE

yE

A

F

xF

yF

BF

G

BG xG

I3

yG

xE xF xG

pE

pF

pG

E

F

G

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

34

4.1.1. Elasticitatea cererii în funcţie de venit

Elasticitatea cererii în raport cu venitul este definită prin raportul

dintre modificarea procentuală a cererii pentru un anumit bun şi modificarea

procentuală a venitului total (a bugetului). Fie x cantitatea solicitată din

bunul X şi T venitul total disponibil (bugetul consumatorului). O modificare

a bugetului cu ∆T induce o modificare a cererii pentru bunul considerat cu

∆x. Elasticitatea cererii în raport cu venitul se calculează:

T

T:

x

xexT

∆∆=

Pentru bunurile normale, creşterea venitului are ca efect o creştere a

cererii, astfel încât exT > 0. În raport cu elasticitatea faţă de venit, pot exista

următoarele situaţii:

exT = 0 → cererea este rigidă, perfect inelastică în raport cu venitul

(venitul nu are nici o influenţă aspra cererii); această situaţie

se întâlneşte, pe termen scurt, pentru unele bunuri de primă necesitate, atunci când consumul a atins pragul de saturaţie.

0 < exT < 1 → cererea se numeşte inelastică în raport cu venitul – reacţia

cererii este mai puţin decât proporţională faţă de variaţia

venitului: atunci când venitul creşte cu 1%, cererea creşte,

dar cu mai puţin de 1%; această situaţie se întâlneşte, de

obicei, la produsele de primă necesitate (de exemplu,

anumite produse alimentare).

exT = +1 → cererea este unitar elastică în raport cu venitul – reacţia

cererii este proporţională cu variaţia venitului: atunci când

venitul creşte cu 1%, cererea creşte cu 1%.

ex > 1 → cererea este elastică – reacţia cererii este mai mult decât

proporţională faţă de variaţia venitului: atunci când venitul

creşte cu 1%, cererea creşte cu mai mult de 1% (de exemplu,

pentru bunuri de lux).

ex → +∞ → cererea este perfect sau infinit elastică în raport cu venitul –

teoretic cererea creşte nemărginit, pentru un nivel dat al

veniturilor: curba cererii este paralelă cu axa consumului.

4.4.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

Elasticitatea directă a cererii în funcţie de preţ reprezintă modificarea

procentuală a cererii unui bun indusă de modificarea cu un procent a preţului

pentru bunul respectiv. Fie x cantitatea solicitată dintr-un bun X şi px preţul

Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă

35

bunului considerat. O modificare a preţului cu ∆px induce o modificare a

cererii cu ∆x. Elasticitatea cererii în raport cu preţul bunului respectiv se

calculează: p

p:

x

xexp

∆∆= . De obicei elasticitatea cererii pentru bunul x în

raport cu preţul (elasticitatea directă) se notează fără menţionarea indicelui p,

adică se notează ex. Într-o scriere simplificată, relaţia de calcul a elasticităţii

este ex = rx/rp, unde rx este ritmul de modificare a cererii pentru bunul X,

atunci când se modifică preţul bunului respectiv, iar rp este ritmul de

modificare a preţului pentru bunul X.

În raport cu elasticitatea directă, pentru bunurile normale pot exista

următoarele situaţii:

ex = 0 → cererea este rigidă, perfect inelastică – preţul nu are nici o

influenţă aspra cererii; această situaţie se întâlneşte, pe

termen scurt, pentru unele bunuri de primă necesitate, atunci

când preţurile variază între anumite limite.

–1 < ex < 0 → cererea se numeşte inelastică – reacţia cererii este mai puţin

decât proporţională cu variaţia preţului: atunci când preţul

creşte cu 1%, cererea scade, dar cu mai puţin de 1%; această situaţie se întâlneşte, de obicei, la produsele de primă necesitate (de exemplu, anumite produse alimentare).

ex = –1 → cererea este unitar elastică – reacţia cererii este

proporţională cu variaţia preţului: atunci când preţul creşte

cu 1%, cererea scade cu 1%.

ex < –1 → cererea este elastică – reacţia cererii este mai mult decât

proporţională cu variaţia preţului: atunci când preţul creşte

cu 1%, cererea scade cu mai mult de 1%; această situaţie se

întâlneşte, de obicei, la produsele de lux (de exemplu,

cererea pentru servicii specifice utilizării timpului liber).

ex → –∞ → cererea este perfect sau infinit elastică – teoretic cererea

creşte nemărginit, pentru un nivel dat al preţurilor: curba

cererii este paralelă cu axa consumului.

Exemplu Presupunem că preţul bunului X creşte de la px = 10 u.m. la

p'x = 12 u.m., iar cererea pentru bunul respectiv scade de la

x = 100 unităţi, la x' = 85 unităţi. Atunci, elasticitatea cererii se calculează, direct, astfel:

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

36

75.010

1012:

100

10085

p

p:

x

xe

x

xx −=

−−=

∆∆= .

Cererea este, în acest caz, inelastică în raport cu preţul: la o creştere a

preţului cu 1%, cererea scade, dar cu mai puţin de 1% (scade doar cu -0.75

puncte procentuale).

4.4.3. Elasticitatea încrucişată

Elasticitatea încrucişată a cererii, notată cu yxpe exprimă variaţia

relativă a cererii pentru bunul X, indusă de modificarea relativă a preţului

pentru bunul Y (py): y

y

xpp

p:

x

xe

y

∆∆= . În raport cu valoarea elasticităţii

încrucişate pot fi deosebite două situaţii:

elasticitatea încrucişată este pozitivă yxpe > 0: o creştere relativă a

preţului pentru bunul Y, determină o sporire relativă a consumului din

bunul X; bunurile respective sunt substituibile.

elasticitatea încrucişată este negativă yxpe < 0: o creştere relativă a

preţului pentru bunul Y (py), determină o reducere relativă a

consumului din bunul X; bunurile respective sunt complementare.

Probleme rezolvate

Problema 1. Fie x şi y consumul din două bunuri şi U(x,y) = xy

funcţia de utilitate. Demonstrați proprietatea curbelor de

indiferenţă potrivit căreia combinaţiile de consum intermediare sunt

preferate combinaţiilor extreme (excluderea monomaniacului).

Rezolvare Fie x şi y două bunuri, U(x,y) = xy funcţia de utilitate şi două combinaţii A(xa, ya) şi B(xb, yb) pe curba de indiferenţă U0. Calculăm

utilitatea în punctul C(xc, yc), unde

xc = αxa + (1 – α)xb

yc = αya + (1 – α)yb.

şi 0 ≤ α ≤ 1. Prin calcule algebrice succesive se scrie:

U(xc, yc) = xcyc = [αxa + (1 – α)xb][ αya + (1 – α)yb] =

= α2xaya + (1 - α)

2xbyb + α(1 - α)(xayb + xbya) =

Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă

37

= α2U0 + (1 - α)

2U0 + α(1 - α)(xayb + xbya) =

= U0 - 2α(1 - α)U0 + α(1 - α)(xayb + xbya) =

= U0 + α(1 - α)( xayb + xbya - 2U0) =

= U0 + α(1 - α)( xayb + xbya - xaya - xbyb) =

= U0 + α(1 - α)[(xa - xb)(yb - ya)] ≥ U0

Justificare: deoarece curba de indiferenţă este descrescătoare, xa > xb

presupune ya < yb (şi invers), deci cantitatea din paranteza dreaptă este

pozitivă, iar 0 ≤ α ≤ 1, de unde rezultă α(1 - α) ≥ 0.

Problema 2. Fie x şi y consumul din două bunuri şi U(x,y) = xy funcţia de utilitate.

Demonstrați proprietatea curbelor de indiferenţă potrivit căreia

combinaţiile de consum intermediare sunt preferate combinaţiilor extreme,

pornind de la două puncte A(0.4; 5) şi B(8; 0.25) de pe curba de utilitate

U0 = 2 şi combinaţia lineară C = αA + (1-α)B, cu α = 0.5.

Rezolvare Calculăm coordonatele punctului C = αA + (1-α)B, pentru α = 0.5:

xc = αxa + (1 – α)xb = 0.5·0.4 + 0.5·8 = 4.2

yc = αya + (1 – α)yb = 0.5·5 + 0.5·0.25 = 2.625

Funcţia de utilitate în punctul C este

U(xc,yc) = xcyc = 4.2·2.625 = 11.025.

Rezultă U(xc,yc) > U0 = U(xa, ya) = U(xb, yb).

Rezultatul este prezentat în graficul următor, unde I-1 este curba de

indiferenţă U0 = 2, iar I-2 este curba de indiferenţă a combinaţiei C.

Problemă rezolvată 3. Presupunem că funcţia de utilitate este de tip Cobb-Douglas:

U(x, y) = Axαyβ, unde α şi β sunt parametri reali, pozitivi. Fie px şi py

preţurile celor două bunuri, iar T – bugetul cumpărătorului. Demonstraţi că

funcţiile de cerere sunt crescătoare în raport cu venitul.

Rezolvare: Din condiţia de optim la consumator, se deduc funcţiile de cerere

pentru cele două bunuri:

– funcţia de cerere pentru bunul X: xp

Tx ⋅

β+α

α=

– funcţia de cerere pentru bunul Y: yp

Ty ⋅

β+α

β=

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

38

C(4.2; 2.625)

I-1 I-2

B(8; 0.25)

A(0.4; 5)

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Combinaţia lineară a programelor de consum

Pe baza relaţiilor precedente se demonstrează că funcţiile de cerere

sunt crescătoare în raport cu venitul:

0p

1

T

x

x

>⋅β+α

α=

∂ şi

0p

1

T

y

y

>⋅β+α

β=

∂.

Dacă, de exemplu U(x, y) = Ax0.8

y0.4

adică elasticităţile funcţiei de

utilitate în raport cu x şi y (consumul din cele două bunuri) sunt α = 0.8 şi β =

0.4, atunci Tp3

2x

x

⋅⋅

= şi Tp3

1y

y

⋅⋅

=

Problemă rezolvată 4. Să presupunem că funcţia de utilitate este de tipul U(x,y) = 10x

0.4y

0.6,

preţurile celor două bunuri sunt px = 4 şi py = 3, iar bugetul consumatorului

este T = 20. Preţul bunului X creşte de la px = 4 la p'x = 5, iar preţul bunului

Y rămâne nemodificat. Analizaţi evoluţia cererii.

Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă

39

Rezolvare

Condiţia de optim (Umx/Umy) = (px/py) este echivalentă cu (4y/6x) =

(4/3), de unde y/x = 2. Cantităţile optime din cele două bunuri sunt soluţiile

sistemului:

=+

=

20y3x4

2x

y

, adică

=

=

4y

2x

opt

opt.

Să presupunem că preţul bunului X creşte de la px = 4 la p'x = 5, iar

preţul bunului Y rămâne nemodificat. Atunci condiţia de optim se scrie

3

5

x6

y4= , de unde y/x = 5/2. Combinaţia optimă este data de soluţiile

sistemului:

=+

=

20y3x52

5

x

y

, adică

=

=

4'y

6,1'x

opt

opt.

Aceasta înseamnă că, pentru bunul X, creşterea preţului de la px = 4 la

p'x = 5, a dus la scăderea cererii de la xopt = 2, la x'opt = 1.6.

Teste de evaluare a cunoştinţelor Timp estimat: 60 minute

1. Conform teoriei utilităţii, pentru un consumator raţional, atunci când

consumul dintr-un anumit bun creşte, satisfacţia generată de consumul

respectiv:

a) creşte;

b) scade;

c) nu se modifică;

d) întâi creşte, apoi scade;

e) este fluctuantă. 2. Mulţimea combinaţiilor de consum care generează acelaşi nivel al

utilităţii totale determină: a) curba cererii;

b) curba ofertei;

c) linia bugetului;

d) curba de indiferenţă; e) curba de isocost.

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

40

3. Utilitatea resimţită de consumator este aceeaşi:

a) în orice punct din domeniul alegerilor posibile ale

consumatorului;

b) în orice punct de pe calea de expansiune a consumului;

c) în orice punct de pe curba de indiferenţă; d) în orice punct de pe abscisă; e) în orice punct de pe ordonată.

4. Curba de indiferenţă este:

a) expresia grafică a funcţiei de utilitate pentru bunurile indiferente;

b) combinaţii de bunuri neinteresante pentru consumator;

c) combinaţii de bunuri prin consumul cărora consumatorul

estimează obţinerea aceleiaşi satisfacţii;

d) combinaţii de bunuri care, prin caracterul lor, se abat de la legea

utilităţii marginale descrescătoare;

e) ansamblul combinaţiilor de consum la care consumatorul este

dispus să renunţe, atunci când bugetul disponibil se apropie de 0.

5. Utilitatea marginală exprimă: a) sporul de utilitate determinat de consumul unei unităţi

suplimentare dintr-un bun;

b) utilitatea fiecărei unităţi consumate;

c) suma utilităţilor individuale;

d) costul oportun;

e) sporul de utilitate pe unitate de bun.

6. Dacă utilitatea marginală a unui bun este zero, atunci utilitatea totală este:

a) minimă; b) maximă;

c) zero;

d) pozitivă; e) negativă.

7. Utilitatea totală este maximă atunci când utilitatea marginală este:

a) unitară; b) negativă;

c) crescătoare;

d) maximă; e) zero.

Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă

41

8. Când utilitatea marginală a bunului x este pozitivă, dar descrescătoare,

utilitatea totală resimţită de către consumator prin creşterea cantităţii consumate din bunul respectiv:

a) creşte;

b) scade;

c) rămâne neschimbată; d) este negativă;

e) este egală cu zero.

9. Combinaţiile de două bunuri care pot fi achiziţionate utilizând integral

bugetul disponibil reprezintă: a) curba utilităţii marginale;

b) curba de indiferenţă;

c) dreapta preţurilor;

d) dreapta bugetului

e) curba utilităţii totale.

10. Restricţia bugetară semnifică faptul că:

a) suma pe care o cheltuieşte consumatorul pentru achiziţionarea

bunurilor de consum nu poate depăşi bugetul disponibil;

b) bugetul disponibil al consumatorului este limitat

c) bugetul disponibil al consumatorului este afectat de impozite,

taxe şi alte prelevări obligatorii

d) există restricţii în utilizarea bugetului disponibil

e) ansamblul resurselor disponibile sunt inferioare nevoilor umane

11. Bugetul disponibil al consumatorului creşte, iar preţurile relative ale

bunurilor rămân nemodificate. Atunci linia bugetului:

a) se deplasează spre dreapta şi înclinaţia acesteia rămâne

nemodificată;

b) se deplasează spre dreapta şi înclinaţia acesteia creşte;

c) se deplasează spre stânga şi înclinaţia acesteia rămâne

nemodificată;

d) se deplasează spre stânga şi înclinaţia acesteia scade;

e) nu se modifică

12. Preţul bunului X creşte, iar preţul bunului Y şi bugetul disponibil

rămân nemodificate. Atunci:

a) domeniul de opţiune a consumatorului se reduce;

b) domeniul de opţiune a consumatorului se extinde;

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

42

c) domeniul de opţiune a consumatorului nu se modifică;

d) înclinaţia dreptei bugetului rămâne nemodificată; e) dreapta bugetului rămâne nemodificată

13. Bugetul disponibil al unui consumator raţional este B = 100 lei.

Preţurile pentru două bunuri X şi Y sunt px = 10 lei, respectiv py = 5 lei.

Atunci, combinaţia (x, y) din bunurile X şi Y care poate fi achiziţionată este:

a) (5, 12)

b) (6, 8)

c) (7, 7)

d) (8, 5)

e) (10, 20)

14. Pentru consumator, costul de oportunitate reprezintă:

a) totalitatea cheltuielilor pe care consumatorul le face pentru

cumpărarea bunurilor de consum;

b) costul informării în vederea achiziţionării unor bunuri;

c) valoarea bunurilor la care renunţă consumatorul pentru a

achiziţiona un anumit produs;

d) cheltuielile generate de reclama pentru un produs şi care se

regăsesc în preţul plătit de consumator pentru produsul respectiv;

e) valoarea bunurilor achiziţionate la un moment dat, pentru a fi

vândute ulterior, la un preţ mai mare

15. Rata marginală de substituire a bunului x cu bunul y reprezintă: a) cantitatea maximă din bunul x care poate fi înlocuită în consum

cu bunul y;

b) cantitatea necesară din bunul x pentru a înlocui în consum o

unitate din bunul y, astfel încât satisfacţia consumatorului să fie

maximă;

c) cantitatea necesară din bunul x pentru a înlocui în consum o

unitate din bunul y, astfel încât satisfacţia consumatorului să rămână nemodificată;

d) cantitatea necesară din bunul y pentru a înlocui în consum o

unitate din bunul x, astfel încât satisfacţia consumatorului să fie

maximă;

e) cantitatea necesară din bunul y pentru a înlocui în consum o

unitate din bunul x, astfel încât satisfacţia consumatorului să rămână nemodificată.

Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă

43

16. Rata marginală de substituire a bunului x cu bunul y este egală cu

raportul preţurilor celor două bunuri:

a) în orice punct din domeniul alegerilor posibile ale

consumatorului;

b) în punctul de optim al consumatorului

c) în orice punct de pe curba de indiferenţă; d) atunci când utilitatea marginală este zero;

e) atunci când utilitatea marginală este maximă

17. Fie funcţia de utilitate U(x,y) = xy. Bugetul consumatorului este

T = 20, iar preţul celor două bunuri sunt px = 1 şi py = 2. Combinaţia (x, y)

care maximizează satisfacţia consumatorului este:

a) (2, 9); b) (4, 8); c) (6, 7); d) (8, 6); e) (10, 5).

18. Utilitatea marginală a bunului x este Umx = 10, preţul bunului

respectiv este px = 5, iar preţul bunului y este py = 4. Dacă utilitatea totală este maximă, atunci utilitatea marginală a bunului y este:

a) 8; b) 12; c) 5; d) 9; e) 3

19. Dacă raportul dintre utilitatea marginală a bunului x şi utilitatea

marginală a bunului y este 2, atunci consumatorul va fi avantajat când

substituie o unitate de bun x cu:

a) 3 unităţi de y;

b) 2 unităţi de y;

c) o unitate de y;

d) 1,5 unităţi de y;

e) 0,5 unităţi de y.

20. Presupunem că (Umx/px) > (Umy/py), unde Umx este utilitatea

marginală a bunului x, iar Umy este utilitatea marginală a bunului y.

Consumatorul realizează o creştere a utilităţii totale atunci când:

a) consumă mai puţine unităţi din bunul X;

b) consumă mai multe unităţi din bunul X;

c) consumă mai puţine unităţi din bunul Y;

d) consumă mai multe unităţi din bunul Y;

e) consumă cantităţi egale din bunurile X şi Y.

Observaţie: Răspunsurile la aceste teste se pot consulta la finalul modului 1.

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

44

Microeconomia studiază comportamentul individual al

agenţilor economici şi agregarea acţiunii acestora în

diferite contexte instituţionale. În general,

microeconomia face distincţie între două mari

categorii de actori individuali: consumatorii şi producătorii.

În explicarea comportamentului consumatorilor, economia politică (microeconomia) se bazează pe premisa fundamentală potrivit căreia

oamenii tind să aleagă acele bunuri care au pentru ei valoarea cea mai

mare, dacă bugetul disponibil le permite această alegere. Cu alte

cuvinte, consumatorul raţional va încerca să obţină o satisfacţie cât

mai mare, pornind de la resursele (bugetul) de care dispune.

Din perspectiva teoriei microeconomice, ipoteza de raţionalitate a

comportamentului individual înseamnă că, în esenţă, acţiunea

individuală este îndreptată spre satisfacerea în cel mai înalt mod

posibil a obiectivului urmărit de persoana (familia) respectivă. În

aceste condiţii, noţiunea de raţionalitate postulată de teoria

microeconomică este o noţiune de raţionalitate în raport cu un obiectiv

şi nu priveşte raţionalitatea obiectivului (din perspectivă

microeconomică, obiectivul urmărit de un agent nu este nici raţional,

nici iraţional!)

Utilitatea unui bun se defineşte ca fiind măsura în care bunul respectiv

este apreciat de consumator (gradul în care oferă satisfacţie).

Utilitatea marginală a bunului X, notată Um(x) este modificarea

utilităţii totale generată de variaţia cu o unitate a consumului din bunul

respectiv.

Utilitatea (satisfacţia) totală a consumatorului creşte pe măsură ce

creşte consumul dintr-un anumit bun, dar sporurile de utilitate scad pe

măsură ce consumul total al bunului creşte (legea utilităţii marginale

descrescătoare, legea I a lui Gossen).

Curba de indiferenţă reprezintă ansamblul combinaţiilor de consum

care oferă aceeaşi satisfacţie (utilitate) consumatorului.

Unitatea de învăţare 4: Formarea cererii pe piaţă

45

Restricţia bugetară semnifică faptul că suma pe care consumatorul o

cheltuieşte pentru achiziţionarea bunurilor din programul de consum

nu poate depăşi bugetul disponibil.

Echilibrul (optimul) la consumator este atins atunci când utilităţile

marginale ale bunurilor din coşul de consum sunt proporţionale cu

preţurile de piaţă ale bunurilor respective (legea a II-a a lui Gossen).

Grafic, optimul (echilibrul) la consumator este dat de combinaţia

situată în punctul de tangenţă dintre dreapta bugetului şi cea mai înaltă curbă de indiferenţă posibilă.

Pentru un bun normal, în condiţii de optim la consumator, scăderea

relativă a preţului duce la creşterea cererii pentru bunul respectiv şi invers, creşterea relativă a preţului duce la scăderea cererii. Cu alte

cuvinte, pentru bunuri normale, funcţia cererii este descrescătoare în

raport cu preţul (legea cererii pentru bunuri normale).

Elasticitatea cererii pentru bunuri normale este pozitivă în raport cu

venitul şi negativă în raport cu preţul.

Elasticitatea încrucişată a cererii pentru bunul X în funcţie de preţul

bunului Y reprezintă modificarea procentuală a cererii pentru bunul X

indusă de modificarea cu un procent a preţului pentru bunul Y. Dacă elasticitatea încrucişată este pozitivă, bunurile sunt substituibile, iar

dacă este negativă, bunurile sunt complementare.

Concluzia este următoarea:

Din perspectivă individuală, cererea depinde de preferinţele

consumatorului, de preţuri şi de bugetul disponibil. Pentru un bun normal,

în condiţii de optim la consumator, scăderea relativă a preţului duce la

creşterea cererii pentru bunul respectiv şi invers, creşterea relativă a preţului

duce la scăderea cererii. Cu alte cuvinte, pentru bunuri normale, funcţia

cererii este descrescătoare în raport cu preţul (legea cererii pentru bunuri

normale). Elasticitatea cererii pentru bunuri normale este pozitivă în raport

cu venitul şi negativă în raport cu preţul.

Modulul 1: TEORIA ECONOMICĂ A CONSUMATORULUI

46

Lucrări obligatorii

1. Jula N., Jula D., 2012, Microeconomie, Editura Mustang, Bucureşti,

pag. 12-59, 174-204.

Lucrări complementare 1. Jula D., Jula N.-M., 2009, Teoria pieţelor concurenţiale, Editura

Mustang, Bucureşti, pag. 11-48.

2. Lipsey R.G., Chrystal K.A, 1999, Economia pozitivă, Editura

Economică, Bucureşti, pag. 94-102, 120-131, 161-194

3. Stiglitz J.E., Walsh C.E., 2005, Economie, Editura Economică,

Bucureşti, pag. 78-84, 96-102, 115-135.

Întrebarea Răspuns Întrebarea Răspuns

1 a 11 a

2 d 12 a

3 c 13 b

4 c 14 c

5 a 15 e

6 b 16 b

7 e 17 e

8 a 18 a

9 d 19 b

10 a 20 b

Unitatea de învăţare 5: Funcţia de producţie

47

Modulul 2

MODULUL 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI

CUPRINS

Unitatea de învăţare 5. Funcţia de

producţie

5.1. Factorii de producţie şi funcţia de

producţie

5.2. Productivitatea factorilor

Unitatea de învăţare 6. Randamentele factorilor de producţie şi a

procesului de producţie

6.1. Legea randamentelor descrescătoare ale factorilor de producţie.

6.2. Randamentele de scară ale procesului de producţie

6.3. Izocuanta

6.4. Rata marginală de substituire tehnică

Unitatea de învăţare 7. Optimul la producător

7.1. Optimul la producător pe termen scurt

7.2. Optimul la producător pe termen lung

Unitatea de învăţare 8. Curbele costurilor

8.1. Tipologia costurilor

8.2. Pragurile de rentabilitate

Unitatea de învăţare 9. Producţia optimă a firmei

9.1. Calculul producţiei optime

9.2. Intrarea şi ieşirea de pe piaţă

9.3. Oferta firmei pe piaţa concurenţială

Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI

48

Introducere

După parcurgerea unităţii veţi fi în măsură să răspundeţi la întrebările:

Care sunt factorii de producţie? Ce înseamnă funcţia de producţie?

Care este semnificaţia legii randamentelor marginale descrescătoare

ale factorilor de producţie?

Ce înseamnă randamentul de scară al unui proces de producţie? Care

este legătura dintre randamentele marginale ale factorilor de producţie

şi randamentul de scară al procesului de producţie?

Ce înseamnă productivitatea marginală? Care este diferenţa dintre

productivitatea medie şi productivitatea marginală?

Cum se construiesc şi care este semnificaţia izocuantelor?

Ce este rata marginală de substituire tehnică?

Ce înseamnă costul fix, costul variabil, costul mediu?

Ce semnificaţie are costul marginal?

Ce înseamnă şi cum se calculează pragurile de rentabilitate?

Cum se formulează problema de optim la producător? Cum se

determină (grafic şi analitic) optimul la producător?

Care sunt condiţiile de intrare pe piaţă?

Care sunt condiţiile de ieşire de pe piaţă?

Cum se formează oferta firmei pe piaţa concurenţială?

Care este impactul modificării preţurilor asupra ofertei?

Ce înseamnă şi cum se măsoară elasticitatea ofertei? Ce înseamnă

ofertă elastică, inelastică, unitar elastică?

Obiectivele/competenţele unităţii de învăţare

Însuşirea noţiunilor de factori de producţie şi funcţie de

producţie.

Unitatea de învăţare 5: Funcţia de producţie

49

Înţelegerea legii randamentelor marginale descrescătoare ale factorilor

de producţie.

Înţelegerea noţiunii de randamentul de scară al unui proces de

producţie şi a legăturii cu randamentele marginale ale factorilor de

producţie.

Formarea deprinderii de calcul a productivităţii medii şi marginale.

Formarea deprinderii de construire şi de interpretare a semnificaţiei

izocuantelor.

Înţelegerea noţiunii rată marginală de substituire tehnică.

Cunoaşterea noţiunilor de cost fix, cost variabil, cost total, cost mediu.

Înţelegerea modului de calcul şi interpretarea corectă a noţiunii de

prag de rentabilitate.

Deprinderea modului de calcul a optimului (echilibrului) la

producător. Înţelegerea şi abilitatea de aplicarea a studiului grafic şi a

celui analitic, pornind obiectivul de maximizare a profitului.

Identificarea condiţiilor de intrare pe piaţă.

Identificarea condiţiilor de ieşire de pe piaţă.

Înţelegerea modului de formare a ofertei pe piaţa concurenţială.

Formarea deprinderii de calcul a elasticităţii ofertei în funcţie de preţ.

Durata medie de parcurgere acestui modul este de 9 ore (o oră - unitatea 5, câte 2 ore - unităţile de învăţare de la 6 la 9).

Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI

50

Unitatea de învăţare 5: FUNCŢIA DE PRODUCŢIE

Cuprins

5.1. Factorii de producţie şi funcţia de producţie

5.2. Productivitatea factorilor

În analiza comportamentului firmei (a producătorului) se porneşte de

la identificarea tehnologiei de producţie, adică a modalităţii prin care firma

poate transforma factorii de producţie (munca, resursele materiale, capitalul

– intrările în procesul de producţie, sau input-urile) în bunuri economice

(produsele firmei – output-urile).

Tehnologia de producţie, împreună cu presupunerea că obiectivul

urmărit constă în maximizarea profitului, descriu natura firmei; preţurile cu

care se confruntă (atât pe piaţa factorilor, cât şi pe piaţa produselor oferite)

conturează mediul concurenţial al firmei. Combinarea celor două

componente (condiţiile de producţie proprii şi mediul concurenţial)

determină comportamentul firmei.

5.1. Factorii de producţie şi funcţia de producţie

Numim posibilităţile de producţie ale firmei ansamblul combinaţiilor

dintre intrările în şi ieşirile din producţie, combinaţii realizabile pornind de la

tehnologiile pe care firma le poate utiliza. Producţia maximă care poate fi

obţinută, cu o anumită tehnologie, reprezintă frontiera posibilităţilor de

producţie. Numim această frontieră (producţia maximă) funcţia de producţie

a firmei. Funcţia de producţie descrie modul în care firma transformă

factorii de producţie în bunurile pe care le produce, mai exact descrie relaţia

dintre volumul produs dintr-un anumit bun şi cantităţile din factorii utilizaţi în producţie. O funcţie de producţie este o relaţie explicită de forma

q = f(x1, x2, x3, …)

unde q este nivelul producţiei, iar x1, x2, x3, … dimensiunea diferitelor

resurse (factori) utilizate în producţie. Într-o altă formă, funcţia de producţie

poate fi imaginată ca un tabel care cuprinde toate combinaţiile posibile de

factori şi, pentru fiecare combinaţie, nivelul corespunzător al producţiei.

Unitatea de învăţare 5: Funcţia de producţie

51

5.2. Productivitatea factorilor

Productivitatea medie a unui factor este dată de raportul dintre

producţia obţinută şi cantitatea consumată din factorul respectiv:

x

)x(q)x(PM = ,

unde q este nivelul producţiei, iar x este consumul din factorul considerat.

Dacă pornim de la funcţia de producţie q = f(x), atunci productivitatea

medie se calculează astfel:

x

)x(f)x(PM = .

Productivitatea marginală a unui factor reprezintă variaţia producţiei

generată de modificarea unitară a consumului din factorul respectiv, în

condiţiile în care utilizarea celorlalţi factori de producţie rămâne

nemodificată.

x

qPmx

∆= ,

unde ∆q reprezintă modificarea producţiei, iar ∆x reprezintă modificarea

consumului din factorul x.

Se pot demonstra următoarele proprietăţi5:

1) curba productivităţii marginale intersectează curba productivităţii medii în punctul de maxim al acesteia din urmă;

2) curba productivităţii marginale este situată deasupra curbei

productivităţii medii, atunci când productivitatea medie este

crescătoare;

3) curba productivităţii marginale este situată sub curba productivităţii

medii, atunci când productivitatea medie este descrescătoare

5 Jula D., Jula N., 2012, Microeconomie, Ed. Mustang, Bucureşti, pag. 118-119.

Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI

52

Unitatea de învăţare 6. Randamentele factorilor de producţie şi a procesului de producţie

Cuprins

6.1. Legea randamentelor descrescătoare ale factorilor de producţie.

6.2. Randamentele de scară ale procesului de producţie

6.3. Izocuanta

6.4. Rata marginală de substituire tehnică

6.1. Legea randamentelor descrescătoare ale factorilor de producţie.

În general se admite ipoteza că sporirea cantităţii utilizate dintr-un

factor de producţie, în condiţiile în care cantităţile consumate din ceilalţi

factori nu se modifică, va avea ca efect o creştere a producţiei, însă creşterile

vor fi din ce în ce mai mici, pe măsură ce consumul din factorul considerat

va fi din ce în ce mai mare. Această ipoteză este denumită legea

randamentelor marginale descrescătoare ale factorilor de producţie: atunci

când cantităţii din ce în ce mai mari dintr-un factor de producţie (x) sunt

combinate cu o cantitate dată din ceilalţi factori, productivitatea marginală a

factorului x va descreşte.

6.2. Randamentele de scară ale procesului de producţie

Să presupunem că este posibilă creşterea cu aceeaşi proporţie a

cantităţilor consumate din toţi factorii (se măreşte scara la care se desfăşoară

procesul de producţie). Există mai multe situaţii posibile, în funcţie de natura

procesului de producţie şi de la tehnologia utilizată.

a) Producţia poate creşte în aceeaşi proporţie. Spunem că procesul de

producţie este cu randamente de scară constante.

b) Producţia poate creşte mai mult decât proporţional. Spunem că procesul de producţie este cu randamente de scară crescătoare.

Unitatea de învăţare 6: Randamentele factorilor de producţie şi a procesului de producţie

53

c) Producţia poate creşte mai puţin decât proporţional. Spunem că procesul de producţie este cu randamente de scară descrescătoare.

O funcţia de producţie q = f(x1, x2, …) este omogenă de gradul k dacă, multiplicând cantitatea utilizată din fiecare factor cu o constantă pozitivă m,

producţia se multiplică, de asemenea, cu mk.

f(mx1, mx2, …) = mkf(x1, x2, …) = m

kq

Presupunem că m > 1. Atunci randamentele de scară pot fi definite

astfel:

1) k = 1 → f(mx1, mx2, …) = m·f(x1, x2, …), ∀m, randamentele de scară

sunt constante;

2) k > 1 → f(mx1, mx2, …) > m·f(x1, x2, …), ∀m, randamentele de scară

sunt crescătoare;

3) k < 1 → f(mx1, mx2, …) < m·f(x1, x2, …), ∀m, randamentele de scară

sunt crescătoare.

Randamentele de scară şi randamentele factoriale sunt lucruri diferite.

Randamentele de scară evaluează efectele asupra producţiei a unor

modificări simultane şi în aceeaşi proporţie a consumului din fiecare factor

de producţie. Randamentele (productivităţile) factoriale evaluează consecinţele asupra producţiei a modificării doar a cantităţii utilizate dintr-un

factor, consumul din ceilalţi factorii rămânând nemodificat.

6.3. Izocuanta

Izocuanta reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori care permit

realizarea unui nivel dat al producţiei în mod eficient (în sensul că producţia

este maximă pentru această combinaţie a factorilor). Mulţimea combinaţiilor

de resurse care oferă posibilitatea obţinerii unui volum dat q0 al producţiei se

numeşte izocuanta corespunzătoare nivelului q0 şi se scrie astfel:

I0 = (x1, x2) | f(x1, x2) = q0

Izocuanta este o curbă de nivel a funcţiei de producţie şi este

echivalentă curbei de indiferenţă din teoria consumatorului (figura 2-5).

Ipoteza de continuitate şi de diferenţiabilitate a funcţiei de producţie

implică faptul că izocuanta I0 nu are salturi sau întreruperi (la fel ca în cazul

curbei de indiferenţă).

Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI

54

Figura 6.3: Izocuanta

Se pot demonstra următoarele proprietăţi ale izocuantelor6:

P–1: Izocuantele care corespund unor niveluri diferite ale producţiei nu se

intersectează (este imposibil ca o combinaţie dată de factori să permită

obţinerea simultană a două niveluri de producţie diferite).

P–2: Dacă productivităţile marginale ale factorilor sunt pozitive, atunci

izocuanta este descrescătoare.

P–3: Monotonia izocuantelor. Atunci când consumul dintr-un factor de

producţie creşte, iar consumul din ceilalţi factori nu se modifică, producţia creşte.

P–4: Izocuantele sunt convexe. Aceasta înseamnă că dacă există două

combinaţii de factori care dau acelaşi nivel al producţiei q0, atunci o

combinaţie lineară a celor două tehnici permit realizarea unui nivel al

producţiei care este cel puţin egal cu q0.

6.4. Rata marginală de substituire tehnică

Prin substituirea factorilor (sau substituire tehnică) se înţelege trecerea

de la un proces de producţie A, care permite realizarea unei producţii q0

pornind de la o anumită combinare a factorilor, la un alt proces B care

permite obţinerea aceleiaşi producţii, pe baza unei alte combinaţii a

factorilor. Rata marginală de substituire tehnică a factorului x1 cu x2, notată

6 Jula D., Jula N., 2012, Microeconomie, Ed. Mustang, Bucureşti, pag. 165-167.

1

1x 2

1x

1

2x

2

2x

x1

x2

q0

Unitatea de învăţare 6: Randamentele factorilor de producţie şi a procesului de producţie

55

,RMST21xx sau, pentru simplificarea scrierii, RMST12 măsoară cantitatea din

factorul x2 necesară pentru a compensa pierderea de producţie determinată de scăderea cu o unitate a consumului din factorul x1, sau cu alte cuvinte,

RMST12 reprezintă numărul de unităţi din x2 cu care trebuie înlocuită o

unitate din x1 astfel încât producţia să rămână constantă (se utilizează mai

mult dintr-o resursă pentru compensarea scăderii consumului din altă resursă).

Rata marginală de substituire a factorului de producţie 1 cu factorul de

producţie 2 (RMST12) se calculează după formula:

2

1

1

212

Pm

Pm

dx

dxRMST =−=

Rata marginală de substituire tehnică a factorilor într-un punct al

izocuantei este egală cu raportul inverselor productivităţilor marginale ale

celor doi factori, în acel punct.

Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI

56

Unitatea de învăţare 7. Optimul la producător

Cuprins

7.1. Optimul la producător pe termen scurt

7.2. Optimul la producător pe termen lung

7.1. Optimul la producător pe termen scurt

Pe termen scurt, anumiţi factori nu se modifică (de exemplu, capitalul

utilizat), iar alţii sunt variabili (de exemplu, consumul de forţă de muncă).

Se demonstrează că, pe termen scurt, profitul este maxim în punctul în

care productivitatea marginală a factorului variabil este egală cu preţul

relativ al factorului în raport cu preţul bunului produs de firmă, sau,

echivalent, profitul este maxim în punctul în care productivitatea marginală a

unui factor exprimată valoric este egală cu preţul factorului respectiv.

7.2. Optimul la producător pe termen lung

Pe termen lung, obiectivul firmei de maximizare a profitului poate fi

urmărit prin modificarea consumului din toţi factorii de producţie.

Dacă admitem că, la un moment dat, cheltuielile totale ale firmei sunt

fixate, producţia maximă a firmei este obţinută atunci când raportul

productivităţilor marginale ale factorilor este egal cu raportul preţurilor pe

piaţă ale factorilor respectivi.

Presupunem că firma îşi propune minimizarea costurilor pentru un

nivel dat al producţiei q0. Condiţia de optim este la fel: firma înregistrează

costuri minime atunci când raportul productivităţilor marginale ale factorilor

este egal cu raportul preţurilor pe piaţă ale factorilor respectivi.

Dacă firma are posibilitatea să aleagă în acelaşi timp nivelul producţiei

şi cel al factorilor de producţie, atunci maximizarea profitului se realizează

când productivitatea marginală a fiecărui factor în expresie valorică egalează preţul de piaţă al factorului respectiv.

Natura randamentelor de scară influenţează procesul de maximizare a

profitului la nivel de firmă. Pe termen lung, pe o piaţă concurenţială, profitul

optim a unei firme cu randamente de scară constante este în mod necesar nul.

Unitatea de învăţare 8: Curbele costurilor

57

Unitatea de învăţare 8. Curbele costurilor

Cuprins

8.1. Tipologia costurilor

8.2. Pragurile de rentabilitate

8.1. Tipologia costurilor

Costurile fixe (CF) reprezintă cheltuielile care corespund factorilor a

cărui consum la nivel de firmă nu depinde, între anumite limite, de nivelul

producţiei. Exemple: costurile de construcţie a clădirilor, costul de achiziţie a

utilajelor, dobânzile …

Costurile care nu depind de nivelul producţiei, dar care pot fi evitate

prin stoparea producţiei sunt costuri cvasi-fixe (sau costuri fixe recupeabile).

Exemple: contractele de închiriere a clădirilor, consumul de electricitate sau

de combustibil.

Costul variabil (CV) reprezintă ansamblul cheltuielilor care se

modifică în acelaşi sens cu producţia, CV = CV(q) şi CV'q > 0.

Costul total (CT) reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare pentru

realizarea unui volum dat al producţiei. Este suma costurilor fixe şi a celor

variabile: CT = C(q) = CF + CV(q).

Costul mediu se calculează ca raport între costul total şi volumul

producţiei: q

)q(C)q(CM = . Costul mediu reprezintă o repartizare a costurilor

totale pe unitatea de produs şi oferă o aproximare a costului unitar de

producţie. Exemplu: dacă pentru realizarea a 10 unităţi de producţie,

costurile totale au fost CT(10) = 150 atunci CM(10) = 15.

Costul mediu are un grafic în formă de U şi aceasta se explică prin

evoluţia celor două componente, respectiv costul fix mediu şi costul variabil

mediu. Atunci când nivelul producţiei este redus, costul fix mediu este

ridicat. Pe măsură ce producţia creşte CFM se reduce, determinând scăderea

costului total mediu. Dacă producţia continuă să crească, peste o anumită limită, randamentele factoriale descrescătoare determină o creştere a

costurilor variabile şi apariţia unor randamente de scară descrescătoare.

Costul mediu aproximează evoluţia costului unitar atunci când se

modifică nivelul producţiei.

Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI

58

Definim costul marginal ca fiind modificarea costului total

determinată de variaţia unitară a producţiei. Costul marginal se calculează prin raportul dintre modificarea costului total şi modificarea producţiei:

( )

q

)q(CqqC

q

)q(C)q(Cm

−∆+=

∆=

Costul marginal poate fi mai mic, mai mare sau egal cu valoarea

costului mediu (fig. 8.1.a). Evoluţia CM(q) depinde de relaţia dintre Cm şi CM:

– dacă Cm(q) > CM(q), costul mediu este crescător;

– dacă Cm(q) = CM(q), costul mediu este constant;

– dacă Cm(q) < CM(q), costul mediu este descrescător.

Figura 8.1.a: Curba costului mediu şi curba costului marginal

8.2. Pragurile de rentabilitate

Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producţiei pentru care

costurile sunt egale cu încasările şi profitul este zero. Dacă producţia este

situată într-o parte a pragului de rentabilitate firma înregistrează pierderi, iar

în cealaltă parte, realizează profit.

Curba costurilor totale medii este în formă de U. Atunci, dacă preţul

este mai mare decât minimul curbei costului mediu, curba CM şi dreapta

0

Curba costului

mediu, CM(q)

Curba costului

marginal, Cm(q)

Costuri

q0 q

Unitatea de învăţare 8: Curbele costurilor

59

preţurilor se intersectează în două puncte (figura 8.1b). Notăm qmin şi qmax

cele două puncte de intersecţie. În punctele respective costurile medii sunt

egale cu preţul, ceea ce înseamnă ca profitul pe unitatea de produs (π) este

zero.

Dacă producţia este mai mică decât qmin, de exemplu în figura 8.1.b,

q1 < qmin, atunci costurile medii sunt mai mari decât preţul şi firma

înregistrează pierderi.

Dacă producţia este mai mare decât qmax, de exemplu în figura 8.1.b,

q3 > qmin, atunci costurile medii sunt, din nou, mai mari decât preţul şi firma înregistrează pierderi.

Dacă producţia este mai mare decât qmin, dar mai mică decât qmax, de

exemplu în figura 8.1.b, nivelul q2, qmin < q2 < qmax, atunci costurile

medii CM(q2) sunt mai mici decât preţul şi firma realizează profit.

Figura 8.1.b: Pragurile de rentabilitate pentru costuri variabile nelineare

Rezultă că valorile qmin şi qmax sunt praguri de rentabilitate. Firma

realizează profit, doar dacă nivelul producţiei este situat în intervalul

următor:

qmin < q < qmax.

Intervalul [qmin, qmax] se numeşte domeniul de opţiune al

producătorului.

CM(q)

p

qmin qmax

CM(q1)

q1 q2

CM(q3)

q3

pierdere

pierdere

profit

Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI

60

Unitatea de învăţare 9. Producţia optimă a firmei

Cuprins

9.1. Calculul producţiei optime

9.2. Intrarea şi ieşirea de pe piaţă

9.2.1. Condiţia de intrare pe piaţă

9.2.2. Condiţia de ieşire de pe piaţă

9.3. Oferta firmei pe piaţa concurenţială

9.1. Calculul producţiei optime

Fie p preţul pe piaţă al bunului produs de firmă şi q nivelul producţiei.

Încasările totale sunt: R(q) = pq – C(q). Încasările sunt maxime atunci când

derivata funcţie R(q) este nulă (condiţia de ordinul I):

0q

)q(Cp

q

)q(R=

∂−=

Dar, având în vedere faptul că, prin definiţie )q(Cmq

)q(R=

∂, relaţia

precedentă se scrie: p – Cm(q) = 0, sau Cm(q) = p. Deci, echilibrul la

consumator este atins atunci când costul marginal este egal cu preţul

bunului realizat de firmă

9.2. Intrarea şi ieşirea de pe piaţă

9.2.1. Condiţia de intrare pe piaţă

Firma decide să intre pe piaţă dacă veniturile realizate permit

acoperire costurilor totale de producţie. În această abordare, pragul de intrare

pe piaţă coincide cu pragul de rentabilitate. Astfel, firma intră pe piaţă dacă

preţul la care vinde produsul propriu este mai mare decât costul mediu

minim. Condiţia se scrie:

)q(CMminpq

Pragul de intrare pe piaţă este, deci, dat de condiţia ca profitul maxim

să fie nul: pq* = CT(q

*), de unde p = CM(q

*). Deci, firma intră pe piaţă

atunci când costul mediu este egal cu preţul. Deoarece firma alege acel nivel

Unitatea de învăţare 9: Producţia optimă a firmei

61

al producţiei care maximizează profitul, costul marginal este, de asemenea,

egal cu preţul, Cm(q*) = p. Din ultimele două relaţii se deduce:

CM(q*) = Cm(q

*).

Or, se ştie că această relaţie este adevărată doar în punctul de minim al

costului mediu (curba costului marginal intersectează curba costului mediu

în punctul de minim al curbei CM). Aceasta înseamnă că:

Firma intră pe piaţă doar dacă preţul bunului produs este cel puţin egal cu

minimul costului mediu.

Interpretarea acestui rezultat este imediată: dacă intrarea pe piaţă este

liberă, sosirea noilor întreprinzători va duce la sporirea ofertei şi scăderea

preţului, până la eliminarea oricăror oportunităţi de supra-profit. Atunci când

profitul este nul, afacerea respectivă permite acoperirea costurilor şi realizarea unei rate de profit normale, în condiţii de concurenţă. Când această situaţie este atinsă, alţi întreprinzători caută noi oportunităţi de afaceri.

9.2.2. Condiţia de ieşire de pe piaţă

Pragul de ieşire de pe piaţă este dat de preţul la care firma nu mai este

rentabilă şi începând de la care ieşirea de pe piaţă este mai puţin costisitore

decât rămânerea pe piaţă. Dacă firma întrerupe activitatea va trebui să suporte costurile fixe.

Rezultatul financiar va fi, în acest caz:

Π(0) = R(0) – CT(0) = 0 – [CV(0) + CF] = – CF.

În consecinţă, întreprinzătorul va întrerupe activitatea, pe termen scurt,

dacă aceste costuri fixe (CF) sunt mai importante decât pierderea înregistrată prin continuarea activităţii:

– CF > pq – CV(q) – CF, adică pq – CV(q) < 0

Relaţia precedentă este echivalentă cu: pq

)q(CV> , adică

CVM(q) > p. Deoarece, în condiţii de optim Cm(q) = p, pragul de închidere

este dat de cuplul (p, q*) pentru care CVM(q

*) = p = Cm(q

*).

În consecinţă, atât timp cât încasările totale sunt superioare costurilor

variabile, pierderea este mai puţin importantă decât cea înregistrată prin

încetarea activităţii, deoarece excesul de venituri situat peste costurile

variabile permite acoperirea unei părţi a costurilor fixe. Din momentul în

care încasările nu acoperă nici costurile variabile, firma pierde mai puţin prin

încetarea activităţii.

Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI

62

9.3. Oferta firmei pe piaţa concurenţială

Dacă firma este deja pe piaţă, atunci va oferi o producţie care asigură condiţia de optim Cm(q) = p, atât timp cât preţul este superior costului

variabil mediu. Curba costului marginal este situată deasupra curbei costului

mediu variabil începând cu punctul de intersecţie a celor două curbe.

În figura 9.3, curba ofertei pe termen scurt este reprezentată de curba

costului marginal Cm(q) în porţiunea situată deasupra punctului A. Evident,

firma înregistrează profit doar dacă preţul este superior punctului de minim

al curbei costului mediu. Dacă preţul este situat între punctul de minim al

curbei costului variabil mediu şi minimul costului total mediu, firma

înregistrează pierderi, însă aceste pierderi sunt mai mici decât în situaţia în

care firma părăseşte piaţa.

Figura 9.3: Formarea curbei ofertei

Legea ofertei – în condiţii de optim la producător, curba ofertei pe

termen scurt este dată de porţiunea din curba costului marginal situată deasupra punctului de minim al costului mediu. Dacă firma este deja pe

piaţă, atunci curba ofertei este dată de porţiunea din curba costului marginal

situată deasupra punctului de minim al costului variabil mediu Evident,

firma înregistrează profit doar dacă preţul este superior punctului de minim

al curbei costului mediu. Dacă preţul este situat între punctul de minim al

curbei costului variabil mediu şi minimul costului total mediu, firma

înregistrează pierderi, însă aceste pierderi sunt mai mici decât în situaţia în

CM(q)

p

qmin qmax

Cm(q)

q0 qopt qA

CVM(q)

A

Unitatea de învăţare 9: Producţia optimă a firmei

63

care firma părăseşte piaţa. Indiferent dacă firma este deja pe piaţă, sau intră

pe piaţă, curba ofertei individuale este crescătoare în raport cu preţul.

Probleme rezolvate

Problema 1. Fie funcţia costului total

C(q) = 2q3 – 7q

2 + 10q + 10

Preţul pe piaţă este p = 22. Calculaţi producţia optimă, pragurile de

rentabilitate, producţia eficientă şi pragul de intrare pe piaţă.

Rezolvare Relaţia de calcul a curbei costului marginal (derivata în raport cu

producţia a relaţiei costului total): Cm(q) = 6q2 – 14q + 10.

Presupunem că preţul pe piaţă pentru bunul produs de firmă este

p = 22. Atunci, condiţia de echilibru (optimul la producător), Cm(q) = p, este

echivalentă cu: 6q2 – 14q + 10 = 22 ↔ 3q

2 –7q – 12 = 0

Echilibru la producător (producţia optimă a firmei)

Ecuaţia precedentă are soluţiile 6

117

6

72497q 2,1

±=

+±+= , adică: q1 = 3

şi q2 = 3

2q 2 −= . Evident, soluţia negativă nu poate fi reţinută, astfel încât

soluţia (producţia) optimă este q* = 3.

CM(q)

p

qmin qmax

Cm(q)

q0 qopt

Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI

64

Pragurile de rentabilitate se determină din condiţia de egalitate între

costul mediu (CM) şi preţ, adică prin rezolvarea ecuaţiei CM(q) = p.

Calculăm CM(q) = CT(q)/q = 2q2 – 7q + 10 + 10/q şi p = 22.

Ecuaţia se scrie 2q2 – 7q + 10 + 10/q = 22, echivalent cu

2q3 – 7q

2 + 10q + 10 = 22q, sau 2q

3 – 7q

2 – 12q + 10 = 0.

Soluţiile ecuaţiei f(q) = 0 sunt în intervalele

(

−∞−

3

2, ,

− ,3,

3

2 respectiv ( )+∞,3 .

Soluţia (negativă) din primul interval nu are sens economic. Pentru

următoarele două intervale se calculează7 pragurile de rentabilitate

qmin = 0,639 şi qmax = 4,573.

Producţia eficientă se calculează din condiţia de minimizare a costului

mediu. Cum ecuaţia costului mediu este CM(q) = 2q2 – 7q + 10 + 10/q,

căutăm o valoare q situată în intervalul [qmin, qmax] = [0.639; 4.573] care

anulează derivata de ordinul I a funcţiei CM(q).

Ecuaţia CM'(q) = 4q – 7 – 2q

10 = 0 are soluţia q0 = 2,246, care

reprezintă producţia eficientă a firmei. Deoarece CM(q0) = CM(2,246) =

8,819, rezultă că firma intră pe piaţă doar dacă preţul depăşeşte pragul de

8,819 u.m.

7 Pentru rezolvarea ecuaţiilor am folosit opţiunea Solver din programul Excel.

CM(q)

p = 22

qmin

0.639

qmax

4.57

Cm(q)

q0

2.246 qopt

3

8.81

9

Unitatea de învăţare 9: Producţia optimă a firmei

65

Problema 2

Presupunem că funcţia costului total (CT) în raport cu dimensiunea

producţiei este următoarea:

CT(q) = q3 – 5q

2 + 8q + 20,

iar preţul pe piaţă pentru bunul produs de firmă este p = 12. Calculaţi producţia optimă, pragurile de rentabilitate, producţia eficientă şi pragul de

intrare pe piaţă.

Rezolvare

Relaţia de calcul a curbei costului marginal: Cm(q) = 3q2 – 10q + 8.

Condiţia de echilibru (optimul la producător), Cm(q) = p, este echivalentă cu: 3q

2 – 10q + 8 = 12. Ecuaţia are soluţiile

6

1655,1210

6

4810010q 2,1

±=

+±+= ,

adică: q1 = 3,694 şi q2 = -0,361.

Evident, soluţia negativă nu poate fi reţinută, astfel încât soluţia

optimă (producţia optimă a firmei) este q* = 3,694.

Pragurile de rentabilitate se determină din condiţia de egalitate între

costul mediu (CM) şi preţ, adică prin rezolvarea ecuaţiei CM(q) = p.

Calculăm:

CM(q) = CT(q)/q = q2 – 5q + 8 + 20/q şi p = 12.

Ecuaţia se scrie q2 – 5q + 8 + 20/q = 12, cu soluţiile pozitive qmin = 2 şi

qmax = 5 (pragurile de rentabilitate).

Producţia eficientă se calculează din condiţia de minimizare a costului

mediu (CM). Cum ecuaţia costului mediu este CM(q) = q2 – 5q + 8 + 20/q,

căutăm o valoare q situată în intervalul [qmin, qmax] = [2; 5] care anulează derivata de ordinul I a funcţiei CM(q).

Ecuaţia CM'(q) = 2q – 5 – 2q

20 = 0 are soluţia q0 = 3,377 care

reprezintă producţia eficientă a firmei.

Producţia eficientă se calculează din condiţia de minimizare a costului

mediu (CM). Cum ecuaţia costului mediu este CM(q) = q2 – 5q + 8 + 20/q,

căutăm o valoare q situată în intervalul [qmin, qmax] = [2; 5] care anulează

derivata de ordinul I a funcţiei CM(q). Ecuaţia CM'(q) = 2q – 5 – 2q

20 = 0

are soluţia q0 = 3,377 care reprezintă producţia eficientă a firmei.

Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI

66

Deoarece CM(q0) = CM(3,377) = 8,442 rezultă că firma intră pe piaţă doar dacă preţul depăşeşte pragul de 8,442 u.m.

Teste de evaluare a cunoştinţelor Timp estimat: 60 minute

1. Totalitatea elementelor folosite de firme pentru a produce bunuri

economice reprezintă: a) productivitatea muncii;

b) creşterea economică;

c) factorii de producţie;

d) dezvoltarea intensivă; e) dezvoltarea extensivă.

2. Prin definiţie, costurile variabile sunt acele cheltuieli care:

a) se modifică atunci când se modifică preţurile de achiziţie ale

factorilor de producţie;

b) se modifică în timp, de la o lună la alta;

c) se modifică în acelaşi sens cu volumul de activitate;

d) diferă de la o societate comercială la alta;

e) variază întotdeauna direct proporţional cu nivelul producţiei.

CM(q)

p = 12

qmin

2

qmax

5

Cm(q)

q0

3.377

qopt

3.69

8.44

2

Unitatea de învăţare 9: Producţia optimă a firmei

67

3. Costul marginal este egal cu costul variabil mediu:

a) atunci când costul total mediu este egal cu zero;

b) atunci când costul total este maxim;

c) atunci când costul variabil mediu este minim;

d) atunci când costul variabil este maxim;

e) atunci când costul fix mediu este zero.

4. Costul marginal reprezintă: a) cheltuielile efectuate pentru întreaga producţie;

b) sporul de cheltuieli determinat de creşterea preţului la materiile

prime prelucrate în procesul de producţie;

c) suma cheltuielilor fixe şi variabile efectuate pentru fiecare unitate

de produs;

d) sporul de cheltuieli salariale antrenat de creşterea cu o unitate a

producţiei;

e) sporul de cheltuieli totale determinat de creşterea cu o unitate a

producţiei.

5. Preţul de vânzare pe piaţă este p = 2000 lei/buc., costul fix al firmei

producătoare este CF = 20000 lei, iar costul mediu variabil este CVM = 1000

lei. Determinaţi pragul de rentabilitate.

a) 20 buc.;

b) 40 buc.

c) 10 buc.

d) 50 buc.

e) 200 buc.

6. Obiectivul fundamental al producătorului este:

a) minimizarea consumului de bunuri economice;

b) maximizarea profitului;

c) minimizarea venitului disponibil;

d) maximizarea utilizării forţei de muncă, astfel încât şomajul să fie

minim;

e) maximizarea încasărilor bugetare.

7. Presupunem că, pentru o firmă, costurile fixe sunt CF = 10 u.m., iar

costurile variabile sunt CV = q3 – 3q

2 + 4q, unde q este volumul producţiei.

Dacă preţul pe piaţă este p = 28 u.m., atunci profitul este maxim pentru:

a) q = 4; b) q = 0; c) q = 5; d) q = 3; e) q = 10

Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI

68

8. Costul total este dat de relaţia CT(q) = q3 – 3q

2 + 5q + 10. Nivelul

preţului pentru care punctul de optim al producătorului este q0 = 5 este:

a) p = 50;

b) p = 10;

c) p = 25;

d) p = 60;

e) p = 15

9. Isocuanta reprezintă: a) ansamblul combinaţiilor de consum care generează acelaşi nivel

de satisfacţie a consumatorului;

b) ansamblul combinaţiilor de consum care maximizează satisfacţia

consumatorului;

c) ansamblul combinaţiilor de factori de producţie pentru care

producătorul obţine aceeaşi producţie;

d) ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care maximizează profitul firmei;

e) nivelul maxim al producţiei.

10. Pentru un nivel dat q0 al producţiei, costul marginal este Cm = 12,

costul mediu este CM = 8, iar profitul unitar este π = 2. Atunci nivelul optim

al producţiei este:

a) egal cu q0;

b) mai mare decât q0;

c) mai mic decât q0;

d) nu se poate preciza;

e) în condiţiile date, producţia nu poate atinge un nivel optim

11. Pentru un nivel dat q0 al producţiei, costul marginal este Cm = 10,

costul mediu este CM = 8, iar profitul unitar este π = 2. Atunci nivelul optim

al producţiei este:

a) egal cu q0;

b) mai mare decât q0;

c) mai mic decât q0;

d) nu se poate preciza;

e) în condiţiile date, producţia nu poate atinge un nivel optim.

12. Pragul de rentabilitate reflectă situaţia în care:

a) costul mediu este mai mic decât preţul;

b) costul mediu este mai mare decât preţul;

Unitatea de învăţare 9: Producţia optimă a firmei

69

c) costul mediu este egal cu preţul

d) costul marginal este egal cu preţul;

e) costul marginal este mai mare decât preţul.

13. Firma A şi-a propus un profit unitar de 30 u.m., în condiţiile în care

costul fix este CF = 100 u.m., costul variabil mediu este CVM = 10

u.m./buc., iar preţul de vânzare este de 50 u.m./buc. În acest scop, producţia

trebuie să fie de:

a) 20 buc.; b) 25 buc.; c) 10 buc.; d) 15 buc.; e) 5 buc.

14. Costul unui produs scade cu 5 unităţi, iar preţul creşte cu 5 unităţi. Profitul se va modifica astfel:

a) rămâne neschimbat

b) creşte cu 5 unităţi;

c) creşte cu 10 unităţi; d) scade cu 5 unităţi; e) scade cu 10 unităţi .

15. În condiţii de concurenţă, profitul total este maxim atunci când:

a) costul marginal este minim;

b) profitul unitar este maxim;

c) costul marginal este egal cu preţul;

d) costul total mediu este egal cu preţul;

e) costul total mediu este egal cu costul marginal.

16. Funcţia de producţie exprimă legătura existentă între:

a) cantitatea şi calitatea factorilor de producţie folosiţi; b) factorii de producţie şi rezultatele obţinute;

c) cost şi profit;

d) forţa de muncă şi capitalul tehnic folosit;

e) profitul brut şi profitul net.

17. O firmă prezintă următoarea situaţie în cazul unui bun: preţul de

vânzare estimat 25 u.m., costurile fixe totale 10.000 u.m., iar costul variabil

unitar, de 5 u.m. Pragul de rentabilitate pentru acel bun este:

a) 100 bucăţi;

b) 200 bucăţi; c) 300 bucăţi; d) 400 bucăţi;

e) 500 bucăţi.

Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI

70

18. Pe termen scurt, un producător poate produce dacă preţul acoperă:

a) costul fix mediu;

b) costul total mediu;

c) costul marginal;

d) costul variabil mediu;

e) costul fix.

19. Curba individuală a ofertei pe termen scurt pentru un producător ce

acţionează pe o piaţa cu concurenţă perfectă este acea porţiune a costului

marginal situată deasupra curbei:

a) costului total mediu;

b) costului variabil mediu;

c) costului fix mediu;

d) încasării medii;

e) productivităţii medii.

20. Un producător de pe o piaţă cu concurenţă perfectă produce 1.000

bucăţi. Costul fix este 40 milioane lei, iar costul variabil este 42 milioane lei.

Pe termen scurt, preţul minim la care producătorul părăseşte piaţa este:

a) 42.000 lei;

b) 40.000 lei;

c) 22.000 lei;

d) 8.200 lei;

e) 82.000 lei.

Observaţie: Răspunsurile la aceste teste se pot consulta la finalul modului 1.

Producţia maximă care poate fi obţinută, cu o anumită tehnologie, reprezintă frontiera posibilităţilor de

producţie. Numim această frontieră (producţia

maximă) funcţia de producţie a firmei.

Productivitatea medie a unui factor este dată de

raportul dintre producţia obţinută şi cantitatea

consumată din factorul respectiv.

Unitatea de învăţare 9: Producţia optimă a firmei

71

Productivitatea marginală a unui factor reprezintă variaţia producţiei

generată de modificarea unitară a consumului din factorul respectiv, în

condiţiile în care utilizarea celorlalţi factori de producţie rămâne

nemodificată.

Izocuanta reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori care permit

realizarea unui nivel dat al producţiei în mod eficient (în sensul că producţia este maximă pentru această combinaţie a factorilor).

Rata marginală de substituire tehnică măsoară cantitatea din factorul

x2 necesară pentru a compensa pierderea de producţie determinată de

scăderea cu o unitate a consumului din factorul x1.

Profitul este maxim în punctul în care productivitatea marginală a unui

factor exprimată valoric este egală cu preţul factorului respectiv.

Costurile fixe (CF) reprezintă cheltuielile care corespund factorilor a

cărui consum la nivel de firmă nu depinde, între anumite limite, de

nivelul producţiei. Costul variabil (CV) reprezintă ansamblul

cheltuielilor care se modifică în acelaşi sens cu producţia. Costul total

(CT) reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare pentru realizarea unui

volum dat al producţiei. Costul mediu reprezintă o repartizare a

costurilor totale pe unitatea de produs şi oferă o aproximare a costului

unitar de producţie. Definim costul marginal ca fiind modificarea

costului total determinată de variaţia unitară a producţiei.

Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producţiei pentru care

costurile sunt egale cu încasările şi profitul este zero.

Echilibrul (optimul) la consumator este atins atunci când costul

marginal este egal cu preţul bunului realizat de firmă.

Firma intră pe piaţă doar dacă preţul bunului produs este cel puţin

egal cu minimul costului mediu. Pe termen scurt, firma iese de pe

piaţă atunci când preţul este mai mic decât costul variabil mediu.

În condiţii de optim la producător, curba ofertei pe termen scurt este

dată de porţiunea din curba costului marginal situată deasupra

punctului de minim al costului mediu. Dacă firma este deja pe piaţă, atunci curba ofertei este dată de porţiunea din curba costului marginal

situată deasupra punctului de minim al costului variabil mediu

Evident, firma înregistrează profit doar dacă preţul este superior

punctului de minim al curbei costului mediu. Dacă preţul este situat

între punctul de minim al curbei costului variabil mediu şi minimul

costului total mediu, firma înregistrează pierderi, însă aceste pierderi

sunt mai mici decât în situaţia în care firma părăseşte piaţa.

Modulul 2: TEORIA ECONOMICĂ A PRODUCĂTORULUI

72

Concluzia este următoarea:

Condiţia de optim la producător este Cm = p, unde Cm - reprezintă costul marginal, iar p este preţul. În condiţii de optim la producător, curba

ofertei pe termen scurt este dată de porţiunea din curba costului marginal

situată deasupra punctului de minim al costului mediu. Dacă firma este deja

pe piaţă, atunci curba ofertei este dată de porţiunea din curba costului

marginal situată deasupra punctului de minim al costului variabil mediu

Evident, firma înregistrează profit doar dacă preţul este superior punctului

de minim al curbei costului mediu. Dacă preţul este situat între punctul de

minim al curbei costului variabil mediu şi minimul costului total mediu,

firma înregistrează pierderi, însă aceste pierderi sunt mai mici decât în

situaţia în care firma părăseşte piaţa.

Lucrări obligatorii

1. Jula N., Jula D., 2012, Microeconomie, Editura Mustang, Bucureşti,

pag. 110-164, 210-216.

Lucrări complementare 1. Jula D., Jula N.-M., 2009, Teoria pieţelor concurenţiale, Editura

Mustang, Bucureşti, pag. 48-77.

2. Lipsey R.G., Chrystal K.A, 1999, Economia pozitivă, Editura

Economică, Bucureşti, pag. 102-118, 132-138, 213-250

3. Stiglitz J.E., Walsh C.E., 2005, Economie, Editura Economică,

Bucureşti, pag. 84-89, 102-105, 137-169.

Unitatea de învăţare 9: Producţia optimă a firmei

73

Întrebare Răspuns Întrebare Răspuns

1 c 11 a

2 c 12 c

3 c 13 c

4 e 14 c

5 a 15 c

6 b 16 b

7 a 17 e

8 a 18 d

9 c 19 b

10 c 20 a

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

74

Modulul 3

MODULUL 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

CUPRINS

Unitatea de învăţare 10. Cererea pe

piaţa unui produs

10.1. Cererea globală

10.2. Factori ai cererii globale

Unitatea de învăţare 11. Oferta pe piaţa unui produs

11.1. Oferta globală

11.2. Factori ai ofertei globale

Unitatea de învăţare 12. Piaţa unui produs

12.1. Echilibrul pe piaţa unui produs

12.2. Echilibrul static – ajustarea echilibrului static (ajustare de tip

Walras, ajustare de tip Marshall)

12.3. Echilibrul dinamic. Echilibrul global al pieţelor. Diagrama

Edgeworth

Unitatea de învăţare 13. Tipologia pieţelor

13.1. Matricea Stackelberg

13.2. Concurenţa pură şi perfectă

Unitatea de învăţare 14. Distorsiuni ale concurenţei.

14.1. Monopolul şi oligopolul, monopsonul şi oligopsonul,

înţelegerile pe piaţă

14.2. Reglementarea pieţelor

Unitatea de învăţare 10: Cererea pe piaţa unui produs

75

Introducere

După parcurgerea unităţii veţi fi în măsură să răspundeţi la

întrebările:

Ce înseamnă cererea globală? Cum se formează cererea pe piaţă? Care

sunt principalii factori ai cererii globale?

Ce înseamnă oferta globală? Cum se formează oferta pe piaţă? Care

sunt principalii factori ai ofertei globale?

Ce înseamnă piaţa unui produs? Care este diferenţa dintre echilibrul

static şi echilibrul dinamic pe piaţa unui produs?

Ce înseamnă echilibrul global al pieţelor?

Care este tipologia pieţelor?

Ce înseamnă concurenţa pură şi perfectă?

Ce înseamnă distorsiunea pieţelor?

Ce este şi cum funcţionează monopolul, oligopolul, monopsonul,

oligopsonul?

Cum se face reglementarea pieţelor?

Obiectivele/competenţele unităţii de învăţare

Însuşirea noţiunilor de cerere globală şi ofertă globală.

Înţelegerea mecanismelor de funcţionare a pieţelor.

Înţelegerea noţiunilor de echilibru static şi echilibru dinamic al

pieţelor

Înţelegerea noţiunii de echilibru global al pieţelor.

Abilităţi de identificare a tipologiei pieţelor şi a formei de concurenţa.

Formarea deprinderii de interpretare a distorsiunilor din piaţă.

Înţelegerea noţiunii de reglementare a pieţelor.

Durata medie de parcurgere acestui modul este de 9 ore (o oră -

unitatea 13, câte 2 ore - unităţile de învăţare 10, 11, 12 şi 14).

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

76

Unitatea de învăţare 10. Cererea pe piaţa unui produs

Cuprins

10.1. Cererea globală

10.2. Factori ai cererii globale

10.2.1. Factorii economici ai cererii globale

a. Preţul

b. Venitul mediu

c. Substituirea bunurilor

d. Complementaritatea bunurilor

10.2.2. Factori non-economici ai cererii globale

10.1. Cererea globală

Dacă funcţia de utilitate este strict convexă, atunci, pentru bunurile

normale, funcţiile de cerere individuale sunt descrescătoare în raport cu

preţul. Fie ( )pqdi , i = 1, …, n, cererea individuală a consumatorului i (n este

numărul de consumatori) exprimată pe piaţa unui produs, atunci când preţul

produsului respectiv este p, iar venitul consumatorului este T - constant.

Pentru fiecare consumator în parte, cererea este determinată pornind de la

comportamentul optim al consumatorului (maximizarea utilităţii, în

condiţiile încadrării în restricţia bugetară). Evident, pentru consumatori diferiţi, funcţiile de cerere sunt diferite,

însă toate respectă legea cererii: pentru bunuri normale, orice funcţie a

cererii individuale este descrescătoare în raport cu preţul. La un preţ dat p

cantitatea totală cerută pe piaţă, notată Qd(p) este formată din suma

cantităţilor cerute de fiecare consumator, la preţul respectiv:

Qd(p) = ( )∑

=

n

1i

di pq

Unitatea de învăţare 10: Cererea pe piaţa unui produs

77

10.2. Factori ai cererii globale

10.2.1. Factorii economici ai cererii globale

a. Preţul Dacă toate funcţiile individuale de cerere sunt descrescătoare în raport

cu preţul, atunci şi funcţia cererii globale este descrescătoare în raport cu

preţul (fig. 10.2a).

Exemplu

Fie următoarele funcţii de cerere, înregistrate pentru trei

consumatori pe piaţa unui produs, în funcţie de preţul p al

produsului respectiv:

p

16)p(D1 = ,

p21

120)p(D2

+= ,

p1

120)p(D3

+= .

Figura 10.2.a: Cererea globală

Cererea globală (cererea pe piaţa produsului respectiv) este obţinută

prin însumarea cererilor individuale, la fiecare nivel al preţului:

d1

q d

2d1 qq +

d

3

d

2

d

1 qqq ++

p*

Qd(p)

( )*d1 pq ( )*d

2 pq Q

d(p*) ( )*d

1 pq

preţ

cantitate

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

78

D(p) = D1(p) + D2(p) + D3(p)

Cererile individuale şi cererea globală sunt redate în figura 10.2b. De

exemplu, pentru p = 5€, D1(5) = 3,2; D2(5) = 10,9 şi D3(5) = 20. Rezultă cererea globală D(5) = D1(5) + D2(5) + D3(5) = 3,2 + 10,9 + 20 = 34,1.

Dacă preţul scade la p = 2€, atunci cererea creşte pentru fiecare

consumator: D1(2) = 8; D2(2) = 24 şi D3(2) = 40. Rezultă cererea globală

D(2) = D1(2) + D2(2) + D3(2) = 8 + 24 + 40 = 72.

În afară de preţ, cererea globală depinde şi de alţi factori, de natură economică sau non-economică. Factori economici specifici sunt consideraţi modificarea venitului consumatorilor şi modificarea preţurilor pentru

celelalte bunuri.

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 110

Fig. 10.2b: Cererea globală – exemplu numeric

b. Venitul mediu Dacă venitul mediu creşte, consumatorii tind să-şi sporească volumul

cumpărăturilor, chiar dacă preţul bunurilor achiziţionate rămâne nemodificat.

Curba cererii se deplasează spre dreapta.

D(5) = D1(5) + D2(5)

+ D3(5) = 34,1

D(2) = D1(2) + D2(2) +

+ D3(2) = 72

Unitatea de învăţare 10: Cererea pe piaţa unui produs

79

Exemplu

Să presupunem că veniturile cresc pentru fiecare consumator

astfel încât funcţiile individuale de consum prezentate în

exemplul precedent devin

p

3016)p(D1

+= ,

p21

30120)p(D2

+

+= ,

p1

30120)p(D3

+

+= .

Curba cererii globale, calculată ca sumă a cererilor individuale se

deplasează spre dreapta, aşa ca în figura 10.2c.

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 110 120

Fig. 10.2c: Deplasarea curbei cererii globale prin creşterea venitului

În aceste condiţii, pentru p = 5€, de exemplu, cererea totală creşte de

la D(T, 5) = 34,1, la D(T+30, 5) = 52.

c. Substituirea bunurilor Posibilitatea de substituire a bunurilor, disponibilitatea şi preţul

bunurilor care pot să satisfacă aceleaşi nevoi influenţează cererea pe piaţa

D(T, p)

D(T+30, p)

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

80

unui bun: dacă preţul bunului substituent creşte, consumul bunului

considerat creşte şi invers (exemple de bunuri substituibile: untul şi margarina, creionul şi stiloul, pepsi şi coca-cola etc.).

d. Complementaritatea bunurilor Disponibilitatea şi preţul bunurilor complementare: dacă două bunuri

sunt folosite împreună de un consumator (exemple de bunuri

complementare: lanterna şi bateriile, benzina şi autoturismul, cerneala şi stiloul, zahărul şi cafeaua

8) atunci creşterea preţului pentru unul dintre bunuri

are ca efect scăderea cererii pentru celălalt.

10.2.2. Factori non-economici

Cererea globală poate fi influenţată şi de factori de natură non-

economică: factori sociali sau culturali, factori demografici, naturali etc.

1) Dimensiunea pieţei, exprimată prin numărul şi structura

consumatorilor, influenţează, de asemenea, volumul cererii globale pe

piaţa unui produs. Dacă fiecare familie cumpără un anumit bun (de

exemplu, pâine sau ciocolată), evident consumul total într-o

colectivitate mai numeroasă va fi superior celui înregistrat într-o

colectivitate restrânsă. Sau, dacă o anumită categorie de consumatori –

de exemplu, tinerii – cumpără un anumit bun (ex. CD-uri), într-o

populaţie în care ponderea tinerilor este mai mare, cererea pentru

bunurile respective este superioară faţă de media naţională, sau

regională.

2) Preferinţele consumatorilor se modifică din cauza unor influenţe de

ordin cultural, care ţin de tradiţie, istorie, religie (de exemplu, anumite

religii interzic consumul unor bunuri, în mod permanent, sau în

anumite perioade de timp). Gusturile şi preferinţele se modifică, de

asemenea, în prezentă unor factori conjuncturali (de exemplu, moda).

Dinamica preferinţelor determină evoluţia cererii şi această influenţă

poate fi persistentă (dacă factorii sunt de natură structurală), sau se

poate manifesta pe termen scurt.

8 "Să considerăm o persoană care foloseşte zahărul pentru cafea. În decizia privind

cantitatea de cafea cerută, persoana respectivă este preocupată de preţul unei ceşti de

cafea cu zahăr. Dacă zahărul devine foarte scump, va cere mai puţină cafea. Pentru

această persoană, zahărul şi cafeaua sunt complementare; o creştere a preţului unuia face

să scadă cererea pentru celălalt" (Stiglitz J.E., Walsh C.E., 2005, Economie, Editura

Economică, Bucureşti, p.82).

Unitatea de învăţare 10: Cererea pe piaţa unui produs

81

3) Cererea poate fi influenţată, de asemenea, de factori speciali. De

exemplu9, ploile determină cererea pentru umbrele, previziunile

referitoare la conjunctura economică, în special cele referitoare la

evoluţia preţurilor influenţează cererea10

. Totodată, curbele cererii se

deplasează ca rezultat al difuzării unei informaţii noi sau apariţia unor

situaţii speciale.

Toate aceste fenomene determină deplasarea curbei cererii. Să presupunem că, la preţul p cererea pe piaţă este qa, aşa ca în figura 10.2d.

Figura 10.2d: Modificarea curbei cererii globale prin modificarea venitului

Prin creşterea veniturilor (sau a numărului de solicitanţi), cererea

globală creşte, astfel încât curba cererii se deplasează de la traiectoria iniţială (notată cu (1)) spre traiectoria notată (2). Volumul cererii, la acelaşi preţ, va

fi qb, superioară cererii iniţiale.

Să presupunem acum că factorii menţionaţi acţionează în sens invers,

sau că preţul bunurilor substituibile a scăzut. Atunci funcţia cererii se

deplasează spre stânga, pe un suport de tipul celui reprezentat în figura 10.2d

prin curba (3). La preţul p, cererea scade la valoarea qc.

9 Exemplul este preluat din Samulelson P.A., Nordhaus W.D., Economie politică, Editura

Teora, Bucureşti, 2000, pag. 66. 10

Pentru detalii efectul Oedip vezi Jula D., Jula N.-M, 2012, Prognoza economică,

Editura Mustang, Bucureşti, pag. 14-15.

Cererea

p

q

p

qa

A

(2)

(3)

(1)

qb qc

C B

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

82

Unitatea de învăţare 11. Oferta pe piaţa unui produs

Cuprins

11.1. Oferta globală

11.2. Factori ai ofertei globale

11.1. Oferta globală

Dacă firma este deja pe piaţă, curba ofertei individuale pe termen

scurt se suprapune peste curba costului marginal în porţiunea situată

deasupra punctului de minim al costului variabil mediu. În aceste condiţii, curba ofertei este crescătoare în raport cu preţul.

Figura 11.1: Oferta globală

Fie m numărul de firme care operează pe o anumită piaţă. Pentru un

preţ dat p, fiecare firmă oferă pe piaţă cantitatea ( )pqs

j , j = 1, 2, …, m,

Cmj (qj)

Oferta individuală

p p

( )pqsj

s1q

s2

s1 qq + s

3s2

s1 qqq ++

Qs(p)

Oferta globală

s1q

s2q

s3q

Qs(p)

Unitatea de învăţare 11: Oferta pe piaţa unui produs

83

conform legii ofertei discutate anterior. Cantitatea totală oferită pe piaţă se

numeşte oferta globală, notată Qs(p) şi este calculată, pentru fiecare nivel al

preţului, prin însumarea ofertelor individuale:

Qs(p) = ∑

=

m

1j

sj )p(q .

Dacă, în conformitate cu legea ofertei, ofertele individuale sunt

crescătoare în raport cu preţul (atunci când costul marginal nu este

descrescător), rezultă că oferta globală, calculată prin însumarea ofertelor

individuale, este, de asemenea, crescătoare în raport cu preţul (fig. 11.1).

11.2. Factori ai ofertei globale

Curba ofertei se modifică atunci când apar schimbări în factorii de

influenţă, alţii decât preţul (modificarea preţului are ca efect o deplasare pe

curba ofertei). Aceşti factori sunt de natură tehnologică, ţin de costurile de

producţie (modificarea acestora depinde de preţul factorilor de producţie), de

preţul şi disponibilitatea produselor substituibile sau complementare.

De asemenea, oferta este influenţată de politica economică promovată la un moment dat, precum şi de anumiţi factori speciali.

Aşa cum s-a arătat, curba ofertei se suprapune peste curba costului

marginal, în porţiunea situată deasupra costului mediu, sau dacă firma

operează deja pe piaţă, deasupra costului variabil mediu. Scăderea

costurilor poate determina un nivel optim al producţiei mai ridicat,

deci o ofertă (în condiţii de optim la producător) superioară. Tehnologia determină în mod esenţial dimensiunea costurilor de

producţie. Avansul tehnologic poate avea ca efect scăderea cantităţii

folosite din factorii de producţie. Pe lângă elementele care ţin de

politica managerială a firmei, costurile de producţie depind de

dinamica preţurilor pe pieţele specifice.

Oferta este influenţată de preţul bunurilor substituibile, în special, de

preţul acelor bunuri care se pot fabrica foarte rapid cu utilajele

existente.

Politica economică promovată la un moment dat determină direct (de

exemplu, reglementările privind concurenţa), sau indirect (prin taxe,

impozite, reglementări privind salariul minim etc.) oferta pe piaţă. În

acest cadru sunt incluse reglementările privind mediul şi protejarea

sănătăţii populaţiei.

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

84

Oferta este influenţată de anumiţi factori speciali: condiţiile

meteorologice, structura pieţei, previziunile11

privind evoluţia

conjuncturii economice etc.

Toate aceste procese determină deplasarea curbei ofertei. Să presupunem că, iniţial, curba ofertei este cea simbolizată cu (1) în figura

11.2. Dacă preţul pe piaţă este p, atunci cantitatea oferită va fi qa. Prin

scăderea costului marginal (sau prin creşterea preţului pentru bunurile

substituibile), la preţul p, oferta globală creşte, astfel încât curba ofertei se

deplasează spre traiectoria notată (2) în figura 11.2. La acelaşi preţ p

volumul ofertei va fi qb, mai mare decât oferta iniţială qa.

Figura 11.2: Modificarea curbei ofertei

Să presupunem că preţul materiilor prime utilizate în producţie creşte,

astfel încât creşte costul marginal. În aceste condiţii, la acelaşi preţ p, oferta

pe piaţă scade. Curba ofertei se deplasează spre stânga, spre traiectoria notată (3) în figura 11.2, iar cantitatea oferită este qc

11

Efectul Oedip – vezi Jula D., Jula N., 1999, Economie sectorială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag. 207-209.

Oferta

p

q

p

qa

A

(2)

(3)

(1)

qb qc

C B

Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs

85

Unitatea de învăţare 12. Piaţa unui produs

Cuprins

12.1. Echilibrul pe piaţa unui produs

12.2. Echilibrul static – ajustarea echilibrului static (ajustare de tip

Walras, ajustare de tip Marshall)

12.2.1. Noţiunea de echilibru static

12.2.2. Ajustarea echilibrului static

a. Ajustarea prin preţuri (ajustare de tip Walras)

b. Ajustarea prin cantităţi (ajustare de tip Marchall)

12.3. Echilibrul dinamic. Echilibrul global al pieţelor. Diagrama

Edgeworth

12.3.1. Echilibrul dinamic

12.3.2. Echilibrul global al pieţelor

12.3.3. Diagrama Edgeworth

12.1. Echilibrul pe piaţa unui produs

Piaţa reprezintă un mecanism prin intermediul căruia se realizează

legătura dintre cumpărători şi vânzători în vederea stabilirii preţului şi a

cantităţii tranzacţionate dintr-un anumit produs.

Produsul este interpretat, ca fiind un bun economic care satisface

anumite nevoi. Două sunt caracteristicile prin care se defineşte produsul12

. În

primul rând, este rezultatul unei activităţi umane concretizată în combinarea

unor mijloace (resurse) relativ rare, care au utilizări alternative. În al doilea

rând, în definirea produsului se porneşte de la cerere (este realizat pentru

satisfacerea unor nevoi umane). În această interpretare, conceptul de produs

(sau de bun economic) nu se referă neapărat la bunuri materiale

(substanţiale), ci acestuia i se acordă o accepţie mai largă, incluzând şi rezultatele activităţilor economice care au ca efect realizarea de servicii.

În consecinţă, în analiza pieţei, natura bunului nu are importanţă. Există o piaţă a automobilelor, alta a titlurilor de valoare, sau a oricărui alt

12

Jula D., Jula N., 1999, Economie sectorială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag.12-13.

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

86

bun economic. Evident, fiecare dintre aceste pieţe prezintă anumite

particularităţi. Însă, în esenţă, piaţa se defineşte prin confruntarea dintre

cumpărători şi vânzători pentru un anumit bun şi, în această interpretare este

indispensabilă restricţia de omogenitate a bunului13

.

12.2. Echilibrul static – ajustarea echilibrului static (ajustare de tip Walras, ajustare de tip Marshall)

12.2.1. Noţiunea de echilibru static

Dacă, pentru bunuri normale, curba cererii globale este

descrescătoare în raport cu preţul, iar curba ofertei globale este crescătoare

în raport cu preţul, atunci cele două curbe nu sunt paralele, deci se

intersectează. În anumite condiţii, intersecţia are loc în cadranul pozitiv al

planului determinat de axa preţurilor şi axa producţiei (fig. 12.2a).

Figura 12.2a: Echilibrul pe piaţa unui produs

Notăm E punctul de intersecţie al curbelor respective. Punctul E,

proiectat pe cele două axe, indică preţul de echilibru (notat pe), respectiv

cantitatea de echilibru (simbol qe) care se tranzacţionează pe piaţă. La preţul

13

Abraham-Frois G., 1994, Economie politică, Editura Humanitas, pag. 213

Oferta

Qs(p)

Cererea

Qd(p)

preţ (p)

cantitate (q)

pe

qe

E

Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs

87

de echilibru, volumul tranzacţiilor este maxim, toate solicitările din partea

cumpărătorilor sunt satisfăcute, iar producţia este în întregime contractată (nu există surplus sau penurie de bunuri pe piaţă). La un preţ mai mare decât preţul de echilibru (de exemplu, p1 în figura

12.2b), oferta globală a firmelor depăşeşte cererea globală, iar pe piaţă apare

un surplus. Dacă preţul este mai mic decât preţul de echilibru, (de exemplu,

p2, în figura 12.2b) atunci pe piaţă apare o penurie (cererea este

excedentară).

Figura 12.2b: Surplus sau penurie pe piaţă

Echilibrul este stabil dacă orice modificare în nivelul cererii sau al

ofertei este urmată de reîntoarcerea în starea de echilibru. Acest nou

echilibru poate să difere de echilibrul iniţial.

12.2.2. Ajustarea echilibrului static

a. Ajustarea prin preţuri (ajustare de tip Walras) Potrivit lui Walras, atunci când cererea globală diferă de oferta globală

ajustarea se face prin preţuri (figura 12.2c).

Oferta excedentară

Cerere excedentară

E ← Echilibru

Qd(p)

Qs(p)

p1

pe

p2

Qd(pe) = Q

s(pe) = qe

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

88

Ajustarea prin preţuri (ajustare de tip Walras) porneşte de la ipoteza

că preţul reacţionează la orice dezechilibru între cantităţile cerute şi cele

oferite pe piaţă: ( ) ( )( )pQpQfdt

dp sd −= , sau, mai restrictiv

( ) ( )( )pQpQadt

dp sd −= , a > 0.

Diferenţa dintre cererea globală şi oferta globală, înregistrate la acelaşi

preţ, se numeşte cererea netă, notată Dn(p): D

n(p) = ( ) ( )pQpQ

sd − .

Dacă valoarea cererii nete este pozitivă, atunci preţul va avea o

tendinţă de creştere. Această creştere a preţului va descuraja o parte dintre

cumpărători şi va duce la creşterea ofertei. Evoluţiile respective vor reduce

ecartul dintre cerere şi ofertă (cererea netă) până la zero. Noua situaţie de

echilibru, în E`, este stabilă (Dn(p) = 0). Combinaţia preţ-cantitate dată de

punctul E` se numeşte stabilitate walrasiană.

Figura 12.2.c: Ajustarea prin preţuri (Walras)

b. Ajustarea prin cantităţi (ajustare de tip Marshall) Potrivit lui Marshall, atunci când cererea globală diferă de oferta

globală ajustarea se face prin cantităţi. Ajustarea prin cantităţi (de tip

Marshall) porneşte de la ipoteza că există un preţ minim (ps) sub care

Oferta

Cererea

p

Q

pe E

Dn(pe) > 0

E`

Qs(pe) Q

d(pe)

Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs

89

producţia nu este eficientă şi un preţ maxim (pd) începând de la care

cumpărătorul ne mai este dispus să achiziţioneze bunul respectiv.

Marshall presupune că producătorii tind să-şi sporească oferta dacă p

d > p

s (figura 12.2d):

( ) ( )( )QpQpgdt

dQ sd −=

sau, într-o formă restrânsă

( ) ( )( )QpQpbdt

dQ sd −= , b > 0.

Diferenţa dintre preţul la care este cerută o anumită cantitate dintr-un

bun pd(Q) şi preţul la care firmele sunt dispuse să ofere cantitatea respectivă

ps(Q) se numeşte preţul net de cerere, notat p

n(Q)

pn(Q) = p

d(Q) – p

s(Q).

Dacă preţul net de cerere este pozitiv, firmele tind să-şi sporească producţia, iar sporirea ofertei va avea ca efect creşterea preţului, ceea ce va

duce la reducerea ecartului între cele două preţuri, pn(Q), până la zero.

Figura 12.2.d: Ajustarea prin cantităţi (Marshall)

Noua situaţie de echilibru, în F, este stabilă (pn(Q) = 0). Combinaţia

preţ-cantitate dată de punctul F se numeşte stabilitate marshalliană.

Dacă cererea şi oferta sunt normale (urmează legile descrise pentru

bunuri normale, în sensul că oferta este crescătoare în raport cu preţul, iar

cererea este o funcţie descrescătoare), atunci oricare ar fi modalitatea de

ajustare a echilibrului (în sens Walras, sau Marshall), echilibrul obţinut este

stabil.

Oferta

Cererea

p

Q

pn(qe)>0

qe

E

F

pd(qe)

ps(qe)

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

90

12.3. Echilibrul dinamic. Echilibrul global al pieţelor. Diagrama Edgeworth

12.3.1. Echilibrul dinamic

Adaptarea producţiei în funcţie de preţul pieţei nu se poate realiza

practic decât după un anumit interval de timp. În această situaţie,

considerând cererea şi oferta ca funcţii lineare de preţ, se poate considera că,

în esenţă, cererea actuală ( )dtQ depinde de preţul practicat pe piaţă la

momentul actual (pt), matematic ( )tdt

dt pQQ = , iar oferta ( )s

tQ depinde de

preţul practicat la momentul anterior (pt-1), matematic ( )1tst

st pQQ −= . Pentru

simplificare să considerăm că dependenţele sunt lineare:

1tst bpaQ −+= şi t

dt dpcQ −=

Pentru bunuri normale, b şi d sunt pozitive.

Să presupunem că oferta (producţia) viitoare depinde de preţul de

vânzare din perioada curentă, iar cererea actuală depinde de preţul curent,

aşa cum am simbolizat prin relaţiile precedente. Atunci, de cele mai multe

ori, echilibrul dinamic poate fi reprezentat prin modelul de tip pânza de

păianjen (în engleză - Cobweb), aşa ca în figura 12.3a.

Figura 12.3a: Adaptare dinamică preţ-cantitate de tip Cobweb

A B

C D

E F

G H

oferta

cererea

preţ

cantitate qA qe

pA

pe

qB

Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs

91

Presupunem că, iniţial, preţul pe piaţă pA este superior preţului de

echilibru. Atunci, cererea pe piaţă este qA, iar oferta este qB. Rezultă un

excedent pe piaţă de dimensiunea (qB - qA). În figură, evoluţia este

simbolizată prin segmentul AB, care geometric este egal cu excedentul de pe

piaţă (qB - qA). În terminologia Walras, segmentul AB reprezintă cererea netă negativă. Deoarece nivelul qB al producţiei (ofertei) nu este absorbit pe piaţă la preţul pA, are loc o diminuare a preţului (segmentul BC).

Figura 12.3b: Adaptare dinamică de tip Cobweb: oscilaţii amplificate

Figura 12.3c: Adaptare dinamică de tip Cobweb: oscilaţii autoîntreţinute

A B

C D

E

oferta

cererea

preţ

cantitate qA qe

pA

pe

qB

A B

C D

E

oferta

cererea

preţ

cantitate qA qe

pA

pe

qB

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

92

La noul nivel al preţului, remunerarea factorilor de producţie este

slabă, iar anticipaţiile producătorilor sunt pesimiste. În consecinţă, producţia

scade astfel încât, la noul nivel al preţului, cererea devansează oferta

(segmentul CD). Drept urmare preţul creşte (segmentul DE).

La noul preţ, profitul este ridicat şi apar anticipaţii optimiste ale

producătorilor privind situaţia viitoare pe piaţă respectivă, producţia creşte şi devansează, din nou, cererea (segmentul EF). Procesul se reia până când se

ajunge la situaţia de echilibru: după n perioade preţul pn tinde spre un preţ de

echilibru pe şi, corespunzător nivelul producţiei qn tinde spre un nivel de

echilibru qe. Orice perturbare a acestui echilibru (apariţia unor producători

noi, creştere preţului factorilor de producţie etc.) duce la reluarea procesului

descris.

Segmentele AB şi EF sugerează faze de expansiune a producţiei

(ofertă excedentară), iar segmentele CD şi GH, faze de depresiune (penurie

pe piaţă). Variaţiile descrise se amortizează în timp dacă înclinaţia curbei

cererii (elasticitatea negativă a cererii în raport cu preţul) este, în modul, mai

mare decât înclinaţia curbei ofertei (elasticitatea pozitivă a ofertei în raport

cu preţul). În situaţia contrară, oscilaţiile se amplifică la infinit (figura

12.3b). Dacă în modul cele două înclinaţii sunt egale, oscilaţiile sunt

constante şi dezechilibrele pe piaţa respectivă se autoîntreţin (fig. 12.3c).

În condiţiile adaptării cu întârziere a producătorilor, se poate

demonstra că echilibrul de tip cobweb este stabil (oscilaţiile astfel produse

sunt amortizate în timp) dacă panta curbei cererii este, în valoare absolută, superioară pantei curbei ofertei. În caz contrar, oscilaţiile se amplifică şi nu

există echilibru.

12.3.2. Echilibrul global al pieţelor

Presupunem că într-o economie acţionează agenţi care dispun –

înainte chiar ca schimbul să aibă loc – de un stoc iniţial (o dotare iniţială)

din bunurile existente în economia respectivă. Schimbul are loc deoarece

agenţii nu sunt satisfăcuţi de combinaţia de bunuri pe care o deţin, iar

tranzacţiile permit ca fiecare agent să se apropie de combinaţia optimă, având în vedere resursele de care dispune şi preferinţele sale.

Pentru început să considerăm că în economie există doi agenţi, notaţi

cu a şi b. Simbolic, îi marcăm cu indicele h. În cazul nostru, h ∈ a, b.

Pentru simplificare, consideră că fiecare agent dispune de două bunuri

indexate prin i, i = 1, 2. Se notează cu hix dotarea iniţială cu bunul i a

consumatorului h şi cu hix cantitatea din bunul i dorită de agentul h.

Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs

93

Pentru a participa la schimb, agenţii trebuie să posede o dotare iniţială

non nulă din cel puţin unul dintre cele două bunuri: ( ) ( ) 0,0x,x 2h2

h1 −ℜ∈ + .

Dimensiunea economiei este dată de stocul iniţial total din fiecare

dintre cele două bunuri; se notează: ∀i, i = 1, 2 bi

aii xxx += , cu alte

cuvinte, stocul iniţial din bunul i este obţinut adunând dotările iniţiale ale

agenţilor care compun economia. Astfel, dotările iniţiale totale (invariabile)

vor fi

− pentru bunul 1: 1x = ( )b1

a1 xx + ,

− pentru bunul 2: 2x = ( )b2

a2 xx + .

Pentru a ţine seama de un bun, trebuie, evident ca acesta să fie prezent

în economie, de aceea se impune condiţia: ∀i, i = 1, 2 0x i > .

Se numeşte alocare în această economie, o repartiţie a bunurilor din

economie între agenţii care o compun. Se notează o asemenea alocare:

x = (x1, x2) = ( ) ( )( )b2

b1

a1

a1 x,x,x,x .

Se spune că o alocare este realizabilă dacă: ∀i, ibi

ai xxx ≤+

Se numără, deci, printre alocările realizabile a două bunuri între doi

indivizi acelea pentru care consumul total din fiecare bun nu depăşeşte

dotarea iniţială globală din bunul respectiv. Poate apărea o nedumerire din

faptul că în relaţia precedentă avem inegalitate. De fapt, dacă din bunul 1 (de

exemplu) consumul total este inferior stocului iniţial din acel bun, se poate

ridica întrebarea unde se găseşte partea neconsumată. Răspunsul este dat

pornind de la conceptul de libera dispoziţie a excedentelor. Dacă este

verificată egalitatea, se vorbeşte atunci despre alocare realizabilă totală.

Această alocare poate fi reprezentată cu ajutorul diagramei îmbinate a lui

Edgeworth.

12.3.3. Diagrama Edgeworth

În analiza microeconomică se consideră că graficul (cutia) Edgeworth

este un instrument atât de puternic încât se poate spune că toate problemele

teoretice legate de piaţă pot fi reprezentate într-un mod simplu şi clar, prin

intermediul acestui instrument de analiză14

.

14

The Edgeworth box, simple as it is, is remarkably powerful. There are virtually no

phenomena or properties of general equilibrium exchange economies that cannot be

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

94

Teoretic, să presupunem că agentul a deţine cantitatea a1x din primul

bun, dar doreşte să consume a1x , cu

a1x > a

1x . Agentul a deţine, de asemenea a2x din cel de-al doilea bun, din care doreşte pentru consum o cantitate

a2x

mai mică a2x < a

2x .

Dotările agentului respectiv pot fi reprezentate în cadranul pozitiv

(exceptând originea) al unui sistem de axe care reprezintă bunurile (vezi

figura 12.3.3a). Combinaţia ax = ( )a2

a1 x,x reprezintă dotarea iniţială a

agentului a, iar xa = ( )a

2a1 x,x este combinaţia dorită. Adică, agentul a este

dispus să renunţe la (să ofere) cantitatea ( a2x – a

2x ) din bunul 2, pentru a

primi în schimb cantitatea (a1x -

a1x ) din bunul 1.

Figura 12.3.3a: Reprezentarea dotărilor şi a cererii de consum

pentru agentul a.

În exemplul numeric prezentat (fig.12.3.3a'), dotarea iniţială a

primului agent este ax = (100; 300), iar combinaţia dorită este

xa = (400; 200).

O diagramă similară (reprezentarea dotărilor şi a cererii de consum)

poate fi construită pentru agentul b. Să presupunem că agentul b deţine

cantitatea b1x din primul bun. În modelul cu doi agenţi, având în vedere

faptul că agentul a doreşte o cantitate suplimentară din bunul 1, pentru ca

depicted in it (Mas-Colell A., Whinston M.D, and Green J.R., 1995, Microeconomic

Theory. Oxford University Press).

x1

x2

a1x

a2x

a1x

a2x

ax

xa

Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs

95

alocarea să fie realizabilă, trebuie ca b1x să fie mai mare decât necesarul de

consum a agentului b din bunul 1: b1x >

b1x .

Figura 12.3.3a': Reprezentarea dotărilor şi a cererii de consum

pentru agentul a – exemplul numeric

De asemenea, agentul b deţine b2x din cel de-al doilea bun, din care

doreşte pentru consum o cantitate mai mare b2x > b

2x . Cu alte cuvinte,

agentul b este dispus să renunţe la cantitatea ( b1x -

b1x ) din bunul 1, pentru a

primi în schimb cantitatea (b2x -

b2x ) din bunul 2 (figura 12.3.3b).

Figura 3-25b: Reprezentarea dotărilor şi a cererii de consum pentru agentul

b.

În exemplul numeric prezentat, dotarea iniţială a celui de-al doilea

agent este bx = (800; 100), iar combinaţia dorită este xb = (500; 200).

x1

x2

400

200

100

300 ax = (100; 300)

dotarea iniţială

xa = (400; 200)

combinaţia dorită

x1

x2

b1x

b2x

b1x

b2x

bx

xb

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

96

Figura 12.3.3b': Reprezentarea dotărilor şi a cererii de consum pentru agentul

b – exemplul numeric

Cum a oferă o anumită cantitate din bunul 2 şi solicită bunul 1, iar b

doreşte o cantitate suplimentară din bunul 2 şi oferă în schimb bunul 1,

înseamnă că, potenţial, pe piaţă se poate realiza un schimb de bunuri între cei

doi agenţi. Comportamentul celor doi agenţi poate fi analizat prin îmbinarea

celor două grafice în ceea ce se numeşte cutia Edgeworth. Pentru construirea

cutiei Edgeworth, în prima fază întoarcem figura care reprezintă dotările şi cererea de consum pentru agentul b astfel încât originea axelor se mută în

colţul de nord-est (figura 12.3.3b"): dotarea şi cererea de consum pentru

bunul 1 se reprezintă tot pe orizontală, iar pentru bunul 2, pe verticală, dar în

sens invers.

Figura 12.3.3b": Modificarea axelor pentru dotările şi cererea de consum ale

agentului b

x1

x2

b

2x

a

2x

a

1x

a

2x ax

xa

x1

x2

bx

xb

b

1x b

1x

b

2x

b

2x

x1

x2

800

100

500

200

bx = (800; 100)

dotarea iniţială

xa = (500; 200)

combinaţia dorită

Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs

97

Diagramă îmbinată a lui Edgeworth (figura 12.3.3c) are următoarele

caracteristici.

− dimensiunea cutiei este dată de resursele globale din economie pentru

fiecare bun: pe abscisă: 1x = ( )b1

a1 xx + , pe ordonată: 2x = ( )b

2a2 xx + ;

− fiecare agent h dispune de propriul său sistem de axe; economia este

privită dinspre colţul din stângă jos a cutiei, din perspectiva agentului

a şi din colţul din dreapta sus, din perspectiva agentului b;

− alocările realizabile totale sunt reprezentate de un punct (de exemplu,

punctul x) din diagrama îmbinată a lui Edgeworth (figura 12.3.3c').

Figura 12.3.3c: Diagrama îmbinată a lui Edgeworth

Pentru exemplu numeric prezentat, cutia Edgeworth este descrisă în

figura 12.3.3d.

− dimensiunea cutiei este dată de resursele globale din economie pentru

fiecare bun

– pe abscisă, pentru grâu:

1x = a1x +

b1x = 100 kg (dotarea lui a) + 800 kg (dotarea lui b)

= 900 kg (resursele globale de grâu),

– pe ordonată, pentru mere:

2x = a2x + b

2x = 300 kg (dotarea lui a) + 100 kg (dotarea lui b)

= 400 kg (resursele globale de mere);

− dotările iniţiale sunt date de punctul x :

– privite din perspectiva agentului a acestea sunt

resursele globale din bunul 1

resursele g

lob

ale din

bu

nul 2

h =

a

h =

b

x

b

2x

a

2x

b1x

a

1x

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

98

ax = (100 kg de grâu; 300 kg de mere);

– privite din perspectiva agentului b acestea sunt

bx = (800 kg de grâu; 100 kg de mere);

− alocările realizabile totale sunt reprezentate de un punct (de exemplu,

punctul x) din diagrama îmbinată a lui Edgeworth

– punctul x citit dinspre agentul a înseamnă o alocare dorită

xa = (400 kg grâu, 200 kg mere)

– punctul x din perspectiva agentului b, înseamnă alocarea

xb = (500 kg grâu, 200 kg mere).

Figura 12.3.3c': Diagrama îmbinată a lui Edgeworth cu alocările realizabile

În această economie simplă, în care operează doi agenţi şi sunt două bunuri, schimbul se poate realiza prin negociere directă: a oferă 100 kg de

mere şi solicită 300 kg de grâu, b oferă 300 kg de grâu şi solicită 100 kg de

mere. În realitate însă, într-o economie există numeroase bunuri şi un mare

număr de agenţi economici. Schimbul, în aceste condiţii nu se poate realiza

direct, ci doar prin intermediul banilor15

.

15

Pentru detalii, vezi Jula D., Jula N., 2007, Macroeconomie, Editura Mustang,

Bucureşti, p. 164-168.

resursele globale din bunul 1

resursele g

lob

ale din

bun

ul 2

h =

a

h =

b

a1x

b

1x

a

2x b

2x

a1x

a

2x b

2x

x

x

b

1x

Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs

99

Figura 12.3.3d: Diagrama îmbinată a lui Edgeworth – exemplul numeric

Folosirea banilor în realizarea tranzacţiilor, presupune ca fiecare bun

să fie evaluat monetar, adică există preţuri ale bunurilor. În acest punct al

analizei acceptăm ipotezele dezvoltate în teoria concurenţei perfecte, potrivit

cărora agenţii nu pot avea o influenţă semnificativă asupra preţurilor16

.

Se notează cu p vectorul preţurilor. În analiza teoretică, nu precizăm

moneda în care sunt evaluate preţurile. Acceptăm că preţurile sunt măsurate

în unităţi de cont, în sensul că sunt numere reale pozitive, deci numere fără

dimensiune17

: p = (p1, p2) ∈ 2+ℜ .

Existenţa preţurilor permite calcularea resurselor (bogăţiei, averii)

indivizilor. Într-o economie de schimb, valoarea la preţul pieţei a dotării

iniţiale a unui individ reprezintă resursele sale

∀p = (p1, p2) ∈ R2, px

h = h

22h11 xpxp +

Resursele agenţilor nu sunt fixe, ci depind de preţurile care sunt în

vigoare în economie. În exemplul numeric prezentat, să presupunem că

16

Se spune atunci că agenţii sunt price-takers. 17

Dupont F., 2005, Cours de microéconomie, Chapitre 2: Introduction à la théorie de

l’équilibre général, p. 30.

resursele de grâu = 100a + 800

b = 900

resursele d

e mere =

30

0a+

10

0b =

40

0

h =

a

h =

b

a1x =100

b1x =800

a2x =300 b

2x =100

a1x =400

a2x =200 b

2x =200

=

==

)100;800(x

)300;100(xx

b

a

=

==

)200;500(x

)200;400(xx

b

a

b1x =500

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

100

preţul grâului este de 0.25 € / kg, iar preţul merelor este 0.50 € / kg. Atunci

resursele (averea) totale ale agentului a sunt

Ta = a

22a11 xpxp + = 100 kg grâu × 0.25 € / kg +

+ 300 kg mere × 0.50 € / kg = 175 €

iar resursele totale ale agentului b sunt

Tb = b

22b11 xpxp + = 800 kg grâu × 0.25 € / kg +

+ 100 kg mere × 0.50 € / kg = 250 €

Numim domeniul de opţiune al consumatorului mulţimea

combinaţiilor de consum pe care le poate achiziţiona ţinând seama de

preţurile în vigoare şi de resursele sale.

DOCh(p) = ( ) h

22h11

h22

h11

2h2

h1 xpxpxpxp|x,x +≤+ℜ∈ +

În exemplul numeric,

DOCa(0.25; 0.50) = ( ) 175xpxp|x,x

a22

a11

2a2

a1 ≤+ℜ∈ +

şi DOCb(0.25; 0.50) = ( ) 250xpxp|x,x b

22b11

2b2

b1 ≤+ℜ∈ +

Se numeşte dreapta bugetului pentru un individ mulţimea

combinaţiilor de consum care îi epuizează resursele, pornind de la preţurile

în vigoare din economie (figura 12.3.3e).

LBh(p) = ( ) h

22h11

h22

h11

2h2

h1 xpxpxpxp|x,x +=+ℜ∈ +

Figura 12.3.3e: Dreapta bugetului [AB] şi domeniul de opţiune al

consumatorului [OAB]

x1

x2

h1x

h2x

O

A

B

hx

Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs

101

Dreapta bugetului (AB în figura 12.3.3e) are panta egală cu opusul

raportului preţurilor (-p1/p2) şi trece prin punctul de dotare iniţială a

individului.

Alegerea optimă a individului, din perspectiva consumului, se obţine

prin maximizarea utilităţii sub restricţia bugetară. Soluţia grafică a problemei

de optim este dată de combinaţia situată în punctul de tangenţă dintre dreapta

bugetului şi cea mai înaltă curbă de indiferenţă posibilă.

Fig. 12.3.3f: Bugetul şi alegerea optimă a consumatorului

Din punctul de vedere al agenţilor, dacă dotarea iniţială îi satisface,

atunci combinaţia optimă se suprapune peste hx . Dacă această soluţie nu îi

satisface, existenţa pieţei le permite să-şi modifice structura consumului:

agenţii pot alege o altă combinaţie, dintre cele care respectă restricţia

bugetară. Cu alte cuvinte, problema fundamentală a agentului h în calitate de

consumator constă în selectarea celei mai bune combinaţii din domeniul său

de opţiune (DOCh). În figura 12.3.3f este prezentată o astfel de combinaţie

pentru agentul a, care este simbolizată prin punctul E.

Vectorul optimal ( )h2

h1 x,x descrie cantităţile pe care individul le cere,

cu alte cuvinte pe care doreşte să le deţină (şi să le consume) după ce

procesul de schimb a avut loc. Deoarece indivizii posedă dotările iniţiale,

aceste cantităţi nu sunt cele care se schimbă pe piaţă. În graficul 12.3.3f,

h=1

h=2

1

1x

1

2x

1

1x

1

2x

x

A

B

E

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

102

individul h = 1 va ceda ( )h2

h2 xx − şi va obţine în schimb ( )h

1h1 xx − . El va

oferi pe piaţă cantitatea ( )h2

h2 xx − şi va cere pe piaţă ( )h

1h1 xx − .

Fie hix şi h

ix dotarea iniţială şi cantitatea optimă din bunul i pentru

individul h. Se numeşte cerere netă a individului h pentru bunul i, notată hiz ,

cantitatea: hi

hi

hi xxz −= . Cererea netă este pozitivă dacă individul este un

"cumpărător net" şi este negativă dacă individul este un "vânzător net".

Figura 12.3.3f: Cererile nete ale individului

Exemplu

Să presupunem că agentul a deţine cantitatea a1x = 100 kg de grâu şi a

2x = 300 kg de mere. Funcţia de

utilitate este: ( ) ( ) ( ) α−α=

1a2

a1

a2

a1

a xxAx,xU , cu α = 545.011

6≅ ,

iar preţurile celor două bunuri sunt p1 = pgrâu = 0.25€/kg şi p2 = pmere =

0.50€/kg.

a

b

1

1x

1

2x

1

1x

1

2x

x

A

B

E

0z1

1 >

0z1

2 <

Unitatea de învăţare 12: Piaţa unui produs

103

Optimul la consumator se deduce din condiţia: 2

a2

1

a1

p

Um

p

Um= ,

echivalent cu 2

1

a2

a1

p

p

Um

Um= , unde a

1Um reprezintă utilitatea marginală a

bunului 1, pentru consumatorul a, a2Um este utilitatea marginală a celui de-al

doilea bun, pentru acelaşi agent a, iar p1 şi p2 sunt preţurile bunurilor

respective. Calculăm cele două utilităţi marginale:

( ) ( ) ( )

1

a2

a1

1a2

1a1a

1

a2

a1

aa1

x

xAxxA

x

x,xUUm

−αα−−α

α=α=

∂=

( ) ( ) ( )

αα−α

α−=α−=

∂=

a2

a1a

2a1a

2

a2

a1

aa2

x

x)1(Axx)1(A

x

x,xUUm

Condiţia de optim se scrie, pentru primul agent: 2

1

a1

a2

p

p

x

x

1=⋅

α−

α, adică

2

1

x

x

5

6a1

a2 =⋅ , de unde a

1a2 x

12

5x ⋅= . Această relaţie este înlocuită în restricţia

bugetară: 3005.010025.0x5.0x25.0 a2

a1 ⋅+⋅=+ , deci 175x

12

5

2

1x

4

1 a1

a1 =⋅+ .

Rezultă a1x = 381.82 (kg) şi a

2x = 159.09 (kg). Sintetic:

Dotare

iniţială Necesar Cerere netă

bunul 1 a1x =100

a1x =381.82 a

1z =a1x - a

1x = +281.82 Agentul a

bunul 2 a2x =300

a2x =159.09

a2z =

a2x -

a2x = -140.91

Cu alte cuvinte, soluţia optimă a consumatorului a constă în oferirea

pe piaţă a circa 141 kg de mere şi achiziţionarea a 282 kg de grâu. Vânzarea

merelor la 0.5€/kg îi aduce 70.5€, adică suma necesară pentru achiziţionarea

cantităţii dorite de grâu. Deoarece preţurile se modifică (mai exact, raportul

preţurilor) dreapta bugetului pivotează în jurul punctului construit pornind

de la dotarea iniţială a individului. Combinaţiile cerute (adică optime)

asociate fiecărui raport al preţurilor desemnează o curbă numită curba

ofertă-cerere (vezi graficul 12.3.3g) pentru individul h.

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

104

Figura 12.3.3g: Cererile nete şi curba contractelor

h =

a

h=b

x

A

B

curba ofertă / cerere

pentru h = a

Unitatea de învăţare 13: Tipologia pieţelor

105

Unitatea de învăţare 13. Tipologia pieţelor

Cuprins

13.1. Matricea Stackelberg

13.2. Concurenţa pură şi perfectă

Clasificarea uzuală a pieţelor porneşte de la numărul de cumpărători şi numărul de vânzători care se întâlnesc pentru stabilirea preţului şi realizarea

tranzacţiilor.

Existenţa unui număr mare de producători şi a unui număr mare de

cumpărători sunt condiţii necesare dar nu şi suficiente pentru funcţionarea

modelului teoretic al pieţei cu o concurenţă pură şi perfectă. Acest model

ideal de piaţă presupune realizarea şi altor condiţii.

13.1. Matricea Stackelberg

Atunci când un singur producător/vânzător se confruntă cu un număr suficient de mare de cumpărători, astfel încât nu există cumpărători care să exercite o influenţă semnificativă asupra pieţei (atomicitatea cererii), situaţia

respectivă este caracterizată ca fiind monopol. Există oligopol, dacă numărul

producătorilor este mic şi se păstrează condiţiile de atomicitate a cererii.

Duopolul este un caz particular al oligopolului, în care pe piaţă se confruntă

doar doi producători.

Matricea Stackelberg

Oferta

Cererea

Număr mare

de producători

Puţini

producători

Un singur

producător

Număr mare de

cumpărători Concurenţă Oligopol Monopol

Puţini

cumpărători Oligopson

Oligopol

bilateral

Monopol

contrat

Un singur

cumpărător Monopson

Monopson

contrat

Monopol

bilateral

Monopsonul reprezintă o situaţie simetrică monopolului, adică este

situaţia în care există un singur cumpărător, care se confruntă cu un număr suficient de mare de producători (şi nu există producători care să exercite o

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

106

influenţă semnificativă asupra pieţei – atomicitatea ofertei). Există oligopson

pe piaţă dacă numărul cumpărătorilor este mic, în condiţii de atomicitate a

ofertei. La fel, duopsonul este un caz particular al oligopsonului, în care pe

piaţă există doar doi cumpărători.

Matricea Stackelberg prezintă şi situaţiile intermediare. Dacă un

singur producător se confruntă pe piaţă cu un singur cumpărător există un

monopol bilateral, iar dacă un număr mic de producători se confruntă cu un

număr mic de cumpărători există un oligopol bilateral. Duopolul bilateral se

defineşte în mod similar, ca un caz particular al oligopolului bilateral. Dacă un producător se confruntă cu un număr mic de cumpărători, situaţia este

definită drept monopol contrat, iar dacă un consumator se confruntă cu un

număr mic de producători, monopsonul este contrat.

13.2. Concurenţa pură şi perfectă

În analizele precedente am admis implicit că firmele operează pe o

piaţă în care concurenţa este pură şi perfectă. Or, acest lucru este posibil doar

dacă sunt verificate o serie de ipoteze.

a) Omogenitatea produsului. Bunurile produse de firmele care operează

pe piaţă sunt perfect identice.

Consecinţă: Fiecare consumator poate să cumpere bunul de la oricare

dintre producători.

b) Atomicitatea pieţei: în formarea ofertei şi a cererii pe piaţă participă

un număr suficient de mare de agenţi economici, astfel încât fiecare

dintre aceştia are o dimensiune neglijabilă în raport cu dimensiunea

pieţei.

Consecinţă: Nici un operator nu-şi poate impune propriul preţ (de

vânzare sau de cumpărare) pe piaţă. c) Intrarea şi ieşirea de pe piaţă sunt libere: Nu există barieră juridică,

economică sau instituţională care să împiedice intrarea pe piaţă a

noilor producători, sau consumatori. De asemenea, nu există bariere,

de orice natură, la ieşirea de pe piaţă. Consecinţă: Piaţa este deschisă pentru concurenţii potenţiali, atât din

perspectiva cererii, cât şi a ofertei.

d) Transparenţa: toţi agenţii sunt perfect informaţi asupra bunului care se

tranzacţionează şi a preţurilor la care se efectuează tranzacţiile.

Consecinţă: Tranzacţiile se efectuează la un preţ unic: preţul pieţei.

Unitatea de învăţare 13: Tipologia pieţelor

107

e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie: factorii de producţie (în

special munca şi capitalul) se îndreaptă spre acele activităţi în care

sunt cel mai bine valorificaţi. Consecinţă: Profiturile pozitive atrag noi firme (capitalurile sunt atrase

spre acele plasamente care oferă cele mai mari profituri), salariile mari

atrag lucrătorii.

Consecinţa esenţială care decurge din ansamblul acestor proprietăţi este aceea că, în condiţiile de concurenţă pură şi perfectă, preţul de pe piaţă

este determinat de ansamblul comportamentelor agenţilor economici şi

fiecare operator individual ia acest preţ ca fiind dat (este price taker).

Acest preţ este stabilit de o mână invizibilă (Adam Smith)18

, care

armonizează interesele individului cu optimul bunăstării sociale. Principiul

mâinii invizibile desemnează un proces prin care combinarea deciziilor şi

comportamentelor economice care sunt optime la nivel individual contribuie

la realizarea interesului general, fără ca fiecare agent economic să urmărească în mod conştient acest lucru: "Nu de bunăvoinţa măcelarului, a

fabricantului de bere sau a brutarului depinde ceea ce vom avea la cină, ci de

modul în care aceştia îşi urmăresc propriul interes. Noi înşine nu ne adresăm

omeniei lor, ci egoismului lor şi nu despre propriile noastre nevoi vom vorbi

cu ei, ci despre propriile lor avantajele."19

.

Orice nerespectare a uneia dintre ipotezele prezentate, are ca efect

apariţia în modelul pieţei a unei componente specifice concurenţei

imperfecte. În realitate, respectarea tuturor acestor condiţii este extrem de

dificilă, astfel încât concurenţa perfectă este mai degrabă excepţia de la

regulă, nu regula. De aceea, este importantă analiza situaţiilor la care se

ajunge prin relansarea acestor ipoteze.

Nerespectarea ipotezei de atomicitate a cererii şi a ofertei poate avea

ca efect apariţia diferitelor structuri ale pieţei. De altfel, tipologia pieţelor

descrisă prin matricea Stackelberg porneşte chiar de la condiţia de

atomicitate şi diferitele variante de încălcare a ipotezei respective.

18

Adam Smith, 1962, Avuţia naţiunilor, Editura Academiei, vol.I, pag. 41-43. 19

"It is not from the benevolence of the butcher, the brewer, or the baker, that we expect

our dinner, but from their regard to their own interest. We address ourselves, not to their

humanity but to their self-love, and never talk to them of our own necessities but of their

advantages." (Smith Adam, 1776, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of

Nations, Book I: Of the Causes of Improvement in the productive Powers of Labour, and

of the Order according to which its Produce is naturally distributed among the different

Ranks of the People, Chapter II: Of the Principle which gives Occasion to the Division of

Labour, I.2.2)

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

108

Nerespectarea ipotezei de omogenitate a produsului duce la o formă de

concurenţă imperfectă, denumită concurenţa monopolistă, întâlnită atunci

când produsele sunt diferenţiate prin marcă. Deşi există pe piaţă un număr

mare de producători pentru bunul respectiv, totuşi, se manifestă un anumit

tip de monopol asupra produsului de marcă.

Firmele concurează pe piaţă, însă marca le oferă o marjă de manevrare

a preţului pentru propriul produs. Condiţia de informarea perfectă

(transparenţa perfectă a pieţei) este, de asemenea, dificil de realizat.

Nerespectarea acestei ipoteze are ca efect apariţia unor alte modele ale pieţei,

numite pieţe cu asimetrie informaţională (selecţia adversă, hazardul moral).

Dacă dintre toate condiţiile menţionate este respectată doar cea care

prevede intrarea/ieşirea libere, se ajunge la conceptul de piaţă disputabilă

sau contestabilă. Noţiunea de piaţă disputabilă reprezintă o generalizare a

conceptului de piaţă cu o concurenţă perfectă. Teoria pieţelor disputabile

(contestabile) consideră că monopolul natural este forţat să se comporte în

mod optimal dacă este supus ameninţării credibile a unor intrări potenţiale,

care ar putea veni să-i conteste, să-i dispute piaţa. Această teoremă, numită a

mâinii invizibile slabe presupune totuşi că sunt îndeplinite câteva condiţii:

− libertatea de intrare;

− libertatea de ieşire, mai exact, absenţa costurilor irecuperabile;

− sensibilitatea cererii în raport cu preţul mai mare decât viteza de

reacţie a monopolului faţă de intrarea unui concurent.

Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei

109

Unitatea de învăţare 14. Distorsiuni ale concurenţei

Cuprins

14.1. Monopolul şi oligopolul, monopsonul şi oligopsonul, înţelegerile pe

piaţă

14.2. Reglementarea pieţelor

14.1. Monopolul şi oligopolul, monopsonul şi oligopsonul, înţelegerile pe piaţă

Piaţa de monopol este caracterizată prin prezenţa unui singur

producător (vânzător) al unui bun omogen şi printr-o puternică atomicitate a

cererii. Ca orice firmă, monopolul poate decide nivelul producţiei proprii.

Spre deosebire de concurenţa perfectă, monopolul poate controla şi nivelul

preţului. Însă, preţul şi volumul vânzărilor nu pot fi controlare simultan.

Aceasta deoarece firma în situaţie de monopol se confruntă cu întreaga

cerere pe piaţă, iar cererea este determinată de factorii specifici şi, în esenţă, pentru bunuri normale, este descrescătoare în raport cu preţul. Aceasta

înseamnă că, la valori diferite ale preţului, solicitările pe piaţă vor fi diferite.

Deci, monopolul poate controla preţul (şi producţia proprie), dar atunci nu

poate impune volumul vânzărilor (determinat de cerere). De asemenea,

având în vedere funcţia inversă a cererii (determinarea preţului ca funcţie a

volumului tranzacţiilor), monopolul poate stabili cantitatea oferită pe piaţă, dar, în această situaţie, nu poate impune preţul la care se vor realiza

tranzacţiile.

De exemplu (figura 14.1), să presupunem că firma oferă pe piaţă

cantitatea q1. Această cantitate poate fi vândută la preţul p1 (punctul A de pe

curba cererii globale). Dacă doreşte să vândă o cantitate mai mare (q2), va

trebui să accepte un preţ mai mic: volumul q2 al producţiei poate fi

tranzacţionat pe piaţă doar la preţul p2 (punctul B). În această situaţie,

monopolul controlează volumul tranzacţiei, nu însă şi preţul pe piaţă. Să presupunem că, pornind de la situaţia iniţială A(q1, p1), firma

doreşte să crească preţul, de exemplu, la p3. Însă, la acest preţ, pe piaţă

cererea se reduce până la nivelul q3 (punctul C, pe curba cererii globale). În

această situaţie, monopolul impune preţul, nu însă şi volumul tranzacţiilor.

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

110

Figura 14.1: Venitul monopolului

Există mai multe cauze care pot duce la apariţia monopolului:

a) Monopolul natural (sursa: tehnologia)

b) Controlul unei resurse rare sau a unui brevet de fabricaţie

c) Monopolul instituţional (sau public)

d) Comportamentele strategice ale firmelor.

În cazul monopolului, toată cererea de pe piaţă (obţinută prin

agregarea cererilor individuale) se adresează unei singure firme. Admitem

ipoteza că se respectă condiţia de atomicitate a cererii. Cererea globală a

pieţei este descrescătoare în funcţie de preţ. Rezultă că, spre deosebire de

concurenţa pură şi perfectă, unde cererea totală este descrescătoare în raport

cu preţul, însă fiecare firmă se confruntă cu cerere care este paralelă cu axa

cantităţilor (firma este în situaţia de a prelua preţul pieţei, fără să-l poată controla – price taker), în situaţia de monopol, firma se confruntă cu o cerere

descrescătoare faţă de preţ şi, în consecinţă, monopolul va ţine seama de

funcţia de cerere în maximizarea profitului.

În cazul monopolului, profitul va fi maxim atunci când venitul

suplimentar obţinut prin creşterea cu o unitate a producţiei şi a vânzărilor

(venitul marginal) este egal cu sporul de cost generat de realizarea acestei

unităţi suplimentare de produs (costul marginal). Echilibrul în cazul pieţei de

monopol se realizează la un nivel al producţiei inferior şi la un preţ superior

echilibrului concurenţial.

Puterea de piaţă exprimă forţa şi abilitatea firmei de a influenţa preţul

produsului pe care îl vinde. Pe piaţa de monopol, puterea firmei măsoară

preţ

cantitate

C

A

p2

p1

q2 q1 O

Funcţia de cerere p3

q3

B

Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei

111

capacitatea monopolului de a menţine preţul deasupra celui practicat pe piaţa

concurenţială:

ε−=

− 1

)q(p

)q(Cm)q(p

unde p(q) este preţul Cm(q) - costul marginal, iar ε este elasticitatea cererii

în raport cu preţul, pentru bunul produs de monopol. Expresia precedentă reprezintă indicele Lerner, indice care măsoară puterea pe piaţă a

monopolului.

Piaţa concurenţială pură şi monopolul reprezintă cele două extreme ale

structurii pieţei. În realitate, situaţia care se întâlneşte cel mai des pe piaţă este una intermediară: există mai multe firme care formează oferta, fără a se

ajunge la atomicitatea pieţei.

Pe piaţa de oligopol există concurenţă între firme, însă spre deosebire

de situaţia concurenţei pure şi perfecte, existenţa unui mic număr de

vânzători determină apariţia puterii pe piaţă a firmelor. În cazul oligopolului,

fiecare firmă este capabilă să identifice relativ exact concurenţii şi să ţină

seama de comportamentul lor atunci când ia propriile decizii privind

cantităţile produse sau preţul. În consecinţă, apare o anumită interdependenţă între deciziile firmelor. Această interdependenţă corespunde existenţei

comportamentelor strategice care ţin seama de reacţiile concurenţilor în

adoptarea deciziilor firmei.

O piaţă este în situaţia de oligopol atunci când există un număr mic de

producători, iar acţiunile unui producător au o influenţă semnificativă asupra

deciziei adoptate de firmele concurente. Interacţiunile între firmele instalate

pe piaţă se pot realiza prin intermediul cantităţilor (concurenţa în cantităţi) sau a preţurilor (concurenţa în preţuri). Firmele respective pot, de asemenea,

să încerce o cooperare pentru a se apropia de o situaţie de monopol.

Cauzele oligopolului sunt apropiate celor care determină apariţia

monopolului. Cauzele instituţionale sau cele indirecte sunt comune celor

două situaţii. În mod general, situaţiile de oligopol sunt susţinute de

barierele la intrare care descurajează intrarea pe piaţă a unor noi concurenţi.

În general, există trei surse ale barierelor la intrare:

− Economiile de scară: ca şi în cazul monopolului, necesitatea

producerii unui anumit nivel minim pentru a atinge costurile unitare

cele mai mici poate fi o barieră de intrare.

− Diferenţa absolută a costurilor: faţă de firmele existente deja, firma

care intră pe piaţă poate avea costuri mai ridicate, oricare ar fi nivelul

său de producţie; acest tip de dezavantaj se explică prin faptul că, fiind

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

112

deja prezente pe piaţă, firmele vechi (instalate) au putut acumula o mai

bună cunoaştere a tehnologiei

− Diferenţierea produselor poate apărea atunci când consumatorii fac

diferenţă între variantele produsului realizate de firme diferite (efectul

de marcă). În această situaţie, firma nou venită poate fi forţată să practice un preţ mai mic, sau să angajeze cheltuieli de publicitate

pentru a putea atrage consumatorii.

Duopolul reprezintă un caz particular al situaţiei de monopol. Pe piaţa

de duopol, există doar două firme care produc un bun omogen (nu există diferenţiere de produs), iar cererea păstrează caracteristicile de atomicitate.

Deciziile fiecărei firme, privind volumul producţiei şi preţul, influenţează deciziile similare ale celeilalte firme.

Dacă pe o piaţă există două firme care produc un bun omogen, atunci

există patru variabile care trebuie urmărite: preţul pe care fiecare firmă îl

solicită şi cantităţile produse de fiecare firmă. Dacă una dintre firme

stabileşte preţul înaintea celeilalte, numim prima firmă lider de preţ, iar pe

cealaltă satelit în raport cu preţul. În mod similar, o firmă poate să stabilească prima cantităţile produse, caz în care este numită lider pentru

cantităţi, iar cealaltă firmă satelit pentru cantităţi.

Pe de altă parte, este posibil ca atunci când o firmă îşi formează

opţiunile să nu cunoască alegerile făcute de cealaltă firmă. Există în această situaţie două posibilităţi: firmele aleg simultan preţurile, sau simultan

cantităţile produse. Există, totodată, o altă formă posibilă de interacţiune. În

loc de a concura una împotriva celeilalte, într-o formă sau alta, firmele pot să

coopereze. În acest caz, cele două firme pot să stabilească împreună preţul şi cantităţile astfel încât sa maximizeze profitul total.

Monopsonul şi oligopsonul reprezintă structuri ale pieţei similare

monopolului respectiv, oligopolului, în situaţia în care distorsiunea apare din

atomicitatea cererii.

14.2. Reglementarea pieţelor

În mod general20

, reglementarea este definită ca fiind intervenţia

puterii publice pe o piaţă. În teoria economică a reglementării sunt cunoscute

patru şcoli importante:

− Economia publică tradiţională

20

Subcapitolul 14.2 preia, în rezumat, teoria prezentată în Bialès Ch., 1999, Marches et

règles, Faculté d'Économie, droit et gestion d'Orléans, IUFM d'Orléans

Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei

113

− Economia publică industrială

− Noua economie publică − Economia publică instituţională.

1) Economia publică tradiţională a reglementării. Potrivit acestei teorii,

reglementarea are ca scop atenuarea eşecului pieţei. Reglementarea

este realizată de un planificator ideal, care nu este preocupat decât de

eficacitatea acţiunilor sale şi este întotdeauna absolut independent faţă

de grupurile de presiune şi de puterile publice. Reglementarea propusă de economia publică tradiţională constă în a fixa – administrativ –

preţul la nivelul costului marginal (soluţia este denumită de rang I), cu

alocarea unei subvenţii pentru firmă în vederea compensării pierderilor. Aceasta deoarece, datorită randamentelor crescătoare,

costul marginal nu este doar continuu descrescător ci, de asemenea,

este de obicei inferior costului mediu: tarifarea care egalizează preţul

şi costul marginal conduce deci firma la înregistrarea unui deficit

sistematic, ceea ce are ca efect apariţia a două riscuri pentru

colectivitate:

– finanţarea subvenţiilor acordate monopolului se realizează prin

intermediul prelevărilor obligatorii, care pot genera ineficacitate

având efecte distorsionante;

– subvenţiile pot juca un rol pervers, fiind interpretate ca prime

pentru o gestiune mai puţin riguroasă.

2) Economia industrială a reglementării: Reglementarea propusă de

economia industrială în cazul monopolului natural mono-produs

presupune tarifarea administrată la nivelul costului mediu. Aceasta

respectă restricţia bugetară a monopolului, dar are ca efect o

diminuare a bunăstării sociale (soluţia este numită de rangul II, sau

soluţie de tipul cel mai mic rău). În cazul monopolului multi-produs,

teoria reglementării propune regula Ramsey-Boiteux: utilizatorii

trebuie să plătească un preţ a cărui ecart în raport de costul marginal să fie cu atât mai ridicat cu cât utilizatorii sunt mai mult captivi. Mai

exact, acest ecart trebuie să fie invers proporţional cu elasticitatea

cererii faţă de preţ. Soluţia de rangul II este dificil de aplicat pentru

monopolul multi-produs. Ar trebui să se determine pentru diferite

produse oferite, preţuri suficient de mari pentru a acoperi global

costurile fixe, minimizând pierderea de bunăstare (surplusul) a

consumatorilor. Pentru a respecta restricţia bugetară a producătorului,

aceste preţuri trebuie să fie superioare costului marginal, dar problema

este a diferenţierii, astfel încât pierderea de surplus să fie aceeaşi

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

114

pentru diferita categorii de consumatori. Regula Ramsey-Boiteux

constă în a determina utilizatorii să plătească un preţ a cărui ecart în

raport de costul marginal să fie cu atât mai ridicat cu cât utilizatorii

sunt mai mult captivi. Mai exact, acest ecart trebuie să fie invers

proporţional cu elasticitatea cererii faţă de preţ. În varianta Stigler a

economiei industriale a reglementării se consideră că planificatorul

este supus unor presiuni diverse, iar reglementarea este miza unui

anumit tip de negociere: pe de o parte sunt cei care oferă reglementarea, adică politicienii şi funcţionarii (care urmăresc scopuri

specifice: politicienii să fie realeşi, iar funcţionarii să-şi mărească puterea tehnocratică); pe de altă parte sunt cei care solicită reglementarea, firmele (care caută în esenţă protecţia prin diferite

forme de susţinere şi participare la viaţa publică). Stigler ridică la rang

de teorie teza sa privind capturarea de către firme a procesului de

reglementare. Concluzia este că trebuie evitată orice reglementare,

deoarece este o sursă de risipă.

3) Noua teorie economică a reglementării. Pentru această şcoală

(reprezentată în special de J.-J. Laffont şi J. Tirole), ca şi pentru teoria

publică tradiţională, reglementarea este necesară, dar, ca în cazul şcolii

industriale, reglementarea nu poate fi perfectă. Planificatorul (în

original, fr.: le réglementeur21

) prezintă, în special, două imperfecţiuni

legate de asimetria informaţională. Asimetria informaţională afectează calitatea reglementării în acelaşi timp în aval (riscul de selecţie

adversă) şi în amonte (riscul hazardului moral):

– În aval, planificatorul suferă de o asimetrie informaţională vis-

à-vis de obiectul reglementării. Cel care reglementează, are

nevoie pentru a fixa regulile care trebuie respectate şi pentru a

controla aplicarea acestora de informaţii pe care cei afectaţi de

reglementare pot avea interesul să le ascundă. La fel ca în toate

cazurile de acest tip, cel care are un deficit de informaţii – aici,

planificatorul – trebuie să promoveze măsuri incitative.

– În amonte, cel care stabileşte reglementările beneficiază de o

asimetrie informaţională faţă de autoritatea care îl tutelează.

Autoritatea respectivă este reprezentanta interesului general, în

timp ce planificatorul poate fi sensibil la interesele sale

particulare, de exemplu, în termeni de putere (politică, economică, administrativă). O modalitate de a evita

21

Bialès Ch., 1999, Marches et règles, Faculté d'Économie, droit et gestion d'Orléans,

IUFM d'Orléans

Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei

115

comportamentele oportuniste ale planificatorului este aceea de a

delimita net domeniul său de responsabilitate si de a fixa clar

relaţiile sale cu autoritatea tutelară.

Soluţia propusă de noua economie publică a reglementării vizează incitarea monopolului la auto-disciplinare.

4) Economia instituţională a reglementării este fundamentată pe studiile

lui R. Coase privind costurile tranzacţiei. Coase reproşează teoriei

microeconomice tradiţionale că raţionează ca şi când mecanismul

pieţei ar fi gratuit, în timp ce orice mecanism de coordonare

antrenează costuri, numite costuri de tranzacţie (costuri de căutare, de

colectare, de triere şi de prelucrare a informaţiei necesare, costuri de

negociere între parteneri, costuri de obţinere a preţului adecvat, costuri

de redactare a contractului, costuri de urmărire a contractului şi de

supraveghere a execuţiei acestuia, ...). Potrivit lui Coase, costurile de

tranzacţie nu sunt nule, şi acestea trebuie luate în considerare atunci

când se apreciază dacă reglementarea este benefică sau nu.

Reglementarea se justifică doar dacă sunt îndeplinite simultan două

condiţii: – costurile de tranzacţie generate de reglementare trebuie să fie

inferioare beneficiilor aşteptate în urma reglementării ;

– costurile de tranzacţie ale reglementării trebuie să fie inferioare

celor generate de alte soluţii care pot fi avute în vedere: Coase

propune deci un demers empiric de comparare a diferitelor

soluţii posibile şi de evaluare a costurilor de tranzacţie asociate.

Obţinerea unei soluţii optimale nu necesită neapărat o reglementare.

Mai multe căi naturale – private pot fi avute în vedere:

(a) Favorizarea competiţiei prin

− reducerea barierelor, pentru a face piaţă disputabilă (competiţie ex

post). Teoria pieţelor contestabile consideră că monopolul natural este

forţat să se comporte în mod optimal dacă este supus ameninţării credibile a unor intrări potenţiale, care ar putea veni să-i conteste, să-i dispute piaţa. Această teoremă, numită a mâinii invizibile slabe

presupune totuşi că sunt îndeplinite patru condiţii:

– libertatea de intrare;

– libertatea de ieşire, mai exact, absenţa costurilor irecuperabile;

– sensibilitatea cererii în raport cu preţul mai mare decât viteza de

reacţie a monopolului faţă de intrarea unui concurent;

– nu există subvenţii încrucişate în ceea ce priveşte tarifele

practicate.

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

116

Cea de-a doua condiţie face ca această teorie să fie considerată

puţin aplicabilă în domeniul industriilor în reţea, deoarece în aceste

industrii costurile fixe sunt net ireversibile. Sistemul contractelor pe

termen lung cu opţiune permite evitarea obstacolelor legate de

costurile de ieşire irecuperabile. În acest sistem, un concurent potenţial

poate încerca să convingă clienţii că el este în măsură să furnizeze

servicii la cel mai bun preţ şi să obţină de la clienţi angajamentul că se

vor aproviziona de la el pe o anumită perioadă, atunci când va fi

operaţional. Dacă numărul de contracte pare suficient, concurentul

potenţial se lansează în construcţia propriei reţele, sau negociază cu

monopolistul pentru a evita duplicarea instalaţiilor. Însă, adoptarea

acestui sistem presupune reunirea a două condiţii: prima, posibilă, fără îndoială, este intervenţia puterii publice pentru garantarea liberei

negocieri a contractelor şi respectarea efectivă a angajamentelor; cea

de-a doua, din contră nerealistă, este dimensiunea redusă a costurilor

de tranzacţie (costuri de căutare a clienţilor, de informare a lor şi de

negociere a contractelor).

− promovarea licitaţiilor (competiţia ex ante): colectivităţile locale

favorizează competiţia firmelor prin acordarea în concesiune, pe o

perioadă dată, a producţiei anumitor servicii, cum sunt colectarea

deşeurilor menajere sau distribuirea apei.

În practică, sunt cunoscute două căi de favorizare a competiţiei:

– Divizarea teritoriul în zone, iar fiecare zonă este acordată unui

monopolist, incitându-i pe diferiţii producători să se apropie de

performanţele celui mai bun dintre ei.

– Crearea artificială, chiar dacă se duplică anumite elemente de

infrastructură, a unui duopol ne-simetric impunând monopolului

dominant un concurent de talie mică, protejat dacă este necesar

de autoritatea de reglementare.

(b) Dezvoltarea concurenţei alternative (intermodale) prin intermediul

progresului tehnologic şi a multiplicării modalităţilor tehnice de

răspuns la nevoile utilizatorilor. Serviciile de transport ilustrează uşor

concurenţa intermodală: transport feroviar / transport rutier/avion etc.

Problemă rezolvată 1 Demonstraţi că, în cazul în care oferta pe o piaţă reacţionează cu

întârziere, ( )1tst

st pQQ −= , stabilitatea echilibrului este asigurată numai dacă,

în valoare absolută, panta dreptei cererii este mai mare decât înclinaţia

dreptei ofertei.

Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei

117

Rezolvare:

Fie funcţia de ofertă dată de ecuaţia ( ) 1t1tst bpapQ −− += şi funcţia de

cerere lineară ( ) ttdt dpcpQ −= . Din condiţia de echilibru inter-temporal

( ) ( )edte

st pQpQ = rezultă preţul de echilibru (pe):

db

acpe

+

−= . Din

( ) ( )tdt1t

st pQpQ =− rezultă

d

acp

d

bp 1tt

−+

−= − . Soluţia ecuaţiei omogene

ataşate 0pd

bp 1tt =+ − este

t

td

bkp

−= iar o soluţie particulară este dată de

preţul de echilibru db

acpe

+

−= . Din condiţia iniţială t = 0, rezultă k = p0 – pe,

deci ( ) e

t

e0t pd

bppp +

−−= . Stabilitatea echilibrului este asigurată dacă

|-b/d| < 1, unde b este înclinaţia (panta) dreptei ofertei, iar d este înclinaţia

dreptei cererii. Pentru bunuri normale, b > 0 şi d > 0, deci condiţia de

echilibru este 0 < b/d < 1, de unde rezultă -1 < -b/d < 0. Dacă panta dreptei

cererii (d) este mai mare decât înclinaţia dreptei ofertei (b), atunci pt

converge oscilatoriu spre pe.

Problema rezolvată 2

Presupunem că oferta pe piaţa unui produs depinde de preţul

înregistrat la momentul t-1, după relaţia ( )1tst pQ − = 20 + 4pt-1, iar funcţia de

cerere este lineară în raport cu preţul la momentul t: ( )tdt pQ = 900 – 7pt. La

momentul iniţial, p0 = 100€. Calculaţi preţul şi cantitatea de echilibru

Rezolvare Oscilaţiile în timp ale preţului, sunt calculate pe baza relaţiei

d

acp

d

bp 1tt

−+

−= − , adică

7

20900p

7

4p 1tt

−+

−= − .

Deoarece 8074

20900

db

acpe =

+

−=

+

−= . Soluţia generală

( ) e

t

e0t pd

bppp +

−−= devine 80

7

420p

t

t +

−=

Datele sunt prezentate în tabelul şi în graficele următoare.

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

118

t pt t pt

0 100 13 79.98615

1 68.57143 14 80.00792

2 86.53061 15 79.99548

3 76.26822 16 80.00258

4 82.13244 17 79.99852

5 78.78146 18 80.00084

6 80.69631 19 79.99952

7 79.60211 20 80.00028

8 80.22737 21 79.99984

9 79.87008 22 80.00009

10 80.07424 23 79.99995

11 79.95758 24 80.00003

12 80.02424 25 79.99998

65

70

75

80

85

90

95

100

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

timp

pre

t

Oscilaţiile preţului în modelul cobweb

Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei

119

60

65

70

75

80

85

90

95

100

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

timp

pre

t

Oscilaţiile preţului în modelul cobweb, pentru |-b/d| = 0.40

60

65

70

75

80

85

90

95

100

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

timp

pre

t

Oscilaţiile preţului în modelul cobweb, pentru |-b/d| = 0.625

Problema rezolvată 3 Calculaţi preţul de echilibru dacă oferta pe piaţa unui produs este

( )1tst pQ − = 20 + 17pt-1, iar funcţia de cerere în raport cu preţul la momentul t

este: ( )tdt pQ = 900 – 16pt. Admitem că la momentul iniţial p0 = 100€.

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

120

Rezolvare

Preţul de echilibru se calculează astfel: pt = 20(-17/16)t + 80 şi

oscilaţiile se amplifică.

t pt t pt t pt

0 100.00 8 112.48 16 132.76

1 58.75 9 45.49 17 23.94

2 102.58 10 116.67 18 139.56

3 56.01 11 41.04 19 16.72

4 105.49 12 121.40 20 147.24

5 52.92 13 36.01 21 8.56

6 108.77 14 126.73 22 155.90

7 49.43 15 30.34

0

20

40

60

80

100

120

140

160

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20

timp

pret

Oscilaţiile preţului în modelul cobweb, pentru |-b/d| = 1.0625. Dacă |-b/d|

este supraunitar, oscilaţiile se amplifică

Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei

121

Teste de evaluare a cunoştinţelor Timp estimat: 60 minute

1. Într-o piaţă concurenţială, preţul de echilibru este determinat de:

a) preţul maxim pe care oricare consumator este dispus să-l plătească;

b) preţul minim pe care oricare producător este dispus să-l accepte;

c) intersecţia cererii cu oferta;

d) preţul stabilit de cel mai mare producător;

e) preţul stabilit de cea mai influentă asociaţie de protecţie a

consumatorilor.

2. Dacă cererea creşte mai încet decât oferta, preţul de echilibru:

a) creşte; b) scade;

c) nu se modifică, pentru că atât cererea cât şi oferta cresc;

d) creşte dacă scade costul mediu;

e) scade doar dacă scade costul mediu.

3. Când cererea creşte mai mult decât oferta, preţul de echilibru:

a) creşte; b) scade; c) nu se modifică;

d) devine un preţ maxim administrat;

e) devine un preţ minim administrat.

4. Pe o piaţă concurenţială, cererea şi oferta de bunuri se reduc simultan,

în aceeaşi proporţie. Atunci, faţă de situaţia de echilibru iniţial, noul preţ de

echilibru:

a) este mai mare; b) este mai mic; c) întâi scade, apoi creşte;

d) rămâne la acelaşi nivel; e) nu se poate preciza evoluţia preţului.

5. Pe o piaţă concurenţială, cererea şi oferta de bunuri se reduc simultan,

în aceeaşi proporţie. Atunci, faţă de situaţia de echilibru iniţial:

a) cantitatea de echilibru creşte şi preţul de echilibru creşte;

b) cantitatea de echilibru creşte şi preţul de echilibru scade;

c) cantitatea de echilibru creşte şi preţul de echilibru rămâne la acelaşi

nivel;

d) cantitatea de echilibru se reduce şi preţul de echilibru rămâne la

acelaşi nivel;

e) cantitatea de echilibru se reduce şi preţul de echilibru creşte.

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

122

6. În cazul bunurilor normale, atunci când venitul creşte, cererea:

a) scade; b) creşte; c) rămâne constantă; d) este întotdeauna nulă; e) întâi scade, apoi creşte.

7. În cazul bunurilor normale, atunci când venitul scade, cererea:

a) scade; b) creşte; c) rămâne constantă; d) este întotdeauna nulă; e) întâi scade, apoi creşte.

8. Dacă preţul pieţei este mai redus decât cel de echilibru, atunci:

a) creşte cantitatea produsă; b) scade preţul;

c) cresc costurile de producţie;

d) se manifestă penurie pe acea piaţă; e) creşte numărul de angajaţi.

9. Care va fi efectul impunerii la un moment dat pe piaţă a unui preţ mai

mic decât preţul de echilibru?

a) apariţia, într-o primă fază a unui exces de cerere;

b) apariţia, într-o primă fază a unui exces de ofertă;

c) apariţia, într-o primă fază a unui deficit de cerere urmat de

micşorarea volumului vânzărilor;

d) apariţia, într-o primă fază a unui deficit de cerere urmat de

creşterea volumului vânzărilor;

e) apariţia unui excedent de ofertă, însoţit de creşterea volumului

vânzărilor;

10. Care va fi efectul impunerii la un moment dat pe piaţă a unui preţ mai

mare decât preţul de echilibru?

a) apariţia, într-o primă fază a unui exces de cerere;

b) apariţia, într-o primă fază a unui exces de ofertă; c) apariţia, într-o primă fază a unui deficit de cerere urmat de

micşorarea volumului vânzărilor;

d) apariţia, într-o primă fază a unui deficit de cerere urmat de

creşterea volumului vânzărilor;

e) apariţia unui excedent de ofertă, însoţit de creşterea volumului

vânzărilor;

11. Funcţiile cererii (D) şi a ofertei (Of) pentru un anumit bun sunt: D(p)

= 270 – 3p; Of(p) = 6p, unde p este preţul bunului respectiv. În acest caz,

preţul şi cantitatea de echilibru sunt:

a) 20; 300; b) 20; 225; c) 25; 250; d) 30; 180; e) 30; 200.

Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei

123

12. Funcţiile cererii (D) şi a ofertei (Of) pentru un anumit bun sunt: D(p)

= 280 – 8p; Of(p) = 6p, unde p este preţul bunului respectiv. În acest caz,

preţul şi cantitatea de echilibru sunt:

a) 20; 20; b) 120; 20; c) 20; 120; d) 30; 100; e) 100; 30.

13. Pe piaţa unui bun apare un exces de cerere. Dacă piaţa este

concurenţială, atunci:

a) preţul este sub nivelul de echilibru şi va înregistra o tendinţă de

creştere;

b) preţul este peste nivelul de echilibru şi va înregistra o tendinţă de

scădere;

c) preţul rămâne nemodificat;

d) elasticitatea cererii în raport cu preţul este negativă;

e) elasticitatea cererii în raport cu preţul este nulă.

14. Situaţia de monopol pe piaţa unui produs presupune:

a) oferta de mărfuri este reprezentată de un număr mic de producători;

b) oferta este concentrată la un singur producător;

c) există un număr mare de producători şi consumatori;

d) există atomicitatea cererii;

e) cererea este concentrată la un singur consumator.

15. O firmă monopolistă îşi maximizează profitul atunci când:

a) costul total mediu este egal cu venitul marginal;

b) costul variabil mediu este egal cu venitul marginal;

c) costul marginal este egal cu venitul marginal;

d) costul total mediu este minim;

e) venitul total este maxim.

16. Un monopolist are costul marginal dat de relaţia Cm = 3q, unde q este

producţia. Monopolistul se confruntă cu o cerere dată de relaţia p = 20 – q,

unde p este preţul. În scopul maximizării profitului, producţia trebuie să fie:

a) 3; b) 4; c) 5; d) 10; e) 20.

17. Oligopolul presupune:

a) un număr mare de vânzători şi puţini cumpărători;

b) un număr mare de cumpărători şi un singur vânzător;

c) un număr mare de vânzători şi cumpărători;

d) un număr mare de cumpărători şi câţiva vânzători mari;

e) un vânzător şi un cumpărător.

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

124

18. Duopolul presupune:

a) un număr mare de vânzători şi puţini cumpărători;

b) doi vânzători şi un număr mare de cumpărători;

c) un număr mare de vânzători şi de cumpărători;

d) un număr mare de vânzători şi doi cumpărători;

e) un vânzător şi un cumpărător.

19. Piaţa cu concurenţă de tip monopson apare atunci când:

a) oferta de mărfuri este reprezentată de un număr mic de producători;

b) oferta este concentrată la un singur producător;

c) există un număr mare de producători şi consumatori;

d) există atomicitatea cererii;

e) cererea este concentrată la un singur consumator.

20. Oligopsonul presupune:

a) un număr mare de vânzători şi puţini cumpărători;

b) un număr mare de vânzători şi un singur cumpărător;

c) un număr mare de vânzători şi de cumpărători;

d) un număr mare de cumpărători şi câţiva vânzători mari;

e) un vânzător şi un cumpărător.

Observaţie: Răspunsurile la aceste teste se pot consulta la finalul modului 3.

Dacă funcţia de utilitate este strict convexă, atunci,

pentru bunurile normale, funcţiile de cerere

individuale sunt descrescătoare în raport cu preţul.

Pentru consumatori diferiţi, funcţiile de cerere sunt

diferite, însă toate respectă legea cererii: pentru bunuri

normale, orice funcţie a cererii individuale este

descrescătoare în raport cu preţul.

Dacă toate funcţiile individuale de cerere sunt descrescătoare în raport

cu preţul, atunci şi funcţia cererii globale este descrescătoare în raport

cu preţul. Dacă venitul mediu creşte, consumatorii tind să-şi sporească

Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei

125

volumul cumpărăturilor, chiar dacă preţul bunurilor achiziţionate

rămâne nemodificat.

Posibilitatea de substituire a bunurilor, disponibilitatea şi preţul

bunurilor care pot să satisfacă aceleaşi nevoi influenţează cererea pe

piaţa unui bun: dacă preţul bunului substituent creşte, consumul

bunului considerat creşte şi invers. Dacă două bunuri sunt folosite

împreună de un consumator (sunt complementare) atunci creşterea

preţului pentru unul dintre bunuri are ca efect scăderea cererii pentru

celălalt.

Cererea globală poate fi influenţată şi de factori de natură non-

economică: factori sociali sau culturali, factori demografici, factori

naturali etc.

Curba ofertei individuale pe termen scurt se suprapune peste curba

costului marginal în porţiunea situată deasupra punctului de minim al

costului variabil mediu: curba ofertei este crescătoare în raport cu

preţul. Rezultă că oferta globală, calculată prin însumarea ofertelor

individuale, este, de asemenea, crescătoare în raport cu preţul. Curba

ofertei se modifică atunci când apar schimbări în factorii de influenţă, alţii decât preţul. Aceşti factori sunt de natură tehnologică, ţin de

costurile de producţie (preţul factorilor de producţie), de preţul şi

disponibilitatea produselor substituibile sau complementare. De

asemenea, oferta este influenţată de politica economică promovată la

un moment dat, precum şi de anumiţi factori speciali.

Dacă, pentru bunuri normale, curba cererii globale este

descrescătoare în raport cu preţul, iar curba ofertei globale este

crescătoare în raport cu preţul, atunci cele două curbe nu sunt

paralele, deci se intersectează. În anumite condiţii, intersecţia are loc

în cadranul pozitiv al planului determinat de axa preţurilor şi axa

producţiei. Punctul de intersecţie, proiectat pe cele două axe, indică preţul de echilibru, respectiv cantitatea de echilibru care se

tranzacţionează pe piaţă.

Ajustarea echilibrului se poate realiza prin preţuri (Warlas), sau prin

cantităţi (Marshall).

Piaţa de monopol este caracterizată prin prezenţa unui singur

producător (vânzător) al unui bun omogen şi printr-o puternică atomicitate a cererii. Monopolul poate decide nivelul producţiei

proprii şi nivelul preţului. Însă, preţul şi volumul vânzărilor nu pot fi

controlare simultan. Echilibrul în cazul pieţei de monopol se

Modulul 3: PIEŢE, PREŢURI, CONCURENŢĂ

126

realizează la un nivel al producţiei inferior şi la un preţ superior

echilibrului concurenţial

Puterea de piaţă exprimă forţa şi abilitatea firmei de a influenţa preţul

produsului pe care îl vinde. Pe piaţa de monopol, puterea firmei

măsoară capacitatea monopolului de a menţine preţul deasupra celui

practicat pe piaţa concurenţială. Puterea de piaţă a monopolului se

măsoară cu ajutorul indicelui Lerner.

O piaţă este în situaţia de oligopol atunci când există un număr mic de

producători, iar acţiunile unui producător au o influenţă semnificativă asupra deciziei adoptate de firmele concurente. Interacţiunile între

firme se pot realiza prin intermediul cantităţilor (concurenţa în

cantităţi) sau a preţurilor (concurenţa în preţuri). Firmele respective

pot, de asemenea, să încerce o cooperare pentru a se apropia de o

situaţie de monopol (înţelegerile pe piaţă).

Concluzia este următoarea:

Pentru bunuri normale, funcţia cererii globale este descrescătoare, iar

funcţia ofertei globale este crescătoare în raport cu preţul. Piaţa reprezintă

un mecanism prin intermediul căruia se realizează legătura dintre

cumpărători şi vânzători în vederea stabilirii preţului şi a cantităţii tranzacţionate dintr-un anumit produs. La preţul de echilibru, volumul

tranzacţiilor este maxim, toate solicitările din partea cumpărătorilor sunt

satisfăcute, iar producţia este în întregime contractată (nu există surplus sau

penurie de bunuri pe piaţă). Echilibrul în cazul pieţei de monopol se

realizează la un nivel al producţiei inferior şi la un preţ superior echilibrului

concurenţial.

Unitatea de învăţare 14: Distorsiuni ale concurenţei

127

Lucrări obligatorii

1. Jula N., Jula D., 2012, Microeconomie, Editura Mustang, Bucureşti,

pag. 204-210, 217-268, 286-337.

Lucrări complementare 1. Jula D., Jula N.-M., 2009, Teoria pieţelor concurenţiale, Editura

Mustang, Bucureşti, pag. 40-47, 77-233.

2. Lipsey R.G., Chrystal K.A, 1999, Economia pozitivă, Editura

Economică, Bucureşti, pag. 251-315.

3. Stiglitz J.E., Walsh C.E., 2005, Economie, Editura Economică,

Bucureşti, pag. 81-90, 215-270.

Întrebare Răspuns Întrebare Răspuns

1 c 11 d

2 b 12 c

3 a 13 a

4 d 14 b

5 d 15 c

6 b 16 b

7 a 17 d

8 d 18 b

9 a 19 e

10 b 20 a