Procedura extrădării pasive

Definiţie şi caracterizarePentru prima dată în legislaţia de specialitate, se dă în mod expres

definiţia extrădării pasive3, ca fiind procedura de extrădare în care România are calitatea de stat solicitat.

Astfel, activitatea procedurală şi procesuală ce se desfăşoară în statul solicitat de la primirea cererii de extrădare şi până la soluţionarea definitivă a acesteia poartă denumirea de extrădare pasivă.

Indiferent căruia dintre cele trei sisteme i-ar aparţine, guvernamental, mixt sau jurisdicţional, această activitate se desfăşoară potrivit legii statului solicitat şi a convenţiei încheiată cu statul solicitant.4

Condiţiile necesare acordării extrădării pasive - Condiţiile de fond

A. Condiţii referitoare la persoana infractoruluiConform art. 22 din legea 302/2004,pot fi extrădate din România, cu

respectarea condiţiilor legale, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul solicitant.4 Legea 302/2004 în art. 2, defineşte expres noţiunile de persoană extrădabilă ca fiind persoana care formează obiectul unei proceduri de extrădare şi extrădat sau persoană extrădată ca fiind persoana a cărei extrădare a fost aprobată. 5

Această primă reglementare are un caracter pur general,Condiţiile privind persoana extrădabilă au fost în mod expres prevăzute şi

în dreptul penal român din prima jumătate a secolului XX. Potrivit Codului penal român Carol al II-lea din 1936, „naţionalul nu se extrădează”. .

Existenţa reglementărilor privind neextrădarea naţionalilor în legislaţia noastră penală a fost intens criticată ca fiind rigidă şi lipsită de eficienţă juridică. În doctrina şi practica de specialitate se precizează că cea mai bună judecată a infractorului se face de către instanţa locului unde s-a comis infracţiunea, deci acolo unde ordinea juridică a fost lezată. Deşi majoritatea statelor preferau, până nu demult, să-şi judece sigure infractorii, chiar dacă săvârşeau infracţiuni în afara ţării, acum lucrurile s-au schimbat datorită dezvoltării şi amplificării încrederii reciproce între state şi a globalizării continue a spaţiului european şi mondial.

În jurul anului 1930, Anglia, statele sud-americane, Norvegia şi Italia au început să admită şi extrădarea propriilor naţionali.

În ultimele două decenii, în Uniunea Europeană, s-a renunţat la această condiţie între statele membre, motivându-se uniformizarea legislativă în spaţiul Schengen, specifică unui stat federativ.

În România, pentru prima dată în istoria sa legislativă, s-a renunţat la această condiţie prin Legea de reviziuire a Constituţiei României, nr. 429/23.10.2003. Ca formulare de principiu, nu pot fi extrădaţi din România cetăţenii români, dacă nu sunt

întrunite condiţiile prevăzute la art. 24 din Legea 302/2004.Astfel, conform art. 24 din legea 302/2004, cetăţenii români pot fi extrădaţi

din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii: a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare; b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant; c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene.

Aşadar, calitatea de cetăţean al statului român nu mai poate fi invocată în respingerea cererii de extrădare, România aliniindu-se şi sub acest aspect legislaţiei europene în materie. Astfel, principil neextrădării propriilor cetăţeni a dobândit un caracter relativ.1

Legea nu cere îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor înscrise în art. 24, ci potrivit acesteia cetăţenii români pot fi extrădaţi din România dacă este îndeplinită cel puţin una dintre condiţii.

Referitor la străinii care au obţinut dreptul de azil pe teritoriul statului solicitat, dacă acest stat îşi extrădează proprii cetăţeni în anumite condiţii stabilite prin convenţii internaţionale, în aceleaşi condiţii statutul de azilant nu poate constitui impediment de la extrădare

Potrivit art. 18, alin. 2 din Constituţia României2 „dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.”

Prin Ordonanţa Guvernului nr. 102/31.08.2000 .Potrivit art. 4 din Ordonanţă, nu se acordă statutul de refugiat străinului care:

a) a comis o infracţiune contra păcii şi omenirii ori o infracţiune la care se referă convenţiile internaţionale la care România este parte;

b) a comis o infracţiune gravă de drept comun în afara României înainte de a fi admis pe teritoriul acesteia ca refugiat;

c) a comis fapte care sunt contrare scopurilor şi principiilor enunţate în Carta O.N.U. sau în convenţiile internaţionale privitoare la refugiaţi, la care România este parte.

Calitatea de cetăţean român sau de refugiat politic în România se apreciază la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare, se va pronunţa o nouă hotărâre în cauză.2

Cu privire la condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi extrădată, Legea 302/2004 prevede o serie de condiţii cu caracter absolut sau relativ. Astfel, pentru a putea fi extrădată, o persoană trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, prevăzute în cadrul art. 22-25 din legea sus menţionată:

1. cetăţenia şi calitatea Această condiţie, până nu demult rigidă şi lipsită de flexibilitate nu mai

poate reprezenta un impediment la extrădare, decât dacă nu este îndeplinită cel puţin una din cerinţele prevăzute în art. 24 din legea 302/2004. această regulă are un caracter relativ

De observat că Legea 302/2004 nu face nici o precizare cu privire la situaţia apatrizilor cu sau fără domiciliul în România. Dar din moment ce se pot extrăda proprii cetăţeni, pe cale de consecinţă se pot extrăda şi apatrizii cu domiciliul în România, deoarece în anumite situaţii legea penală asimilează această categorie de persoane cu cetăţenii români,3 impunându-le respectarea legii penale române şi când sunt plecaţi peste hotare.

În ceea ce priveşte calitatea persoanei extrădabile, aceasta putea participa la comiterea infracţiunii care formează obiectul extrădării în calitate de autor, coautor, instigator, complice, fără ca legea generală sau specială în materie să facă vreo astfel de precizare.

Cooperarea internaţională, ca efect al globalizării fenomenelor social-economice, impune o diluare a conceptului de suveranitate, context în care se înscrie şi cedarea exclusivităţii de jurisdicţie asupra propriilor cetăţeni sau apatrizilor domiciliaţi pe teritoriul statului solicitat, pentru infracţiunile comise de acesta înstrăinătate, în favoarea unuor soluţii care să satisfacă în mai mare măsură interesele statului solicitant, pe teritoriul căruia, sau împotriva intereselor ori cetăţenilor căruia s-a comis infracţiunea.

2. persoana cu privire la care se solicită extrădarea să nu aibă calitatea de justiţiabil în statul solicitat,

3. persoana reclamată să nu fi fost judecată definitiv de autorităţile judiciare ale statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea,

4. persoana reclamantă să nu beneficieze de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele conferite prin convenţii sau prin înţelegeri internaţionale

5. persoana străină a cărei extrădare se cere să nu aibă calitatea de participant (parte, martor, expert) la un proces în statul solicitat,

6. extrădarea persoanelor reclamate să nu afecteze grav starea sănătăţii lor.

B. Condiţii referitoare la faptă1. fapta să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împotriva intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului solicitat2. fapta să fie prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea statului solicitat (dubla inctiminare3. infracţiunile să prezinte un grad sporit de pericol social, gravitate exprimată în general în limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru fapta respectivă4. infracţiunile care motivează cererea de extrădare să nu fie de natură politică

Potrivit art. 24^1 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, nu sunt considerate infracţiuni de natură politică:

a) atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale; b) crimele împotriva umanităţii c) infracţiunile prevăzute la art. 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru

îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la art. 51 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la art. 129 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la art. 147 din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război;

d) orice violări similare ale legilor războiului, care nu sunt prevăzute de dispoziţiile din convenţiile de la Geneva prevăzute la lit. c);

e) infracţiunile prevăzute la art. 1 al Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului,

f) infracţiunile prevăzute în Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,

g) orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele, convenţiile sau acordurile internaţionale la care România este parte.

5. infracţiunea să nu facă parte din categoria altor fapte exceptate de la extrădareÎn categoria faptelor exceptate de la extrădare, unele tratate prevăd

infracţiunile de presă, infracţiunile militare1 ori infracţiunile fiscale2. 6. infracţiunea să nu fi fost amnistiată în statul solicitat

Această regulă este precizată în art. 36 din Legea 302/2004: „Extrădarea nu se admite pentru o infracţiune pentru care a intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competenţa să urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale”.

C. Condiţii privind pedeapsa 1. neaplicarea pedepsei capitale în statul solicitant

Potrivit art. 11 din Convenţia europeană de extrădare din 1957: „dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu pedeapsa capitală de către legea părţii solicitante şi dacă, în atare caz, această pedeapsă nu este prevăzută de legislaţia părţii solicitate, sau în mod normal aici nu este executată, extrădarea nu va putea să fie acordată decât cu condiţia ca partea solicitantă să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către partea solicitată că pedeapsa capitală nu se va executa.”

Potrivit art. 22 alin. (3) din Constituţia României „pedeapsa cu moartea este interzisă”.

Justificarea existenţei acestei condiţii absolute, de la care nu există derogări este aceea că pedeapsa capitală nu respectă principiul umanismului

2. pedeapsa la care a fost condamnată pesoana solicitată să nu fie susceptibilă de executare prin aplicarea unor tratamente inumane, degradante sau

care să-i producă violente suferinţe fizice sau psihice în statul solicitantAceastă reglementare îşi are sursa principală în art.3 din Convenţia

împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante1

„nici un stat nu va putea expulza, respinge şi nici extrăda o persoană către alt stat, când există motive serioase de a crede că acolo aceasta riscă să fie supusă la tortură”.

3. pedeapsa ce urmează a fi executată de persoana extrădabilă să fie

privativă de libertatePotrivit art. 28 din Legea 302/2004: „Extrădarea este acordată de

România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni”.

4. executarea pedepsei să nu fie prescrisăAceastă regulă este prevăzută expres în art. 35 din Legea 302/2004.

Astfel, „extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei statului solicitant. Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior”.

În legislaţia Uniunii Europene extrădarea nu poate fi refuzată pe motiv că s-a împlinit prescripţia executării pedepsei potrivit legislaţiei statului membru solicitat.

5. pedeapsa aplicată infractorului să nu fi fost graţiată sau executarea

sa suspendată în întregime în statul solicitantAceastă regulă este prevăzută expres în art. 37 din Legea 302/2004.

Astfel, „actul de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite”.

Este posibil ca în intervalul de la formularea şi transmiterea actelor de extrădare, până la rămânerea definitivă a hotărârii de admitere a acesteia în statul solicitat, să fie emis un act de graţiere în statul solicitant cu incidenţă şi asupra pedepsei aplicate infractorului, situaţie în care cererea de extrădare în vederea executării pedepsei rămâne fără obiect.

Conform art. 30 din Legea 302/2004, „persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării poate fi extrădată în caz de suspendare parţială, dacă fracţiunea de pedeapsă rămasă de executat răspunde exigenţelor de gravitate1 prevăzute la art. 28 şi nu există alte impedimente legale la extrădare”.

- Condiţiile de formă

A. Cererea de extrădareLegea 302/2004, ca şi Legea 296/2001, nu defineşte conceptul de „cerere

de extrădare”, deoarece legiuitorul a considerat, pe drept cuvânt, că nu este nevoie, acesta fiind un termen ce nu ridică dificultăţi în practica de specialitate.

Din analiza textului legal, dar şi a doctrinei de specialitate rezultă că cererea de extrădare este actul prin care statul solicitant îşi manifestă dorinţa de a obţine extrădarea unei persoane şi pe baza căruia statul solicitat acordă extrădarea.

Aceasta poate privi o singură persoană dar este admis ca prin aceeaşi cerere să se solicite extrădarea mai multor persoane pentru aceeaşi faptă penală sau pentru mai multe fapte penale, ori condamnate prin aceeaşi hotărâre sau prin mai multe hotărâri definitive.

Din conţinutul cererii de extrădare trebuie să rezulte clar dreptul statului

solicitant de a exercita jurisdicţia penală faţă de persoana a cărei extrădare se cere.De asemenea, actele care însoţesc cererea de extrădare trebuie să indice

despre ce infracţiune este vorba, calificarea faptei şi textul de lege care o incriminează,

Cererile privind extrădarea, transferul de proceduri în materie penală şi de asistenţă juridică în materie penală adresate României şi actele anexe trebuie însoţite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori franceză.

Cererile formulate de autorităţile române şi actele anexe vor fi însoţite de traduceri în una dintre limbile prevăzute în instrumentul juridic aplicabil în relaţia cu statul solicitat.

Răspunsul la cererile adresate României va fi redactat în limba română, traducerea acestuia în limba oficială a statului solicitant sau în una dintre limbile engleză ori franceză fiind facultativă, cu excepţia cazului în care prin instrumentul juridic internaţional aplicabil se dispune altfel.

B. Lipsa plângerii prealabile În literatura de specialitate2, plângerea prealabilă a fost definită ca fiind

încunonştiinţatea organelor judiciare de către persoana vătămată cu privire la fapta comisă şi vătămarea suferită de aceasta. Plângerea prealabilă reprezintă o condiţie pentru tragerea la răspundere penală şi deci pentru pornirea procesului penal în toate acele cazuri în care este în mod expres prevăzută în cuprinsul normei de incriminare. Astfel, lipsa plângerii prealabile apare ca o cauză care înlătură răspunderea penală.

Dacă infracţiunea care motivează cererea de extrădare face parte din categoria celor care condiţionează acţiunea penală pentru existenţa şi menţinerea unei plângeri prelabile şi persoana vătămată de infractorul refugiat nu a formulat o astfel de plângere, extrădarea nu se acordă

C. Prescripţia, amnistia, graţierea şi decesul infractoruluiDespre prescripţie, amnistie şi graţiere am făcut referire mai sus, ca fiind

instituţii de drept penal care fac să fie înlăturată fie răspunderea penală, fie executarea pedepsei, acestea având toate un caracter persoanal. Legea 302/2004 face referie la toate în art. 35, 36, 37.

Astfel, extrădarea3 nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei statului solicitant. Depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior.

Extrădarea4 nu se admite pentru o infracţiune pentru care a intervenit amnistia în România, dacă statul român avea competenţa să urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale.

Actul de graţiere5 adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite.

În timp ce amnistia şi graţierea sunt acte de clementă, care intervin datorită voinţei unui organ al statului, prescripţia intervine prin simpla trecere a timpului, nefiind nevoie de un act, ci numai de constatarea acesteia şi reţinerea efectelor pe care le produce.

Având în vedere că extrădarea presupune predarea fizică a unui infractor statului solicitant, prin decesul autorului infracţiunii, cererea de extrădare rămâne fără obiect.

În ceea ce priveşte incidenţa prescripţiei acţiunii penale sau a amnistiei asupra extrădării, constatarea existenţei unor asemenea situaţii reprezintă motive de respingere a cererii de extrădare.

Procedura extrădării pasive

Primirea cererii de extrădare şi a actelor conexe1. Solicitarea extrădării

Conform legii 302/2004, art. 38 cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează Ministerului Justiţiei. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite neîntârziat Ministerului Justiţiei. O altă cale va putea fi convenită prin înţelegere directă între statul solicitant şi statul român solicitat.

Cererea de extrădare formulată în scris de statul solicitant reprezintă actul de sesizare adresat statului solicitat în vederea arestării provizorii şi remiterii persoanei care s-a refugiat pe teritoriul acestuia din urmă. Această cerere marchează sfârşitul primei faze, cea a extrădării active, şi iniţiază procedura extrădării pasive.

Cererea de extrădare a unei persoane care s-a refugiat în străinătate şi încearcă să se sustragă tragerii la răspundere penală sau executării pedepsei se formulează în scris, pe baza unei ordonanţe sau încheieri motivate a organelor judiciare din statul solicitant, după care se materializează într-o cerere oficială a Ministerului Justiţiei ce se transmite fie direct ministerului omolog din statul solicitat, fie acestuia prin Ministerul Afacerilor Externe. La rândul său, Ministerul Afacerilor Externe din statul solicitant o transmite Ministerului Afacerilor Externe sau Ministerului Justiţiei din statul solicitat şi astfel cererea ajunge la autoritatea judiciară competentă să se pronunţe asupra admisibilităţii ei.

Convenţia europeană de extrădare din 1957 menţine încă regula transmiterii cererii pe cale diplomatică, dar în acelaşi timp prevede posibilitatea derogării de la aceasta prin înţelegeri directe între state (art. 12).

Cererea, formulată potrivit uzanţelor internaţionale, trebuie să precizeze obiectul său, persoana urmărită şi informaţiile privind identitatea acesteia (nume, prenume, sex, naţionalitate, data şi locul naşterii, domiciliul şi reşedinţa, antecedente penale, semne particulare, etc.), infracţiunea săvârşită şi pedeapsa aplicată, autoritatea judiciară care a pornit acţiunea penală sau a pronunţat hotărârea de condamnare, data formulării şi autoritatea centrală emitentă. În susţinerea şi fundamentarea cererii se anexează următoarele acte ajutătoare: „a) originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitive, b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea. c) o copie a dispoziţiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o declaraţie asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile şi orice alte informaţii de natură să determine identitatea şi naţionalitatea acesteia; d) date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei

persoane condamnate care a executat numai o parte din pedeapsă”.Atunci când informaţiile cuprinse în cererea de extrădare şi în actele

ajutătoare care o însoţesc sunt insuficiente pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi de formă ale extrădării, se acordă statului solicitant un termen rezonabil pentru furnizarea de date suplimentare. Necompletarea informaţiilor suplimentare în termenul convenit între state poate conduce la respingerea cererii de extrădare.

Autoritatea competentă a statului solicitant adresează cererea de extrădare şi actele ajutătoare fie direct Ministerului Justiţiei, fie indirect prin Ministerul Afacerilor Externe sau pe o altă cale convenită prin acord bilateral.

Cererea şi documentele anexate se redactează în limba statului solicitant şi sunt însoţite de traduceri în limba statului solicitat sau în limba franceză ori engleză, statele putând stabili prin înţelegere directă între ele şi asupra traducerii într-o altă limbă. În România, procedura de extrădare pasivă are un caracter urgent şi se desfăşoară şi în timpul vacanţei judecătoreşti.

2. Concursul de cereri În prezent, Legea 302/2004 cuprinde precizări cu privire la concursul de

cereri2, astfel: „Dacă extrădarea este cerută de mai multe state fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, statul român hotărăşte, ţinând seama de toate împrejurările şi, în mod deosebit, de gravitatea şi de locul săvârşirii infracţiunilor, de data depunerii cererilor respective, de cetăţenia persoanei extrădabile, de existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare către alt stat solicitant.

Despre existenţa concursului de cereri Ministerul Justiţiei va înştiinţa de urgenţă autorităţile competente ale statelor solicitante”.

În dreptul extradiţional (cum se mai numeşte practica extrădării) au fost întâlnite cazuri când s-au formulat mai multe cereri de extrădare din partea mai multor state cu privire la acelaşi infractor.

În asemenea situaţii, extrădarea poate fi solicitată de către:a) statul pe teritoriul căruia s-a comis infracţiunea; b) statul împotriva căruia este îndreptată infracţiunea comisă în străinătate, fie

că aceasta aduce atingere intereselor siguranţei sale, fie drepturilor sau libertăţilor cetăţenilor săi;

c) statul căruia îi aparţine infractorul, deşi infracţiunea nu s-a comis pe teritoriul său.1

În practica internaţională preferinţa este în general favorabilă competenţei determinate de principiul teritorialităţii, faţă de cea determinată de principiul personalităţii sau de principiul realităţii legii penale.

Un alt criteriu de prioritate în acordarea extrădării în cazul concursului de cereri poate să fie şi data transmiterii solicitării către statul de refugiu, mai ales când cererile concrete privesc competente similare, ca în cazul infracţiunii continuate săvârşite pe teritoriul multor state sau al infracţiunii îndreptate împotriva intereselor sau cetăţenilor mai multor ţări, în astfel de situaţii al competenţelor egale, extrădarea va fi acordată acelui stat care a solicitat-o primul.

Astfel, potrivit art. 41 din Legea nr. 302/2004 şi în concordanţă cu art. 17 din Convenţia europeană de extrădare din 1957, dacă extrădarea este cerută de mai multe state, fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, partea română hotărăşte ţinând seama de toate împrejurările, dar în mod deosebit de gravitatea şi locul săvârşirii infracţiunilor, de datele depunerii cererilor respective, de naţionalitatea

persoanei reclamate, de existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare către alt stat solicitant.

Criteriile consacrate de legea română în stabilirea ordinii de preferinţă a extrădării se referă în primul rând la gravitatea faptei comise, deci la gradul de pericol social concret al faptei, iar în situaţia unor fapte de aceeaşi gravitate, va fi activat principiul teritorialităţii. Când faptele intră în competenţa teritorială a autorităţilor judiciare din mai multe state, prioritate va avea statul care a trimis primul cererea de extrădare, iar dacă acestea au fost primite la aceeaşi dată, starul al cărui naţional este infractorul, dacă prin acorduri bilaterale sau declaraţii de reciprocitate nu se prevede altfel.

La admiterea cererii se are în vedere şi posibilitatea reextrădării persoanei reclamate de către statul solicitant preferat, astfel că, în situaţia formulării ulterioare a solicitării de extrădare adresate acestuia, legislaţia statului respectiv să permită predarea infractorului unui alt stat solicitant.

Examenul de regularitate internaţională

Legea 302/2004 prevede în mod expres că după ce se primeşte o cerere de extrădare, statul român are obligaţia să verifice dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de fond şi de formă pentru acordarea extrădării. Acest control se numeşte examen de regularitate internaţioanlă. Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează, în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii cererii, examenul de regularitate internaţională, spre a constata dacă:

a) între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate pentru extrădare;

b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil;

c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor art. 17;

d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art. 3.De asemenea, în cadrul examenului de regularitate internaţională,

Ministerul Justiţiei verifică existenţa reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni, în cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean român.

În cazul în care constată neîndeplinirea condiţiilor de regularitate internaţională menţionate la lit. a) şi b) şi lipseşte reciprocitatea în cazul solicităţii cetăţenilor români, precum şi în cazul în care se constată existenţa situaţiei prevăzute lit. d), Ministerul Justiţiei restituie cererea şi actele anexe, explicând motivele. În situaţia în care cererea de extrădare şi documentele anexe nu sunt însoţite de traduceri în limba română, urmează ca parchetul competent să ia măsuri pentru efectuarea unei traduceri cât mai urgente.

În cazul cererilor de arestare provizorie în vederea extrădării, examenul de regularitate internaţională se efectuează în termen de 24 de ore de la primirea cererii.

Cu prilejul efectuării acestui examen de regularitate internaţională,

România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv, ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal.

Astfel, Legea 302/2004 stabileşte în mod expres1 ca motive obligatorii de refuz al extrădării dacă: „a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4.11.1950, sau al oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de România; b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social; c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunţate la lit. b); d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal; e) se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni politice; f) se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun”.

Legea mai precizează şi o serie de motive opţioanale de refuz2, astfel „extrădarea poate fi refuzată atunci când fapta care motivează cererea face obiectul unui proces penal în curs sau atunci când această faptă poate face obiectul unui proces penal în România.

Extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate”.

În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa1, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni.

Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moarteade către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată.

Etapele procedurii extrădării pasiveProcedura de extrădare pasivă cuprinde o etapă administrativă şi una

judiciară4. 1. Etapa (procedura) administrativă se referă, în esenţă, la îndeplinirea

de către Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, a următoarelor activităţi5: a) primirea cererii de extrădare; b) examinarea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia din punctul de vedere al regularităţii internaţionale, în condiţiile prevăzute la art. 40;

c) transmiterea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia procurorului general competent, în condiţiile prevăzute la art. 42; d) restituirea motivată a cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, în cazurile prevăzute la art. 40 alin. (4); e) punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a hotărârii definitive prin care s-a dispus extrădarea; f) comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a soluţiei date cererii de extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, pronunţată de autoritatea judiciară competentă.

2. Etapa (procedura) judiciară este cuprinsă între momentul primirii cererii de extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării de către procurorul general competent şi momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti asupra cererii de extrădare.

Procedura judiciară de extrădare este de competenţa curţii de apel în raza teritorială a căreia domiciliază sau a fost identificată persoana extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta.

Cererea de extrădare se soluţionează de secţia penală a curţii de apel competente, în complet format din doi judecători.

Sesizarea procurorului competentUrmând ordinea cronologică prevăzută în art. 39 lit. c) Ministerul Justiţiei,

prin direcţia de specialitate, îndeplineşte, cu precădere, următoarele activităţi:c) transmiterea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia procurorului

general competent, în condiţiile prevăzute la art. 42; Astfel, în practică, momentul imediat următor examenului de regularitate

internaţională, efectuat de Ministerul Justiţiei, priveşte căutarea, identificarea, reţinerea şi arestarea persoanei a cărei extrădare este cerută. Această măsură se impune a fi luată de urgenţă, pentru ca infractorul să nu se refugieze între timp într-o altă ţară şi să rămână la dispoziţia statului solicitat, pentru a putea fi predat statului solicitant.2

Arestarea provizorie şi sesizarea instanţei În caz de urgenţă, autorităţile competente ale statului solicitant pot cere

arestarea provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea şi transmiterea cererii formale de extrădare. Măsura procesuală a arestării provizorii din procedura extrădării şi arestarea preventivă reglementată în art. 136,146-156, 160 din Codul de procedură penală nu trebuie confundate.3

După identificare, procurorul general competent sesizează de îndată curtea de apel competentă, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării şi continuarea procedurii judiciare de soluţionare a cererii de extrădare.

a) Arestarea unei persoane în temeiul cererii de extrădare şi a actelor ajutătoarePotrivit art. 45 din Legea nr. 302/2004, punerea în executare a actului

internaţional de arestare (hotărâre sau mandat) este de competenţa procurorului general al parchetului curţii de apel1 în a cărei rază locuieşte ori a fost semnalată prezenta persoanei reclamate. Sesizarea parchetului se face de către Ministerul Justiţiei, sesizat la rândul sau în conformitate cu art. 42 din Legea nr. 302/2004.

Dacă nu se cunoaşte locul unde se află persoana reclamată, cererea de extrădare şi actele anexe se trimit de Ministerul Justiţiei procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

În temeiul art. 45 din Legea nr. 302/2004, în termen de 48 de ore de la sesizare, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel procedează la identificarea persoanei reclamate şi reţinerea sa în vederea extrădării, persoană căreia îi înmânează actul de arestare (hotărâre judecătorească executorie, mandat de executare, mandat de arestare etc.) precum şi celelalte acte transmise de autorităţile statului solicitant.

După îndeplinirea formalităţilor legate de notificarea actelor de extrădare, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, în termen de maxim 24 de ore de la reţinerea infractorului, este obligat să asigure prezenţa acestuia la curtea de apel pe lângă care funcţionează, pentru ca judecătorul de la această instanţă să se pronunţe cu privire la măsura arestării.

Curtea de apel competentă, în complet din doi judecători, examinează şi se pronunţă cu privire la starea de arest a persoanei extrădabile.

Măsura arestării se dispune pentru o perioadă de maxim 30 de zile. În termenul de 30 de zile se include şi intervalul de timp scurs de la reţinerea sa efectivă, până la prezentarea în faţa judecătorului.

Persoana extrădabilă cu privire la care s-a luat măsura arestării provizorii este depusă în arestul poliţiei.1

În cursul soluţionării cauzei, instanţa, din oficiu, va reexamina la fiecare 30 de zile necesitatea menţinerii măsurii arestării provizorii, putând dispune, după caz, prelungirea acesteia ori înlocuirea cu măsură obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea. Fiecare prelungire acordată nu va putea depăşi 30 de zile. Durata totală a măsurii arestării provizorii nu va putea depăşi 180 de zile.

În situaţia în care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului în lipsă, iar ulterior acesta este prins în străinătate şi extrădat în România, durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale, de 180 de zile, se calculează începând cu data la care inculpatul este adus în faţa judecătorului care a emis mandatul.2

În caz de admitere a cererii de extrădare, arestarea provizorie în vederea extrădării se prelungeşte, la fiecare 30 de zile până la predarea extrădatului, arestarea provizorie încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autorităţile competente ale stalului solicitant, în termen de 30 de zile de la data convenită pentru predare.

b) Arestarea provizorie a persoanei urmărite, în caz de urgenţă.În caz de urgenţă, autorităţile competente ale statului solicitant pot cere

arestarea provizorie a persoanei urmărite, chiar înainte de formularea şi transmiterea cererii de extrădare.

Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării trebuie să indice existenţa unui mandat de arestare preventivă sau a unui mandat de executare a unei pedepse aplicate printr-o hotărâre judecătorească definitivă împotriva persoanei urmărite, o expunere sumară a faptelor, care trebuie să precizeze data şi locul unde au fost comise şi să menţioneze dispoziţiile legale aplicabile, precum şi datele disponibile asupra identităţii, cetăţeniei şi localizării acestei persoane.

Procurorul general competent sau procurorul desemnat de acesta dispune, prin ordonanţă motivată, reţinerea pentru cel mult 24 de ore, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, a persoanei urmărite prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol), a cărei arestare provizorie în vederea extrădării este cerută de autorităţile competente ale statului solicitant.1

Din conţinutul prevederilor legale amintite mai sus rezultă că: * pentru a lua măsura arestării, judecătorii curţii de apel competente trebuie să verifice dacă, în afara condiţiilor prevăzute de Constituţie şi de Codul de procedură penală, sunt îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 22-40 din Legea nr. 302/2004;* cel urmărit va fi audiat în camera de consiliu şi i se vor aduce la cunoştinţă motivele arestării şi învinuirea;* în cursul procedurii de luare a acestei măsuri se vor asigura dreptul la apărare şi dreptul la interpret;* persoana extrădabilă nu poate contesta legalitatea arestării şi exercita căile de atac împotriva acestei măsuri decât în acelaşi timp cu recursul declarat împotriva hotărârii de extrădare;* după reţinerea celui urmărit, în termen de 24 de ore de la luarea acestei măsuri procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel va sesiza instanţa competentă teritorial pentru a se pronunţa cu privire la măsura arestării. Aceeaşi instanţă va informa neîntârziat autoritatea străină solicitantă, prin intermediul Ministerului Justiţiei, despre arestarea preventivă. Competenţa de judecată aparţine curţii de apel.

Durata arestării provizoriiÎn majoritatea cazurilor de extrădare, persoana urmărită este ţinută în stare

de arest până la finalizarea procesului de extrădare în statul solicitat şi predarea sa - manu militari - către reprezentanţii statului solicitat.

În concordanţă cu Convenţia europeană de extrădare, durata de 40 de zile a arestării provizorii, se referă tot la termenul în care partea solicitată trebuie să primească cererea de extrădare si înscrisurile necesare soluţionării cauzei. Dacă documentele prevăzute în art. 38 alin.2 din aceeaşi lege au fost primite de instanţă în termenul de 40 de zile, arestarea provizorie durează, în continuare, până la soluţionarea definitivă a cauzei privind cererea de extrădare, respectiv până la preluarea persoanei extrădate de către autorităţile competente ale statului solicitant.1

Prin urmare, dacă instanţa competentă (curtea de apel) poate să dispună amânarea soluţionării cererii de extrădare cu maxim 4 luni, durata ce depăşeşte cu mult termenul de 40 de zile prevăzut în art.46, alin. (6) din lege, nu există nici un impediment care să se opună prelungirii arestării din 30 în 30 de zile şi respectiv din 60 în 60 de zile, până la finalizarea procesului de extrădare.

Procedura la Curtea de Apel La primul termen, instanţa procedează la luarea unei declaraţii persoanei

extrădabile, care va fi asistată gratuit de un interpret şi de un apărător din oficiu, dacă nu există un avocat ales.

Prezenţa procurorului este obligatorie. Procedura este publică, dacă persoana extrădabilă sau procurorul nu se opune, orală şi contradictorie.

Persoana extrădabilă sau procurorul de şedinţă poate cere instanţei un termen suplimentar de încă 8 zile, pentru motive suficient justificate. Parchetul este

obligat să contribuie la procurarea datelor şi actelor necesare pentru a se stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile extrădării şi să dispună ridicarea şi depunerea la instanţă a obiectelor la care se referă art. 21.

După interogatoriu, persoana extrădabilă poate să opteze fie pentru extrădarea voluntară1, fie pentru continuarea procedurii, în caz de opunere la extrădare.

Persoana extrădabilă are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la beneficiile pe care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare şi că îşi dă consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant.

În cazul extrădării voluntare prezentarea unei cereri formale de extrădare şi a actelor prevăzute la art. 38 alin. (2) nu mai este necesară dacă se prevede astfel prin convenţia internaţională aplicabilă în relaţia cu statul solicitant sau în cazul în care legislaţia acelui stat permite o asemenea procedură simplificată de extrădare şi aceasta a fost aplicată unor cereri de extrădare formulate de România.

Arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi este prelungită de acelaşi complet învestit cu soluţionarea cererii de extrădare, printr-o încheiere dată în camera de consiliu şi care nu poate fi atacată cu recurs decât împreună cu hotărârea pronunţată asupra cererii de extrădare.

Persoana extrădabilă cu privire la care s-a luat măsura arestării provizorii va fi depusă în arestul poliţiei.

În cazul în care României, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării devine efectiv de la data la care persoana în cauză nu se mai află sub puterea mandatului de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii.1împotriva persoanei extrădabile autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii, pentru fapte săvârşite pe teritoriul

În cursul soluţionării cauzei, instanţa, din oficiu, va reexamina la fiecare 30 de zile necesitatea menţinerii măsurii arestării provizorii, putând dispune, după caz, prelungirea acesteia ori înlocuirea cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea. Fiecare prelungire nu va putea depăşi 30 de zile. Durata totală a măsurii arestării provizorii nu va putea depăşi 180 de zile2.

În cazul concursului de cereri, instanţa poate dispune conexarea dosarelor, chiar dacă se referă la fapte diferite sau sunt înregistrate la curţi de apel diferite, competenţa teritorială aparţinând curţii de apel cea dintâi sesizată.

Dacă persoana extrădabilă se opune la cererea de extrădare, ea îşi va putea formula apărările oral şi în scris; totodată va putea propune probe.

Dacă informaţiile comunicate de statul solicitant se dovedesc insuficiente pentru a permite statului român să pronunţe o hotărâre în aplicarea prezentei legi, instanţa competentă va solicita complinirea informaţiilor necesare. În acest scop, va fixa un termen de 2 luni.

Transmiterea solicitării privind informaţiile suplimentare, precum şi a răspunsului se realizează pe una din căile prevăzute la art. 38.

În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de extrădare.

Soluţionarea cauzeiDupă examinarea cererii de extrădare, a materialului probator şi a

concluziilor prezentate de partea extrădabilă şi de procuror, curtea de apel poate: a) să dispună, în cazul concursului de cereri prevăzut la art. 40, conexarea dosarelor, chiar dacă se referă la fapte diferite sau sunt înregistrate la curţi de apel diferite, competenţa teritorială aparţinând curţii de apel cea dintâi sesizată; b) să dispună, în cazul necesităţii de a primi informaţii suplimentare de la statul solicitant potrivit art. 53, amânarea soluţionării cererii de extrădare pentru un termen de 2 luni, cu posibilitatea reiterării cererii, şi acordarea unui ultim termen de încă 2 luni; c) să constate, prin sentinţă, dacă sunt sau nu sunt întrunite condiţiile extrădării.

Aceeaşi procedură se aplică şi în cazurile în care instanţa se pronunţă cu privire la amânarea extrădării, admiterea sub condiţie a extrădării, consimţământul extinderii obiectului extrădării şi reextrădarea către un stat terţ.2

Atunci când persoana extrădabilă face obiectul unei cereri în vederea urmăririi sale pentru o infracţiune sancţionată cu moartea în statul solicitant sau în vederea executării unei asemenea pedepse, curtea de apel va admite extrădarea numai cu condiţia ca statul respectiv să dea suficiente asigurări că pedeapsa capitală nu se va executa.

În tăcerea legii şi a absenţei unor astfel de cazuri în practica judiciară, considerăm că pentru a fi apreciate ca îndestulătoare, aceste asigurări trebuie să îmbrace forma solemnă cerută de dreptul internaţional, instanţa putând sa dispună amânarea pronunţării hotărârii până la primirea documentelor respective pe cale diplomatică, autentificate de autorităţile centrale competente ale statului solicitant, în aprecierea asigurărilor primite, statul român trebuie să aibă în vedere şi jurisprudenţa statului solicitant în cazuri similare.

În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărârea de extrădare îndreptăţeşte statul

Asigurările statului solicitant cu privire la un nou ciclu procesual trebuie să îmbrace aceeaşi formă solemnă cerută de uzanţele internaţionale şi se transmit pe cale diplomatică.2

Instanţa va aprecia incidenţa principiului specialităţii şi în funcţie de convenţia sau acordurile bilaterale ori declaraţia de reciprocitate dintre cele două state, în ultima perioadă în spaţiul european manifestându-se tendinţa admisibilităţii extrădării şi pentru infracţiuni aşa-zise „pecuniare”, dacă sunt conexe faptelor ce îndeplinesc condiţiile extrădării sub aspectul limitelor minime de pedeapsă prevăzute de lege.3

Instanţa dispune respingerea cererii de extrădare şi atunci când informaţiile suplimentare solicitate pentru verificarea condiţiilor de formă şi de fond ale extrădării nu sunt trimise într-un termen rezonabil de către statul solicitant. Prin termen rezonabil se înţelege intervalul de timp scurs până la epuizarea ultimei amânări acordate de instanţă în scopul completării informaţiilor esenţiale ce-i sunt necesare,

după împlinirea căruia va dispune atât respingerea cererii de extrădare, cât şi punerea în libertate a celui arestat provizoriu.1 Această soluţie nu exclude însă formularea ulterioară a unei noi cereri de extrădare privind aceeaşi persoană. Hotărârea prin care s-a respins o cerere de extrădare nu are autoritate de lucru judecat, ca atare, cererea ulterioară de extrădare a aceleiaşi peroane, pentru comiterea aceleiaşi infracţiuni, poate fi admisă, constatându-se că există dubla incriminare a faptei, pentru lipsa căreia prima cerere a fost respinsă.

Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea cererii de extrădare, inclusiv cele efectuate în faza administrativă a procedurii, sunt suportate, de regulă, de statul solicitat.2

Efectele extrădării din România1. Predarea extrădatului

Predarea extrădatului este reglementată în textul legii 302/2004 şi cuprinde elemente referitoare la: predarea efectivă a extrădatului, termene pentru predarea acestuia, predarea amânată şi predarea temporară sau sub condiţie.

După rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate asupra extrădării, statul solicitat va comunica de urgenţă părţii solicitante soluţia adoptată cu privire la admisibilitatea cererii de extrădare pe care acesta din urmă i-a adresat-o.

În acest sens va trimite statului solicitant fie o copie autentificată a hotărârii de extrădare, fie un extras de pe decizia definitivă, pe aceleaşi căi pe care a primit cererea de extrădare, în practică, adresa de comunicare a hotărârii şi extrasul de pe aceasta se transmit imediat prin fax, cu menţiunea că actele autentificate vor fi transmise prin postă ulterior, pentru ca statul solicitant să cunoască cât mai repede situaţia juridică a extrădatului şi să ia măsurile necesare în vederea preluării acestuia.

Hotărârea pronunţată asupra extrădării, indiferent de soluţia adoptată, trebuie să fie motivată ca orice hotărâre penală, în conformitate cu dreptul penal intern.

Locul predării va fi, de regulă, un punct de frontieră al statului român. Ministerul Administraţiei şi Internelor al României va asigura predarea, comunicând apoi despre aceasta Ministerului Justiţiei. Persoana extrădată este predată şi preluată sub escortă.1

Dacă persoana extrădabilă nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată; acest termen nu va putea fi prelungit decât cel mult cu încă 15 zile.

Având în vedere că în majoritatea cazurilor de extrădare are loc şi arestarea în statul solicitat a persoanei reclamate, în situaţia nepreluării persoanei respective şi punerii ei în libertate, se pune problema răspunderii pentru măsura preventivă luată, dacă se solicită despăgubiri de către cel care a fost privat de libertate, în tăcerea legii, se consideră că această răspundere trebuie să cadă în sarcina statului solicitant,

Predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau orice altă măsură de acest fel este interzisă de legea română ori de câte ori ascunde intenţia de eludare a regulilor de extrădare.

Dacă persoana extrădabilă are calitatea de justiţiabil în statul român, predarea sa poate fi amânată, chiar dacă celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite

În caz de amânare, extrădarea va deveni astfel efectivă numai după ce

procesul penal ocazionat în România de extrădabil sau şi de acesta a luat sfârşit, iar când s-a pronunţat o hotărâre de condamnare privativă de libertate, numai după ce pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată.

Predarea extrădatului poate fi amânată şi atunci când se constată, pe baza unei expertize medicale, că acesta suferă de o boală care i-ar putea pune viaţa în pericol.

Cadrul juridic de amânare al extrădării îl reprezină art. art. 19 din Convenţia de extrădare din 19573 şi art. 60 din Legea 302/2004.3

Persoana extrădată poate fi predată temporar1, în cazul în care statul solicitant face dovada că amânarea predării ar provoca un prejudiciu grav, cum ar fi împlinirea prescripţiei, cu condiţia ca această predare să nu dăuneze desfăşurării procesului penal în curs în România şi ca statul solicitant să dea asigurări că, o dată îndeplinite actele procesuale pentru care a fost acordată extrădarea, va retrimite extrădatul.

2. TranzitulDe multe ori cele două state (solicitant şi solicitat) nu au frontieră comună,

astfel că până la destinaţie extrădatul trebuie să traverseze teritoriile altor state neimplicate în procedura extrădării respective.

De regulă, tranzitul pe teritoriile unor terţe state se efectuează în urma unei cereri adresate în acest sens statelor tranzitate, cerere ce se formulează în scris de statul solicitant şi se prezintă acestora pe cale diplomatică. Prin înţelegeri directe între state se poate conveni însă şi o altă cale, mai directă şi rapidă, în ultimul timp diminuându-se ponderea căilor diplomatice.

Tranzitul pe teritoriul României al unui extrădat care nu este cetăţean român poate fî acordat cu condiţia ca motive de ordine publică să nu se opună şi să fie vorba despre o infracţiune care permite extrădarea, conform legii române. Dacă persoana extrădată are cetăţenia română, tranzitul nu este acordat decât în situaţiile în care se poate aproba extrădarea cetăţenilor români.

Extrădatul în tranzit rămâne în stare de arest provizoriu pe perioada şederii sale pe teritoriul român. În cazul în care tranzitarea se face cu avionul, în spaţiul european se pot disting două situaţii:

1) când nu este prevăzută în planul lor de zbor o aterizare, ci doar survolul spaţiului aerian, statul solicitant are obligaţia să înştiinţeze statul român tranzitat despre zborul respectiv şi să-i confirme existenţa fie a unei hotărâri de condamnare executorie, fie a unui mandat de arestare şi a hotărârii de extrădare a infractorului ce este transportat pe cale aeriană, în caz de aterizare forţată, înştiinţarea sau notificarea de tranzit pe care o adresează statul solicitant va produce în statul tranzitat efectele cererii de arestare provizorie a extrădatului2;

2) când este prevăzută o aterizare sau o escală tehnică, statul solicitant va adresa celui tranzitat doar o cerere formală de tranzit.

Toate cheltuielile de tranzit se suportă de către statul solicitant, acesta fiind cel care are obligaţia formulării cererilor de tranzit sau a înştiinţării tuturor statelor care-1 despart geografic de statul solicitat.

3. Reextrădarea către un stat terţ1

În afara cazului prevăzut la art. 11 alin. (1) lit. b), abrogat de art. 73^1, alin. 1 lit. b)2, consimţământul statului român este necesar pentru a îngădui statului solicitant să predea unui alt stat persoana care i-a fost predată şi care ar fi căutată de către statul terţ pentru infracţiuni anterioare predării. Statul român va putea cere prezentarea actelor prevăzute la art. 38 alin. (2). 3

Dispoziţiile art. 544 şi art. 555 se aplică în mod corespunzător.4. Întreruperea cursului prescripţiei

Noţiunea de prescripţie desemnează acea cauză de stingere a obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei comise, ca efect al treceri unui interval de timp, anume determinat prin dispoziţii legale.1

Sub aspectul rolului şi efectelor pe care prescripţia le are în sfera dreptului penal, ea constituie o situaţie de fapt producătoare de consecinţe juridice. Prescripţia constituie o cauză prin care se înlătură incidenţa legii penale, fie prin înlăturarea răspunderii penale, fie a executării pedepsei aplicate.

De la această regulă există şi excepţia conform căreia prescripţia nu poate înlătura răspunderea penală şi nici executarea pedepselor principale în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii.

Întreruperea cursului prescripţiei este, după cum o arată şi denumirea, o cauză legală care lipseşte de eficienţă timpul scurs până la momentul intervenirii sale, făcând să înceapă un nou termen de prescripţie, după îndeplinirea actului întrerupător. Această întrerupere se caracterizează prin: legalitate (deoarece actele întreruptive sunt prevăzute expres în lege), obligativitate şi nu în ultimul rând ea este absolută.

Conform art. 123 şi 127 din C.pen. întreruperea cursului prescripţiei (răspunderii penale sau a executării pedepsei) intervine atunci când se îndeplineşte oricare act care, potrivit, legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. Cursul prescripţiei executării pedepsei se întrerupoe prin începerea executării pedepsei sau prin comiterea din nou a unei infracţiuni.

Efectul juridic pe care îl produce, întreruperea cursului prescripţiei constă în aceea că intervalul de timp care a precedat întreruperea nu este avut în vedere la calculul duratei termenului de prescripţie şi din acel moment începe să curgă un nou termen de prescripţie. Numărul întreruperilor este nelimitat. În aceste condiţii, cererea de extrădare transmisă statului solicitat întrerupe cursul prescripţiei acţiunii penale şi sub acest aspect n-au existat opinii divergente. Opinii contradictorii au existat însă în ceea ce priveşte prescripţia executării pedepsei.

5. Remiterea de obiecteAcest efect nu este precizat în capitolul II din Legea 302/2004, adică în

capitolul rezervat extrădării, ci este prezentat în capitolul I din lege, de unde tragem concluzia că nu este un efect particular al extrădării, ci apare cu prilejul efectuării oricărui act de cooperare internaţională în materie penală.

Astfel, în cazul în care cererea are ca obiect sau implică remiterea de obiecte sau de alte bunuri, acestea pot fi predate atunci când nu sunt indispensabile dovedirii unei fapte penale a cărei urmărire şi judecată ţine de competenţa autorităţilor judiciare române.

Remiterea obiectelor şi a altor bunuri poate fi amânată sau efectuată sub

condiţia restituirii.Dispoziţiile de mai sus nu aduc atingere drepturilor terţilor de bună-

credinţă şi drepturilor statului român atunci când aceste obiecte şi bunuri pot reveni acestuia.

Obiectele şi bunurile nu vor fi predate decât în temeiul unei hotărâri definitive pronunţate în acest sens de autoritatea judiciară competentă.

În cazul cererilor de extrădare, predarea obiectelor şi a bunurilor prevăzute mai sus se poate efectua chiar dacă nu se acordă extrădarea, în special din cauza fugii sau decesului persoanei extrădabile.

În cazul obiectelor găsite asupra persoanei extrădate în momentul arestării, acestea vor rămâne în custodia statului solicitat până la predarea lui statului solicitant, când, fie i se vor restitui direct respectivele obiecte pe bază de dovadă sau de proces-verbal, fie se vor remite celor care au venit să-1 preia.

Statul român va remite, în măsura permisă de legea română, obiectele care pot fi folosite ca elemente doveditoare în statul solicitant şi care au fost găsite în posesia persoanei reclamate în momentul reţinerii ori au fost identificate ulterior la reşedinţa acestuia. Se vor preda statului solicitant, în măsura în care nu interesează autorităţile judiciare române, următoarele lucruri legate de persoana reclamată sau de infracţiunea comisă de aceasta:

- lucrurile produse prin infracţiune;- lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la

săvârşirea infracţiunii;- lucrurile dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii.Remiterea acestor obiecte se va efectua chiar şi în cazul în care

extrădarea nu mai poate avea loc efectiv ca urmare a evadării persoanei reclamate sau a morţii acesteia. Obiectele care nu interesează însă autorităţile judiciare române sau străine se restituie extrădatului.

Când obiectele reţinute sunt susceptibile de a fi sechestrate sau confiscate pe teritoriul statului român ori sunt deţinute în contra dispoziţiilor legale, pot fi păstrate temporar până la finalizarea procedurii penale în România sau pot fi remise statului solicitant sub condiţia restituirii. La păstrarea sau remiterea acestora se va avea în vedere şi dreptul victimei sau victimelor infracţiunii de a obţine restituirea rapidă a obiectelor indisponibilizate. Aceste drepturi ale victimelor infracţiunii ar putea veni în concurs cu drepturile pe care statul român sau terţii le-ar fi dobândit asupra obiectelor respective.

Dacă statul român a dobândit asemenea drepturi, iar bunurile respective au fost remise temporar statului solicitant pentru a fi folosite ca dovezi, acestea se vor restitui cât mai curând cu putinţă şi fără cheltuieli, la terminarea procesului, statului solicitat.

Prin hotărârea de extrădare instanţa va dispune şi asupra bunurilor indisponibilizate ridicate de la persoana extrădabilă cu ocazia arestării acesteia sau ulterior şi va face menţiune cu privire la destinaţia lor, anexându-se eventual şi un inventar.

6. RejudecareaÎn cazul în care s-a admis extrădarea unei persoane în vederea executării

unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, extrădatul are

dreptul să solicite rejudecarea cauzei, pentru a i se da posibilitatea să formuleze cereri, să ridice excepţii şi să solicite administrarea probelor necesare în apărare. Statele pot condiţiona reciproc admisibilitatea cererii de extrădare de existenţa unor garanţii în acest sens.

Conform art. 34 din Legea nr. 302/20041: „În cazul în care se solicită extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, statul român poate refuza extrădarea în acest scop, dacă apreciază că procedura de judecată a nesocotit dreptul la apărare recunoscut oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi, extrădarea se va acorda dacă statul solicitant dă asigurări apreciate ca suficiente pentru a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să îi salvgardeze drepturile la apărare. Hotărârea de extrădare îndreptăţeşte statul solicitant fie să treacă la o nouă judecată în cauză, în prezenţa condamnatului, dacă acesta nu se împotriveşte, fie să îl urmărească pe extrădat, în caz contrar.

Când statul român comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, statul solicitant nu va considera această comunicare ca o notificare care atrage efecte faţă de procedura penală în acest stat”.

7. Computarea arestăriiCa şi în cazul remiterii de obiecte, acest efect nu este precizat în capitolul

II din Legea 302/2004, adică în capitolul rezervat extrădării, ci este prezentat în capitolul I din lege, de unde tragem concluzia că nu este un efect particular al extrădării, ci apare cu prilejul efectuării oricărui act de cooperare internaţională în materie penală.

Perioada sau duratele arestului provizoriu executat în străinătate în temeiul cererii de extrădare şi al mandatului transmise starului solicitant şi care sunt precizate în hotărârea de extrădare, se vor deduce din pedeapsa privativă de libertate aplicată sau care urmează a i se aplica extrădatului.2

În conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, autorităţile române solicitate sunt obligate să comunice autorităţilor competente ale statului solicitant informaţiile necesare computării duratei arestului executat în România, în baza unei cereri adresate autorităţilor judiciare române.

Întreruperea cursului prescripţiei, predarea şi primirea extrădatului, remiterea obiectelor găsite asupra lui sau care sunt legate de infracţiunea comisă, tranzitarea acestuia între statul solicitat şi cel solicitant, deducerea arestatului provizoriu executat în străinătate şi rejudecarea (dacă este cazul) sunt efectele concrete ale admiterii cererii de extrădare. Prin solicitarea extrădării şi admiterea acesteia, cele două state îşi asumă reciproc obligaţii în limitele dreptului lor intern şi înţelegerilor dintre ele, prin respectarea cărora se realizează efectele prezentate mai sus.

Efectul general al extrădării îl constituie însă readucerea şi punerea infractorului sub puterea jurisdicţională a autorităţilor judiciare competente, în vederea restabilirii ordinii de drept încălcate, prin tragerea lui la răspundere penală sau prin obligarea acestuia la executarea sancţiunii aplicate.