I. ISTORIC

Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională.

Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl

făcea faţă de alt Suveran, care permitea monarhilor să-şi pedepsească inamicii

personali refugiaţi pe teritoriul altui stat. Puţinele convenţii care reglementau

extrădarea erau negociate şi încheiate aproape exclusiv în interesul suveranilor.

Monarhul statului solicitat hotăra în mod discreţionar dacă acordă sau nu

extrădarea. Decizia depindea în mare măsură de natura relaţiilor cu statul

solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o eventuală decizie pozitivă

asupra unei cereri de extrădare formulate de acesta, persoana extrădabilă nefiind

luată în calcul decât într-o mică măsură.”

Chiar şi în aceste condiţii, extrădarea era folosită foarte rar în Evul Mediu,

având în vedere izolarea pregnantă a statelor şi tradiţia existentă în legătură cu

dreptul de azil. Şi în perioada următoare, extrădarea a rămas la discreţia

Suveranului, căruia fiecare individ îi era supus.

După căderea dinastiei Stuart în Anglia şi instaurarea monarhiei

constituţionale şi parlamentare, au început să apară conceptele de  “Stat” şi de

“individ”. Statul începe să se detaşeze de Suveran, iar individul devine subiect al

Statului, iar nu obiect.

 Declaraţia de la Philadelphia din 1776, precum şi Declaraţia Drepturilor

Omului şi Cetăţeanului de la 26 august 1789, adoptată în Franţa,  au consacrat noi

principii, pornind de la acela că oamenii se nasc liberi şi egali, până la principiul

potrivit căruia nimeni nu poate fi acuzat, arestat sau deţinut, în afara cazurilor

determinate prin lege şi după formele prescrise de aceasta.

La sfârşitul Secolului Luminilor, s-a extins din ce în ce mai mult practica

încheierii unor convenţii de extrădare bazate pe anumite principii cadru.

1

În secolul al XIX-lea, s-au încheiat din ce în ce mai multe asemenea

acorduri. Unul dintre acestea este şi Convenţia de extrădare dintre România şi

Marea Britanie, încheiată în anul 1893.

Cele două războaie mondiale au arătat că este absolut necesar ca Statele

suverane să coopereze între ele, astfel încât au fost create organizaţiile

internaţionale: Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul Europei, Comunitatea

Economică Europeană, etc.. În acest context, în domeniul extrădării, tratatele

bilaterale au fost din ce în ce mai mult înlocuite de cele multilaterale.

Cel de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi

tratamentul delicvenţilor a aprobat tratatul tip extrădare. Adunarea Generală a

O.N.U. a adoptat acest Tratat prin Rezoluţia nr. 45/116 din 14 septembrie 1990,

invitând statele membre să colaboreze, în cadrul unor aranjamente bilaterale şi

multilaterale, în vederea întăririi măsurilor de prevenire a criminalităţii şi de

întărire a procesului de justiţie penală.

Instituţia extrădării în dreptul român apare de la sfârşitul secolului al XIX –

lea.

Însă cele mai elocvente izvoare despre instituţia extrădării sunt cele de la

începutul secolului XX, respectiv Constituţia Regatului României din 1923, unde,

în Titlul II, art. 32 se spune: „ Extrădarea refugiaţilor politici este oprită”.

La 20 aprilie 1929 se semnează un Protocol privind considerarea

infracţiunilor de falsificare de monedă ca infracţiuni de drept comun, în ceea ce

priveşte extrădarea, iar la 3 mai 1930 Regele semnează Decretul 1460 privind

promulgarea legii privind ratificarea Protocolului.

Codul Penal din 1936, denumit şi Codul Penal Carol al II-lea, stipulează, în

capitolul IX, articolul 634, aliniatele 1-6 condiţiile de fond, condiţiile privitoare la

infracţiune, pedeapsă şi cu privire la urmări.

Codul penal român din 1968, în articolele 6 şi 9 are reglementări privitoare

la extrădare.

2

Astfel, potrivit art. 6 alin. 2, „ Pentru infracţiunile îndreptate împotriva

intereselor statului român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi

judecat şi în cazul în care s-a obţinut extrădarea lui”. În art. 9 denumit

„ Extrădarea” se prevede că aceasta se acordă sau poate fi solicitată pe bază de

convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul

legii.

Prima lege privind extrădarea este Legea nr. 4/1971

Constituţia României din anul 1991, în articolul 19, aliniatele 1 şi 2

stipulează: „ Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România” şi

„ Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unor convenţii

internaţionale sau în condiţii de reciprocitate”.

Parlamentul României a ratificat şi a fost publicată în Monitorul Oficial,

partea I, la data de 14.05.1997, Convenţia europeană de extrădare, din 13

decembrie 1957, precum şi cele două protocoale adiţionale la aceasta, din 1975 şi

1978.

In procesul aderării la Uniunea Europeană, s-a impus revizuirea Constituţiei

şi pentru a permite extrădarea din România a cetăţenilor români, interzisă de legea

fundamentală adoptată în anul 1991. Constituţia revizuită în anul 2003 prevede in

art 19, alin (1): „ Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din

România”, iar alin (2) stabileste ca prin derogare de la prevederile alineatului (1),

cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care

România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.”

Prin art. 24 din Legea nr. 302/2004 astfel cum a fost modificat şi completat

prin Legea nr. 224/2006, în aplicarea art. 19 alin. 2 din Constituţie, au fost stabilite

condiţiile, limitative, în care cetăţenii români pot fi extrădaţi din România.

În România, extrădarea este reglementată în Constituţie – art. 19, Codul

penal – art. 9 şi Titlul II – „Extrădarea” din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea

judiciară internaţională, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr.

224/2006 .

3

Din punct de vedere istoric, instituţia extrădării a cunoscut o continuă

evoluţie, de la extrădarea ca act discreţionar al suveranului (secolul XII) la o

procedură aproape exclusiv judiciară, aşa cum este reglementată de decizia -

cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul european de arestare şi

procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene.

Trebuie observat însă că legiuitorul european a simţit nevoia să înlocuiască,

exclusiv în relaţia dintre statele membre ale Uniunii Europene, procedurile

clasice de extrădare cu procedurile de predare în baza unui mandat european de

arestare tocmai din cauza faptului că în toate statele membre ale Uniunii Europene,

ca şi în alte state (inclusiv Statele Unite ale Americii), extrădarea este reglementată

în primul rând ca un act de suveranitate al statului, decizia finală aparţinând

executivului (Consiliul de Miniştri în Franţa şi Spania, Departamentul de Stat în

SUA, ministerele de justiţie, eventual împreună cu ministerele de externe, în

marea majoritate a statelor europene).

În contextul spaţiului judiciar european comun şi al evoluţiei criminalităţii

transnaţionale în condiţiile libertăţii de circulaţie, înlocuirea procedurilor formale

de extrădare cu mandatul european de arestare se justifică pe deplin. Pe de altă

parte, în context global, procedurile de extrădare rămân în vigoare, inclusiv în

relaţia dintre statele membre ale Uniunii Europene şi state terţe.

II. NOTIUNEA EXTRADARII

Noţiunea de extrădare a fost folosită pentru prima dată, în mod oficial, în

Franţa – extradition – la 19 februarie 1791, când Adunarea Constituantă a decretat

o reuniune a Comitetului Constituţiei şi Comitetului diplomatic pentru

introducerea unui proiect de lege cu privire la extrădare.

Termenul "extradition" este de origine latină şi provine din complementul

circumstanţial de loc ex – în afară, în exterior, urmat de verbul traditio – acţiunea

de a livra, de a preda.

4

Dicţionarul explicativ al Limbii Române defineste exradarea ca fiind:

"predarea de către un stat, unui alt stat, a unui infractor care se găseşte pe teritoriul

său spre a fi judecat sau spre a-şi executa pedeapsa".

În literatura juridică de specialitate s-au formulat diferite definiţii ale

extrădării.

Extrădarea este un act de cooperare al statelor împotriva infractorilor de un

anumit grad de periculozitate, pentru a impiedica sustragerea acestora de la

răspunderea penală.

„Extrădarea este un act de asistenţă juridică prin care un stat pe teritoriul

căruia s-a refugiat un inculpat sau un condamnat, care nu este cetăţean al statului

solicitat, îl predă pe acesta, la cererea statului în drept a-l urmări penal, judeca sau

supune la executarea condamnării penale”.

Instituţia juridică a extrădării este una din formele cooperării judiciare

internaţionale în materie penală.

Ca instituţie juridică de sine stătătoare, extrădarea a fost reglementată

distinct şi în Codul penal „Carol al II-lea” din 1936, reglementare care supunea

extrădarea îndeplinirii unor condiţii de fond stabilite de convenţiile internaţionale

sau unor condiţii de reciprocitate dintre state. De fapt, acest lucru reprezintă o

constantă în reglementarea extrădării, în sistemul nostru de drept, o constantă care

a contribuit la păstrarea, de-a lungul timpului, a trăsăturilor esenţiale ale extrădării.

Astfel, extrădarea este în continuare un act bilateral, cu un pronunţat caracter

politic şi reglementată prin norme de drept.

Din punct de vedere al procedurii, extrădarea poate fi:

- obişnuită – atunci când extrădarea se realizează după procedura normală,

reglementată de Convenţia europeană de extrădare şi de legea internă,

persoana a cărei extrădare se cere beneficiind de posibilitatea conferită de

acestea de a se apăra impotriva cererii de extrădare, inclusiv prin

exercitarea căii de atac a recursului.

5

- voluntară – atunci când extrădarea se realizează cu consimţământul

persoanei extrădabile.

- simplificată – atunci când extrădarea se realizează cu consimţământul

persoanei extrădabile, în acest caz, nemaifiind necesară transmiterea unei

cereri formale de extrădare.

În raporturile internaţionale bilaterale, alături de instituţia extrădarii şi,

oarecum, diferit de aceasta funcţionează şi instituţia transferului de deţinuţi.

Această instituţie funcţionează după reguli stabilite prin negociere directă între

cele două state, iar condiţiile transferului de deţinuţi pot fi diferite de la un acord la

altul ceea ce face destul de dificil stabilirea unor criterii teoretice pe baza cărora să

funcţioneze. România a încheiat astfel de convenţii cu Turcia, Cehia, Slovacia,

Moldova, China, Egipt, Polonia, Rusia şi alte ţări.

Privită prin prisma normelor care reglementează această instituţie,

extrădarea poate fi activă sau pasivă.

III. NATURA JURIDICA A EXTRADARII

Extrădarea este o instituţie de drept penal internaţional, cu o dublă natură juridică:

a) Pe plan internaţional, este o modalitate de realizare a asistenţei juridice în

materie penală, de întrajutorare a statelor, ce se realizează în temeiul unor

convenţii pe care le semnează sau la care aderă, extrădarea reprezentând

unul din conceptele de bază ale dreptului penal internaţional. În acelaşi

plan, extrădarea este un act de suveranitate şi o manifestare de solidaritate

internaţională în lupta împotriva criminalităţii.

b) Pe plan intern, extrădarea este un act guvernamental, administrativ şi/sau

jurisdicţional, în funcţie de autoritatea publică competentă să dispună cu privire la

admisibilitatea ei.

6

IV. CONDIŢII PENTRU A CERE EXTRĂDAREA

Din analiza reglementărilor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internaţională, rezultă că pentru realizarea extrădării active trebuie îndeplinite

anumite condiţii referitoare la: infracţiune, pedeapsă, infractor, competenţă,

procedură.

Condiţiile referitoare la infracţiune sunt:

- să se fi săvârşit o infracţiune pe teritoriul statului solicitant, în concret –

România, de către un cetăţean român ori prin fapta săvârşită să fi fost

lezate interesele statului român. Conform art. 144 C. pen. „prin săvârşirea

unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea

oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată

sau tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora ca autor,

instigator sau complice”. Prin urmare, poate fi cerută extrădare de către

statul român atât pentru infracţiunile consumate cât şi pentru infracţiunile

rămase în stadiul de tentativă comise pe teritoriul statului român. De

asemeni, se poate cere extrădarea pentru un participant la infracţiunea

săvârşită cu forma de vinovăţie a autorului cât şi a unui participant care a

săvârşit infracţiunea în calitate de instigator sau complice. Cu privire la

condiţia ca prin fapta săvârşită să fi fost lezate interesele statului solicitant

se pot face unele precizări. În primul rând considerăm că această condiţie

nu se referă la situaţia savârşirii unei infracţiuni de către un cetăţean străin

şi refugiat în statul al cărui cetăţean este. În această situaţie operează

principiul internaţional potrivit cu care statele nu-şi pot extrăda proprii lor

cetăţeni. În al doilea rând nu există nici un impediment care să limiteze

dreptul statului nostru de a cere extrădarea unui cetăţean străin care a

săvârşit o infracţiune pe teritoriul statului nostru şi s-a refugiat pe teritoriul

altui stat al cărui cetăţenie nu o are. În anumite condiţii se poate cere şi

7

extrădarea unui cetăţean din statul al cărei cetăţenie o are dacă persoana

extrădabilă are şi cetăţenia română sau statul solicitat este membru al

Uniunii Europene.

- fapta săvârşită să fie considerată infracţiune atât în legislaţia statului

nostru, cât şi în cea a statului solicitat să efectueze extrădarea. Mai exact,

este vorba despre condiţia dublei incriminări, fără de care statul solicitant n-

ar avea temei să-l ceară pe făptuitor, iar statul solicitat nu l-ar preda,

întrucât nu l-ar putea considera infractor. Potrivit art. 26 alin. 2 din Legea

nr. 302/2004 condiţia dublei incriminări poate fi exlusă prin prevedrea

expresă, într-o convenţie internaţională, bilaterală sau multilaterală la care

România este parte.

Condiţia referitoare la pedeapsă este:

- infracţiunea pentru care se cere extrădarea trebuie să prezinte o anumită

gravitate, în sensul că trebuie sancţionată, în legislaţia ambelor state, cu o

pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an ori persoana a cărei

extrădare se cere să fi fost condamnată printr-o hotărâre definitivă la o

pedeapsă privativă de libertate de cel puţin patru luni. De aici rezultă ca nu

se poate cere extrădarea unei persoane care este condamată la o pedeapsă

pecuniară indiferent care este valoarea ei. Prin această prevedere s-a

încercat limitarea aplicării procedurii de extrădare pentru infracţiuni care nu

prezintă un grad prea ridicat de periculozitate, infracţiuni care nu justifică

antrenarea unui mecanism atât de complex cum este cel a extrădării. O altă

precizare ce trebuie făcută se referă la instituţia suspendării executării

pedepsei. Potrivit art. 30 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr.

224/2006, instituţia extrădării nu este operantă nici în situaţia în care

persoana extrădabilă beneficiază de suspendarea executării pedepsei în

totalitate. Extrădarea poate opera, însă, în situaţia în care suspendarea

executării pedepsei este parţială iar restul de pedeapsă privativă de libertate

corespunde cerinţelor art. 28 din legea nr. 302/2004.

8

Condiţiile referitoare la infractor sunt:

- persoana a cărei extrădare se cere să fie cetăţean român. Această condiţie

nu ridică probleme deosebite. În situaţia în care se cere extrădarea unei

persoane care are altă cetăţenie trebuie făcute unele precizări. Potrivit legii

nr. 302/2004 statul român poate cere extrădarea unui cetăţean străin în

anumite condiţii. În primul rând în România pot fi extrădaţi cetăţeni străini

în baza unor convenţii sau tratate bilaterale sau multilaterale la care

România este parte şi pe bază de reciprocitate. În al doilea rând, România

poate cere extrădarea unui cetăţean străin dacă infracţiunea a fost săvârşită

pe teritoriul României sau a adus atingere intereselor statului nostru. În al

treilea rând, se poate solicita extrădarea unui cetăţean străin, dacă acesta are

domiciliul în România sau este cetăţean al unui stat membru al Uniunii

Europene. În ceea ce priveşte această condiţie, statul Român poate cere

extrădarea cetăţeanului străin în vederea judecării dar trebuie să dea

asigurări că pentru executarea pedepsei aplicate va dispune trimiterea

persoanei condamnate în statul al cărui cetăţean este. În al patrulea rând, se

poate cere extrădarea unui cetăţean de altă origine, chiar din statul al cărui

cetăţean este, dacă acesta deţine şi cetăţenia română.

- persoana a cărei extrădare se cere să se găsească pe teritoriul statului

solicitat. În convenţiile internaţionale se stipulează că statele se obligă să-şi

extrădeze reciproc, la cerere, persoanele aflate pe teritoriul lor, pentru a fi

trase la răspundere penală.

- împotriva persoanei a cărei extrădare se cere, trebuie să fie pusă în

mişcare acţiunea penală, în condiţiile Codului de procedură penală. Aşadar

potrivit acestei condiţii pentru ca România să poată cere extrădarea unei

persoane, în vederea efectuării urmăririi penale, trebuie să facă dovada că

împotriva ei s-a pus în mişcare acţiunea penală.

Condiţii privind competenţa sunt:

9

- infracţiunea pentru care se cere extrădarea trebuie să fie comisă pe

teritoriul statului Român sau în străinătate dar să aducă atingere intereselor

statului nostru.

Condiţiile de ordin procedural sunt:

- să existe o cerere de extrădare din partea statului solicitant. Acestă cerere

trebuie să fie susţinută de o serie de documente din care să rezulte

legalitatea, temeinicia şi corectitudinea urmăririi penale sau a pedepsei

aplicate persoanei extrădabile.

- la cerere, statul care primeste cererea de extrădare va trebui să-l aresteze

pe făptuitor.

- statul solicitant va trebui să comunice statului solicitat informaţii cu privire

la desfăşurarea şi finalizarea procesului penal în care este antrenat

persoana extrădabilă.

- statul solicitat va trebui să comunice statului solicitant data şi locul

predării persoanei extradate.

V. PROCEDURA DE SOLICITARE A EXTRĂDĂRII

1. Competenţa:

Ministerul Justiţiei este singura instituţie care are dreptul de a întocmi şi

transmite cererile de extrădare în numele statului român. Potrivit ultimelor

modificări aduse Legii nr. 302/2004, prin Legea nr. 224/2006 cererea de extrădare

10

poate fi precedată de emiterea unui mandat de urmărire internaţională în vederea

extrădării. Mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării se poate emite

în situaţia în care, un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu

mai poate fi dus la îndeplinire datorită faptului că, inculpatul a parăsit teritoriul

statului nostru. Pentru a simplifica procedura şi pentru o mai bună operativitate,

instanţa competentă, care a emis mandatul de arestare preventivă sau cel de

executare a pedepsei, la propunerea procurorului care a instrumentat cazul, emite

un mandat de urmărire internaţională. Mandatul se transmite Centrului de

Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi

Internelor din România. Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională va

transmite acest mandat pe canalele proprii Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei

Criminale (Interpol).

Mandatul de urmărire internaţională trebuie să conţină elemente de

identificare a făptuitorului, o expunere sumară a faptelor precum şi încadrarea

juridică a faptelor. De asemeni mandatul de urmărire poate conţine şi o cerere de

arestare preventivă în vederea extrădării.

Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională poate transmite mandatul

de urmarire internaţională pe două căi, fie prin adresarea către Interpol, fie prin

înscrierea în Sistemul Informatic Schengen. Înscrierea în Sistemul Informatic

Schengen este operantă pentru transmiterea mandatului de urmărire internaţională

către ţările membre ale Uniunii Europene, mai exact, pentru cele care fac parte din

spaţiul Schengen.

A. Extrădare activă (atunci când România este stat solicitant)

  Prin modificarea art. 66 din  Legea nr. 302/2004, s-a revenit la competenţa

Ministerului Justiţiei de a întocmi cererea de extrădare. Ministerul Justiţiei

întocmeşte cererea de extrădare numai pe baza unei încheierii motivate a instanţei

judecătoreşti competente, care stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în

prezenta lege pentru a se solicita extrădarea.

11

  Prin art. 66 s-a reglementat o procedură clară de dare în urmărire

internaţională. Astfel, în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de

executare a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire întrucât inculpatul ori

condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis mandatul

de arestare preventivă sau instanţa de executare, după caz, la propunerea

procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie, emite un mandat de 

urmărire internaţională în vederea extrădării, care se transmite Centrului de

Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi

Internelor, în vederea difuzării prin canalele specifice. Mandatul de urmărire

internaţională în vederea extrădării trebuie să  conţină toate elementele necesare

identificării persoanei urmărite , o expunere sumară a situaţiei de fapt şi date

privind încadrarea juridică a faptelor.

Despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în

urmărire internaţională sau căutate de autorităţile judiciare române pentru aducerea

la îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat

de arestare preventivă, instanţa poate fi informată nu numai de Biroul Naţional

Interpol, ci şi de o altă structură in cadrul C.C.P.I., dar şi de Ministerul Justiţiei,

prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui autenticitate poate fi verificată

(art. 67 alin. 1);

Instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare

preventivă stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute în prezenta lege pentru a se solicita extrădarea (art. 67 alin. 1);

Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, prin structura

specializată, are obligaţia de a informa instanţa de executare sau instanţa emitentă

a mandatului de arestare preventivă de îndată ce Biroul Central Naţional Interpol

corespondent îi notifică faptul că persoana care face obiectul mandatului a fost

localizată. Informarea va fi transmisă direct, cu o copie la Ministerul Justiţiei. ( art.

67 alin. 2)

12

Instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, dată de un singur

judecător, cu participarea procurorului şi fără citarea părţilor. Încheierea nu se

pronunţă în şedinţă publică, şi se consemnează într-un registru special, pentru a se

respecta confidenţialitatea procedurii .

Încheierea prevăzută la alin. (3) poate fi atacată cu recurs de procuror,  în

termen de 24 ore de la pronunţare. Dosarul cauzei este înaintat instanţei de recurs

în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de cel mult 3 zile, de către

instanţa superioară în grad. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în

termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. (art. 67 alin. 4).

În termen de 48 de ore de la primirea încheierii prin care s-a  constatat că

sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării şi a actelor anexe, Ministerul

Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează un examen de regularitate

internaţională, în condiţiile prevăzute la art. 40, care se aplică în mod

corespunzător (art. 67 alin. 6);

  În cazul în care, potrivit atribuţiilor care îi revin, direcţia de specialitate a

Ministerului Justiţiei constată că nu sunt întrunite condiţiile de regularitate

internaţională pentru a se întocmi şi transmite cererea de extrădare, ministrul

justiţiei îl sesizează pe  procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie, în vederea iniţierii procedurii de revizuire a  încheierii

definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele situaţii

Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului

Administraţiei şi Internelor. De aceea, prin modificarea adusă Legii nr. 302/2004

în această privinţă, s-a optat pentru procedura  extraordinară a revizuirii. De

subliniat că, potrivit art. 67 alin. (8), Ministrul justiţiei nu poate solicita iniţierea

procedurii revizuirii pentru alte motive decât cele legate de concluziile examenului

de regularitate  internaţională. Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este

întemeiată, anulează încheierea atacată. Dacă instanţa constată că cererea de

revizuire este neîntemeiată, o respinge, menţinând încheierea atacată. Hotărârea

instanţei de revizuire este definitivă şi se comunică în termen de 24 de ore de la

13

pronunţare ministrului justiţiei  şi procurorului general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 67 alin. 10). Astfel, în ambele situaţii,

hotărârea finală revine instanţei, astfel încât se elimină orice eventuală critică de

neconstituţionalitate care putea fi adusă vechii proceduri.

Totodată, prin modificările aduse legii s-a prevăzut şi posibilitatea ca, în

cazul în care constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi şi transmite

cererea de extrădare direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei să poată solicita

instanţei competente să îi transmită, în cel mult 72 de ore, actele suplimentare

necesare potrivit tratatului internaţional aplicabil (art. 67 alin. 7).

B. Extrădare pasivă (atunci când România este stat solicitat)

În ceea ce priveşte extrădarea pasivă, modificările urmăresc, de asemenea, o

delimitare clare a etapei administrative de cea judiciară. Prin modificările aduse

art. 39-40, se precizează atribuţiile autorităţii centrale (Ministerul Justiţiei) în

raport cu cele ale autorităţilor judiciare. Astfel, după ce în alineatul 1 al

articolului 39 modificat, în aplicarea art. 19 alin. (4) din Constituţia revizuită, se

arată că „extrădarea din România se hotărăşte de justiţie”, în alineatul 3 se

precizează că „rolul Ministerului Justiţiei constă în îndeplinirea atribuţiilor care

îi sunt conferite, în calitate de autoritate centrală, prin lege şi tratatele

internaţionale la care România este parte.” În alineatul 4 se enumără, cu titlu de

exemplu, atribuţiile principale ale Ministerului Justiţiei în materia extrădării

pasive. În alineatul 1 al art. 40 se precizează că „examenul de regularitate

internaţională are ca scop verificarea conformităţii cererii de extrădare şi a

actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile,

inclusiv cu declaraţiile formulate de România în baza dispoziţiilor unor convenţii

multilaterale”. De asemenea, se precizează că în cadrul examenului de regularitate

internaţională Ministerul Justiţiei verifică inclusiv existenţa reciprocităţii în

privinţa extrădării propriilor cetăţeni, în cazul în care se solicită extrădarea unui

14

cetăţean român. Totodată, se menţionează expres că Ministerul Justiţiei este cel

care constată existenţa uneia din limitele cooperării prevăzute de art. 3 din lege.

Noua formulare a art. 28, care se aplică în mod corespunzător şi în cazul

extrădării active, aduce modificări importante în privinţa condiţiilor legate de

gravitatea pedepsei: Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi

penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei

statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un

an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4

luni.

In vederea unei mai bune protecţii a drepturilor persoanei extrădabile, prin

Legea nr. 224/2006 s-a modificat art. 45 alin. 3, pentru a acorda dreptul la recurs

separat împotriva încheierii prin care se dispune arestarea provizorie în vederea

extrădării şi nu doar odată cu atacarea hotărârii de extrădare.

Pentru a degreva instanţele, se revine la competenţa Ministerului Justiţiei, cu

informarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, în aprobarea cererilor de

tranzit, ţinând cont şi de faptul aceste cereri trebuie soluţionate într-un interval de

timp foarte scurt şi că nu există o dispoziţie constituţională expresă care să impună

luarea unei decizii asupra tranzitului de către instanţă (art. 62 alin. 4-5).

Pentru ca ministrul justiţiei să îşi poată exercita, dacă este cazul, dreptul

conferit de lege de a solicita atacarea cu recurs a hotărârii prin care se dispune

extrădarea (art. 54 alin. 8), este necesar ca hotărârea să fie comunicată direcţiei de

specialitate a Ministerului Justiţiei.

VI. CONDITIILE IN CARE CETATENII ROMANI POT FI

EXTRADATI DIN ROMANIA

Apărută ca o necesitate în cadrul procesului de integrare în Uniunea

Europeană, extrădarea propriilor cetăţeni, către ţări care împărtăşesc aceleaşi

15

valori democratice şi respectă drepturile fundamentale ale omului, a fost

reglementată, ca excepţie, în legea de revizuire a Constituţiei.

Legea fundamentală republicată, după ce statuează regula potrivit căreia

cetăţenii români nu pot fi extrădaţi (şi expulzaţi) din România, prevede la art. 19

alin. 2 că „prin derogare de la prevederile alineatului 1, cetăţenii români pot fi

extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în

condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate”.

Ca urmare, se impunea stabilirea prin lege a condiţiilor în care cetăţenii

români pot fi extrădaţi din România.

Pornind de la soluţiile adoptate şi de celelalte state care îşi extrădează

proprii cetăţeni, având în vedere şi intenţia legiuitorului constituant ca extrădarea

cetăţenilor români să reprezinte o excepţie, Legea nr. 302/2004 stabileşte o serie

de condiţii stricte şi limitative în care cetăţenii români pot fi extrădaţi din

România, pentru a asigura acestora o protecţie adecvată.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 24 ale Legii 302/2004 asa cum a fost

modificat prin Legea 224/2006, „(1) Cetăţenii români pot fi extrădaţi din România

în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe

bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:

a) în vederea efectuării urmăririi penale şi a judecăţii, dacă statul solicitant dă

asigurări considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă

privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana

extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în România;

b) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data

formulării cererii de extrădare;

c) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;

d) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean

al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al

Uniunii Europene.

16

Aşadar, pentru a putea aproba extrădarea unui cetăţean român, trei condiţii

trebuie îndeplinite cumulativ:

- extrădarea propriilor cetăţeni să fie permisă de convenţia aplicabilă în

relaţia cu statul solicitant;

- statul solicitant să acorde, la rândul lui, extrădarea propriilor cetăţeni;

să fie întrunită cel puţin una din condiţiile menţionate în art. 24

(2) Cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza dispoziţiilor tratatelor bilaterale şi pe

bază de reciprocitate.

(3) În scopul constatării îndeplinirii condiţiei reciprocităţii în ceea ce priveşte

extrădarea propriilor cetăţeni şi a celorlate condiţii prevăzute la alin. 1, Ministerul

Justiţiei poate solicita prezentarea unui act emis de autoritatea competentă a

statului solicitant.

Prin noul alineat 3 al art. 24 se face o distincţie necesară între condiţiile în

care poate fi acordată extrădarea cetăţenilor români în baza convenţiilor

multilaterale şi condiţiile în care se poate acorda extrădarea în cazul tratatelor

bilaterale, care pot fi mai favorabile sau mai grele, în funcţie de voinţa părţilor la

tratatul bilateral.

VII. EFECTELE EXTRĂDĂRII ACTIVE

Baza legală necesară şi suficientă pentru predarea extrădatului este

hotărârea judecătorească rămasă definitivă. Autorităţile competente ale statului

solicitat vor transmite statului nostru o copie după hotărârea cu soluţia adoptată

asupra extrădării. În caz de acordare a extrădării, statul solicitant va fi informat cu

privire la data şi locul predării precum şi despre durata arestului în vederea

extrădării efectuat de persoana care urmează să fie extrădată. Potrivit legii române,

dacă la data şi locul stabilit între cele doua state, statul solicitant nu a preluat

persoana extrădabilă, aceasta poate fi pusă în libertate după expirarea unui termen

17

de 15 zile. Acest termen poate fi prevăzut diferit, prin convenţii internaţionale,

bilaterale sau multilaterale.

Persoana extrădată va fi predată administraţiei penitenciarelor sau oricărei

autorităţi competente după caz.

Persoana extrădată nu va pute fi „nici urmărită, nici judecată, nici deţinută

în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii

sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat

extrădarea”. Este vorba despre regula „specialităţii”, o regulă care s-a impus sub

forma unui principiu fundamental în relaţiile internaţionale. De la această regulă

sunt câteva excepţii. Prima, se referă la situaţia în care statul solicitat consimpte la

efectuarea urmăririi sau judecăţii pentru o faptă care nu a făcut obiectul cererii de

extrădare, dacă statul solicitant prezintă o cerere în acest sens, motivată temeinic.

A doua excepţie, se referă la situaţia în care persoana extrădată, deşi a executat

pedeapsa pentru care a fost extrădată, nu a părăsit teritoriul statului nostru, sau deşi

l-a părăsit, s-a întors de bună voie în statul solicitant. În acestă situaţie nu mai

poate opera principiul specialităţii extrădării deoarece voinţa persoanei extrădate

anterior primează în faţa lui.

Există posibilitatea ca statul solicitat să impună statului solicitant, înainte de

acordarea extrădării, o serie de condiţii. Condiţiile pot fi stabilite prin negociere

directă între cele două state, pe bază de reciprocitate, sau, statul solicitat poate

impune statului solicitant chiar condiţia retrimiterea persoanei extrădate pe

teritoriul sau după judecarea ei. În ambele situaţii statul solicitant trebuie să dea

garanţii în acest sens, iar în situaţia retrimiterii persoanei extrădate instanţa

competentă trebuie să ia măsuri pentru predarea efectiva a persoanei extrădate

autorităţilor competente ale statului solicitat (art. 732 din Legea nr. 302/2004).

În ceea ce priveşte cheltuielile ocazionate de îndeplinirea unei cereri de

extrădare regula este „că acestea sunt suportate de statul solicitat” însă prin

acorduri bilaterale se poate deroga de la această regulă.

18

Studiu de caz:

I. Extrădare. Cetăţean român având şi cetăţenia statului solicitant            Cetăţenii români pot fi extrădaţi din România, în baza convenţiilor

internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate,

dacă este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute în art. 24 alin. (1) din Legea

nr. 302/2004. Una dintre condiţiile prevăzute alternativ în art. 24 alin. (1) din

Legea nr. 302/2004 este aceea ca persoana extrădabilă, cetăţean român, să aibă şi

cetăţenia statului solicitant. Prin urmare, în cazul în care persoana extrădabilă are

atât cetăţenia română, cât şi cetăţenia statului solicitant, hotărârea prin care

instanţa română admite cererea de extrădare a cetăţeanului român este legală, dacă

sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege privitoare la extrădare.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4727 din 2 august 2006

Prin sentinţa penală nr. 29 din 12 iulie 2006, Curtea de Apel Bacău, în

temeiul art. 54 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a admis cererea de extrădare

formulată de Procuratura Generală a Republicii Moldova privind pe numitul

M.M., având dublă cetăţenie, română şi moldovenească, şi a dispus extrădarea

acestuia în Republica Moldova.

Instanţa a reţinut că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, la

solicitarea Procuraturii Generale a Republicii Moldova, a cerut extrădarea  lui 

M.M.

Cererea de extrădare a fost însoţită de copii certificate de  autoritatea

competentă a statului solicitant, conform art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr.

302/2004, de pe ordonanţa de punere sub învinuire, mandatul de arestare, dovada

cetăţeniei moldoveneşti, extras al textului de incriminare, dovezi privind

domiciliul din România şi cetăţenia română a persoanei extrădabile.

Instanţa a motivat că, în raport cu prevederile art. 22, art. 24 şi art. 54 alin.

(3) din Legea nr. 302/2004, cererea de extrădare este întemeiată, iar faptul că

19

persoana extrădabilă are cetăţenie română nu constituie un impediment pentru

extrădare, conform art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 302/2004.

Recursul declarat de persoana extrădabilă, care critică hotărârea de

extrădare cu motivarea că are cetăţenie română, nu este fondat.

Potrivit art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, nu pot fi extrădaţi din

România cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 24 din

aceeaşi lege.

Conform art. 24 lit. c) din Legea nr. 302/2004, cetăţenii români pot fi

extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale la care acesta este parte

şi pe bază de reciprocitate, dacă persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului

solicitant.

Legea nu cere îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor înscrise în

art.24, ci potrivit acesteia cetăţenii români pot fi extrădaţi din România dacă  este

îndeplinită cel puţin una dintre condiţii, între care legea enumeră şi pe aceea de la

art. 24 lit. c). Or, din actele dosarului rezultă că M.M. este şi cetăţean al Republicii

Moldova.

Examinând din oficiu cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa

de fond a respectat în întregime şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru

extrădarea din România, în cauză neexistând nici un motiv de casare a hotărârii

atacate şi, în consecinţă, recursul a fost respins.

II. Extrădare. Recurs. Inadmisibilitate

 Legea nr. 302/2004, art. 45 alin. (3), art. 46

            În raport cu prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară internaţională în materie penală, încheierea prin care se

dispune arestarea provizorie în vederea extrădării sau prelungirea acesteia nu poate

fi atacată cu recurs decât împreună cu hotărârea pronunţată asupra cererii de

extrădare. Prin urmare, este inadmisibil recursul separat declarat împotriva

20

încheierii prin care instanţa a dispus, înainte de pronunţarea unei hotărâri asupra

cererii de extrădare, arestarea provizorie a persoanei extrădabile, în caz de urgenţă,

în temeiul art. 46 din Legea nr. 302/2004. 

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2537 din 17 aprilie 2006

             Prin încheierea nr. 9 din 10 aprilie 2006, Curtea de Apel Craiova a admis

sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova privind pe H.G., cetăţean

român, şi a dispus arestarea provizorie a acestuia pe o perioadă de 21 de zile.

            Instanţa a reţinut că, la 29 martie 2006, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Craiova a înaintat spre soluţionare cererea de extrădare privind pe H.G.,

întrucât prin sentinţa penală nr. S 1284/2005 pronunţată la 11 august 2005 s-a

dispus arestarea în lipsă a acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută

în art. 216 alin. (2) din Codul penal al Danemarcei, sentinţă rămasă definitivă prin

hotărârea nr. S 2671-05 din 17 august 2005 a Curţii de Apel Ostre - Landstret

Danemarca.

            Prin ordonanţa din 29 martie 2006, procurorul general a dispus reţinerea

pentru 24 de ore a persoanei extrădabile, potrivit art. 47 din Legea nr. 302/2004.

            Fiind investită, Curtea de Apel Craiova, prin sentinţa penală nr. 43 din 30

martie 2006, a admis sesizarea parchetului, a dispus arestarea provizorie în

vederea extrădării pe o perioadă de 29 de zile şi a dispus extrădarea cetăţeanului

român către statul danez.

            Instanţa a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în Legea nr.

302/2004 privitoare la asigurarea reciprocităţii şi respectarea garanţiilor prevăzute

de dispoziţiile legale, că fapta este incriminată atât de legea daneză, cât şi de legea

română şi sancţionată cu pedeapsa privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar

statul danez asigură garanţiile procesuale în judecarea cauzei.

            Împotriva acestei hotărâri persoana extrădabilă a declarat recurs

Instanţa a constatat că în cauză sunt întrunite condiţiile privind arestarea

provizorie, că din actele depuse la dosarul cauzei de către statul solicitant rezultă

că există indicii temeinice că cetăţeanul român a săvârşit o faptă prevăzută de

21

legea penală pe teritoriul statului străin, că infracţiunea săvârşită are corespondent

în Codul penal român, că justiţia daneză a emis un mandat de arestare preventivă

în lipsă pentru persoana extrădabilă şi că există probe că cetăţeanul român se

sustrage de la judecarea cauzei, împrejurări ce fac posibilă arestarea provizorie în

caz de urgenţă, în vederea extrădării, potrivit prevederilor art. 46 din Legea nr.

302/2004 şi art. 148 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

            Cum în cauză persoana extrădabilă a promovat o cale de atac neprevăzută

de lege, recursul declarat de aceasta a fost respins ca inadmisibil.

BIBLIOGRAFIE

1. Al. Boroi, Drept penal, partea generală, Editura C. H. Beck, Bucureşti,

2006.

2. Al. Boroi, Ghe. Nistoreanu, Drept penal, partea generală, ediţia a IV-a,

revizuită conform noului Cod penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

22

3. Tulbure Adrian Ştefan, Tatu Maria Angela, Tratat de drept procesual

penal, Editura ALLBECK, Bucureşti, 2003.

4. Augustin Ungureanu, Aurel Ciopraga, Dispziţii penale din legi speciale

române; Vol. VIII, Bucureşti,Editura Lumina Lex, 1998

5. Codul penal „Carol al II-lea” din 17 martie 1936, publicat în Monitorul

Oficial nr. 65 din 18 martie 1936.

6. Documentul 3 din 17 martie 1936 la Codul de procedura penala nr. 0 din

17 martie 1936, publicat în Monitorul Oficial nr. 66 din 19 martie 1936.

7. Legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,

Legea nr. 302/2004, publicata in M.Of., partea I nr 594 din 01 iulie 2004.

8. Lege nr. 224/2006 din 01 iunie 2006, pentru modificarea şi completarea

Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie

penală, publicată în M. Of., partea I nr. 534 din 21 iunie 2006.

23