dreapta intelectuala teorii si scoli sterpan aligica humanitas 2011

Volum apărut cu sprijinul Centrului de Analiză şi Dezvoltare Instituţională şi al Fundaţiei Konrad Adenauer

Postfaţă de VLADIMIR TISMĂNEANU

Colecþia „Cultura libertãþii“ este coordonatã de Valeriu Stoica ºi Dragoº Paul Aligicã

Redactor: Andreea StănescuCoperta: Angela RotaruTehnoredactor: Manuela MãxineanuCorector: Ioana VîlcuDTP: Florina Vasiliu, Dan Dulgheru

Tipãrit la Proeditură şi Tipografie

© HUMANITAS, 2011

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a RomânieiSTERPAN, IONUŢDreapta intelectuală: teorii şi şcoli de gândire ale dreptei contemporane occidentale /Ionuţ Sterpan, Dragoº Paul Aligicã; postf.: Vladimir Tismãneanu. – Bucureºti: Humanitas, 2011Bibliogr.ISBN 978-973-50-3151-0I. Aligică, Dragoş PaulII. Tismãneanu, Vladimir (postf.)32732.01(100)

EDITURA HUMANITAS Piaþa Presei Libere 1, 013701 Bucureºti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro

Comenzi Carte prin poºtã: tel./fax 021/311 23 30 C.P.C.E. – CP 14, Bucureºtie-mail: [email protected]

CUPRINS

Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

Emanuel-Mihail SocaciuLIBERALISMUL CLASIC . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9

Radu CristescuNEOCONSERVATORISMUL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28

Radu CristescuPALEOCONSERVATORISMUL ŞI TRADIŢIONALISMUL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53

Ionuţ SterpanLIBERTARIANISMUL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77

Sorin ManicăOBIECTIVISMUL LUI AYN RAND . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109

Tudor GlodeanuFUZIONISMUL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129

Radu CristescuORDOLIBERALISMUL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152

Costel StavaracheCREŞTIN-DEMOCRAŢIA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181

Cosmin Victor PopaCREŞTINISMUL ŞI ECONOMIA DE PIAŢĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201

Vlad TarkoPSIHOLOGIA EVOLUŢIONISTĂ ŞI FILOZOFIA POLITICĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 223

Dragoş Bîgu şi Raluca Ana AlecuEVOLUŢIONISMUL JURIDIC . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 238

Laurenţiu Gheorghe şi Radu CristescuTEORIA ALEGERII PUBLICE ŞI ECONOMIA POLITICĂ CONSTITUŢIONALĂ . . . . . . . . . . 260

6 DREAPTA INTELECTUALĂ

Emanuel-Mihail SocaciuANALIZA ECONOMICĂ A DREPTULUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 279

Mihai-Vladimir Topan şi Tudor SmirnaŞCOALA AUSTRIACĂ DE ECONOMIE ŞI DREPT . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 292

Horia TerpeINSTITUŢIONALISMUL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 309

Radu ŞimandanMONETARISMUL ŞCOLII DE LA CHICAGO . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 328

Radu NechitaECONOMIA OFERTEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 343

Olga NicoarăNOUA ISTORIE ECONOMICĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 365

Costel StavaracheFUTURISMUL ŞI ANTIALARMISMUL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 378

Aura Matei şi Irina PapucSOCIOLOGIA NOII CLASE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 397

Vlad TarkoCRITICA PSIHIATRIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 412

Anca FoteaCRITICĂ ŞI ESTETICĂ LA NEW CRITERION . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 428

Constantin VicăNOII FILOZOFI FRANCEZI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 443

Postfaţă de Vladimir TismăneanuPARIUL PE LIBERTATE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 457

CUVÂNT ÎNAINTE

Volumul de faţă urmăreşte să contribuie la eforturile de modernizare adezbaterii publice şi de clarificare doctrinară din ţara noastră. Cartea esterodul unei munci de echipă. O echipă de tineri intelectuali, profesori şicercetători – reprezentanţi ai noii generaţii intelectuale româneşti ce îşi ialocul acum în arenă publică –, s-a angajat într-un exerciţiu de identificare şidefinire a teoriilor, curentelor de idei şi a şcolilor de gândire care influen ţeazăşi informează viziunea şi mişcarea politică de centru-dreapta contem poranăoccidentală. Rezultatele acestui demers, organizat în jurul Centrului de Analizăşi Dezvoltare Instituţională şi susţinut de Fundaţia Konrad Adenauer, suntpuse acum la dispoziţia publicului. Speranţa este, bineînţeles, că aceste rezul -tate vor informa în mod constructiv discursul celor ce împărtăşesc valorileşi principiile dreptei moderne sau pe cel al comentatorilor din mass-media.Dar nu se limitează la atât. Speranţa este că el va incita un efort similar caresă vizeze teoriile şi şcolile de gândire ce inspiră viziunea şi mişcarea politicăde stânga. Altfel spus, volumul este şi o invitaţie la dialog, dar şi o provocare.

Lista de teorii şi idei incluse şi prezentate în volum este departe de a fiexhaustivă. Este un punct de plecare şi, sperăm, un punct de reper. Suntreunite între aceste coperţi prezentări de filozofii politice fără de care nuam putea descrie civilizaţia occidentală contemporană cu tot ce o separăde altele (liberalismul clasic, libertarianismul, neoconservatorismul, paleo -conservatorismul, tradiţionalismul), dar şi orientări în filozofie sau în criticaculturală cu caracter mai contextual sau pasager, ce exemplifică faţete denivel secund (cum ar fi „fenomenul“ „noilor filozofi“ francezi sau perspectivagânditorilor de la New Criterion). Sunt incluse atât programe de cercetare fun -damentală care au reformat întreg evantaiul disciplinelor socio-umane (teoriaalegerii publice şi economia constituţională, analiză economică a dreptului,Şcoala austriacă, psihologia evoluţionistă), cât şi sistematizări conceptualecare pun în evidenţă anumite alternative instituţionale (instituţionalismul).Sunt discutate doctrine politice rezultate din aplicarea filtrului unor doctrinesociale în religie (creştin-democraţia), doctrine care şi-au găsit vectori politici

şi spaţii de manifestare concrete în momente-cheie ale istoriei occidentalecontemporane (ordoliberalismul) sau construcţii doctrinare ce îşi află justi -ficarea în necesitatea unor alianţe ideologice date de anumite obiective comuneşi adversari comuni (fuzionismul). O simplă privire asupra listei dovedeştevarietatea de „curente“ care influenţează intelectual, într-un fel sau altul,dreapta politică occidentală: şcoli de gândire în macroeconomie (mone -tarismul Şcolii de la Chicago, economia ofertei), aplicaţii ale uneltelor ştiinţeieconomice la studiul fenomenului istoric al creşterii economice (Noua IstorieEconomică), doctrine moral-filozofice (obiectivismul), concepţii despre naturadreptului (evoluţionismul juridic), încercări de a explora relaţia capitalismuluicu religia creştină folosind unelte din sociologia religiei şi filozofia culturii(creştinismul şi economia de piaţă), orientări în studiul sociologic al claseiintelectualilor (sociologia „Noii Clase“), sau atitudini intelectuale animatede perspective critice asupra unor fenomene cu implicaţii instituţionale (anti -psihiatria, futurismul şi antialarmismul).

Idei diverse, discipline diverse, perspective diverse. Ele au în comun faptulcă sunt public recunoscute ca fiind o sursă de inspiraţie pentru acţiuneapublică (dar nu numai politică) a dreptei occidentale contemporane. Iar ceeace i-a unit pe toţi cei 21 de coautori ai acestei lucrări este convingerea căintroducerea lor în circuitul românesc nu este numai salutară, dar şi absolutnecesară. Este lista incompletă? Am recunoscut-o deja. Sunt uneori discuţiileşi interpretările oferite controversate sau perfectibile? Posibil. Important însăeste ca dezbaterea să înceapă: Care sunt ideile din spatele retoricii de stângaşi de dreapta? Putem să depăşim retorica pură şi să discutăm substanţa empi -rică şi conceptuală a tezelor şi teoriilor ce dau fundamentul epistemic al spec -trului politic doctrinar contemporan? Avem speranţa că răspunsul la aceastăîntrebare este un „da“ ferm.

Nu putem încheia fără a ne exprima sincera apreciere pentru colegii noştri,autorii acestui volum căruia am avut privilegiul să îi fim editori. Le mulţumimpentru efortul lor profesionist şi generos. Vrem de asemenea să le mulţumimprietenilor şi partenerilor de la Fundaţia Konrad Adenauer. Demararea şifinalizarea prezentului proiect este strâns legată de această Fundaţie, căreiasfera publică românească trebuie să-i fie atât de recunoscătoare. În sfârşit,dorim să mulţumim CADI, gazda acestui proiect, locul şi protagonistul unuiadintre cele mai interesante experimente organizaţionale şi intelectuale dinRomânia de azi.

Ionuţ SterpanDragoş Paul Aligică


LIBERALISMUL CLASIC1

Emanuel-Mihail Socaciu

Dacă cineva vorbeşte despre „liberalii clasici“, nu este o problemă pentruo altă persoană, cu o minimală educaţie în materie de teorie politică, să ştie(cam) la cine se referă vorbitorul. Există o listă standard de autori desprecare se consideră îndeobşte că fac parte din această familie, puţine fiinddezbaterile aprinse cu privire la cine anume dintre filozofii politici ar fiîndreptăţiţi să apară pe această listă. Lucrurile se schimbă însă în mod radicalatunci când încercăm să dăm un set de caracteristici standard ale gândiriiliberale clasice, iar aceasta deoarece liberalismul clasic este concomitentun set de doctrine filozofice (uneori incompatibile, aşa cum voi arăta maijos), un tip de aderenţă la o atitudine intelectuală fundamentală şi un spectrude prescripţii politice, care variază de la versiuni înrudite cu un liber tarianismradical până la variante în care statului îi este recunoscută ca legitimă o con -siderabilă agendă pozitivă.

Strategia pe care o propun în acest capitol reprezintă un compromis întreopţiunea riscantă de a încerca o descriere cu pretenţii sistematizatoare a„nucleului dur“ (la nivel conceptual şi al presupoziţiilor) al liberalismuluiclasic şi cea sigură, dar probabil neinteresantă, de a oferi pur şi simplu o listăa autorilor importanţi, împreună cu o scurtă prezentare a teoriilor lor. Pentruînceput, voi încerca să identific atitudinea intelectuală specifică liberalilorclasici, care cred că poate fi prezentată sub forma unei prezumţii funda -mentale larg împărtăşite. Într-o a doua etapă, voi discuta sursele filozoficeale liberalismului clasic, discuţie care va pune în evidenţă situaţia cel puţinla o primă vedere paradoxală în care se află acesta. Mai precis, liberalismulclasic se „hrăneşte“ din două tradiţii filozofice care, la nivelul presupoziţiilorteoretice, sunt incompatibile: pe de-o parte, familia teoriilor inspirate de JohnLocke şi Immanuel Kant, care porneşte de la o etică deontologistă a dreptului

1. Multe dintre ideile acestui capitol au fost clarificate în atelierele de discuţii alepro iectului „Modelări evoluţioniste ale emergenţei normelor interacţiunii sociale“ derulatde Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Facultăţii de Filozofie, Universitatea dinBucureşti.

natural şi a demnităţii individuale, iar pe de altă parte filiaţia consecinţionistă,atât în ipostaza utilitarismului lui Bentham sau Mill, cât şi în cea a ordiniispontane, inaugurată de iluminiştii scoţieni. În fine, ultima parte va fi dedicatăunei discuţii foarte succinte cu privire la agenda politică a liberalismului clasic.

Prezumţia în favoarea libertăţii

O opinie larg împărtăşită printre filozofii politici este aceea potrivit căreiauna dintre trăsăturile comune gândirii liberale în genere, dacă nu chiar marcasa specifică, este aşa-numita „prezumţie în favoarea libertăţii“, văzută adeseaca reprezentând chintesenţa atitudinii intelectuale liberale (Cranston 1967).În cele ce urmează voi porni de la această idee, iar discuţia va viza două obiec -tive: pe de-o parte să explic succint ce înseamnă prezumţia în favoarea libertăţii,iar pe de altă parte să arăt în ce fel, la liberalii clasici, ea avea un sens special,care nu se regăseşte în sensurile pe care i le atribuie alte curente liberale.

Ca o primă aproximare, să spunem că prezumţia în favoarea libertăţii subîn -tinde toate construcţiile teoretice care pornesc de la o teorie a stării naturale.De la Hobbes până la Nozick, o serie de gânditori politici au folosit ca punctde pornire un experiment mental, imaginând o stare lipsită de orice coerciţieinstituţionalizată, de tipul celei exercitate de stat. Prin urmare, libertatea esteasumată ca „naturală“ şi primordială în raport cu coerciţia, fie în sens etic(libertatea concepută ca valoare), fie în sens logic sau metodologic (libertateadescrisă ca fiind primitivă, în odinea explicaţiei, în raport cu regulile). Dacăaşa stau lucrurile, atunci înseamnă că orice deplasare faţă de această situaţieoriginară a libertăţii (orice constrângere, inclusiv cele legate de apariţia saude existenţa guvernământului) trebuie justificată, iar orice acţiune care nueste interzisă în mod explicit printr-o regulă justificată va fi eo ipso permisă.

Opusul prezumţiei în favoarea libertăţii ar fi „prezumţia reglementării“(Solcan, 1998). În lumina acesteia din urmă, rolul regulilor este cel de a precizaîn mod explicit ce clase de acţiuni sunt permise, mai curând decât cel de astabili interdicţii. Doar că a porni de la prezumţia reglementării con duce laparalizarea oricărui tip de acţiune umană (nu fac cutare lucru pentru că nu existăo regulă, sau o lege votată în parlament, care să-mi specifice dacă sau cum„am voie“ să îl fac). După cum explică tot Mihail-Radu Solcan, „dacă regulilesunt soluţii ale unor conflicte, atunci presupoziţia care dă sens acţiunii umaneeste libertatea. Cât timp nu există conflict, acţionez după cum cred de cuviinţă.Pur şi simplu acţiunea umană presupune libertatea“ (Solcan 1998, 48).

Libertatea, aşa cum este ea înţeleasă de liberalii clasici, nu trebuie însăconfundată cu domnia arbitrariului. După cum sublinia încă John Locke,


cu o formulare devenită celebră, starea naturală, „chiar dacă este o stare delibertate, nu este totuşi o stare de permisivitate completă, căci, chiar dacăîn această stare omul are o libertate fără margini de a dispune de persoanasau proprietatea sa, el nu are totuşi libertatea […] să încalce drepturile altora“(Locke 1999, 54). Precizarea făcută de Locke anticipează criteriul paradig -matic pentru liberalism în stabilirea limitelor justificabile ale libertăţii, şianume principiul maximei libertăţi egale pentru toţi (formulat într-o manierăriguroasă de John Stuart Mill şi Herbert Spencer).

Deşi prezumţia în favoarea libertăţii, în acest sens foarte general, esteîmpărtăşită de gânditori care aparţin unor curente diferite ale liberalismului,sensul mai specific pe care îl primeşte ea la liberalii clasici este unul cuimplicaţii teoretice speciale. Astfel, pentru autorii liberali clasici, libertateaeste intim conectată cu dreptul de proprietate privată şi cu ordinea pieţeilibere. Piaţa, bazată pe drepturi tari de proprietate şi pe libertatea contrac -telor, reprezintă tipul de ordine care face posibilă realizarea deplină a libertăţiiindividuale. Relaţiile reciproc voluntare trebuie să constituie regula, iarintervenţiile coercitive ale statului, în cel mai permisiv caz, excepţia. Într-oversiune mai radicală, libertatea însăşi este văzută ca secundară în raportcu drepturile de proprietate (din nou, secundaritatea poate fi atât axiologică,cât şi conceptuală). Astfel, pentru Locke proprietatea unui individ esteechivalentă cu „viaţa, libertatea şi averea“ sa, adică cu ceea ce este în senspropriu al său.

Un argument diferit în favoarea conectării libertăţii cu ordinea pieţei esteacela potrivit căruia piaţa liberă este necesară tocmai pentru conservarealibertăţii. Efectul de dispersie a puterii creat de libertatea economică esteo condiţie necesară pentru existenţa şi mai ales pentru stabilitatea liber tăţilorpolitice (Friedman 1996), devenind cel mai puternic obstacol în calea posi -bilităţii instalării tiraniei.

Filonul deontologist: subsumarea politicii faţă de morală2

Înainte de a deosebi diversele teorii politice în funcţie de variatele pre -scripţii de ordin mai practic pe care le susţin, este utilă o demarcaţie la nivelulunor asumpţii fundamentale de ordin metodologic. La un prim nivel, putemdistinge între două mari maniere de a face filozofie politică, în funcţie de

LIBERALISMUL CLASIC 11

2. Această secţiune reia, cu modificări şi completări, unele pasaje şi argumente pecare le-am formulat în articolul meu „Elemente kantiene la Rawls şi Nozick“ (Revistade Filozofie Analitică, Vol. 2, no. 1, ianuarie–iunie 2008, 49–67)

modul de a concepe raportul acesteia cu etica: una (deschisă în chip exemplarîn gândirea politică modernă de John Locke) care presupune o prioritate aeticii în raport cu politica, iar a doua (care şi-a găsit primele întruchipăriparadigmatice la Machiavelli şi Hobbes) – care asumă că cele două disciplinesunt metodologic separate. Ceea ce îi uneşte pe autorii care au aderat la primamanieră, dincolo de multele lucruri care îi despart (inclusiv la nivelul anga -jamentelor valorice sau „ideologice“), este credinţa că filozofia politicăreprezintă o ramură a filozofiei morale. Obiectivul ei este acela de a identificaşi de a analiza aranjamentele sociale moralmente permise, precum şi prin -cipiile subiacente acestor aranjamente. În termenii lui Robert Nozick, „filozofiamorală fixează fundalul şi limitele filozofiei politice. Ceea ce indivizii potşi ceea ce nu pot să-şi facă unii altora limitează ceea ce pot să facă prin inter -mediul aparatului de stat sau ce pot să facă pentru a organiza un astfel deaparat“ (Nozick 1997, 47).

Asumarea unei astfel de priorităţi a eticii în raport cu politica are dreptprimă consecinţă faptul că, întotdeauna, filozofia politică va produce teze(concluzii) rezultate prin aplicarea unei teorii mai generale din sfera filozofieimorale. Deşi, cel puţin în principiu, sunt disponibile mai multe posibilităţiconcurente, este izbitoare convergenţa recentă a opţiunilor pentru asumareafilozofiei morale kantiene ca fundal etic pentru gândirea politică. O ipotezăplauzibilă pentru a explica această convergenţă este cea formulată de WilliamGalston: „nu doar că filozofia practică a lui Kant este tipul adecvat de teoriemorală, ci, mai mult, este privită ca oferind conţinutul adecvat. Concepţiakantiană a persoanei morale ne permite să vorbim despre demnitatea şi invio -labilitatea fiecărui individ şi să înţelegem indivizii ca fiind purtători dedrepturi în virtutea, pur şi simplu, a umanităţii lor. Teoria morală kantianăoferă un fundament filozofic pentru derivarea autorităţii legitime şi a prin -cipiilor raţionale ale orgnizării sociale din ideile de libertate, egalitate şiconsimţământ dat în condiţii de autonomie – adică din valorile predominanteale epocii noastre democratice“ (Galston 1982, 492–493). Ipoteza lui Galstonexplică preferinţa pentru Kant mai curând ca opţiune metodologică influen -ţată de spiritul epocii, pe care o poate face la fel de bine un liberal de stânga,în sensul american al termenului, sau un liberal clasic în semantica europeanăa culturii politice. Pentru a înţelege însă miza filonului deontologist al libe -ralismului clasic şi libertarianismului, este necesar să explorăm conjuncţiadintre abordarea kantiană a moralei (ca teorie-cadru) şi strategia lockeanăde fundamentare a prescripţiilor ţinând de teoria politică.

Identificarea lui Locke şi Kant ca surse-nucleu ale tradiţiei deontologistea gândirii liberale este realizată explicit, printre alţii, de Norman Barry. Dacă


influenţa lui Locke se face simţită mai ales prin ideea drepturilor naturaleşi prin teoria achiziţiei iniţiale a proprietăţii, impactul principal al gândiriikantiene se reflectă în preocuparea fundamentală a liberalismului deon tologistde a supune faţă de legea morală toate prezumţiile uzual favorabile puteriipolitice. Strategia preferată, aşa cum o identifică Barry, porneşte de la untip de justificare a libertăţii individuale: „Fundamentul deontologist al liber -tăţii, derivat din izvorul ultim al eticii kantiene, accentuează inviolabilitateapersoanelor şi prohibirea anumitor forme de coerciţie“ (Barry 1991, 104).Ceea ce ar fi specific gândirii libertariene deontologiste este faptul că aceastaduce până la concluzia sa ultimă „principiul kantian că nici o persoană nupoate fi folosită în mod legitim ca mijloc pentru scopurile altei persoane“,susţinând că „cei bogaţi nu pot fi folosiţi ca mijloace pentru satisfacereascopurilor celor săraci“ (Barry 1991, 106).

Dacă includerea lui John Locke printre sursele intelectuale ale tradiţieideontologiste a liberalismului clasic este un loc comun, cea a lui ImmanuelKant stârneşte adesea controverse, în special datorită efortului unor importanţigânditori de stânga de a se revendica de la teoria kantiană. Cum nu este aicilocul unei discuţii exegetice detaliate, mă voi limita în continuare la a schiţaliniile principale ale intepretării minimaliste.

Unul dintre comentatorii lui Kant care susţine această versiune inter -pretativă este Bruce Aune: „deşi Kant insistă că scopul care trebuie promovatde legile publice nu este fericirea cetăţenilor, ci o «condiţie juridică» ce leasigură şi le protejează drepturile (sau libertăţile legitime), el susţine că acestscop poate fi realizat doar într-o ordine socială stabilă şi durabilă. Pentrua se asigura că statul sau societatea civilă sunt stabile […], legiuitorul poate[italicele mele – n.n.] să promulge legi care să contribuie la prosperitateaoamenilor.[…] Ceea ce am putea numi «legislaţia asistenţială» este prinurmare justificabilă, după Kant, atunci şi doar atunci când este necesarăpentru continuarea existenţei societăţii civile“ (Aune 1979, 157). Disputaexegetică nu se poartă asupra primei părţi a interpretării (toată lumea va fide acord că, pentru Kant, scopul principal al unui stat este protejarea drep -turilor), ci asupra presupusei reticenţe accentuate a lui Kant faţă de ideeaasistenţei sociale.

O virtute a interpretării minimaliste pare a fi existenţa unor evidenţetextuale edificatoare. Pasajul-cheie, în viziunea proponenţilor minima lis -mului, pare a se afla în secţiunea a doua din Teorie şi practică, şi este urmă -torul: „[…] dacă puterea supremă promulgă legi care vizează în primul rândfericirea, acest lucru nu poate fi văzut ca fiind scopul pentru care a foststabilită constituţia civilă, ci doar ca un mijloc de a proteja statul legitim,


în special faţă de duşmanii din afară“ (Kant 1996, 80). Alte pasaje care parsă îndreptăţească interpretarea minimalistă pot fi găsite în Disputa facultăţilorşi, după unii comentatori, în Metafizica moravurilor (Doctrina dreptului).

În afara acestei virtuţi, Allen Rosen, unul dintre criticii vehemenţi aiinterpretării minimaliste, identifică încă cinci aspecte care conferă cre di -bilitate acestei interpretări (Rosen 1996, 187):

Coerciţia, după Kant, ar fi justificată doar atunci când este permisă deprimul principiu al dreptului. Cum taxarea redistributivă încalcă acest prin -cipiu, ea este nejustificată.

Kant se opune ferm legislaţiei paternaliste, deci şi celei asistenţiale, cuexcepţia situaţiilor când securitatea statului cere o astfel de legislaţie.

Indeterminarea conceptului de fericire face din acesta un fundamentinadecvat al legislaţiei.

Statului nu îi este permis să impună respectarea datoriei imperfecte a carităţii.Orice lege moralmente acceptabilă trebuie să se bazeze pe conceptul de

dreptate care, în viziunea lui Kant, este independent de nevoile indivizilor.Pentru Kant, libertatea individuală este o realitate de natură mai curând

morală decât politică, datorită în special statutului său de precondiţie a auto -nomiei. Voinţa autonomă, raţională şi capabilă de autolegislare, este sursaatât a identificării datoriilor morale (în ordinea cunoaşterii), cât şi a compor -tamentului moral (în ordinea acţiunii). Opusul său este reprezentat de voinţaheteronomă, supusă unor influenţe sau constrângeri externe, prin urmare ne-liberă. Această dihotomie, deşi formulată în termenii eticii, nu este însă lipsităde implicaţii la nivelul filozofiei politice. Cerinţa respectului auto nomiei poatefi interpretată destul de direct ca punând sub semnul întrebării legitimitatea,spre exemplu, a cenzurii sau a legislaţiei paternaliste (sens în care poate fireconstruit argumentul lui Kant din celebrul său eseu „Ce este luminarea?“).

O astfel de explorare a implicaţiilor politice ale moralei kantiene a fostrealizată de Wilhelm von Humboldt, un autor mult prea ignorat azi de istoriaideilor politice, cel puţin în raport cu importanţa sa în propagarea ideilorliberalismului clasic pe continent3. Lucrarea sa din 1792, Eseu asupra limi -telor acţiunii statului, formulează atât un set de obiecţii la adresa statuluiautoritar sau despotic, cât şi o apărare a teoriei liberale clasice a funcţiilorstatului, pe care von Humboldt o înţelege într-o manieră apropiată de ceaa lui Locke (de altfel, pentru unii comentatori, Eseul reprezintă „echivalen -


3. Şi nu numai, dacă ne gândim la menţiunile elogioase pe care le face John StuartMill, atât în Autobiografia sa, cât şi în Despre libertate. Desigur, trebuie să notăm aicifaptul că Mill îl citeşte pe von Humboldt în cheie mai curând consecinţionistă, trecându-lprin filtrul propriei sale teorii.

tul german al operei lui Locke“ – vezi Doering 2006, 860). Astfel, funcţiaprincipală a guvernământului este garantarea securităţii şi a proprietăţiiindivizilor, văzute ca drepturi naturale, la fel ca şi libertatea. Statul nu trebuiesă îşi asume rolul de furnizor de bunăstare pentru fiecare cetăţean sau deinstrument pentru realizarea de scopuri particulare (inclusiv a unei agendemorale). Această interdicţie vizează în egală măsură şi domeniul educaţiei,care nu trebuie să aibă loc conform unor programe de studii impuse de stat(deoarece ar cultiva uniformitatea).4

Premisa principală de inspiraţie kantiană, pe care von Humboldt o for -mulează la începutul celui de-al doilea capitol (von Humboldt 2004, 27 sq),este aceea că dezvoltarea deplină şi armonioasă a oamenilor (ca persoaneindividuale, şi nu în măsura în care aproximează o „esenţă“ aristotelică) poatesurveni doar în condiţiile libertăţii. Libertatea însă trebuie însoţită de diversitateasituaţiilor. „Chiar şi cel mai liber şi mai independent dintre oameni, atuncicând este plasat într-un mediu uniform, progresează mai puţin“. Procesulrealizării acestei dezvoltări este numit de von Humboldt autoeducaţie (Bildung)şi ar putea fi văzut ca echivalentul la nivel individual al luminării kantieneca ieşire a umanităţii din starea de minorat sau tutelă. Acest proces nu esteînsă încheiat vreodată, nu putem spune la un moment dat că autoeducaţia afost realizată (Doering 2006, 866); el poate continua indefinit, atâta vremecât nu este stingherit prin intervenţia uniformizantă a statului.

Independent însă de răspunsul la întrebarea dacă Immanuel Kant a fostel însuşi un susţinător al guvernământului limitat şi de interpretarea liberală,în tradiţia inaugurată de von Humboldt, a iluminismului kantian, probabilcă cea mai „scurtă“ rută pe care putem ajunge la teoria politică a libe ra -lismului clasic pornind de la morala kantiană este cea sugerată de NormanBarry în pasajul citat mai sus. Aceasta porneşte de la o interpretare specificăa Formulei Umanităţii a imperativului categoric, care ne cere sa tratămumanitatea, atât în persoana noastră, cât şi a altora, întotdeauna ca scop însine şi niciodată numai ca mijloc (Kant 2007, 75)5. Persoanele umane, spuneKant, au „demnitate“, ceea ce face ca valoarea fiecăreia să fie incomen -surabilă. Nu putem în mod legitim să sacrificăm o persoană de dragul altorzece, sau o mie, sau al întregii umanităţi, sau cel puţin nu pe baza unui argu -ment care să pornească de la aritmetică6. Lucrurile însă, spre deosebire de


4. Von Humboldt de altfel a şi pus în practică unele dintre ideile sale privind reformaeducaţiei, din postura de ministru al instrucţiunii publice în statul prusac.

5. „Acţionează astfel încât să foloseşti umanitatea, atât din persoana ta, cât şi dinpersoana oricui altcuiva, de fiecare dată şi ca scop, niciodată numai ca mijloc.“

6. Ignorăm în această prezentare schematică dificultăţile semnificative şi efor -turile majore pe care le face Kant pentru a compatibiliza această idee a demnităţii

persoane, au „preţ“, deci sunt comensurabile şi interşanjabile. A trata o per -soană doar ca mijloc înseamnă de fapt a o trata ca pe un lucru, ca pe cevacare are preţ, ceea ce contravine principiului suprem al moralităţii.

Cel puţin într-o anumită interpretare, impozitarea redistributivă încalcăaceastă cerinţă morală fundamentală. Această intuiţie este ilustrată, spreexemplu, de argumentul nozickian al impozitării ca muncă forţată (Nozick1997, 218 sq). Argumentul moral împotriva muncii forţate ar fi acela căpersoana căreia i se impune acest lucru este tratată ca un simplu mijloc pentrurealizarea scopurilor particulare ale altcuiva. Nimeni, dacă acceptă acestargument, nu va fi de acord cu un sistem care să impună cinci ore supli -mentare şi obligatorii de muncă pe săptămână în beneficiul unor recipienţialeşi de stat (cei nevoiaşi, copiii, învăţaţii etc., ne putem imagina mai multegrupuri candidate). Nu este însă oare incompatibil, se întreabă Nozick, sărespingi munca forţată, dar să aprobi un sistem în care câştigurile aferente,să spunem, pentru cinci ore de muncă din totalul săptămânal, sunt preluatede către stat şi redistribuite altora? Structura problemei este aceeaşi: dacăvom respinge munca forţată pentru că încalcă demnitatea persoanelor umane,va trebui să respingem şi impozitarea redistributivă pe acelaşi temei.

Succesul acestui argument depinde de o interpretare a formulei kantieneca interzicând tratarea indivizilor umani ca simple mijloace. Ceea ce ne cereînsă, literal, imperativul categoric este să tratăm umanitatea din persoaneca scop în sine; iar în altă parte, Kant echivalează umanitatea cu natura raţio -nală, adică până la urmă cu ceea ce le este comun oamenilor, nu cu ceeace îi defineşte ca indivizi separaţi (Kant 2007, 75). Dificultatea constă înaceea că o astfel de interpretare ar deschide larg drumul pentru legi sau politicicare cu greu ar putea fi acceptate de liberali7. Spre exemplu, cineva ar puteasusţine o anumită legislaţie paternalistă cu argumentul că ea tratează ca scopîn sine tocmai natura raţională a cetăţenilor (umanitatea din ei), chiar dacănu respectă opţiunile particulare ale indivizilor orbiţi de impulsuri sau pre -judecăţi iraţionale.

Nozick însuşi, în lucrări ulterioare, a renunţat la asumpţiile deontologiste,în mare parte datorită sesizării acestui tip de dificultăţi. Insatisfacţia sa, expri -mată într-un interviu în care îşi explică transformarea, este următoarea: „dacăcineva [un kantian, n.n.] este atât de preocupat de identitatea personală, deintegritate şi de păstrarea acestei identităţi, este greu să reconcilieze această


incomensurabile cu, spre exemplu, acceptarea justificării pedepsei cu moartea, în anu -mite situaţii.

7. Dificultatea ar subzista şi dacă am putea arăta că nu a stat în intenţia lui Kant săfacă posibile astfel de implicaţii.

preocupare cu atacul puternic al kantienilor la adresa motivelor autointeresate.A spune că ele sunt insuficiente pentru a fundamenta forţa normativă a eticii,dar că aceasta este cumva bazată pe o preocupare faţă de identitate – iatăo poziţie inconfortabilă, o poziţie tensionată“8.

Nu este însă aici locul pentru a analiza şi evalua astfel de posibile difi -cultăţi. Ceea ce cred că merită reţinut ca o concluzie a discuţiei din aceastăsecţiune este că, pe lângă aderenţa la ideea deontologistă mai generală asubordonării filozofiei politice în raport cu etica, liberalismul clasic inspiratde Locke şi Kant este caracterizat de asumarea, la nivel normativ, a unui statutspecial sau privilegiat al agentului moral (al persoanei umane individuale).

Filonul consecinţionist al liberalismului clasic: riscurile guvernământului extins

Dacă, în cazul tradiţiei deontologiste, accentul cade pe statutul moral spe -cial al persoanei, curentele consecinţioniste al liberalismului clasic aduc înprim-plan rolul aranjamentelor sociale liberale în promovarea bunăstării saua armoniei sociale. Autori precum David Hume, Adam Smith, JeremyBentham sau John Stuart Mill au avut o influenţă covârşitoare asupra dez -voltării teoriilor politice liberale ulterioare.

Este însă important, cred, să distingem între două versiuni diferite deconsecinţionism care stau la baza unor versiuni la fel de diferite ale libera -lismului clasic. Cea mai cunoscută formă a consecinţionismului filozoficeste reprezentată de teoriile utilitariste construite de Bentham sau Mill, careaduc fundamentul intelectual ce stă la baza unor dezvoltări contemporanede tipul celor produse de Şcoala de la Chicago sau de neoinstituţionalismulcoasian. Această formă a utilitarismului este agregativă: ceea ce conteazăîn evaluarea unei acţiuni, a unei reguli sau a unei politici este, într-o formăsau alta, maximizarea utilităţii pentru toţi indivizii afectaţi (la care poate con -tribui, de exemplu, minimizarea costurilor tranzacţiilor etc.).

Adesea trecută cu vederea însă este versiunea consecinţionismului pro -pusă de iluminiştii scoţieni (în special Hume şi Smith), preluată şi rafinatăîn secolul XX, într-o formă exemplară, în opera lui F. Hayek. Locul „fericiriitotale“ utilitariste este luat de concepte precum armonia socială, ordinea spon -tană sau evoluţia regulilor şi a instituţiilor. În această secţiune, voi sintetiza,pe scurt, tezele principale ale celor două forme ale consecinţionismului liberal.


8. Interviu cu Robert Nozick realizat de Julian Sanchez, disponibil la http://www.trinity.edu/rjensen/NozickInterview.htm, ultima accesare la 24 februarie 2011.

(1) Utilitarismul liberal: Jeremy Bentham şi John Stuart Mill

Jeremy Bentham şi John Stuart Mill sunt consideraţi îndeobşte fondatoriişi figurile tutelare ale filozofiei utilitariste. În acelaşi timp, numele lor aparîn majoritatea listelor de autori marcanţi pentru liberalismul clasic. Cu toateacestea, încercarea de a reconstrui liniile de forţă ale unor teorii liberalefundamentate utilitarist se confruntă cu o serie de dificultăţi serioase. Pede o parte, utilitarismului benthamian i-a fost adesea imputat că oferă justi -ficarea teoretică pentru un grad de intervenţionism mult mai extins decâtcel pe care l-ar fi acceptat Bentham însuşi. Pe de altă parte, deşi la Millexistă susţineri destul de categorice ale unor teze sau principii liberale (maiales în Despre libertate şi în Despre guvernământul reprezentativ), acesteapar adesea să stea într-o oarecare tensiune cu teoria utilitaristă, despre carese presupune că le-ar asigura fundalul. Mai mult, posibilitatea de a decelaun nucleu unitar al celor două teorii pare subminată de abandonarea de cătreMill a unora dintre tezele de bază ale utilitarismului benthamian9.

Punctul de pornire al utilitarismului acţional10 îl reprezintă egoismul (sauhedonismul) psihologic. În prima variantă, se asumă că oamenii vor face întot -deauna ceea ce percep a fi mai bine pentru ei (Hobbes), iar în a doua că motorulacţiunilor umane este căutarea plăcerii şi evitarea durerilor (de inspiraţieepicuriană). Egoismul psihologic nu este însă acompaniat de un egoism etic(de teza că agenţii trebuie să urmărească propriul bine sau maxi mizarea pro -priilor plăceri). Marca specifică a utilitarismului este aceea că nu conteazăîn fond decât fericirea sau utilitatea tuturor (văzută ca sold al plăcerilor şidurerilor). Astfel, principiul utilităţii ar susţine că „acţiunile sunt corecteproporţional cu tendinţa lor de a promova fericirea şi sunt incorecte în măsuraîn care tind să producă inversul fericirii“ (Utilitarismul, II, 2).

Acest principiu general al utilităţii este aplicabil nu doar în cazul acţiunilorindividuale, ci şi al legilor sau acţiunilor guvernământului. Acestea nu potfi (şi nici nu trebuie să fie) evaluate prin raportare la un standard moralabsolut, de tipul drepturilor naturale sau al principiului kantian al mora lităţii,ci doar prin raportare la măsura în care maximizează utilitatea socială (con -s truită agregativ, ca o sumă a utilităţilor individuale). Această idee duce, în


9. Pentru un tratament mai detaliat al diferenţelor între cele două versiuni de uti -litarism, vezi Mureşan 2003.

10. Voi asuma aici, fără a mai argumenta, că ambii autori formulează versiuniacţionale ale utilitarismului. Dacă, în cazul lui Bentham, această aserţiune nu ridicăprobleme, există comentatori ai lui Mill care îi atribuie acestuia o formă de utilitarismnormativ (sau chiar de utilitarism caracterial). Cititorul interesat de o discuţie riguroasăa meritelor şi neajunsurilor acestor interpretări poate folosi tot (Mureşan 2003).

cazul lui Bentham, la susţinerea unui tip de pozitivism juridic, care asumăcă validitatea legilor ţine de domeniul faptelor sociale şi că toate pro blemelejuridice sunt în principiu reductibile la unele non-normative, de tipul cal -culului utilitarist al consecinţelor.

Într-un astfel de cadru conceptual general, pare evident că, în cel mai buncaz, tezele liberale cu privire la aranjamentele sociale admisibile vor aveaparte de o apărare contingentă. Dacă, să spunem, putem arăta că, în anumitesituaţii, intervenţionismul masiv ar duce la consecinţe mai favorabile dinpunctul de vedere al utilităţii agregate, atunci nu există nici un motiv pentrua nu-l accepta. Plusul de utilitate pe care pare să-l aducă un sistem bazatpe libertatea individuală este contextual şi, oricum, este o chestiune empirică.Nimic nu garantează o răsturnare subită a situaţiei. Toate aceste rezerve faţăde caracterul liberal al teoriilor lui Bentham şi Mill par confirmate de nume -roasele ezitări care pot fi întâlnite în scrierile celor doi. Astfel, spre exemplu,opţiunea doar „cu jumătate de gură“ pe care Mill o face în Principles of Poli -tical Economy pentru un sistem bazat pe proprietatea privată, lunga listăde excepţii de la „regula generală a laissez-faire-ului“, reveria cu privire la„starea staţionară“ (Mill 1909, 199–237, 795–980, 740–751) sau concepţiaasupra dreptăţii din Utilitarismul (or, în cazul lui Bentham, concepţia activistădespre stat pe care par să o presupună multe dintre proiectele sale reformisteşi care a dat naştere unor suspiciuni cu privire la un presupus etatism bentha -mian) s-au numărat printre elementele invocate pentru a susţine ideea căutilitarismul nu poate genera o teorie genuin liberală sau că, cel puţin, nua generat o astfel de teorie la cei doi autori.

Deşi nu întru totul neplauzibilă, cred că o astfel de înţelegere este totuşigrăbită. S-ar cuveni poate să facem o distincţie între „utilitarismul bentha mian“şi „teoria utilitaristă a lui Bentham“. Dacă este adevărat că utilitarismul acţionalsimplu („benthamian“) nu duce în mod univoc la o viziune politică liberal-cla -sică sau libertariană (ba mai curând ar putea să pară afin cu diverse proiecteintervenţioniste), nu este însă mai puţin adevărat că Bentham însuşi a susţinut,pe temeiuri utilitariste, idei politice care sunt centrale libera lismului clasic.

Asumpţia care subîntinde liberalismul benthamian este cea a indivi dua -lismului metodologic (ideea că structurile sociale pot fi analizate doar în termeniiintereselor şi comportamentelor individuale)11. Luând ca model teoretic alştiinţei reducţionismul mecanicii newtoniene, Bentham nu se îndoia că o


11. Bentham a susţinut, de altfel, şi un individualism ontologic (comunitatea, gândităca altceva decât suma indivizilor, nu este decât un „corp imaginar“). Aceste forme aleindividualismului pot fi văzute ca o contrapondere la individualismul normativ sau axio -logic propriu tradiţiei deontologiste a liberalismului.

metodă riguroasă de investigaţie cu privire la societate nu poate porni decâttot de la o metodologie reducţionistă, iar individualismul este singurulcandi dat plauzibil. Merită să notăm aici faptul că majoritatea autorilorepocii au per ceput în mod corect poziţia lui Bentham ca fiind radical indi -vidua listă (Dicey [2008, 91], spre exemplu, numea intervalul dintre 1825şi 1875 în istoria juridică a Angliei ca „perioada individualismului saubenthamis mu lui“).

Deşi filozofia juridică a lui Bentham se bazează pe teza că scopul legiloreste cel de a maximiza utilitatea generală, el asuma de asemenea corecti tudineatezei iluminiştilor scoţieni că un sistem al libertăţii economice va duce, prinmecanismul mâinii invizibile (vezi infra) la realizarea interesului public, inter -pretat ca utilitate agregată. Acesta este motivul principal al sus ţinerii mecanis -melor pieţei libere în majoritatea covârşitoare a cazurilor (de la ratele dobânzilor,până la propunerea de privatizare a penitenciarelor). În chestiunile economice,„regula generală este că guvernământul nu trebuie să facă sau să încerce nimic.Mottoul sau parola pentru guvernământ, în aceste ocazii, trebuie să fie: Taci!“(Bentham 1972, 7). De fapt, „traducerea“ principiului utilităţii din domeniulmoralei în cel al legislaţiei ridică destule dificultăţi, ceea ce pare să justificeextinderea acestei reguli generale şi la alte domenii. Soluţia propusă de Dicey,pe care i-o atribuie indirect lui Bentham, este următoarea: „Atunci când sespune, în conformitate cu frazeologia benthamiană, că o lege bună e cea careproduce cea mai mare fericire pentru cei mai mulţi, ce se înţelege [de cătreutilitariştii benthamieni – n.n.] nu este că o lege chiar îi face pe oameni fericiţi,ci că favorizează existenţa condiţiilor care e probabil să ducă la prosperitateapersoanelor ce le sunt supuse, şi la obţinerea fericirii accesibile fiinţelor umane“.(Dicey 2008, 99). Care sunt acele condiţii, desigur, poate fi subiectul uneiinvestigaţii empirice; dar Bentham credea că ele sunt satisfăcute cel mai bineîntr-un sistem care maximizează libertatea.

Din raţiuni de spaţiu, şi pentru că în genere sunt mult mai larg cunoscute,nu voi enumera şi dezvolta aici elementele care îndreptăţesc includerea luiMill în galeria marilor liberali clasici. Apărarea libertăţii (cel puţin în Desprelibertate) este una categorică, ceea ce i-a împins pe unii critici să contesteîntemeierea utilitaristă a teoriei politice expuse de Mill. Totuşi, strategia argu -mentativă utilizată de filozoful englez este aceea de a justifica principiulmaximei libertăţi compatibile prin referire la un principiu mai general, alnon-vătămării, care are o nuanţă utilitaristă evidentă. Încă din primul capitol,această strategie este formulată în termeni neechivoci: „scopul acestui eseueste de a afirma un principiu foarte simplu ca fiind întru totul îndreptăţit săguverneze pe de-a întregul raporturile bazate pe constrângere şi control dintre


libertate şi individ […]. Acest principiu este următorul: unicul scop care îiîndreptăţeşte pe oameni, individual sau colectiv, la ingerinţe în sfera libertăţiide acţiune a oricăruia dintre ei este autoapărarea; unicul ţel în care puterease poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civi -lizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora.“(Mill 1994, 17). Să notăm că ceea ce caută Mill este un principiu general caresă traseze limite ferme pentru ingerinţele împotriva libertăţii individuale;din acest punct de vedere, este indiferent dacă ameninţările la adresa libertăţiisunt cele „vechi“ (de exemplu, un monarh despotic) sau cele „noi“ (tiraniaunei majorităţi).

Ceea ce este comun şi specific liberalilor de inspiraţie utilitaristă (indife -rent de tipul de utilitarism la care aderă) este maniera de argumentare. Înmod sistematic, ei încearcă să arate că limitarea libertăţii (în special a celeieconomice) este contraproductivă: efectele pe care (cel puţin în marea majo -ritate a cazurilor) le va produce dirijismul sau intervenţionismul vor fi contrarescopurilor, de altfel benigne sau lăudabile, pentru care are loc intervenţia.Cel mai probabil rezultat al acţiunii pozitive a statului este adâncirea pro -blemelor pe care îşi propune să le rezolve; iar această concluzie generalăeste comună lui Bentham şi apărătorilor utilitarişti ai pieţei libere din secolulXX, al căror reprezentant exemplar este Milton Friedman (vezi Friedman1995, în special Cap. 1–2, şi Friedman 1998).

(2) Consecinţionismul non-agregativ: tradiţia ordinii spontane

Miza şi specificul acestei tradiţii inaugurate de iluminiştii scoţieni potfi mai clar identificate dacă pornim de la o distincţie operată de FriedrichHayek între două tipuri de abordări în teoria libertăţii: una raţionalistă („fran -ceză“), pe care am putea-o asocia cu „teoriile proiectului“, şi una empiristăşi evoluţionistă („britanică“), a ordinii spontane (Hayek 1998, Cap. 4). Înprima dintre ele, încrederea cu privire la puterea raţiunii umane întemeiazăun optimism neponderat în privinţa posibilităţii de a rezolva problemelesocietăţii în mod „ştiinţific“. Eşecul, atunci când apare, este datorat fie lipseide (bună)voinţă, fie lipsei de cunoaştere; ambele deficite sunt în principiusurmontabile, prin educaţie sau prin progresul ştiinţelor. Atitudinea intelec -tuală generală subiacentă teoriilor proiectului prezintă destule asemănărisemnificative cu caracterizarea ironică pe care o face Adam Smith „omuluisistemului“: „omul sistemului, dimpotrivă, este înclinat să fie foarte încrezătorîn propria judecată; iar adesea este atât de pătruns de dragostea pentru pre -supusa frumuseţe a propriului său plan ideal de cârmuire, încât nu poate


tolera nici cea mai mică abatere de la vreuna din părţile sale. […] El paresă-şi închipuie că poate să-i ordoneze pe diverşii membri ai unei mari societăţicu aceeaşi uşurinţă cu care mâna omului poate să dispună piesele pe o tablăde şah.“ (Smith 1994, 36). Există însă, pentru a parafraza titlul unei impor -tante cărţi a lui Hayek,12 un neajuns fatal al acestei atitudini: indivizii umaninu se comportă ca nişte piese inerte pe marea tablă a societăţii!

În comparaţie cu optimismul vesel al teoriilor proiectului, tabloul zugrăvitde iluminiştii scoţieni este la o primă vedere mult mai puţin atrăgător13. Niciunul dintre cele două deficite numite mai sus nu poate fi vreodată surmontatîntru totul. Raţiunea, departe de a avea acea forţă formidabilă pe care i-oatribuiau iluminiştii francezi, este mai curând fragilă şi friabilă. Ea „este şitrebuie să fie doar roaba pasiunilor; nu poate pretinde niciodată să aibă altăsarcină decât a le servi şi asculta“ (Hume 1978, II, III, 3). Prin urmare, inte -resul şi pasiunile, „iubirea de sine“ a individului va constitui întotdeaunao motivaţie puternică pentru decizia cu privire la acţiuni. A paria pe simpatiaoamenilor este o strategie neinspirată; mai multe şanse de succes pentru aobţine cooperarea celorlalţi va avea strategia alternativă de a ne adresaintereselor lor. În formularea celebră a lui Adam Smith, „nu de la buna voinţăa măcelarului, a berarului sau a brutarului aşteptăm cina, ci de la preocuparealor pentru propriul interes. Nu ne adresăm omeniei lor, ci iubirii de sine, şinu le vorbim vreodată de nevoile noastre, ci de avantajele lor“ (Smith 1981,27). Iar aceasta nu pentru că oamenii ar fi incapabili de simpatie (până la urmă,Smith a scris nu doar Avuţia naţiunilor, ci şi Teoria sentimentelor morale14),ci pentru că, în multe interacţiuni tipice, nu putem conta pe faptul că aceastava predomina.

Dacă proiectele sociale de anvergură pornesc de la asumpţii greşite şi dacăoamenii sunt adesea motivaţi de urmărirea propriilor interese, devine extrem


12. The Fatal Conceit (Hayek 1988), tradusă în româneşte prin „infatuare fatală“.13. Cu toate acestea, deşi niciodată tradiţia inaugurată de iluminismul scoţian nu a

fost dominantă în peisajul general al reflecţiei politice (Hayek nota, cu tristeţe, că tradiţia„franceză“ pare să fi învins, iar lucrurile nu par să se fi schimbat până azi), influenţalor asupra dreptei liberale a fost covârşitoare, chiar şi pe „terenul adversarului“. Suficientsă ne gândim la constelaţia de mari autori liberali de limbă franceză din secolul al XIX-lea(Say, Bastiat, Constant, de Molinari etc.), mai curând apropiaţi intelectual de Adam Smith,Hume sau Ferguson (dar şi de Kant, se argumentează adesea), decât de Voltaire sauCondorcet. Din raţiuni de spaţiu, nu voi dedica aici o discuţie separată contri buţiilor aces - tor autori, în ciuda importanţei lor indiscutabile.

14. Adam Smith este menţionat adesea ca fondator al ştiinţei economice moderne.Deşi, desigur, această caracterizare nu îi exagerează meritele, e bine să remarcăm faptulcă el îşi privea demersul din Avuţia naţiunilor ca ţinând de ştiinţa morală (studiul moti -vaţiilor oamenilor şi al felului în care ei interacţionează).

de presant răspunsul la întrebarea „Cum e posibilă ordinea socială?“. Mareainovaţie conceptuală a iluminiştilor scoţieni a fost teoretizarea unui mecanismimpersonal de coordonare, în care ordinea este rezultatul spontan (şi secun -dar) al interacţiunii între indivizi care îşi urmează propriile interese private.Făcând aceasta, ei ajung, ca şi când ar fi conduşi de o „mână invizibilă“ (Smith1981, 456), să producă un set de rezultate care se dovedesc a fi în avantajultuturor şi pe care nu au nici un fel de intenţie de a le produce. Instanţiereaparadigmatică a unei astfel de „ordini spontane“ (expresia consacrată de Hayek)este cea a pieţei libere, dar mecanismul poate fi aplicat şi pentru descriereaaltor tipuri de fenomene sau realităţi sociale care pot rezulta din jocul interac -ţiunilor între indivizi. Parte a forţei şi eleganţei unui astfel de model teoreticrezidă în minimalismul de la nivelul asumpţiilor. Bunăstarea (sau regulilemorale, ori limbajul) nu mai trebuie să fie nici rezultatul unui acord conştient(de tipul contractului social), nici nu mai trebuie să depindă de înţelepciuneaşi puterea unui agent extern de impunere (fie el Dumnezeu, despotul sau guver -nământul). Nici nu mai este necesară, în domeniul moralităţii, postulareaunei facultăţi speciale responsabile de producerea comportamentului moral,cum ar fi raţiunea practică a lui Kant.

Pentru a explica modul de funcţionare a unui astfel de mecanism imper -sonal de coordonare, autorii din tradiţia ordinii spontane apelează adeseala explicaţii de tip evoluţionist15. Astfel, în cartea a III-a din Tratatul desprenatura umană, Hume formulează o teorie a emergenţei şi evoluţiei regulilordreptăţii ca pattern-uri recurente de comportament ce se stabilesc de-a lungulunui număr indefinit de interacţiuni. Regulile dreptăţii nu sunt decât instru -mente de reducere a costurilor cooperării prin asigurarea unui anumit gradde predictibilitate a comportamentelor reciproce. Faptul că vor fi selectateanumite reguli mai curând decât altele nu arată decât că primele se dovedesca avea mai mult succes pentru rezolvarea problemelor16. În mod similar,


15. Există şi o altă intersecţie, nefericită, între abordarea evoluţionistă şi teoria politicăa liberalismului clasic. Am în vedere, desigur, darwinismul social al lui Herbert Spencer,care a avut, probabil, două efecte principale: a oferit autorilor de stânga o ţintă greu deratat în privinţa acuzei de insensibilitate şi cruzime pe care o aduc liberalismului şi l-afăcut pe Spencer un autor mai puţin frecventabil chiar şi de către liberalii clasici saude către libertarieni, punând astfel în umbră numeroase contribuţii foarte interesanteale acestuia. Să notăm doar aici acest experiment teoretic, fără a-i mai discuta meriteleşi neajunsurile.

16. Am încercat o reconstrucţie mai detaliată şi mai analitică a acestui argumenthumean în articolul „Despre o tradiţie evoluţionistă în abordarea regulilor morale“, înLaurenţiu Staicu (ed.), Raţionalitate şi evoluţie, Bucureşti, Editura Universităţii dinBucureşti, 2009.

Hayek a dezvoltat o teorie a evoluţiei instituţiilor. Mecanismul selecţiei estecel al imitării. Evoluţia se petrece la nivel cultural, nu la nivel biologic: „înevoluţia socială, factorul decisiv nu este selecţia proprietăţilor fizice şi trans -misibile biologic ale indivizilor, ci selecţia prin imitarea instituţiilor şi a obi -ceiurilor dovedite a avea succes. […] Pe scurt, întreg patrimoniul culturaleste trasmis prin învăţare şi imitaţie“ (Hayek 1998, 82)17.

Dar ce anume face posibilă funcţionarea mecanismului impersonal decoordonare în cazul pieţei libere? Într-un articol celebru (Hayek 1945), autorulaustriac formulează „argumentul dispersiei cunoaşterii“ ca problemă insur -montabilă a planificării economice. Principalul obstacol în calea succesuluiplanificării îl reprezintă imposibilitatea de principiu de a aduna toată infor -maţia relevantă pentru a proiecta sau dirija un sistem economic. Nu este vorbaaici de problema tehnică a stocării şi procesării datelor, ci de faptul că aceastăinformaţie se regăseşte în preferinţele şi acţiunile fiecăruia agent (care, larândul lor, sunt dinamice, schimbătoare şi supuse adaptărilor continue). Piaţarezolvă această problemă prin aceea că nu presupune necesitatea ca toatăcunoaşterea să fie adunată într-un singur loc; ea va rămâne dispersată, darpentru fiecare dintre agenţi fragmentele relevante sunt oferite prin inter mediulpreţurilor. Preţurile nu sunt doar expresia (de cele mai multe ori monetară) aunor valori; ele generează şi transmit, în sensul cel mai propriu al terme nului,cunoaştere. Pentru a reveni la metafora lui Adam Smith, am putea să le vedemca pe un fel de nervi care mişcă mâna invizibilă.

Neîncrederea în puterile raţiunii şi refuzul „proiectării“ societăţii au făcutca Hayek sau iluminiştii scoţieni să fie uneori asociaţi curentului conser -vator în gândirea politică. Fără a nega faptul că o serie de teme humeene sauhayekiene pot constitui surse intelectuale valoroase pentru conser vatorism,aş observa doar că sensul mai profund al criticii raţiunii în cadrul tradiţieiordinii spontane este avertismentul cu privire la probabilitatea ca aceastasă fie folosită mai curând pentru a da viaţă unor proiecte autoritare decâtextinderii libertăţii. După cum ne spune Hayek într-un des citat pasaj, „sarcinacurioasă a economiei [dar şi a filozofiei politice sau a «ştiinţei morale», arfi probabil de acord Hume sau Smith – n.n.] este aceea de a le demonstra


17. O reconstrucţie detaliată a teoriei hayekiene, cu instrumentele literaturii con -temporane dedicate emergenţei normelor, poate fi găsită în Luciano Andreozzi, „HayekReads the Literature on the Emergence of Norms“, Papers on Economics and Evolution,Max Planck Institute, #0503, 2010. Sugestii foarte utile despre specificul epistemological teoriei lui Hayek în spectrul abordărilor evoluţioniste au fost formulate în articolullui Virgil Iordache, „Conceptul general de evoluţie“, în Laurenţiu Staicu (ed.), Raţio -nalitate şi evoluţie, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009.

oamenilor cât de puţin ştiu ei de fapt despre lucrurile pe care îşi imagineazăcă le pot proiecta“ (Hayek 1988, 76).

Agenda politică a liberalismului clasic

O idee larg răspândită în folclorul politic (dar şi în lucrările multor autoricu credenţiale academice impresionante) este aceea a echivalării libera -lismului clasic cu teoria statului minimal, sau a „statului paznic de noapte“.Această idee este una cel puţin criticabilă, din mai multe motive.

În primul rând, este discutabilă reducerea unei familii de abordări, carepornesc de la presupoziţii metafizice, morale, antropologice sau economiceextrem de variate (uneori chiar opuse), la o teorie a statului. Desigur, atâtîn limbajul comun, cât şi în cel teoretic, este adesea utilă folosirea unor sim -plificări, din motivul trivial al facilitării comunicării. Nu este însă şi cazulacestei simplificări: ea este „convenabilă“ doar pentru mistificarea unei poziţiipe care urmează, eventual, să o critici. Există cel puţin două aluzii „subtile“pe care le face o astfel de echivalare a liberalismului clasic: îl prezintă implicitca un bloc unitar şi sugerează că singura contribuţie a liberalilor clasici esteo teorie seacă şi „depăşită“ despre guvernare. Putem încerca să conturămliberalismul clasic în mai multe moduri, dar cu siguranţă nu ca pe „o teorie“,nici măcar despre stat; sugestia din acest capitol a fost sa-l tratăm ca un spectrude angajamente valorice şi epistemologice.

În plus, expresia derogatorie „stat paznic de noapte“ nu a fost inventatăde un autor liberal, ci de un politician socialist german de la mijlocul secoluluial XIX-lea, Ferdinand Lasalle, care astfel încerca să-i ia în derâdere pe opo -nenţii săi liberali, dornici să obţină guvernarea unui stat lipsit de resurse şiputere. Nici cel mai de succes om de afaceri nu va controla resursele decare dispune cel mai neînsemnat sau mediocru ministru, aceasta era moralaimplicită în intervenţia lui Lasalle. La ce ajută însă această povestioară?Anecdotica, aici, ar putea fi relevantă. Ar fi fost improbabil, am putea specula,ca această idee să-i fi venit înainte unui liberal clasic, pentru simplul motivcă foarte puţini au susţinut o astfel de viziune despre stat, iar, până în a douajumătate a secolului al XIX-lea, probabil că nici unul într-o formă pură!

Majoritatea marilor autori din spectrul liberal clasic au admis legitimitateaunei anumite agende pozitive pentru guvernământ. Adam Smith, spre exem -plu, susţinea că guvernul ar trebui să asigure acele „lucrări şi instituţii publice“care mult mai târziu au primit denumirea tehnică de „bunuri publice“; Milladmitea o lungă listă de excepţii de la principiul general al laissez-faire-ului,


Hume argumenta că regulile proprietăţii pot fi suspendate în anumite circum -stanţe etc. Observaţia rămâne valabilă şi pentru liberalii clasici de secol XX:Milton Friedman sau Hayek lăsau statului o marjă de acţiune semnificativdincolo de limitele statului minimal (inclusiv din motive paternaliste sau,în anumite condiţii, de ajutor social, ca „plasă de siguranţă“). Probabil că,dintre autorii foarte importanţi, cei mai apropiaţi de modelul statului minimal(deşi anumite chestiuni de detaliu sunt discutabile) au fost Bastiat, Spencersau, în secolul trecut, von Mises şi Nozick, care sunt însă mai curând asociaţide obicei libertarianismului. Lucrurile se complică şi mai mult dacă observămcă, printre liberalii clasici, avem şi autori care susţin idei apropiate de celeanarho-capitaliste de azi (precum Gustave de Molinari).

Dar, dacă liberalii clasici nu au în comun fundalul etic, instrumenteleconceptuale sau opţiunile metodologice, şi nici teoria statului, atunci de cesă considerăm liberalismul clasic un curent? Răspunsul pe care l-aş sugera:aceasta chiar este o simplificare utilă.

Referinţe

Aune, Bruce. 1979. Kant’s Theory of Morals. Princeton: Princeton University Press.Barry, Norman. 1991. On Classical Liberalism and Libertarianism. London: MacMillan.Bentham, Jeremy. 1972. „The Test of Utility“. În English Liberalism and the State

(ed. H. J. Schultz.). Lexington: D.C. Heath and Co.Bentham, Jeremy. 1996. An Introduction to the Principles of Morals and Legislation

(ed. J.H. Burns şi H.L. Hart). Oxford: Clarendon Press.Cranston, Maurice. 1967. „Liberalism“. În The Encyclopedia of Philosophy (ed. Paul

Edwards). New York: Macmillan and the Free Press.Dicey, Albert Venn. 2008. Lectures on the Relation between Law and Public Opinion

in England during the Nineteenth Century (ed. Richard VandeWetering). India napolis:Liberty Fund.

Doering, Detmar. 2006. „Wilhelm von Humboldt et les origines du libéralisme alle -mande“. În Histoire du libéralisme en Europe (ed. Philippe Nemo şi Jean Petitot).Paris: PUF.

Friedman, Milton. 1995. Capitalism şi libertate. Bucureşti: Editura Enciclopedică.Friedman, Milton. 1998. Liber să alegi. Un punct de vedere personal. Bucureşti:

Editura All.Galston, William. 1982. „Moral Personality and Liberal Theory: John Rawls’ «Dewey

Lectures»“. În Political Theory, Vol. 10, no. 4.Hayek, Friedrich. 1945. „The Use of Knowledge in Society“. În American Economic

Review, 35.Hayek, Friedrich. 1988. The Fatal Conceit: the Errors of Socialism. Chicago: University

of Chicago Press.Hayek, Friedrich. 1998. Constituţia libertăţii. Iaşi: Institutul European.Hume, David. 1978. A Treatise of Human Nature, ed.a II-a. Oxford: Clarendon Press.



Humboldt, Wilhelm von. 2004. Essai sur les limites de l’action de l’Etat. Traducerede Henri Chretien. Paris: Les Belles Lettres.

Kant, Immanuel. 1996. „On the Common Saying: This May Be True in Theory, but Itdoes not Apply in Practice“. În Political Writings, ed. a II-a (ed. Hans Reiss).Traducere de H.B. Nisbet. Cambridge: Cambridge University Press,

Kant, Immanuel. 2007. Întemeierea metafizicii moravurilor. Traducere de ValentinMureşan. Bucureşti: Humanitas.

Locke, John. 1999. Al doilea tratat despre cârmuire. Traducere de Silviu Culea. Bucureşti:Nemira.

Mill, John Stuart. 1909. Principles of Political Economy (ed. W.D. Ashley). London:Longmans, Green and Co.

Mill, John Stuart. 1994. Despre libertate. Traducere de Adrian-Paul Iliescu. Bucureşti:Humanitas.

Mill, John Stuart. 2003. „Utilitarismul“. În Utilitarismul lui John Stuart Mill. Traducerede Valentin Mureşan. Bucureşti: Paideia.

Nozick, Robert. 1997. Anarhie, stat şi utopie. Traducere de Mircea Dumitru. Bucureşti:Humanitas.

Rosen, Allen. 1996. Kant’s Theory of Justice. Ithaca: Cornell University Press.Smith, Adam. 1981. An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations.

Indianapolis: Liberty Classics.Smith, Adam. 1994. „Teoria sentimentelor morale (fragment)“. În Limitele puterii,

(ed. A.P. Iliescu şi M.R. Solcan). Limitele puterii. Bucureşti: Editura All.Solcan, Mihail-Radu. 1998. Arta răului cel mai mic. Bucureşti: Editura All.

NEOCONSERVATORISMUL Radu Cristescu

Principala dificultate atunci când vorbim despre neoconservatorism estelipsa unei definiţii precise. Termenul de „neoconservator“ a fost folosit deseoride la război încoace, dar a început să fie folosit în înţelesul său de astăziîncepând cu anii ’70 pentru a-i desemna, în zeflemea, pe unii intelectualişi politicieni care nu se mai identificau cu stânga politică.

Probabil singurul intelectual proeminent care s-a recunoscut drept neocon -servator – deşi s-a ferit să definească vreodată clar neoconservatorismul –a fost Irving Kristol, cunoscut şi ca „naşul neoconservatorismului“, poatechiar neoconservatorismul în persoană (sugestie pe care pare că n-a conside -rat-o pe deplin nejustificată). Majoritatea intelectualilor de care va fi vorbaîn continuare au adoptat doar uneori această etichetă, refuzând-o în alte rânduri(cu argumente uneori convingătoare).

Intelectualii newyorkezi1

Alcovul Numărul 1

Locul în care se găseşte muzeul imaginar al neoconservatorismului esteclădirea, astăzi dispărută, a unui colegiu altminteri obscur, City College dinNew York (Dorman 2001, 41–57; Kristol 1977). Încăperea centrală din acestmuzeu nu este vreo sală de curs, ci „Alcovul Numărul 1“, în realitate unsepareu din cantina colegiului, locul în care se întâlneau la discuţii intermi -nabile2 studenţii, în general radicali de stânga. Nu toţi, doar cei care-i detestaupe cei din Alcovul Numărul 2, rezervat marxiştilor ortodocşi.

1. Termenul consacrat este încă New York intellectuals.2. Uneori literalmente interminabile: „Îmi aduc aminte cum am început o discuţie

la zece dimineaţa, m-am dus la cursuri şi m-am întors la două după-amiază să văd cădiscuţia continua încă, însă între nişte personaje cu totul diferite“ (Irving Howe, cit. înFriedman 2006, 28)

Colegiul avea o reputaţie pentru radicalism, pe vremea când radicalismulactivist studenţesc era în general absent din campusurile americane. În plus,pentru studenţii săi, City College avea două avantaje imbatabile faţă de uni -versităţile mai bine cotate: acela că nu se cereau taxe de studiu şi că nu existao cotă maximă de admitere pentru studenţii evrei.

Nu toţi aşa-numiţii New York intellectuals („intelectualii newyorkezi“,în continuare: NYI) sunt absolvenţi ai City College, deşi printre aceştia suntnume mari în peisajul intelectual-academic american postbelic: Irving Howe,Daniel Bell, Nathan Glazer, Seymour Martin Lipset şi Irving Kristol. Ei facparte dintr-un grup de intelectuali – profesori universitari, critici literari şide artă, jurnalişti, scriitori – care ajung la maturitate în anii ’30–’50 în NewYork şi care propun o voce alternativă în peisajul intelectual american, definită(iniţial) de promovarea modernismului literar şi artistic şi de o viziune politicăde stânga, cel mai adesea radicală. Cei deja amintiţi se alătură lui SidneyHook, Lionel Trilling, Dwight Macdonald (generaţia imediat anteri oară) şivor fi însoţiţi de Norman Podhoretz (după război)3. Dintre publicaţiile pecare le întemeiază, cele mai longevive sunt Dissent şi Partisan Review.

Aproape toţi NYI vin din medii culturale şi sociale pe atunci marginaleîn societatea americană, majoritatea fiind copii de imigranţi evrei. Origineamarginală este un dat important în formarea lor intelectuală, lucru aproapeunanim relevat de înşişi autorii în cauză (Bloom 1986, Dorman 2001, Friedman2006). Mai întâi pentru că explică familiaritatea şi aderenţa la mişcăriculturale sau politice specifice mai curând Europei decât Americii din aceaperioadă. Apoi, pentru că o carieră de „intelectual public“ le părea mult maiplauzibilă în America de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial decâto carieră academică, în condiţiile în care marile universităţi erau încă reticenteîn a angaja evrei, mai ales în disciplinele umaniste şi, într-o mai mică măsură,în ştiinţele sociale4. În sfârşit, pentru că NYI se dezvoltă intelectual într-oenclavă săracă, relativ izolată şi atipică pentru Statele Unite; tradiţia ame -ricană şi societatea americană sunt la început un subiect nefamiliar de intero -gaţie şi de studiu, mai curând decât o experienţă la prima mână. „A fi american“(apartenenţa la o naţiune vastă şi diversă, însuşirea tradiţiilor americane,patrio tismul) este pentru aceşti tineri intelectuali o problemă, al cărei răspunsnecesită reflecţie, şi nu un dat.

NEOCONSERVATORISMUL 29

3. O listă mult mai bogată poate fi consultată în Jumonville 1991, 239–240.4. Excepţii sunt Lionel Trilling, profesor de literatură la Columbia, şi Sidney Hook,

profesor de filozofie la New York University, care şi-au început cariera universitară înaintede cel de-al Doilea Război Mondial.

Bine-cunoscuta propoziţie din debutul timpuriei autobiografii a lui Podho -retz (Podhoretz 1967) – „Una dintre cele mai lungi călătorii din lume estecălătoria din Brooklyn în Manhattan“ – rezumă aşadar nu doar o povestede succes, ci evocă şi o călătorie intelectuală. Nu toti NYI au devenit neo -conservatori. Pe acest parcurs au existat mai multe etape, pe care doar uniile-au parcurs până la capăt.

Povestea NYI este un caz particular al schismei din interiorul stângii carea avut loc la nivel mondial, determinată de atitudinea faţă de Uniunea Sovie -tică. Treptat, linia frontului a ajuns sa-i despartă pe cei care îi acceptau înfamilia stângii pe comunişti de cei care considerau comunismul o aberaţietotalitară. Astfel, de o parte stăteau cei care acceptau ca legitim radicalismulrevoluţionar, iar de cealaltă, cei care nu erau dispuşi să tolereze ideile şi acţiu -nile politice care ieşeau din cadrul democraţiei reprezentative. Până în anii’80, unii dintre cei care s-au aflat iniţial în a doua tabără au devenit în lumeaîntreagă, uneori în ciuda protestelor lor, asociaţi dreptei politice.

Prima ruptură

Majoritatea NYI s-au definit politic de la bun început drept oponenţi aistalinismului. Un prim moment care provoacă abandonarea poziţiilor iniţialeşi stârneşte pasiunile polemice, deocamdată în interiorul grupului (este vorbaîncă de necunoscuţi în afara avangardei din New York), este al Doilea RăzboiMondial. Conflictele ideologice mondiale i-au pus pe aceşti anticapitaliştiradicali în situaţia de a alege între a susţine public efortul de război americansau de a-l denunţa ca fiind doar o nouă etapă, poate ultima, din conflictulîntre oligarhii şi imperialisme5.

După Pearl Harbor, consiliul redacţional al Partisan Review decide săsusţină intrarea SUA în război, ceea ce duce la despărţirea de radicalii maiinflexibili. Mai mult, acum apar voci, cum a fost cea a lui Sidney Hook,care argumentează chiar de la declanşarea războiului în Europa că stângaradicală are datoria morală de a susţine războiul împotriva lui Hitler.

Majoritatea acestor intelectuali respingeau în continuare capitalismul şierau partizanii unei variante sau a alteia de socialism. Sprijinul lor pentruAmerica nu putea pleca de la argumente în favoarea structurii sociale şieconomice americane. Opoziţia faţă de comunismul sovietic şi faţă de nazismtrebuia să se aşeze, prin urmare, pe ceva mai important de-atât, pe ceea ce acestedouă ideologii cautau să distrugă. Fie că se cheamă „cultură“, „civilizaţie“,


5. Printre cei din urmă se numără şi tânărul Irving Kristol.

„progres“, „luptă pentru libertate“, acest element subiacent structurilor eco -nomice, sociale şi politice (altminteri temporare şi reformabile) este, pentruautorii în discuţie, componenta distinctivă a Occidentului, rezultatul cel maiimportant al istoriei Vestului. Prin urmare, pentru cei mai mulţi dintre ei,opţiunea pentru America era afirmarea unei tradiţii seculare, de origine euro -peană, singura care poate garanta desăvârşirea unei societăţi libere (Abrams2005, Macdonald 1957).

Apar aici primele două trăsături care definesc grupul NYI şi apoi primageneraţie de neoconservatori. Prima este credinţa în primatul şi forţa ideilorasupra structurilor sociale şi materiale; credinţa că realitatea socială estedefinită de idei şi că ideile sunt principala armă în bătăliile politice. A douaeste refuzul „ideologiilor“ – termen prin care ei înţelegeau forme de credinţăsecularizate totalitare, care proscriu gândirea critică.

Soldaţii Razboiului Rece6

NYI au continuat până în anii ’60 să se considere la stânga PartiduluiDemocrat. Însă ei devin din ce în ce mai convinşi că în lupta cu „ideologiile“,vechile distincţii între dreapta şi stânga nu se mai puteau aplica.

Ceea ce criticii denunţă drept inflexibilitate radicală reapare în conflictulcu ceea ce neoconservatorii percep drept manifestare a idologiilor detestate.Cum dezbaterea este imposibilă în faţa ideologiei, orice dubiu sau moderaţienu face decât să alimenteze retorica ideologilor. Împotriva ideologiei nu sepoate lupta cu argumente, ci cu convingeri la fel de puternice şi cu fermitatepolitică. Orice ezitare în această privinţă nu este semnul echilibrului inte -lectual, ci al unei „failure of nerve“ (Hook 1943).

Adversitatea pentru ideologia comunistă şi agenţii săi îi împinge chiarpe unii NYI să se alăture conservatorilor în a considera comunismul pro -sovietic drept o sectă periculoasă, care nu poate beneficia de drepturile orga -nizaţiilor politice obişnuite (Hook 1943, Kristol 1952). Kristol dă chiarimpresia că este la un pas de a justifica politica celebrului senator McCarthy:„Votanţii americani ştiu un lucru despre senatorul McCarthy: el este, asemenealor, fără echivocuri, anticomunist. Cât despre purtătorii de cuvânt ai [stângii]americane nu au impresia că ştiu acelaşi lucru. Şi au o oarecare justificare“.

Cum se poate însă concilia anticomunismul fără rezerve cu realitateaexistenţei Uniunii Sovietice, protejată de arme nucleare? Ce înseamnă înpractică această intransigenţă? Răspunsul poate fi rezumat astfel: doar odată


6. Termenul consacrat este cel din limba engleză, Cold Warriors.

cu recunoaşterea caracterului nefast al ideologiei şi a datoriei fundamentalea oricărui apărător al societăţii libere de a i se opune se poate imagina strategiaadecvată de luptă7. În prealabil însă, intelectualii trebuie să admită că toleranţaşi „coexistenţa paşnică“ sunt moralmente inadmisibile. Războiul împotrivacomunismului nu este doar militar şi politic – cazuri care cer precauţie şiprudenţă –, ci în principal moral şi cultural, domenii în care conflictul estedeschis şi trebuie purtat cu hotârare8.

Trei constatări pe care neoconservatorii le-au considerat întotdeaunafactual corecte au servit în general drept ghid de acţiune în lupta cu „ideo -logia“: prima, că ideologiile (şi comunismul în primul rând) sunt prin naturalor expansioniste; a doua, că agenţii ideologiilor (sovieticii, de exemplu)vor folosi orice mijloace pentru a-şi anihila complet adversarii, inclusiv dupli -citatea şi minciuna propagandistică şi, prin urmare, eventualele lor declaraţiide bune intenţii nu trebuie acceptate ca atare; a treia, că reprezentanţii lumiilibere şi ai ideilor societăţii libere nu pot fi agresorii în conflictul cu ideo -logiile, deci acţiuni care pot fi interpretate drept agresive în lupta cu unadversar leal sunt în acest caz atribuite legitimei apărări.

Naşterea neoconservatorismului

Care este punctul critic în care, odată ajunşi în opoziţia faţă de UniuneaSovietică, NYI devin neoconservatori? Nu se poate răspunde cu certitudinela această întrebare. Câteva cazuri par destul de clare. Irving Kristol şiPodhoretz devin cu timpul partizani ai dreptei – sau, mai exact, adversariai stângii. Dwight Macdonald rămâne un partizan al stângii radicale. Întreaceste extreme, îi avem pe Irving Howe, principalul critic al Noii Stângi,care se consideră până la sfârşit un partizan al socialismului democratic;Sidney Hook s-a considerat până la moarte marxist – printre din ce în cemai puţinii „marxişti autentici“; Bell declara că este „socialist din punct devedere economic, liberal [de stânga] din punct de vedere politic şi conservator


7. Tismăneanu 2002; 2004.8. „S-ar putea să nu avem de ales decât să tolerăm (asta înseamnă coexistenţă)

societăţi care suprimă în mod sistematic libertatea; dar să nu căpătăm deprinderea dea găsi virtuţi în viciile lor […] sarcina noastră supremă este să continuăm să vorbim şisă luptăm în favoarea libertăţii: ceea ce înseamnă, printre altele, să ne opunem dictaturilorcomuniste. Acesta este, într-un cuvânt, îndemnul meu în opoziţie faţă de «coexistenţamorală»“ (Howe, în Howe şi Mills 1959).

din punct de vedere cultural“; iar Glazer a refuzat întotdeauna eticheta deneoconservator.

Tendinţa neoconservatoare se cristalizează treptat, în jurul unor dez bateri-cheie asupra atitudinii faţă de comunism (Uniunea Sovietică, McCarthy,războiul din Vietnam) şi asupra noilor fenomene „contraculturale“ ale anilor’60. Acest din urmă moment pare să fi fost crucial în definirea unei identităţidistincte în cadrul stângii (Glazer 1970). Deceniul următor avea să vadădeschisă bătălia dintre o Veche Stângă şi Noua Stângă în cadrul lumii inte -lectuale şi politice americane.

Neoconservatorismul se coagulează mai întâi în organizaţia numită TheCoalition for a Democratic Majority, fondată în 1972, şi care reprezintă aripaVechii Stângi în faţa progresului politic al noii orientări. Acest progres esteevident odată cu candidatura lui George McGovern la preşedinţia SUA dinpartea Partidului Democrat. Această organizaţie avea să dea naştere unuithink tank, The Committee on the Present Danger, care-i reuneşte pe cei caremilitează împotriva atitudinii conciliante faţă de URSS, pe care iniţiatoriio văd crescândă în ambele tabere politice americane.

Prima publicaţie importantă care poate fi considerată neoconservatoarea fost Commentary, iniţial concepută (în 1945) ca revistă a unei organizaţiia comunităţii evreieşti (American Jewish Committee). După ce NormanPodhoretz ajunge redactor-şef, în 1960, revista devine treptat, platforma prin -cipală a neoconservatorismului, deşi Podhoretz, critic literar de profesie, îiva păstra în primul rând caracterul de revistă culturală, dedicată literaturiişi artelor.

Deja, la începutul anilor ’70, începuse să fie recunoscut un grup distinctde voci („Irving Kristol şi prietenii“) cu o identitate politică foarte complicată,dar care începuseră să se situeze în proximitatea conservatorismului. La aceadată neoconservatorii se considerau încă de stânga, dar, în 1971, Robert Bartley,editorialist conservator al Wall Street Journal scrie: „Când se va scrie în celedin urmă istoria intelectuală a anilor ’60, s-ar putea să descoperim că eve -nimentul cel mai semnificativ a fost nu apariţia unui nou radicalism, ci evoluţiaunui nou conservatorism, cu o relevanţă nouă“ (Vaïsse 2010, 74–75).

Apropierea de conservatorismul mainstream (fuzionismul lui WilliamF. Buckley şi National Review) nu a fost însă imediată. Ceea ce neoconser -vatorii numesc „refuzul ideologiilor“ implica şi refuzul principiilor promovatede fuzionism, în special de latura sa libertariană. Partizani ai abordării strictempirice a problemelor sociale, neoconservatorii vedeau în opiniile expri -mate în National Review expresia „juvenilă“ a unei ideologii retrograde.


Opoziţia principială conservatoare faţă de statul bunăstării nu putea fi carac -terizată de partea cealaltă decât drept „o specie de isterie politică“9.

Revista The Public Interest

În ciuda reputaţiei lor de belicozitate, reflectată în atitudinea faţă de comu -nism şi radicalism, neoconservatorii au fost şi au rămas cea mai moderată(sau mai centristă) parte a mişcării conservatoare. În principal, neoconser -vatorii susţin, în anii ’50–’60, împotriva dreptei conservatoare, prezervareamoştenirii politicii New Deal – creatoarea statului asistenţial american – şichiar extinderea sa; ei sunt partizani ai mişcării în favoarea drepturilor civileale negrilor din Sud şi sunt favorabili impunerii egalităţii rasiale prin inter -mediul instituţiilor federale americane.

Treptat, începând din anii ’60, intelectuali precum Irving Kristol, Bell,Glazer sau Daniel Patrick Moynihan (ultimii doi angajaţi ca experţi în admi -nistraţia democrată) încep să devină critici faţă de expansiunea statuluiasistenţial şi faţă de ceea ce ei percep drept eşecurile vastelor programe cen -tralizate şi birocratice caracteristice programului The Great Society10. Criticaacestor programe decurge din constatarea „efectelor perverse“ ale respec -tivelor politici – din efectele lor negative neaşteptate. Sursa efectelor esteîn primul rând indiferenţa birocratică faţă de valorile conţinute în practicilesociale şi credinţa în posibilităţile nelimitate ale ingineriei sociale. „Un anumitrespect“ pentru durabilitatea structurilor şi practicilor sociale îi apropie treptatde conservatorism (Glazer 1970).

În acelaşi timp, un sistem redistributiv atent conceput, necesitatea regle -mentării pentru supravegherea şi corectarea pieţei sunt acceptate ca instru -mente pentru prezervarea unui egalitarism minimal şi pentru protejareapatrimoniului social, instituţional şi cultural. De aici, pledoaria pentru gradua -lism şi pentru recunoaşterea şi studierea complexităţii problemelor socialeşi a diversităţii soluţiilor posibile, nu toate administrative. Eficacitatea poli -ticilor publice, argumentează neoconservatorii, depinde de raporturi şi interac -ţiuni sociale incontrolabile birocratic. Domeniile de specialitate predilecteale neoconservatorilor sunt sociologia şi administraţia publică.

Pentru a oferi o voce acestor critici, se creează în 1965 The Public Interest,o revistă dedicată analizei politicilor publice. Redactorii revistei sunt Kristol


9. Kristol, cit. în Friedman 2006, 129.10. Denumirea generică a programelor sociale iniţiate de administraţia Johnson.


şi Daniel Bell, ultimul, un sociolog de profesie care a alternat, asemeneamultora dintre NYI11, cariera academică cu perioade de activitate publicistică.

Conţinutul revistei nu este exclusiv neoconservator; cei care publică acolosunt, în general, specialişti universitari sau experţi în politici publice, fărăafiliere doctrinară explicită. De altfel, nici nu se poate vorbi de o ştiinţăsocială sau de teorii sociale neoconservatoare. Neoconservatorii utilizeazăîn articularea viziunii lor argumente provenite din ştiinţele sociale, argu -mente asociate uneori curentului, dar care nu constituie un corp distinct, oşcoală de gândire aparte.

Dintre autorii cei mai importanţi din perspectivă neoconservatoare potfi citaţi James Q. Wilson, cel care semnează, printre multe altele12, un celebruarticol care a stat la baza uneia dintre cele mai populare politici (neo)con -servatoare în materie de securitate urbană, toleranţa-zero (Wilson şi Kelling1982); Moynihan, autorul celebrului „raport Moynihan“, a cărui teză estecă sărăcia de durată este favorizată de destrămarea familiei nucleare (Moyni -han 1965) şi coautor, împreună cu Glazer, al unui studiu care avertiza asupraaccentuării segregării etnice în Statele Unite (Glazer şi Moynihan 1963); JudeWanniski, cel care a popularizat ceea ce a devenit cunoscut drept supply-sideeconomics, influenţa majoră asupra politicii economice a administraţiei Reagan(reaganomics), argumentul macroeconomic conform căruia redu cerea poveriifiscale şi a reglementării economice contribuie la creştere economică şi,implicit la creşterea veniturilor bugetare (Wanniski 1975). Desigur, dinaceastă prea scurtă listă nu pot lipsi cei doi coredactori succesivi ai revistei,Bell, autorul unui bine-cunoscut studiu dedicat importanţei fundamentelormorale şi culturale ale capitalismului, subminate de „noua clasă“ a intelec -tualilor, a profesorilor şi administratorilor (Bell 1978), şi Glazer, autor alunuia dintre primele studii critice cu privire la discriminarea pozitivă (Glazer1975) şi al unei lucrări care poate fi considerată mani festul tardiv al per -spectivei neoconservatoare asupra politicilor sociale (Glazer 1988).

11. Exemplul cel mai apropiat este Nathan Glazer. Irving Kristol a fost la rândulsău profesor de „valori urbane“ la New York University.

12. James Q. Wilson, a cărui bibliografie este uriaşă, este şi astăzi considerat unuldintre principalii experţi în materie de administraţie publică şi criminologie.

Soldaţii razboiului cultural13

Contracultura

O incursiune în anii ’60 include Beatles, evazaţi, maşini VW pictate stri -dent, pilula contraceptivă, Woodstock, sex-care-nu-înseamnă-neapărat-ceva,Peace, sitar, hippies, tripping, Rolling Stones. Pentru intelectuali: AlanGinsberg, Naked Lunch, Bukowski, Portocala mecanică, cutiile de conservemarca Warhol, spiritualitate (orientală). Reţinem clişeele pentru activişti:Kent State, sit-ins, I Have a Dream, Attica, Malcom X, Lennon, Vietnam,The Man. Dacă facem un efort, ne dăm seama că acestea sunt fragmente,acum canonizate, îmblânzite, supracomercializate, imitate fără riscuri, unpic retro, un pic kitsch, ale unei mişcări odinioară radicale. „Contracultura“a stârnit reacţii aprige şi, pentru mulţi intelectuali, părea să fie o ameninţarefără precedent la adresa civilizaţiei. Manifestarea politică a contraculturii,noul radicalism politic, a început să fie desemnată drept „Noua Stângă“.

În 1962, revista Dissent, condusă de Irving Howe, primeşte vizita unuigrup de tineri radicali, nucleul unei organizaţii studenţeşti care avea sa aibăo lungă şi controversată carieră, Students for a Democratic Society (SDS).Tinerii veniseră acum să negocieze o noua apropiere cu vechii radicali.Întâlnirea a decurs prost. Motivele de dispută evidenţiază noua situaţie avechilor radicali14.

Răspunsul lui Howe faţă de noul radicalism, publicat într-un celebruarticol (Howe 1965), rezuma motivele de nemulţumire ale NYI faţă de NouaStângă: slăbiciunea intelectuală confirmată de preocuparea cu definirea sti -lului personal mai curând decât cu elaborarea unor propuneri rezonabile şieficiente de reformă; ignorarea tradiţiei liberale, tolerante şi democratice;instigarea iresponsabilă la violenţă (a vicarious indulgence in violence); sim -patia faţă de dictatorii Lumii a Treia; antiamericanismul primitiv; în sfârşit,credinţa că Occidentul este în declin. Cea din urma afirmaţie este respinsăcategoric de Howe: din punct de vedere economic, cultural, al atitudinilorfaţă de rasă şi război, Vestul este în continuu progres. „Iar dacă libertatea per -sonală contează, atunci, cu toate imperfecţiunile sale grave, Occidentul stăsingur ca loc al speranţei“.

Noii scriitori şi artişti postbelici resping elitismul, cultura înaltă, şi preiauteme şi motive specifice culturii de masă. NYI au privit aceste mişcări artistice,care aveau să fie asociate „contraculturii“ şi revoluţiei moravurilor, cu dispreţ.


13. Termenul consacrat este încă cel din limba engleză, Culture Wariors.14. Pentru o relatare a întâlnirii, vezi Jumonville 1991, 204.

Ele sunt manifestări ale unei culturi hibride, middlebrow, specifice noilorfilistini, ignoranţi faţă de marea cultură, superficiali, „călduţi“, exuberanţifără cauză, a căror atotcuprinzătoare acceptare a noii arte îi dovedea incapabilide a dezvolta criterii de judecată estetică şi de efort intelectual şi emoţionaldurabil. Într-un cuvant, „the know-nothing bohemians“ (Podhoretz 1958).

În contrast, vechea avangardă, avangarda lui Joyce, Eliot sau Pound, eraimpregnată de un elitism asumat, de confruntarea şi aproprierea tradiţieicanonice, de referinţe culturale bogate, de opoziţia faţă de cultura banilor şia producţiei de masă. Pentru mulţi dintre NYI, noua bătălie culturală semănacu lupta pe care o duseseră în anii ’30 împotriva proletcultismului de inspi -raţie sovietică.

Universitatea

Atacul tinerilor radicali împotriva tradiţiei intelectuale întruchipate deuniversităţi a reprezentat momentul rupturii definitive cu stânga radicală(Dorman 2001, Jumonville 1991). Acest atac ignora, din punct de vedereneoconservator, caracterul specific al universităţii, valorile pe care aceastale reprezintă. În locul acestor valori, radicalii propun sloganuri fără conţinutşi soluţii (precum cursuri în acord cu o platformă politică explicită saurecompunerea corpului profesoral pe criterii rasiale) care evocă pentru uniineoconservatori nici mai mult nici mai puţin decât spiritul politiciloreducaţionale ale lui Stalin sau Hitler (Glazer 1969).

Bătălia simbolică din jurul cursurilor de civilizaţie a Occidentului, pânăîn anii ’60 parte a programei obligatorii în universităţile respectabile, relevăpentru neoconservatori pericolul noului radicalism. Acest pericol nu vineatât dintr-un program radical, ci din absenţa oricărui program, ceea ce con -duce spre derive totalitare din pură ignoranţă. Atacul, văzut ca utopic, împo -triva oricărei autorităţi, înlocuit de pasiunea pentru „acţiunea imediată“ (directaction) care forţează uniformizarea prealabilă a opiniei, creează, în viziuneaneoconservatoare, un teren fertil pentru noul totalitarism (Hook 1970). Punctulforte al noului radical este exclusiv capacitatea fizică de a protesta – „tinericu mult timp liber şi fără nevoie urgentă de somn“, cum avea să-i defineascăHowe (1982, 294)15.

Problema nu ar fi fost atât de gravă din punctul de vedere al Vechii Stângidacă reprezentanţii universităţii, profesori şi administratori, nu s-ar fi dovedit


15. Dispreţul radicalilor exersaţi în dispute intelectuale pentru Noua Stângă este cuprinsîn faimoasa replică dată de Howe la Stanford unui student venit să protesteze împo trivaconferinţei sale publice din campus: „O să te faci dentist!“ (Jumonville 1991, 209)

incapabili să ofere o replică hotărâtă şi coerentă şi dacă universitatea nu s-arfi dovedit o instituţie atât de fragilă în faţa revendicărilor activiştilor radicali.

De la apărarea universităţilor împotriva contraculturii, neoconservatoriitrec treptat, pe măsură ce contracultura devine instituţionalizată, iar rebeliianilor ’60 capătă poziţii universitare, la critica universităţii ca focar al radi -calismului. Din anii ’70, nu atât cultura de masă, cât cultura elitelor devineţinta atacurilor neoconservatoare.

Răspunsul tipic al NYI faţă de contracultură (contribuţia neoconservatoarela ceea ce se va numi „contra-contracultură“) este distinct în cadrul conser -vatorismului. Conservatorii tind să critice „excesele“ tinerilor şi renunţareala valorile şi tabuurile tradiţionale. Neoconservatorii sunt mai curând preo -cupaţi de incoerenţa noului discurs cultural şi de implicaţiile gestului eliteiintelectuale de a renunţa la rolul său firesc (Bloom 1987).

O filozofie neoconservatoare?

Există un mit al influenţei lui Leo Strauss asupra neoconservatorilor, carel-a transformat pe Strauss, în imaginaţia detractorilor (şi chiar a unor simpa -tizanţi), dintr-un profesor fără îndoială carismatic, dar fara intervenţii publiceîn dezbaterile curente politico-intelectuale, într-un personaj misterios, arhitectindirect, dar esenţial al doctrinei neoconservatoare. Filozofia lui Strauss arservi astfel la înţelegerea neoconservatorismului ca o mişcare a cărei adevă -rată unitate este dată de scopurile sale ascunse (deşi, iată, nu chiar atât debine ascunse), autoritare şi elitiste16.

Strauss face parte din valul de profesori care au fugit de persecuţiile dinGermania şi Austria şi care au avut o influenţă enormă asupra ştiinţelor şiculturii umaniste americane. Unii neoconservatori se pare că au fost impre -sionaţi de Strauss. Irving Kristol vorbeşte cu recunoştinţă de filozoful carei-a deschis apetitul pentru reconsiderarea clasicilor şi l-a îndemnat să redes -copere tradiţia iudaică (Kristol 1999). Fukuyama este un alt autor, temporarasociat neoconservatorilor, asupra căruia Strauss a exercitat o influenţă certă,deşi indirectă (Fukuyama 2007, 21–31).

Nu trebuie totuşi uitat că Strauss nu doar că nu exercită o influenţă sem -nificativă asupra majorităţii neoconservatorilor, ci este şi un critic al viziuniipe care mulţi conservatori o îmbrăţişează17.


16. Pentru o convingătoare respingere a acestei lecturi, vezi Zuckert şi Zuckert 2006.17. Vezi şi afirmaţia lui Irving Kristol: „Nu-l studiam pe Strauss pentru a găsi opinii

de-a gata“ (Kristol 1999, 9). Pentru o convingătoare şi amuzantă repudiere a lui Strauss


Proiectul lui Strauss se construieşte în jurul încercării de a reaşeza filozofiapolitică antică în centrul reflecţiei despre fenomenul politic. Conform luiStrauss, criza filozofiei politice, manifestă în secolul al XX-lea, este semnulcrizei Occidentului. Sursele acestei crize pot fi detectate la începutul moder -nităţii. Simptomul cel mai evident al acestei crize este tirania ajutată deprogres tehnic, aşa cum s-a manifestat în decursul ultimului secol de istorieeuropeană. Dimpotrivă, neoconservatorismul reprezintă tocmai o celebrarea modernităţii, cel puţin a unora dintre tradiţiile şi argumentele născute dupăEvul Mediu, printre care şi tendinţa de a favoriza o abordare tehnică şi ştiin -ţifică pentru rezolvarea problemelor sociale şi politice.

Există o afinitate intelectuală între Strauss şi neoconservatori, înclinaţi,la rândul lor, spre reflecţia la scară mare asupra istoriei, a valorilor moder -nităţii şi ale Occidentului. Nu există însă nici un motiv care să ne îndrep -tăţească să presupunem că filozofia lui Strauss a fost fundamentul (eventualascuns) al neoconservatorismului. Temelor straussiene li se alatură o varie -tate de influenţe clasice (Locke, Hume, Burke, Hamilton, Jefferson, Mill,Tocqueville, printre alţii – fără a-l uita pe Marx) sau moderne (HannahArendt, de exemplu, sau Kojeve, Voegelin ori Hayek), pe lângă argumentepreluate de la sociologi, istorici, politologi, economişti care nu au nimic de-aface cu straussianismul.

Mai aproape de neoconservatorism par a fi unii dintre filozofii straussieni,precum Henry Jaffa, care propun o reinterpretare a istoriei Statelor Uniteconform căreia Părinţii Fondatori şi celelalte figuri mitice ale acestei istorii,în special Lincoln, erau mai degrabă aristotelieni decât moderni (Jaffa 1959,Bloom 1987, 25–45). Ca urmare, Statele Unite ar fi fondate pe un ethoscomun, pe un set de idei şi virtuţi care transcend simpla arhitectură insti -tuţională. Aceste idei (libertate, egalitate) şi aceste virtuţi definesc împreunăbinele comun spre care Republica trebuie să tindă şi civismul pe care aceastase întemeiază. „Conservatorismul măreţiei naţionale“, promovat mai târziude Weekly Standard, aduce aminte de această viziune straussiană. Dar Straussînsuşi a fost destul de ambiguu în puţinele sale referiri directe la regimulamerican, recunoscând doar că democraţia constituţională este un regimlegitim (în termeni straussieni: un regim mai bun decât alte regimuri posibileîn lumea modernă18).

de către unul dintre principalii reprezentanţi actuali ai neoconservatorismului, veziKagan 2006.

18. Vezi, de exemplu, prefaţa la Jaffa 1959.

Neoconservatorismul la dreapta

O viziune neoconservatoare pentru politica externă

Iniţial, anticomunismul şi poziţia antisovietică a fost o chestiune de consensîn politica americană. În anii ’60, şi mai cu seamă după eşecul din Vietnamînsă, poziţia de stânga în Statele Unite începe să se definească drept opusăconflictului cu comunismul şi cu Uniunea Sovietică. Vechea Stângă se scin -dează din nou: pe de o parte, cei care consideră că sacrificiile cerute de luptaîmpotriva comunismului mondial nu se justifică moral19; şi, de cealaltă parte,cei care cred în continuare în necesitatea politicii de containment. Cei dintâiajung la convingerea că diferenţele ideologice dintre URSS şi SUA, dacănu cumva vor fi fost iluzorii de la bun început, nu implică necesitatea uneiatitudini belicoase faţă de comunism. Cei din al doilea grup încep să se recu -noască sub desemnarea de „neoconservatori“.

Foarte influentă în politica externă a Americii, mai ales în Partidul Repu -blican, în anii ’60 –’70 devine ideea că lupta dintre URSS şi SUA este o luptăîntre mari puteri aşa cum lumea modernă a cunoscut deja de-a lungul seco -lelor. Această perspectivă este recunoscută sub numele de „realism“. Figuracentrală a politicii externe americane în acea perioadă, Henry Kissinger, aderăla această perspectivă, conform căreia Statele Unite sunt nevoite sa înfrunteputerea sovietică rivală pe termen lung, într-o serie de conflicte militareperiferice, combinate cu negocieri şi acorduri repetate. În lupta cu URSS,divergenţele ideologice au un rol secundar; conflictul de interese naturalîntre superputeri este sursa inevitabilă de conflict, dar poate fi şi sursa uneieventuale acomodări, bazate pe echilibru. Statele Unite şi Uniunea Sovie -tică sunt adversari aşa cum Marea Britanie şi Franţa au fost adversari însecolul al XVIII-lea, de exemplu. Interesul naţional american dictează supleţeideologică în negocierile diplomatice (China) şi indiferenţă morală şi ideo -logică în alegerea aliaţilor (Chile, Indonezia).

Perspectiva rivală, întruchipată, printre alţii, de secretarul de stat în admi -nistraţia Carter20, Cyrus Vance, punea accentul pe recursul la ordinea inter -naţională drept garanţia optimă pentru securitatea Statelor Unite. Argumentulpe care se sprijinea această perspectivă era că interesul SUA ar putea fi servit


19. Din această categorie fac parte, printre alţii, şi membri vechi ai establishment-uluidemocrat, precum Fulbright, Schlessinger, Kennan şi McNamara.

20. Preşedintele Carter însuşi este asociat cu această poziţie, deşi în administraţiasa au existat dispute care au implicat puncte de vedere contrare, reprezentate în specialde Zbigniew Brzezinski, consilier prezidenţial pe probleme de apărare.

de susţinerea unor standarde morale universal acceptate (de exemplu, drep -turile omului) care ar acţiona precum constrângeri asupra dictaturilor şi arscuti politica externă americană de acţiuni unilaterale care se sfârşesc încostisitoare „dezastre morale“ precum intervenţia din Vietnam sau susţi nereadictaturii generalului Pinochet în Chile.

Reacţia neoconservatoare faţă de aceste doctrine de politică externă des -cinde din argumentele anticomuniste ale NYI. Centrul de greutate al acesteiviziuni este că principala preocupare a politicii externe a Statelor Unite artrebui să fie pericolul totalitar, expresia politică a ideologiilor. Pentru neocon -servatori, conflictul inevitabil se purta cu ideologia comunistă, al cărei pro -motor înarmat se întâmpla să fie URSS (Pipes 1984). Neoconservatorii susţincă regimurile totalitare reprezintă un tip de adversar nou, specific secoluluiXX. Tipul de acţiune diplomatică sau militară al cărei scop este reali zareaunui echilibru de putere sau impunerea unor standarde universal accep tabilenu se aplică în acest caz.

Din punct de vedere strategic, aceste regimuri sunt periculoase pentrucă nu reprezintă parteneri de negociere credibili. Regimurile totalitare tindîn mod natural spre expansiune mondială şi anihilarea adversarilor; oricareact al acestora nu poate fi decât parte a acestei strategii. Cum poate comu -nismul supravieţui fără promisiunea revoluţiei globale? Lupta va continuapână la anihilarea unuia dintre adversari – a comunismului, sau a lumii libereşi, odată cu ea, a civilizaţiei occidentale. Din punct de vedere moral, acesteregimuri sunt intolerabile: amploarea efectelor lor distructive şi imposi bili -tatea reformării lor din interior le fac să fie ameninţări permanente (Coalitionfor a Democratic Majority 1974).

Ca atare, politica externă americană trebuie să se bazeze pe vigilenţăînarmată şi suspiciune faţă de adversarul totalitar. Dar întărirea puterii militarenu este decât o parte a strategiei neoconservatoare; o altă faţă a atitudiniiofensive împotriva dictaturilor totalitare este recursul la sprijinirea activăa democraţiei în lume ca strategie pentru combaterea ameninţărilor la adresaSUA (Moynihan 1977)21. Una dintre ideile caracteristice ale neoconserva -torismului este că America este ţinta predilectă a dictaturilor şi regimurilortotalitare pur şi simplu pentru că este cea mai puternică democraţie a lumii22.


21. Aşa-numita doctrină Kirkpatrick, care poartă numele uneia dintre cele mai im -portante reprezentante a neoconservatorismului în anii ’80, argumentează pentru o gradarea aliaţilor SUA în funcţie de tipurile de regim din ţările respective; în cazul regimurilortradiţional-autoritare aliate, mai benigne în comparaţie cu cele autoritare, SUA trebuiesă încerce să promoveze democratizarea paşnică (Kirkpatrick 1979).

22. Pentru o expresie timpurie a acestui argument recurent la neoconservatori, veziMoynihan 1975.

Desigur, componenta morală a acestei viziuni implică un anumit accentîn discursul neoconservator pe superioritatea instituţiilor fundamentale aleAmericii care au făcut posibilă asumarea acestui rol istoric excepţional. Dara spune, aşa cum o fac unii dintre adversarii noconservatorilor, că aceştiaau reprezentat scena internaţională în termenii unei bătălii între bine şi rău,unde binele este întotdeauna America şi răul este întotdeauna orice viziunealternativă, este o neînţelegere. În măsura în care conflictele esenţiale încare se găsesc Statele Unite sunt înfăţişate de neoconservatori ca un conflictîntre bine şi rău, asta se întamplă nu atât pentru că Statele Unite reprezintăbinele, ci pentru că regimurile totalitare reprezintă răul.

Neoconservatorii s-au distins prin faptul că au luat întotdeauna în seriosproiectele totalitare care vizează revoluţia sau dominaţia globală, proiectepe care criticii de la stânga şi de la dreapta le-au privit mereu drept simpleexagerări retorice sau răspunsuri fireşti la politicile agresive ale Statelor Unite.

A doua generaţie de neoconservatori 23

În anii ’70, neoconservatorii se uită încă în primul rând spre PartidulDemocrat pentru a-şi găsi aliaţi politici. Dintre aceştia, cel mai important,Henry „Scoop“ Jackson, senator democrat, a fost primul politician impor -tant care şi-a asumat o atitudine radical anticomunistă, împotriva partizanilorpoliticii de détente. În 1972, Jackson, secondat, printre alţii, de Podhoretz,Moynihan şi Jeanne Kirkpatrick, este iniţiatorul Coaliţiei pentru o Majo -ritate Democrată.

Senatorul Jackson este important şi pentru că prin intermediul său au intratîn scenă o serie de noi neoconservatori, eminamente diferiţi de cei vechi.Noii neoconservatori erau în general specialişti în politici externe şi militare,absolvenţi ai unor universităţi prestigioase, nu intelectuali publici. Cu timpul,lor li se va alătura, la distanţă de locul deciziilor politice, o serie de intelectualişi jurnalişti, fără legătură cu NYI24.

Una dintre primele manifestări ale neoconservatorismului în elaborareapoliticii externe a fost celebrul raport „Team B“25, care a reuşit să schimbeîn câţiva ani felul în care politicienii şi presa din SUA înţelegeau ameninţarea


23. Cea mai completă prezentare a acestei etape în istoria neoconservatorismuluise găseşte în Vaïsse 2010.

24. Excepţiile evidente sunt William Kristol, fiul lui Irving şi al Gertrudei Himmelfarb,şi John Podhoretz, fiul lui Norman.

25. „Echipa B“ a fost un un grup de analiză constituit în 1976 pentru a da o evaluarea ameninţării sovietice la adresa SUA alternativă celei oficiale, oferită de analiştii CIA.

nucleară sovietică. Grupul, condus de istoricul Richard Pipes, acuza CIAde subestimarea intenţiilor şi capacităţii ofensive a URSS, şi de neînţelegereastrategiei eminamente agresive a URSS, pentru care războiul nuclear ar fifost un instrument ofensiv plauzibil. Ca răspuns la strategia adversarului ideo -logic, argumentau autorii, guvernul american ar trebui să se arate dispus săsporească arsenalul nuclear (Dorrien 2004, 46–51; Vaïsse 2010, 154 şi urm.).

Neoconservatorii s-au declarat iniţial dispuşi să facă parte din admi -nistraţia Carter. Unii dintre aceştia, printre care şi Paul Wolfowitz, au şi ocupatfuncţii de mai mică anvergură. Majoritatea nu au fost însă luaţi în considerare,iar cei care au fost acceptaţi nu au avut un cuvânt greu de spus. Următorulpreşedinte, Ronald Reagan, primul preşedinte pe placul neoconservatorilorşi gata să le ia în considerare recomandările, le-a acordat poziţii importantela nivelul al doilea al administraţiei, în departamentele-cheie. Printre neocon -servatorii astfel intraţi în administraţie s-au numărat colaboratorii de laCommentary Richard Pipes şi Jeanne Kirkpatrick, Paul Wolfowitz şi RichardPearle, fost asistent al senatorului Jackson26.

Această perioadă corespunde şi „instituţionalizării“ neoconservatorilorla dreapta. Pe lângă faptul că unii dintre specialiştii de politici ocupă poziţiiîn administraţie, se multiplică publicaţiile şi organizaţiile de dreapta care-iprimesc pe neoconservatori. Irving Kristol are şi aici un rol decisiv (Friedman2006, 131–133). Printre aceste organizaţii trebuie menţionate mai întâi Ame -rican Enter prise Institute şi apoi Heritage Foundation, care nu sunt exclusivneocon servatoare. Organizaţii mai mici, dar mai pronunţat neoconservatoaresunt Hudson Institute şi The Ethics and Public Policy Center. Alte organizaţiiguver namentale, în special The National Endowment for Democracy, reflectăo viziune influenţată de neoconservatorism.

Succesul neoconservatorismului în anii ’80 se explică şi prin faptul că,în condiţiile în care establishment-ul republican devine realist în politicăexternă, conservatorii tradiţional anticomunişti din jurul National Reviewgăsesc în neoconservatorism singura doctrină de politică externă convenabilă.Neoconservatorii până atunci de stânga ajung întru câtva fără voie aliaţi aiconservatorilor fuzionişti.

Neoconservatorismul nu este însă acceptat uşor şi fără rezerve. Pe de oparte, „orfanii lui Troţki“ sunt nou-veniţi şi loialitatea lor faţă de Partidul


26. Neoconservatorii sunt recunoscuţi în administraţia Reagan drept „orfanii luiTroţki“ – titlul unui articol care le-a fost dedicat în The New Republic (Friedman 2006,154). Nu toţi neoconservatorii trec însă la dreapta; Moynihan este senator democrat deNew York în colegiul în care-i va succeda Hillary Clinton, iar alt neoconservator proe -minent, James Woolsey, este primul director al CIA în administraţia Clinton.

Republican nu este necondiţionată. Pe de alta, imaginea publică a neocon -servatorilor este uneori aceea a unor ideologi cinici, în măsura în care dis -tincţia pe care o fac între ideologii totalitare şi regimuri autoritare (cele dinurmă putând servi drept aliate în lupta cu primele) tinde să reducă forţaargumentului moral în favoarea susţinerii democraţiei27. În plus, neocon -servatorii sunt acuzaţi de a fi exagerat constant ameninţarea comunistă – criticăpe care aceştia o contrapun subestimării acestei ameninţări preva lente încercurile oficiale şi intelectuale americane. Cert este că neoconservatoriiau fost critici faţă de ceea ce ei au văzut drept naivitate a celor care credeaucă perestroika este mai mult decât o încercare vicleană de a înşela vigilenţaAmericii. Această critică, bazată pe credinţa în soliditatea regimului sovieticşi prelungită până în 1990–1991, nu l-a scutit nici pe Ronald Reagan (Vaïsse2010, Dorrien 2004).

Neoconservatorii şi Israelul

În 1988 are loc o conferinţă a unuia dintre patriarhii conservatorismuluiamerican, Russell Kirk, care propune o evaluare a neoconservatorismului.O singură remarcă, aruncată în mijlocul unui paragraf, va fi reţinută şi intensdezbătută: „Nu arareori a părut că unii neoconservatori eminenţi au confundatTel Aviv cu capitala Statelor Unite“ (Kirk 1988, 5). Oricine a încercat săcaute termenul de „neoconservatorism“ pe Internet va fi întâlnit acuzaţiimai explicite, produs al unor minţi mai puţin luminate.

Dintre neoconservatori, Norman Podhoretz este poate singurul care măr -turiseşte o perspectivă asupra politicii influenţată de preocuparea pentrubinele evreilor din Israel şi din diasporă (Podhoretz 1972). El este mai curândexcepţia decât regula: NYI sunt mai curând distanţi faţă de problema religieişi a iudaismului şi în general sceptici faţă de proiectul sionist care vine încontradicţie cu perspectiva lor universalistă; iar cei din a doua generaţie nuse definesc în nici un fel prin solidaritate etnică (Vaïsse 2010, 69 şi urm.;Friedman 2006).

Că neoconservatorismul nu poate fi redus la filosemitism sau proisraelismeste evident. Este la fel de adevărat însă că neoconservatorii consideră Israelulun aliat important al Americii. Cum se explică acest fapt? În primul rând,această atitudine este destul de comună în politica externă americană dinultimii 40 de ani. În al doilea rând, o astfel de viziune este cu totul explicabilă


27. Dezbaterea în legătură cu conflictul sandinistas-contras din Nicaragua este poatecea mai relevantă aici.

din perspectivă neoconservatoare: Israelul, o democraţie prietenă într-o zonăîn care astfel de regimuri sunt aproape inexistente, este un aliat natural alStatelor Unite şi un caz particular al tezei coincidenţei de interese dintre Ame -rica şi statele democratice. În sfârşit, împotriva sugestiei că neocon serva -torismul reprezintă un punct de vedere evreiesc în politica americană trebuiespus că neoconservatorismul, în ciuda pledoariilor membrilor săi, este o con -vingere minoritară în cadrul comunităţii evreieşti din Statele Unite28.

Sfârşitul Războiului Rece

Neoconservatorism fără prefix

Începând cu anii ’70 există cel puţin o temă, în afara politicii externe,faţă de care neoconservatorii devin din ce în ce mai sensibili şi care se înca -drează în discursul dominant la dreapta intelectuală. Acestă temă este a rolului„valorilor burgheze“ (neoconservatorii împrumută încă o dată termenii adver -sarului) în supravieţuirea societăţilor democratice. Teza este că aceste valori(printre care efortul individual, responsabilitatea şi etica muncii, angajamentulfaţă de familie şi eliminarea formelor de angajament moral public, precumcaritatea) asigură supravieţuirea acelor instituţii care fac posibilă libertateaindividuală şi politică şi corolarul său economic, prosperitatea. Ceea ce IrvingKristol numeşte „nihilismul“ şi „hedonismul“ „culturii adverse“ (adversaryculture) – sinonim pentru contracultură – distruge aceste fundamente (Kristol1978; Kristol 1979).

Odată cu constituirea „coaliţiei Reagan“ a diverselor facţiuni conserva -toare, neoconservatorismul încetează să mai reprezinte o alternativă distinctăîn cadrul conservatorismului în privinţa politicilor domestice. Bazele acesteicontopiri sunt date de concilierea neoconservatorismului cu capitalismul, darşi de aparenta conciliere a dreptei cu statul asistenţial29.

Dacă nu un curent aparte, neoconservatorismul reprezintă încă un tonaparte în cadrul dreptei americane în ceea ce priveşte politicile publice.Influentul comentator David Brooks reprezintă cel mai bine acest ton. Pentru


28. Pentru o examinare (şi o respingere convingătoare) a criticilor şi insinuărilorprivind loialitatea neoconservatorilor faţă de Israel, vezi Dorrien 2004, Cap. 5.

29. Întrebat într-un interviu care este principala contribuţie a neoconservatorismului,Kristol a răspuns fără ezitare: „Faptul că Partidul Republican a acceptat moştenirea NewDeal“ (interviu în cadrul emisiunii Booknotes, disponibil la http://www.c-spanvideo.org/program/67045–5–1)

„centrişti“, problema politică esenţială nu este cea a raportului dintre individşi stat, ci aceea a tipului de comportament pe care politicile statului trebuiesă le încurajeze sau să le penalizeze, pentru a prezerva „ţesătura morală“ asocietăţii. Aşa cum Irving Kristol anunţase deja în 1976 (Kristol 1976), pro -blema principală pentru un partid de guvernământ serios nu este mărimeabugetului, ci „forma“ acestuia – cu alte cuvinte, nu dimensiunile intervenţieistatului, ci direcţiile acesteia. Poate fraza care defineşte cel mai bine30 tonulneoconservatorismului este „conservatorismul măreţiei naţionale“ (nationalgreatness conservatism).

După Războiul Rece

Al doilea moment al neoconservatorismului începe odată cu prăbuşireacomunismului. Întrebările fireşti pentru neoconservatori sunt: Este pră buşireacomunismului începutul unui proces mondial de liberalizare şi demo cra -tizare? şi Care trebuie să fie rolul Americii în declanşarea sau susţinereaunui astfel de proces? Cei mai mulţi dintre cei din vechea generaţie privescacest moment ca momentul întoarcerii la o politică externă „normală“. Argu -mentul acestora este că America a avut de dus o luptă extraordinară şi afost nevoită să-şi asume un rol de superputere globală, cu sacrificii extraor -dinare; odată ameninţarea formidabilă a totalitarismului disparută însă, disparenecesitatea morală de a duce o luptă ideologică şi necesitatea strategică dea arbitra conflicte locale şi de a susţine sau înlătura regimuri din alte ţări(Kristol 1990; Kirkpatrick 1990).

Neoconservatorii tineri, avându-l de partea lor pe Norman Podhoretz,privesc acest eveniment ca momentul propice elaborării unei noi viziuniprivind rolul Statelor Unite în lume. Atitudinea noilor neoconservatori pleacăde la constatarea că America este, la începutul anilor ’90, singura superputeremondială, întărită moral şi politic de victoria împotriva comunismului31. Alter -nativa americană, democraţie plus capitalism, este câştigătoarea confruntă -rilor ideologice ale secolului XX. Imperiu sau nu, SUA pare să domine lumeadin toate punctele de vedere. Or, dacă America poate distruge tiraniile celemai puternice pentru a instaura în locul lor pacea, libertatea şi prosperitatea,nu este oare datoria sa istorica să continue să o facă, indiferent dacă securitatea


30. Dar este şi cel mai greu de definit – vezi Vaïsse 2010, 228–229.31. Neoconservatorii tind să creadă în contribuţia decisivă a SUA la prăbuşirea

imperiului sovietic; pentru detalii vezi Fukuyama 2007, 58–61.

sa teritorială nu este ameninţată direct şi iminent? (Krauthammer 1991; Kristolşi Kagan 1996).

Această teză este calificată drept „neo-wilsoniană“, prin referinţă la inter -naţionalismul preşedintelui (democrat) Woodrow Wilson, sau „neo-reaganiană“.În varianta cea mai exuberantă, neoconservatorii propun folosirea puteriiamericane pentru o noua „cruciadă“ pentru crearea unei ordini mondialeuniform democratice – „Pax Americana“ (Muravchik 1991). Dar pentru ceimai mulţi noi neoconservatori teza fundamentală este că interesul americancoincide cu datoria de onoare a Americii de a fi un „hegemon benevolent“(Kristol şi Kagan 1996). Varianta aceasta „realistă“ (Krauthammer 2004) –şi cea mai influentă – a neoconservatorismului argumentează că ar fi iluzoriuşi periculos pentru Statele Unite să nu-şi asume rolul de hegemon şi să nuprivească în faţă realitatea „hobbesiană“ a lumii internaţionale în care forţaşi intransigenţa Americii sunt de multe ori argumentul decisiv. Micile tiranii,deşi aparent neputincioase în faţa colosului american, pot fi sursele unei insta - bilităţi care se poate propaga fulgerător. Dacă Statele Unite nu-şi iau în seriosrolul preeminent în lume, altcineva o va face, probabil regimuri sau ideologiicontrare Americii şi regimului democratic.

În aceste condiţii, multilateralismul, încrederea în organizaţiile şi alianţeleinternaţionale, nu reprezintă aşadar doar o piedică inutilă, ci şi o greşeală peri -culoasă, pentru că ar însemna delegarea responsabilităţii pentru ordineamondială şi pentru interesele americane unor entităţi care nu sunt în staresă o asigure (Krauthammer 1991; Kagan 2003).

Principalii adversari ai neoconservatorilor sunt în primul rând realiştii(care domină Partidul Republican şi administraţia primului preşedinte Bush),cei care au o viziune restrânsă asupra interesului naţional american, reticenţăîn a se angaja în proiecte externe legate de drepturile omului sau de „impe -rative morale“, şi o perspectivă precaută asupra utilizării forţei militare saudiplomatice. În plus, la dreapta reapare izolaţionismul ca opţiune minoritară,dar semnificativă.

La stânga, internaţionalismul administraţiei Clinton, care este susţinut directde o seamă de neoconservatori, în special Joshua Muravchik, este temperatde multilateralism (care susţine că intervenţiile americane trebuie să se spri -jine pe constituirea unor coaliţii cât mai largi, pe baza structurilor interna -ţionale existente) şi de variile doctrine care argumentează că supremaţiaamericană este cel mai bine asigurată indirect, prin prestigiu, putere econo -mică şi culturală, prin negocieri atente şi rezervă benevolentă32.


32. În această categorie ar intra mult-discutata doctrină a aşa-numitei soft power,propusă în special de Nye (vezi Nye 2004).

Principalul think tank neoconservator în chestiuni de politică externă înanii ’90 şi la începutul anilor 2000 a fost the Project for the New AmericanCentury. Pe măsură ce revista Commentary intră în declin, revista WeeklyStandard, condusă de William Kristol, preia rolul de principală publicaţieneoconservatoare.

Războiul împotriva terorismului

Dacă pe 10 septembrie 2001 neoconservatorismul părea o doctrină maidegrabă extremă, cu influenţă limitată în cadrul coaliţiei conservatoare, ozi mai târziu acesta a părut multor conservatori o doctrină dintr-odată plau -zibilă. Neoconservatorii par să fie singurii care au anticipat o lume ca aceeape care toţi o descoperă brusc şi par să ştie care trebuie să fie obiectiveleStatelor Unite în nou-descoperitele circumstanţe. Statele Unite fusesera atacateîn numele unei ideologii cu iz totalitar, universalist (căreia neoconservatoriiîi vor da adesea numele de „islamofascism“, termen aprig controversat),de o organizaţie cu baza într-o ţară care nu putea fi socotită în mod normaldrept capabilă de a ameninţa direct Statele Unite.

Unii neoconservatori văd în intervenţia în Irak doar începutul uneicampanii extinse în Orientul Mijlociu, care poate viza Iranul, Siria, chiarşi Arabia Saudită (Vaïsse, 254–256). Noul conflict cu islamofascismul lepărea altora absolut similar conflictului cu Uniunea Sovietica, un al patrulea„Război Mondial“ (Podhoretz 2007). O variaţie pe teme neoconservatoaredupă 11 septembrie a fost şi doctrina (cu o aplicabilitate necesarmentelimitată) a „loviturii preemptive“, element central al aşa-numitei „doctrineBush“33.

Detaliile dezbaterilor din cadrul administraţiei Bush sunt încă insufucientcunoscute. Însă cert este că neoconservatorii nu s-au bucurat niciodată deputere exclusivă (Colin Powell şi Condoleeza Rice fiind mai degrabă întabăra realistă) şi nici de putere directă (influenţând politica externă prinintermediul aliaţiilor lor, Cheney şi Rumsfeld). Războiul din Irak, deciziepe care neoconservatorii au inspirat-o în bună măsură şi au sprijinit-o unanim,nu a fost opera neoconservatorilor, nici din punct de vedere al planificării,nici al execuţiei.


33. Principalul document al acestei doctrine – a cărei existenţă este, de altfel, con -tes tată – este al doilea Discurs Inaugural (Second Inaugural Address) al preşedinteluiBush din 2005.

Acest lucru a devenit evident după ce războiul din Irak a început să meargăprost, iar coaliţia de susţinători ai războiului a început să se destrame. Dela bun început, neoconservatori importanţi au argumentat că Irak ar trebuisă fie un proiect de nation bulding, probabil costisitor şi îndelungat (Kaplanşi Kristol 2003). Or, strategia Rumsfeld, a unei retrageri rapide, venea împo -triva acestei perspective. Criticile şi recriminările s-au înteţit treptat, vădinddiversitatea de vederi chiar în cadrul „mişcării“ neoconservatoare. Wolfowitzşi Perle sunt partizani ai retragerii armatei americane, pe când neocon ser -vatorii din afara administraţiei deplâng ceea ce le pare drept o lipsă de serio -zitate în privinţa „câştigării păcii“ (Kaplan 2003; Kagan şi Kristol 2003).

Ce rămâne din neoconservatorism

Neoconservatorii nu sunt şi nu au fost niciodată un bloc uniform, o mişcarepolitică sau o „şcoală“ definită de presupoziţii şi metodologie comune – nicimăcar de un obiect de studiu comun. Unii dintre ei au ajuns foarte influenţi,dar nu au fost niciodată în situaţia de a controla complet vreun domeniu depolitică internă sau externă, nici atunci când au influenţat direct decizii politice(mai cu seamă în timpul administraţiilor Reagan şi Bush-fiul).

Irving Kristol vorbea de „un impuls neoconservator (cel mult o orientare[persuasion] neoconservatoare“ (Kristol 1999, 40). Şi, într-un sens, avea drep -tate când afirma, în acelaşi loc, că neoconservatorismul este un fenomengeneraţional. Deşi a supravieţuit unei generaţii, neoconservatorismul nu atransmis un set de principii clare, o doctrină.

Parcursul intelectual şi lipsa unei doctrine care să poată fi clar rezumatăa dus la acuzaţia de oportunism. Dacă, pentru stânga, neoconservatorii auabandonat „liberalismul“ pentru glorie, bani şi putere, cei care îi acuză dela dreapta conservatoare şi libertariană îi găsesc vinovaţi că au pervertit tra -diţia conservator-liberală din Statele Unite (bineînţeles, pentru glorie, banişi putere). Aşa cum nu încetează să arate criticii, neoconservatorii sunt ade -renţi de ultim moment la dreapta.

Adevărat, în anumite momente a părut că neoconservatorismul este sursaintelectuală preeminentă a administraţiilor republicane. Cu toate acestea,mai ales în momentele critice pentru Partidul Republican, cei care se reclamăde la tradiţia liberalismului şi a conservatorismului clasic denunţă detur -narea „Venerabilului Partid“ de la calea prescrisă intelectual şi politic deNational Review şi Goldwater. La câţiva ani după intervenţia din Irak, neo -conservatorismul este mai ales asociat cu un anumit tip de exagerare, aroganţă


sau hybris (Fukuyama 2007; Vaïsse 2010). Problema cea mai impor tantă pentruneoconservatori pare să fi fost aceea de a convinge publicul american că oversiune de Pax Americana bazată pe răspândirea democraţiei în lume merităsacrificii de lungă durată.

Nu putem şti cum va arăta neoconservatorismul sau dacă ceva asemă -nător unei viziuni neoconservatoare va persista. Reprezentanţii neoconser -vatorismului sunt încă activi şi productivi din punct de vedere intelectual.Partidul Republican este în continuare influenţat în chestiuni de politică externăde neoconservatori, prin intermediul unor politicieni precum John McCain.

Neoconservatorismul este o orientare politică nutrită de circumstanţelepolitice şi intelectuale proprii istoriei Statelor Unite. În ce măsură putemvorbi de un neoconservatorism în afara Americii? Simpatizanţi ai neocon -servatorilor există peste tot în Europa, deşi sunt o minoritate. Există însă odimensiune implicită în reflecţia neoconservatoare, aceea a rolului Americiiîn lume şi în cadrul civilizaţiei occidentale, care nu poate fi replicată în afaramediului care a generat-o.

Referinţe

Abrams, Nathan. 2005. „America Is Home: Commentary Magazine and the Refocusingof the Community of Memory, 1945–60“. În Commentary in American Life (coord.Murray Freedman). Philadelphia: Temple University Press.

Bell, Daniel. 1978. The Cultural Contradictions of Capitalism. New York: Basic Books. Birnbaum, Norman. 1962. „The Coming End of Anti-Communism“. În Partisan Review

29:3.Bloom, Alexander. 1986. Prodigal Sons: The New York Intellectuals and Their World.

New York: Oxford University Press.Bloom, Allan. 1987. The Closing of the American Mind. New York: Simon and Schuster.Coalition for a Democratic Majority. 1974. The Quest for Detente.Dorman, Joseph. 2001. Arguing the World: The New York Intellectuals in Their Own

Words. Chicago: University of Chicago Press.Dorrien, Gary. 2004. Imperial Designs: Neoconservatism and the New Pax Americana.

New York: Routledge.Drury, Shadia. 1999. Leo Strauss and the American Right. London: Palgrave Macmillan. Friedman, Murray. 2006. The Neoconservative Revolution: Jewish Intellectuals and the

Shaping of Public Policy. Cambridge: Cambridge University Press.Fukuyama, Francis. 2007. America at the Crossroads: Democracy, Power, and the

Neoconservative Legacy. Yale: Yale University Press.Glazer, Nathan. 1969. „Student politics and the university“. În The Atlantic Monthly.

224:1.Glazer, Nathan. 1970. „On Being Deradicalized“. În Commentary 50:4.Glazer, Nathan. 1975. Affirmative Discrimination: Ethnic Inequality and Public Policy.

New York: Basic Books.


Glazer, Nathan. 1988. The Limits of Social Policy. Cambridge, Mass.: Harvard UniversityPress.

Glazer, Nathan şi Moynihan, Daniel Patrick. 1963. Beyond the melting pot: the Negroes,Puerto Ricans, Jews, Italians, and Irish of New York City. Cambridge, MA: MIT Press.

Himmelfarb, Gertrude. 1985. The Demoralization of Society. New York: Alfred A. Knopf.Howe, Irving. 1965. „New Styles in Leftism“. În Dissent 12:3.Howe, Irving şi Mills C. Wright. 1959. „The Intellectuals and Russia, an exchange“.

În Dissent 6:3.Howe, Irving. 1982. A Margin of Hope: An Intellectual Autobiography. San Diego:

Harcourt Brace Jovanovich.Hook, Sidney. 1943. „The New Failure of Nerve“. În Partisan Review 10:1.Hook, Sidney. 1970. Academic Freedom and Academic Anarchy. New York: Cowles

Book Company.Jumonville, Neil. 1991. Critical Crossings: The New York Intellectuals in Postwar

America. Berkeley: University of California Press.Jaffa, Harry. 1959. Crisis of the House Divided; an Interpretation of the Issues in the

Lincoln-Douglas Debates. Garden City: Doubleday.Kagan, Robert. 2003. Of Paradise and Power: America and Europe in the New World

Order. New York: Alfred A.Knopf.Kagan, Robert. 2006. „I Am Not a Straussian. At Least I Don’t Think I Am“. În Weekly

Standard 20:6.Kagan, Robert şi William Kristol. 1996. „Toward a Neo-Reaganite Foreign Policy“. În

Foreign Affairs 75:4.Kagan, Robert şi William Kristol. 2003. „Exit Strategy or Victory Strategy?“. În Weekly

Standard 9.Kaplan, Lawrence F. 2003. „Flashback: The Neocons’ New Old Plan for Iraq“. În New

Republic 229.Kaplan, Lawrence F. şi William Kristol. 2003. The War Over Iraq: Saddam’s Tyranny

and America’s Mission. San Francisco: Encounter Books.Kirk, Russell. 1988. „The Neoconservatives: An Endangered Species“. Accesat la 20 mai

2011. www.heritage.org/research/lecture/the-neoconservatives-an-endangered-speciesKirkpatrick, Jeane J. 1979. „Dictatorships and Double Standards“. În Commentary 68:5.Kirkpatrick, Jeane J. 1990. „A Normal Country in a Normal Time,“. În National Interest

21:4.Kristol, Irving. 1952 „‘Civil Liberties’ – A Study in Confusion“. În Commentary 13:3.Kristol, Irving. 1976. „The Republican Future“. În The Wall Street Journal, May. 14.Kristol, Irving. 1977. „Memoirs of a Trotskyist“. În New York Times Magazine, Ja nuary 23.Kristol, Irving. 1978. Two Cheers for Capitalism. New York: Basic Books.Kristol, Irving. 1979 „The Adversary Culture of Intellectuals“. În Encounter, Oct.Kristol, Irving. 1978. „Defining Our National Interest“. În National Interest 21:4.Kristol, Irving. 1999. „An Autobiographical Memoir“. În Neoconservatism: The Auto -

biography of an Idea. Chicago: Ivan R. Dee.Kristol, William şi Kagan, Robert. 1996. „Toward a neo-Reaganite foreign policy“. În

Foreign Affairs. 75: 4.Krauthammer, Charles. 1990/91. „The Unipolar Moment“. Foreign Affairs. 70:1.Krauthammer, Charles. 2004. „Democratic Realism. An American Foreign Policy for

a Unipolar World“. Washington D.C.: American Enterprise Institute Press.



Macdonald, Dwight. 1957. „I Choose the West“. În Politics Past: Essays in PoliticalCriticism. New York: Viking.

Moynihan, Daniel Patrick. 1965. The Negro Family: The Case for National Action. Officeof Policy Planning and Research United States Department of Labor.

Moynihan, Daniel Patrick. 1975. „The United States in Opposition“. În Commentary59:3.

Moynihan, Daniel Patrick. 1977. „The Politics of Human Rights“. În Commentary 63:4.Muravchik, Joshua. 1991. Exporting Democracy: Fulfilling America’s Destiny. Washington,

D.C.: American Enterprise Institute Press.Nye, Richard. 2004. Soft Power: The Means to Success in World Politics. New York:

Public Affairs.Pipes, Richard. 1984. Survival is Not Enough: Soviet Realities and. America’s Future.

New York: Simon and Schuster.Podhoretz, Norman. 1958. „The Know-nothing Bohemians“. În Partisan Review 25:1.Podhoretz, Norman. 1967. Making It. New York: Random House.Podhoretz, Norman. 1972. „Is It Good for the Jews?“. În Commentary 56:2.Podhoretz, Norman. 2007. World War IV: The Long Struggle Against Islamofascism.

New York: Doubleday.Tismăneanu, Vladimir. 2002. Scrisori din Washington. Reflecţii despre secolul două -

zeci. Iaşi: Polirom.Tismăneanu, Vladimir. 2004. Scopul şi mijloacele. Eseuri despre ideologie, tiranie şi

mit. Bucureşti: Curtea Veche.Vaïsse, Justin. 2010. Neoconservatism – The Biography of a Movement. Cambridge,

MA: Harvard University Press.Wanniski, Jude. 1975. „The Mundell-Laffer Hypothesis – a New View of the World

Economy“. În The Public Interest, Spring.Wilson, James Q. şi Kelling, George L. „Broken Windows: The Police and Neigh borhood

Safety“. În The Atlantic Monthly. 249:3.Zuckert, Catherine şi Michael. 2006. The Truth About Leo Strauss. Chicago, London:

Chicago University Press.

PALEOCONSERVATORISMUL ŞI TRADIŢIONALISMULRadu Cristescu

Vechea Dreaptă

Termenul de „paleoconservatorism“ este, în principiu, un pleonasm: oriceconservatorism trebuie să fie „paleo“ într-o oarecare măsură. Ce poate repre -zenta această dublă afirmare a conservatorismului? Paleoconservatorii sedeclară, evident, conservatori adevăraţi, dar şi purtători ai unei tradiţii deviate,pervertite de alţii care se declară conservatori. Prefixul conţine marca uneiseparări de restul tendinţelor conservatoare sau de tendinţa dominantă înconservatorismul american. Ei sunt, cu alte cuvinte, apărătorii unei tradiţiipe care ceilalţi conservatori nu o mai apără.

Eroul politic al paleoconservatorilor este Robert A. Taft. Politician repu -blican marcant, senator în Congres, Taft a fost poate cel mai vehement şi maiconsecvent critic al New Deal şi al politicii externe a preşedintelui Roosevelt.Din punct de vedere politic, dezbaterile care îi opuneau pe Taft şi pe sus -ţinătorii săi extrem de popularului preşedinte Roosevelt şi democraţilor,precum şi numeroşilor lor aliaţi intelectuali, se desfăşurau în jurul a douăprobleme majore: introducerea statului asistenţial şi intervenţia militară înconflicte care nu ameninţau în mod direct şi imediat integritatea teritorialăa Statelor Unite.

Împotriva ideilor dominante care i se opun lui Taft se pronunţă înaintede război câteva personalităţi răzleţe, libertarieni, tradiţionalişti, ziarişti, literaţi:H.L. Mencken, Alfred Jay Nock, Frank Chodorov, Irving Babbitt şi „uma -niştii“, pentru a-i numi pe cei mai influenţi. O marcă a diferenţei de conser -vatorismul de după război, ei sunt recunoscuţi sub numele de Vechea Dreaptă(Old Right).

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Vechea Dreaptă era con -s tituită intelectual din eseişti şi jurnalişti prezenţi în publicaţii care sunt maicitite azi, ca urmare a interesului arheologic suscitat de succesul conserva -torismului mainstream postbelic, decât de contemporanii lor. Aceşti autori

nu erau decât „rămăşiţele spulberate ale opoziţiei“ faţă de New Deal şiintervenţionism1.

Tradiţionalismul sudist

Agrarienii sudişti 2

Un grup de scriitori, critici literari şi istorici reuniţi la universitatea Van -derbilt din Tennessee organizează la începutul anilor ’30 un colocviu al căruirezultat va fi volumul I’ll Take My Stand 3 (Twelve Southerners 1977).

Ideea că Sudul este moştenitorul unei Europe preindustriale, aceea acomunităţilor restrânse, puternic tradiţionale şi relativ autarhice, social dacănu şi economic, „ultimul bastion al civilizaţiei europene“ este una dintretemele principale ale acestor Southern Agrarians. Această tradiţie produceo anumită idee despre libertate şi despre demnitate. La fel de prezentă esteimaginea de fundal, care va fi purtată de tradiţionalismul sudist până astăzi,imaginea „cauzei pierdute“ a Sudului învins în Războiul de Secesiune, umilitîn perioada Reconstrucţiei care i-a urmat, şi care avea să piardă din noubătălia cu autorităţile federale în anii ’60, în conflictul asupra desegregăriirasiale (Civil Rights). Acceptarea valorilor Nordului este, în această per -spectivă, dominată de trauma istorică, echivalentă cu trădarea predecesorilor,cu ştergerea urmelor eroismului lor.

Valorile Nordului sunt valorile civilizaţiei industriale: lipsă de orizont,căutarea de satisfacţii facile, lipsită de scopuri înalte (ceea ce astăzi am numi„consumerism“), tirania automatizării şi specializării, izolare, dezrădăcinare.Industrialismul duce la ruperea legăturilor cu religia (totul este artefact), laslăbirea artelor şi la debilitarea simţului estetic (prin devalorizarea şi restrân -gerea timpului liber), la distrugerea comunităţilor (sunt încurajate relaţiilenegustoreşti în defavoarea celor sentimentale; raporturile eficace eliminăceremonialul social). Bunăstarea statistică a claselor înlocuieşte bunăstareafamiliei şi a comunităţii imediate. Pentru Southern Agrarians „indus trialis -mul“ este un termen care acoperă şi expansionismul militar şi colonial, celal exploratorilor şi cel al pionierilor care au cucerit Vestul. Iar apogeul culturii


1. Fraza îi aparţine lui Frank S. Mayer citat în Nash 1995, 17.2. Termenul consacrat este cel din limba engleză, Southern Agrarians.3. Titlul este un vers din imnul Confederaţiei Statelor din Sud, învinse în Războiul

Civil American.

industriale nordice este socialismul sau comunismul, ale cărui semne păreaudeja, pentru agrarieni, să fie detectabile în Statele Unite.

Principiile generale expuse în I’ll Take My Stand pot fi interpretate înmai multe feluri, ceea ce explică posteritatea fecundă a manifestului agrarian4;ele exprimă mai mult o atitudine comună decât un program. Un argumentcentral este însă acela că natura relaţiilor economice şi sociale sunt insepa -rabile de problema valorilor culturale. Pe scurt, valorile societăţii industrialesunt expresia industrialismului urban; valorile tradiţionale ale Sudului depindde un tip de economie agrară şi de comunităţi rurale. Valorile tradiţionalenu pot supravieţui capitalismului cu tendinţe de corporatizare, mobil, centratpe transformare rapidă, pe expansiunea relaţiilor de tip economic-utilitarîntre indivizi, şi pe extinderea câmpului acestor relaţii în afara comunităţii.

Unii dintre agrarieni preconizează o întoarcere la lumea agrară a Sudului,un tip de dezindustrializare. Alţii se apropie de curentul distributist, destulde popular între intelectualii interbelici anglo-saxoni, astăzi aproape uitat5.Această combinaţie de radicalism şi conservatorism se va transmite şi atitu -dinii pe care astăzi o recunoaştem sub eticheta de „paleoconservatorism“.

Răspunsul public la manifestul agrarienilor a fost în general negativ, poatemai ales în Sud, unde încercarea de idealizare şi romantismul academic alautorilor a fost imediat scos în evidenţă (Murphy 2001, 64–67). În parte caurmare a divergenţelor de vederi în privinţa unui posibil plan de acţiune(dezindustrializare? distributism? conciliere cu societatea industrială a „Nou -lui Sud“?), grupul Southern Agrarians se destramă spre sfârşitul anilor ’30.Dintre cei doisprezece, doar Donald Davidson continuă să se dedice constantsubiectelor politice.

Lui Davidson i se datorează articularea cea mai pregnantă a imaginii miticea Sudului, imagine care va rămâne o marcă a tradiţionalismul sudist: indi -vidualism îmbinat cu o coeziune socială foarte puternică; o societate împărţităîn clase riguros distincte, dar a cărei manifestare politică nu este conflictulşi tirania, ci republicanismul şi autoguvernarea (self-government); o societatedominată de elite devotate binelui public; o economie inegalitară acceptatăîn măsura în care este percepută drept garanţia valorilor tradiţionale6.

PALEOCONSERVATORISMUL ŞI TRADIŢIONALISMUL 55

4. Vezi Murphy 2001 pentru o privire de ansamblu. În această prezentare nu voiavea în vedere bogata posteritate literară a agrarienilor.

5. Vezi eseurile lui Tate şi Lytle din Twelve Southerners 1977. Distributismul pre -conizează redistribuţia proprietăţii funciare dinspre marile exploataţii comerciale spremicii fermieri. Vezi propunerile incluse în produsul unui simpozion agrariano-distributistcare a avut loc în 1936 (Agar şi Tate 1983).

6. Această imagine apare în opera sa literară şi în cea politică deopotrivă – de exem -plu în Davidson 1941; vezi Murphy 2002, Cap. 3.

Richard Weaver

Descendent intelectual direct al Southern Agrarians, Richard M. Weavereste una dintre figurile centrale ale renaşterii conservatoare din anii ’50. Pro -fesor universitar de literatură, un nume important în teoria retoricii, Weavera publicat o carte care a avut un impact considerabil asupra conser va torismuluipostbelic american de diverse nuanţe, Ideile au consecinţe (Weaver 1948).

Pe scurt, teza lui Weaver este că Occidentul se află în declin încă dinsecolul al XIV-lea. Weaver propune revigorarea unui mod de reflecţie pecare Occidentul l-ar fi abandonat odată cu triumful nominalismului, cătresfârşitul Evului Mediu. Pentru Weaver există două viziuni fundamentaledespre lume: una conform căreia lumea este guvernată de principii absolute(realism), alta pentru care asemenea principii nu există (nominalism). Ceartauniversaliilor este marea bătălie între aceste perspective; de atunci încoace,nominalismul nu a făcut decât să câştige teren până într-acolo încât lumeade azi (1948) este pe buza prăpastiei. Din metafizică, logică şi epistemo -logie – terenul iniţial de luptă – principiile nominalismului s-au resfrânt întoate zonele activităţii umane. Vestul a renunţat treptat la apelul la valoritranscendente şi, odată cu acestea, a îmbrăţişat egoismul, a respins autoritateaşi ierarhia, a justificat primatul dorinţelor imediate, egalitarismul nenaturalşi antisocial. Rezultatul nu poate fi decât anomia şi lipsa de reper, continuaîndoială de sine.

Universalismul nu reprezintă pentru Weaver un apel la valori valabileoricând, oriunde. Tradiţiile sunt purtătoare ale adevăratei ştiinţe a princi -piilor, care nu poate fi formulată complet şi raţional, şi care acceptă acest neajunscu pietate, ca dat inerent condiţiei umane. Această ştiinţă este comunicatăprin „visul metafizic“ (Weaver 1948, 18) al miturilor împărtăşite. Ştiinţa fac -tuală, apanajul specialistului, este alternativa propusă de nominalism casingura revelatoare de adevăr. Această ştiinţă a particularului, pe care Weavero numeşte „dialectică“, este condamnată să fie incompletă, fragmentară şi,în cele din urmă nesatisfăcătoare, odată ce renunţă la referinţele tradiţionale7.Această perspectivă fragmentară asupra omului şi societăţii se propagă înmoralitatea şi cultura de masă, care răsfaţă individualismul egoist şi juvenil(Weaver 1948).

În politică, ideologul este cel care, bizuindu-se exclusiv pe dialectică,dis preţuieşte miturile şi propune reconstituirea perpetuă (însoţită de un eşecperpetuu) a valorilor prime, din care deduce inflexibil recomandări politice;


7. În privinţa distincţiei lui Weaver, pe urmele lui Platon şi Aristotel, între dialecticăşi retorică, vezi, în special, Weaver 1985.

sau care, în urma eşecului încercării de absolutizare a acestor principiiabstracte, relativizează şi recurge la argumente pur contextuale, la o evaluaread-hoc a consecinţelor. În contrast, omul de stat este cel care ştie să foloseascăretorica şi să îmbine recursul la valori tradiţionale cu judecata contextuală8.

Cu această teză, Weaver se înscrie în linia conservatorismului care vreasă răstoarne imaginea modernităţii ca splendidă expansiune culturală, socialăşi politică a Occidentului. Dar, constată Weaver, există enclave, din ce în cemai puţine, care rezistă asaltului modernităţii. Una a fost Sudul tradiţional,„feudal“, cu idealul său cavaleresc personificat de gentlemen. Alta este ceaa „ultimului drept metafizic“ – dreptul de proprietate (Weaver 1948, Cap. VII)

Atunci când Weaver apără dreptul de proprietate, accentul cade pe „meta -fizic“. Dreptul de proprietate reflectă demnitatea individului şi a spaţiului privatnecesare definirii unei persoane autentice, independente de ceilalţi. Respectareadreptului de proprietate înseamnă respectarea naturii umane, recunoaştereacelorlalţi ca persoane şi, de aici, începutul moralităţii. Dreptul de proprietateeste eficace în rolul său metafizic dacă face parte dintr-un „regim“, adică dacăfuncţionează în cadrul unei forme structurate de societate. Ca atare, Weavervorbeşte aici, asemenea acelor Southern Agrarians, în primul rând de pro -prietatea „observabilă“, imobiliară şi funciară (în engleză numită – cum se şicuvine, observă Weaver – real estate), stabilă, înrădăcinată în comunitate, pro -prietate a familiei mai curând decât a individului, şi care este indispensabillegată de practica moştenirii şi a transmiterii. Proprietatea pecuniară, sau a unuifragment dintr-o corporaţie anonimă, nu poate îndeplini acelaşi rol.

Statutul moral al persoanelor şi libertatea lor depind de contextul social.Nu există identitate personală în afara cadrului social şi un individ cu oidentitate amorfă nu se poate chema liber. Weaver propune aşadar un „indi -vidualism bazat pe legături sociale“ (social bond individualism) în contrastcu o concepţie liberală a individului atomizat (Weaver 1963). Cea din urmăperspectivă este periculoasă tocmai fiindcă este imposibilă; eşecul anunţatal libertăţii nu poate duce decât la tiranie. Reluând argumentele agrarienilor,Weaver spune că libertatea presupune roluri sociale bine definite şi, inevitabil,o anumită excluziune, o discriminare între ce e socialmente acceptabil şi cenu; şi mai presupune şi o identitate culturală precisă, la fel de discri mina -torie, corolarul acestei ordini sociale9.


8. Vezi contrastul dintre Randolph şi Thoreau din perspectiva lui Weaver (1963).9. „Un lucru extrem de evident în istoria culturilor este că orice cultură se naşte, creşte

şi înfloreşte ca un întreg; altfel spus, o entitate care încearcă să capete şi să-şi menţinăomogenitatea“ (Weaver 1961, 1–62); vezi şi discuţia despre „imaginea tiranizantă“ aculturii tradiţionale care susţine ordinea socială ierarhică (Weaver 1964, 12).

Meritul lui Weaver din perspectiva conservatorilor este acela de a fi for -mulat apologia tradiţiei în termeni generali, nu doar prin referinţă la parti -cularităţi regionale. Argumentele lui Weaver sunt destul de complexe şi denesistematice pentru a se preta la interpretări diverse. Weaver reuşeşte per -formanţa de a îmbina pledoaria pentru tradiţii particulare, întemeiate înstructuri sociale ierarhizate, cu istorii aparte, cu un conservatorism care serevendică de la universalism. De aceea, Weaver va fi revendicat atât defuzionism, cât şi de paleoconservatorism.

Succesul său se datorează, probabil, aşa cum observă Nash, identificăriineechivoce a sursei distincţiei dintre stânga şi dreapta în America post belică(Nash 1996, 60–61). Dreapta înseamnă o anumită concepţie despre societate,care ar trebui să recupereze acele valori eterne, perpetuate de tradiţii şi practicidenunţate de stânga drept iraţionale, pe care se poate clădi o civilizaţie înadevăratul sens al cuvântului.

O altă perspectivă asupra tradiţiei: Russell Kirk

Asemenea lui Weaver, Kirk este revendicat de toate tendinţele con -servatoare americane. Spiritul conservator (Kirk 1986) a fost un bestsellerneaşteptat. Impactul uriaş al cărţii asupra dreptei americane se explică prinfaptul că aceasta prezenta o istorie intelectuală anglo-saxonă şi specific ameri -cană a unei „înclinaţii“ care avea proasta reputaţie de anti intelectualism.Conservatorii anilor ’50 se puteau regăsi în această saga; ei aveau de-acumo istorie intelectuală de conservat.

Critica „utilitarismului“ şi virtuţile tradiţiei

Adversarii tradiţiei în istoria lui Kirk sunt în primul rând doctrinari: mar -xismul, desigur, dar, înainte de toate, utilitarismul, faţă de care marxismulnu este decât o versiune „condimentată cu Hegel şi convertită în folosulproletariatului revoluţionar“ (Kirk 1986, 115). „Utilitarismul“ în viziunealui Kirk nu este aşadar doar doctrina lui Bentham şi Mill, ci denumeşte otendinţă intelectuală radicală, care reuneşte o concepţie „abstractă“ despreindivid (fie în varianta „individului atomizat“, fie în cea a unui element într-oclasă), raţionalism şi reducţionism economic.

Principiul utilitarismului, în sensul lui Kirk, este libertatea – principiulatâtor doctrine care dispreţuiesc tradiţia, de la liberalism la marxism. Darlibertatea, argumentează Kirk, nu poate constitui un principiu de organizare



socială, întrucât nevoia de ordine este fundamentală. Ordinea tradiţionalăgarantează libertatea – deşi, desigur, nu în sensul „abstract“, absolutist şireducţionist al libertarienilor. Dacă liberalii vor distruge ordinea tradiţională,nevoia de ordine va fi satisfăcută de alt regim, tiranic sau totalitar. De aceea,marxismul este doar consecinţa logică a promovării unui individualism ruptde contextul tradiţiei (Kirk 1986, 262; Kirk 1998).

Tradiţia nu este doar o formă de organizare socială sau un fundament alsociabilităţii, un mecanism sau un principiu de acţiune colectivă, ci o rea -litate care acoperă toate aspectele vieţii umane. Tradiţia este aşadar ameninţatăde doctrine care pretind să elimine nevoia de tradiţii. Aceste „ideologii“10

nu au cum să ofere un manual pentru a răspunde circumstanţelor neprevă -zute sau imprevizibile. Ideologiilor le lipseşte flexibilitatea şi, ca urmare,prescripţiile lor sunt deprimant de monotone. Paradoxal, tradiţia ne doteazăcel mai bine pentru răspunsul la noutate (Kirk 1954, 1–20).

Mai departe, argumentează Kirk, înţelepciunea tradiţiei este singura garan -ţie a comportamentului raţional, tocmai pentru că tradiţia oferă o modalitatede conciliere a interesului raţional individual cu celelalte impulsuri, îndatoririşi sentimente care sunt indispensabile pentru sentimentul vieţii împlinite şipentru coeziunea socială.

„Moralitatea privată“ şi calculul egoist duc la conflict, nestăvilit deprecepte superioare acestora. O societate bazată exclusiv pe acestea nu poatesupravieţui; conflictele de interese şi relaţiile de putere devin caracteristicaprincipală a societăţii respective, iar libertatea – adevărata libertate, carese sprijină pe tradiţie şi are în vedere transmiterea acesteia către generaţiileviitoare – se prăbuşeşte. Societatea nu se poate construi pornind de la egoism.„Contractul etern“ burkean, căruia Kirk îi face mereu elogiul, asigură că indi -vizii funcţionează în vederea prezervării societăţii. O societate nu poate pros -pera în absenţa respectului pentru moştenire, materială şi, mai ales, spi rituală,culturală şi morală (Kirk 1986; 1954).

Consecinţa morală a utilitarismului este, spune Kirk, devastatoare. Utili -tarismul duce la decadenţă culturală, atât morală, cât şi artistică. Omul esteredus la condiţia dictată de impulsurile şi preferinţele de moment, nimic maimult decât un animal. Mai rău de fapt decât un animal – un animal plictisit.Întrucât această stare este insuportabilă, oamenii vor căuta un surogat. Printreruinele tradiţiei se strecoară ideologia (Kirk 1960; 1954).

10. Pentru o definiţie a ideologiei, vezi Kirk 1954, 4; cf. caracterizarea radi calismuluiîn Kirk 1986, 9–10.

Reacţia paleoconservatoare

Receptarea lui Kirk printre tradiţionalişti este la fel de ambivalentă cumeste şi receptarea printre libertarienii fuzionişti11. Atitudinea faţă de Kirkpoate servi drept un bun rezumat al atitudinii paleoconservatoare faţă deconservatorismul dominant, de tendinţă fuzionistă.

Paleoconservatorii subscriu criticii individualismului. Imaginile favoriteale tradiţionalismului sunt prezente şi la Kirk: aceea a superiorităţii vieţiirurale, legate de natură şi, prin urmare, mai sensibilă la ordinea trans cendentă,cu implicaţii morale şi estetice. Tema comunităţii ca fundament necesar vieţiiîmplinite şi identităţii personale este şi ea prezentă din plin (Kirk 1986, 132–133,227–228; Kirk 1989). Iar câteodată invectivele împotriva progre sului tehnicsunt spectaculoase, ca tirada împotriva civilizaţiei automobilului – un „iaco -bin mecanic“ (Kirk 1986, 373).

Dar conservatorismul lui Kirk este în primul rând reactiv; impulsul pentruSpiritul conservator a fost, mărturiseşte Kirk, „conjurarea geniului uitat alconservatorismului“ (Kirk 1986, ii). Mai mult, tradiţia pe care o apără Kirk,spre deosebire de Weaver, este eminamente modernă. Povestea conser va -torismului începe cu Burke şi este o reacţie împotriva tentaţiei de a pune înpractică proiecte sociale atotcuprinzătoare care ignoră tradiţiile sau carecontestă global valoarea acestora. Conservatorismul nu este atât o exaltarea tradiţiei, ci o apărare a acesteia în faţa contestării generale şi fără precedenta „ordinii morale“ pe care o reprezintă radicalismul postiluminist, ajuns pentruprima oară la putere în Franţa revoluţionară. Conservatorismul este o reacţieintelectuală la o provocare intelectuală: efectul cumulat al ideologiilor12.

Tradiţia înseamnă în primul rând pentru Kirk transmiterea gustului pentruvalori care au pretenţie de universalitate şi durabilitate13. Proiectul filozo -fic al lui Kirk este, în parte, o încercare de detectare a permanenţelor valo -roase (permanent things, formulare pe care Kirk o împrumută de la T.S.Eliot), adică a elementelor universale pe care tradiţia le menţine. Tradiţiahrăneşte „imaginaţia morală“ de care vorbea Burke14 şi care creează apetitulpentru excelenţă individuală şi simpatie universală. Rod al multor minţi şial multor circumstanţe, tradiţia instruieşte şi oferă un fundament fertil pentru


11. Kirk a fost apropiat personal de paleoconservatori, mai cu seamă spre sfârşitulvieţii: colaborator la Chronicles, Kirk susţine candidatura lui Pat Buchanan în 1992.

12. Vezi şi monografia pe care Kirk i-o dedică lui Burke (Kirk 1997).13. Această dimensiune a tradiţiei este prezentă şi la Weaver (1948, Cap. 3). Pentru

o critică paleoconservatoare care scoate în evidenţă similarităţile între Kirk şi Weaver,vezi Gottfried 2007, 36–37.

14. Vezi Kirk 1997. Asupra rolului acestui concept la Kirk, vezi McDonald 2004.


reflecţia morală, dincolo de propria experienţă şi propriile prejudecăţi. Tra -diţia ar fi sterilă fără conştiinţa unei ordini mai înalte, a unei ordini supra -naturale (ceea ce Kirk numeşte deseori „ordinea morală durabilă“ – theenduring moral order). Funcţia tradiţiei este de a educa, nu doar de a prescrie(Kirk 1986, 40–46). În cele din urmă, apărarea tradiţiei îl conduce pe Kirkla formularea unui tip de universalism15.

Toate acestea sună teribil de abstract criticilor paleoconservatori ai luiKirk. Formulat simplu, argumentul paleoconservator este că tradiţionaliştiiîn maniera lui Kirk se înşală asupra tradiţiei autentice. În fond, tradiţia ame -ricană nu este deloc universalistă, ci antietatistă, regionalistă şi patriarhală,tradiţia micilor oraşe, o tradiţie a autoguvernării (self-government) şi apoliticii directe, locale, care s-a susţinut pe aristocraţia rurală sau pe clasade mijloc „productivă“. Iar aceste valori nu au fost întotdeauna aceleaşi cuale conservatorismului de tip european (Gottfried 2007; Wilson 1969–70).

Dreapta, care şi-a asumat numele de „conservatorism“ după al DoileaRăzboi Mondial, a adoptat, dimpotrivă, valori universaliste – catolicismulşi internaţionalismul16. Acest conservatorism, acuză Gottfried, este un con -servatorism „democratic“: poate fi îmbrăţişat de oricine e sensibil la stilulflamboaiant şi călduţ al lui Kirk şi la câteva principii suficient de generosşi ambiguu formulate (Gottfried 2007, 14).

Noul Tradiţionalism

Printre tradiţionaliştii care se vor identifica drept paleoconservatori,sudiştii, influenţaţi de Weaver şi de Southern Agrarians, sunt cei mai nume -roşi: M.E. Bradford, Sam Francis, Thomas Fleming sau Clyde Wilson. Astfelse explică proeminenţa temelor şi a imaginilor legate de Sudul american.Excepţiile cele mai importante sunt Paul Gottfried şi Pat Buchanan, politi -cianul paleoconservator cel mai cunoscut. Numele lor se leagă de douăinstituţii, Institutul Rockford şi publicaţia Chronicles, echivalentul paleo -conservator al National Review.

15. „Scopurile omului şi ale societăţii nu sunt de găsit în istorie; aceste scopuri sunttranscendente, găsindu-şi împlinirea doar în afară de timp şi spaţiu“ (Kirk, cit. în McDo -nald 2004, 72).

16. Aşa cum Francis nu osteneşte a repeta, majoritatea principalilor autori din jurulNational Review sunt fie catolici, fie străini, fie evrei. Vezi, de exemplu, Francis 1994.Tema influenţei catolice şi europene este abundent prezentă în Gottfried 2007.

Rolul tradiţiei

Critica universalismului nu înseamnă că valorile locale nu pot avea rezo -nanţă universală, spun paleoconservatorii, descifrându-l pe Weaver. „Bise -rica, familia, vecinătatea“ (Francis 1981) nu sunt specifice unei singure tradiţii;din această perspectivă, Soljeniţîn, de pildă, poate fi considerat un sudisthonoris causa (Montgomery 1981). America este norocoasă: tradiţiile salesunt creştine şi fac posibilă libertatea individuală şi prosperitatea.

Libertatea cultivată de republica iniţială nu are nimic de-a face cu ega -litarismul democratic abstract derivat din teoria drepturilor naturale; aceeaera libertatea autentică „înrădăcinată într-o istorie, localizată în spaţiu, sanc -ţionată de genealogie şi binecuvântată de autoritatea religioasă“17. Avemde-a face cu ceea ce Weaver numeşte „individualismul bazat pe legăturisociale“, iar Bradford, împrumutând cuvintele lui John Dickinson „libertateacorporativă“, bazată pe drepturi corporative şi o identitate corporativă (Bradford1977). Cu o populaţie răspândită pe un teritoriu vast, fără identitate etnicăsau religioasă omogenă la nivel naţional, spaţiul politic american a trebuitcreat de jos în sus, prin coagularea comunităţilor, prin asociaţii volun tare locale,cu păstrarea specificului local (Bradford 1986). Statele ameri cane şi StateleUnite au fost constituite apoi, pe baze strict contractuale, prin con federareacomunităţilor (Bradford 1982, 150).

Tradiţionaliştii văd împreună sistemul economic, supravieţuirea prac ticilortradiţionale, valorile religioase sau culturale, structurile sociale. Pentru eieste iluzoriu să crezi că unele vor putea supravieţui fără celelalte. De aicişi diferenţa faţă de conservatorismul fuzionist, „oficial“, „conservatorismuluivalorilor“, pradă acestei iluzii. Aceşti conservatori par dispuşi să creadă,admonestează tradiţionaliştii, că supravieţuirea unor instituţii (în principalConstituţia americană), valori (în special de sorginte religioasă) sau a anu -mitor atitudini (în privinţa avortului, a homosexualităţii sau a pornografiei)ar fi de-ajuns. Nu poţi alege doar anumite valori, anumite caracteristici pecare să le păstrezi în lipsa întregii construcţii sociale care le-a produs. „Con -servatorismul valorilor“ este la fel de arbitrar ca discursul de stânga. Se văd,de altfel, efectele perverse ale acestei fidelităţi selective faţă de tradiţie:„conservatorismul valorilor“ este un alt tip de corectitudine politică al căreiefect este politizarea culturii şi subminarea libertăţii de exprimare; fetişi -zarea Constituţiei implică acceptarea instituţionalizării elitei manageriale,a politicilor sancţionate constituţional care de două sute de ani distrug Ame -rica tradiţională. (Gottfried 1999, Cap. 2; Wilson 1992; Ryn 1996).


17. Bradford, cit. în Murphy 2001, 231.

Statul managerial

Unul dintre conceptele-cheie ale paleoconservatorismului vine dintr-osursă atipică pentru dreapta tradiţională. Aparent, James Burnham nu poateavea nimic în comun cu paleoconservatorismul. Traseul său intelectual şiafilierile sale instituţionale îl arată a fi un neoconservator avant la lettre:iniţial comunist, Burnham devine treptat, în anii ’40–’50, anticomunist, unuldintre cei mai aprigi Cold Warriors. El critică politica oficială a admi nis -traţiilor democrate şi republicane, prea blândă cu comunismul pentru gustulsău. Devine colaborator al National Review şi este privit ca maestru atât deWilliam F. Buckley, cât şi de Ronald Reagan.

Cartea cea mai cunoscută a lui Burnham este Revoluţia managerială(Burnham 1966), publicată la începutul celui de-al Doilea Război Mondial(1941), şi care a avut un ecou considerabil în epocă. Teza principală a luiBurnham este că secolul XX vede apariţia unui fenomen social crucial: dis -pariţia treptată a vechilor elite burgheze, care au fost forţa principală dinspatele capitalismului, şi înlocuirea lor cu o nouă clasă managerială. Aceastănouă clasă dirijează atât aparatul birocratic al statului, cât şi economia privată,ceea ce permite integrarea statului şi a sectorului privat într-o singură super -organizaţie. Distincţia, esenţială în capitalism, dintre public şi privat se ştergepe măsură ce economia şi statul devin integrate.

Această analiză se aplică la fel de bine statului sovietic, Italiei fascistesau Americii de după New Deal (Burnham 1966, 181). Noua clasă este, pede o parte, produsul corporatizării economiei, în care proprietatea este sufi -cient de difuză încât proprietarii să nu aibă control real, care este transferatmanagerilor18. Pe de alta, este produsul substituirii „suveranităţii birocratice“pentru vechea doctrină capitalistă a suveranităţii parlamentare. În capitalism,politicienii îndeplineau rolul de avocaţi ai capitaliştilor (literalmente: aşase explică abundenţa reprezentanţilor profesiunii juridice printre capitalişti),de aceea statul era subordonat economiei private. În analiza lui Burnham,noua organizare socială nu presupune neapărat etatizarea formală, ci se poatefoarte bine exercita, cu ajutorul noii clase, într-un uriaş „aparat economico-politic“. Piaţa va fi înlocuită cu centralizarea şi monopolul; dar asta nu înseamnăpentru Burnham că societatea se îndreaptă spre dezastru economic. Nouaorganizare va fi probabil eficientă, mai eficientă chiar decât economia de piaţă.


18. Acest argument al „separaţiei dintre proprietate şi control“, specific corporaţiilormoderne, este formulat într-o altă carte celebră, publicată cu câţiva ani înaintea Revoluţieimanageriale (Berle şi Means 1932).

Din predicţiile lui Burnham privind relaţiile internaţionale, paleo con -servatorii le reţin pe cele referitoare la tendinţa de integrare mondială pro -movată de noua elită, indiferentă la tradiţii particulare; în jurul centrilor deputere economică se vor organiza entităţi suprastatale (de drept sau în fapt),iar centrii de putere vor intra inevitabil în conflict pentru supremaţie mon -dială. De altfel, al Doilea Război Mondial este pentru Burnham „primulrăzboi al societăţii manageriale“ (Burnham 1966, 169).

Analiza lui Burnham este de factură marxistă: noi relaţii economice setraduc în noi relaţii politice; această nouă realitate se exprimă într-o nouăideologie dominantă. Procesul este istoric şi inevitabil. Ceea ce i-a atras peconservatori la analiza lui Burnham este în primul rând argumentul că regimulamerican tinde să fie înlocuit de un altul, susţinut de o nouă elită, care propuneo nouă ideologie. Astfel, termenul „noua clasă“ a devenit comun în discursulde drepta, de la neoconservatori19 la paleoconservatorii care dedică studiiimpor tante mutaţiilor istorice şi ramificaţiilor ideologice ale „statului ma -na gerial“ (Francis 1984; Gottfried 1999, 2002). Pentru paleoconservatori,con ceptul lui Burnham oferă posibilitatea de a integra critica statului şi acapitalismului pe care acesta îl promovează, critica universalismului şi anoii ideologii liberale.

Ce-i de făcut?

O bună ilustrare a definirii tradiţionalismului în contrast cu „conserva -torismul valorilor“ este exegeza lui Francis la Machiavellienii lui Burnham(Burnham 1943; Francis 1984), volumul care succedă Revoluţia managerialăşi-i duce mai departe argumentele. Teza principală este că o societate estedescrisă cel mai bine nu de regimul instituţional, ci de raportul dintre elite,mai precis de lupta pentru putere dintre elitele dominante20.

În America de azi, domină elita managerială; vechea elită capitalistă bur -gheză este demoralizată şi dezorganizată. Discuţia publică se poartă exclusivîn termenii ideologiei elitei manageriale: eficienţa, toleranţa şi generozitateanelimitată sunt ridicate la rangul de principii indiscutabile21. Conservatorismulreprezintă o diferenţă de grad faţă de liberalismul stângii. Nimeni nu maivorbeşte azi de necesitatea prezervării omogenităţii sociale, culturale saurasiale, de necesitatea de a discrimina şi de a exclude pentru a prezerva ordi -


19. Kristol 1978; Bell 1999, în special capitolul III. 20. Volumul lui Burnham este un comentariu asupra clasicilor teoriei elitelor, Mosca,

Pareto, Michels, cărora li se adaugă Dante (De Monarchia) şi Sorel.21. Temă dezvoltată de Gottfried (2002; 2007).

nea socială. Coloana vertebrală a societăţii americane, clasa mijlocie, nere -prezentată, este la bunul plac al elitei manageriale.

Elita managerială este însă sinucigaşă: pe de o parte, dominaţia sa esteasigurată de ideologia liberală antiautoritară; pe de alta, noua elită este prealaşă să-şi asume până la capăt puterea. Efectele se fac simţite: anarhie, anomie,capitulare în faţa valorilor liberale şi neoccidentale. Conservatorii nu pot săofere o alternativă care să restabilească ordinea şi autoritatea, din motiveleamintite. Antiliberalii trebuie să-şi asume o altă ideologie, autentic populară,socialmente tradiţionalistă şi care renunţă la inflexibilitatea dogmelor liberale(economie de piaţă, libertate individuală etc.). Programul conservatorilor auten -tici ar trebui să fie recuperarea puterii, fără reţineri şi dubii, pentru restabilireaechilibrului social, nu pentru cauza unor ideologii abstracte.

Obstacolele în calea acestei reconquiste sunt totuşi enorme. Motivulprincipal este că predicţia conservatoare s-a împlinit: regimul manageriala reuşit să corupă moral societăţile occidentale. O atestă dominaţia mediaticăa discursului „pluralist“ şi demonizarea constantă a conservatorilor autentici(Gottfried 1999). Consecinţa este că americanii au devenit dependenţi destructurile birocratice ale statului asistenţial şi de marile structuri socialecorporatiste, atât pentru câştigarea traiului, cât şi pentru formarea gându rilor,gusturilor şi preferinţelor (Francis 1999). Clasa de mijloc este proletarizată.Resursele de organizare şi independenţa necesară emergenţei unei noi elitelipsesc. La fel lipseşte şi o identitate clară, transregională, care să permită coa -gularea clasei sociale a masei americanilor exploataţi în vederea constituiriiunui program politic (Francis 1982). În plus, majoritatea este în favoarea păstrăriistatului asistenţial. „Nu vrem o republică şi nici nu am putea-o păstra dacă amavea-o. Nu merităm să avem o republică şi, asemenea barbarilor cuceriţi degreci şi de romani, suntem buni doar de sclavie“ (Francis 1999, 192).

Populismul

Dat fiind acest descurajant diagnostic, de unde poate veni speranţa? Uniidintre paleoconservatori (Fleming sau Wilson) speră la o reanimare a regio -nalismului, poate chiar a secesionismului22. Alţii (Francis, Gottfried, Scotchie)se îndreaptă spre populism.

Plecând de la observaţia că maşinăria statului managerial este un sistemde exploatare a clasei mijlocii de către elită, aliată cu săracii asistaţi şi cuminorităţile (underclass), devine evident că doar o revoluţie poate salva


22. Amândoi sunt membri fondatori ai Ligii Sudului, o organizaţie secesionistăinspirată de Liga Nordului din Italia.

lucrurile – o revoluţie paşnică, a majorităţii clasei mijlocii îndobitocite depropaganda stângii şi a dreptei, mituite de maşinăria statului asistenţial, darcare sunt din ce în ce mai nemulţumite, mai dispreţuite şi exploatate. Cualte cuvinte, o revoluţie a „radicalilor americani de mijloc“23 (Middle Ame -rican Radicals – Francis 1982).

Populismul are de obicei o reputaţie proastă printre conservatori şi liberali:aduce aminte de critica democraţiei ca domnie a mulţimii. Pentru conser -vatorii „oficiali“, scena politică americană este scena unei bătălii între tentaţiacolectivistă şi forţele vii ale tradiţiei care permează societatea şi instituţiileamericane – prin urmare le e permis un oarecare optimism. Pentru autorica Francis sau Gottfried, acest optimism este fie prostie, fie propagandă;de la bătălia pentru putere dintre elite nu mai avem nimic de aşteptat.

Coaliţia paleoconservatoare

Paleoconservatorismul ca identitate distinctă

Apărătorii conservatori ai tradiţiei, precum Weaver sau Kirk, se bucuraserăiniţial de popularitate la dreapta, colaborând la instituţiile-cheie ale renaşteriiconservatoare (National Review, The Intercollegiate Society of Individualistsetc.). În anii ’80 însă, paleoconservatorismul începe să se definească în opo -ziţie cu dreapta mainstream şi ajunge să capete notorietate naţională odatăcu candidatura lui Pat Buchanan, paleoconservatorul cel mai însemnat dinpolitica ultimilor 20 de ani, la alegerile pentru desemnarea candidatului repu -blican la preşedinţie în 1992 şi 1996.

Această „revoltă“ a paleoconservatorilor se manifestă în momentul încare conservatorismul apare drept filozofia publică dominantă, odată cu victorialui Ronald Reagan. Paleoconservatorii se definesc drept cei care dau răs -punsuri extrem de critice faţă de administraţia Reagan şi care leagă „eşecul“acesteia de „eşecul intelectual“ al „impostorilor“ influenţi care au conturatprogramul intelectual al dreptei24.

Bătăliile din sânul conservatorismului nu s-au dus doar în paginile revis -telor. De multe ori, pierderea bătăliei a însemnat şi pierderea unui post deredactor sau editorialist (Francis, Chilton Williamson sau Joe Sobran sunt


23. Sintagmă cu conotaţii atât sociale (clasa de mijloc), cât şi istorice: populismul ame -rican, de la Jackson la Bryan, a privit spre Midwest în primul rând pentru sprijin electoral.

24. Vezi mult-discutatul simpozion despre starea conservatorismului american în 1986,cu articole semnate de Bradford, Wilson şi Gottfried, printre alţii (Wolfe et al 1986).

cazurile cele mai notorii) sau pierderea accesului la instituţii cu bugete con -siderabile (cazul lui M.E. Bradford). De atunci încoace, paleo conser vatoriiacuză neoconservatorii şi aliaţii lor fuzionişti de încercarea de a elimina voceapaleoconservatoare din cadrul dreptei americane prin demonizare şi înfo -metare (Nash 1996; Scotchie 2002).

Paleolibertarienii

Între membrii Vechii Drepte se întâlnesc un număr de libertarieni a cărorinfluenţă asupra dreptei postbelice a fost considerabilă25, de la William F.Buckley şi Frank Mayer la Murray Rothbard. Desigur, figuri precum Nocksau Chodorov, Garet Garrett, John T. Flynn – şi, încă şi mai mult, inclasabilulH.L. Mencken – nu recunoşteau această etichetă şi nu făceau parte dintr-omişcare intelectuală unitară.

În anii de după război, odată cu moartea celor sus-amintiţi şi cu începutulRăzboiului Rece, acest tip de libertarianism, caracterizat de respingerea totalăa statului asistenţial creat de politicile New Deal, de antidemocratism şi con -servatorism cultural şi, mai ales, de izolaţionism, dispare, cu puţine excepţii.

Una dintre excepţii este Murray Rothbard, economist în tradiţia Şcoliiaustriece şi fondator, în 1982, împreună cu colaboratorul său, Lew Rockwell,al Institutului Mises. Ceea ce-i distinge pe libertarienii asociaţi InstitutuluiMises este respingerea radicală a statului sub toate întruchipările sale, oviziune desemnată uneori drept anarho-capitalism. Spre deosebire de liber -tarienii Vechii Drepte, cărora le reproşează în primul rând pesimismul, Rothbarddoreşte să construiască o mişcare intelectuală şi politică în scopul pro movăriiantietatismului în toate formele sale.

Lista asocierilor lui Rothbard este surprinzătoare: de la Ayn Rand lapaleoconservatori, aceasta trece prin colaborarea dificilă cu National Reviewîn anii ’50, apropierea de Noua Stângă Radicală în anii ’60, şi încercarea dea crea o mişcare politică libertariană de factură rothbardiană în anii ’70–’80.Optimismul lui Rothbard sfârşeşte de fiecare dată în dezamăgire. În sfârşit,în 1990, la iniţiativa lui Fleming şi a lui Rothbard se întemeiază Socie -tatea John Randolph, care reuneşte libertarieni şi tradiţionalişti. Rothbard şiasociaţii săi îmbrăţişează eticheta de „paleolibertarian“, o marcă a apro pieriide paleoconservatorism.


25. Argumentele libertariene nu vor fi dezvoltate aici. Alte capitole ale prezentuluivolum le prezintă mai detaliat (vezi capitolele despre libertarianism şi fuzionism).

Astfel, Rothbard trece de la alianţa cu maoismul (antiimperialist, anti -monopolist, care luptă împotriva ordinii tradiţionale şi pentru cauza eliberăriipopoarelor) la critica libertarienilor libertini, decadenţi şi inculţi. (Payne 2005;Rothbard 2007, 2001) Cum se explică această uluitoare indiferenţă la doctrinădin partea cuiva reputat pentru inflexibilitate doctrinară?

Ghidul de acţiune al libertarianului antietatist, după Rothbard, trebuiesă fie întrebarea „Cine e duşmanul?“. Dacă inamicul este statul, orice inamical statului este un potenţial aliat. Adversarul libertarienilor autentici este elita,establishment-ul şi, în general, cam toate celelalte orientări doctrinare odatăajunse la putere. Revolta stârnită de populişti şi demagogi poate fi un punctde plecare în revolta împotriva statului26.

Odată statul repudiat, se pot găsi puncte comune. Paleolibertarienii vorconcede perspectivei tradiţionaliste, de pildă, că tratatele de liber schimb suntindezirabile (pe motivul că aceste acorduri sporesc controlul birocratic asupracomerţului) sau că teoria drepturilor de proprietate poate justifica res trângereamigraţiilor de populaţie.

Politici paleoconservatoare

Izolaţionismul şi antiintervenţionismul

Războiul Rece dă ocazia unei noi dispute între cei care consideră căAmerica ar trebui să se opună comunismului în lume şi cei care nu cred căameninţarea comunistă, reală sau nu, este un temei suficient pentru derogareade la principiul folosirii forţei doar în scopuri defensive. Chestiunea funda -mentală în dezbaterile dintre izolaţionişti şi Cold Warriors la mijlocul anilor’50 a fost: cine e adversarul principal al conservatorilor americani, UniuneaSovietică sau Statul? (Buckley şi Hamowy 1961). Libertarienii partizani aiunei politici externe anticomuniste se vor integra dreptei americane politice(Goldwater) sau intelectuale (Frank Meyer).

Pentru libertarienii izolaţionişti, expansiunea externă este oglinda perfectăşi corelativul expansiunii statului în interior. Ea implică subordonarea politiciiinterne faţă de imperativele politicii externe, preeminenţa spiritului militar,construcţia unui sistem costisitor şi inutil de state-satelit şi propagarea uneipsihologii naţionaliste şi paranoice (Garrett 1953). Tradiţionaliştii, pe dealtă parte, nu sunt izolaţionişti. Majoritatea paleoconservatorilor susţin o


26. Vezi comentariile lui Rothbard în favoarea populismului şi a demagogiei ca expre -sie a revoltei antietatiste (Rothbard 2007, 153; Rothbard 2010).

politică externă antisovietică şi, deşi se opun ideii că America ar avea vocaţiade a răspândi democraţia în lume, sunt de acord cu o politică temperată deapărare a intereselor americane (Francis 1981).

Odată ameninţarea sovietică dispărută, coaliţia paleoconservatoare vor -beşte cu o singură voce în materie de politică externă. Enunţul lui Garrettdin 1953 – „Am trecut graniţa care desparte Republica de Imperiu“ (Garrett1953, 117) – este, după 1990, un laitmotiv al paleoconservatorilor, care seopun tuturor intervenţiilor americane de la primul Război din Golf încoace.

Războaiele recente ale Americii sunt, observă paleoconservatorii, purtateîn numele valorilor universaliste ale statului managerial: democraţia globală,drepturi universale etc. Globalismul este, aşa cum anunţase Burnham, coro -larul ideologiei manageriale (Gottfried 1999: 74). Statul managerial estenecesarmente un welfare-warfare state, expansionist pe ambele fronturi.

Imigraţia

„În multe privinţe, imigraţia a fost pentru Vechea Dreaptă ceea ce anti -comunismul a fost pentru [National Review]“ (Scotchie 2002, 63). Dacăpentru tradiţionalismul clasic principala ameninţare la adresa coeziuniicomunitare este industrializarea şi centralizarea politică, una dintre temelecentrale ale paleoconservatorismului recent este ameninţarea pe care o repre -zintă multiculturalismul şi imigraţia.

Critica imigraţiei se desfăşoară în două direcţii. Prima are în vedere efec -tele negative demonstrabile empiric ale imigraţiei. Cei mai mulţi imigranţisunt slab calificaţi, rămân săraci şi adaugă presiune asupra statului asistenţial.Cei care-şi găsesc de lucru adaugă presiune asupra salariilor populaţiei-gazdă.Imigraţia duce la suprapopulare, la degradarea mediului şi, în consecinţă, lasporirea numărului de reglementări birocratice. Imigranţii sunt dependenţide ajutor social în toate formele sale şi tind să voteze cu stânga – una dinexplicaţiile pentru care stânga favorizează imigraţia27.

Dincolo de argumentele empirice, argumentele culturale sunt în centrulcriticii paleoconservatoare. Aşa cum am văzut, tradiţionalismul implică oviziune conform căreia comunităţile care împărtăşesc o anumită identitateculturală şi etnică sunt fundamentul oricărei civilizaţii puternice. Paleo -conservatorii se îndoiesc de posibilitatea ca non-albii (în particular: cei care


27. Cel mai cunoscut compendiu al acestor critici este Brimelow 1994. Acesteargumente sunt aprig disputate de cei care susţin virtuţile economice ale imigraţiei (Simon1995). Pentru o colecţie de perspective pro şi contra, vezi Swain 2007.

nu sunt anglo-saxoni şi celtici) să se identifice cu civilizaţia şi tradiţiile ame -ricane. În cel mai bun caz este vorba de un experiment social inutil şi periculos(Brimelow 1994).

Diversitatea etnică şi rasială oferă o bază demografică discursului multi -culturalist. Multiculturalismul respinge prezumţia referitoare la supremaţiacivilizaţiei-gazdă şi duce astfel la distrugerea tradiţiei, deci la declinul acesteicivilizaţii. Multiculturalismul este un simptom al diminuării încrederii însupremaţia propriei culturi, în scăderea respectului pentru tradiţiile şi cre -dinţele proprii. Impus de stat, multiculturalismul este o formă de ingineriesocială. Ideologia democratică, pluralistă şi universalistă implică multicul -turalismul; acesta justifică imigraţia non-europeană; iar nivelul sporit deimigraţie susţine discursul multiculturalist. Acest cerc vicios le sugereazăpaleoconservatorilor că problema nu ţine doar de forţa unei culturi de a asimilaimigranţii. Problema demografică este esenţială: imigraţia trebuie oprită sausemnificativ redusă, iar politica în materie trebuie să favorizeze imigraţiadin ţări cultural compatibile (Brimelow 1994; Gottfried 2002).

Protecţionismul

Protecţionismul în materie de comerţ exterior a început să reprezinte,mai ales în ultimii ani, o poziţie tipic paleoconservatoare. Pentru protec -ţionişti, teza comerţului liber aducător de prosperitate este falsă: globalizarearecompensează doar o forţă de muncă supercalificată şi extrem de restrânsă.Clivajele sociale se adâncesc, spre profitul elitei internaţionaliste. Protec -ţionismul ar asigura locurile de muncă (şi antreprenorii) împotriva compe -titorilor externi; ar proteja manufacturile şi industria grea, sectoare durabileîn comparaţie cu sectoarele high tech sau financiare, prin esenţa lor volatile.

Rolul protecţionismului nu este însă pur economic, ci şi strategic. Paleo -conservatorii se îndoiesc de avantajele dezvoltării economice ale partenerilorcomerciali, care se pot transforma în dezvoltare militară. Apoi, investiţiilestrăine şi îndatorarea limitează suveranitatea unei naţiuni. Viziunea liberalăa unei lumi în care comerţul funcţionează pe bazele avantajului comparativşi reprezintă un câştig reciproc e o fantezie. Comerţul este doar un instrumental luptei pentru acapararea resurselor şi extinderea sferelor de influenţă politică.„Ideologia“ liberului schimb trebuie astfel înlocuită de o doctrină a „comer -ţului strategic“28.


28. Aceste argumente se regăsesc în Buchanan 1998 şi în editorialele unor comentatorieconomici precum Paul Craig Roberts şi William Hawkins. Poziţia aceasta este astăzi


Paleoconservatorismul în peisajul politic de astăzi

Populism, naţionalism şi capitalism: destrămarea coaliţiei paleoconservatoare

După moartea lui Rothbard, în 1995, coaliţia paleoconservatoare se des -tramă. Divergenţele personale par să fi avut un rol important, dar incopa -tibilitatea dintre libertarianism şi tradiţionalism, cel puţin în variantele salerecente, este imposibil de trecut cu vederea.

Există paleoconservatori, în special Gottfried, care sunt favorabili uneiperspective liberale clasice (Gottfried 1999). Majoritatea paleoconservatorilorresping însă această perpsectivă. De la Southern Agrarians la paleocon ser -vatorii de azi, tradiţionalismul, chiar cel care se revendică de la o tradiţieostilă statului, poate cu greu accepta capitalismul, prin excelenţă motor alschimbării sociale. Desigur, iniţiativa individuală şi proprietatea sunt corelativelibertăţii americane tradiţionale, iar intervenţia care limitează dreptul deproprietate în numele redistribuţiei egalitare este respinsă; dar tot aşa, comerţultrebuie să fie temperat de considerente care ţin de coeziunea socială.

Apoi, strategia paleoconservatoare presupune abandonarea apărării doc -trinare a drepturilor individuale şi a pieţei libere, în condiţiile în care progra -mele de asistenţă socială sunt atât de populare (Francis 1982). Populismuleste caracterizat de Francis drept o „sinteză a atenţiei la interesele economi -co-ma teriale oferită de stânga cu o apărare a identităţii concrete culturale şinaţio nale oferită de dreapta“ (Francis 1999, 193). Protecţionismul şi antico -mercialismul asumat de un program de tipul „America First“ – platformacandidatului Pat Buchanan – nu sunt accidentale. Astfel, noul populism artrebui să propună, în viziunea lui Francis, un nou mit naţional, „care să impunăloialitate, solidaritate şi disciplină şi care să-i excludă pe cei care nu se asi -milează sau nu pot să se asimileze normelor şi intereselor sale“ (Francis 1999,198). Dimensiunea neliberală a acestui populism este evidentă29.

Identitate etnică şi rasism

Paleoconservatorii sunt acuzaţi frecvent de rasism, antisemitism, extre -mism (Frum 2007). Paleoconservatorii, la rândul lor, îi acuză pe cei care-icritică de corectitudine politică şi lipsă de onestitate intelectuală.

minoritară printre economişti (Whaples 2006); pentru o sinteză a argumentelor împotrivaprotecţionismului, vezi Bhagwati 2002.

29. O inspiraţie pentru acest naţionalism este Frontul Naţional francez; vezi referinţele(şi critica) lui Gottfried (1999; 2002)

Problema aceasta nu este nouă, ea însoţeşte tradiţionalismul americanpe parcursul secolului XX. Atitudinea faţă de desegregarea rasială din Ame -rica anilor ’60 a pus în evidenţă diferenţele dintre conservatorismul fuzionistşi tradiţionalism. Spre deosebire de conservatorismul liberal, care se opunedesegregării pe temeiul constituţional al federalismului şi, implicit, al statuluide drept (Buckley, Goldwater) tradiţionaliştii (în special Davidson, dar şiWeaver sau Bradford) se opun desegregării pe temeiuri culturale. Dife renţeleculturale acumulate în timp, argumentează ei, nu pot fi şterse prin politicicare să proclame o egalitate, altminteri fictivă, între albi şi negri. Aceastăpoziţie nu poate fi redusă la pur rasism (indiferent de prezenţa stereotipurilorrasiale în scrierile tradiţionaliştilor): sclavia a fost o tragedie, dar ea faceparte deja dintr-o istorie ale cărei consecinţe nu pot fi decretate nule30.

Tradiţionalismul pledează pentru păstrarea comunităţilor tradiţionale, încare legăturile de sânge sunt importante în măsura în care favorizează iden -tificarea socială şi permit transmiterea unei anumite identităţi locale. Paleocon -servatorii târzii fac însă un pas mai departe. Comunităţile tradiţionale, spunaceştia, sunt pe cale de dispariţie; ce rămâne din identitatea culturală sedefineşte azi mai ales în termeni etnici şi rasiali. Doar identitatea albilor deorigine britanică poartă încă vestigiile unei venerabile tradiţii şi numai eapoate constitui liantul unui nou radicalism de dreapta (Francis 1982).

Aşa se face că apărarea comunităţii, în sens cultural, se bazează din ceîn ce mai mult pe argumente care invocă moştenirea genetică. Apărarea rolurilorfamiliale tradiţionale, a rolului familiilor în societate (în educarea copiilor,de exemplu), a discriminării împotriva „comportamentelor deviante“, a segre -gării etnice şi rasiale se sprijină pe argumente privind natura umană, nu peprezervarea unei ordini tradiţionale. Argumente împrumutate din biologiaevoluţionistă, sociobiologie, antropologie, genetică, statistică socială, suntmenite a contracara multiculturalismul, feminismul sau politicile educaţionaleliberale în încercarea de a demonstra că acestea nu sunt doar aculturale şiamorale, ci şi întemeiate pe ficţiuni ştiinţifice (Fleming 1993). Pentru Francis,noua politică trebuie să se articuleze pornind de la „realitatea biologică arasei“, temei explicativ al diferenţelor civilizaţionale (Francis 2006; Murphy2001, 243–244).

Deşi acest discurs a devenit destul de frecvent printre paleoconservatori31,tradiţionalismul nu este sinonim cu o perspectivă biologică asupra politicii.


30. Încercarea agrarienilor şi a urmaşilor lor intelectuali de a evita rasismul şi înacelaşi timp de a pleda pentru tradiţia Sudului este documentată în Murphy 2001, înspecial capitolele 4 şi 5.

31. Vezi în special site-ul vdare.com şi publicaţiile lui Steve Sailer.

Bradford sau Gottfried nu pot fi încadraţi în această tendinţă, iar Flemingrespinge naţionalismul sau politica bazată pe fundamente rasiale.

Rămâne totuşi retorica tradiţionalismului american, îmbibată de referinţeincomode pentru oricine aderă la o variantă a tradiţiei liberale. Lincoln estefigura tiranului, Războiul Civil a fost exclusiv liberticid, Sudul americansegregaţionist sau sclavagist este imaginea armoniei sociale, steagul confe -derat este simbolul însângerat al libertăţii şi al creştinismului. Poate cea maipotrivită ilustrare a acestei preferinţe stilistice este oferită de Davidson, într-orecenzie a unei cărţi în care autorul, Wilbur Cash, el însuşi sudist, asocia tradiţiaSudului cu fascismul (Davidson 1941). La sfârşitul recenziei, Davidsonimaginează răspunsul Sudului faţă de autor, o parabolă, altminteri impre -sionantă literar, a ospitalităţii şi generozităţii acestei culturi. Scena se petrecenoaptea, luminată de o cruce arzând mocnit, în jurul căreia s-au adunat osumă de compatrioţi de-ai lui Davidson, el însuşi procuror la judecata auto -rului în chestiune. Acuzaţiile sunt dovedite şi sunt grave, iar adunarea deli -berează asupra pedepsei cuvenite. Sunt propuse glonţul sau biciul, printrealtele. Sau poate că autorul ar trebui eliberat, iar trădarea trecută cu vederea?Adunarea nu stă mult pe gânduri, ştie ce are de făcut: verdictul este eliberarea,însoţită de o invitaţie la cină.

Paleoconservatorismul în spaţiul public american

Destrămarea coaliţiei paleo şi eşecul candidaturilor lui Pat Buchanan i-aulipsit pe paleoconservatori de forţă politică. Lucrurile s-au schimbat întrucâtva odată cu războiul din Irak. Unele din site-urile de Internet cele maivehemente împotriva războiului, antiwar.com şi vdare.com, au o distinctăidentitate paleoconservatoare. În 2008 outsider-ul Ron Paul, un libertariancu legături paleoconservatoare, a expus platforma Vechii Drepte unei audienţenu doar americane. Candidatura sa la nominarea republicană pentru preşedinţiea fost însă lipsită de succes.

După alegerile din 2008 şi înfrângerea Partidului Republican, aşa-numitulTea Party Movement a devenit motorul revenirii politice republicane. În cadrulacestei mişcări există şi o evidentă componentă paleoconservatoare sau paleo -libertariană. Glenn Beck, gazda unui talk-show de mare audienţă pe canalulFox News, are poate mai mult în comun cu Vechea Dreaptă decât cu oricarealt curent politic.

Totuşi, paleoconservatorii se văd, şi pe bună dreptate, ca ducând o luptăde ariergardă. Ei nu au reuşit să câştige teren în instituţiile oficiale ale drepteiamericane în ultimii 50 de ani, fie că e vorba de publicaţii sau think tank-uri,


fie că e vorba de Partidul Republican însuşi. Succesul electoral sau de audienţăal vocilor paleoconservatorismului contemporan este în continuare minoritarîn spaţiul dreptei.

Referinţe

Agar, Herbert şi Tate, Allen (coord.). 1983. Who Owns America?: A New Declarationof Independence. Wilmington, N.C.: University Press of America.

Bell, Irving. 1999. The Coming of Post-Industrial Society. New York: Basic Books.Berle, Adolf A. şi Means, C. Gardiner. 1932. The Modern Corporation and Private

Property. New York: Harcourt, Brace & World.Bhagwati, Jagdish. 2002. Free Trade Today. Princeton: Princeton University Press.Bradford, M. E. 1977. „A Better Guide than Reason: The Politics of John Dickinson“.

În Modern Age 21:1.Bradford, M. E. 1982. „Remembering Who We Are: A Political Credo“. În Modern Age

26:2.Bradford, M. E. 1986. „Is the American Experience Conservative?“. În The Heritage

Lectures 77. Washington D.C.: The Heritage Foundation.Brimelow, Peter. 1994. Alien Nation: Common Sense About America’s Immigration

Disaster. Accesat la 20 februarie 2011. http://www.vdare.com/alien_nation/Buchanan, Patrick J. 1998. The Great Betrayal: How American Sovereigntz and Social

Justice Are Being Sacrificed to the Gods of the Global Economy. New York: Little,Brown.

Buckley, William F. şi Hamowy, Ronald. 1961. „‘National Review’: Criticism andReply“. În New Individualist Review 1:3.

Burnham, James. 1943. The Machiavellians. Defenders of Freedom. New York: TheJohn Day Company.

Burnham, James. 1966. The Managerial Revolution. Bloomington: Indiana UniversityPress.

Davidson, Donald. 1941. „Mr. Cash and the Proto-Dorian South“. În Southern Review 7.Fleming, Thomas. 1993. The Politics of Human Nature. New Brunswick NJ: Transaction

Publishers.Francis, Samuel T. 1981. „Foreign Policy and the South“. În Fifteen Southerners. Why

the South Will Survive. Athens: University of Georgia Press.Francis, Samuel T. 1982. „Message from MARs: The Social Politics of the New Right“.

În The New Right Papers, coord. Robert W. Whitaker. New York: St. Martin’s Press.Francis, Samuel T. 1984. Power and History: The Political Thought of James Burnham.

Lanham, Md: University Press of America.Francis, Samuel T. 1994. „Beautiful Loosers. The Failure of American Conservatism“.

În Beautiful Loosers. Essays on the Failure of American Conservatism. Columbia,Mi: University of Missouri Press.

Francis, Samuel T. 2006. „Introduction: The Return of the Repressed“. În Race andthe American Prospect: Essays on the Racial Realities of Our Nation and Our Time.Atlanta: The Occidental Press.


Francis, Samuel T. 1999. „Nationalism, Old and New“. În The Paleoconservatives, Newvoices of the Old Right (ed. Joseph Scotchie) New Brunswick NJ: TransactionPublishers.

Frum, David. 2007. „Unpatriotic Conservatives“. În National Review. March 19.Garrett, Garet. 1953. „The Rise of Empire“. În The People’s Potage. Caldwell, Id.: Caxton

Printers.Gottfried, Paul. E. 1999. After Liberalism. Mass Democracy in the Managerial State.

Princeton, NJ: Princeton University Press.Gottfried, Paul. E. 2002. Multiculturalism and the Politics of Guilt: Toward a Secular

Theocracy. Columbia, Mi: University of Missouri Press.Gottfried, Paul. E. 2007. Conservatism in America. Making Sense of the American Right.

New York; Basingstoke: Palgrave Macmillan.Kirk, Russell. 1954. A Program for Conservatives. Chicago: Henry Regnery Co.Kirk, Russell. 1960 „The Uninteresting Future“. În Commmonweal 72:10Kirk, Russell. 1974. The Roots of American Order. LaSalle, Ill.: Open Court.Kirk, Russell. 1986. The Conservative Mind. From Burke to Eliot (ediţia a şaptea).

Washington D.C.: Regnery Gateway.Kirk, Russell. 1989. „The Question of Tradition“. În Prospects for Conservatives.

Washington D.C.: Regnery Publishing.Kirk, Russell. 1997. Edmund Burke. A Genius Reconsidered. Wilmington, Del.: Inter -

collegiate Studies Institute.Kirk, Russell. 1998. „A Dispassionate Assessment of Libertarians“. În Freedom and

Virtue. The Conservative/Libertarian Debate (coord. George W. Carey). Wilmington,Del.: Intercollegiate Studies Institute.

Kristol, Irving. 1978. Two Cheers for Capitalism. New York: Basic Books.McDonald, W. Wesley. 2004. Russell Kirk and the Age of Ideology. Kansas City:

University of Missouri Press.Montgomery, Marion. 1981. „Solzhenitsyn as a Southerner“. În Fifteen Southerners.

Why the South Will Survive. Athens: University of Georgia Press.Murphy, Paul V. 2001. The Rebuke of History. Southern Agrarians and American

Conservative Thought. Chapel Hill, London: The University of North Carolina Press.Nash, George. 1996. The Conservative Intellectual Movement in America since 1945.

Wilmington, Del.: Intercollegiate Studies Institute. Payne, John. 2005. „Rothbard’s Time on the Left“. În Journal of Libertarian Studies

19:1. Rothbard, Murray N. 2007. The Betrayal of the American Right. Auburn Ala.: The

Ludwig von Mises Institute.Rothbard, Murray N. 2010. „In Defense of Demagogues“. În Strictly Confidential: The

Private Volker Fund Memos of Murray N. Rothbard. Auburn Ala.: The Ludwig vonMises Institute.

Ryn, Claes. 1996. „How Conservatives Failed ‘The Culture’“. În Modern Age 38:2.Scotchie, Joseph. 2002. Revolt from the Heartland: The Struggle for an Authentic

Conservatism. New Brunswick, NJ: Transaction Publishers.Swain, Carol (coord). 2007. Debating Immigration. New York, Cambridge: Cambridge

University Press.Twelve Southerners. 1977. I’ll Take My Stand: The South and the Agrarian Tradition.

Baton Rouge: Louisiana State University Press.



Whaples, Robert. 2006. „Do Economists Agree on Anything? Yes!“. În The Economists’Voice 3:9.

Weaver, Richard M. 1948. Ideas Have Consequences. Chicago: University of ChicagoPress.

Weaver, Richard M. 1963. „Two Types of American Individualism“. În Modern Age 7:2.Weaver, Richard M. 1964. Visions of Order. The Cultural Crisis of Our Time. Baton

Rouge: Louisiana State University Press.Weaver, Richard M. 1985. The Ethics of Rhetoric. Davis, CA: Hermagoras Press.Wilson, Clyde. 1969–70. „The Jeffersonian Conservative Tradition“. În Modern Age 14:1.Wilson, Clyde. 1992 „Restoring the Republic“. În Chronicles: June 1992.Wolfe, Gregory, et al. 1986. The State of Conservatism: A Symposium. The Inter collegiate

Review 21:3.

LIBERTARIANISMUL1

Ionuţ Sterpan

Libertarianism şi liberalism clasic

Libertarianismul constituie o reformulare sistematică şi până la ultimeleconsecinţe a ideilor liberalismului clasic. Doctrina libertariană aderă în maimare măsură la valorile libertăţii individuale şi proprietăţii private şi estemai consecvent antietatistă decât liberalismul clasic. Diferenţele în „gradulde aderenţă“ se reduc la diferenţe punctuale de concepţie în contexte pre -cizate. Este mai probabil ca o persoană care se recomandă astăzi drept adeptăa liberalismului clasic să fie de acord cu anumite servicii publice admi nistratede stat, cu o mică taxă de tip redistributiv sau cu o mică intervenţie menităsă uniformizeze viaţa comunităţilor, decât este o persoană care se reco mandădrept „libertariană“.

Cea mai mare parte a liberalismului clasic constituie o reţea de idei pecare astăzi, în marea lor majoritate, le numim idei „libertariene“, pe filieraseman tică americană, chiar dacă în secolul al XIX-lea se numeau „libe rale“.Faptul că în Statele Unite mulţi liberali au renunţat la termenul „liberalism“s-a produs ca urmare a preluării de către stânga a acestui termen cu scopulde a profita de prestigiul numelui. Preluarea a fost justificată prin aceea căstânga a adoptat unele dintre ideile liberalilor clasici şi a fost ocazionatăde faptul că mulţi americani adepţi ai liberalismului clasic şi-au spus „con -servatori“, lăsând vacant termenul „liberalism“. În Statele Unite, termenul„liberalism“ a ajuns astăzi o prescurtare a sintagmei „liberalism modern“.„Liberalismul modern“ este numele american pentru doctrina pe care în Europao avem sub numele de „social-democraţie“. În Europa, mulţi intelectuali rezistăschimbării terminologice şi folosesc registrul vechi, în care „libera lism“ încă

1. Îi mulţumesc profesorului Mihail Radu Solcan pentru un anumit mod de a gândi.Multe dintre ideile acestui capitol au fost clarificate şi în atelierele de discuţii aleproiectului „Modelări evoluţioniste ale emergenţei normelor interacţiunii sociale“ deru -lat de Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Facultăţii de Filozofie, Universitateadin Bucureşti.

desemnează liberalismul clasic. Rezistenţa lor faţă de evoluţia semanticădinspre America are dezavantajul de a întreţine un echivoc în rândul oamenilorobişnuiţi. De acest echivoc profită, în primul rând, partidele nominal „liberale“din Europa, care, în timp ce susţin măsuri social-democrate, prin sonoritateanumelui atrag şi simpatizanţi ai ideilor liberale clasice.

Puncte de plecare în istoria doctrinei

Istoria intelectuală a libertarianismului poate fi văzută ca un mănunchide istorii ale ideilor sistematizate astăzi în libertarianism, care sunt bineînţelesmai vechi decât numele „libertarianism“. Cât de vechi? O formă incipientăa ideii că puterea politică trebuie limitată apare în Epopeea lui Ghilgameş,un rege care devine insuportabil fără să fie nici rău, nici incompetent. Aicise sugerează că soluţia la exercitarea arbitrară a puterii stă în instituirea uneicompetiţii jurisdicţionale ordonate de alegerea liberă a celor afectaţi.

Ideea că oamenii pot trăi după lege, ordonat şi prosper, dacă se lipsescde instituţia autorităţii politice capată o întemeiere religioasă în Samuel 8din Vechiul Testament. Pretenţiile de drepturi în faţa autorităţii politice începsă fie susţinute şi de teorii nereligioase, care arată că regulile sociale fun -damentale se pot dezvolta şi menţine independent de puterea politică. LaoTsu pretinde că armonia socială este preexistenţa autorităţii politice punândbazele teoriei drepturilor naturale, iar Justinian că legea corectă nu se fabrică,ci se descoperă în interacţiuni sociale. Acestea sunt începuturile concepţieievoluţioniste asupra normelor.

Ideea că nu autoritatea domneşte, ci legea însăşi, este valorificată împo -triva comenzilor autorităţii politice centrale în Occident odată cu MagnaCarta în secolul al XIII-lea, când conţinutul legii naturale îi este impus regeluide către baroni locali independenţi. Aceasta prevede că nimeni nu va fi închis,nimănui nu îi va fi confiscată proprietatea şi nimeni nu va fi acuzat dupăo altă lege decât legea locului. John Locke scrie că rolul legii este nu constrân -gerea, ci protecţia împotriva constrângerii (Locke 1999, Cap. VI).

Dreptul individului la tratament egal în faţa legii, la viaţă, libertate, pro -prietate şi dreptul de a-şi urma scopurile, împreună cu dreptul de a le apăra –care include dreptul de a aboli guvernămintele care le erodează – sunt formu -lări abstracte desprinse dintr-un proces evoluţionist al legii într-un sistemlegal bazat pe precedent. Ideea libertăţii de întreprindere îşi găseşte o rădăcinăîn faimoasa critică a lui John Milton împotriva cenzurii din 1644. Indiviziitrebuie lăsaţi să exprime opinii, să propună şi să adere la idei pentru că expre -


siile indivizilor poartă viaţa lor (Milton 2006). Prin extensie, şi investiţiile arputea fi considerate expresii. Ele trebuie lăsate să câştige aderenţi.

O istorie intelectuală cu accent pe discipline

Am putea reconstitui doctrina libertariană din perspective disciplinelorsociale luate pe rând. Ideile libertariene exprimate în fiecare din aceste lim -baje ar avea câte un punct de început şi o evoluţie formulate în cadrul fiecăreidiscipline. Din perspectiva ştiinţelor politice, în secolul al XVI-lea, Étiennede la Boétie deploră şi explică fenomenul controlului piramidal al autorităţiipolitice care menţine cetăţenii într-o „servitute voluntară“. Din perspectivafilozofiei politice, în secolul al XVII-lea, John Locke dezvoltă un model alstării naturale, în care cele patru drepturi fundamentale negative sunt aceleaşişi înainte, şi după un contract social; motivul contractului este doar o maibună administrare a lor. Locke dă o turnură libertariană contractualismuluisusţinând că regulile sociale corecte sunt acelea pe care toţi cei afectaţi ledecid voluntar sau le-ar decide voluntar într-un contract colectiv în anumitecondiţii. Din perspectiva filozofiei politice şi a filozofiei sociale, David Humecontinuă concepţia evoluţionistă asupra normelor. Regulile care stimuleazăactivităţile reciproc avantajoase emerg ca urmare a încercărilor repetate alefiecăruia de a relaţiona cu ceilaţi în interes propriu. Au succes cele care nusunt blocate (Hume 1978). Din perspectiva filozofiei dreptului, în secolulal XIX-lea, Albert Venn Dicey preia argumentele lui David Hume şi explicăavantajele sistemului juridic englez bazat pe predecent faţă de un sistemlegislativ centralizat. Nu legile de tip comandă ale autorităţii politice centralesunt sursă de drept, ci tiparele interacţiunii libere dintre oameni împreunăcu rezolvările disputelor particulare. Ştim că anumite rezolvări sunt soluţiilemulţumitoare atunci când observăm că în timp, în condiţii de libertate, eletind să fie copiate în cazuri asemănătoare ulterioare: se dovedesc accep -tabile pentru cei implicaţi (Dicey 1982). Din perspectiva ştiinţei economice,tot în secolul al XIX-lea, Gustave de Molinari (2011) se întreabă de ce, dacăconcurenţa îmbunătăţeste serviciile economice, iar producţia, aplicarea şiinterpretarea legii sunt şi ele servicii economice, nu am introduce concu -renţa şi în această zonă? Ideea că şi justiţia poate fi liberalizată va face obiectulunui program de cercetare anarho-capitalist în ştiinta economică începândcu anii ’70. Miza lui este protejarea dreptului indivizilor de a-şi alege reguliledupă care să trăiască.

LIBERTARIANISMUL 79

O istorie intelectuală cu accent pe etape

Limitele teoretice ale fiecărei discipline impun limite teoretice şi doctrineiformulate în cadrul lor. Abordarea de mai sus este utilă cel mult pentru tra -sarea conturului doctrinei. Însă substanţa ei centrală este formată tocmai laconfluenţa unor argumente provenite din mai multe perspective. Uneoriargumente formulate în câte o disciplină socială reuşesc să transforme şi săîmbogăţească celelalte discipline aflate în contemporaneitate. Aceste argu -mente creează etapele istoriei intelectuale libertariene şi dau naştere şi maimultor tipuri de libertarianism.

Putem distinge cel puţin patru etape sau straturi istorice în cristalizarealibertarianismului. Prima etapă este condensată în argumentele formulateîn secolul al XVIII-lea de Părinţii Constituţiei Americane; ei construiescpe temeliile intelectuale puse de John Locke, de iluminiştii scoţieni, pe teme -liile succesului civilizaţional al libertăţii ilustrat de state precum Anglia şiOlanda şi pe temelii istorico-politice lăsate de mişcarea pentru libertate alevellerilor. A doua etapă are loc în secolul al XIX-lea, la confluenţa a treifenomene majore: liberalismul clasic, individualismul radical şi Şcoala austriacăde economie. A treia etapă, cu centrul de greutate la jumătatea secoluluiXX, cuprinde la rândul ei trei autori majori: Ludwig von Mises, Friedrichvon Hayek, pe de o parte şi Milton Friedman, cu un alt tip de libertarianismpe de altă parte. A patra etapă, cu centrul de greutate în a doua jumătate asecolului XX, vine cu o pluralitate de gânditori care încep să îşi spună„libertarieni“. Această pluralitate din ultima etapa conţine mai multe tipuride libertarianism.

O istorie intelectuală cu accent pe tipuri de libertarianism

Tipurile de libertarianism practicate astazi pot fi evidenţiate cu ajutorula trei criterii. În primul rând, libertarienii pot fi clasaţi după profilul meto -dologic. Robert Nozick vine dinspre filozofia analitică; James Buchananşi Gordon Tullock susţin libertarianismul utilizand teoria alegerii publicea Şcolii din Virginia. David Friedman, Steve Pejovich folosesc uneltele Şcoliide la Chicago, adică economia neoclasică, analiza de tip coasian a drepturilorde proprietate şi analiza economică a legii; Murray Rothbard, Israel Kirzner,Roderick Long angajează metoda economiei austriece.

Un al doilea criteriu uzual de clasificare este teoria etică pentru care optează.Unii dintre ei optează pentru deontologism şi o gândire individualistă radicală


(Rothbard, Ayn Rand, Robert Nozick), alţii pentru consecinţionism, mai alespentru o specie a lui, utilitarismul (David Friedman), alţii pentru contractua -lism (James Buchanan).

Al treilea criteriu de clasificare este concepţia privind limitele legitimeale statului; el clasifica libertarienii în adepţi ai unui stat minimal (RobertNozick, Ayn Rand, James Buchanan, Gordon Tullock) şi în anarho-capitalişti(Murray Rothbard, David Friedman).

O istorie intelectuală cu accent pe argumente

În continuare optez pentru o expunere a libertarianismului cu accent peargumentele teoretice. Caracterul incomplet al descrierii filiaţilor de idei şiconexiunilor lor cu evenimente istorice şi politice reprezintă dezavantaje aleacestei opţiuni. Avantajul ar fi instrucţia în gândirea de tip libertarian.

James Madison formulează un argument pro-libertate din perspectivateoriei politice. Soluţia pe care o găseşte în calea tiraniei majorităţii este liber -tatea de asociere neîngrădită. Cu cât va fi mai largă libertatea de disociereşi asociere, cu atât mai mare va fi numărul grupurilor de interese (facţiunilor)şi cu atât mai diverse scopurile lor. Dar cu cât sunt mai multe şi mai diverse,cu atât va fi mai greu să se treacă peste diferende şi să se ajungă la omajoritate de oameni capabili să urmărească un interes comun împotrivaminorităţii (Federalist 10). Împreună cu George Mason, Madison reuseştesă ataşeze Constituţiei americane o Carta a drepturilor. Dincolo de formulareaexplicită a unor drepturi concrete, care reuşesc să încetinească procesul creş -terii statului, amendamentele impun o anumită viziune asupra drepturilor.Prin Amendamentul numărul 9, Carta asigură că enumerarea în Constituţiea unor drepturi nu va fi interpretată ca dovadă că acestea ar fi singurele drep -turi sau că cele neenumerate nu ar fi importante, iar Amendamentul numărul10 enunţă că puterile nedelegate explicit în Constituţie guvernului federalvor fi considerate ca aparţinând guvernămintelor locale sau indivizilor.Concepţia reflectă prezumţia libertăţii, a unei stări de fundal în care oricinepoate face orice, până la momentul în care cineva dovedeşte că o anumităacţiune a cuiva i-a fost dăunătoare. Abia în acest moment acţiunea respectivăatrage după sine o limitare a drepturilor de întreprindere. Prin contrast, încli -naţia autorităţilor de a îngradi ex-ante prin legi-cadru activitatea economicăşi socială reflectă prezumţia constrângerii sau a reglementarii. Costul legi -lor-cadru stă în pierderea unui set de acţiuni productive, dintre care multe

LIBERTARIANISMUL 81

sunt neimaginate. Argumentul în favoarea prezumţiei libertăţii poate fi pusîn oglindă cu cel al prezumţiei de nevinovăţie. Să presupunem că proceseleîn justiţie ar pleca de la premisa că acuzata este vinovată de o serie lungăde capete de acuzare, şi e necesară infirmarea pe rând a acuzaţiilor. Proceselear fi interminabile. Analog, ar fi impracticabil ca înainte de a trăi în voie săinfirm toate suspiciunile (Palmer 2009, 27).

Libertăţile statuate în amendamentele Constituţiei, cele mai multe câşti -gate de-a lungul unui proces juridic evoluţionist în Anglia, au putut fi efectivprezervate în America printr-un anumit mod de a constitui puterea politică.Madison şi Thomas Jefferson au reuşit să disperseze puterea printr-o definiţieconstituţională a tiparelor de interacţiune între autorităţile statului. Pentrua preveni controlul unui singur grup de oameni asupra maşinăriei statului,Părinţii Constituţiei au blocat constituţional posibilitatea ca cineva să fie parteîn acelaşi timp din mai mult decât unul dintre următoarele grupuri: un grupînvestit cu puterea de a produce lege (legislativ), un alt grup cu puterea dea interpreta legea în cazuri particulare (judecătoresc) şi un grup cu putereade a executa legea (executiv). Întrucât, prin Constituţie, deciziile majoreale fiecărui grup depind într-un fel sau altul de acordul celorlalte grupuri,abuzul din partea unui grup poate fi controlat nu numai de către societateacivilă, dar şi de celelalte două grupuri. Rădăcinile doctrinei separării puterilorse găsesc în filozofia baronului de Montesquieu, în modelul republican alGreciei şi Romei antice şi în modelul experienţei medievale a separării puteriişi concurenţei jurisdicţionale dintre Papă şi Împărat.

Lucrările lui Adam Smith (1759, 1776) şi mai târziu ale lui David Ricardo,Jean Baptiste Say, Alfred Marshall susţinute de filozofia morală utilitaristăa lui Jeremy Bentham, pun bazele ştiinţei economice clasice. Adam Smithexplică cum natura economiei capitaliste concurenţiale de fapt elimină con -flictele şi promovează cooperarea, fără să fie nevoie de sentimente moraledin partea agenţilor economici. Regulile liberei întreprinderi şi liberei concu -renţe îl conduc, de exemplu, pe brutarul interesat de propriul profit să vândăo pâine bună, independent de bunăvoinţă lui faţă de consumatori. Smith estefascinat de modul în care cooperarea economică la scară largă faciliteazăo producţie mai eficientă decât manufacturile obişnuite. Pentru producţiaunui ac se folosesc mineri şi cărăuşi de peste graniţă, atunci când peste graniţămineritul şi cărăuşia costă mai puţin. Diviziunea muncii creşte produc ti -vitatea; cu alte cuvinte, generalizarea cooperării ajută indivizii să combineresurse în avantaj reciproc.


Argumentul lui David Ricardo (1817) în favoarea schimbului liber,devenit „legea asocierii“ adânceşte intuiţia lui Smith. Dacă indivizii dintr-unstat produc mai uşor absolut toate serviciile (şi bunurile, care din per - spectiva valorii sunt doar fluxuri de servicii) decât cei din alt stat, s-ar spunecă oamenii din primul stat nu au nevoie de relaţii de schimb cu cei din aldoilea. Greşit, spune Ricardo. De ce? Să presupunem că un student rapidpoate să prepare o salată în 10 minute şi o porţie de cartofi prăjiţi în 15 minute.Vecinul său de palier are nevoie de o jumătate de oră pentru salată şi de ooră pentru cartofi. Studenţii doresc cât mai multe mese cu meniu complet.Pentru a determina dacă este avantajoasă cooperarea, ceea ce con tează estecostul de oportunitate al fiecăruia, costul unei activităţi în raport cu celelalteactivităţi disponibile. Pentru persoana rapidă, costul producţiei unei porţiide cartofi este egal cu costul producţiei unei salate şi jumătate (nimic altcevanu ar putea face cu cele 15 minute). Pentru persoana lentă, costul gătituluiunei porţii de cartofi este egal cu costul gătitului a două salate. În termenide cartofi (singura valoare alternativă posibilă), a doua persoană producesalate mai ieftin. În starea de izolare, pentru a-şi asigura 10 mese complete,persoana rapidă va folosi 250 de minute, 150 pentru cartofi, şi 100 pentrusalate. Dacă însă va folosi timpul pe care l-ar fi investit în prepararea desalate pentru a pregăti cartofi, va reuşi să producă cel puţin 6 porţii de cartofi.Cu câte salate poate plăti studentul lent cele 6 porţii de cartofi? Oare cumai mult de 10? Da, pentru că el poate folosi timpul pe care în starea deizolare l-ar fi folosit în pregatirea celor 6 porţii de cartofi, anume 6 ore. Darîn 6, studentul lent poate produce 12 salate. Îi poate, de exemplu, da studen -tului rapid 11, iar el va mai rămâne şi cu una în plus. Relaţiile comercialesunt reciproc avantajoase. Ceea ce a contat a fost faptul că studentul lent aavut un cost mai mic decât studentul rapid în termenii activităţilor disponibile:pe el o porţie de salată îl costă o jumătate de porţie de cartofi, iar pe studentulrapid îl costă 3 sferturi. Globalizarea poate include în mod reciproc avantajosSomalia nu pentru că somalezii pot produce lapte mai ieftin decât StateleUnite (deşi poate fi şi aceasta adevărat), ci pentru că somalezii produc laptemai ieftin în termenii activităţilor alternative care le stau la dispoziţie. Impli -caţia legii asocierii este că, cu cât gradul de interconexiuni comerciale creşte,cu atât mai perimate devin izolaţionismul, războiul şi sărăcia. Tarifele vamaleşi barierele în calea comerţului sunt erori economice şi cresc pericolul con -flictului violent. În această lumină, Destutt de Tracy celebrează schimbulca aspectul cel mai relevant al societăţii umane: societatea constă într-o serieuriaşă de schimburi; această serie de evenimente este în avantajul tuturorpentru că ambele părţi ale unui contract au de câştigat.

LIBERTARIANISMUL 83

Jean Baptiste Say (2011) insistă însă pe distincţia dintre societate şi stat.Cei care vor să trăiască de pe urma altora se înţeleg cu autorităţile politicepentru a sufoca sau ţine la distanţă concurenţa economică. Aceste înţele -geri sau schimburi blochează alte schimburi reciproc avantajoase. Cu ajutorulpoliticii, clasa neproductivă obţine un privilegiu pe seama comunităţii. Ideilecare susţin politicile economice de laissez-faire îşi menţin popularitatea înFranţa încă o generaţie după Jean Baptiste Say.

Frederic Bastiat, precursor al Şcolii austriece, atrage atenţia asupra costu -rilor ascunse ale statului. Statul este acea ficţiune prin care toţi cred că pottrăi pe seama altora (2011a). El ridiculizează proiectele de stat derulate cuscopul de a crea şi menţine locuri de muncă, arătând că prelevarea banilordin piaţă prin taxare distruge locuri de muncă şi activităţi economice de ovaloare cel puţin egală cu cea produsă de proiectul de stat. Faptul că oameniisunt atât uşor iluzionaţi de mirajul statului se explică printr-o particularitatea costurilor în raport cu beneficiile: beneficiile sunt vizibile, costurile suntinvizibile. Este în natura costului unei alegeri să desemneze oportunităţipierdute şi nedeterminate (2011b).

John Stuart Mill (2011) formulează principiul conform caruia singurulscop care legitimează intervenţia altora în viaţa cuiva este autoapărarea. Multeargumente libertariene îşi au originea în Despre libertate. În general, nimeninu este mai potrivit să conducă o afacere decât cel personal interesat de bunulei mers, datorită stimulentelor şi cunoaşterii contextuale. Dar chiar şi în cazu -rile excepţionale statul trebuie să se abţină de la intervenţie. Indivizii trebuielăsaţi să găsească singuri soluţii întrucât libertatea poate fi menţinută pentruacele cazuri în care ea este soluţia mai bună, numai dacă sunt menţinute aştep -tările că statul nu intervine. Prin intervenţia excepţională, statul hrăneşte regulaantitetică libertăţii, regula plasei de siguranţă. În fapt, orice funcţie preluatăde stat sau guvernământ de la individ şi reţelele sociale voluntare converteşteacea parte activă şi ambiţioasă a cetăţenilor în indivizi dependenţi de con -ducerea statului sau de o grupare ce ţinteşte să preia conducerea statului.Acesta este argumentul infantilizării. Mill reia argumentul lui John Miltonîmpotriva cenzurii formelor de exprimare. Numai un proces răspândit alexperimentării de tip încercare şi eroare permite inovaţii. Ceea ce este astăzimarginal poate fi mâine acceptat de o majoritate dacă este lăsat să îşi dove -dească eficienţa. În timp ce guvernămintele tind să opereze peste tot la fel,indivizii şi asociaţiile voluntare, atunci când activitatea lor este deregle men -tată, tind să încerce o varietate de experimente, rodul experienţelor diverse.


Singurul rol pentru stat este de a asigura difuzarea soluţiilor, astfel încâttoţi experimentatorii să poată beneficia, dacă doresc, de experimentele altora.Acesta este argumentul diversităţii experimentelor.

În secolul al XIX-lea, prima generaţie de economişti ai Şcolii austriece,Carl Menger, Eugen von Böhm-Bawerk şi Friedrich von Wieser revolu -ţionează metodologia economică. Economiştii clasici înţelegeau că valoareade schimb a unei clase de bunuri, transparentă în preţuri, ar trebui să reflecteceea ce ei numeau valoarea de uz a acelei clase de bunuri. Dar atunci de cediamantele, care aveau o valoare „de uz“ mai mică decât apa fiind mai puţinvitale, prezentau o valoare „de schimb“ mai mare? Explicaţia provizorieera că diamantele ar fi mai greu de produs. Cu alte cuvinte, preţul bunurilorar depinde şi de costul de producţie. Explicaţia nu era confortabilă : se puteavedea că nu întotdeauna creşterea costului de producţie creşte valoarea.Menger (2007) rezolva problema unificând teoria preţurilor şi a valorii. Valo -rizarea este nu a claselor de bunuri, ci a bunurilor concrete: valorizăm unităţiconcrete de bunuri care fac efectiv obiectul alegerii, şi numai fenomenulvalorizării relative la alte bunuri se reflectă în preţuri. Prima unitate dintr-unbun economic, adică prima unitate la dispoziţia mea dintr-un bun rar, în raportcu multitudinea de scopuri căreia îi poate servi, va fi angajată în satis facereacelei mai intense dorinţe. Dacă va fi disponibilă şi a doua unitate, va fi anga -jată în satisfacerea următoarei dorinţe din ierarhie, şi aşa mai departe. Pentrucă prima dorinţă este mai intensă, valoarea primei unităţi va fi mai mare,chiar dacă va împărtăşi caracteristicile fizice cu a doua sau a cincea, şi chiardacă a fost rezultatul unui proces similar de producţie. Fenomenul valorizăriise aplică mereu asupra unităţilor de bunuri de la marginea mulţimii de unităţideja disponibile. Unităţile marginale, adăugate la margine, au mereu o utili -tate mai mică decât ultima unitate deja în posesie, tocmai pentru că primeleunităţi au fost angajate să rezolve dorinţele resimţite mai intens. Preţul uni -tăţilor reflectă valoarea marginală. O unitate marginală de apă este atât deieftină pentru mine locuind în Bucureşti tocmai pentru că, din moment ceapa este abundentă, am satisfăcut deja dorinţele cele mai intens resimţite.Valoarea marginală a unui pahar cu apă este mică. Prefer un diamant. Dupăo săptămână de abandon în deşert, aş fi însă dispus să dau diamantul unuibeduin în schimbul unui pahar cu apă. Ar fi raţional, o unitate marginalăde apă este mai valoroasă pentru mine decât diamantul. Teoria subiectivistăa utilităţii marginale explică şi fenomenul formării preţurilor factorilor de pro -ducţie. Dacă sursa valorii bunului de consum este valorizarea bunului deconsum, care este sursa valorii bunurilor de capital? Ea depinde de valoarea

LIBERTARIANISMUL 85

bunului de consum produs. Valorizarea bunului de capital se impută valo -rizării bunului de consum produs, nu invers, cum spuneau clasicii. De cesunt revoluţia ştiinţifică subiectivistă şi teoria marginalistă importante pentrulibertarianism? Pentru că aşa se propune o rezolvare libertariană disputelorpolitice despre cum ar trebui folosite resursele. Unificarea teoriei valoriiarată că valorizările indivizilor implicaţi în politică nu sunt diferite devalorizările oamenilor obişnuiţi. Ar trebui oare atunci să le acordăm o atenţiespecială? Alocarea resurselor conform ierarhiei dorinţelor participanţilor paresingura raţională. Însă ştiinţa economică identifică tocmai în piaţa liberăacel mecanism capabil să aloce încontinuu resursele conform dorinţelorparticipanţilor. Presupunerea operativă este ca intensitatea acestor dorinţesă fie măsurată în preţul unităţilor resurselor la care participanţii sunt dispuşiefectiv să renunţe în schimbul unităţilor altor resurse. Böhm-Bawerk (1890)dezvoltă teoria capitalului şi găseşte justificarea economică a fenomenuldobânzii. Practicarea dobânzii a fost în perioada medievală interzisă creş -tinilor, dar dobânda reflectă o preferinţă general umană: o unitate dintr-unbun aflată la dispoziţie astăzi este mai valoroasă decât aceeaşi unitate aflatăla dispoziţia mea peste cinci ani. Fenomenul preferinţei de timp explică şide ce salariile nu reflectă în întregime profitul unor proiecte pe termen lung,fără să fie vorba de exploatare. Să presupunem că un anumit proiect va începesă aducă profit abia după cinci ani de activitate. Chiar dacă munca este pres -tată acum, valoarea muncii care produce profit peste cinci ani este mai micăacum decât ar fi dacă profitul ar fi imediat. Schimbul dintre muncă şi banireflectă valorile în prezent. Böhm-Bawerk explică şi cum se formează pre -ţurile de echilibru. Cumpărătorii capabili să plătească cel mai mult îşi potgăsi cel mai uşor vânzătorii dintr-o mulţime largă de vânzători, care îi cuprindeşi pe cei capabili să vândă la un preţ mic, dar şi pe cei capabili să vândădoar la un preţ mare. Vânzătorii capabili să vândă cel mai ieftin îşi găsesccum părători cel mai repede. Tranzacţiile continuă într-o zonă al cărei plafonindică nivelul preţului peste care cumpărătorii rămaşi aleg să nu urce şi acărei bază este nivelul preţului sub care vânzătorii aleg să nu vândă. Preţurilesunt determinate exclusiv de valorizările participanţilor la piaţă manifestateîn alegerile lor. Preţurile de echilibru pe o piaţă liberă reflectă relaţii reciprocavantajoase între agenţi preocupaţi de propriul interes. Există cel puţin douăverigi care îl leagă pe Böhm-Bawerk de libertarianism. În primul rând, el legi -timează fenomenul dobânzii formate liber. În al doilea, arată că susţinătoriipreţurilor „juste“ ca diferite de preţurile practicate de piaţa liberă susţin defapt forţarea unor tranzacţii în dezavantajul unei categorii de participanţila schimburile de valori.


În secolul al XIX-lea, individualiştii radicali Henry Thoreau, HerbertSpencer, Albert J. Nock, Lysander Spooner şi Benjamin Tucker încep să vadăstatul drept adversarul principal al libertăţii contractuale şi principalul pericolpentru proprietatea privată. Statul, întemeiat pe constrângere, este un modde organizare ireductibil la mecanismele societăţii civile – o reţea com plexăde relaţii voluntare. Dacă, prin absurd, autoritatea legislativă este mandatatăşi de mine, atunci teoretic îmi pot retrage delegarea. Dacă mi se răspundecă trebuie să mă conformez principiului constituţional al majorităţii cu care„am fost de acord“, voi întreba cum pot retrage, în ceea ce mă priveşte, dele -garea către autoritatea care a oficializat regula constituţională a majori tăţii,şi nu a unanimităţii. Care este modalitatea acceptată de a-mi retrage consim -ţământul dat autorităţii politice şi de a-mi rezerva dreptul de decizie fărăsă-l deleg mai departe? Aceşti autori arată că ideea de contract social folosităpentru a întemeia statul este o ficţiune utilă mai mult autorităţii politice.Nu numai că indivizii nu au păşit în asociaţia statală în mod voluntar, darautorităţile politice nu le permit să păşească în afara asociaţiei statale decâtdacă renunţă la continuarea relaţiilor reciproc avantajoase cu cine doresc(Spooner 1870). Poziţia individualistă este întărită de filozoful moralei JohnSimmons (1976) în secolul XX. Acesta critică varietatea de modalităţi deîntemeiere a obligaţiei individului faţă de autoritatea politică încercate deJoseph Raz, John Rawls, Ronald Dworkin, Jeremy Waldron şi alţii.

Originea de facto a autorităţii politice stă în subjugare, cucerire, supunereşi se menţine prin dominarea şi exploatarea celor care îşi obţin bunurile prinmijloace economice (adică prin muncă şi schimb voluntar) spune sociolo -gul Franz Oppenheimer. Statul este în primul rând un agresor al propriilorcetă ţeni, va spune Murray Rothbard (1998) într-o interpretare categorică adrep tului natural. Dominarea, exploatarea, agresiunea, sunt escamotate şisusţinute prin înşelăciune. Înşelăciunea este prezentă atât în formulele ideo -logice menite să legitimeze puterea, cât şi în variile modalităţi de impozitareascunsă. Dar dincolo de exploatare şi înşelăciune, statul furnizează totuşiservicii de pro tecţie. De ce? Mancur Olson compară statul cu o organizaţieprădătoare sedentară, care îşi apară prada de alţi bandiţi itineranţi. Motivuleste că, pe termen lung, este în avantajul grupării prădătoare dominante săcultive un climat al încrederii în care cei prădaţi să producă mai mult, atâtpentru ei, cât şi pentru ea. Douglass North şi John J. Wallis (2010) exploreazăastăzi o teorie a statului ca organizaţie capabilă să organizeze celelalteorganizaţii în scopul extragerii de rente, încercarea de a-şi apropria avantajepe seama altora.

LIBERTARIANISMUL 87

Împreuna cu Gordon Tullock, James Buchanan dezvoltă o teorie a com -portamentului indivizilor aflaţi în poziţii politice. Teoria alegerii publice aratăcum încercarea oamenilor de a-şi apropria resursele concentrate la centruîn administrarea statului şi menite redistribuţiei (un tip de rente), aduc pierderidispersate mari. Va fi raţional pentru doritori să investească în aproprierearentei o valoare aproape egală cu valoarea ei. Dacă vor exista însă zece com -petitori, costul social net va fi de aproape zece ori mai mare pentru un beneficiusocial net egal cu beneficiul concentrat al rentei. Succesul teoriei alegeriipublice în explicaţia şi predicţia activităţii politice se datorează renunţăriila asumpţia că politicienii ar fi motivaţi de altceva decât sunt motivaţi indi -vizii obişnuiţi. Politicienii îşi urmăresc, în mod raţional, propriul interes;ei fac înţelegeri cu diferite grupuri organizate de interese, prin care acesteacontribuie la campanii în schimbul promisiunilor de favoruri legislative peseama altor grupuri dispersate şi mai slab informate. Politicienii conceppermanent moduri de a ascunde înţelegerile şi resorturile reale ale activităţiilegislative de ochii acestor grupuri, în special de cele puternice electoral.Mecanismul alegerii publice explică faptul că produsele legislative sunt greude monitorizat şi tendinţa lor de a impune costuri indivizilor dispersaţi. Aceastaeste situaţia descrisă cu ajutorul analizei economice în cadrele unor reguliconstituţionale (reguli ale jocului) date. Cum ar putea fi ele îmbunătăţite?În Calculul consensului, Buchanan şi Tullock (1995) pun bazele analizeieco nomice constituţionale, analiza regulilor constituţionale însele. Ei produco teorie a constituţiilor pe baza unui număr mic de variabile – pe de o partecosturi externe, adică rele provenite de la alţii, pe de alta costuri de organizare,negociere şi informare cu care ne confruntăm în apărarea de costuri externe.Dacă scopul este asigurarea consimţământului a cât mai mulţi dintre ceiafectaţi şi dacă un sistem central de reprezentare este inevitabil, reco man -darea este pentru un sistem bicameral. A doua cameră trebuie concepută pebaze diferite, altfel cei care înving în prima cameră ar învinge automat şiîn a doua.

Robert Axelrod (1984) arată, cu ajutorul teoriei jocurilor, că mecanismulreciprocităţii, răspunsul la rău cu rău şi la bine cu bine, este strategia cu celmai mare succes (care aduce cele mai mari avantaje celui care o adoptă)într-un număr repetat de interacţiuni. Contribuţia lui Axelrod se înscrie înteoria evoluţionistă a comportamentelor sociale. Indivizii produc ordine moralăfără să intenţioneze acest lucru prin aceea că membrii unui grup care respectăîntre ei norme ale cooperării prosperă vizibil şi în timp reuşesc să atragămembri ai altor grupuri care urmau alte reguli. Axelrod rezolvă pro blema


ordinii morale pusă de Hobbes propunând postularea unui contract socialprin care se întemeiază statul. Prin strategia reciprocităţii, indivizi în absenţaunui agent comun extern de impunere produc norme sociale ale încrederiicapabile să susţină o civilizaţie extinsă.

Ludwig von Mises (1996) propune o metodologie deductivă, „a priori“,de natură să unifice ştiinţele umane. Dacă analizăm puncte de vedere adverseexprimate în ştiinţa socială, descoperim anumite idei comune care nu aunevoie de întemeiere empirică. Propoziţia „oamenii acţionează“ conţineimplicit două idei: aceea că preferinţele oamenilor sunt vizibile în alegerilelor efective şi că oamenii vor acţiona pentru satisfacerea dorinţei resim ţiteîn modul cel mai urgent în momentul respectiv. Aceste două idei presupun,la rândul lor, teoria subiectivă a valorii (teoria că ceva este bun în măsuraîn care este dorit şi este dorit în măsura în care este ales) şi legea disutilităţiimarginale (legea că o a doua unitate dintr-un bun va fi în mod necesar alocatăsatisfacerii următoarei dorinţe în seria descrescătoare a urgenţelor). Dinperspectivă praxeologică, sau a teoriei acţiunii umane, Mises desfăşoară unimpresionant aparat de analiză economică cu ajutorul căruia rescrie libe -ralismul clasic. Mises aduce două noi contribuţii majore libertarianismului.Prima contribuţie este descoperirea că într-o economie în care mijloacelede producţie sunt în proprietate comună, iar producţia şi distribuţia sunt lăsatepe seama planificării centralizate, preţurile nu pot fi stabilite raţional. Înabsenţa unei pluralităţi a agenţilor economici care deţin mijloace de producţie,nu există schimburi. Fără schimburi efective, nu avem rate de schimb, adicăpreţuri relative. Fără preţuri relative manifeste în piaţă, nimeni, nici agenţiistatului nu pot şti cu cât o resursă este mai dorită decât alta. În concluzie,centrul de comandă riscă să canalizeze eforturile productive orbeşte şi săiro sească resurse valoroase în scopuri nevaloroase. Această formă a argumen -tului cunoaşterii, „argumentul calculului economic“, se aplică tuturor inter -venţionismelor. În măsura în care statul administrează comenzi, blocheazătranzacţii libere cu bunurile relevante. Dar numai tranzacţiile respective arscoate la iveală informaţia utilă pentru un proces productiv raţional. Piaţa liberăoferă informaţii despre cursurile de acţiune eficiente, iar intervenţia statuluiîn piaţă se face vinovată de haos alocaţional. A doua contribuţie este o teoriea ciclului economic, explicarea fenomenul ciclului economic exclusiv caefect al politicii inflaţioniste de expansiune a creditului. Intervenţia statuluiîn piaţa monetară şi micşorarea dobânzilor de către stat prin banca centrală,este de fapt o alterare a preţurilor relative în favoarea proiectelor pe termenlung. Creditarea uşoară angajează antreprenorii într-o cursă a investiţiilor

LIBERTARIANISMUL 89

în proiecte pe termen lung. Vor fi aceste proiecte rentabile? Rentabilitateaautentică a unui nivel de investiţii pe termen lung depinde de nivelul la careagenţii economici pun în fapt la dispoziţia antreprenorilor economiile lor.În cazul manipulării dobânzii de către stat însă, are loc mai degrabă opusul:creditarea uşoară duce la inflaţie şi, în perspectiva devalorizării monedei,agenţii economici vor scădea nivelul economiilor reale. Va exista în modnecesar un moment în care valurile de investiţii se vor prăbuşi. În concluzie,vinovată de depresiile economice este intervenţia statului.

Friedrich von Hayek (1945; 1973) se întreabă cum este posibilă o ordineextinsă de piaţă în care canalizarea resurselor în diverse zone are loc fărăca un comitet să planifice, să proiecteze şi să supravegheze întregul proces.El explică faptul că multitudinea de ajustări voluntare spontane ale unoragenţi la alţii conduce la un rezultat global ordonat cu ajutorul teoriei infor -maţiei. Fiecare dintre agenţii conectaţi la piaţă are o cunoaştere limitată,dar cunoaşterile lor, conectate prin piaţă, reuşesc să răspundă permanentîntrebării complexe „ce servicii sunt dorite şi care sunt mijloacele cele maipuţin dorite ce merită consumate pentru fiecare dintre ele, în fiecare zonăşi în fiecare etapă a fiecărui proces particular de furnizare a fiecărui serviciu?“Cum produc agenţii conectaţi la o piaţă informaţie, cum o circulă şi cum outilizează? Condiţiile care determină un anumit proces local de furnizaresunt complexe şi pot fi practic cunoscute în totalitate numai de către furnizor.Acesta este capabil să-şi utilizeze în practică talentul şi abilitatea de a rezolvaprobleme de producţie, dar nu să comunice paşii rezolvării problemelor,întrucât o parte importantă din cunoaşterea relevantă nu este explicită minţiireflexive, ci inculcată în dispoziţiile de a acţiona cu succes. Genul de cunoaş -tere deţinută de furnizori nu poate fi comunicată nici unui centru plani ficatorcare ar dori să preia sarcina, şi nici altor agenţi pe o piaţă liberă. Odată ceserviciul este furnizat însă, tranzacţia de piaţă scoate la iveală o informaţieexplicită care se răspândeşte rapid în toată piaţa şi poate fi utilizată de oricine:preţurile locale. Libertatea generalizată de a vinde scump, de a cumpăra ieftinşi furniza servicii activează o reţea densă, prin care informaţiile despre preţuricirculă cu rapiditate şi invită orice alţi agenţi din alte zone să furnizeze maiieftin. Piaţa îi permite fiecărui agent să îşi pună partea de cunoaştere în cone -xiune cu rezultatele cunoaşterii contextuale a celorlalţi agenţi. Piaţa este ocolecţie uriaşă de procese de tip încercare şi eroare conduse de antreprenoriîn căutare de profit, prin care se descoperă dorinţele agenţilor şi modalităţilecele mai ieftine de împlinire a lor. Dar dacă cunoaşterea contextuală şi vir -tuţile creative nu pot fi utilizate decât dacă decizia aparţine posesorului


cunoaşterii şi virtuţii creative, atunci intervenţia centralizată este iraţională.Intervenţiile sau strategiile planificate de către o comisie de la centru suntiraţionale pentru că deciziile relevante economic ale centrului planificatorsunt lipsite de o parte semnificativă a cunoaşterii relevante economic. Ana -lizele explicite cost–beneficiu realizate de comisii de experţi ai statului vorfi inevitabil mai puţin complete şi mai deformate decât analizele realizatede totalitatea agenţilor conectaţi la o piaţă, chiar dacă acestea nu pot fi făcuteexplicite. Israel Kirzner (1976) arată că piaţa este şi cea mai bună procedurăde descoperire a ce anume constituie resursa. Procesele antreprenoriale aratăcă ceva ce înainte nu era considerat resursă este acum valorificat într-unproiect, într-o modalitate nouă. Pentru că piaţa este un proces de desco pe -rire a faptului că anumite obiecte au valoare, orice bilanţuri ale avuţiei naţio -nale făcute de state sunt incomplete. Kirzner elaborează viziunea lui JosephSchumpeter (1934), conform căreia piaţă eliberează o multitudine de proiecteantreprenoriale, costituind toate încercări permanente de inovare într-unaspect sau altul. Statul poate „investi în cercetare“, dar cunoaşterea utilizatăde echipa de cercetători va fi limitată. Prin contrast, totalitatea antreprenorilorliberi aflaţi în poziţii diferite şi beneficiind de o cunoaştere asociată poziţieilor cercetează permanent şi responsabil posibilităţi de inovare. Cunoaşterealor este pusă împreună de procesul de piaţă.

În Drumul către servitute, Hayek critică democraţia reprezentativă încli -nată către intervenţionism. De ce ajung în frunte cei mai răi? Pentru că, datefiind posibilităţile asociate cu poziţiile de putere, ei sunt cei mai motivaţisă acceadă la ele. Drumul către servitute arată şi că, întrucât forţele ordiniispontane tind să producă corecţii ale rezultatelor intervenţiilor statului, men -ţinerea efectelor intervenţiei va cere extinderea progresivă a domeniilor con -trolate. Dacă, de pildă, în urma unor intervenţii legislative proprietarii suntobligaţi să mărească perioada de graţie dată chiriaşilor, oferta de imobiliaredisponibile pentru închiriere va scadea, şi atunci costul se va răsfrânge asuprachiriaşilor. Vor fi necesare atunci noi intervenţii, precum subvenţionareaproiectelor locative. Mecanismele prin care piaţa facilitează producţia deservicii şi corectează greşeli sunt elaborate de Henry Hazlitt, George Reismanşi alţii în teoria modernă a preţurilor.

Fără a fi libertarian, Karl Popper descoperă idei care susţin libertaria -nismul. În primul rând, Popper (1993) critică presupoziţiile colectivismelormetodologice în explicarea fenomenelor sociale şi colectivismelor normativeîn justificarea anumitor decizii politice. Nu „poporul român“ acţionează, suferăsau evoluează, ci doar indivizii, pe care, după o regulă de descriere sau alta

LIBERTARIANISMUL 91

îi numim români. Popper transportă în filozofia socială o idee cu care a făcutcarieră în filozofia ştiinţei, ideea că teoriile noastre pot fi infirmate de expe -rienţă. Dacă istoria arată că puterea poate fi exercitată greşit de oricine, atunciproblema filozofiei politice nu este „cine ar trebui să conducă“, ci care suntmodalităţile instituţionale de limitare a puterii indiferent de sursă, astfel încâtconducătorii să nu poată face mult rău.

Milton Friedman (1962) arată ca libertatea consumatorului de a se mutala alt furnizor, libertatea angajatului de a-şi găsi alt loc de muncă, libertateaangajatorului de a-şi găsi alt angajat îi protejează pe toţi de tratamente nefa -vorabile. Capitalismul concurenţial (spre deosebie de capitalismul corporatist,în care statul realizează parteneriate cu anumite afaceri) este echivalent cuinstituţia concurenţei, a libertăţii de a intra şi ieşi în şi din orice sector al pieţei.Agenţiile guvernamentale, comisiile sau organismele speciale ale statuluiabilitate să licenţieze activităţi economice complică reglementările şi punbariere în calea concurenţei, în dauna tuturor. Sănătatea, educaţia, sectorulmonetar trebuie privatizate pe fondul liberalizarii pieţei, iar activităţile fărăvictimă, precum prostituţia şi vânzarea de droguri, trebuie şi ele liberalizate.În Capitalism şi libertate el explică şi de ce banca centrală este o instituţiegreşită. Înainte de anii ’20, pentru a face faţă unei eventuale cereri masivede monedă, o bancă obişnuia să recurgă la împrumuturi de la alte bănci. Dacăexista încredere, acestea din urmă îşi puneau resursele laolaltă şi ofereauvoluntar împrumutul pentru a preveni răspândirea panicii că întreaga reţeade bănci ar fi insolventă. O retragere generalizată a depozitelor trebuie evitatăîntrucât previne blocarea activităţii economice a tuturor antreprenorilor careoperează cu bani împrumutaţi de la bănci. Băncile federale au fost instituitecu scopul de a oferi împrumuturi de ultimă instanţă băncilor ameninţate deretragerea masivă şi rapidă a depozitelor bancare, mijlocul fiind pur şi simplutipărirea de monedă cu acord guvernamental. Banca federală a ajuns în scurttimp creditorul statului, care a găsit astfel o modalitate de a cheltui mai multdecât a colectat prin taxe transparente. Dacă în anii ’20, sub conducerea unuibancher reputat newyorkez, banca centrală a reuşit să îndeplinească o funcţiecorectivă fină a ciclurilor economice, în timpul Marii Crize a agravat lucrurilepână la catastrofă prin strangularea ofertei monetare. Astăzi, principala eifuncţie este de a credita statul şi a finanţa cheltuiala publică prin inflaţie.Creşterea ulterioară generalizată a preţurilor constituie în fapt taxare ascunsă.Concluzia de tip libertarian este că trebuie renunţat la instituţia băncii cen -trale în favoarea producţiei libere de monedă. Milton Friedman arată şi de celibertatea politică (participarea autentică la decizii democratice) şi libertăţile


civile depind de libertatea economică şi proprietatea privată. Să presupunemcă socialismul permite cu bună-credinţă exprimarea liberă. Cum vor puteaoamenii lansa şi răspândi idei instituţionale contrare sistemului? O astfelde persoană va avea nevoie de resurse pentru a susţine o revistă sau un spaţiude emisie. Atunci când administrarea mijloacelor de producţie este înresponsabilitatea statului, decizia utilizării resurselor în acest scop va aparţinefuncţionarilor oficiali. Aceştia însă vor găsi dificil să justifice utilizări carele subminează poziţa lor şi celor din reţeaua lor.

Ayn Rand ilustrează în romanele ei ideea că în condiţiile respectăriidrepturilor celorlalţi, efortul individual direcţionat spre propria bunăstareeste unicul motor al civilizaţiei şi inovaţiei. Aceste aspecte ale realităţii socialelegitimează capitalismul concurenţial neîngrădit şi o etică în care egoismuleste virtute, iar altruismul, prin efectele sale, viciu. Ca şi Robert Nozick,şi tot din perspectiva filozofică, Ayn Rand se declară adepta unui stat minimalşi militează pentru idei prezente la libertarienele de generaţie anterioară, RoseWilder Lane şi Isabel Paterson, şi mai devreme la Herbert Spencer. Ayn Randrecuperează pentru libertarianism perspectiva kantiană a autonomiei. Indi -vidul raţional este capabil să-şi dea sieşi legi, să le respecte, şi el trebuie lăsatsă o facă; fiecare individ este o lume inviolabilă. De ce asigură piaţa fluxulneîntrerupt al serviciilor? Elementul-cheie, spune Isabel Paterson (1943),este creativitatea minţii umane. Intervenţia statului în maşinăria societăţiilibere slăbeşte şi dezactivează acest element: un om poate gândi şi muncicu adevărat doar pentru el însuşi.

Abordarea preferată a lui Robert Nozick este filozofia analitică, încer -carea de a rezolva problemele filozofiei prin analiza relaţiilor logice dintreconcepte şi clarificarea formulărilor. În Anarhie, stat şi utopie, Nozick explo -rează consecinţele logice ale acceptării propoziţiei că drepturile fundamentalenegative ale indivizilor sunt inviolabile. Dacă nici un om sau grup de oameninu poate leza libertatea, proprietatea, sănătatea cuiva care nu a lezat la rândullui pe nimeni în acest fel, atunci taxarea este munca forţată. În teorie, easerveşte unei redistribuţii a avuţiei. Pentru a forţa egalitaristul să precizezelimitele libertăţii schimbului în raport cu valoarea egalităţii, Nozick con -struieşte un experiment mental: dacă dintr-o stare egalitaristă în care se află10 000 de oameni cu câte o sută de dolari, 9 999 doresc să ofere câte un dolarbaschetbalistului Wilt Chamberlain pentru demonstraţii de slam dunk, Cham -berlain va deveni de o mie de ori mai bogat decât ceilalţi. La al câtelea spectatorar trebui oprit accesul în stadion astfel încât inegalitatea să fie încă acceptabilă?

LIBERTARIANISMUL 93

Asemenea investigaţii conceptuale îl conduc pe Nozick să distingă între douămoduri incompatibile de a concepe dreptatea (Nozick 1999, 149–74). Egali -taristul tinde să vadă dreptatea ca pe o ţintă sau un tipar de realizat – deexemplu un anumit raport al avuţiei între bogaţi şi săraci care trebuie luatca scop. Libertarianul tinde să privească dreptatea nu ca pe o stare ţintă, cica pe un set de constrângeri care trebuie respectate de orice acţiune punctuală,indiferent de raportul de avuţie rezultat. Ceea ce propune Nozick în finaleste nu ajustarea acţiunilor în vederea realizării unei lumi uniforme caracte -rizate de o viziune unică a dreptăţii, ci o lume de lumi, o lume-cadru în careindivizii sunt liberi să imagineze lumi şi să-i invite pe alţii să ia parte la ele.Aceste lumi pot fi caracterizate de sisteme de reguli diverse, care vor trebuisă respecte metaregula libertăţii de emigrare a indivizilor. De aici, ideea călibertarianismul nu este o ideologie între altele, ci constituie un cadru neutrupentru ideologii. Ordinea libertariană, care pentru Nozick este statul minimal(statul a cărui prerogativă unică este să vegheze ca alţii să nu încalce drepturilenegative) nu este o utopie, ci un cadru pentru utopii alese liber.

Libertarianismul anarho-capitalist al lui Murray Rothbard, Walter Block,Herman Hoppe, Linda şi Morris Tannehill este susţinut de două axiome:„oamenii acţionează“, axiomă din ştiinţa economică aşa cum o înţelege Ludwigvon Mises, şi o axiomă morală numită „axioma nonagresiunii“ (Rothbard 2002,Tannehil 1970, 4; Block 2003): fiecare este liber să facă ce doreşte atâtavreme cât nu iniţiază sau nu ameninţă cu iniţierea forţei fizice. Ea trebuieînţeleasă pornind de la două idei. Prima este ideea proprietăţii exlusive asuprapropriului corp, preluată de la Richard Overton. Dacă sunt propriul meuproprietar, atunci şi rodul şi exerciţiul muncii sunt emanate de la mine, atuncişi rodul muncii mele este al meu. Eu sunt ca urmare proprietarul legitim alserviciilor pe care le furnizez şi le pot vinde liber. A doua este teoria achiziţieiiniţiale a proprietăţii aşa cum o vedea John Locke. O resursă neaflată iniţialîn proprietatea cuiva devine a mea prin amestecul cu munca mea. Dreptulla schimb liber şi proprietate privată sunt naturale, sau în firea lucrurilor.Existenţa statului, a unui agent extern de impunere nu poate fi justificată.Popularizarea ideilor libertariene în anii ’60 şi ’70 datorează mult simpli -tăţii şi eleganţei metodologiei şi formulării penetrante pe care o dau Rothbardşi Rand principiilor libertariene.

Bertrand de Jouvenel (1998) critică politica redistribuţionistă arătândefectele ei practice. Statul nu constă într-un simplu mecanism transparentşi automat de redistribuţie a banilor, ci într-un grup organizat care produceservicii publice pentru toţi taxând inegal. Ceea ce se petrece, în primul rând,


este nu o redistribuţie a averii de la bogaţi către săraci, ci o redistribuţie aputerii de decizie de la bogaţi şi săraci către clasa politică. Se observă apoidouă lucruri. Serviciile devin atât de costisitoare şi de calitate atât de slabă,încât clasa săracilor şi clasa de mijloc ar fi fost mai satisfăcute în absenţaredistribuţiei. Iar noua clasă care deţine controlul resurselor foloseşte înavantaj propriu ascendentul poziţiei sale de control şi informaţie asupra cana -lelor resurselor publice, reuşind să compenseze propria povară fiscală. Cerereade egalitate creează doar o inegalitate perversă.

Argumentele lui Alfred Venn Dicey şi Friedrich Hayek sunt continuatede Bruno Leoni. Leoni (1991) opune sistemul jurisprudenţial evoluţionistdemo craţiei reprezentative centralizate. Rolul statului nu trebuie să fie delegislator, ci cel mult de garant de ultimă instanţă al contractelor. În primăinstanţă, instituţii civile alese voluntar de părţi au rolul de a le administra,interpreta, garanta şi aplica contracte încheiate liber. Libertatea contracteloreste limitată doar în momentul în care o terţă parte acţionează şi dovedeşteîntr-o Curte de Justiţie că i s-au adus daune. În loc ca legislaţia să defineascătipurile permise de activitate, iar judecătorii să aplice legislaţia, un tip deactivitate vine în atenţia arbitrajului judecătoresc abia după apariţia unuiconflict. Abia după eventuala anulare de către o Curte a unui contract par -ticular încheiat iniţial, statul încetează să fie garant al respectivului contractparticular. Legea se formează doar când o rezoluţie nefavorabilă se propuneca precedent şi aruncă incertitudinea garanţiei legale asupra viitoarelor con -tracte asemănătoare.

Ideea de lege a locului şi sistem legal bazat pe precedent din tradiţia anglo-sa xonă poate fi înţeleasă cu ajutorul unei ilustrări istorice. În secolul al XVII-lea,în cadrul unei mişcări intelectuale şi politice coerente în favoarea libertăţiiindividuale, levellerii John Lilburne şi Richard Overton susţin nu doar valo -rile abstracte ale toleranţei religioase, proprietatea privată, libertatea autenticăa comerţului, care include abolirea monopolurilor de stat, caracterul voluntaral înrolării în armată, ci şi drepturi de ordin procedural: dreptul acuzaţilorde a-şi înfrunta acuzatorul şi, interesant, dreptul juraţilor de a judeca nu doarfaptele, ci şi legea în vigoare. Dacă legea corectă emerge din interacţiunearepetată a indivizilor şi creează obiceiuri ale locului, atunci membrii juriului,participanţii obişnuiţi la jocul social, sunt cei mai competenţi să o recunoascăşi să evalueze şi normele legale. Ideea lucrează în favoarea câştigării recu -noaşterii dreptului la liberă exprimare. Într-un timp în care critica autorităţiipolitice (a regelui) era ilegală, considerată calomnie şi incitare la revoltă,în 1735, Peter Zenger reuşeşte să fie achitat ca urmare a pledoariei avocatului

LIBERTARIANISMUL 95

său în faţa juraţilor, conform căreia critica guvernământului nu ar trebui săfie o infracţiune atunci când criticile aduse sunt adevărate (Schmidtz şi Brennan2010, 173). Combinaţia dintre dreptul grupurilor de juri de a judeca regulaînsăşi şi restricţia domeniului de decizie la un singur caz particular permiteîn acelaşi timp menţinerea tradiţiilor legale, adaptarea fină a legii la parti -cularităţile unice ale cazurilor şi propunerea de inovaţii juridice la nivel local.

După David Friedman, ordinea anarho-capitalistă, liberalizarea sau priva -tizarea tuturor sectoarelor economice de activitate, inclusiv furnizarea şiadministrarea legii şi ordinii, constituie o ordine economică mai eficientă şipreferabilă celei de astăzi. Sursele sale teoretice sunt economia neoclasică,analiza economică a legii (efortul de a detecta efectele regulilor legale cuajutorul teoriei alegerii raţionale) în descendenţa lui Richard Posner şi analizadrepturilor de proprietate în maniera inaugurată de Coase, Alchian, Demsetzşi continuată de Steve Pejovich (1998). David Friedman (1973; 1996) oferăun model instituţional pentru o ordine socială anarho-capitalistă, o ordinecaracterizată de libertatea contractului legal. Fiecare agenţie de protecţieoferă un pachet format din coduri legale şi servicii de administrare a legiiaplicabil interacţiunii dintre clienţii săi şi oferă un alt pachet negociat cu oaltă agenţie aplicabil interacţiunii dintre clienţi ai celor două agenţii. Perechide clienţi ai unor agenţii diferite subscriu şi cumpără pachetul agreat în prea -labil. La rândul lor, agenţiile de protecţie şi perechile de agenţii de protecţiecumpără coduri legale şi servicii de arbitraj de la Curţi judecătoreşti private.Ordinea socială va avea trei caracteristici. În primul rând, rezolvarea paşnicăa disputelor va fi mai ieftină pentru agenţiile de protecţie decât cea violentă.Clienţii nu vor dori să finanţeze războaiele private ale altora. În al doilea rând,chiar dacă fiecare individ va fi liber să trăiască dupa o lege diferită într-opereche cu fiecare alt individ, costurile de negociere vor crea presiuni pentruuniformizarea codurilor legale. În al treilea rând, pentru a preveni nego ciericostisitoare ad-hoc, indivizii vor prefera cât mai multe aranjamente bilateraleprealabile. Piaţa legală va lua forma pe care o are astăzi piaţă asigurărilor.Va fi în interesul agenţiilor să producă orice schimbare legală imaginată declienţi atâta vreme cât aceştia vor fi dispuşi să plătească pentru preferinţelelor, şi nu vor exista terţe părţi care să plătească mai mult pentru a menţinestarea de lucruri prezentă. Dacă informaţia este prezentă şi negocierea estefacilă, va fi produsă practic orice schimbare care va aduce un beneficiu net.

O ilustrare istorică intuitivă, deşi imperfectă, a ideii de competiţie juris -dicţională ghidată într-un fel sau altul de libertatea clienţilor de a alege întreautorităţile concurente este starea de rivalitate dintre Papă şi Împărat după


1073. Taxarea şi coerciţia funcţionau în paralel din partea ambelor autorităţi,şi nici una nu avea capacitatea de a o subordona pe cealaltă. Prezenţa celei -lalte autorităţi face însă ca fiecare ocupant al poziţiei de autoritate să aibăun interes crescut de a-şi menţine loialitatea supuşilor. Întrucât în eventua -litatea unui abuz supuşii puteau găsi refugiu şi susţinere la autoritatea rivală,nivelul absolut al coerciţiei era menţinut la un nivel acceptabil. Cheia ordiniisociale stă în toleranţa libertăţii altuia de a-şi alege modul de viaţă şi într-otoleranţă reciprocă a furnizorilor şi administratorilor paraleli de coduri delege şi ordine. Probabil că ilustrarea istorică cea mai sângeroasă a moduluiîn care emerge soluţia toleranţei stă în războaiele religioase. Numai exte -nuarea reciprocă a părţilor a condus la o soluţie de tip libertarian. Ilustrareacel mai puţin sângeroasă o dădeau în aceeaşi epocă oraşele libere olandeze.Bunăstarea comercianţilor era dependentă de instituţia toleranţei religioase,capabilă să crească numărul cumpărătorilor şi al partenerilor de afaceri.

Libertarianismul joacă astăzi un rol important în ştiinţa economică adezvoltării. Hernando de Soto (2000) dă o explicaţie sărăciei din lumea atreia: la prima vedere, indivizii dispersaţi dispun de facto de resurse de bazăconsiderabile. Dar fără proprietate protejată legal, proprietatea de facto estenesigură. Acest lucru previne investiţiile şi valorificarea resurselor printransformarea lor în capital. Fără proprietate legală şi domnia legii, cetăţeniilumii nedezvoltate nu pot vinde francize, nu au acces la împrumuturi bancare,nu au acces la poliţie şi justiţie în cazul confiscării sau presiunilor din parteaautorităţilor. Rolul legii statului în lumea a treia şi într-o măsură mai micăşi în lumea a doua, cea în care trăim noi, este mai degrabă de a proteja putereaunui grup asupra indivizilor decât a proteja drepturile de proprietate aleindivizilor în raport cu ceilalţi.

Hernando de Soto se înscrie într-o direcţie empirică de cercetare a con -secinţelor instituţiilor de tip libertarian. Fundaţia Heritage şi Property RightsAlliance calculează anual indici ai libertăţii economice în statele lumii şi publicăcorelaţiile dintre drepturile de proprietate şi bunăstarea economică. Diferenţadintre Hong Kong şi restul Chinei este ilustrativă pentru forţa aces tor corelaţii.

O sinteză a filozofiei politice libertariene

În lumina acestor argumente trebuie înţelese orice încercări de sinte tizarea unei doctrine complexe într-un număr mic de cuvinte. Cu această precauţie,putem spune că o măsură economică, socială sau politică este libertariană

LIBERTARIANISMUL 97

dacă va reduce, pentru toţi indivizii implicaţi, nivelul cons trân gerii din parteacelorlalţi, inclusiv din partea statului. O ordine economică, socială sau politicăeste libertariană dacă prezintă un nivel maxim al per misiunii din parteacelorlalţi ca fiecare să îşi urmărească propriile scopuri făcând uz de proprie -tatea lor aşa cum cred de cuviinţă.

Libertarianismul este o filozofie politică, nu morală. Preocuparea funda -mentală în filozofia politică nu este delimitarea activităţilor reprobabile moral,ci a obligaţiilor politice. Întrebarea la care răspunde libertarianismul este„ce anume mă poate constrânge statul în mod legitim să fac şi să nu fac?“,nu „care este ansamblul comportamentelor bune?“. Răspunsul pe care îl dăeste susţinut nu doar de o pluralitate de teorii morale, ci şi de o pluralitatede argumente din filozofia socială (preocuparea cu aspectele fundamentaleale comportamentului social) şi din ştiinţele sociale (preocupări cu regu -larităţile interacţiunii sociale). Aceste argumente sunt rodul preocupării curealizarea ordinii sociale şi a cooperării.

Răspunsul libertarian la întrebarea filozofiei politice este că numai iniţie -rea coerciţiei fizice, ameninţarea cu iniţierea coerciţiei fizice, furtul şi eventualfrauda ar trebui pedepsite prin lege. Numai ele sunt acte „ilegitime“. Încuvintele lui Leonard Read, orice este paşnic trebuie tolerat de lege. Refuzulde a contribui efectiv la sănătatea, educaţia, protecţia altora poate fi imoral,dar nu ar trebui pedepsit prin lege. Calomnia, activităţile consensuale precumprostituţia sau vânzarea de droguri sunt şi ele acte legitime. Actele legitime,dar reprobabile moral rămân să fie descurajate numai prin mecanisme alesocietăţii civile care nu recurg la coerciţia fizică, precum excluziunea dinreţele sociale şi economice şi blocarea de către proprietari a accesului per -soanelor prost-reputate pe proprietăţi private. Ceea ce este ilegitim pentruindivid este şi pentru un grup de indivizi, deci şi pentru stat, cu posibila excepţiea taxei pentru furnizarea serviciilor de garantare a proprietăţii private şi liber -tăţii contractelor. În general, taxele şi impozitele împotriva consimţământuluiindividual constituie extorcare şi sunt ilegitime. Reglementările activităţiiindivizilor impuse împotriva consimţământului individual constituie încăl -cări ale libertăţii de a relaţiona paşnic şi sunt ilegitime.

În limbajul filozofiei politice şi filozofiei dreptului, libertarienii consi -deră că actele care ar trebui pedepsite prin lege sunt numai cele care încalcădrepturi „negative“. Drepturile în general constituie pretenţii de la alţii, acăror realizare prin forţa legii este moralmente justificată. Drepturile pozitivesunt pretenţii la acţiune concretă din partea altora, iar drepturile negativesunt pretenţii la non-acţiuni din partea altora, adică la abţinerea de la anumiteacţiuni. După libertarieni, drepturile fundamentale ale indivizilor sunt negative,


drepturi de a nu fi trataţi în anumite moduri; sau, ceea ce este extensiv acelaşilucru, obligaţiile, regulile sau constrângerile fundamentale sunt de a nu-itrata pe ceilalţi în anumite moduri.

Urmând clasificarea lui Locke, acestea sunt în număr de patru: dreptulde a nu fi privat de viaţă (echivalent cu datoria celorlalţi de a se abţine dela crimă), sănătate (datoria celorlalţi de a nu răni), libertate (datoria celorlalţi,inclusiv a statului de a nu recurge la arest ilegitim sau răpire) şi proprietate(datoria altora de a nu recurge la furt sau fraudă).

Libertarienii nu sunt ostili ideii de obligaţii pozitive ca atare. Instituţiacontractelor obligă părţile la acte pozitive specifice. Prin contract, părţiledobândesc voluntar şi în cunoştinţă de cauză obligaţii pozitive corelate cudrepturi pozitive. Doctrina libertariană respinge, în general, însă, ideea dedrepturi pozitive fundamentale, adică drepturi administrabile prin forţa legiiîn absenţa unui contract sau consimţământ prelabil. Acestea sunt permisenumai în cazuri excepţionale, precum situaţiile-limită de viaţă sau cele careordonează relaţii speciale precum pe cea dintre părinţi şi copii. Ar fi incoerentca obligaţiile de a contribui prin acţiuni concrete la viaţa, sănătatea, libertatea(spre exemplu a-i ajuta să se elibereze de constrângeri din partea unor guver -năminte ilegitime), sau proprietatea altora să reflecte „drepturi“, pentru căa admite drepturi pozitive fundamentale înseamnă a ştirbi drepturi negative.De pildă, administrarea prin forţa legii a unui drept pozitiv la proprietatear fi corelată cu ştirbirea dreptului negativ la proprietate al altuia. Kant exprimăaceeaşi concepţie conform căreia numai drepturile negative sunt funda -mentale, susţinând că indivizii ar trebui lăsaţi să decidă când şi în ce măsurăîşi împlinesc „datoriile imperfecte“ precum datoria carităţii.

Din punct de vedere economic, ordinea libertariană garantează prin legepentru toţi un nivel maxim egal de libertate de a vinde şi cumpăra. Legeava garanta o libertate maximă egală a contractelor, a întreprinderii privateşi schimburilor (laissez-faire), atâta vreme cât acestea nu încalcă drepturileunor terţe părţi. Toate bunurile şi serviciile furnizate astăzi de stat, producţiade sănătate, educaţie, diferitele asigurări sociale, serviciile de infrastructură,producţia de monedă, şi pe cât posibil şi producţia legii, arbitrajul legal şiadministrarea serviciilor de protecţie pot şi trebuie să fie furnizate de piaţaliberă şi de asociaţii voluntare. În locul monopolului politic asupra decizieicondiţiilor în care se furnizează bunurile şi serviciile private şi publice, şi înlocul variatelor bariere la intrarea şi ieşirea din pieţe, libertarienii propun olibertate maximă egală a întreprinderii şi a contractelor. Rolul statului sau alasociaţiilor politice în general este cel mult de garant de ultimă instanţă al con -tractelor. Ordinea libertariană poate fi descrisă drept capitalism, cu men ţiunea

LIBERTARIANISMUL 99

că este vorba de un capitalism al maximei libere concurenţe în toate sectoarele,nu un capitalism corporatist, în care anumite firme bene ficiază de anumiteforme de parteneriat preferenţial cu puterea politică. Trebuie însă precizat căordinea economică libertariană descrie o ordine a pieţei libere şi a proprietăţiiprivate, indiferent dacă indivizii aleg sau nu să acumuleze capital.

Din punct de vedere social, ordinea libertariană garantează prin lege unnivel maxim al libertăţilor civile pentru toţi. Activităţile fără victimă precumprostituţia sau comerţul cu droguri nu sunt criminalizate. Statul trebuie săse abţină de la a descuraja sau susţine anumite moduri de viaţă mai degrabădecât altele atâta vreme cât nu încalcă în mod identificabil drepturile altora.Rolul statului este doar de garant neutru al libertăţii de a trăi în mod tradiţionalsau excentric.

Din punct de vedere politic ordinea libertariană garantează prin lege o liber -tate maximă de asociere şi disociere. Indivizii sunt liberi prin lege să se asociezeîn grupuri şi să se disocieze de altele în vederea producţiei unor bunuri comune,colective sau publice. Secesiunea, la limită declaraţia individuală de inde pen -denţă, este considerată legitimă. Ceea ce înseamnă că împiedicarea cuiva dea ieşi dintr-o asociere politică atâta vreme cât ieşirea nu încalcă un contract prea -labil voluntar şi explicit este considerată agresiune sau încălcare a drepturilor.

Aceste perspective recomandă libertarianismul ca o doctrină a libertăţiiindividuale maximale şi a autonomiei personale maximale. Este adevăratcă libertarianismul le interzice indivizilor anumite activităţi pe care demo -craţia le permite, de exemplu participarea în grupuri de decizie politică cuefect legislativ în urma cărora unii sunt constrânşi să contribuie la bunăstareaaltora. Însă, pentru că efectul acestor permisiuni ar însemna o creştere a gra -dului total de constrângere pe care toţi l-ar avea de suportat în urma deciziilorpolitice respective, aceste permisiuni nu cresc nivelul de libertate. El poatefi numit şi doctrina autonomiei personale maximale, întrucât persoana deţinedreptul de decizie cu privire la cea mai mare mulţime de lucruri care o privescîn primul rând pe ea însăşi. Într-o ordine libertariană, persoana îşi dă normeleîn ultimă instanţă, nu statul, colectivul sau grupul.

Anarho-capitalism şi libertarianism; anarho-socialism şi libertarianism de stânga

Chiar dacă cei mai mulţi anarho-capitalişti sunt libertarieni, iar soluţiileinstituţionale anarho-capitaliste au drept miză protejarea drepturilor indivi -duale aşa cum le văd libertarienii, libertarianismul şi anarho-capitalismul


descriu categorii instituţionale diferite. Libertarianismul desemnează o ordinea libertăţii tuturor contractelor şi activităţilor care nu conduc la coerciţiafizică a altora. Libertarianismul este o concepţie despre legitimitate sau celpuţin un set particular de preferinţe cu privire la drepturi. În schimb, anarho-capitalismul desemnează o ordine a libertăţii contractului legal şi de protecţiecare permite alocarea drepturilor conform preferinţelor individuale, măsu -rate de disponibilitatea de a plăti pentru ele. Preferinţele legale ale indivizilorar putea de exemplu include protecţia legală de proximitatea drogurilor. Dacădisponibilitatea însumată a consumatorilor şi producătorilor de droguri dea cumpăra protecţia legală a acestei linii de comerţ ar fi mai mică decâtdisponibilitatea însumată a conservatorilor de a plăti pentru un cod care săo criminalizeze, anarho-capitalistul dedicat valorii eficienţei va fi mulţumitcu acest rezultat. Trebuie spus însă că astăzi drogurile şi prostituţia suntcriminalizate pentru că mecanismele deciziei colective reuşesc să agregeprefe rinţele într-un mod distorsionat. Ele favorizează grupurile de interesepoziţionate astfel încât să profite din actuala stare de lucruri. Este în interesulşefului poliţiei să aibă în subordine mai multe sarcini şi deci să primeascămai multe resurse de la buget şi este de asemenea în interesul lui să deţinăinformaţii privilegiate asupra canalelor comerciale ale pieţei negre şi să poatăîmpărţi cu autorităţile politice avantajele rezultate de aici. Prin eliminareamonopolului asupra legii şi ordinii, anarho-capitalismul ar elimina distor -siunile, tratând imparţial două grupuri de preferinţe la fel de dispersate.

O distincţie mult mai simplă este cea dintre anarho-capitalism (anarho-indi -vidualism, anarhism de piaţă), anarhismul utopic şi anarhismul revoluţionar,care sunt de tip socialist. Anarhismul utopic, în descendenţa lui WilliamGodwin şi Josiah Warren, este ghidat de o aversiune faţă de proprietateaprivată şi inegalitatea economică şi propune o lume dominată de altruism,comunitarism şi abundenţă a resurselor ignorând rezultatele ştiinţelor socio-umane. Anarhismul revoluţionar, în tradiţia lui Mikhail Bakunin, este ghidatşi el de aceeaşi dublă aversiune şi recomandă folosirea mijloacelor violentepentru a distruge statul, după ei un garant al proprietăţii private, exploatăriişi inegalităţii. Aceste forme de anarhism resping esenţa doctrinară a anarho-capitalismului şi nu îi împărtăşesc metodologia (Boettke 2005).

Şi libertarianismul de stânga, în ciuda numelui, neagă esenţa doctrinarăa libertarianismului. Libertarianismul de stânga favorizează deciziile colec -tiviste în administrarea resurselor naturale, respinge instituţia moştenirii, vedecontractele libere de muncă drept exploatare şi se poziţionează antiglobalist.Din punct de vedere metodologic, opţiunea libertarianismului de stânga pentru

LIBERTARIANISMUL 101

teoria valorii-muncă în locul unei teorii subiectiviste a valorii îl deco necteazăde ştiinţa economică contemporană.

Ar fi totuşi pripit ca libertarianismul să fie considerat „de dreapta“, chiardacă există presiuni semantice din partea doctrinei care se descrie drept liber -tarianism de stânga. Libertarianismul scapă distincţiei stânga-dreapta pentruca ambele conţin o doză de etatism. După libertarieni, nici descrierea bidi -mensională obişnuită a opţiunilor politice (Lilie şi Maddox 1981) nu areun fundament teoretic adecvat. Conform acestei descrieri, dimensiunea liber -tăţii personale este diferită de cea a proprietăţii private: liberalii modernise descriu ca fiind mai degrabă în favoarea celei dintâi, conservatorii în favoa -rea celei de a doua, or, pentru libertarieni, separarea dintre libertatea personalăşi proprietatea privată nu are sens. Pentru ei, dimensiunea relevantă este alibertăţii individului care la un capăt îi are pe cei ce se pronunţă în favoareaalegerii individuale, iar la celălalt pe cei în favoarea controlului statului şi,implicit, împotriva alegerii individuale (Lester 1996). Totuşi, deşi aceastăaxă nu se suprapune cu axa obişnuită stânga-dreapta, putem vedea că atâtîn Europa, cât şi în Statele Unite, libertarianismul inspiră mai degrabă forţelepolitice coalizate sub umbrela dreptei.

Critici

O primă categorie de critici la adresa libertarianismului sunt cele deindeterminare. Ce fel de politică externă dictează principiile libertariene?Nu este clar. Pe de o parte, o politică externă neintervenţionistă a unei socie -tăţi libertariene pare riscantă: uneori atacurile preventive sunt raţionale. Daratacurile preventive sunt blocate de principiul nonagresiunii. O politicăintervenţionistă a alianţelor cu elitele politice din alte state obişnuite (eliteconsiderate ele însele drept agresoare ale cetăţenilor lor) înseamnă com -plicitate la agresiune. Cum pot libertarienii rezolva situaţiile în care numaio conscripţie obligatorie la scară largă ar fi capabilă să oprească o invaziecare altfel ar distruge civilizaţia? O doctrină centrată pe valoarea absolutăa proprietăţii nu are încă un răspuns coerent la problema drepturilor de pro -prietate intelectuală. Extinderea principiilor proprietăţii private întâlneşteo problemă chiar din perspectiva valorilor libertariene: difuzarea liberă a multorproduse intelectuale pare să crească gradul de cooperare şi de inovare. Înabsenţa unei reglementări a statului, cine decide în ultimă instanţă chestiunicare îl privesc direct pe copil? De pildă, cine decide de la ce vârsta ar putea


copiii să muncească pentru un venit propriu? Include proprietatea asuprapropriului corp şi dreptul de a-mi vinde organe pe o piaţă liberă? Include liber -tatea mea de decizie şi libertatea de a mă vinde că sclav? Răspunsurile vortrebui să echilibreze două neajunsuri: pe de o parte, arbitrarul în raport cuprincipiile, şi pe de alta caracterul neintuitiv din perspectiva moralei comune.

Indeterminarea pluteşte şi asupra modalităţilor de a pune în practică idea -lul libertarian. Presupunând că am ajuns la un acord în privinţa scopului final,dacă o reformă atât de radicală are loc subit, riscăm instabilitate. Nu trebuieuitat că acum funcţionează un sistem pay as you go al pensiilor admi nistratepublic, prin care forţa activă plăteşte direct pensiile persoanelor pensionate.Şi absorbţia altor categorii acum va avea loc neplăcut de lent. Dacă schimbareava avea loc în gradual, care este algoritmul de privatizare şi dereglementare?Privatizarea unui sector ar putea avea consecinţele dorite doar dacă altesectoare conexe sunt funcţionale în prealabil. Dacă nu putem prevedea con -secinţele neintenţionate, riscăm instabilitate cel puţin pe termen scurt.

O altă categorie de obiecţii priveşte limitele economice ale regimurilorde proprietate privată. O doctrină centrată pe valoarea proprietăţii privatepare să se lovească de caracteristicile speciale ale resurselor naturale precumaerul sau apa oceanelor. Şi aerul poluat se mişcă necontrolat, la fel cum şibancurile de peşti se mişcă necontrolat. Pot fi parcelate resursele naturale?Există modalităţi de privatizare care să ţină seama de aceste dificultăţi? Încazul în care nu există, pot fi compatibilizate principiile libertariene cu anu -mite regimuri ale proprietăţii în comun asupra resurselor marine? Dacă da,în cazul apei, este regimul accesului deschis mai eficient decât proprietateade stat?

Un alt grup de critici se adresează fundamentelor din filozofia moralăale filozofiei politice libertariene. Sunt aceste fundamente morale ultimesuficient de solide? Pe de o parte, conceptul de drept natural pare învăluitîn mister. În ştiinţă, natural se referă mai degrabă la regularităţi care se mani -festă uniform peste tot. Ce este atât de natural la dreptul natural, la dreptulabsolut de proprietate privată şi contract când vedem că în atâtea societăţiacestea nu sunt tocmai regularităţi? Pe de altă parte, utilitarismul pare săpermită situaţii în care libertatea şi proprietatea, poate chiar viaţa altora, potfi folosite numai că mijloc pentru utilitatea generală. Este oare o formularetare a doctrinei incoerentă? Are oare agresorul încă nedovedit dreptul la oprocedură legală rezonabilă de judecată înainte de a fi pedepsit? Dacă da,nu este acest drept în conflict cu dreptul victimei de a-şi pedepsi agresorulfără alte obligaţii faţă de societate?


Din perspectiva filozofiei sociale, există suspiciunea că o ordine glo balizatăîn care domină exclusiv regulile de piaţă duce la atomizarea indivi zilor,ruperea legăturilor familiei şi comunităţii care au asigurat în mod tradiţionaleducaţia şi transferul de cultură necesar civilizaţiei. Fragmentarea societăţiiar putea duce la disoluţia civilizaţiei şi la izolarea autistă a individului, setem atât comunitariştii de la stânga, cât şi dreapta conservatoare. De ase -menea, culturile locale şi civilizaţia occidentală aşa cum o cunoaştem arlua sfârşit odată cu liberalizarea completă a politicilor imigraţioniste. Dinperspectivă conservatoare, avocaţii legalizării comerţului cu sex şi droguri,în numele responsabilităţii individuale, dau degrabă dovadă de nepăsare şilipsă de responsabilitate morală faţă de fragilitatea unor vieţi.

Alte obiecţii ţintesc limitele morale ale libertarianismului testându-l, depildă, împotriva intuiţiilor morale comune. Nu este necesar să fii egalitaristpentru a pune în mod onest întrebarea dacă într-o lume fără redistribuţieforţată, mecanismele voluntare ale societăţii civile vor fi suficiente pentrua asigura un nivel minimal al nivelului de trai sau măcar subzistenţa celorincapabili să participe la schimb. Şi presupunând în mod optimist că vorfi, oare cei asistaţi nu vor primi şi stigmatul umilinţei? Problema se poatepune la un nivel mai adânc: într-o lume în care nimeni nu este forţat prinlege să plătească servicii altora, ce se va întampla cu cei nevinovaţi şi lipsiţide mij loace efective de apărare şi asigurare a propriei proprietăţi împotrivaagresorilor? Întrebările sunt învăluite de suspiciune, mai ales că individualismnormativ profesat de libertarieni este vecin cu egoismul.

Mai departe, din perspectiva psihologistă sau metateoretică, nu cumvaprincipala utilitate practică a susţinerii unei doctrine antiredistribuţionisteeste să servească dorinţa celor bogaţi, chiar şi indiferent de modul în cares-au îmbogăţit, de a-şi menţine sau întări poziţia avantajoasă? Nu cumvainsistenţa pe capitalism, chiar dacă în teorie este vorba de capitalism concu -renţial şi dereglementare, lucrează în fapt la menţinerea statu-quoului unuicapitalism de tip corporatist, în care autorităţile statului privilegiază marileafaceri în dauna concurenţei şi consumatorului?

Libertarienii susţin o teorie a exploatării, în care organizaţia statului men -ţine în servitute societatea civilă. Dar acest model nu pare conform cu realitatea.Dacă privim democraţiile de astăzi, opiniile dominante din societatea civilăsunt etatiste. Cum pot explica libertarienii această situaţie, în care socie -tatea civilă presupusă a fi o lamentabilă victimă ce nu pare să se revolte,deşi libertatea de exprimare şi demonstraţiile paşnice sunt permise?


Libertarianismul astăzi

Direcţii de răspuns la întrebări se găsesc în activitatea unei pluralităţilargi de autori de orientare sau inspiraţie libertariană. David Friedman şi Her -nando de Soto sunt doar două exemple dintr-o listă lungă. Amintim numaicâteva nume şi teme de cercetare. Randy Barnett argumentează în favoareaunei ordini constituţionale policentrice de tip anarho-capitalist, John Hasnasformulează posibilitatea unui stat „mai mic decât minimal“ care lasă pieţeiinclusiv producţia de lege şi ordine, dar îi permite subvenţia prin vouchereoferite consumatorilor; Jan Narveson critică etica redistribuţiei, David Schmidtzcombină analiza economică şi filozofia morală, Roderick Long angajeazăpraxeologia în favoarea unui anarhism de piaţă; Tyler Cowen arată de cecultura, inclusiv cultura înaltă, înfloreşte în condiţii de libertate, iar subvenţiileo slăbesc. Nume precum Wendy McElroy, Ralph Raico, Ronald Hamowy,David Boaz, Tom G. Palmer, Lew Rockwell, Leland Yeager reprezintă înacelaşi timp figuri academice, cât şi de think tank. Centre de cercetare liber -tariene s-au format la Universitatea George Mason, Institutul Cato, InstitutulMises din Auburn, Alabama. Începând cu întâlnirea din 1947 de la MontPelerin, libertarianismul oferă cea mai solidă ilustrare de mişcare intelectualăşi civică. Fundaţia Atlas din Washington D.C. este o organizaţie-umbrelă saurouter principal al unei reţele de sute de think tank-uri libertariene de pe glob.

Publicaţii libertariene includ The Journal of Libertarian Studies, Reason,Liberty, LewRockwell, The Orange County Register, The Freeman, mailinglist-ul The Liberator Online, toate în Statele Unite, Spiked, publicat în MareaBritanie, Western Standard, publicat în Canada, Next Magazine, publicatîn Hong Kong şi Taiwan.

În Statele Unite, Partidul Libertarian este al treilea ca mărime. El func -ţionează după o platformă care susţine scăderea taxelor şi dereglementareaactivităţii economice, dereglementarea comerţului exterior, liberalizareapoli ticii de imigrare şi decriminalizarea prostituţiei şi consumului de droguri.Cei 14% dintre votanţii cu convingeri libertariene (Kirby şi Boaz 2006) suntîmpărţiţi cu Partidele Republican şi Democrat, care fiecare agregă în interiorfacţiuni libertariene.

Trebuie spus că, în ciuda faptului că mişcarea intelectuală libertarianăa cunoscut o dezvoltare constantă, teoria alegerii publice este un programde cercetare în ascensiune, perspectiva economică asupra comportamentuluiuman şi perspectiva evoluţionistă deja schimbă forma ştiinţelor socio-umane,puterea statului a crescut constant în defavoarea libertăţii şi proprietăţii indi -vizilor în Statele Unite. Barry Goldwater, candidatul conservator liber tarian


(nu doar un susţinător al libertăţii economice, ci şi al drepturilor homo sexua -lilor şi un critic al dreptei religioase), deşi a pierdut în 1964 cursa prezidenţialăamericană, i-a deschis drumul lui Ronald Reagan. O a doua reve nire faimoasăla ideile pro-piaţă este produsa de Margaret Thatcher în Marea Britanie.Trebuie spus însă că nici Ronald Reagan, nici Margaret Thatcher nu au reuşitdecât să frâneze temporar creşterea statului. Pe continentul nostru existăcâteva exemple de personalităţi politice cunoscute pentru convinge rile lorlibertariene puse în practică, precum preşedintele Republicii Cehe VaclavKlaus şi prim-ministrul georgian Kakha Bendukidze, dar este clar că eleconstituie excepţii. Astăzi, nici Statele Unite, nici Europa nu valorifică ideilelibertariene.

Referinţe

Axelrod, Robert. 1984. The Evolution of Cooperation. New York: Basic Books Inc.Bastiat, Frederic. 2011a. La Loi. Accesat 23 aprilie 2011. http://fr.wikisource.org/

wiki/La_Loi_%28Fr%C3%A9d%C3%A9ric_Bastiat%29. Bastiat, Frederic. 2011b. Ce qu’on voit et ce qu’on ne voit pas. Accesat 8 februarie 2011.

http://fr.wikisource.org/wiki/Ce_qu%E2%80%99on_voit_et_ce_qu%E2%80%99on_ne_voit_pas/Texte_complet.

Block, Walter. 2003. „The Non-Aggression Axiom of Libertarianism“. LewRockwell.Accesat 25 ianuarie 2011. http://www.lewrockwell.com/block/block26.html

Boétie, Étienne de la. 2011. Discours de la servitude volontaire. Accesat 25 ianuarie2011. http://fr.wikisource.org/wiki/Discours_de_la_servitude_volontaire

Boettke, Peter. 2005. „Anarchism as a Progressive Research Program in Political Economy“.În Anarchy, State and Public Choice (ed. Edward Stringham). Northampton: EdwardElgar Publishing Co.

Böhm-Bawerk, Eugen von. 1890. Capital and Interest. Traducere de William Smart.London: Macmillan. http://mises.org/books/capitalandinterest.pdf.

Buchanan, James şi Tullock, Gordon. 1995. Calculul consensului. Traducere de PaulFudulu. Bucureşti: Expert.

Dicey, Albert Venn. 1982. Introduction to the Study of the Law of the Constitution(ed. Roger E. Michener). Indianapolis: Liberty Fund. Accesat la 1 martie 2011.http://oll.libertyfund.org/index.php?option=com_staticxt&staticfile=show.php%3Ftit e=1714&layout=html.

Friedman, David. 1973. The Machinery of Freedom: Guide to a Radical Capitalism.La Salle: Open Court Publishing Company.

Friedman, David. 1996. „Anarchy and Efficient Law“. Accesat la 2 martie 2011.http://www.daviddfriedman.com/Academic/Anarchy_and_Eff_Law/Anarchy_and_Eff_Law.html

Friedman, Milton. 1962. Capitalism and freedom. Chicago: The University of ChicagoPress.

Hayek, Friedrich A. 1997. Drumul către servitute. Traducere de Eugen B. Marian.Bucureşti: Humanitas.


Hayek, Friedrich. 1945. „The Use of Knowledge in Society“. În The American EconomicReview, Vol. XXXV, No. 4.

Hayek, Friedrich. 1973. Law, Legislation and Liberty, Vol. 1 Rules and Order. Chicago:University of Chicago Press.

Hume, David. 1978. A Treatise of Human Nature, 2nd ed. Oxford: Clarendon Press. Jefferson, Thomas. 2011. „United States Declaration of Independence“. Accesat la 5 martie

2011. http://en.wikisource.org/wiki/United_States_Declaration_of_IndependenceJouvenel, Bertrand de. 1998. „Redistributing Power.“ În The Libertarian Reader

(ed. David Boaz). 286–292. New York: The Free Press. Kirby, David şi Boaz, David. 2006. „The Libertarian Vote“. În Policy Analysis, 580.

Accesat la 25 martie 2011. http://www.cato.org/pubs/pas/pa580.pdfKirzner, Israel. 1976. The Economic Point of View. California: Institute for Human

Studies.Leoni, Bruno. 1991. Freedom and the Law. Indianapolis: Liberty Press.Lester, J.C. 1996. „The Political Compass (and Why Libertarianism is Not Right-Wing)“.

Journal of Social Philosophy 27(2):176–186.Lilie, Stuart A. şi Maddox, William S. 1981. „An Alternative Analysis of Mass Belief

Systems: Liberal, Conservative, Populist, and Libertarian“. În Cato Institute PolicyAnalysis no. 3. August 24.

Locke, John. 1999. Al doilea tratat despre cârmuire. Traducere de Silviu Culea. Bucureşti:Nemira

Madison, James. 2011. „The Federalist 10“. În The Libertarian Reader (ed. David Boaz),13–20. New York: The Free Press.

Menger, Carl. 2007. Principles of Economics. Traducere de James Dingwall şi BertHoselitz. Auburn, Alabama: Ludwig von Mises Institute. http://mises.org/Books/Mengerprinciples.pdf.

Mill, John Stuart. 2011. On Liberty. Accesat 2 aprilie 2011. http://en.wikisource.org/wiki/On_Liberty

Milton, John. 2006. Areopagitica. Project Gutenberg. Accesat 3 aprilie 2011. http://www.gutenberg.org/dirs/6/0/608/608.txt

Mises, Ludwig. 1996. Human Action. San Francisco: Fox & Wilkes.Molinari, Gustave de. 2011. De la production de la sécurité. Accesat 27 aprilie 2011.

http://fr.wikisource.org/wiki/De_la_production_de_la_s%C3%A9curit%C3%A9North, Douglas, Wallis, J.Joseph, Weingast, Barry. 2009. Violence and Social Order,

Cambridge University Press.Nozick, Robert. 1999. Anarchy, State and Utopia. Oxford and Cambridge: Blackwell.Olson, Mancur. 2002. The Logic of Collective Action. Cambridge and London: Harvard

University Press.Oppenheimer, Franz. 1997. The State. Traducere de John Gitterman. San Francisco:

Fox & WilkesOverton, Richard. „An Arrow Against All Tyrants“. În The Libertarian Reader (ed. David

Boaz), 121–123. New York: The Free Press.Palmer, Tom G. 2005. Heroism and the Struggle for Liberty. Accesat la 12 aprilie 2011

http://tomgpalmer.com/wp-content/uploads/papers/heroism_and_the_struggle_for_liberty_lecture_revised_2.pdf

Palmer, Tom G. 2009. Realizing Freedom. Washington D.C.: Cato Institute.Paterson, Isabel. 1943. The God of the Machine. New York: G.P. Putnam’s Sons.



Popper, Karl. 1993. Societatea deschisă şi duşmanii ei. Vol. 1. Traducere de D. Sto -ianovici. Bucureşti: Humanitas.

Ricardo, David. 1999. On the Principles of Political Economy and Taxation. LibertyFund. http://www.econlib.org/library/Ricardo/ricP.html.

Rothbard, Murray. 1998. The Ethics of Liberty. New York and London: New YorkUniversity Press. http://mises.org/rothbard/ethics.pdf.

Rothbard, Murray. 2002. For a New Liberty. New York: Collier Books, MacmillanPublishing Co. http://mises.org/rothbard/foranewlb.pdf.

Say, Jean Baptiste. 2011. Catéchisme d’économie politique. Accesat la 3 mai 2011.http://fr.wikisource.org/wiki/Cat%C3%A9chisme_d%E2%80%99%C3%A9conomie_politique.

Schmidtz, David şi Brennan, Jason. 2010. A Brief History of Liberty. Chichester: WileyBlackwell.

Schumpeter, Joseph. 1934. „Entrepreneurship as Innovation“. În Entrepreneurship –The Social View (ed. Swedberg Richard). Oxford University Press.

Simmons, John. 1976. „Tacit Consent and Political Obligation“. În Philosophy and PublicAffairs 5 (3): 274–291.

Smith, Adam. 1759. The Theory of Moral Sentiments. Accesat la 14 aprilie 2011.http://en.wikisource.org/wiki/The_Theory_of_Moral_Sentiments

Smith, Adam. 1776. An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations.Accesat 12 aprilie 2011. http://en.wikisource.org/wiki/The_Wealth_of_Nations

Soto, Hernando de. 2000. The Mystery of Capital. New York: Basic Books.Spooner, Lysander. 1998. „The Constitution of No Authority.“ În The Libertarian Reader

(ed. David Boaz), 154–161. New York: The Free Press. Tannehill, Morris şi Linda. 1984. The Market for Liberty. New York: Libertarian Review

Foundation.Wallis, John şi North, Douglas. 2010. „Defining the State.“ Mercatus Center, George

Mason University. http://mercatus.org/sites/default/files/publication/WP1026_Defining%20the%20State.pdf.

OBIECTIVISMUL LUI AYN RAND1

Sorin Manică

Curentul de gândire obiectivist a apărut după ce principalul său repre zentant,Ayn Rand, născută la 2 februarie 1905 cu numele de Alisa Zinov’yevnaRosenbaum (Алиса Зиновьевна Розенбаум), a publicat primele texte deliteratură la sfârşitul anilor ’30. Principalele teme ale obiectivismului se întindpe mai multe zone de interes teoretic şi filozofic, de la metafizică şiepistemologie, până la etică, psihologie şi economie politică.

În metafizică, obiectiviştii stipulează că oamenii trăiesc într-o realitateobiectivă, independentă de orice percepţie sau opinie subiectivă, şi că oameniiar trebui să îşi conducă destinele folosindu-se de imperativul interesuluiegoist, un principiu care organizează relaţiile interumane. În epistemologie,adepţii curentului aşază raţiunea în centrul abilităţilor şi capacităţilor inte -lectuale umane şi consideră că realitatea obiectivă poate fi cunoscută numaiprin intermediul raţiunii, acea facultate a omului de a interpreta informaţiilepercepute prin simţuri. Din aceste considerente, Rand va respinge din sis -temul său etic, sub acuzaţii de subiectivism, orice manifestare religioasă,mistică sau de provenienţă afectivă. Credinţele religioase au origini colec -tiviste, iar subiecţii umani trebuie să respecte ideea de demnitate a proprieipersoane şi să îşi urmeze interesul individual.

Prin apărarea şi promovarea cerinţelor egoiste ale indivizilor, Ayn Randva fundamenta ideea că numai dacă fiecare persoană îşi urmăreşte propriilecauze se poate construi o ordine socială a proprietăţii private şi se pot punebazele unei societăţi morale. Capitalismul de tip laissez-faire, va argumentaRand, este singurul sistem moral de organizare socială care respectă drepturileşi libertăţile indivizilor. Menirea statului în acest context este aceea de aproteja aceste drepturi şi libertăţi în faţa celor care recurg la forme de agre -siune împotriva cetăţenilor.

În filozofia lui Rand şi a adepţilor obiectivismului, omul are dreptul moralde a încerca să îşi atingă propriile scopuri şi de a fi fericit urmându-şi interesul

1. Îi mulţumesc domnului Emil Duhnea pentru comentariile şi sugestiile deosebitde utile în redactarea acestui capitol.

egoist determinat în mod raţional. Numele dat curentului obiectivist provinedin ideea că valorile şi cunoaşterea umană sunt obiective, că ele nu sunt creaţiisubiective, ci sunt determinate de însăşi natura realităţii înconjurătoare, ce artrebui înţeleasă numai raţional de către indivizi. O ordine socială emer gentădintr-o societate astfel proiectată este opusă oricarei forme de socialism, comu -nism sau fascism şi promovează, cred obiectiviştii, limitarea atribuţiilor statuluiîn societate şi a intervenţiei autorităţilor în viaţa particulară a indivizilor.

Contextul intelectual în care scrie Rand

Întreg mănunchiul de teorii pe care ajung să le susţină obiectiviştii şiîntreaga istorie a curentului obiectivist îşi au originea în activitatea pro -fesională a lui Ayn Rand. Pasionată din tinereţe de film şi literatură, dupăîncheierea studiilor la Universitatea din Petrograd în 1924, autoarea de originerusă va reuşi să emigreze din Rusia bolşevică în Statele Unite ale Americii.După 1935, Ayn Rand va începe o carieră de scenarist la Hollywood, pentruca în perioada următoare să se dedice scrisului şi să publice literatura ceavea să îi netezească drumul către teoriile obiectiviste. Printre acestea senumără We the Living (1936) – o poveste autobiografică despre viaţa coti -diană din Rusia post-revoluţionară, Anthem (1938) – o distopie care creioneazăo lume în care individualitatea persoanelor nu există – şi The Fountainhead(1943) – un roman ce pune în evidenţă, într-o formă extinsă, conflictele dintreaspiraţiile particulare ale indivizilor şi societăţile colectiviste în care aceş -tia trăiesc.

La începutul anilor ’50, Ayn Rand se mută la New York şi, împreună cuNathaniel Branden, Barbara Branden, Leonard Peikoff şi Alan Greenspan –viitorul guvernator al băncii naţionale americane, formează un centru decercetare de orientare obiectivistă. „Colectivul“, aşa cum în mod ironic afost numit cercul susţinătorilor filozofiei lui Ayn Rand, va edita revisteprecum The Objectivist sau The Objectivist Newsletter şi va contribui la edi -tarea textelor lui Rand. Primul dintre acestea este romanul Atlas Shrugged,dezbătut în cadrul întâlnirilor „colectiviştilor“ şi publicat cu succes imediatla public în 1957.

Printre membrii importanţi ai mişcării obiectiviste reunite în jurul luiAyn Rand se numără şi Nathaniel Branden, psihoterapeut preocupat îndeosebide conceptul de „respect de sine“, central în etica lui Rand. La un an de lapublicarea romanului Atlas Shrugged ia fiinţă Institutul Nathaniel Branden,cu scopul de a promova filozofia şi teoriile scriitoarei de origine rusă. Branden


se distinge prin publicarea de articole în revistele cercului obiectivist, texte reuniteîn lucrarea Capitalism, the Unknown Ideal, o colecţie de articole la care aucontribuit în primul rând Ayn Rand, Leonard Peikoff şi Alan Greenspan.

Prima lucrare publicată de Leonard Peikoff, The Ominous Parallels (1982),este o încercare de a explica emergenţa celui de-al Treilea Reich germandin perspectivă obiectivistă şi conţine în acelaşi timp un avertisment privindposibilitatea ca Statele Unite ale Americii să alunece, atât ideologic, cât şipractic – sub aspectul politicilor publice – către totalitarism. Peikoff fondeazăîn 1985 Institutul Ayn Rand, iar câţiva ani mai târziu publică Objectivism –The Philosophy of Ayn Rand, o sinteză a filozofiei obiectiviste randiene.

Alan Greenspan este probabil cel mai cunoscut dintre contributorii la cărţilelui Rand. Deşi iniţial se considera un pozitivist logic, fostul guvernator al bănciinaţionale americane a fost convertit la filozofia lui Rand de către Branden.Legăturile lui Greenspan cu cercul obiectiviştilor s-au concretizat prin publi -carea mai multor articole în volumul Capitalism, the Unknown Ideal.

Fie că a fost vorba de rezultate teoretice, fie că au avut loc progrese maidegrabă de ordin practic, adepţii obiectivismului au adus contribuţii la pro -movarea ideilor tipice dreptei: ingerinţa statului în viaţa privată a indivizilortrebuie diminuată, iar ordinea socială se realizează prin acordarea unui rolsporit economiei de piaţă în defavoarea politicilor publice guvernamentale,până la eliminarea completă a intervenţiei statului în economie. Preocuparealui Nathaniel Branden de a promova curentul obiectivist prin institutul cei-a purtat numele a avut un rol important aici. De asemenea, încercările luiPeikoff de a formaliza o serie de teorii şi de a susţine inclusiv din punct devedere logic-formal nucleul afirmaţiilor lui Rand, precum şi eforturile salepentru teoretizarea unei epistemologii obiectiviste au fost de natură să-icâştige obiectivismului tot mai mulţi susţinători.

Lucrările principale ale obiectiviştilor

Ayn Rand îşi începe cariera de scriitoare mai întâi ca dramaturg, astfelcă prima sa lucrare artistică apreciată atât de public, cât şi de critică, TheNight of January 16th (1934), a fost publicată la vârsta de 29 de ani, la finalulcrizei economice din 1929–1933. Piesa s-a bucurat de succes pe Broadwaymai ales datorită caracterului său interactiv: juraţii sunt aleşi din rândul spec -tatorilor, iar finalul rămâne deschis până la decizia prin vot a juriului. Noapteade 16 ianuarie spune povestea unui speculator financiar care a câştigat milioanede dolari manipulând piaţa tranzacţiilor cu aur şi moare în circumstanţe

OBIECTIVISMUL LUI AYN RAND 111

suspecte. Una dintre judecăţile de ordin psihologic şi moral ce se vor evi -denţia cu ajutorul intrigii poliţiste este capacitatea individului de a avearespect de sine şi a se comporta moral chiar şi în societăţile în care com -portamentul neetic domină spaţiul interacţiunii sociale. De altfel, conceptulde respect de sine (self esteem) va juca un rol central în toată opera lui Rand,precum şi în dezvoltările ulterioare ale precursorilor săi.

Până să ajungă însă la un set de credinţe filozofice care să contureze cerculobiectivist, Rand va scrie literatură. We the Living (1936) este un romanautobiografic ce povesteşte viaţa unei familii mic-burgheze de industriaşiruşi obligate de autorităţile post-revoluţionare ale anilor ’20 să cedeze pro -prietăţile deţinute de drept în favoarea statului şi să ducă un stil de viaţăauster atât din punct de vedere financiar, cât şi din perspectiva drepturilorşi libertăţilor civile. Chiar dacă este o lucrare de ficţiune, şi nu una de memo -rialistică, romanul publicat în cele din urmă la editura Macmillan (1936)reprezintă, indirect, una dintre primele mărturii ale emigranţilor ruşi asuprasistemului coercitiv comunist. De altfel, experienţa tinereţii din Rusia colec -tivistă îi va marca pentru tot restul vieţii atitudinea faţă de sistemele totalitareşi îi va radicaliza tonul discursului non-ficţional.

Următorul său roman, Anthem (1938), este o distopie de tip orwellian acărei acţiune are loc într-un Ev Mediu din viitorul îndepărtat, unde omenirearegresează din punct de vedere tehnologic şi unde individualismul estesuprimat pentru a face loc unui colectivism ce acaparează toate aspectelevieţii sociale, politice şi economice. Personajul principal, Equality 7–2521,este un bărbat de 21 de ani care are un rol precis determinat în societateadin care face parte, dar care se îndepărtează de ordinea socială strictă ţinândun jurnal personal şi, în consecinţă, ilegal. În societatea lui Equality, folosireapersoanei I singural este interzisă, interacţiunea dintre oameni este atentnormată, iar toţi cetăţenii sunt supuşi unui control sever din partea auto -rităţilor2. Personajul lui Rand descoperă însă o lume subterană – un tunelde metrou – pe care o explorează în ciuda faptului că nu are acordul ofi -cialilor. Ca om de ştiinţă, Equality redescoperă electricitatea, – „putereacerului“, cum o va numi în repetate rânduri –, însă inovaţia sa este refuzatăde Consiliul Mondial, autoritatea supremă în stat, pe motiv că ameninţă sădistrugă echilibrul lumii. Consiliul spune că tot ceea ce este produs în mod


2. Controlul merge de fapt mult mai adânc de colectivismul guvernamental din 1984al lui Orwell, realizat prin eliminarea cuvintelor şi conceptelor din limba Newspeak.Aici conceptul de persoană pare să fi dispărut din conştiinţa oamenilor, şi, odată cuel, şi conceptul de identitate individuală. De altfel jurnalul este scris la persoana a II-aplural, „noi“.

individual, şi nu colectiv este suspect şi de asemenea că ceea ce înlesneştemunca oamenilor elimină sensul existenţei umane: oamenii trebuie să mun -cească unii pentru alţii. Equality îşi aşteaptă pedeapsa pentru a fi îndrăznitsă gândească singur şi a fi crezut că este mai inteligent sau într-un sens dea -supra celorlalţi, în ciuda faptului că el îşi concepe inovaţiile ca fiind în slujbafraţilor săi.

Pretenţia regimurilor colectiviste de a deţine o formulă universală de bună -stare derivată din planificarea centralizată a vieţii particulare a fiecărui individşi imperativul sacrificiului individual pentru bunăstarea comunităţii va fi otemă predilectă de analiză a autoarei.

Primul success literar de anvergură de care s-a bucurat Ayn Rand a fostprilejuit de publicarea romanului The Fountainhead (1943), ecranizat şaseani mai târziu sub comanda regizorală a lui King Vidor. Cartea a fost tradusăîn mai multe limbi şi vândută în peste cinci milioane de exemplare la aceavreme. Fountainhead spune povestea lui Howard Roark, un tânăr architectcare refuză orice formă de compromis pentru viziunea artistică în care crede,chiar dacă preţul pentru aceasta constă în marginalizarea sa profesională şisocială. Roark decide să părăsească şcoala pentru că nu subscria viziunilordepăşite pe care credea că aceasta le promovează şi se alătură lui Henry Came -ron, un arhitect nonconformist, cu care va colabora pentru realizarea unoropere impresionante ce nu primesc însă recunoaşterea comunităţii. HowardRoark preferă să îşi închidă biroul de arhitectură decât să renunţe la ideilesale şi este curând victima unui proces înscenat, cu scopul compromiterii saleprofesionale. De altfel, întreaga intrigă a romanului este construită în jurulîncercărilor personajului principal, Roark, de a răzbate într-un mediu socialcompromis moral şi de a-şi afirma valorile la care a subscris în ciuda pre -siunilor la care este supus. În cele din urmă Rand pledează pentru respectareacredinţelor personale, considerate obiective legitime.

Manifestul obiectivist avea să fie însă definitivat în romanul Atlas Shrugged(1957), a cărui acţiune se desfăşoară într-un univers american distopic şipriveşte o luptă împotriva exploatării intelectualilor şi a întreprinzătorilorde către societate şi elita conducătoare deopotrivă. În fapt, Rand pune înreflectorul demonstraţiei de natură literară o întrebare care se opune oricăreiformule de organizare marxistă a societăţii: ce s-ar întâmpla dacă aceştiaar intra în grevă? Experimentul imaginar nu cuprinde toţi intelectualii, pentrucă mulţi dintre ei rămân în tabăra colectiviştilor, ci mai degrabă între prin -zătorii şi cei mai talentaţi furnizorii de servicii. Decorul în care Rand îşi vadesfăşura argumentele îmbrăcate artistic îl reprezintă un stat american greude plasat în timp, într-o etapă de dezvoltare economică ce beneficiază de


ultimele invenţii tehnice şi industriale, dar sărăcită de drepturi şi libertăţi civile.Rand evită referirile la Uniunea Sovietică sau la Războiul Rece, iar despreMarea Britanie aflăm doar că a abolit monarhia, astfel încât trimiterile cătrelocalizările spaţio-temporale nu sunt repere istorico-sociale, ci pretexte pentruexprimarea de avertizări sau predicţii în legătură cu situaţiile politice şi eco -nomice în curs de degradare.

Acţiunea romanului se desfăşoară în jurul personajului Dagny Taggart,cea care ţine în picioare o mare companie de transporturi feroviare, primitămoştenire de la tatăl ei. Lumea în care trăieşte Dagny este măcinată de ocriză economică şi morală cauzată în bună măsură de încercările autori tăţilorde a interveni asupra afacerilor de succes şi de a epura personalităţile vremii,puternice mulţumită inovaţiilor. Problema principală a lumii din Atlas Shruggedeste răspândirea unui cod al moralităţii altruist-colectivist conform căruiabinele ultim este binele celorlalţi realizat prin sacrificiul de sine, un cod redis -tribuţionist nu numai în domeniul material, ci şi în cel spiritual. Mesajul cărţiieste că răspândirea acestui cod duce la destrămarea nu numai a economiei,ci şi a relaţiilor sociale şi a individualităţii fiinţelor umane.

John Galt, purtătorul mesajului obiectivist, îşi face simţită prezenţa petot parcursul romanului cu un rol orwellian de „frate cel mare“, dar caresusţine din umbră, timp de 12 ani, greva intelectualilor. Galt este tocmai celcare porneşte greva şi „recrutează“ indivizii care încă ţin pe linia de plutirelumea astfel încât pe măsură ce se retrag mai mulţi, cu atât mai greu le estecelor rămaşi, şi cu atât mai repede se prabuşeşte totul în jurul lor. John Galtapare la început ca un personaj negativ, care lucrează împotriva prota go niştilorcărţii, lipsindu-i de ceea ce au ei nevoie mai mult, oameni cu care să se poatămunci. Dagny se apropie de povestea lui Galt în ultima parte a romanului,în timpul unei călătorii întâmplătoare pe teritoriul SUA, în care eroina şiiubitul său, un important magnat al oţelului, descoperă o fabrică abandonatăce adăposteşte o invenţie ştiinţifică revoluţionară. Galt devine emiţătorulmesajului lui Ayn Rand printr-un discurs ce avea să intre în cultura popularădin întreaga lume sub titlul: Cine este John Galt? Aceasta este în fapt şiîntrebarea de la care Rand va pleca în expunerea a ceea ce vor deveni maitârziu nucleele filozofiei obiectiviste. John Galt este aşadar cel care condamnăsacrificiul personal în favoarea interesului individual şi care pune dreptateamai presus de milă, fericirea mai presus de datorie, dar care proclamă supre -maţia raţiunii ca principiu ordonator al fiecărei persoane în defavoarea uneiexistenţe hedonistice. Galt este acel lider al greviştilor care condamnă poli -ticile altruiste, protecţioniste şi pledează pentru proprietatea privată, indiferentde formele acesteia. De altfel, discursul lui John Galt se va concentra pe


trei concepte-cheie: raţiunea – instrumentul cunoaşterii, scopul fiecărui indi -vid – ceea ce aduce fericirea personală prin intermediul raţiunii, şi res pectulde sine – un principiu universal, inviolabil, care garantează dreptul fiecăreipersoane de a-şi urmări fericirea.

În cele din urmă, John Galt este avocatul individualismului, iar demonstraţialiterară pe care o conturează autoarea rusă opune ideile lui Galt oricărei formede colectivism. Ayn Rand crede că prin efortul fiecărui individ de a-şi menţinerespectul de sine şi de a urmări obiectivele personale determinate obiectivse poate ajunge la o formă de organizare socială capitalistă. Obiectivismulrespinge însă fundamentarea utilitaristă a capitalismului: capitalismul aducecea mai mare utilitate pentru cel mai mare număr de oameni, dar aceasta esteo consecinţă secundară; capitalismul de tip laissez-faire este susţinut fiindcăeste singurul sistem compatibil cu drepturile individuale şi natura raţionalăa omului. Individualismul lui Galt nu lasă loc şi pentru acţiunile altruistede tipul urmăririi binelui celorlalţi prin sacrificiul de sine; acestea sunt con -damnate ca aparţinând de dogmatica religioasă a colectivismului. Dacă ajutoruloferit unui prieten aflat în dificultate este un act moral comis în recu noaştereacaracterului excepţional al situaţiei, actele caritabile obişnuite faţă de vaga -bonzi nu sunt morale: aceştia vor risipi resursele. Rand va încerca să argumen -teze acest lucru în lucrările sale non-ficţionale.

Prima lucrare teoretică semnată de Rand a fost publicată în 1961 subnumele de For The New Intellectual (1961) şi conţine cele mai importantefragmente din romanele şi piesele sale de teatru. Pe lângă aceste extrase,Rand va semna totodată şi consideraţii pe marginea istoriei filozofiei: de-alungul istoriei, filozofii şi liderii religioşi (vracii – cum îi va numi scriitoarea)au încercat să îşi convingă adepţii să nu îşi folosească propria raţiune, iaracestea în favoarea conducătorului suprem („Atilla“). Noii intelectuali, credeRand, ar trebui să promoveze folosirea raţiunii în dauna violenţei.

The Virtue of Selfishness (1964) este principala lucrare de etică obiectivistăscrisă de Ayn Rand şi Nathaniel Branden. Printre cele mai importante ideiale celor doi obiectivişti se numără respingerea misticismului, a eticii altruiste,a plăcerii şi compromisului, a jumătăţilor de măsură în evaluarea morală.De cealaltă parte, Rand şi Branden apără egoismul ca valoare universalăde judecare morală, raţiunea, ca instrument de alegere a obiectivelor per -sonale şi, plecând de la acestea, construiesc o pledoarie pentru capitalismulde tip laissez-faire pe care îl consideră singurul sistem viabil pentru apărareadrepturilor fundamentale şi a libertăţilor civile ale omului.

În încercarea sa de a respinge misticismul, Ayn Rand formulează un stan -dard pentru condiţia de sănătate mintală pe care ar trebui să o aibă oamenii:


supravieţuirea şi starea de bine. Dat fiind acest deziderat, spune Rand, misti -cismul şi credinţele care pun preţ pe sacrificiul de sine sunt incompatibilecu conceptul de respect de sine.

Obiectivismul asumă că oricine îşi urmăreşte interesul provoacă un răupentru că frânează acţiunile productive ale indivizilor. Rand crede că doc -trinele şi dogmele etice altruiste, la limită, ajung să legitimeze moral regimuriprecum fascismul şi comunismul, care au ajuns să sacrifice vieţi omeneştiîn favoarea unor idealuri generale, valabile însă numai pentru un grup restrânsde indivizi, care ar controla societatea.

Egoismul şi maximizarea propriilor beneficii sunt principalele sentimentemorale care au dus la dezvoltarea umanităţii. Etica obiectivistă afirmă căeste moral ca o persoană să îşi definească valorile şi să le urmeze încercândsă îşi maximizeze utilitatea şi că, mai mult, fiecare individ trebuie întotdeaunasă acţioneze conform cu propriul său interes raţional şi în adecvare cu res -pectul faţă de înclinaţiile propriei persoane.

A acţiona economic raţional este legitim pentru că viaţa fiecărui individtrebuie să fie pentru sine scopul ultim sau valoarea ultimă; această valoarenu face obiectul nici unei negocieri. Pe parcursul lucrării, Rand şi Brandenvor fundamenta ideea că singurul sistem moral de organizare socială estecapitalismul de tip laissez-faire pentru că acesta le oferă indivizilor garanţiacă îşi vor putea căuta şi obţine fericirea fără să fie împiedicaţi de constrângerilegale de a se sacrifica pentru binele celuilalt.

Capitalism, the Unknown Ideal (1966a) este o lucrare colectivă sem natăde Ayn Rand, Nathaniel Branden, istoricul Robert Hessen şi Alan Greenspan.Prin acţiunea lor conjugată, cartea se constituie ca o pledoarie pentru capi -talismul de tip laissez-faire ca singurul sistem care poate să îndeplineascădezideratele obiectiviste ale unui om raţional. Lucrarea este structurată în douămari părţi; o primă parte („Teorie şi istorie“) privind obiecţiile aduse capi -talismului şi o a doua („Statul actual“) cu referire la evenimente de agendăpublică precum războiul din Vietnam sau revolta studenţilor împotriva Uni -versităţii din Berkeley, care a interzis manifestările politice ale studenţilor.

Nathaniel Branden răspunde în Common Fallacies about Capitalism unorcritici larg răspândite în legătură cu pericolul pe care l-ar reprezenta extin -derea corporaţiilor ce ar putea ajunge să stăpânească omenirea prin putereaeconomică pe care ar poseda-o. El spune că monopolurile sunt efecte alereglementărilor aplicate de stat economiei de piaţă şi că un monopol esteposibil numai în situaţia în care legea restrânge accesul pe piaţă al altor agenţieconomici. Lăsată liberă, în absenţa reglementărilor adică, o piaţă nu ar puteasă genereze monopol în nici o ramură economică. Dacă un agent economic


cu o cotă de piaţă covârşitoare ar încerca să practice preţuri de dumping pentrua-şi elimina competitorii, atunci, argumentează Branden, respectiva com -panie ar suferi pierderi. Tentativa de recuperare a acestor pierderi prin creşterisuccesive de preţuri ar fi însoţită de reintrarea în piaţă a competitorilor, iarmonopolul ar fi înlăturat.

La rândul său, Alan Greenspan va face o scurtă trecere în revistă a istorieilegislaţiei antitrust pledând pentru respectarea competiţiei în care sunt angre -nate companiile. Exemplul lui Greenspan este grăitor: în Statele Unite aleAmericii, cea mai mare parte a reţelei de cale ferată a fost construită de antre -prenori privaţi care, deşi aveau monopol, nu supraevaluau preţurile pentruserviciile prestate. În momentul în care transportul feroviar a devenit o necesitate(şi a constituit astfel o piaţă cu un nivel profitabil al cererii), şi-a făcut apariţiaconcurenţa, care a reglat preţurile făcând inutilă intervenţia reglementatoarea autorităţilor (Greenspan 1966, 65). În deplin acord cu Branden, Greenspanva conchide că singura conjunctură în care ar fi eficientă legislaţia antitrust arfi aceea în care accesul pe o piaţă ar fi restrâns pentru noii jucători.

Apărarea capitalismului ca singurul sistem capabil să satisfacă cerinţelede legitimitate a deciziilor raţionale şi a urmăririi interesului egoist ale indi -vizilor va constitui însă punctul central al cărţii celor patru. Ayn Rand criticăîn primul rând orientarea ştiinţifică a economiştilor politici care studiază ceamai bună cale de organizare a resurselor unei naţiuni fără a pune însă la îndoialăpremisele colectiviste ale acestui demers. Teoreticienii din domeniu nu ches -tionează concepte precum „redistribuirea avuţiei“, „resurse ale comunităţii“sau „bine comun“ (Rand 1961, 16). Este greşit, va spune autoarea, să afirmică economia politică urmăreşte stabilirea metodei optime de redistribuire aresurselor comunităţii în virtutea unui bine comun, oricare ar fi acesta.

Ayn Rand va propune o nouă definiţie pentru capitalism şi scopul studiilorde economie politică. Capitalismul este „acel sistem social bazat pe recu -noaşterea drepturilor individuale ale persoanelor, incluzând drepturile de pro -prietate, în care toate proprietăţile sunt deţinute de persoane private“. De altfel,Rand va trage această concluzie după ce a stabilit în prealabil toate premiselesubiacente concepţiei sale despre capitalism: un sistem bazat pe proprietateprivată, care pune în centrul tuturor politicilor publice viaţa individului şinăzuinţele particulare ale acestuia. Scopul economiei politice, în sfârşit, estede a găsi o metodă prin care indivizilor să le revină în proprietate acele drepturişi libertăţi derivând din valorile supreme ale omului care îi fac stăpâni pedestinul personal: dreptul de a-şi construi propria viaţă fără oprelişti.

Ultima lucrare semnată de Ayn Rand, Philosophy – Who Needs It, (1982)scrisă la începutul anilor ’80 şi publicată postum, în 1982, este o colecţie


de eseuri în care autoarea încearcă să dea explicaţii la câteva probleme filozo -fice: egalitate, drepturile omului, etatism, capitalism, acţiuni întreprinse dindatorie, egoism raţional – toate acestea pentru a arăta în final că toţi oameniiar avea nevoie de filozofie şi că toţi, fie în mod conştient, fie nu, aderă lao filozofie sau la un amalgam de filozofii.

Probabil că cel mai important exponent al curentului obiectivist după AynRand este psihologul Nathaniel Branden, cunoscut mai ales ca autor al cărţiiThe Psychology of Self-Esteem (1969), tradusă în cateva zeci de limbi şi vân -dută în peste patru milioane de exemplare. Lucrarea lui Branden se dovedeştea fi un reţetar pentru modul în care obiectiviştii şi-ar dori ca oamenii să facăalegerile care le determină viaţa. Psihologia respectului de sine dezvoltă ideeaobiectivistă că oamenii sunt fiinţe raţionale care îşi pot alege propriile valorişi pot adera la principii întemeiate moral pe o etică non-altruistă. Omul esteo fiinţă raţională, cu o conştiinţă volitivă aflată sub propriul său control, cuemoţii pe care şi le poate stăpâni pentru a atinge o serie de obiective auto -determinate, în funcţie de preferinţele şi aspiraţiile individuale. Având acestedeziderate în vedere, Branden va furniza explicaţii ale evenimentelor psihiceşi va formula recomandări pentru practica psihoterapeutică.

Tezele curentului obiectivist

Orice încercare de a înţelege curentul dezvoltat de Ayn Rand a plecatde la accepţiunea că obiectivismul este în primul rând un curent moral cudezvoltări şi extensii în axiologie, metafizică, epistemologie, psihologie şimai ales în economia politică.

Teoria valorii la Rand este strâns legată de postulatele metafizice pe carele formulează în conexiune cu condiţia indivizilor în societate. Ayn Randspune că „omul are dreptul la o existenţă morală“ (Rand 1964, 6–9), pentruca, într-un articol din prima sa lucrare de non-ficţiune, să argumenteze căun lucru este valoros atunci când cineva acţionează pentru a-l câştiga saua-l păstra (Rand 1961, 10). Conceptul de valoare nu este unul primar, continuăRand, ci numai în relaţie cu dorinţele obiective ale unei persoane. O valoaresocial-obiectivă pentru obiectivişti este acel lucru (economic, social, personalsau spiritual) al cărui preţ este determinat de liberul schimb între agenţiieconomici. Rand va pleca de la ideea că numai o fiinţă vie are alternativaexistenţei sau non-existenţei sale şi că numai conceptul de „viaţă“ face posi -bilă existenţa conceptului de „valoare“: „Numai pentru o fiinţă vie lucrurilepot să fie bune sau rele şi numai o fiinţă vie poate să aibă scopuri. […] În


cele din urmă standardul valorii este viaţa în sine. Ceea ce prelungeşte viaţaeste bun, ceea ce ameninţă viaţa este rău“ (Rand 1961, 11). Având aceste pre -mise în filozofia sa, Rand va păşi către metafizica obiectivistă: „viaţa estesingurul fenomen scop în sine – o valoare păstrată sau pierdută prin acţiuniperpetue“. De altfel, prin clasificarea dihotomică a valorilor, ca depinzândde cuplul bine–rău, Rand aşază premisele pentru ceea ce va deveni conceptulprimar al teoriei obiectiviste: egoismul raţional.

Argumentaţia în favoarea egoismului raţional cuprinde două strategii:pe de o parte efortul de a înlătura orice formă de subiectivism (critica acţiu -nilor negative) şi pe de altă parte efortul de a propune adoptarea filozofieide viaţă obiectiviste (promovarea acţiunilor pozitive).

În vizorul strategiei negative de argumentare se află în primul rând oriceformă de misticism. Citând un discurs al lui John Galt, Rand pune la îndoialăorice cod moral care promovează grija pentru semeni: „Aceasta este o epocăa crizei morale. Codul vostru moral a ajuns la final […] şi dacă doriţi să con -tinuaţi să trăiţi, atunci nu aveţi nevoie să vă întoarceţi la moralitate… ci săo descoperiţi“. Descoperirea pe care o face Ayn Rand are în vedere greşealape care crede că au făcut-o majoritatea gânditorilor de-a lungul timpului:învăluirea societăţii în misticism. Astfel, chiar dacă aceştia au identificat înmod corect regulile morale ca reguli de supravieţuire şi adaptare în societate,le-au dat o sursă religioasă. Sistemele etice construite de aceşti gânditoriau avut darul de a inocula ideea că binele social este unul religios şi de a-iface pe cetăţeni să subscrie la un deziderat al „binelui general“ fără a ţineseama de preferinţele particulare ale indivizilor.

În acelaşi timp, Ayn Rand (1966a) critică ideea că altruismul presupunebunătatea oamenilor sau respectul pentru drepturile celorlalţi. În fapt, el pre -supune tocmai opusul acestora: sacrificiul de sine şi sacrificiul altora, opiniecare a construit doctrinele protecţioniste ce limitau dorinţele individuale înfavoarea unor scopuri generale, inaplicabile fiecărei persoane. În eseul Causalityvs. Duty (Rand 1982), Rand va contesta şi conceptul kantian de acţiune dindatorie, spunând că acesta ar distruge orice perspectivă de raţionalitate umană:„datoria kantiană este o necesitate morală de a întreprinde anumite acţiuni fărănici un motiv în afară de obedienţa faţă de o autoritate superioară“.

Trecerea la argumentarea pozitivă se face prin metafizica diferenţelorfundamentale dintre oameni şi animale: acestea din urmă îşi folosesc în modautomat simţurile pentru a deosebi între bine şi rău, pe când fiinţele umaneau o conştiinţă care le permite să delibereze. Aici intervine alegerea indivizilorde a-şi conduce viaţa după raţiune sau nu. Totodată, va argumenta Rand cureferire la viaţa indivizilor ca deziderat inalienabil, o persoană trebuie să


fie capabilă să decidă în nume propriu ce îi este propice şi ce îi este împotrivă.Raţiunea şi voliţia personală a fiecărui subiect uman sunt singurele instru -mente utilizabile în această direcţie, iar scopurile pe care şi le fixează unom în viaţă trebuie să fie determinate numai de acestea. Înclinaţiile misticesau emoţionale sunt inacceptabile pentru obiectivişti, care îi consideră ires -ponsabili, „subumani“ (Rand 1961, 14 – 17) pe cei care îşi construiesc des -tinul plecând de la sensibilităţi afective.

În ce fel îşi alege o persoană scopurile corecte? Aşa cum va argumentaşi Nathaniel Branden în tratatele sale de psihologie, alegerea pe care trebuiesă o facă un om nu este „a gândi sau a nu gândi“, ci „a fi sau nu conştientde ce ţi se întâmplă“. Etica este necesară pentru supravieţuirea omului, vaspune Rand, dar nu într-un sens supranatural, ci pentru că pune în chestiunealegerea dintre acţiuni raţionale (de tip uman) şi acţiuni din înclinaţii (detip animalic). Pentru obiectivişti, eşti moral atunci când eşti raţional şi imoralatunci când acţiunile tale sunt dictate de instincte (Rand 1961, 16). „Cerinţaminimă a eticii obiectiviste, standardul după care este judecată o acţiuneca fiind morală sau imorală este viaţa omului, adică ceea ce este necesar pentrua păstra viaţa omului qua om sau a o îmbunătăţi.“ Ca un corolar, meto delepentru supravieţuirea fiecărei persoane raţionale sunt gândirea şi muncaproductivă. Supravieţuirea omului ca om necesită termeni, metode, condiţiişi scopuri. În absenţa acestora, un om nu poate să aibă succes, iar condiţia sase degradează.

Un al doilea ingredient al strategiei negative de apărare a raţionalismuluiîl reprezintă ofensiva împotriva hedonismului şi a psihologiei plăcerii. Lanaştere, va spune Rand, toţi oamenii sunt tabula rasa, au o conştiinţă curată,ce va fi însă alimentată de facultatea sa cognitivă, stimulată de raţiune, carealege ca un program de calculator conţinutul ce va fi prelucrat mai departede mintea sa (Rand 1961, 19). Saltul de la supravieţuirea omului qua omşi obţinerea fericirii are loc numai printr-un proces consistent de atingerea ţelurilor antedeterminate. Dacă obţii ceea ce este bun conform unui standardde valoare raţional, atunci acel lucru te va face în mod necesar fericit. Apersista însă în acţiuni conforme cu standarde hedoniste de obţinere a plăceriiînseamnă a nu-ţi urma busola raţiunii, ci pe cea a înclinaţiilor emoţionale –care nu servesc cogniţiei. Rand îi va acuza pe rând pe Friedrich Nietzsche,Jeremy Bentham, John Stuart Mill şi Auguste Comte care ar fi permis omuluisă includă în sistemul său de valori instinctele. „Dacă o dorinţă, indiferentde natura ei, este considerată un imperativ etic (după modelul «celei mai marifericiri posibile, pentru un număr cât mai mare de oameni»), atunci oameniinu au altă opţiune decât să urască, să se teamă şi să lupte unul cu celălalt


pentru că dorinţele şi interesele lor se vor ciocni în mod necesar“ (Rand 1961,21). Doctrinele hedoniste şi altruiste, va puncta Rand, susţin un cani balismmoral care asumă că fericirea cuiva necesită producerea unui rău asupra altorpersoane.

Filozofii care au asociat plăcerea cu obiectivele etice au greşit, în opiniaobiectiviştilor, prin faptul că nu au clarificat care sunt plăcerile de care sepoate bucura omul ca fiinţă raţională. Rand spune că plăcerea este o nevoiepsihologică şi o împarte în cinci mari arii: munca productivă, relaţiile inter -umane, recreerea, operele de artă şi mândria. (Rand 1964, 43 – 47). Diferenţafaţă de abordările anterioare, insistă Rand, este că plăcerile ar trebui să fieo celebrare psihologică a rezultatelor muncii şi existenţei raţionale a fie -cărui individ.

În planul strategiei argumentative pozitive, singurul principiu etic obiec -tivist care stimulează o colaborare paşnică între oameni este cel al schimbuluieconomic liber consimţit, la care ambii parteneri participă voluntar. Principiuleste valabil în toate ariile relaţiilor interumane: socială, spirituală, mate rială.Etica agentului economic, va mai spune Rand, este singura versiune justăa eticii pentru că numai un astfel de agent raţional economic nu aruncă asupracelorlalţi parteneri sociali povara eşecurilor sale. Cererea pentru diferiteletipuri de servicii, sociale, spirituale, materiale, oferite de alţi oameni va fisatisfăcută prin schimburi voluntare. Sub incidenţa acestor schimburi intrărelaţiile economice dintre agenţi, de prietenie şi/sau de dragoste dintre oameni.

O a treia componentă a mulţimii de elemente respinse de Rand în strategiasa negativă de a apăra stilul de viaţă bazat pe scopuri şi alegeri raţionaleeste cea a compromisurilor (Rand 1964, 48–49) şi a jumătăţilor de măsură,a aşa-numitului „cult al nuanţelor de gri“ (Rand 1964, 53–57). Începând cudefiniţia compromisului – o ajustare a cererilor intrate în conflict cu scopulnegocierii unui schimb, indiferent de natura sa, şi terminând cu reafirmareaprincipiului schimbului economic liber consimţit, Ayn Rand va spune că uncompromis este moral atâta timp cât te ajută să îţi duci la îndeplinire scopurile,dar numai până la limita pierderii respectului de sine. Nu poate exista uncompromis între libertate şi controlul guvernamental şi nu există o a treiacale între cele două. Zonele gri din judecăţile morale, ce apar ca urmare aintroducerii unui cod etic altruist, sunt elemente indicibile: neclaritateateoretică se va traduce într-o doză de arbitrar în practică. Nu există o a treiacale între adevăr şi falsitate, între raţionalitate şi iraţionalitate.

Obiectivismul este fără îndoială un curent care nu poate influenţa decâtdreapta politică. Rezistenţa ideilor lui Rand la orice formă de societate colec -tivistă îşi are rădăcinile într-un individualism construit pe baza conceptului


de egosim raţional. Capitalismul este singura formă de organizare socialăcapabilă să satisfacă cerinţele individuale ale cetăţenilor care îşi urmărescpropriile interese. Un argument în favoarea acestei idei este că societăţilecare pun „binele comun“ deasupra drepturilor şi libertăţilor oamenilor nuau respectat niciodată în istorie preferinţele indivizilor. Fiecare sistem politiceste fundamentat pe un cod etic. Doctrinele altruist-colectiviste, care au pusaccent pe autoritatea supremă în stat – fie ea mistică sau colectivistă –, audus la tiranii şi dictaturi, iar consecinţa a fost că „societatea a prevalat asupralegii morale“ (Rand 1964, 66). Altruismul este incompatibil cu libertatea,cu capitalismul şi cu drepturile indivizilor, iar rolul statului ar trebui să fieschimbat din acela de conducător în servitor al cetăţenilor.

Rolul statului, mai spun obiectiviştii prin vocea lui Ayn Rand (1964,76–81), este să apere drepturile omului de folosirea violenţei, indiferent deformele pe care le-ar îmbrăca aceasta. Condiţia unei societăţi civilizate estesă garanteze schimburile libere între cetăţenii săi, care nu au dreptul să folo -sească forţa împotriva altora. Coerciţia poate fi folosită doar de către autorităţişi numai sub control obiectiv. Fiind un servitor al cetăţenilor, statul trebuiecontrolat pentru ca societatea să fie liberă. Un membru al societăţii poatesă întreprindă orice acţiune care nu este interzisă, statul nu poate să facănimic în afară de ceea ce i se permite în mod expres (Rand 1964, 78). Toatelegile trebuie să fie construite pe drepturi individuale, iar scopul lor este săapere aceste drepturi.

Într-o lume liberă, oamenii au dreptul să facă schimburi numai voluntar,orice încălcare a contractului îi dă dreptul păgubitului să solicite despă gubiri,dar numai prin apel la rolul de arbitru al statului. Nimeni nu poate să obţinăbeneficii fără consimţământul celuilalt actor implicat în schimb, iar oriceviolare a unui contract este echivalentă cu folosirea abuzivă a forţei. În con -cepţiile sale despre organizarea morală şi juridică a societăţii, despre limitelelibertăţii, Rand se va dovedi o contractualistă adeptă a statului minimal.Totodată, Rand va respinge anarhismul social-autoordonator drept „abstrac -ţiune naivă“ (Rand 1964, 79), spunând că o societate funcţională pe bazăde troc este imposibilă, mai ales din pricina contractorilor care ar putea refuzasă îşi ducă la îndeplinire angajamentele. Oamenii imorali se pot implica înlupte, se pot asocia în găşti criminale, ceea ce ar duce la escalarea conflictelor.

Justificarea morală a capitalismului avea să fie însă definitivată în Capi -talism, the unknown ideal (Rand 1966a), unde vor fi afirmate cele patrupuncte de vedere care justifică alegerea obiectiviştilor: capitalismul, sauexpresia pieţei libere, îndeplineşte cerinţele metafizice ale naturii umane pentrusupravieţuire, epistemologice – prin uzul raţiunii ca facultate de judecată –,


etice – prin respectarea drepturilor individuale – şi politice, prin protejarealibertăţii cetăţenilor.

De altfel, Rand va încerca să consolideze teoretic ideea de valoare eco -nomică stabilită de piaţă: „producătorul de rujuri poate să fie mult mai bogatdecât cel de microscoape, chiar dacă acestea din urmă sunt considerate maiimportante. Mai importante pentru cine? Mai importante pentru cumpără -tori“ – va explica scriitoarea.

În privinţa mediului de afaceri obiectiviştii vor ocupa mult spaţiu înapărarea marilor trusturi şi în încercarea de a descuraja percepţia că mono -polurile sunt posibile în absenţa reglementărilor guvernamentale. După ceNathaniel Branden şi Alan Greenspan s-au pus de acord că o societate comer -cială nu poate să deţină monopol pe o piaţă liberă date fiind mecanismelede raţionalitate a profitului, Ayn Rand va face o apologie marilor afaceriacuzate că ar deţine o mare putere economică. Întrebarea pe care o ridicăRand împotriva detractorilor economiei de piaţă este: conform cărui criteriueste fixarea preţurilor de către oamenii de afaceri, costisitoare social, darbenefică atunci când este pusă în aplicare de guvernanţi? (Rand 1966a, 48)Dacă răspunsul este „puterea economică a marilor afaceri este dăunătoare“,atunci ar trebui constatat că, într-o economie liberă, puterea economică estecâştigată nu prin violenţă, ci prin mecanismul cererii şi ofertei, reglabil automat,voluntar de către clienţi, competitori şi piaţă în general. Mecanismele uneipieţe libere reflectă dorinţele, aspiraţiile şi preferinţele indivizilor particulari,nu lăcomia sau viziunea subiectivă a unui planificator central.

În acelaşi timp, Ayn Rand va lansa şi o serie de atacuri împotriva sus -ţinătorilor economiei centralizate, reluând pentru acestea exemplul lui AlanGreenspan cu construirea căilor ferate americane. În timp ce adepţii inter -venţiei statului în economie spun că respectivele rute de cale ferată nu s-arfi putut construi fără ajutorul autorităţilor, Rand aminteşte că acestea auconstruit, în parteneriat public-privat, rute de cale ferată în zone pentru carenu exista cerere şi pentru care au contribuit nu antreprenori motivaţi de per -s pectiva câştigului în afaceri, ci speculatori care au avut susţinerea ilicită,coruptă, a statului. Orice formă de ajutor din partea statului este reprobabilădin perspectivă obiectivistă. Intervenţii provoacă „economia mixtă de piaţă“(Rand 1966a, 108), care propulsează o elită lipsită de onestitate, ce va aducepre judicii societăţii. Statul nu este un instrument bun de administrare a inte -reselor sociale gene rale şi nici un instrument legitim de susţinere a intereselorspeciale (precum ale muncitorilor sau ale altor categorii), iar confuzia dintreoamenii de afaceri oneşti şi cei corupţi menţine vie preferinţa pentru controlulstatului asupra agenţilor economici în general. Soluţia este „capitalismul


laissez-faire, i.e. abolirea tuturor formelor de intervenţionism guvernamentalîn producţie, schimburi economice, separarea statului de economie în acelaşimod şi pentru aceleaşi raţiuni pentru care statul a fost separat de Biserică“(Rand 1966a).

Tensiuni critice

Teoriile lui Ayn Rand au fost criticate de nume mari din mediul intelectualamerican, iar observaţiile aduse de respectivii autori nu fost plasate în sensulreconstruirii obiectivismului, ci mai degrabă în direcţia depăşirii completea concepţiilor construite de autoare. Unele dintre primele critici aduseobiectivismului au venit chiar din partea obiectiviştilor care au lucrat alăturide Ayn Rand. După o ceartă din motive personale3 cu Rand, Nathaniel Brandeneste excomunicat4 din cercul „colectiviştilor“; Rand se detaşează de NathanielBranden şi în prefaţa unei ediţii a The Virtue of Selfishness. Înainte de a-şiformula critica (Branden 1984), Nathaniel Branden se declarase de acordcu rolul dat de Rand raţiunii în viaţa indivizilor, al drepturilor morale derivatedin interesul raţional, precum şi un fervent susţinător al libertăţilor politiceşi economice. De altfel, întregul sistem psihologic al lui Branden exploa -tase viziunea obiectivistă asupra felului în care ar fi recomandat să ne trăimviaţa, eliminând influenţele subiective.

Prima observaţie critică pe care i-o aduce psihologul obiectivist lui Randeste că ea nu a înţeles misticismul foarte bine şi că, în consecinţă, este greşitsă numeşti orice om care se declară adept al viziunilor non-raţionale ca fiindşarlatan sau ca având idei bizare. Este greşit să confunzi raţiunea (acel procescare ajută la identificarea şi integrarea datelor în mintea umană) cu lucrurilerezonabile, de care, subliniază Branden, obiectiviştii s-au folosit pentru arespinge pe motive de iraţionalitate pe toţi opozanţii nerezonabili.

A doua observaţie se referă la emoţii, pe care Rand nu le consideră instru -mente ale cogniţiei. Branden argumentează că nu se poate decide în ce măsurăconştientul, adeseori dominat de raţiune, este de preferat subconştientului


3. Începând cu 1956, Nathaniel Branden şi Ayn Rand au o relaţie amoroasă cu acordulsoţilor celor doi. Legătura a fost întreruptă 12 ani mai târziu, după ce Rand află decăsătoria secretă dintre Branden şi mai tânăra actriţă Patrecia Scott.

4. Într-un articol despre „cultul Ayn Rand“, Murray Rothbard descrie caracterulritualic al excomunicărilor colectiviste. Ritualul, pretinde Rothbard, presupunea orga -nizarea unui proces, în urma căruia cel mai apropiat prieten al acuzatului trebuia săscrie sentinţa. Cu prilejul renegării lui Branden, obiectiviştii i-ar fi recomandat acestuiasinuciderea ca soluţie morală pentru rezolvarea conflictului.

afectiv. În alegerile cotidiene, va spune psihologul, uneori este de preferatsă dai curs emoţiilor. Totodată, este de preferat să eviţi un conflict între coor -donata afectivă şi raţiune.

Atitudinea moralizatoare şi care recomandă o disciplină strictă în viaţapersonală este un alt aspect supus criticii. Deşi Rand se declară avocatulegoismului raţional, cu ajutorul căruia fiecare ar trebui să acţioneze aşa cumdoreşte, sfaturile date de Rand şi stilul persuasiv ţin mai degrabă de o atitudinedogmatică, caracteristică persoanelor care „nu ştiu nimic despre psihologiaumană“ şi care supralicitează rolul premiselor filozofice în argumentare.

Leonard Peikoff, unul dintre cei mai dedicaţi biografi ai lui Ayn Rand,l-a excomunicat pe Alan Greenspan la 22 februarie 1998, după ce cu câtevazile înainte guvernatorul FED apăruse într-o reclamă din New York Timescare pleda pentru justiţie economică şi rasială5. Peikoff s-a arătat împotriva„acţiunilor afirmative“, de încurajare pozitivă a instituţiilor financiare, şi afost nemulţumit de răspunsul lui Greenspan: „Este bine pentru afaceri, estebine pentru societatea noastră, este corect să acţionăm astfel“. Răspunsulindirect al lui Alan Greenspan a venit însă mult mai târziu, în 2008, într-odeclaraţie acordată în faţa comisiilor Congresului SUA cu privire la crizafinanciară provocată de măsura FED de scădere accentuată a dobânzilor pepiaţa bancară americană: „Am făcut o greşeală presupunând, pentru mai binede 40 de ani, că egoismul raţional al organizaţiilor, în special al băncilor,dar nu numai, era capabil să protejeze interesele acţionarilor precum şi soli -ditatea companiilor pe care aceştia le controlau“6. Totodată, într-un interviuacordat în 2002 publicaţiei New York Times, Greenspan îşi manifesta scep -ticismul cu privire la rezultatele economice pe care le-ar putea genera egoismulraţional şi ceea ce el numea „lăcomia în afaceri“.

O filozofie mai degrabă de largă popularitate în rândul nespecialiştilor,obiectivismul a reprezentant o influenţă de tinereţe. Adept al explicaţiilorde tipul „mâna invizibilă“, teorie formulată pentru prima dată de Adam Smithîn O teorie a sentimentelor morale, la care subscrie şi Alan Greenspan, RobertNozick spune că obiectivismul este mai curând o filozofie îndrăzneaţă pentruantreprenori, dar o prea timidă explorare a ideilor7. În acelaşi stil, Milton


5. Cauza pentru care pleda Greenlining Institute, organizaţia care a plătit pentrureclama din ediţia din 18 februarie 1998 a ziarului New York Times, era încurajareainstituţiilor financiare în scopul derulării de afaceri şi în zonele geografice dominatede minorităţi rasiale.

6. Conform jurnalului lui Bill Moyers din 24 octombrie 2008, disponibil lahttp://www.pbs.org/moyers/journal/10242008/watch2.html. Accesat la 18 februarie 2011.

7. Conform interviului luat lui Robert Nozick de catre Julian Sanchez în 2001, disponibilla http://www.trinity.edu/rjensen/NozickInterview.htm. Accesat la 18 februarie 2011.

Friedman, susţinător al explicaţiilor legate de lăcomie ca principiu ordo -nator în economie, se referă la obiectivism doar în treacăt, într-un dialogcu Ralph Raico, precizând că obiectivismul „a pus mulţi oameni în mişcare“.

Murray Rothbard a discutat pe larg mişcarea obiectivistă într-un articoldedicat cultului randian (Rothbard 1972). Economistul libertarian descriecurentul obiectivist ca pe un cult ce are în centrul său un lider pe care ceilalţiadepţi îl urmează şi al cărui cuvânt final este acceptat în baza autorităţii acestuia,şi care îi pedepseşte cu excomunicarea pe adepţii vinovaţi de delicte deopinie. Cultul lui Ayn Rand este numit de Rothbard chiar marxist-leninistpentru că practică o adulaţie pentru raţiune şi ştiinţă concomitent cu denun -ţarea oricărei forme religioase şi le impune membrilor un Index al CărţilorPermise. De asemenea, arată Rothbard, loialitatea faţă de viziunile lui Randa fost transmisă prin propagandă membrilor prin impunerea de lecturi şiprin judecarea alegerilor personale pe baza percepţiei că obiectiviştii ar ficele mai raţionale persoane posibile. Printre acţiunile de cult ale randienilor,aşa cum sunt ele semnalate de Rothbard, se numărau inclusiv procesiunileritualice de excomunicare ale deviaţioniştilor sau rebotezarea unor membricu nume de semnificaţie simbolică (Benrand – „fiu al lui Rand“, „Grand“în loc de „Grant“ etc)8.

Speculaţii cu privire la valoarea teoretică a curentului

Chiar dacă Rand nu s-a bucurat de aprecierea generală a criticilor literarisau a teoreticienilor de orientare filozofică ori economică, cărţile sale s-autradus de-a lungul timpului în zeci de limbi străine şi s-au citit în milioanede exemplare în întreaga lume. Impactul teoriilor obiectiviste poate fi con -semnat mai ales în rândul publicului larg, care apreciază în continuare (princumpărarea a 500 000 de exemplare din Atlas Shrugged numai în 2009)viziunea obiectivistă ce funcţionează în baza conceptului de egoism raţional.Autoarea apără acest concept ca principiu ordonator al societăţii şi propuneo construcţie utilă liberalismului clasic. Dacă fiecare persoană şi-ar respectadorinţele şi interesele şi dacă acestea ar fi determinate raţional, acţiunileoamenilor ar fi intercooperante, non-conflictuale. Ciocnirile intereselor, sperăRand, izvorăsc nu din constatarea că oamenii sunt într-o permanentă interac -ţiune şi competiţie, ci din asumpţia că respectivele coliziuni şi intersectări


8. Dovezile lui Murray Rothbard sunt însă obiect de dispută: http://www.noblesoul.com/orc/essays/obj_cult2.html.

între indivizi au puncte de pornire în defectuoasa înţelegere a moralei. Nuacapararea cantitativă de noi plăceri constituie sursa fericirii, ci eforturileoglindite în muncă şi relaţii interumane raţionale şi responsabile. Hedo nismulcade sub semnul plăcerilor ca nevoi psihologice, ca necesităţi ale fericiriiînsă nu. Iar plăcerile devin astfel un fel de recompense ale activităţii susţinutede valorificare a intereselor personale, obiectivabile numai din direcţia raţiunii.Cooperarea dintre oameni, în toate variantele de relaţii pe care ei le pot stabili,este posibilă dacă acceptăm ca legăturile cu ceilalţi au puncte de întâlnirecomune şi că orice conexiune intersubiectivă poate fi interpretată ca un schimbeconomic reciproc avantajos, negociabil, conciliabil.

Extrapolarea acestor relaţii la nivelul întregii societăţi nu poate fi decâto imagine, este drept, obţinută inductiv, a unei comunităţi de persoane non-altruiste, dar autonome şi în care, spune Rand, rolul statului este exclusivde a garanta drepturile şi libertăţile indivizilor de a intra în relaţii voluntareunii cu alţii, nu de a redistribui avuţie în dauna unora.

Liberalismul propus de Rand eludează aşadar problema aparent inerentăa conflictelor dintre oameni apărând necritic principiul raţionalităţii econo -mice a indivizilor pe motiv că este natural ca oamenii să îşi folosească raţiuneaîn alegerile cotidiene sau privind scopurile în viaţă.

Începând cu Statele Unite, dreapta politică a beneficiat semnificativ depopularizarea acestor coordonate ideatice. Dincolo de relativa sa infertilitateîn lumea profesioniştilor liberalismului din lumea academică, obiectivismulrămâne cel puţin un sistem psihologico-filozofic menit să motiveze şi săinspire cititorii în direcţia apărării drepturilor şi libertăţilor indivizilor şi seconstituie ca mişcare intelectuală semnificativă mai degrabă la acest nivel.Cu peste şapte milioane de exemplare vândute în întreaga lume de la primasa ediţie, Atlas Shrugged, cel mai de succes roman al lui Ayn Rand, continuăsă producă adepţi în rândul antreprenorilor, al angajaţilor şi studenţilor carecaută o filozofie motivaţională pentru deciziile cotidiene şi o atitudine com -portamentală menită să contribuie la succesul profesional şi social.

Referinţe

Branden, Nathaniel. 1969. The Psychology of Self Esteem. A New Concept of Man’sPsychological Nature. Los Angeles: Bantam Books.

Branden, Nathaniel. 1984. „The Benefits and Hazards of the Philosophy of Ayn Rand.“În Journal of Humanistic Psychology 24 (4): 39–64.

Greenspan, Alan. 1966. „Antitrust“. În Capitalism, the Unknown Ideal (ed. Ayn Rand),63–71. New York: New American Library.

Peikoff, Leonard. 1982. The Ominous Parallels. New York: Stein and Day.Rand, Ayn. 1938. Anthem. London: Cassel.



Rand, Ayn. 1943. The Fountainhead. Indianapolis: Bobbs Merrill. Rand, Ayn. 1957. Atlas Shrugged. New York: Random House.Rand, Ayn. 1961. For The New Intellectual. New York: Random House.Rand, Ayn. 1964. The Virtue of Selfishness. A New Concept of Egoism. New York: New

American Library.Rand, Ayn, 1966a. Capitalism, the Unknown Ideal. New York: New American Library.Rand, Ayn. 1966b. „Theory and Practice“. În Capitalism, the Unknown Ideal (ed. Ayn

Rand), 134–139. New York: New American Library.Rand, Ayn. 1982. Philosophy, Who Needs It. Indianapolis: Bobbs Merrill. Rothbard, Murray. 1972. The Sociology of the Ayn Rand Cult. Port Townsend: Liberty

Publishing.

FUZIONISMULTudor Glodeanu

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a lăsat Uniunea Sovieticăstăpână peste Europa de Est, cu o Europă Occidentală în ruine şi dependentăde ajutorul financiar şi militar american. În acelaşi timp, în toate ţăriledemocratice care au participat la război, puterea statului a crescut în modspectaculos în raport cu puterea cetăţenilor. Nevoia de a dirija economiileţărilor beligerante în conformitate cu imperativele conflictului a dus la con -solidarea controlului guvernamental asupra economiei, proces ale cărui bazefuseseră deja puse în Occident ca urmare a Marii Crize din 1929. În StateleUnite, ţara în care s-a născut curentul de idei cunoscut sub numele de „fuzio -nism“, care face obiectul capitolului de faţă, intervenţionismul economic„de criză“ luase forma ansamblului de politici economice şi sociale adoptatede preşedintele Franklin Roosevelt sub numele de New Deal.

Acest tablou, care reunea priveliştea dezolantă a unei lumi devastate deo conflagraţie fără seamăn în istorie, spectrul ameninţător al totalitarismuluivictorios şi stăpân peste un cap de pod în inima Europei şi concentrareaneliniştitoare de putere guvernamentală pe plan intern din statele demo cratice,a provocat trei tipuri de reacţii: reacţia de tip clasic liberal (cu varianta eiextremă, libertarianismul), care suna alarma împotriva intervenţionismuluişi a planificării economice, văzute ca succesiuni de paşi pe „drumul cătreservitute“ (Hayek 1997), a cărui destinaţie este suprimarea totală a libertăţii,totalitarismul; reacţia din partea conservatorilor tradiţionalişti, care diag -nosticau declinul Occidentului şi-i identificau sursa în relativismul axiologicrăspândit în secolele trecute; şi reacţia anticomuniştilor convinşi că încheierearăzboiului mondial nu făcea decât să amâne inevitabilul conflict dintre bloculcomunist şi Occidentul democratic, un conflict având ca miză însăşi supra -vieţuirea civilizaţiei (Nash 2008, xx-xxi; Schoenwald 2001, 8).

Cartea care sintetizează cel mai bine reacţia liberală la creşterea fărăprecedent a puterii statului este Drumul către servitute, a economistuluiaustriac Friedrich von Hayek, emigrat în Marea Britanie. Apărută în 1944,lucrarea afirma că socialismul democratic este o contradicţie în termeni, că

planificarea centralizată a activităţii economice este ineficientă şi nu poateduce decât la totalitarism. Argumentele lui Hayek erau următoarele: pe deo parte, economia planificată centralizat nu poate funcţiona eficient pentrucă pur şi simplu nu se poate centraliza toată cunoaşterea relevantă pentruplanificare. Pe de altă parte, orice încercare de planificare centralizată ducecu necesitate la totalitarism, pentru că presupune restrângerea opţiunilorindividuale în conformitate cu ţelurile autorităţii centrale însărcinate cu pla -nificarea. Deşi refuzată iniţial de trei edituri americane, cartea lui Hayek afost atât de apreciată, încât varianta comprimată de Reader’s Digest s-a dis -tribuit în peste un milion de exemplare.

Chiar dacă n-au beneficiat de aceeaşi popularitate precum Drumul cătreservitute, nu trebuie uitate lucrările mentorului lui Hayek, Ludwig von Mises.Acesta, în volume precum Bureaucracy şi Omnipotent Government (apăruteîn 1944), se pronunţa împotriva oricărei intervenţii guvernamentale şi pledapentru un laissez-faire lipsit de compromisuri. Potrivit lui Mises, capita -lismul este totuna cu civilizaţia. Proprietatea privată asupra mijloacelor deproducţie face posibilă diviziunea muncii şi cooperarea socială, cu toateavantajele care decurg din ea (pace, libertate, toleranţă). Alternativa la capi -talism, statismul, conduce la haos, indiferent de forma concretă pe care oîmbracă. Potrivit lui Mises, abandonarea liberalismului caracteristic secoluluial XIX-lea a provocat dezastrele secolului XX. Totalitarismul nu e decâtprogresia ideologiei etatiste până la ultimele consecinţe. Nazismul, aşadar,nu este un stadiu în evoluţia capitalismului, cum pretindeau socialiştii, cio simplă variantă a ideologiei etatiste, ca şi comunismul (Mises 2010).

Cărţile lui Hayek şi, în mai mică măsură, Mises au avut o contribuţieesenţială la revitalizarea libertarianismului american, relegat la stadiul deideologie a unei minorităţi dezorganizate după reformele lui Roosevelt din’32. Printre autorii de orientare libertariană care opuneau voci izolate modelorintelectuale ale epocii se numărau jurnalistul Henry Hazlitt (autorul celebreiEconomics in One Lesson); jurnalistul şi scriitorul Garet Garett, adversarneîmpăcat al politicilor New Deal, pe care le considera revoluţionare şitotalitare în natura lor, consecinţe nefaste ale unui atac al intelectualilor asupramodului de viaţă american; scriitoarea Isabel Paterson, care atrăgea atenţiaasupra pericolului pe care îl reprezintă tehnologia la adresa libertăţii; jurna -listul John T. Flynn, pentru care reformele lui Roosevelt prefigurau drumulcătre fascism parcurs de Germania şi Italia. În mediul universitar îi găsim peHenry C. Simmons şi Frank Knight, de la Universitatea din Chicago, maeştriiintelectuali ai lui Milton Friedman.


O menţiune specială merită însă Albert Jay Nock, scriitorul şi jurnalistulanarhist care a jucat un rol esenţial în formarea intelectuală a celor maiimportanţi actori de pe scena naşterii mişcării conservatoare postbelice (aunui autor libertarian precum Frank Chodorov, a unui „fuzionist“ ca W. F.Buckley Jr. sau a unor conservatori tradiţionalişti precum Richard Weaver,Russell Kirk sau Robert Nisbet). Critic al educaţiei moderne, al colec -tivismelor de orice fel (şi al democraţiei care dezlănţuie omul masificat, pecare-l dispreţuia), izolaţionist în politica externă şi pacifist, „inamic al sta -tului“ (una dintre cele mai cunoscute cărţi ale lui se intitulează Our Enemy,The State), era firesc ca Nock să critice furibund reformele New Deal,acuzându-l pe Roosevelt că se face vinovat de o lovitură de stat de facto(Schneider 2009, 2). Sceptic că evoluţia lumii contemporane către colec -tivism poate fi frânată, Nock credea în necesitatea formării unui nucleu deindivizi înzestraţi care să înţeleagă natura societăţii şi pericolul colecti vis -mului, o elită care să reconstruiască lumea după ce iresponsabilitatea curentăo va fi dus la ruină (Nash 2008, 18).

Discipolul „oficial“ al lui Nock, Frank Chodorov, a preluat de la acestaştafeta luptei radicale împotriva statului. Concediat pentru izolaţionismul săufără echivoc de la Freeman, revista editată de Henry George School of SocialScience, Chodorov înfiinţează analysis, o publicaţie cu apariţie lunară, maimult foaie volantă decât magazin (avea 4 pagini format mare, cu Chodorovunic contributor), dedicată analizei evenimentelor curente din perspectivaunui individualism radical în tradiţia unor Spencer, Henry George, Thoreauşi Nock. Într-o scrisoare promoţională către cititori, Chodorov afirmă răspicatradicalismul publicaţiei: „[…] analysis îl urmează pe Nock când afirmă căstatul este duşmanul nostru, că administratorii şi beneficiarii săi alcătuiesc«o clasă de infractori de profesie», şi interpretează evenimentele în confor -mitate cu aceasta. E o publicaţie radicală, nu reformistă“ (Nash 2008, 22).Nu e surprinzător că unul dintre eseurile lui Chodorov, „Impozitarea etâlhărie“, l-a influenţat profund în anii ’40 pe Murray Rothbard, care urmasă devină părintele fondator al anarho-capitalismului american contemporan.Chodorov, alături de maestrul său intelectual, Nock, au fost în acea perioadăuna dintre principalele influenţe asupra lui William Buckley, figura tutelarăa fuzionismului care a modelat scena intelectuală şi politică a conser va -torismului american în următoarele decenii.

În timp ce reacţia liberală a avut drept ţintă creşterea ameninţătoare aputerii statului, făcută responsabilă pentru tragediile secolului XX, pentruconservatorii tradiţionalişti, îngroziţi şi ei de hecatombele lăsate de războişi totalitarisme, acestea nu sunt decât simptome, alături de degradarea morală,

FUZIONISMUL 131

comercializarea şi consumerismul, atomizarea şi despiritualizarea societăţii,ale unei crize profunde care afectează civilizaţia occidentală, o criză cu rădă -cini mai adânci decât simpla răspândire a ideilor etatiste.

După Richard Weaver, profesor la Universitatea din Chicago, studental filozofului Eric Voegelin şi discipol al lui Donald Davidson, sămânţadeclinului Occidentului e sădită în secolul al XIV-lea, odată cu cristalizareapoziţiei nominaliste în cearta universaliilor. În Ideas Have Consequences,carte apărută în 1948, Weaver argumentează că respingerea realităţii concep -telor universale a eliminat un criteriu al adevărului absolut, dând naştereunui relativism care i-a învestit pe oameni cu responsabilitatea de a-şi fixasinguri normele morale. Întrucât oamenii nu sunt croiţi pentru a-şi asumao astfel de responsabilitate, omul modern este un „idiot din punct de vederemoral, incapabil să distingă între mai bine şi mai rău“. Nominalismul a rămaso filozofie marginală până în secolul al XVII-lea, când succesele obţinutede ştiinţa modernă l-au propulsat definitiv în poziţia de învingător în luptacu realismul ontologic. Lipsiţi de confortul adevărurilor absolute de naturăreligioasă, aruncate peste bord odată cu realismul ontologic, oamenii s-aurefugiat în idolatria ştiinţei victorioase şi a lucrurilor materiale.

Modelul de societate ideală, potrivit lui Weaver, este Evul Mediu creştin,când sentimentul de apartenenţă la comunitate al oamenilor era întărit deimaginea unitară şi armonioasă a lumii datorată dogmei catolice. Frag mentareaacestei imagini a lumii, survenită odată cu triumful nominalismului, triumfatestat de naşterea ştiinţei moderne cu specializările şi colecţiile ei de fapteizolate, a spulberat orice speranţă de închegare organică a comunităţii.

O altă figură importantă a conservatorismului tradiţionalist (denumit „noulconservatorism“ în epocă – a nu se confunda cu neoconservatorismul con -temporan) este Russell Kirk. Scriitor, critic literar, publicist, istoric al ideilor,Kirk publică în 1953 volumul The Conservative Mind, simultan o ple doarieînflăcărată pentru conservatorismul anglo-saxon în descendenţa lui EdmundBurke şi o istorie a ideilor conservatoare din această tradiţie. În răspăr cuprejudecata la modă, conform căreia tradiţia intelectuală americană se rezumăla variantele de liberalism, clasic şi modern, Kirk identifică şi analizeazăîn The Conservative Mind gânditori conservatori americani redutabili, precumJohn Adams sau George Santayana.

După Kirk, filozofia conservatoare putea fi sintetizată în şase principii:„(1) Credinţa într-o ordine transcendentă, sau într-un drept natural, care

stă deasupra societăţii, precum şi a conştiinţei. Problemele politice, la bază,sunt probleme religioase şi morale. […]


(2) Simpatie faţă de varietatea inepuizabilă şi misterul existenţei omeneşti,spre deosebire de uniformitatea îngustă, egalitarismul şi ţelurile utilitaristeale majorităţii sistemelor radicale. […]

(3) Convingerea că societatea civilizată necesită ordine şi clase, în opoziţiecu noţiunea de «societate fără clase».[…] Doar egalitatea finală în faţa jude -căţii lui Dumnezeu şi egalitatea în faţa tribunalelor sunt recunoscute deconservatori. […]

(4) Convingerea că libertatea şi proprietatea sunt strâns legate: dacă separidreptul de proprietate de posesiunea privată, Leviathanul se face stăpân pestetoţi. […]

(5) Încrederea în prescripţie şi neîncrederea în sofişti, aritmeticieni şieconomişti, gata să reconstruiască societatea după planuri abstracte.[…]

(6) Recunoaşterea faptului că nu orice schimbare e o reformă binevenită[…]“ (Kirk 1993, 8–9).

Pe lângă trasarea arborelui genealogic al conservatorismului anglo-saxonde la Burke la Santayana şi Eliot, volumul lui Kirk trece în revistă şi atacăideile răspândite după Revoluţia Franceză: socialismul, liberalismul, colec -tivismul, pozitivismul, utilitarismul, secularismul, raţionalismul etc. Succe -sul cărţii a depăşit cele mai optimiste aşteptări. 47 de cronici din 50 au fostfavorabile, îi scrie Kirk lui T.S. Eliot (Nash 2008, 111).

Weaver şi Kirk aveau în comun cu celelalte nume notabile aparţinând „nouluiconservatorism“ (precum Peter Viereck, Robert Nisbet, John Hallowell etc.)scepticismul cu privire la viziunile optimiste asupra istoriei, credinţa cătotalitarismul este fie efectul direct al liberalismului, fie efectul indirect alincapacităţii liberalismului de a i se opune, şi toţi identifică drept punctede răscruce în istoria Europei perioada Renaşterii–Reformei şi Revoluţia Fran -ceză (Nash 2008, 81).

A treia reacţie definitorie pentru dreapta americană de după război s-aconcentrat asupra ameninţării pe care o reprezenta imperiul sovietic stalinistla adresa lumii libere. Foşti marxişti scăpaţi de iluzii, precum WhittakerChambers, John Burham şi Frank Meyer au înălţat stindardul luptei anti comu -niste. Percepţia comunismului drept un pericol global a ajuns să dominegândirea dreptei americane.

Responsabili de noua poziţie redutabilă a totalitarismului sovietic de dupărăzboi erau, în concepţia gânditorilor conservatori, politicienii şi intelectualiide stânga, care n-au înţeles natura inerent expansionistă a comunismului(Nash 2008, 136). Politica de „capitulare necondiţionată“ a lui Rooseveltcrease un vid de putere umplut de Stalin. Apoi, era criticată politica împă -ciuitoare a aceloraşi politicieni încurajaţi de intelectualii de stânga. Problema

FUZIONISMUL 133

filozofiei subiacente acestei politici era ambivalenţa faţă de despotism. Înloc să înţeleagă incompatibilitatea fundamentală dintre democraţie şi tota -litarism, era dispusă să tolereze comunismul, atâta vreme cât nu invadaEuropa Occidentală, susţinea Bogdan Raditsa, fost şef al departamentuluipresei străine în Ministerul Informaţiilor din Iugoslavia lui Tito (citat în Nash2008, 137–138).

În contrast cu această atitudine, anticomuniştii militau pentru o politicăde eliberare. William Henry Chamberlin publică Beyond Containment (1953),o istorie a Războiului Rece care îndemna adoptarea unor politici de naturăsă forţeze declinul imperiului sovietic. Peter Viereck, unul dintre cei maivizibili reprezentanţi ai noilor conservatori, pleda pentru „răsturnarea teroriistaliniste“ (Nash 2008, 138).

Dacă intelectuali conservatori precum Viereck şi Chamberlin susţineaunecesitatea eliberării de totalitarismul comunist, sarcina furnizării fun da -mentelor strategice ale unei politici mai agresive faţă de Uniunea Sovieticăi-a revenit lui John Burnham. Deşi iniţial marxist, unul dintre cei mai în vogăintelectuali de stânga în perioada disputelor purtate în jurul politicilor NewDeal, coeditor la jurnalul troţkist The New International, Burnham a fostdeziluzionat de timpuriu de insistenţa lui Troţki că Uniunea Sovietică trebuieapărată, în pofida tiraniei lui Stalin. Pactul Ribbentrop-Molotov, invadareaFinlandei şi a Poloniei au determinat ruptura de marxism (Critchlow, 109).După război, Burnham a devenit cel mai influent critic al politicii externeamericane şi strategul prin excelenţă al dreptei în confruntarea cu comu -nismul sovietic.

În The Struggle for the World (1947), Burnham va susţine că lumea seaflă într-o criză fără precedent, ca urmare a inventării armelor atomice. Aceastăcriză poate avea ca deznodământ sfârşitul civilizaţiei occidentale, dacă unimperiu mondial nu va institui un monopol asupra armelor atomice. Avândîn vedere că numai două ţări pot susţine un astfel de imperiu, anume StateleUnite şi Uniunea Sovietică, conflictul dintre cele două entităţi are drept mizăsupravieţuirea civilizaţiei. Natura inerent expansionistă a comunismuluiînsemna că acest conflict era inevitabil. Nemulţumit de atitudinea conci -liantă a Statelor Unite, Burnham propune o strategie mult mai agresivă înlupta cu Uniunea Sovietică, care includea propaganda agresivă la nivel global,sprijinirea aliaţilor, refuzul oricărei colaborări cu URSS, înfiinţarea uneiorganizaţii anticomuniste supranaţionale, trecerea în ilegalitate şi suprimareamişcării comuniste autohtone, o uniune politică cu Marea Britanie etc. (Nash2008, 140–142). În Containment or Liberation?, apărută în 1953, Burnhamconstata dezamăgit că Statele Unite au formulat în sfârşit o politică de stăvilire


(„containment“) a comunismului, însă aceasta era profund inadecvată dintrei motive: întâi, era pur defensivă; în al doilea rând, era inaplicabilă gigan -tului sovietic; în cele din urmă, se baza pe o neînţelegere a naturii revo lu -ţionare a comunismului. În plus, politica de stăvilire era deficitară şi dinpunct de vedere spiritual: cine ar fi gata să moară pentru stăvilire? În contrast,Burnham propunea o strategie axată pe destabilizarea Europei de Est, reco -mandând acţiuni concrete precum recunoaşterea guvernelor din exil şiînfiinţarea de unităţi militare alcătuite din soldaţi exilaţi, care să eliberezenaţiunile înrobite de Moscova (Nash 2008, 144–145).

Pe lângă evenimentele de pe plan extern, care au jucat un rol greu desubestimat în cristalizarea anticomunismului în Statele Unite, nu trebuie uitateevoluţiile de pe plan intern, care au contribuit în aceeaşi măsură la conştien -tizarea ameninţării comuniste. Depoziţia din 1948 a lui Whittaker Chambers,redactor la revista Time şi fost membru al Partidului Comunist, în faţa Comi -siei pentru Cercetarea Activităţilor Antiamericane, care-l identifica drept fostspion comunist în anii ’30 pe Alger Hiss, înalt funcţionar în cadrul Depar -tamentului de Stat, a provocat un cutremur în viaţa publică americană. Hissa pierdut procesul pentru calomnie intentat lui Chambers şi a fost condamnatla închisoare pentru sperjur. Reacţiile la scandalul Chambers-Hiss au divizatintelectualitatea în funcţie de opţiunile politice, cu foarte puţine excepţii(dreapta susţinându-l pe Chambers şi acuzându-l pe Hiss, în timp ce stângal-a demonizat pe Chambers şi l-a apărat pe Hiss), şi Chambers a fost supusunei campanii de denigrare fără precedent. Autobiografia lui, Witness (1952),reprezintă o încercare de a preveni Occidentul cu privire la cea mai formi -dabilă ameninţare din istoria sa. Potrivit lui Chambers, criza prin care treceOccidentul e de fapt o criză a credinţei. Comunismul e o religie, care îl detro -nează pe Dumnezeu pentru a urca pe tron raţiunea omenească. Comunismule plasat astfel în descendenţa liberalismului secular, în concordanţă cu ideilenoilor conservatori.

Iată aşadar cele trei curente dominante în spaţiul gândirii de dreapta laînceptul perioadei postbelice: liberalismul clasic (în rândurile ce urmeazăva fi contrastat cu liberalismul de stânga sau colectivist, ceea ce în Europaam numi „social-democraţie“) sau libertarianismul, conservatorismul tradi -ţionalist sau noul conservatorism şi anticomunismul. Fiecare, luat în parte,era prea firav pentru a câştiga lupta cu stânga. Unul dintre primii care auînţeles asta a fost William F. Buckley Jr. Dacă Frank Meyer a oferit funda -mentul teoretic pentru o alianţă între conservatorii tradiţionalişti şi libertarieni(sub forma curentului intelectual denumit ulterior „fuzionism“), principala

FUZIONISMUL 135

forţă motrice răspunzătoare de succesul fuziunii în practică a fost fără îndoialăWilliam F. Buckley Jr.

Fuziunea în practică: National Review

Fiind născut într-o familie bogată, catolică şi conservatoare, având pri -vilegiul să-l citească în adolescenţă şi să-l cunoască personal în anii ’40 peAlbert J. Nock, cel care prin ostilitatea faţă de mase şi conservatorismulsău cultural le-a câştigat admiraţia conservatorilor tradiţionalişti, iar prinostilitatea faţă de stat şi politicile intervenţioniste din vremea Marii Crizele-a câştigat admiraţia libertarienilor, nu e de mirare că William F. BuckleyJr. a ajuns să locuiască un spaţiu intelectual aflat la confluenţa dintre con -servatorismul iubitor de tradiţie şi libertarianism.

Buckley a pătruns devreme în spaţiul public. Întors de pe front, s-a înscrisla Yale, unde s-a dovedit un orator de excepţie şi a fost editorul revistei YaleDaily News. În 1951, publică God and Man at Yale, cartea care i-a aduscelebritatea naţională. Un rechizitoriu la adresa universităţii Yale, volumulblama atitudinea anticreştină, anticapitalismul şi colectivismul predominanteîn universitate sub camuflajul libertăţii academice, de pe poziţia unui adeptal fuziunii avant la lettre între conservatorismul adept al ordinii şi al tradiţieişi libertarianismul adversar al oricărei tentative de a îngrădi piaţa liberă.Reacţiile provocate de apariţia cărţii au luat forme diametral opuse, cores -punzătoare cu orientarea politică a comentatorilor: conservatorii au lăudatvolumul, iar stânga, ai cărei reprezentanţi erau majoritari în presă, l-a acuzatde ignoranţă şi obscurantism. În 1954 a urmat cartea McCarthy and HisEnemies, scrisă împreună cu cumnatul său, L. Brent Bozell, în apărareasenatorului anticomunist din Wisconsin, Joseph McCarthy, al cărui numea ajuns ulterior sinonim cu vânătoarea de vrăjitoare dezlănţuită împotrivapresupuşilor spioni comunişti şi afirmaţiile senzaţionaliste cu privire lainfiltrarea comuniştilor în armata americană şi Departamentul de Stat.

În 1955, Buckley înfiinţează revista National Review, care va deveni publi -caţia-amiral a conservatorismului american. Motivele care l-au deter minatpe Buckley să-şi dedice eforturile acestei întreprinderi (la îndemnul emi -grantului austriac şi ex-comunist Willi Schlamm) trebuie căutate în dez -echilibrul de forţe care exista pe piaţa mijloacelor de presă între stânga şidreapta. La începutul anilor ’50, confruntaţi cu preponderenţa vocilor de stângaîn presa de idei, mai mulţi intelectuali conservatori au devenit conştienţi denecesitatea stringentă a înfiinţării unei publicaţii săptămânale sau bisăptă -


mânale de dreapta care să concentreze energiile mişcării conservatoare încurs de consolidare. Astfel, jurnalistul John Chamberlain susţinea în 1953în revista Human Events că libertarienii n-au nevoie de noi autori, ci deorgane de presă care să-i susţină (Nash 2008, 214). John Burnham, întrebatcare e cea mai urgentă acţiune anticomunistă, a răspuns „o nouă revistă,preferabil săptămânală“ (Nash 2008, 214). Buckley însuşi, într-o scrisoarecătre Margaret Ailshie, îşi exprimă stupefacţia că, în timp ce dreapta n-arenici o publicaţie săptămânală, „stânga are opt!“ (Nash 2008, 223). Într-adevăr,publicaţiile de dreapta existente nu erau numai insuficiente ca număr, ci şirestrânse tematic sau destinate doar câte unui segment bine precizat al dreptei.The American Mercury, revista fondată de H. L. Mencken în 1924, schimbasemai mulţi proprietari şi redactori până să ajungă, în anii ’50, o redută a extre -mei drepte antisemite. The Freeman, revista fondată de John Cham berlain,Henry Hazlitt şi Isaac Don Levine, se adresa în principal liberta rienilor şi,până la preluarea ei în 1955 şi transformarea într-o publicaţie lunară de cătreFundaţia pentru Educaţie Economică prezidată de Leonard Read, nu reuşisesă depăşească niciodată 22000 de abonaţi (Critchlow 2007, 22). Cât despresăptămânalul de largă circulaţie Human Events, acesta avea în vedere publicullarg cu vederi anticomuniste.

În contrast, National Review a fost gândită de la început ca o revistă-umbrelă pentru toate orientările din cadrul dreptei americane, indiferent căera vorba despre conservatori tradiţionalişti, libertarieni sau anticomunişti.Mai mult, revista le era destinată intelectualilor, liderilor de opinie, nu oame -nilor simpli. Într-o scrisoare către John W. Beck, Buckley respingea apelulpopulist la mase, fiind conştient că „intelectualii au moşit şi au imple mentatrevoluţia“ şi că, în consecinţă, conservatorii au nevoie de „aliaţi printreintelectuali“ (Nash 2008, 223).

Primul număr din National Review a apărut pe 19 noiembrie 1955, cuo săptămână înainte ca Buckley să împlinească 30 de ani. În primele treipuncte ale declaraţiei de principii publicate în numărul inaugural, editoriise declarau simultan libertarieni, conservatori şi anticomunişti, pecetluindastfel fuziunea celor trei ramuri ale dreptei americane:

„A. E treaba guvernului, pe timp de pace, să protejeze vieţile, libertateaşi proprietatea cetăţenilor săi. […] Împotriva creşterii statului (trăsăturasocială dominantă a acestui secol) trebuie să luptăm fără încetare. În acestmare conflict social al epocii suntem, fără rezerve, de partea libertarienilor.

B. Criza profundă a epocii noastre este, în esenţă, conflictul dintre ingi -nerii sociali, care caută să ajusteze omenirea pentru a se conforma utopiilor

FUZIONISMUL 137

ştiinţifice, şi discipolii Adevărului, care apără ordinea morală organică. Cuprivire la acest punct suntem, fără rezerve, de partea conservatorilor.

C. Cea mai ostentativă manifestare a utopismului satanic în acest secoleste comunismul. Nu considerăm «coexistenţa» cu comunismul nici dezi -rabilă, nici posibilă, nici onorabilă; ne aflăm în mod irevocabil în războicu comunismul şi nu vom accepta nimic în afară de victorie.“ (Buckley 1955).

Dincolo de nivelul declarativ, succesul în tentativa de formare a unei largicoaliţii la dreapta spectrului politic era vizibil în eterogenitatea consiliuluieditorial şi a colaboratorilor revistei: tradiţionalistul Russell Kirk avea orubrică permanentă, conservatori precum Donald Davidson şi Richard Weavererau implicaţi în proiect în calitate de susţinători, şi numai decesul neaşteptatl-a împiedicat pe filozoful spaniol Ortega y Gasset să publice în noua revistăun eseu intitulat „Revolta împotriva maselor“. Nici libertarienii nu lipseau:John Chamberlain se număra printre autori, alături de ex-comunişti convertiţiîn anticomunişti radicali, precum Frank Meyer, Max Eastman, John Burnhamşi Willmoore Kendall (Nash 2008, 224).

De la început, National Review s-a plasat pe poziţii adversariale nu doarfaţă de comunism, ci şi faţă de stânga democratică. Frank Meyer, făcând unbilanţ al mccarthysmului în 1958, scria că „liberalismul contemporan [încontrast cu liberalismul clasic; ceea ce noi am numi social-democraţie – n.n.]este de acord cu comunismul cu privire la teza esenţială – necesitatea şidezirabilitatea socialismului“, şi că, în consecinţă, „liberalii sunt nedemnisă conducă o societate liberă şi intrinsec incapabili să opună o rezistenţăserioasă ofensivei comuniste“ (citat în Nash 2008, 227).

Pe lângă rolul extraordinar jucat de National Review în procesul deconsolidare a mişcării conservatoare, lui Buckley îi revine meritul de a fimarginalizat extremismul care ameninţa să compromită mişcarea în ochiipublicului. La începutul anilor ’60, cea mai importantă organizaţie extre -mistă asociată cu conservatorismul politic era Societatea John Birch, botezatădupă misionarul baptist John Birch, ucis de comuniştii chinezi la 10 ziledupă sfârşitul oficial al celui de-al Doilea Război Mondial. Organizaţia, pro -gramatic anticomunistă, fusese înfiinţată în 1958 de Robert Welch, fabricantde dulciuri din Massachusetts şi autorul unei cărţi despre Birch publicateîn 1954. Suficient de respectabil în anii ’50, astfel încât nu doar că se aflaîn relaţii cordiale cu William F. Buckley, Jr, dar şi investise bani în acţiunila National Review (Schoenwald 2001, 69), Welch a început să-şi piardă cre -dibilitatea odată cu circularea unei cărţi, iniţial concepută ca scrisoare cătresimpatizanţi şi destinată unui cerc restrâns de cititori, în care susţinea căAmerica se află în mrejele unei conspiraţii comuniste, acuzându-l pe însuşi


preşedintele Eisenhower că ar fi agent comunist. În cuvintele istoriculuiJonathan Schoenwald, cartea ajunsese ca o hârtie de turnesol, care separadreapta radicală de dreapta responsabilă (Schoenwald 2001, 70). În 1962,Buckley publică în National Review articolul „Problema lui Robert Welch“,în care îl acuza pe Welch că „subminează cauza anticomunismului“ din cauzaincapacităţii de a face distincţia dintre un susţinător activ al comunismuluişi un liberal de stânga anticomunist, dar ineficient (Edwards 2010, 13). Poziţialui Buckley s-a bucurat de susţinerea lui Barry Goldwater, primul repre -zentant politic redutabil al conservatorismului unificat, a lui Ronald Reagan,precum şi a altor conservatori iluştri: Kirk, Burnham sau Meyer. Welch afost „excomunicat“ oficial din mişcarea conservatoare.

Buckley a luat atitudine fermă şi împotriva antisemitismului, interzicândapariţia în caseta redacţională a oricărui nume de autor care apărea în casetaredacţională a revistei The American Mercury, portavoce a extremei drepte(Edwards 2010, 13).

O pată neagră în istoria revistei este opoziţia faţă de intervenţia guvernuluifederal pentru protejarea drepturilor civile ale persoanelor de culoare, înte -meiată pe fidelitatea faţă de federalism şi pe neîncrederea tipic conservatoareîn transformarea socială radicală. Deşi Buckley a criticat în termeni lipsiţide ambiguitate politica rasiştilor sudişti, precum guvernatorul George Wallacedin Alabama, descriind refuzul acestuia de a deschide porţile UniversităţiiAlabama drept tragic (Critchlow 2007, 74), opoziţia faţă de rasism nu l-aîmpiedicat să susţină că integrarea persoanelor de culoare impusă de guvernulfederal era o alternativă mai rea decât continuarea temporară a segregării,soluţia cea mai bună fiind îmbunătăţirea graduală a situaţiei la iniţiativastatelor din sud. Ulterior, la o dezbatere televizată cu ocazia aniversării a50 de ani de la înfiinţarea National Review, Buckley avea să regrete poziţiaasumată atunci, recunoscând că el şi colegii săi au mizat prea mult peprocesele politice normale descrise de Constituţia Statelor Unite când aupresupus că pe această cale se va reuşi integrarea persoanelor de culoareîn viaţa publică americană. În retrospectivă, era clar că statele din sud purşi simplu refuzau să le permită negrilor să participe (Edwards 2010, 14).

Primii ani de după înfiinţarea National Review au fost o perioadă tumul -tuoasă, din care n-au lipsit disputele fratricide. Tentativa de a formula oidentitate conservatoare bine precizată în contrast cu liberalismul de stângapredominant în spaţiul public presupunea un continuu efort de definire şidistanţare faţă de cei care susţineau poziţii prea apropiate de centru sau destânga spectrului politic. Acesta a fost, de pildă, motivul pentru care a fostcriticat Peter Viereck, partenerul de dialog preferat al stângii intelectuale,

FUZIONISMUL 139

care ajunsese să-l considere un fel de purtător de cuvânt al conservatorilor(Nash 2008, 237). Viereck, un conservator centrist care privea cu un ochicritic excesele senatorului McCarthy şi, sceptic faţă de liberalismul clasic(„de tip Manchester“), nu privea cu ochi buni nici opoziţia totală faţă depoliticile socio-economice cunoscute sub numele generic de New Deal, afost calificat de Frank Meyer drept „un om cu idei obişnuite de stânga“, pecare încearcă să le prezinte pe post de conservatorism, după care a fost prompt„expulzat“ din mişcare.

În al doilea rând, fuziunea între conservatorismul tradiţionalist şi liber -tarianism presupunea o serie de compromisuri de ambele părţi şi delimitareade aceia, din ambele tabere, care refuzau orice concesie. Prima controversăde proporţii a izbucnit după publicarea romanului Atlas Shrugged al scrii -toarei de origine rusă Ayn Rand, emigrată în Statele Unite în anii ’20. Publicatîn 1957, cu peste un milion de exemplare vândute în câţiva ani, romanulpleda pentru un individualism radical, având la bază o moralitate a egoismuluiraţional. După Rand, scopul existenţei individului era binele propriu şi oriceformă de sacrificiu era considerată imorală. În consecinţă, era lăudat capita -lismul neîngrădit, care le permite indivizilor să-şi caute fericirea prin propriileeforturi, şi era condamnată orice formă de colectivism care subordona bineleindividual binelui comun. Pe de altă parte, în numele axiomei că raţiuneaomului este unealta primordială care-i determină supravieţuirea, era respinsăfără drept de apel credinţa religioasă, această „scurtătură către cunoaştere“,care sfârşeşte prin „a scurtcircuita cunoaşterea“. Deşi pledoaria romanuluipentru capitalismul de tip laissez-faire suna atrăgător pentru libertarieni, con -servatorii au primit cu oroare filozofia materialistă a autoarei şi atacul asuprareligiei. Într-o cronică publicată în National Review în decembrie 1957,intitulată „Sora cea mare e cu ochii pe tine“, o evidentă trimitere la Fratelecel Mare al lui Orwell, Whittaker Chambers se dezlănţuie: cartea era uncoşmar literar şi filozofic din care răzbătea un ton dictatorial, era o evangheliea filozofiei materialiste, un marxim de sens opus. Deşi pretindea contrariul,Rand dorea de fapt o societate condusă de o elită de tehnocraţi. Chambersdeclama pe un ton apoteotic: „De pe aproape fiecare pagină din AtlasShrugged se aude o voce care comandă, dintr-o dureroasă necesitate: sprecamerele de gazare, marş!“ (citat în Nash 2008, 239). Şi alţi conservatorişi-au exprimat rezervele faţă de carte, printre ei numărându-se Russell Kirkşi Richard Weaver. Deşi au existat libertarieni care s-au ridicat în apărarealui Rand, cei mai notabili fiind jurnalistul John Chamberlain şi viitoarea figurătutelară a anarho-capitalismului american, Murray Rothbard, con servatorii


au avut câştig de cauză şi obiectivismul (numele sub care a ajuns să fie cunos -cută filozofia randiană) a fost scos în afara consensului fuzionist.

O altă dispută, mult mai importantă fiindcă a pus sub semnul întrebăriisuccesul coaliţiei dintre libertarieni şi conservatori, i-a avut în prim-planpe doi dintre membrii de vază ai colectivului strâns laolaltă de Buckley laNational Review, Frank Meyer şi Russell Kirk. Cu studii la Princeton şiOxford, unde se înscrisese în Partidul Comunist Britanic, ocupând pe rândmai multe poziţii de conducere în partid, Meyer a rămas comunist şi dupăîntoarcerea în Statele Unite. În 1945 a rupt legăturile cu partidul, influenţatde Drumul către servitute a lui Friedrich Hayek. În cazul lui Meyer, tranziţiacătre dreapta spectrului politic a fost treptată. Influenţat profund şi de cartealui Richard Weaver, Ideas Have Consequences, îngrijorat de cursul Răz -boiului Rece, în 1952 Meyer a început să contribuie la revistele de dreaptaAmerican Mercury şi The Freeman (Nash 2008, 149–150).

Conflictul dintre Meyer şi Kirk era anterior înfiinţării National Review,datând din 1955, când, într-un articol din The Freeman intitulat „Colec tivismulrebotezat“, Meyer criticase noul conservatorism exemplificat de Kirk pentruantiindividualism şi accentul metodologic prea mare pus pe tradiţie şiprescripţie în dauna raţiunii. După Meyer, lipsa unor „principii clare şi dis -tincte“ lăsa noul conservatorism vulnerabil în faţa unor tradiţii suficient debine înrădăcinate, pe care altfel raţiunea şi prudenţa le-ar fi respins. Închestiune era şi antiindividualismul lui Kirk, căruia Meyer îi reproşa că nuînţelege principiile şi instituţiile unei societăţi libere (Nash 2008, 244).

Conflictul s-a reaprins atunci când Kirk a publicat în numărul din 25 ianua -rie 1956 al National Review un atac la adresa lui John Stuart Mill, iar replicalui Meyer nu a întârziat să apară (tot în National Review, pe 28 martie). Potrivitlui Kirk, credinţa lui Mill în progres, iluminism şi dezbatere raţională fuseseinfirmată de istorie. Kirk susţinea, contra lui Mill, că e o nebunie să tolerămfiecare opinie, oricât de radicală, „din devotament faţă de o libertate abstractă“,fiindcă fanaticii aduşi la putere de toleranţa noastră nu ne vor răspunde cuaceeaşi monedă. Problema epocii contemporane nu era tirania confor mis -mului, ci pofta de noutate care caută să distrugă tradiţia şi obiceiurile împă -mântenite (Nash 2008, 244). În replică, deşi recunoştea neajunsurile filozofieilui Mill (mai precis, utilitarismul care l-a împiedicat să caute sursa drepturilorindividului pe tărâmul valorilor absolute), Meyer îl lauda pe Mill deoarece„a restabilit persoana umană ca măsură a valorii“, nu statul sau societateaşi, mai mult, „a repus în drepturi principiul de bază al moralităţii“, fiindcăa cerut ca o societate să fie judecată după gradul în care permite libertateaindividuală (Nash 2008, 245).

FUZIONISMUL 141

Prăpastia care despărţea cele două viziuni, cea tradiţionalistă a lui Kirk,sceptică faţă de raţiune şi de libertatea „abstractă“, şi cea libertariană a luiMeyer, având ca piatră de temelie libertatea individuală, era evidentă. Alianţadintre conservatori şi libertarieni, dacă era să supravieţuiască, avea nevoiede un fundament filozofic care să mulţumească ambele părţi, cu alte cuvintede o teorie a fuziunii între liberalismul clasic sau libertarianism şi conser -vatorismul tradiţionalist al noilor conservatori, iar Frank Meyer şi-a asumatsarcina de a o formula.

Teoria fuziunii şi criticii ei

În 1962, Meyer publică In Defense of Freedom, o ambiţioasă tentativăde a reconcilia cele două tabere. Ţinta declarată a cărţii era, pe de-o parte,să restabilească libertatea individuală pe post de ţel principal al politicii.Pe de altă parte, Meyer îşi propunea să arate că libertatea ca ţel politic estenu doar compatibilă, ci depinde de credinţa în valori obiective proprie con -servatorismului. Cititorul atent va recunoaşte aici intenţia de a-i mulţumiatât pe libertarieni, susţinătorii libertăţii individuale, cât şi pe „noii conser -vatori“. Pentru a-şi legitima demersul, Meyer va pretinde că nu face decâtsă pună în pagină consensul conservatorismului american contemporan, prefi -gurat de sursele sale intelectuale (Declaraţia de Independenţă, Consti tu -ţia Statelor Unite şi dezbaterile care i-au dat naştere), creionat de atitudinilereprezentanţilor săi politici şi intelectuali de frunte (senatorul Barry Gold -water, viitorul candidat la preşedinţia Statelor Unite, şi William BuckleyJr.) şi exprimat de autorii conservatori în publicaţiile de orientare conser -vatoare din toată ţara.

Apropierea celor două tabere presupunea compromisuri de ambele părţi.Libertarienii, moştenitorii liberalismului clasic de secol XIX, erau invitaţisă recunoască „eroarea fundamentală din bazele filozofice“ ale liberalismuluiclasic, care a avut drept rezultat transformarea liberalismului în socialismdemocratic sau liberalism colectivist (botezat astfel pentru a sublinia atâtdescendenţa socialismului democratic din liberalismul clasic, cât şi deo -sebirea principală dintre cele două ideologii, concretizată în orientarea antiin -dividualistă, deci colectivistă, a socialismului). Eroarea a fost utilitarismul,care fundamenta deciziile din sfera moral-politică pe considerente practice,negând astfel validitatea valorilor absolute bazate pe „alcătuirea fiinţei“ (cualte cuvinte, a valorilor care decurg din modul în care Dumnezeu a creat lumeaşi persoana umană). Implicit, utilitarismul nega că există o justificare ultimă


pentru inviolabilitatea persoanei şi astfel lăsa drum liber pentru îngrădirealibertăţii (Meyer 1962, 1–2).

Nici „noii conservatori“ nu scăpau de reproşuri: şi conservatorismul desecol XIX, a cărui linie o continuau noii conservatori, avea la bază o eroare.Deşi conservatorii aveau dreptate când susţineau că există valori obiectivebazate pe alcătuirea neschimbătoare a fiinţei şi că aceste valori stau la bazajudecăţii şi a acţiunii morale, ei n-au văzut că acceptarea autorităţii moralederivate din criterii transcendente ale binelui şi ale adevărului n-are valoaredacă e rezultatul constrângerii. Erau dispuşi să accepte îngrădirea libertăţii,atât timp cât era îngrădită libertatea de a păcătui. Cu alte cuvinte, erau dispuşisă impună virtutea cu ajutorul statului. După Meyer, „noii conservatori“ (grupal cărui principal reprezentant şi, implicit, principală ţintă a criticilor luiMeyer era Russell Kirk) erau vinovaţi de aceeaşi eroare precum strămoşullor doctrinar, conservatorismul de secol XIX (Meyer 1962, 2–3).

Potrivit lui Meyer, articolele de credinţă ale adevăratului conservatorismerau două: convingerea că libertatea persoanei e primordială şi că omul areobligaţia morală de a acţiona în conformitate cu ţelurile prescrise de ordineatranscendentă, cu alte cuvinte că ţelul omului este virtutea. Meyer marcaastfel o dublă delimitare de socialismul democratic, pentru care libertateaindividuală trebuie subordonată binelui general şi care nu recunoştea nicio ordine transcendentă. În acelaşi timp se delimita şi de noii conservatoricare, deşi adversari ai socialismului democratic, împărtăşeau aversiuneaacestora pentru libertatea individuală şi acordau comunităţii privilegiul dea-i constrânge pe oameni să fie morali.

Ambele tabere se făceau vinovate, în concepţia lui Meyer, de credinţaîntr-un „mit al societăţii“, potrivit căruia societatea este o entitate inde pen -dentă, un cvasiorganism. Însă, dacă societatea este un organism, atunciindivizii sunt reduşi la stadiul de celule. Binele ipotetic al societăţii devinecriteriul după care sunt judecate deciziile politice şi morale. În conformitatecu această viziune, drepturile indivizilor nu sunt decât pseudo-drepturi, acor -date şi revocabile de societate (Meyer 1962, 28).

Mitul societăţii şi imitaţia servilă a metodelor ştinţelor naturale, respon -sabile de schematizarea până la caricaturizare a indivizilor în modele careanulează orice liber arbitru în favoarea unui determinism mecanicist ce încearcăsă explice orice act prin cauze externe, îi împingeau pe adepţii liberalismuluicolectivist să nege însăşi posibilitatea libertăţii individuale în sens clasic:pentru aceştia, libertatea nu era decât recunoaşterea necesităţii, a cauzelorcare determină acţiunile indivizilor. Transformarea libertăţii individuale încriteriu de validare a deciziilor politice devine, în conformitate cu această

FUZIONISMUL 143

teorie, absurdă, şi nedesluşitul bine general rămâne singurul ţel acceptabilal politicii (Meyer 1962, 31).

În mod analog, credinţa în mitul societăţii le permitea noilor conservatori,criticii socialiştilor, să reducă libertatea la „libertatea de a-ţi face datoria“,cu alte cuvinte să apeleze la stat pentru a-i constrânge pe oameni să fievirtuoşi, să condiţioneze libertatea de practicarea virtuţii. Într-adevăr, numaidacă societatea, această „misterioasă întrupare a rasei omeneşti“ în cuvintelelui Edmund Burke, e considerată „un organism, aproape o persoană“, se poateafirma că are căderea să acorde drepturi şi să revendice de la indivizi înde -plinirea datoriilor proprii unei vieţi virtuoase (Meyer 1962, 72).

Ipostazierea statului şi a societăţii îşi are originea la începuturile civilizaţieioccidentale. Pentru vechii greci şi vechii evrei colectivitatea (polis-ul, res -pectiv „poporul ales“) era agentul moral fundamental ale cărui acţiuni eraujudecate după standarde transcendente. Filozofia politică clasică stă mărturiepentru locul central ocupat de imaginea societăţii ca organism, valorizatăindependent de indivizi, în gândirea politică a grecilor. O schimbare funda -mentală de perspectivă are loc însă odată cu apariţia creştinismului: doctrinacreştină a persoanei demitizează instituţiile pământeşti, fiindcă nici o comu -nitate, nici un stat nu pot fi mântuite de sacrificiul divin al iubirii, ci numaipersoanele, fiinţele umane individuale (Meyer 1962, 87–88). Porunca „daţiCezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu“ilustrează perfect demitizarea statului, îndemnându-ne să nu întoarcem spatelelumii şi nici să nu divinizăm instituţiile politice (Meyer 1962, 89). Creşti -nismul deschide posibilitatea unei teorii politice care să aducă în prim-planpersoana umană şi să recunoască poziţia secundară a statului, pe post deinstituţie lumească necesară, dar cu funcţii limitate.

Din păcate, doctrina creştină a persoanei nu a reuşit să antreneze eliberareateoriei politice de sub influenţa covârşitoare a filozofiei politice clasice şide fascinaţia pentru stat, mai ales că la ipostazierea statului a contribuit dinplin şi o altă tradiţie la fel de prezentă în gândirea politică occidentală, anumegândirea utopică. „Utopiştii din Babel“, cum îi numeşte Meyer, au refuzatsă accepte imperfecţiunea omului ca dat existenţial şi, visând la paradisulterestru, au văzut în stat unealta ideală pentru transformarea lumii în con -formitate cu propria lor imagine despre perfecţiune (Meyer 1962, 90). Mitulturnului Babel ne arată că utopiştii şi-au făcut simţită prezenţa încă dintimpurile biblice. În Grecia antică gândirea utopică a îmbrăcat forma filo -zofiei pitagoreice şi a neoplatonismului, iar sectele gnostice au preluat-o şiau transmis-o mai departe civilizaţiei occidentale. Ideologiile dominante ale


secolului XX, respectiv comunismul, fascismul, socialismul şi liberalismulcolectivist sunt ultimele forme ale gândirii utopice (Meyer 1962, 91).

Avem aşadar două tradiţii în gândirea politică occidentală (tradiţia clasicăşi tradiţia utopică) a căror influenţă combinată e responsabilă pentru ipos -tazierea statului şi a societăţii până în vremurile noastre. De aceea, deşi noulconservatorism a apărut ca reacţie la supremaţia contemporană a gândiriiutopice, nu-i poate fi un adversar redutabil, dat fiind că e influenţat de gân -direa politică clasică şi implicit preia de la aceasta concepţia organică astatului. Atât noul conservatorism, cât şi liberalismul colectivist refuză săconsidere statul drept o instituţie care e expresia puterii unui grup specificde oameni, putere care nu poate fi justificată decât de îndeplinirea unor anumitefuncţii. Statul e identificat cu cetăţenii săi într-o unitate holistică şi o teoriecritică a statului devine imposibilă (Meyer 1962, 93), fiindcă o astfel deteorie ar presupune: (i) distincţia între guvernanţi şi guvernaţi şi (ii) spe -cificarea unor funcţii bine determinate pe care trebuie să le îndeplineascăstatul. Doar neîndeplinirea acestor funcţii poate constitui temeiul unei criticia statului.

În contrast cu cele două doctrine, colectivismul şi noul conservatorism,Meyer va susţine că societatea şi statul nu au o existenţă separată, distinctăde indivizi. Deşi omul este un animal social, acest fapt nu ne îndreptăţeştesă tragem concluzia că relaţiile dintre oameni alcătuiesc o entitate de sinestătătoare, aflată mai presus de indivizi. „Societatea şi statul au fost createpentru indivizi, nu viceversa“ (Meyer 1962, 27). Potrivit lui Meyer, funcţiilelegitime ale statului sunt cele recunoscute de liberalii clasici: protejareacetăţenilor de violenţe sau fraude, apărarea naţională şi judecarea con flictelorîntre drepturi. Nu e permisă nici instrumentalizarea statului în vederea unuinedefinit „bine general“ suspect de asemănător cu paradisul terestru visatde utopişti, care are drept rezultat o creştere înfricoşătoare a puterii statuluişi dă naştere totalitarismului contemporan, nici instrumentalizarea statuluiîn vederea impunerii virtuţii cu forţa. Comportamentul virtuos are noimădoar în condiţiile libertăţii, doar dacă omul are posibilitatea să aleagă întrevirtute şi viciu. Viaţa omului gravitează în jurul puterii de a face alegeri. Captivîntre bine şi rău, între frumos şi urât, între adevăr şi eroare, omul îşi împlineştedestinul prin alegerile pe care le face. Intervenţia statului sau a comunităţiiîn acest proces n-ar face decât să devalorizeze virtutea, să înlocuiască acţiuneadin datorie morală cu acţiunea din constrângere.

Din punct de vedere metodologic, am văzut deja că Meyer le reproşa libe -ralilor colectivişti preluarea necritică a metodelor din ştiinţele naturii şi cari -caturizarea omului în modele mecaniciste rudimentare. Şi noii conservatori

FUZIONISMUL 145

erau vinovaţi de păcate metodologice, potrivit lui Meyer: insistenţa lor cănu raţiunea, ci tradiţia şi prescripţia trebuie să ne ghideze în chestiunilepolitice nu era de natură să furnizeze un punct de sprijin solid într-o epocăîn care dominante erau avatarurile gândirii utopice. În astfel de vremuri,avocatul supremaţiei prescripţiei s-ar vedea obligat să apere ortodoxiile epocii.În cazul de faţă, noii conservatori ar trebui să apere liberalismul colectivist.Soluţia lui Meyer era utilizarea raţiunii în perimetrul tradiţiei, cu alte cuvintefolosirea raţiunii pentru a distinge între tradiţiile vrednice de urmat şi tradiţiiledăunătoare.

În rezumat, teoria lui Meyer îşi propunea să reabiliteze simultan libertateaindividuală ca ţel al politicii şi virtutea ca ţel fundamental al omului. Individulprefigurat de doctrina creştină a persoanei, a cărui esenţă înnăscută este liber -tatea şi al cărui destin e mântuirea, era centrul de greutate al teoriei fuziunii.Acest individ nu era nici atomul supus influenţelor externe şi controluluiştiinţific pe care-l vedeau liberalii colectivişti, nici celula organismului socialpe care-o vedeau noii conservatori, ci o fiinţă raţională şi autonomă, carepoartă pe umeri povara propriilor alegeri.

Reacţiile la cartea lui Meyer nu au întârziat să apară. Russell Kirk, repre -zentantul de frunte al noilor conservatori şi ţinta principală a criticilor luiMeyer, i-a dedicat o cronică furibundă, apărută în 1964 în revista SewaneeReview şi intitulată „Un ideolog al libertăţii“. Lista acuzaţiilor lui Kirk laadresa lui Meyer era lungă: Meyer detesta toţi reprezentanţii autorităţii, încercasă transforme conservatorismul într-o ideologie, voia să-l înlocuiască pe Marxcu Meyer, idolatriza libertatea abstractă şi dădea dovadă de un fanatismarogant (Nash 2008, 270). Însă, în pofida reacţiei negative la ten tativa luiMeyer de a furniza un fundament teoretic coaliţiei dintre noii conservatorişi liberalii clasici, Kirk nu a fost un adversar al fuziunii (să ne amintim căa contribuit o bună perioadă de timp la National Review), ba chiar era conştientşi de necesitatea unor ajustări teoretice menite să împace cele două tabere.Într-un articol apărut în 1962 în National Review, Kirk menţiona aprobatorevoluţia recentă din sânul mişcării conservatoare americane, precedată deun proces asemănător în Marea Britanie, care a dus la „fuziunea dintreconservatori şi liberalii de modă veche“. „Nefiind ideologi“, continua Kirk,„oamenii cu vederi conservatoare şi-au modificat şi îmbunătăţit opiniilepolitice în conformitate cu nevoile epocii noastre“ (Kirk 1998, 12).

O reacţie mult mai solidă din punct de vedere teoretic la poziţia lui Meyera venit din partea lui L. Brent Bozell, conservator catolic şi adept al unuistrict tradiţionalism, sub forma unui eseu apărut în National Review în 1962şi intitulat „Libertate sau Virtute?“. Miezul criticii lui Bozell la adresa


fuzioniştilor rezidă în interpretarea conceptului de „libertate“. În timp ceMeyer şi fuzioniştii insistau că statul trebuie să le asigure cetăţenilor ceamai mare libertate posibilă, fiindcă libertatea este o condiţie necesară pentruvirtute, Brent Bozell subliniază că oamenii au mereu libertatea de a căutamântuirea, indiferent de împrejurări, pentru că libertatea în discuţie aici esteliberul arbitru, şi nu libertatea de constrângeri exterioare: „Libertatea sem -nificativă din punct de vedere moral este doar un aspect al condiţiei umane:este indispensabilă, dar este de asemenea inalienabilă. Cetăţeanul sovieticeste la fel de liber să-şi dobândească mântuirea precum omologul săuamerican“ (Brent Bozell 1998, 25). Brent Bozell anticipează replica „fuzio -niştilor“, potrivit căreia pentru a-şi realiza pe deplin potenţialul, pentru a crea,pentru a explora, pentru a înţelege, omul trebuie să fie liber „să se cufundeîn străfundurile iadului sau să se ridice pe propriile picioare pe culmilesublimului“ şi orice tentativă a societăţii de a-i presăra calea cu obstacolesau de a-l ajuta nu face decât să-l priveze de şansa adevăratei virtuţi. Încuvintele lui Meyer, „simularea actelor virtuoase cauzată de constrângereaexercitată de o putere superioară nu e virtute, a cărei semnificaţie rezidă înopţiunea liberă pentru bine în dauna răului“ (Brent Bozell 1998, 26). Pro -blema cu această poziţie este că, dusă până la ultimele consecinţe logice,antrenează nu doar eliminarea coerciţiei statale, dar şi orice alt tip de coerciţiecare limitează câtuşi de puţin libertatea de alegere. „Dacă libertatea este«principiul fundamental» care guvernează căutarea virtuţii […], atunci, prindefiniţie, nu poate fi invocat în nici un moment un principiu superior împo -triva efortului de a maximiza libertatea – nu există nici un punct în careoamenii să aibă dreptul să înceteze doborârea proptelelor pe care fiecaresocietate raţională din istorie le-a ridicat pentru a promova virtutea cetă -ţenilor“ (Brent Bozell 1998, 28). Diferenţa dintre stat şi celelalte instituţii(fie că e vorba despre familie, şcoală, tradiţii, norme sociale) nu are relevanţăîn contextul argumentului care condiţionează virtutea de libertate. Relevante doar dacă instituţia presupune orice tip de constrângere care limiteazălibertatea de alegere.

Teoria lui Meyer a atras şi critici din tabăra libertariană. Într-un eseu apărutîn 1964 în revista Modern Age, înfiinţată de Russell Kirk în 1957, RonaldHamowy susţinea că noul conservatorism este antiteza libertarianismului.Conservatorismul era ostil libertăţii, anticapitalist, neîncrezător în raţiuneşi dispus să impună un anumit set de valori tuturor. Calea de mijloc întrenoul conservatorism şi libertarianism preconizată de Meyer era imposibilă,date fiind presupoziţiile antinomice ale celor două tabere, evidente nu doarla nivel teoretic, ci şi pe tărâmul politicii. Istoria conflictelor dintre conservatori

FUZIONISMUL 147

şi liberali e veche. Înainte de apariţia partidelor socialiste la sfârşitul secoluluial XIX-lea, politica internă din majoritatea ţărilor europene a fost teatrulbătăliei dintre liberali şi conservatori pentru construirea statului liberalmodern. Teme precum abolirea şerbiei, desfiinţarea Inchiziţiei şi introducereaguvernământului constituţional au fost susţinute de liberali în pofida opoziţieiconservatorilor. Pe tărâm metodologic, neîncrederea conservatorilor în capa -citatea raţiunii de alege între ordini sociale diferite nu putea fi reconciliatăcu credinţa liberalilor că raţiunea e singura metodă validă pentru a înţelegeproblemele sociale (Hamowy 1964, 357).

Cu toate controversele din sânul mişcării, la mijlocul anilor ’60 fuzionis -mul lui Meyer a ajuns într-adevăr să reprezinte consensul de facto al conser -vatorismului american (Nash 2008, 275). Poate că la victoria fuzionismuluiau contribuit considerente strategice de tipul ascensiunii senatorului BarryGoldwater în postura de reprezentant al conservatorilor în cursa prezidenţialăcontra lui Lyndon Johnson, ceea ce transforma căutarea unui consens conser -vator într-o prioritate. Nu poate fi subestimată nici contribuţia anticomu -nismului fără rest împărtăşit atât de tradiţionalişti, cât şi de libertarieni, curol de imbold permanent pentru formarea unei coaliţii în vederea înfrângeriiunui duşman comun.

Fuzionismul azi

Deşi Barry Goldwater a pierdut alegerile prezidenţiale la mare distanţăde contracandidatul său, fuziunea dintre conservatorii tradiţionalişti şi liber -tarieni urma să-şi arate roadele în 1980, odată cu câştigarea preşedinţieiStatelor Unite de către Ronald Reagan. Reagan a fost, în cuvintele istoriculuiJonathan Schoenwald, „personificarea fuzionismului“, capabil să îmbinearmonios idei care în alte contexte sau exprimate de alte persoane ar fi pututpărea contradictorii (Schoenwald 2001, 197). Reagan a scăzut impozitul pevenit, a redus implicarea statului în economie, a menţinut inflaţia la un nivelscăzut şi a rămas în istorie ca preşedintele american ale cărui decizii depolitică externă au condus la câştigarea Războiului Rece şi la prăbuşireacomunismului.

Căderea comunismului a readus însă în prim-plan disensiunile dintretaberele care alcătuiau dreapta americană. Deşi disputele cu privire la cenzură,pornografie, legalizarea consumului şi a comerţului cu droguri sau libe ra -lizarea avorturilor n-au încetat niciodată în totalitate, anticomunismul a fostliantul care a menţinut intactă coaliţia dintre tradiţionalişti şi libertarieni (Nash


2008, 578; Schneider 2009, 59). Odată cu dispariţia principalei raţiuni dea fi a anticomunismului, a dispărut şi principala raţiune strategică din spatelealianţei dintre cele două facţiuni şi dezacordurile fundamentale au revenitla suprafaţă, la fel de pronunţate ca în urmă cu câteva decenii.

În plus, peisajul ideologic de dreapta a devenit mai complex în anii ’70şi ’80, odată cu ascensiunea neoconservatorismului (curent care nu trebuieconfundat cu „noul conservatorism“, denumirea sub care erau cunoscuţi înanii ’60 conservatorii tradiţionalişti), a paleoconservatorismului şi a drepteireligioase. În timp ce neoconservatorii erau de obicei foşti liberali de stânga,care acceptau direcţia generală imprimată în politica internă de Rooseveltprin politicile New Deal şi implicit legitimitatea unui stat al bunăstării limitat,în politica externă fiind adepţii unui intervenţionism calibrat pentru a răspândilibertatea şi democraţia în alte ţări, paleoconservatorii se disting prin adop -tarea unei poziţii izolaţioniste în politica externă, iar în politica internă prinscepticismul faţă de statul bunăstării, prin accentul pus pe limitarea puteriiguvernului federal, pe importanţa tradiţiei şi a identităţii naţionale, reli gioaseşi occidentale. Nu întâmplător, una dintre principalele surse de inspiraţieale paleoconservatorismului contemporan este conservatorismul tradiţionalistal unor Weaver şi Kirk. Cât despre dreapta religioasă, aceasta îmbină opoziţiafaţă de statul bunăstării şi faţă de intervenţia statului în economie cu credinţacă rolul legitim al statului este de a cultiva virtutea cetăţenilor, declarându-şiscepticismul faţă de separaţia dintre biserică şi stat (pe care o consideră rezul -tatul influenţei nefaste a „judecătorilor activişti“, concretizată în inter pretăriale Constituţiei SUA care contravin intenţiilor Părinţilor Fondatori), iar înpolitica externă împărtăşeşte preocuparea neoconservatorilor pentru situaţiadin Orientul Mijlociu şi sprijinul pentru statul Israel.

Aceste perspective diferite din sânul dreptei americane au intrat în conflictdeschis după 2001, anul atacurilor teroriste de la World Trade Center. Creş -terea substanţială a puterii executive din timpul mandatelor preşedinteluiGeorge W. Bush în vederea câştigării aşa-numitului „război împotriva terorii“pe plan extern şi intern, suprapusă peste varianta de conservatorism „plinde compasiune“ brevetată de preşedinte, a acutizat tensiunile până atuncilatente dintre facţiunile conservatoare, opunându-i pe libertarieni şi paleo -conservatori neoconservatorilor. Administraţiei Bush, şi prin extensie neo -conservatorilor reprezentaţi în număr mare în rândurile ei, i s-au reproşat,pe lângă extinderea puterii executive şi eşecul războiului din Irak, creştereacheltuielilor bugetare într-un ritm neegalat de pe vremea lui Lyndon Johnson,naţionalizarea politicii educaţionale prin actul legislativ No Child Left Behind,creşterea subvenţiilor pentru agricultură şi, spre finalul celui de-al doilea

FUZIONISMUL 149


mandat al preşedintelui, alocarea sumei de 700 de miliarde de dolari dinbugetul federal pentru planul de salvare economică necesar, în opinia admi -nistraţiei, pentru a combate efectele crizei financiare.

Dacă paleoconservatorii s-au plasat dintru început în afara consensuluifuzionist, măsurile adoptate în timpul mandatelor preşedintelui Bush i-audeterminat şi pe unii libertarieni să preconizeze ruperea alianţei conser va -toare. În opinia lui Brink Lindsey, fost vicepreşedinte al institutului libertarianCato, „acest palmares înfiorător nu le poate fi imputat doar politicienilorcare şi-au trădat principiile conservatoare. Conservatorismul însuşi s-a schimbatmult în ultimii ani, renunţând la vechea sinteză fuzionistă în favoarea uneinoi şi urâte specii de populism“. Soluţia recomandată de Lindsey? O nouăalianţă, de data aceasta între libertarieni şi liberalii de stânga, al cărei consensîntemeietor să prevadă, pe lângă opţiunea neechivocă pentru libertăţi sociale,renunţarea la restricţiile asupra liberei iniţiative şi redistribuţia unei părţi dinavuţia astfel creată (Lindsey 2006).

Alegerea preşedintelui Barack Obama în 2008 şi căderea în dizgraţie aneoconservatorismului au schimbat însă parametrii dezbaterii cu privire laviitorul coaliţiei dintre facţiunile dreptei intelectuale americane. Iniţiativelenoului preşedinte (printre care se numără alte planuri de salvare a economieifinanţate din banii contribuabililor, naţionalizarea temporară a marilor firmeamericane producătoare de automobile pentru a le salva de la faliment şiproiectul de reformă a sistemului de sănătate, care în varianta Obama presu -punea înfiinţarea unei companii de stat care să concureze asiguratorii privaţi)au amplificat temerile legate de creşterea intervenţiei statului în economie(Obama a fost acuzat chiar că ar fi socialist) şi au provocat critici din parteatuturor taberelor conservatoare. În plus, aceste iniţiative au impulsionat apariţiamişcării populare cunoscute sub numele de Tea Party, care militează pentrureducerea drastică a implicării statului în economie şi care se bucură de simpatiaconservatorilor de toate orientările. Poate noul „inamic comun“ să furnizezeo nouă raţiune strategică de a fi alianţei dintre facţiunile con servatoare? Oarereprezintă mişcarea Tea Party vectorul popular în spatele căruia se vor unidin nou energiile tradiţionaliste şi libertariene? Dacă da, ce formulă se va găsipentru a integra dezacordurile teoretice fundamentale într-un nou programpolitic coerent? O soluţie prefigurează Jonah Goldberg, editor la NationalReview, într-o dezbatere cu Brink Lindsey găzduită de revista Reason: o cauzăcomună tuturor conservatorilor ar putea fi limitarea atribuţiilor guvernuluifederal, care le-ar permite oamenilor să trăiască aşa cum doresc în comunităţilocale care le reflectă valorile fundamentale (Goldberg 2010).

FUZIONISMUL 151

Referinţe

Brent Bozell, L. 1998. „Freedom or Virtue?“. În Freedom and Virtue. The ConservativeLibertarian Debate (ed. George Carey), 20–37. Wilmington, Del.: IntercollegiateStudies Institute. Apărut iniţial în National Review, 1 septembrie 1962.

Buckley, William F. Jr. 1955. „Our Mission Statement“. În National Review, 19 no -iembrie. 1955. Accesat la 18 ianuarie 2011. http://www.nationalreview.com/articles/223549/our-mission-statement/william-f-buckley-jr

Critchlow, Donald T. 2007. The Conservative Ascendancy: How the GOP Right MadePolitical History. Cambridge, Mass.: Harvard University Press.

Edwards, Lee. 2010. „Standing Athwart History: The Political Thought of William F.Buckley Jr“. În First Principles Series Report no. 29. Disponibil online lahttp://www.heritage.org/Research/Reports/2010/05/Standing-Athwart-History-The-Political-Thought-of-William-F-Buckley-Jr

Goldberg, Jonah. 2010. „The Non-Existent Center“. În Reason Magazine, august-septembrie. Accesat la 24 martie 2011. http://reason.com/archives/2010/07/12/where-do-libertarians-belong/2

Goldwater, Barry. 1990. The Conscience of A Conservative. Washington, D.C.: RegneryGateway.

Hamowy, Ronald. 1964. „Liberalism and Neo-Conservatism: Is a Synthesis Possible?“.În Modern Age 8: 350–59. http://www.mmisi.org/ma/08_04/hamowy.pdf

Hayek, Friedrich A. 1997. Drumul către servitute. Traducere de Eugen B. Marian.Bucureşti: Humanitas.

Kirk, Russell. 1993. The Conservative Mind. Washington, D.C.: Regnery Gateway.Kirk, Russell. 1998. „Conservatism Is Not an Ideology“. În Freedom and Virtue. The

Conservative Libertarian Debate (ed. George Carey), 10–12. Wilmington, Del.:Intercollegiate Studies Institute. Apărut iniţial în National Review, 30 ianuarie 1962.

Lindsey, Brink. 2006. „Liberaltarians“. În The New Republic Online, 11 decembrie.Accesat la 5 aprilie 2011. http://www.cato.org/pub_display.php?pub_id=6800

Meyer, Frank. 1962. In Defense of Freedom: A Conservative Credo. Chicago, Il.: HenryRegnery Company.

Mises, Ludwig von. 2010. Omnipotent Government: The Rise of The Total State AndTotal War. Auburn: The Ludwig von Mises Institute.

Mises, Ludwig von. 1944. Bureaucracy. New Haven: Yale University Press.Nash, George H. 2008. The Conservative Intellectual Movement in America Since 1945.

Wilmington, Del.: Intercollegiate Studies Institute.Nock, Albert Jay. 2009. Our Enemy, the State. Auburn: The Ludwig von Mises Institute.Rand, Ayn. 1992. Atlas Shrugged. New York: Dutton.Schneider, Gregory. 2009. The Conservative Century: From Reaction to Revolution.

Lanham, Md.: Rowman and Littlefield.Schoenwald, Jonathan M. 2001. A Time For Choosing: The Rise of Modern American

Conservatism. New York: Oxford University Press.Weaver, Richard M. 1984. Ideas Have Consequences. Chicago, Il: The University of

Chicago Press.

ORDOLIBERALISMUL Radu Cristescu

Nu putem vorbi de istoria Germaniei de Vest fără a vorbi de „miracoluleconomic german“. Renaşterea RFG ca mare putere economică începe la odată precisă, 20 iunie 1948, data la care intră în vigoare reforma monetarăcare pune bazele dezvoltării remarcabile din deceniile ulterioare războiului.

Reforma monetară lansează una dintre monedele de referinţă ale lumii,marca (vest-)germană, şi marchează concomitent începutul liberalizăriipreţurilor pe teritoriul aflat încă sub ocupaţia aliaţilor vestici. Autorul acesteireforme, politicianul Ludwig Erhard, responsabil cu administrarea economieiîn zona anglo-americană, a avut de înfruntat atât scepticismul opoziţiei interne,cât şi autorităţile de ocupaţie. Erhard a povestit mai târziu cum a fost chematsă dea socoteală guvernatorului militar aliat, generalul american Clay, carenu fusese informat de intenţiile sale. Întrebat de ce a modificat preţurilestabilite de autoritatea de ocupaţie, Erhard ar fi răspuns: „Nu le-am modificat.Le-am abolit.“1

Erhard este promotorul politic al curentului de gândire cunoscut subnumele de „ordoliberalism“. Ordoliberalismul este în mare măsură expresiaŞcolii de la Freiburg. Nucleul acesteia i-a inclus iniţial pe trei tineri profesori,reuniţi întâmplător în 1933 sub auspiciile Albert-Ludwigs-Universität dinFreiburg: Walter Eucken (economist), Hans Großmann-Doerth (specialistîn drept comercial) şi Franz Böhm (specialist în drept civil şi comercial).Numele de „ordoliberalism“ este legat de publicaţia iniţiată în 1948 deEucken şi Böhm, revista academică ORDO, care continuă să apară anualde atunci încoace şi care a fost în tot acest timp principala platformă a acesteiorientări teoretice şi politice.

În proximitatea doctrinară a Şcolii de la Freiburg s-au aflat o serie degânditori a căror reputaţie şi influenţă intelectuală a depăşit spaţiul german.Împreună cu reprezentanţii Şcolii de la Freiburg, aceştia au contribuit laconstituirea curentului cunoscut şi sub numele de „neoliberalism german“.

1. Vezi Nicholls (1996, 217) atât pentru relatarea conversaţiei, cât şi pentru dubiileprivind autenticitatea acesteia.

Printre aceştia din urmă se numără Wilhelm Röpke, un economist deja reputatîn Germania interbelică; Alexander Rüstow, profesor de filozofie la München,care ocupă diferite funcţii publice ca reprezentant al social-democraţilor şieste considerat drept un serios candidat la postul de ministru al Finanţelorîn anii ’30; Alfred Müller-Armack şi, desigur, Ludwig Erhard însuşi.2

Problema cartelurilor

Problema care a coagulat preocupările teoretice diverse ale membrilorŞcolii de la Freiburg a fost aceea a formării monopolurilor şi a cartelurilor,una dintre temele centrale ale dezbaterilor intelectuale din prima jumătatea secolului al XX-lea. Această temă i-a condus pe ordoliberali spre formulareapropriului răspuns la problema relaţiei dintre stat şi piaţă, la problema alegeriiîntre capitalism şi comunism şi, în cele din urmă, la problema libertăţii şia ordinii sociale.

Cartelizarea economiei germane din perspectivă istorică

Germania se distingea printre celelalte mari naţiuni industrializate aleepocii prin numărul, amploarea şi permanenţa cartelurilor încă de dinainteaPrimului Război Mondial (Gerber 1998). Ramuri întregi ale economiei, maiales cele din industria grea, motorul creşterii economice germane în secolulal XIX-lea, devin, spre sfârşitul secolului, dominate exclusiv de asociaţiilede producători. Procesul de cartelizare avea consecinţe suficient de impor -tante şi creştea suficient de rapid în amploare încât Germania să fie descrisădrept „ţara cartelurilor“ (Böhm 1933)3.

Asociaţiile economice au fost încurajate şi folosite de la bun început decătre împăraţii germani şi cancelarii lor, ca instrumente pentru contracarareaputerii politice a parlamentului naţional (Reichstag) şi a partidelor politice.Aceste structuri politice paralele, fără rol constituţional precis, au dobândittreptat atribuţii-cheie în elaborarea politicilor şi reglementărilor economice.Bineînţeles, entităţile care-i reprezentau pe artizani, agricultori şi, mai cu

ORDOLIBERALISMUL 153

2. Pentru a evita dezbaterile terminologice, mă voi referi în continuare la toate argu -mentele prezentate drept „ordoliberale“. Prezentarea se va concentra asupra teoriilorŞcolii de la Freiburg.

3. Pentru o descriere concisă a cartelizării economiei germane vezi Gerber (1998,73–76). Dintre ordoliberali, Böhm (1933) face analiza istorică cea mai detaliată acartelizării.

seamă, pe industriaşi au acceptat cu bucurie să joace un rol fundamental anti -li beral şi antidemocratic în schimbul sprijinului politic impotriva compe -titorilor externi şi interni.

Particularităţile sistemului economico-politic german s-au manifestataşadar nu doar în cartelizarea economiei germane şi în influenţa politică, fărăegal între marile naţiuni industrializate, a lobby-urilor economice, ci şi înansamblul de politici sociale (celebra „politică socială bismarkiană“), în poli -tica de comerţ exterior, în puterea, neobişnuit de mare pentru vremea aceea,acordată sindicatelor şi în reglementările privind relaţiile dintre angajaţi şiangajatori. După Primul Război Mondial lucrurile au rămas, din punct devedere al organizării economice, neschimbate. Crizele politice grave careau zguduit Germania republicană şi care au pus din nou în discuţie şanselede supravieţuire ale statului german, împreună cu crizele economice, printrecare hiperinflaţia din 1923, nu au făcut decât să alimenteze naţionalismuleconomic şi sentimentul că strategiile anticoncurenţiale ale firmelor germaneerau inevitabile strategii de supravieţuire într-un mediu ostil. Etatismul şiconcentrarea economică privată au continuat să crească, hrănindu-se reciproc.La stânga, acest proces era interpretat de gânditorii marxişti drept modelulde evoluţie inevitabil al capitalismului. Capitalismul monopolist (Stamokap,prescurtare pentru Staatsmonopolkapitalismus) urma să fie, în lectură mar -xist-le ninistă, ultima etapă istorică a capitalismului. Această interpretareprovoca exuberanţa milenaristă a doctrinarilor, care întrevedeau împlinireaprofeţiei şi tranziţia către comunism. Pe de altă parte, socialiştii pragmaticierau dispuşi să încurajeze formarea unor organizaţii patronale care să înles -nească intervenţia statului şi să le ofere sindicatelor şi autorităţilor un partenerde negociere stabil şi previzibil (Abelhauser 1984).

Propunerea de reformă de la dreapta venea mai cu seamă dinspre par -tizanii corporatismului (Gerber 1998, 137 şi urm.), care criticau lipsa delegitimitate politică a cartelurilor, a asociaţiilor întreprinzătorilor şi asindicatelor. Răspunsul corporatist – preluat în programul politic al PartiduluiNazist – propunea reglementarea asociaţiilor economice, pentru a asigurareprezentarea „adecvată“ a tuturor intereselor economice şi a se evita con -secinţele nefaste ale concurenţei. Atunci când naziştii au ajuns la putere, în1933, tot ce au trebuit să facă pentru a pune în practică programul corporatista fost să recunoască oficial structurile existente (Abelhauser 1984). Astfel,companiile germane (în primul rând marii producători industriali) devin partea aşa-numitelor Wirtschaftsgruppen, controlate de agenţiile statului nazist.În Germania, orice propunere suspectată de liberalism putea fi uşor respinsăcu epitetul derogatoriu de „manchesterism“ – epitet îmbogăţit de conotaţiiantinaţionale, implicând afinităţi trădătoare cu puterea mondială concurentă,


Marea Britanie. Astăzi trebuie să facem un efort pentru a ne imagina careera atitudinea predominantă faţă de liberalism şi capitalism în prima jumătatea secolului trecut. Termeni precum „capitalism“, „laissez-faire“, „manches -terism“, „victorianism“, „societate burgheză“ erau folosiţi (de gânditoriprintre care se află, la un capăt, marxiştii ortodocşi, iar la celălalt gânditoriprecum Max Weber sau Schumpeter) pentru a descrie o stare de lucruri dacănu indezirabilă, cel puţin revolută.

Ordoliberalii confirmă verdictul asupra liberalismului clasic. De aici şiimportanţa unui diagnostic post mortem care să permită perpetuarea ele -mentelor viabile ale tradiţiei. De ce este importantă recuperarea liberalismulclasic? Mai întâi, pentru că soluţiile propuse de adversarii săi de diverseorientări nu fac decât să amplifice problemele economice şi sociale asociatedoctrinei laissez-faire. Apoi, pentru că liberalismul clasic implică o anumităperspectivă asupra libertăţii individuale – manifestată prin tranzacţii voluntarepe piaţă, libertate antreprenorială, statul de drept, democraţia reprezentativă,extinderea sferei private – care merită promovată în continuare. Cu altecuvinte, liberalismul clasic este o doctrină care merită adusă la zi.

Răspunsul ordoliberal

Jurisprudenţa dreptului privat german impunea respectarea înţelegerilorde tip cartel.4 Justificarea acestor decizii se sprijinea pe principiul libertăţiicontractului şi pe cel al obligaţiei părţilor de a respecta clauzelor contrac -tuale. Această justificare juridică era dublată de argumentul conform căruiaeventuala salvare de la faliment a firmelor private prin cartelizare evităconsecinţe adeseori dezastruoase pentru proprietari şi angajaţi şi contribuiela stabilitatea economică.

Discuţia în literatura economică şi juridică în jurul problemei mono po -lurilor şi cartelurilor se axează în principal pe tema consecinţelor eco nomiceglobale. Din această perspectivă, un monopol sau un cartel este indezirabildacă se poate arăta că activitatea monopolului (cartelului) respectiv impunecelorlalţi actori de pe piaţă costuri care depăşesc beneficiile care decurg dinactivitatea respectivă. Ordoliberalii iau în considerare şi problema costurilorsociale ale monopolului5, dar obiecţiile lor faţă de carteluri au în vedereconsiderente mai ample care ţin de alcătuirea sistemului economic şi politic.


4. Jurisprudenţa germană se baza pe mult comentata decize a Curţii SupremeImperiale (Reichsgericht) din 1997, comentată de Röper (1950) şi de Böhm (2008a).

5. Vezi, de exemplu, Eucken (1952, 34–35).

Libertatea contractuală este unul dintre principiile esenţiale ale uneieconomiii de piaţă şi ale unui stat de drept – un principiu pe care şi ordo -liberalii îl recunosc şi îl acceptă. Legile şi jurisprudenţa celui de-al Doileaşi celui de-al Treilea Reich asigurau, ce-i drept, protecţia legală a proprietăţiişi contractelor private. Dar, observă ordoliberalii, aceste garanţii legale au,în cazul înţelegerilor de tip cartel, efecte dăunătoare pentru sistemul legalde protejare a proprietăţii private şi a liberei iniţiative. Mai întâi, cei caresuferă sunt clienţii cartelurilor, care nu mai au puterea de a alege furnizorulşi de a influenţa astfel preţurile. Apoi au de suferit potenţialii antreprenorişi salariaţi al căror acces este blocat pe piaţă. În cele din urmă, cei care suntconstrânşi să intre în asemenea înţelegeri sub ameninţarea falimentului pierdlibertatea de a decide în privinţa preţului, a cantităţii de bunuri produse şia calităţii acestor bunuri.

Avem de-a face aici cu un paradox: în numele libertăţii eonomice a unoractori economici se restrânge libertatea de alegere a altor actori economici.„Orice măsură pe care ofertantul cu o ofertă mai proastă o ia cu scopul dea face imposibilă reorientarea partenerului spre o ofertă mai bună prin provo -carea de daune majore acestuia scoate din discuţie libertatea de voinţă“ (Böhm2008a, 55). Acest tip de tranzacţie nu mai este expresia unui acord voluntar,ci este expresia unei relaţii de putere, prin care una dintre părţi determinărezultatul prin constrângere.

Paradoxul se explică astfel prin faptul că sunt considerate ca aparţinânddomeniului dreptului privat tipuri de relaţii care aparţin firesc dreptului public.Agenţii privaţi capătă astfel dreptul de a folosi instrumentele puterii publice(hotărârile tribunalelor, de exemplu) pentru a impune constrângeri altora,dar nu sunt supuşi limitelor asociate exercitării acestor puteri într-un statde drept – limite prescrise de dreptul public şi constituţional (Böhm 2008a)6.

„Puterea economică privată“ reprezintă aşadar un exerciţiu ilegitim alputerii. Ea reprezintă consfinţirea unei ordini constituţionale în care se im -pune voinţa celui mai tare, sub acoperirea unei legitimităţi formale (formelleScheinlegalisierung: Böhm 2008a, 57), şi provine din utilizarea dreptuluiprivat pentru a încălca principiile dreptului public.

Argumentul împotriva puterii private se extinde în mod firesc nu doarasupra cartelurilor, ci asupra oricărei situaţii în care deţinătorii monopo -lurilor încearcă să-şi menţină poziţia dominantă pe piaţă prin excludereacompetitorilor.


6. Ceea ce Großmann-Doerth numeşte „drept creat de actorii economici“, prin urmareîn afara cadrelor legale ale statului de drept (selbstgeschaffenes Recht der Wirtschaft:Großmann-Doerth 2005).


„Puterea economică privată“ poate fi definită drept puterea de a determinaunilateral preţurile. În contrast cu situaţia în care există un mediu concurenţial,monopolul îi permite uneia din părţile care participă la tranzacţiile de pe piaţăsă dicteze preţul (Eucken 1952, Cap. IV.2)7. Abordarea ordoliberală nu seorientează în primul rând asupra „risipei sociale“ pe care o creează mono polurile(şi a cărei magnitudine diferă de la caz la caz). Se pot imagina cazuri în caremonopolizarea unei pieţe poate duce la o alocare mai eficientă a resurselor şila o scădere a preţurilor la un moment dat. Cu toate acestea, chiar şi în aceastăsituaţie, cumpărătorul rămâne la bunul plac al monopolistului. În termenii luiBöhm (2008a, 52), „condiţiile de schimb“ (Tauschbedingungen) pentru cum -părător sunt mai bune, dar poziţia pe piaţă (Marktposition) a acestuia rămânemai proastă decât cea dintr-un sistem bazat pe competiţie.

Contractul care instituie termenii tranzacţiei voluntare între agenţi auto -nomi în vederea obţinerii de beneficii reciproce este paradigma juridică aunei ordini a libertăţii. Contractele trebuie să fie expresia voinţei libere aunor participanţi egali în drepturi şi sunt încheiate în vederea îmbunătăţiriisituaţiei tuturor părţilor. Liberul contract, în acest sens, este un instrumentde disipare a puterii (Entmachungsinstrument: Böhm 2008, 306). Altfel,argumentează ordoliberalii, de ce am mai susţine că libertatea economicăeste dezirabilă? Or, dacă argumentul privitor la posibilitatea restrângeriilibertăţii economice fără intervenţia directă a autorităţilor statului este valid,atunci instituirea unor reguli împotriva puterii private nu numai că nu con -travine principiilor libertăţii economice, ci face posibilă însăşi justificareaacestor principii.

Legitimarea puterii private conduce nu doar la vicierea relaţiilor dintreactorii privaţi, ci şi la modificarea relaţiilor dintre stat şi actorii privaţi, lamodificarea rolului statului. Aceasta pentru că statul va fi presat să corectezeîncontinuu consecinţele economice negative ale exercitării puterii private –de exemplu, prin impunerea administrativă a preţurilor sau prin reglementarearelaţiilor de pe piaţa muncii. Arbitrariul relaţiilor dintre actori privaţi serăsfrânge în celelalte domenii ale dreptului, cum sunt dreptul administrativsau public. Ca urmare, puterea legitimă a statului de drept va fi înlocuităde „puterea anonimă a unei constituţii anarhice“ (Böhm 2008a, 50).

7. Această putere nu este, desigur, absolută; puterea monopolistului de a manipulapreţurile depinde de factori precum elasticitatea cererii sau existenţa unor bunuri desubstituţie.

Ordinea economică şi politică a libertăţii

Conceptul de ordine economică

Critica monopolurilor şi, în particular, a cartelizării, presupune o anumităînţelegere a rolului pe care trebuie să-l aibă piaţa într-o societate liberă.Avantajele economiei de piaţă apar pe de-a-ntregul doar în condiţiile concu -renţei. Teoria concurenţei economice stă în centrul reflecţiei ordoliberale,iar implicaţiile sale trec dincolo de domeniul strict economic.

Ordoliberalii se alătură economiştilor care, de la Adam Smith încoace, auidentificat piaţa drept mecanismul cel mai potrivit de a produce bunăstareagenerală. Argumentele lor principale în favoarea pieţei sunt comune şi altoreconomişti8, dar sunt dezvoltate de ordoliberali într-o perspectivă mai amplă.Pentru a înţelege mai bine caracterul distinctiv al programului ordoliberal,trebuie să începem de la conceptul central de ordine (Ordnung9). Prin ordineeconomică (Wirtschaftsordnung) se înţelege forma de coordonare a acti vi tă -ţilor economice; cu alte cuvinte, regulile jocului economic. „Orice […] acţiuneeconomică […] are loc în cadrul unei ordini economice şi poate fi înţeleasădoar în acest cadru“ (Eucken 1951, 80–81; cf. Böhm 1933). Această formăde coordonare determină consecinţele generale ale tuturor deciziilor luate deactorii economici. Într-o ordine concurenţială, preţurile transmit informaţiidespre preferinţele sau „planurile“ actorilor economici. Aceste informaţii despreevaluarea resurselor rare (informaţii despre cerere) permit alocarea optimă aresurselor în vederea satisfacerii acestei cereri (Eucken 2008, 145).

Pe piaţă, preţurile funcţionează şi drept constrângeri (costuri) pentru actoriieconomici care nu-şi pot permite să ignore aceste informaţii. Preţurile auaşadar un rol esenţial: acela de a măsura nevoile sociale în măsura în careexercită o „putere de constrângere“ asupra participanţilor la tranzacţii (Eucken1952, 77). Dacă preţurile îşi îndeplinesc acest rol, interesele sau planuriletuturor contribuie la evaluarea diferitelor bunuri economice (Eucken 1951).

Dar preţurile joacă acest rol doar în situaţia în care există concurenţă. Odatăîndeplinită această condiţie, piaţa tinde în mod natural spre realizarea unei


8. Ordoliberalii (de exemplu, Eucken [1951; 1952]) acceptă până la un punct viziunea(neo)clasică a pieţei competitive ca piaţă pe care actorii nu pot influenţa direct preţurile(pieţele tind mereu spre echilibru şi actorii sunt price-takers). Hayek, care este uneoriinclus în lista de autori ordoliberali, dezvoltă o teorie diferită a concurenţei (Hayek 1948).Pentru o prezentare a afinităţilor dintre Eucken şi Hayek, vezi Vanberg (2004).

9. Termenul de „ordine“ a fost utilizat şi de alţi economişti şi sociologi, mai cu seamăgermani. Teoria ordinilor discutată aici este însă specifică Şcolii de la Freiburg.

situaţii de echilibru între cerere şi ofertă, adică spre preţul care reflectă corectevaluările actorilor economici. În realitate, acest echilibru este mereu „dis -torsionat“ în dinamica proceselor economice (de inovaţii tehnologice, migraţii,schimbări ale gusturilor şi nevoilor consumatorilor, schimbări de mediu etc).Pe o piaţă concurenţială însă, modificările de preţ reflectă aceste schimbăriîn evaluările actorilor economici, iar eventuala poziţie privilegiată a unor actorieconomici este mereu ameninţată de competitori (Eucken 1952, 34–35 şi 54).

Problema economică apare în momentul în care tendinţa naturală a uneieconomii concurenţiale spre echilibru este împiedicată să se desfăşoare. Săne gândim la ce se întâmplă în cazul unei pieţe în care ofertantul îşi asigurăo poziţie de monopol: monopolistul are libertatea de a stabili preţul – careastfel nu mai are rolul de a transmite evaluările cumpărătorilor; aceste eva -luări nu mai reprezintă constrângeri pentru monopolist şi, ca urmare, nu suntluate în calcul în deciziile de alocare a resurselor. Aici preţurile au un roldiferit decât cel de pe piaţa concurenţială şi avem de-a face cu o modalitatediferită de coordonare a actorilor economici. Cu alte cuvinte, este vorba deo altă ordine economică.

Teoria ordinilor economice

Teoria ordinilor economice este dezvoltată în primul rând de Eucken caparte a unei analize „morfologice“ a fenomenelor economice (Eucken 1951;Hensel 2008). Miza acestui tip de analiză este realizarea unui set de teoriicare să permită înţelegerea diverselor tipuri de coordonare economică şi săofere un fundament ştiinţific politicilor economice. În intenţia lui Eucken,realizarea unui cadru comun de analiză pentru diversele tipuri de organizareşi coordonare economică ar corecta neajunsul teoriilor economice obişnuite,nepractice pentru că nu pot fi aplicate decât unui set restrâns de situaţii (Eucken1951, 212–213).

Fundalul acestei orientări metodologice este controversa (Methodenstreit)dintre două şcoli de economie, Şcoala marginalistă (austriacă) şi Şcoalaistorică germană. Eucken vede der Methodenstreit în termenii unei „mariantinomii“ între metoda teoretică deductivă a primei şcoli şi cea istorică acelei de-a doua. Ambele orientări sunt, în perspectiva lui Eucken, defi citare.Abordarea teoretică este insuficientă pentru că nu reuşeşte să explice varietateaproceselor economice condiţionate de sisteme instituţionale diverse. Pe dealtă parte, empirismul acerb al Şcolii istorice (dominantă în perioada inter -belică în Germania) nu poate surprinde relaţiile dintre fenomenele economice


întrucât porneşte de la concepte sau fapte singulare. Se impune astfel o altfelde metodă care să depăşească neajunsurile celorlalte două.

Încercând să elaboreze o astfel de metodă, Eucken distinge între douăabordări economice, complementare şi la fel de necesare, dar care răspundla două probleme diferite: 1) Problema interacţiunilor dintre actorii econo -mici, a cauzelor şi efectelor acestora; şi 2) Problema ordinii economice încare se desfăşoară aceste interacţiuni. Primul tip de probleme priveşte, depildă, evoluţia preţurilor sau producţiei cutărei industrii sau evoluţia rateidobânzilor pe piaţa financiară. Al doilea tip de probleme economice vizeazăchestiunea organizării industriale sau structura sistemului bancar. Ca urmare,pentru înţelegerea adecvată a fenomenelor economice este nevoie de douătipuri de teorii: cele care ajută la înţelegerea „proceselor economice“ şi celedespre „ordinea economică“ (Eucken 1951).

Majoritatea teoriilor propuse de obicei de economişti ne ajută să înţelegemprimul tip de probleme. Analiza morfologică trebuie să servească drept ghidpentru aplicarea acestor teorii într-o situaţie dată. Avem de-a face, de pildă,la un prim nivel, cu ipoteze teoretice diferite cu privire la tendinţa preţurilorpe o piaţă competitivă şi pe o piaţă monopolizată; mai mult, însăşi noţiuneade „preţ“ capătă roluri diferite într-o teorie aplicabilă unei economii com -petitive şi într-una aplicabilă unei economii centralizate10.

Eucken susţine că există două tipuri mari de sisteme economice: economiade schimb şi economia „administrată centralizat“. Criteriul de distincţie întrecele două pleacă de la ceea ce Eucken numeşte „fapte fundamentale“ (sau:„o realitate fundamentală“), anume planurile şi deciziile actorilor economici.Orice decizie de a produce, vinde şi cumpăra presupune un calcul – sau, întermenii lui Eucken, un „plan“. Aceste planuri iau în calcul anumiţi para -metri care nu pot fi influenţaţi de decidenţi. Însă aceste constrângeri diferăde la un sistem economic la altul. De aici şi întrebările-cheie: Cine planificăşi cine ia deciziile? Care sunt constrângerile pe care decidenţii le înfruntăatunci când îşi formulează planurile?

Într-un caz, deciziile sunt luate de multitudinea de indivizi şi unităţi eco -nomice implicate în schimburi; în celălalt caz, deciziile sunt luate de auto -ritatea centrală. Ca atare, parametrii deciziei, constrângerile pe care le iauîn calcul într-un caz şi în altul decidenţii-planificatori (ceea ce Eucken numeşte„data“11) sunt diferite. Revenind la exemplul menţionat mai sus, preţurilereprezintă constrângeri pentru decidenţi într-o ordine economică bazată pe


10. Ne putem gândi, în contrast cu acest argument, la multele analize ale tranziţieipost-comuniste care vorbesc de „creşterea inflaţiei“ după prăbuşirea regimului comunist.

11. Pluralul cuvântului latinesc datum.

schimburi, pe când, într-un sistem bazat pe planificare centralizată, preţurileînsele sunt obiectul planificării.

Desigur, între cele două tipuri fundamentale de sisteme se pot imaginavariate ordini intermediare. Eucken distinge nu mai puţin de 20 de astfelde variante, „forme de piaţă“, de la concurenţă perfectă la monopol bilateral,într-o încercare de taxonomie exhaustivă (Eucken 1951, 158). Criteriul rămâneînsă acelaşi, natura raportului dintre cerere şi ofertă sau, mai precis, con -strângerile pe care actorii economici trebuie să le ia în calcul atunci cândîşi formulează planurile de acţiune.

Din punct de vedere practic, acela al politicilor economice, perspectivamorfologică permite selectarea teoriilor adecvate situaţiei economice dateşi permite în acelaşi timp evaluarea diverselor măsuri economice în funcţiede rolul pe care-l joacă în interiorul sistemului. Varietatea istorică a sistemelorreal existente este mult mai bogată decât lasă să se înţeleagă discuţia purteoretică; totuşi, sistemele reale pot fi clasificate după forma predominantăpe piaţă sau după formele predominante în ansamblul economiei.

Ordinea pieţei ca ordine a libertăţii

Din cele spuse până aici, se pot desprinde argumentele majore ale ordoli -beralilor în favoarea sistemului pieţei. Care sunt principalele caracteristiciale unei asemenea ordini în perspectivă ordoliberală?

Condiţia necesară pentru realizarea acestei ordini este existenţa unuisistem concurenţial. Pentru a-şi îndeplini rolul de coordonare între cerereşi ofertă, preţurile trebuie sa fie flexibile. Protecţionismul economic – îndrep -tat fie împotriva competitorilor externi, fie împotriva celor interni – ducela rigiditatea sistemului de preţuri, menţinute artificial la un nivel prea ridicat.În acelaşi mod, plafonarea obligatorie a unor preţuri împiedică flexibilitateaîn direcţia contrară.

O altă condiţie esenţială într-o ordine de piaţă concurenţială este aceeaa stabilităţii monetare, fără de care preţurile nu pot reflecta adecvat evaluărileactorilor economici. Ordoliberalii, în special Eucken (1923; 1934) şi Röpke(1936), au fost implicaţi în dezbaterile academice ulterioare hiperinflaţieigermane din 1923. Astfel, Eucken afirma încă din 1923, în prima sa lucrarecu impact în rândul economiştilor, că originile inflaţiei se află în excesulde masă monetară provocat de cheltuielile bugetare excesive. Soluţiile împo -triva inflaţiei propuse de Eucken – astăzi argumente standard ale liberalilor –erau limitarea emisiunii monetare şi stăvilirea expansiunii creditului indusede politica băncii centrale în privinţa dobânzilor, în condiţiile reducerii


cheltuielilor bugetare. Ordoliberalii au susţinut fără excepţie că un standardmonetar stabil este esenţial pentru o politică monetară responsabilă şi dinacest motiv au fost partizanii etalonului aur (Nicholls 1994, 34 şi urm.).

Mereu preocupaţi de consecinţele politicilor economice în sfera celor -lalte ordini, ordoliberalii atrag atenţia asupra beneficiilor neeconomice aleadoptării unor politici care să susţină ordinea concurenţială. O politică mone -tară stabilă, transparentă şi antiinflaţionistă conduce şi la eliminarea „econo -misirilor forţate“ – deci şi la distribuirea echitabilă a veniturilor. Într-un sistemmonetar în care creditorii sunt dezavantajaţi faţă de debitori prin inflaţie,se accentuează proletarizarea şi inegalitatea averilor (Eucken 1952; Miksch2008, 168–170).

Eliminarea protecţionismului la nivel internaţional are, de asemenea,consecinţe dezirabile în afara sferei ordinii economice. Un regim economicinternaţional bazat pe aceleaşi principii ca ordinea economică domestică(stabilitate monetară susţinută de un etalon stabil, libera circulaţie a mărfurilorşi a capitalului, eliminarea subvenţiilor protecţioniste) conduce la integrareeconomică şi la dependenţă reciprocă între state. În aceste condiţii, războiuldevine o alternativă din ce în ce mai costisitoare şi mai neatractivă.12

Critica sistemelor economice centralizate

Argumentele ordoliberale în favoarea ordinii pieţei pot fi înţelese mai bineîn contrast cu critica ordinii administrativ-centralizate, formulate în specialde Eucken (1952). În tradiţia partizanilor pieţei din secolul al XX-lea critica„economiei de comandă“ de tip socialist a ocupat un loc central. Cea maicunoscută dintre acestea este contribuţia reprezentanţilor Şcolii austriece,implicaţi în celebra dezbatere privind posibilitatea calculului economic într-oeconomie socialistă. Particularitatea criticii ordoliberale – care altminteripreia unele dintre argumentele economiştilor austrieci13 – constă în accentulpus pe identificarea constrângerilor pe care decidenţii-planificatori le iauîn calcul în cadrul unei structuri economice centralizate. Într-o economiecentralizată există o tendinţă dictată de condiţiile instituţionale (sistema -tice), spre o alocare a resurselor care reflectă în primul rând raporturile deputere politică şi doar accidental eventuale obiective economice referitoare


12. Röpke (1942; 1959) este, dintre ordoliberali, autorul principal care propune acesteargumente.

13. Dezbaterea privind posibilitatea calculului economic în socialism are doar relevanţăparţială pentru ordoliberali. Ei admit că teoretic se poate imagina o economie de comandăcompetitivă (Eucken 1951, nota 32), dar o asemenea ordine ar fi nesustenabilă.

la bunăstarea generală. Cu alte cuvinte, economia centralizată tinde în modsistematic să eşueze în raport cu aceste obiective, indiferent de cum vor fidefinite acestea.

Administratorii unui sistem centralizat (asemenea monopoliştilor de pepieţele închise) îşi pot permite să ignore preferinţele consumatorilor (Eucken1952; 181). Ca atare, economia centralizată transferă deciziile privitoare laproducţie şi, prin urmare, la consum şi investiţii, de la consumatori (de latoţi indivizii) la autorităţi. Tipul de calcul economic specific economiilorcentralizate duce la direcţionarea producţiei înspre proiecte economice carenu sunt direct dependente de dorinţele consumatorilor.14 Investiţiile tind săfie favorizate în detrimentul consumului pentru că singura constrângereeconomică pe care o au autorităţile-producători faţă de consumatori este aceeade a asigura un minimum necesar subzistenţei forţei de muncă15, pe cândvolumul resurselor dedicate investiţiilor este un semn al puterii politice în cadrulregimului. Eucken vorbeşte aici de tendinţa spre „Gruppen-Anarchie“ – luptaanarhică între organizaţiile cu putere de decizie în economie – caracteristicăluptelor pentru putere dintre responsabilii economiei centralizate (Eucken,Cap. VI). Alocarea resurselor productive tinde astfel să depindă de puterearelativă a grupurilor de decizie.

Interdependenţa ordinilor

Din prezentarea de până acum se desprind două caracteristici particularereflecţiei ordoliberale. Prima este că analiza economică trebuie să ia în calculcadrul instituţional în care se desfăşoară activităţile economice. A doua estecă structura economică a unei societăţi are consecinţe directe asupra celorlaltesfere de activitate din cadrul societăţii respective.

Putem înţelege aceste relaţii de cauzalitate reciprocă între sferele sociale,argumentează Eucken (1951 şi, mai ales, 1952), drept „interdependenţă aordinilor“. „Ordinile“ din sintagma lui Eucken se referă tocmai la acestesfere; avem aşadar de-a face nu doar cu o ordine economică, ci şi cu ordinipolitice, legale, morale, în funcţie de regulile dominante, specifice dome -niului social respectiv – ceea ce Eucken numeşte Lebensordnungen, ordiniale vieţii (sociale).


14. De aceea „economia de război“ prezintă tendinţe de centralizare.15. „Versorgung-minimum“ (Eucken 1952, 87–88) – economia unei plantaţii de sclavi

este tipică pentru economia centralizată.

Aceste ordini sunt interdependente în măsura în care un tip de ordine,să spunem, politică sau juridică, modifică rostul regulilor din celelalte ordini,şi, ca atare, pe cele din ordinea economică. Să ne gândim, de exemplu, cumo ordine politică bazată pe excluderea oponenţilor politici sau pe eliminareastatului de drept poate interpreta regulile care guvernează ordinea econo -mică pentru a traduce în avantaj economic avantajul politic. Realocarea părti -nitoare a drepturilor de proprietate şi recunoaşterea selectivă a contractelormodifică funcţia acestor instituţii, chiar dacă acestea sunt nominal păstrate.La aceasta se referă Eucken atunci când spune că schimbarea unei ordiniduce la „modificarea funcţiei regulilor juridice“, chiar dacă acestea rămânneschimbate (Eucken 1952, 104).

În consecinţă, partizanii unei ordini a libertăţii şi prosperităţii larg di s -tribuite nu pot susţine un set predeterminat de principii care să se refereexclusiv la organizarea economică, de pildă, fără a lua în considerare celelalteordini sociale. Asemenea principii nu pot fi, în concepţia ordoliberală, justi -ficate în mod absolut. Critica ordoliberală faţă de utilizarea libertăţii contrac -tuale (considerată în tradiţia liberală drept o consecinţă necesară a libertăţiieconomice) ilustrează această viziune. Într-o ordine a libertăţii, anumite tipuride contracte şi anumite tipuri de activităţi economice vor fi limitate sau interzisepentru că duc la destrămarea ordinii politice şi sociale care garanteazălibertatea individuală. Aceasta din urmă este singurul principiu care ghideazăarhitectura instituţională şi care precede orice obligaţie socială. Restul regu -lilor şi principiilor16 trebuie să fie configurate astfel încât să susţină simultanacest principiu.

Care sunt aceste ordini care se susţin reciproc pentru a apăra şi a extindesfera libertăţii individuale? În economie – ordinea concurenţială a pieţei;din punct de vedere politic – ordinea democratică (a competiţiei politice);juridic-constituţional – ordinea statului de drept; din punct de vedere social –ordinea definită de regulile morale şi practicile caracteristice civilizaţieioccidentale.

Ordinea economică este dependentă de celelalte în două feluri: o dată,această ordine nu poate fi susţinută decât în cazul în care sunt îndepliniteanumite condiţii exogene; pe urmă, o ordine economică adecvată se va puteamenţine şi va fi benefică doar dacă va recunoaşte limitările impuse de impe -rativele provenite din celelalte sfere (ordinea pieţei trebuie să recunoască


16. Într-unul dintre pasajele în care discută explicit această problemă, Böhm (2008b)distinge între „dreptul natural“ la „autonomie individuală“ şi „dreptul social“ al libereiiniţiative economice; cel din urmă poate fi modificat în funcţie de (şi numai în funcţiede) primul principiu.

imperativele morale şi sociale care o transcend). Putem vedea astfel ordoli -beralismul ca opus „economismului“ (Röpke), adică împotriva tendinţei dea privi sfera economică drept preeminentă asupra celorlalte şi de a le impuneacestora criterii de analiză şi performanţă proprii sferei economice (Eucken1951, 216).

Ordoliberalismul şi economia socială de piaţă

Economia socială de piaţă

Alfred Müller-Armack publicase deja, în anii ’30, lucrări de economiecare, deşi nu au fost ignorate17, nu au avut totuşi ecoul pe care l-au avut ope -rele celorlalţi autori menţionaţi până acum. Până după război, Müller-Armackeste unul dintre autorii asociaţi Şcolii istorice germane, criticată de WalterEucken. Adeziunea lui Müller-Armack la NSDAP, niciodată, pare-se, foarteentuziastă, s-a limitat la un minimum de contribuţii la literatura propagan -distică. Perioada nazistă a reprezentat pentru parcursul său intelectual perioadade convertire de la corporatism la simpatia pentru principiile economiei depiaţă (Nicholls, 103–110)18.

După război, Müller-Armack devine profesor la Köln, acolo unde se punbazele aşa-numitei Şcoli de la Köln, o variantă a ordoliberalismului mai puţindoctrinară şi mai puţin reticentă faţă de intervenţionism, care combină argu -mentele centrale ale Şcolii de la Freiburg cu cele în favoarea unor politicijustificate dintr-o perspectivă social-creştină.

Dincolo de opoziţia de principiu faţă de planificarea socialistă, Müller-Armacknu împărtăşea antietatismul lui Eucken sau Röpke. În scrierile sale se regăsescprincipalele direcţii ale intervenţionismului regulator care fac astăzi partedin reţetarul obişnuit al politicilor publice: politici care vizează reducereacosturilor externe, subvenţii pentru cumpărarea şi închirierea de locuinţe(problemă majoră în Germania de după război), dezvoltarea proiectelor deinfrastructură şi a zonelor defavorizate, susţinerea micilor antreprenori, salariuminim etc19.


17. El este, de exemplu, citat chiar de Eucken (Eucken 1951, nota 22). Referinţa estecritică. Müller-Armack propune în perioada antebelică o teorie a „stilurilor economice“,asociată îndeobşte unui cunoscut reprezentant al Şcolii istorice târzii, Albert Spithoff.

18. Vezi şi memoriile lui Müller-Armack (Müller-Armack 1971).19. O privire de ansamblu asupra măsurilor preconizate de Müller-Armack se găseşte

în Grossekettler (1999).

Rolul politic al lui Müller-Armack în promovarea ordoliberalismului afost extrem de important. În 1952 a fost numit director al departamentuluide politici (Grundsatzabteilung) al ministerului condus de Erhard şi a rămaspână la sfârşit principalul său consilier în materie de programe economice.

Müller-Armack este în general creditat cu crearea termenului de „econo -mie socială de piaţă“ pentru a descrie setul de politici inspirate de ordoli -beralism în contrast cu alternativele etatiste în dezbaterea privind viitorulGermaniei postbelice. Criticii liberali ai economiei sociale de piaţă sunt tentaţisă uite contextul în care Müller-Armack a propus pentru prima oară acestconcept care va ajunge să domine discursul public în materie de politici eco -nomice în Germania de Vest – şi apoi în Germania unificată. Sincretismulteoretic al lui Müller-Armack poate fi privit ca o deturnare a principiilorliberalismului economic; dar chiar şi partizanii cei mai înfocaţi ai pieţei vorrecunoaşte ca susţinerea lui Müller-Armack a avut un rol important în dis -creditarea părerii larg împărtăşite în Germania de până în anii ’50 că piaţaliberă este incompatibilă cu o viziune a unei societăţi prospere însoţită şide pace socială.

Dimensiunea conservatoare a ordoliberalismului

Atunci când vorbesc despre libertate, ordoliberalii au în vedere perma -nent conţinutul moral al conceptului de libertate şi rădăcinile sale în istoriacivilizaţiei europene. Scrierile lor nu conţin o definiţie a libertăţii – modulîn care ei înţeleg acest concept nu se pliază pe o definiţie formală; sensulpe care îl dau acestui termen fundamental reiese din catalogul ameninţărilorla adresa libertăţii. Pe lângă teme clasic liberale (limitarea sferei de autonomieindividuală prin intervenţia statului), acest catalog cuprinde şi birocratizareacrescândă, depersonalizarea relaţiilor din interiorul societăţii, dezagregareacomunităţilor naturale, tot mai marea acceptare a imoralităţii în relaţiile dintreindivizi, dintre indivizi şi stat, şi dintre state – într-un cuvânt, „masificarea“societăţii20.

Eucken defineşte în (Eucken 1952) „noua problemă socială“ a secoluluial XX-lea în contrast cu cea a secolului al XIX-lea, aşa cum a fost ea expusăde părinţii socialismului. Vechea „problemă socială“ consta în polarizareasocietăţii după criterii de clasă şi sărăcia, în special a proletariatului industrial.Experienţa istorică a ţărilor industrializate sugerează însă că această problemă


20. Termenul german Vermassung este recurent în scrierile lui Röpke, în special înRöpke 1948, 1960. Vezi şi Eucken 2008.

tinde să fie depăşită prin prosperitatea crescândă pe care o asigură economiade piaţă. Odată cu industrializarea însă, a apărut şi tendinţa de concentrareeconomică şi de reglementare din ce în ce mai abundentă a relaţiilor eco -nomice. Pe lângă consecinţele care au de-a face strict cu eficienţa economică,o consecinţă socială directă este aceea că indivizii devin astfel din ce în cemai mult simpli funcţionari ai unor entităţi birocratice uriaşe, lipsiţi de auto -nomie decizională.

Wilhelm Röpke va argumenta (1948, 1960) că tipurilor contrare de ordineeconomică, ordinea planificată şi ordinea concurenţială, le corespund cen -tralismul şi descentralizarea, din perspectivă socială mai amplă. Ordiniidescentralizate îi corespund concurenţa în plan economic, federalismul şisubsidiaritatea în plan politic, corpurile intermediare în plan social şi spiritulde independenţă susţinut de credinţă şi valori tradiţionale în plan psihologicşi moral. Fără această „ordine naturală“, ordinea concurenţei nu este sus -te nabilă. Într-o ordine a „concentrării“ şi masificării, economia de piaţăconcurenţială duce la atomizare, proletarizare şi, inevitabil, la autoritarismbiro cratic. Mai departe, tocmai aceste trăsături subminează economia de piaţă,întrucât oamenii vor avea nevoie de o contrapondere a vieţii devenite o cursănevro tică pusă sub semnul exclusiv al concurenţei, prin intermediul statuluibiro cratic şi inflaţionist. Avem de-a face cu un cerc vicios care este pentruRöpke însăşi definiţia crizei societăţii occidentale.

Ordinea concurenţei ca soluţie la problemele sociale

Cititorul nu va fi surprins, poate, să afle că ordoliberalii propun ordineaconcurenţei drept soluţie la „noua problemă socială“. Una dintre criticileantiliberale cele mai frecvente faţă de economia de piaţă este că aceasta duce„inevitabil“ la concentrare economică (mari corporaţii), la standardizare şiconsumerism. Am văzut că ordoliberalii iau în serios aceste critici.

Răspunsul lor este că, deşi o economie concurenţială nu poate fi o apăraresuficientă împotriva acestor tendinţe, ea reprezintă singurul tip de ordineeconomică în care acestea pot fi contracarate, în condiţiile menţinerii ordinilorculturale, morale, sociale etc. care-i fac posibilă supravieţuirea. Ordineaconcurenţială singură poate oferi premisele diversităţii şi autonomiei indi -viduale, fie că e vorba de independenţa pe care o oferă proprietatea privată,fie că e vorba de multitudinea tipurilor de bunuri şi servicii pe care le gene -rează ca răspuns la diversitatea preferinţelor consumatorilor. Oricare altăconfiguraţie instituţională nu va face decât să accentueze aceste tendinţe;din acest punct de vedere, o economie centralizată (alternativa extremă) poate


fi înţeleasă drept transformarea întregii societăţi într-o singură corporaţiemonopolistă care guvernează toate aspectele vieţii indivizilor. Diversitateaeste o piedică uriaşă în calea unei administrări eficace a întregii societăţi.Prin urmare, uniformizarea şi standardizarea sunt consecinţe necesare aleunei societăţi administrate centralizat.

„Problema socială“ identificată de ordoliberali poate fi astfel privită dintr-operspectivă a interdependenţei ordinilor: pe de o parte, economia de piaţăeste singura care garantează libertatea individuală şi prosperitatea societăţii;pe de altă parte, economia de piaţă este susceptibilă de a fi limitată în virtuteaunor principii de ordin mai înalt care ţin de libertate şi demnitate.

Intervenţionismul ordoliberal

Odată acceptate argumentele ordoliberale în favoarea pieţei, mai este posibilintervenţionismul economic? Răspunsul ordoliberalilor este că interven ţio -nismul economic este salutar doar în măsura în care este luată în considerarecomplexitatea relaţiilor de interdependenţă şi determinare reciprocă dintreacţiunile şi deciziile actorilor economici. Astfel, Eucken, de exemplu, sepronunţă împotriva „politicii economice a experimentelor“ (Eucken 1952),prin care se caută modificarea unor consecinţe directe ale unor activităţieconomice particulare în timp ce se ignoră efectele indirecte sau cumulateasupra sistemului de preţuri, a bunei funcţionări a concurenţei şi asupralibertăţii individuale21. Efectul cumulat al intervenţiilor locale este acela dea îngreuna şi, în cele din urmă, de a face imposibilă coordonarea acţiunilorindividuale. Asta înseamnă că politica economică trebuie să respecte ordineapieţei, nu să încerce să o modifice. Intervenţionismul este acceptabil doarîn măsura în care este marktkonform – în măsura în care nu modifică datelefundamentale ce determină planurile şi deciziile individuale.

Dacă o ordine economică este înţeleasă ca ansamblu de reguli, atunci ointervenţie conformă cu ordinea respectivă trebuie să corespundă regulilorcare o definesc. Aşadar, intervenţionismul marktkonform trebuie să respecteregulile competiţiei. Mai mult, competiţia presupune limitarea puterii parti -cipanţilor la tranzacţii de a dicta preţurile, sau cantitatea ori caracteristicileunora din bunurile şi serviciile tranzacţionate de ansamblul participanţilor,


21. Vezi, de exemplu, politicile amintite în Eucken (1937): politicile cu efect con -tradictoriu şi distorsionant din domeniul reglementărilor economice; tarifele vamaleprohibitive, interdicţiile şi permisele de funcţionare sau de muncă, sistemul de patenteşi mărci etc.

sau de a hotărî unilateral termenii tranzacţiilor. Aşadar, orice intervenţie carevizează modificarea unora dintre aceste date va da un avantaj nelegitim unoraîn defavoarea celorlalţi. Ceea ce ordoliberalii numesc uneori intervenţie caresă vizeze „interesul general“ se traduce prin reguli generale, universal apli -cabile, care nu sunt orientate spre obţinerea unui efect particular. Caracterulacestor reguli apare prin contrast cu intervenţiile aplicabile cazurilor parti -culare, unor indivizi sau actori sociali anume.

Ordoliberalii se alătură astfel tradiţiei liberale care susţine regimul eco -nomic bazat pe reguli, corolar al statului de drept22. Dacă „interesul general“este exprimat de regulile universal aplicabile ale statului de drept, ordoli -beralii se pronunţă împotriva politicilor dictate de grupuri de interese, fieele asociaţii ale producătorilor, comercianţilor sau sindicate. Ceea ce Rüstownumeşte „pluralismul egoismelor economice“23 a fost, din perspectivă ordo -li berală, cauza principală a dezastrului economic şi politic german.

Complexitatea ordinii economice, la care se adaugă complexitatea inter -dependenţei ordinilor îi face pe cei mai mulţi dintre ordoliberali (în specialpe reprezentanţii Şcolii de la Freiburg) extrem de sceptici faţă de inter -venţionism. Cu cât relaţiile economice şi sociale sunt mai complexe, cuatât este mai dificil pentru o politică anume să respecte criteriul „confor -mi tăţii cu piaţa“. Mai mult, ordoliberalii propun drept soluţie împotriva tenta -ţiei intervenţioniste realizarea unei „constituţii economice“ (Böhm, Eucken,Groß mann-Doerth 2008) care să specifice regulile fundamentale necesareunei ordini concurenţiale.

Locul ordoliberalismului în tradiţia liberală

Unul dintre momentele cele mai importante în articularea unui răspunsliberal împotriva ofensivei intelectuale a socialismului şi a interven ţio nismuluinesocialist în prima jumătate a secolului al XX-lea a fost colocviul organi -zat la Paris în 1938, cunoscut sub numele de Colocviul Walter Lippmann,precursor al Societăţii Mont Pelerin, coorganizate după război de Hayek şiEucken. Ordoliberalii au fost reprezentaţi în ambele foruri de discuţie.24

Deja din 1938 se face simţită apariţia a două curente. „Unii nu găsescnimic esenţial de criticat sau de schimbat în liberalismul tradiţional […]


22. Una dintre expresiile cele mai cunoscute ale acestei tradiţii în secolul al XX-leaeste Hayek 1960, lucrarea lui Hayek cea mai apropiată de ordoliberalism.

23. Într-o scrisoare către Eucken citată în Nicholls 1994, 49.24. Deşi Eucken nu a primit permisiunea autorităţilor de a participa la Colocviul

Lippmann, Röpke şi Rüstow au fost acolo.

După părerea lor, responsabilitatea pentru toate nenorocirile incumbă exclusivcelor care i se opun şi care, din prostie sau răutate, sau dintr-o combinaţieîntre cele două, nu vor să vadă şi să respecte căile salutare ale liberalismului.Noi, ceilalţi, căutăm responsabilitatea pentru declinul liberalismului în libera -lismul însuşi şi, prin urmare, căutăm calea de ieşire într-o reînnoire fun -damentală a liberalismului“ (Rüstow, citat în Foucault 2004, 117, nota 27).Primii despre care este vorba în citatul de mai sus sunt reprezentanţii Şcoliiaustriece, în special cel mai intransigent reprezentant al său, Ludwig vonMises. „Noi, ceilalţi“ sunt ordoliberalii. Adversitatea s-a menţinut şi dupărăzboi, în primele întâlniri ale Societăţii Mont Pelerin, pe bazele unei solideantipatii reciproce.

Critica ordinii spontane

Critica vechiului liberalism se articulează în jurul a ceea ce Böhm numeşte„constituţia anarhică“ a pieţei (Böhm 2008a). În termeni mai familiari azi,această critică poate fi văzută drept un reproş privind ignorarea condiţiilorinstituţionale necesare unei bune funcţionări a pieţei. Am prezentat deja oilustrare a acestei critici atunci când am vorbit de argumentele ordoliberaleîmpotriva monopolurilor.

Pe scurt, în termeni generali, critica liberală are două direcţii. Prima criticăipoteza că o „ordine spontană“25 creează în mod necesar o ordine concu -renţială. Dacă prin „ordine spontană“ se înţelege ordinea creată din interacţiunisociale repetate, dar care nu este rezultatul unui proiect social (design), aceastanu înseamnă că ordinea socială va putea fi creată pornind de la zero. Cadreleinstituţionale preexistente liberalizării influenţează rezultatul interacţiunii.Nu este deloc plauzibil să credem că cei care sunt într-o situaţie de avantajiniţial s-ar sfii să folosească toate mijloacele (inclusiv pe cele politice saulegale) pentru a conserva acest avantaj (Böhm 2008a; Eucken 1952). Asta nuînseamnă că în absenţa intervenţiei nu se poate ajunge la o ordine a libertăţii,ci doar că lucrurile nu se petrec de la sine în mod necesar aşa.

Pe de altă parte, nu există nici o garanţie că ordinea concurenţială se poatesusţine în absenţa unui „stat puternic“ (Rüstow 1932), adică un stat care săvegheze la armonizarea instituţională dintre diferitele ordini sociale. Con -curenţa este ameninţată permanent de noi forme de organizare şi noi reguli„autocreate“ de actorii privaţi şi, bineînţeles, de folosirea statului pentru a


25. Ordoliberalii nu utilizează acest termen. Teoria ordinii spontane va fi dez voltatăde Hayek (vezi, în special, Hayek 1978).

obţine şi a conserva avantaje economice. Un argument liberal tradiţionaleste acela că puterea politică a statului se poate transforma în avantaj eco -nomic pentru cei care controlează sau au acces privilegiat la puterea politică.Ordoliberalii sugerează şi posibilitatea inversă, aceea că avantajul economicse poate transforma în putere politică. Nu este rezonabil, argu menteazăordoliberalii, să presupunem că actorii economici nu vor încerca să trans -forme avantajul obţinut pe piaţă în privilegiu politic. De aceea, retra gereastatului nu este o opţiune viabilă.

Proprietatea privată

La rândul lor, ordoliberalii se alătură tradiţiei liberale pentru a susţinenecesitatea proprietăţii private pentru o ordine concurenţială. Proprietateaprivată reprezintă condiţia necesară pentru existenţa unei multitudini dedecidenţi economici care să se afle în competiţie. Proprietatea privată asigurădescentralizarea deciziilor şi reprezintă cea mai bună garanţie împotrivamonopolului politic şi economic.

Dar aceasta nu înseamnă nici că proprietatea privată ar fi garanţia uneiordini concurenţiale, nici că proprietatea de stat a unui număr relativ micde întreprinderi este incompatibilă cu un sistem concurenţial (Eucken 1949,Secţiunea 4). Dimpotrivă, experienţa nazistă – şi, într-o bună măsură, expe -rienţa regimului de la Weimar – au arătat că proprietatea privată poate coexistacu o formă de centralizare şi de planificare a economiei.

Aici ordoliberalismul se desparte atât de liberalismul clasic, cât şi desocialism pentru că indică în cele două tradiţii o eroare comună: aceea dea considera că fundamentul sistemului economic este dat de problemaproprietăţii sau a libertăţii de tranzacţionare; liberalii clasici argumenteazăîn favoarea proprietăţii private şi a libertăţii contractuale maxime între actoriprivaţi, în timp ce socialiştii propun o economie organizată în jurul proprietăţiide stat şi a eliminării tranzacţiilor private. Simpla schimbare a sistemuluide proprietate nu răspunde problemei coordonării, a utilizării coordonate aresurselor, care va persista în ambele sisteme. Ceea ce conteaza în cele dinurmă nu ţine de cine va poseda mijloacele de producţie, ci care va fi meca -nismul coordonării – acela al preţurilor rezultate din decizii luate de o multi -tudine de indivizi la diversele niveluri ale proceselor economice, sau acelaal deciziei centralizate (Eucken 1952; Miksch 1950; vezi şi Röpke, 1963,Cap 9.1).

În fond, argumentează ordoliberalii, puţin contează dacă un monopol apar -ţine unei firme cu acţionar unic, unui cartel de firme sau unei corporaţii cu


mii de acţionari. Tot aşa, „proprietatea comună“ asupra mijloacelor de pro -ducţie nu face un sistem centralizat mai asemănător unui sistem concurenţial.În cazul regimurilor comuniste, proprietatea comună asupra mijloacelor deproducţie contribuie la „exploatarea“, în termeni marxişti, a celor care nuau putere de decizie, deşi deţin anumite drepturi nominale de proprietate,în calitate de membri ai societăţii. Tot aşa, într-un regim în care cartelurilesunt protejate sau încurajate de stat, inegalitatea de fapt dintre monopoliştişi outsideri, fie ei competitori potenţiali sau clienţi, persistă în ciuda recu -noaşterii egale a drepturilor de proprietate.

Din nou, accentul cade pe ordinea economică: aceasta determină funcţiadiverselor instituţii, printre care proprietatea privată şi contractul. Acestea potfi instrumente care să favorizeze concurenţa şi libertatea sau nu. „Problemelelimitării proprietăţii private şi a libertăţii contractului au o semnificaţie cu totuldiferită în funcţie de forma pieţei“ (Eucken 1951, nota 74).

„A treia cale“

Termenii folosiţi de ordoliberali pot fi astăzi o sursă majoră de confuzii.Cuvintele de ordine ale ordoliberalilor, pe care aceştia le-au formulat încădin anii ’30, sunt astăzi sloganuri ale stângii europene: „stat puternic“, „a treiacale“, „criza capitalismului“ sau a „liberalismului“.

Totuşi, terminologia şi conflictele dintre ordoliberali (în special cei maiapropiaţi stângii, Miksch şi Rüstow) şi economiştii austrieci precum vonMises nu trebuie să sugereze faptul că liberalii nu se vedeau în descen denţatradiţiei liberalismului clasic. În parte datorită convingerii că liberalismulclasic nu mai reprezintă o alternativă larg acceptabilă în momentul istoricîn care trăiau, ordoliberalii s-au văzut ca o mişcare intelectuală care încearcăsă depăşească marile conflicte ideologice ale secolului precedent.

Există şi cel puţin două motive mai profunde pentru care ordoliberaliise priveau drept reprezentanţi ai unei a treia căi. Primul, teoretic, vine dincritica liberalismului şi socialismului schiţată mai sus şi rezumată de Euckenastfel (Eucken 2008, 149): într-o ordine economică liberală, statul nu seamestecă nici în constituirea ordinii economice, nici în procesele economicecurente; în ordinea planificării centralizate, statul determină ordinea eco -nomică şi controlează procesele economice curente; în ordinea concurenţială,statul susţine ordinea economică, dar nu şi procesele economice care decurgdin deciziile individuale.

Al doilea motiv este că ordoliberalii au propus ordinea liberală drept ordineconstitutivă a mediului economic, compatibilă (doar) cu ordinea democratică.


Dar dacă ordinea concurenţei are să stea la baza relaţiilor economice, atunciea trebuie să fie acceptată de marea majoritate, dincolo de preferinţele politicepartizane. De aceea, programul ordoliberal are ambiţia de a nu fi un programpartizan, ci unul autentic constituţional, în cadrul căruia se pot manifestaorientări politice diverse (Miksch 2008; Böhm 1982; Müller-Armack 1982).26

Ce sens ar avea un program constituţional inacceptabil pentru majoritateacelor care au o orientare politică de stânga?

În cadrul dezbaterii din interiorul dreptei liberale, ordoliberalismul poatefi văzut şi ca o reacţie împotriva instinctului de a găsi întotdeauna vina înacţiunile statului. Analiza regimului nazist ilustrează acest punct. Asemenialtor liberali, precum Hayek sau Mises, ei au văzut în nazism o manifestarea „colectivismului“ şi a puterii nelimitate a statului – cu alte cuvinte, unproiect politic prin excelenţă antiliberal. Există totuşi o diferenţă, poate doarde accent, dar, în orice caz, semnificativă. În timp ce economiştii austriecivăd în nazism o încarnare a socialismului radical, ordoliberalii scot în evidenţăfaptul că în Germania nazismul nu a fost consecinţa unei revoluţii instituţio -nale, ci a unei degenerescenţe treptate a unui sistem politic bazat pe sufragiuluniversal, a unui sistem juridic care proclama supremaţia legii şi indepen -denţa puterii judecătoreşti şi a unui sistem economic bazat pe proprietateaprivată şi libertatea contractului.

Programul ordoliberal oferă un set de principii a căror aplicare este con -cepută să fie flexibilă, nepartizană şi adaptabilă situaţiei de fapt. În viziuneaunor partizani ai pieţei, ordoliberalismul este prea flexibil. Chiar criticamonopolurilor le poate apărea astăzi partizanilor pieţei drept excesivă, înfuncţie de interpretarea pe care ar putea-o avea criteriul marktkonform. Mikschpropune, de exemplu, un criteriu de intervenţie administrativă din parteaunei autorităţi de supraveghere, un Consiliu al Concurenţei, care să dictezepreţurile pe piaţa respectivă conform aşa-numitului criteriu „ca-şi-cum“:preţul dictat ar trebui să fie cel echivalent unei ipotetice situaţii de concurenţăperfectă, conform evaluării administratorilor (Miksch 1949). Intervenţiaadministrativă care se conturează aici contravine instinctului liberal. Euckenpare să fie de acord cu un criteriu asemănător, în anumite condiţii (Eucken1951, 289–290). Pe de altă parte, Böhm este partizanul unei abordări gene -ral-legaliste, conform căreia principala reacţie a statului împotriva creării


26. Miksch însuşi se considera social-democrat; iar Müller-Armack, pe linia preo -cupărilor sale de sociologie a religiei, vedea acest acord întemeindu-se pe baze nu doarpolitice, ci şi ecumenice (în cadrul creştinismului occidental) prin articularea unui pactsocial („irenică socială“) pe baza compromisului dintre etica protestantă şi doctrina socialăcatolică.

monopolurilor ar trebui să fie nerecunoaşterea legală a contractelor careconduc direct la restrângerea concurenţei (nerecunoaşterea legală a carte -lurilor) (Böhm 2008a; Vanberg 2008). Ordoliberalismul pare să fie suficientde flexibil încât să accepte ambele interpretări.

Influenţa ideilor ordoliberale

Ordoliberalism şi nazism

Din perspectiva noastră poate părea ciudat că un regim totalitar a permisactivitatea academică a unor profesori universitari ale căror teorii erau atâtde direct opuse regimului. Lucrarea principală a lui Eucken (1951) a fostpublicată iniţial în 1939 şi succesul său academic a făcut ca aceasta să fiereeditată de patru ori în timpul războiului (Nicholls, 111–112). Ordoliberaliierau specialişti, profesori universitari care şi-au formulat argumentele într-unlimbaj specializat, asupra unor probleme care nu intrau în mod necesar însfera de preocupări a naziştilor; atâta vreme cât politica şi conducerea statuluinu erau criticate direct, profesorii nu riscau să trezească atenţia cenzorilor.Criteriile acestora din urmă erau suficient de laxe în aceste domenii încâtsă permită chiar şi liberalismul – atâta timp cât nu i se spunea pe nume.

Există însă ordoliberali care au criticat direct regimul nazist şi au fost nevoiţisă plece în exil. Röpke a fost concediat în primul val de nazificare a birocraţieişi a universităţilor, în 1933. Un an mai târziu, el îi va facilita lui Rüstow numi -rea la o catedră în Istanbul. Röpke continuă să critice deschis şi dur regimulnazist, mai întâi din Turcia, apoi din Elveţia. Cărţile şi articolele sale scriseîn exil circulă „pe sub mână“ în Germania nazistă şi vor avea o influenţăimportantă asupra unui funcţionar german necunoscut la acea vreme, LudwigErhard.

După Noaptea de cristal, în 1938, la Freiburg se organizează primul grupde discuţii care îşi propune să elaboreze propuneri politice şi economicealternative faţă de regimul nazist, şi la care iau parte profesori din diverse facul -tăţi, printre care şi Eucken şi Böhm. Cunoscut în diversele sale întruchipăridrept „Cercul de la Freiburg“, acest grup care se întrunea lunar a fost fondatde Constantin von Dietze, specialist în economie agrară, şi de Adolf Lampe,economist amintit azi ca una dintre figurile cele mai proeminente ale disi -denţei universitare. Cercul de la Freiburg a rămas în legătură permanentăcu mişcări de opoziţie precum Biserica Confesională (die Bekennende Kirche),a cărei conducere aştepta propuneri pentru reconfigurarea sistemului social


şi economic german pe baze ecumenice. Tolerat până în 1944, chiar susţinuttemporar de Academia Germană de Drept, seminarul a fost definitiv opritîn timpul represiunilor care au urmat complotului eşuat împotriva lui Hitler(celebrul atentat von Stauffenberg). Câţiva membri, printre care Böhm, Dietzeşi Lampe, au fost arestaţi după ce Gestapoul a aflat de legăturile aces toracu unii dintre complotişti.

Pe tot parcursul perioadei naziste, ordoliberalii au rămas convinşi că unviitor post-totalitar este necesar şi, mai ales, plauzibil. Faţă de vastele expli -caţii care au dominat peisajul intelectual (nu numai) german după ce dimen -siunile dezastrului provocat şi suferit de germani au devenit evidente, faţăde apelul la forţe istorice, sociale şi culturale seculare, faţă de recursul lafatale mişcări dialectice, ordoliberalii au putut să propună explicaţii şi măsuricu relevanţă practică imediată. Dacă forţele antiliberale reuşiseră să învingăaşa de fulminant în 1933, aceasta nu însemna că speranţa unei renaşteri nuera posibilă din primul moment al păcii.

Din punct de vedere intelectual, implicarea în grupul de opoziţie faţă deregimul nazist a însemnat şi că obiectul preocupărilor lor ştiinţifice şi inte -lectuale a devenit mai divers. Conturarea unui program care să aducă Germaniaîn rândul societăţilor liberal-democratice a presupus examinarea unor ches -tiuni care depăşeau cadrul strictelor lor specialităţi academice.

Ordoliberalismul la putere

Principalul reprezentant politic al ordoliberalismului a fost longevivulministru al economiei din RFG, Ludwig Erhard, succesor al lui KonradAdenauer în funcţia de Cancelar al Germaniei de Vest. Deşi Eucken a muritîn 1950, la un an după moartea lui Miksch, influenţa sa în anii decisivi aiconstituirii Republicii Federale a fost extraordinar de importantă în dez -baterile privind viitorul ţării. Franz Böhm a rămas consilier al lui Erhardpână în 1953, când a devenit deputat federal din partea CDU – statut pe careîl va reţine până în 1965.

Evident, ordoliberalii nu s-au bucurat de putere nelimitată.27 Adversităţiigrupurilor de interese din economie, a opoziţiei socialiste şi a presiunii alia -ţilor din NATO, în special Statele Unite, s-a adăugat adversitatea dintre Erhardşi cancelarul Adenauer. Cel din urmă l-a privit întotdeauna pe ministrul săuca pe un rival politic, cu atât mai periculos, cu cât reputaţia acestuia a crescut


27. Pentru o descriere a succeselor şi insucceselor ideilor ordoliberale în GermaniaFederală postbelică, vezi Nicholls 1994.

în urma succesului politicilor sale economice îndrăzneţe. De la bun început,politica Uniunii Creştin Democrate germane, deşi influenţată de ordolibe ralism,a dat, se pare, motive de nemulţumire autorilor discutaţi aici. „CabinetulAdenauer“, îi spunea Miksch lui Eucken în 1949, în ultima lor întâlnire,„se dovedeşte din ce în ce mai mult a fi un guvern al grupurilor de interese[…] Nu mai putem sta deoparte. Se va spune mai târziu că astea au fostideile noastre“28.Un astfel de compromis l-a reprezentat prima Lege de Pro -tejare a Concurenţei (1957), lege care a fost privită de deputatul Böhm cao (parţială) înfrângere politică.

Totuşi, pe lângă liberalizarea promovată de Erhard şi susţinută de Adenauer,actul de naştere al economiei vest-germane postbelice, se pot cita şi altereforme fundamentale, precum Legea Băncii Federale din 1957, prin carese asigura independenţa băncii centrale germane, al cărei principal scop esteasigurarea stabilităţii monetare, sau reglementarea strictă a condiţiilor definanţare a deficitului de stat.

În timp, Partidul Social Democrat german, iniţial în favoarea unei admi -nistrări centralizate a economiei, a ajuns să îmbrăţişeze economia socialăde piaţă, în parte sub influenţă ordoliberală.29 Viziunea SPD se depărteazăînsă, previzibil, de perspectiva ordoliberală, iar politicile economice germanecare urmează căderii guvernului Erhard (în 1966) s-au îndreptat din ce înce mai mult spre keynesism, mai curând decât ordoliberalism.30

Ordoliberalismul poate fi considerat şi unul dintre curentele intelectualefondatoare ale Uniunii Europene. Atât Böhm, cât şi Müller-Armack au fostimplicaţi direct în negocierile care au dus la încheierea Tratatului de la Romadin 1960. Accentul pus pe integrare economică prin înlăturarea tarifelorvamale şi pe libera concurenţă, la fel ca tendinţa de extindere a liberei con -curenţe, de la Articolul 81 din Tratatul de la Roma la Directiva Bolkestein,poartă amprenta influenţei ideilor ordoliberale.31

Nu se poate spune că vreun guvern sau construcţie politică a reflectatvreodată fidel programul ordoliberal. Deşi economia planificată nu mai are


28. Conversaţie citată de Oswalt (2008, 131); Miksch avea să moară la puţin timpdupă ce a avut loc această conversaţie, cu un an înaintea lui Eucken.

29. Vezi textul-cheie în dezbaterea internă a SPD, Capitalism şi concurenţă (Schiller1955).

30. În termenii lui Böhm, ceea ce-i distinge pe social-democraţi de ordoliberali estecă primii preferă statul asistenţial în defavoarea statului de drept (Böhm apud Bilger1964, 259)

31. Pentru o evaluare a contribuţiei ordoliberale la construcţia Uniunii Europenedin perspectiva politicii în privinţa concurenţei, vezi Gerber 1998. Frits Bolkestein esteîn board-ul Stiftung Ordnungspolitik, think tank inspirat de ordoliberalism.

astăzi susţinere puternică, nici politic, nici intelectual, relaţia dintre stat şieconomie nu a devenit o relaţie bazată pe reguli universal aplicate.

Influenţa intelectuală a ordoliberalismului

Moartea prematură a lui Eucken, în 1950, a privat ordoliberalismul deprincipalul său reprezentant. În anii de după război, acest curent a continuatsă fie susţinut de unii dintre studenţii săi, precum Friedrich A. Lutz, K. PaulHensel sau Karl Friedrich Maier. Institutul Walter Eucken de la Freiburgeste dedicat promovării ideilor ordoliberale. Însă ordoliberalismul a încetatsă mai reprezinte un curent distinct în ştiinţa economică. Descendenţii ordo -liberalilor au susţinut principii ordoliberale cu ajutorul altor teorii, dezbă -tute în lumea anglo-saxonă: neoclasică (precum autorii amintiţi mai sus),neoinstituţionalistă sau hayekiană (Manfred Streit), teoria alegerii publice(Viktor Vanberg).

Dintre autorii discutaţi în acest capitol, Röpke este cel mai cunoscut înafara Germaniei, cărţile sale fiind traduse în engleză şi franceză. Darul săude bun scriitor şi capacitatea de a expune clar cele mai complexe argumenteşi teorii l-au făcut să fie o referinţă pentru conservatorii europeni, dar şi pentrucei americani.

În ceea ce priveşte Şcoala de la Freiburg, ea rămâne destul de puţincunoscută în afara Germaniei. O excepţie neaşteptată este Michel Foucault,care dedică ordoliberalismului un curs publicat şi considerat important înopera sa (Foucault 2004)32. În măsura în care sunt cunoscuţi, Eucken şi Böhmsunt văzuţi ca precursori ai unor curente precum noul instituţionalism sauteoria alegerilor publice. Contribuţia particulară a lui Eucken la teoria şi meto -dologia economică este în general ignorată.

Această situaţie se datorează mai multor cauze. În primul rând, moartealui Eucken a făcut ca teoreticianul cel mai bun al Şcolii de la Freiburg sănu participe la dezbaterile economice de după război. Lucrările sale de pânăatunci sunt produsul unui mediu academic diferit, dominat de un curenteconomic astăzi puţin discutat – Şcoala istorică germană. Stilul său academic,eclectismul metodologic, o anumită concepţie despre ştiinţa economică –sunt influenţate de acest curent.33


32. Foucault nu poate fi bănuit de simpatii ordoliberale; analiza destul de detaliatăpe care o face de-a lungul cursului său serveşte drept ilustrare a modificării concepţieidespre „gouvernementalité“ în liberalismul secolului al XX-lea.

33. Nu doar Şcoala istorică germană se numără printre influenţele puţin frecventatede economiştii de azi. De aceea, stilul lui Eucken este pentru un economist modern un

Ordoliberalii au arătat destul de puţin interes pentru dezbaterile din lumeaanglo-saxonă (cu excepţia celei din jurul keynesismului), într-o perioadăîn care Germania era cel mai important centru academic al lumii. Odată cuvenirea la putere a naziştilor, odată cu emigrarea masivă a cercetătorilor ger -mani, mediul academic german şi-a pierdut întâietatea. După război, Şcoalaistorică germană a început să fie văzută drept prea apropiată de doctrinanazistă şi modelul anglo-saxon a fost preluat în ştiinţa economică germanăpeste noapte (Wohlgemuth 2009).

Referinţe

Abelshauser, Werner. 1984. „The First Post-Liberal Nation: Stages in the Developmentof Modern Corporatism in Germany“. În European History Quarterly 14: 285–318.

Bilger, François. 1964. La pensée économique libérale dans l’Allemagne contemporaine.Paris: R. Pichon et R. Durand-Auzias.

Böhm, Franz. 1933. Wettbewerb und Monopolkampf. Berlin: Carl Heymann.Böhm, Franz. 1982. „Left-Wing and Right-Wing Approaches to the Market Economy“.

În Standard Texts on the Social Market Economy (coord. H. Wünsche). Stuttgart:Gustav Fischer.

Böhm, Franz. 2008a. „Das Problem der privaten Macht. Ein Beitrag zur Monopolfrage“.În Grundtexte zur Freiburger Tradition der Ordnungsökonomik (coord. NilsGoldschmidt şi Michael Wohlgemuth). Tübingen: Mohr Siebeck. Publicat iniţialîn Die Justiz 3.

Böhm, Franz. 2008b. „Freiheit und Ordnung in der Marktwirtschaft“. În Grundtextezur Freiburger Tradition der Ordnungsökonomik (coord. Nils Goldschmidt şi MichaelWohlgemuth). Tübingen: Mohr Siebeck. Publicat iniţial în ORDO 22.

Böhm, Franz, Eucken, Walter şi Grossmann-Doerth, Hans. 2008. Unsere Aufgabe. ÎnGrundtexte zur Freiburger Tradition der Ordnungsökonomik (coord. NilsGoldschmidt şi Michael Wohlgemuth). Tübingen: Mohr Siebeck.

Eucken, Walter. 1923. Kritische Betrachtungen zum deutschen Geldproblem. Jena: GustavFischer.

Eucken, Walter. 1934. Kapitaltheoretische Untersuchungen. Jena: Gustav Fischer.Eucken, Walter. 1938. Nationalökonomie – wozu?. Leipzig: Felix Meiner.Eucken, Walter. 1951. The Foundations of Economics: History and Theory in the Analysis

of Economic Reality. Traducere de T.W. Hutchison. Chicago: University of ChicagoPress.

Eucken, Walter. 1952. Grundsätze der Wirtschaftspolitik. Berna/Tübingen: Francke/MohrSiebeck.

Eucken, Walter. 2008. „Über die zweifache wirtschaftspolitische Aufgabe der Nationa -lökonomie“. În Grundtexte zur Freiburger Tradition der Ordnungsökonomik (coord.


obstacol; de pildă, el atribuie metodei sale economice numele oarecum rabelaisian de„pointierend hervorhebende Abstraktion“ (aproximativ: „metodă de abstractizare carescoate în evidenţă prin izolare“, o marcă a influenţei lui Edmund Husserl).

Nils Goldschmidt şi Michael Wohlgemuth). Tübingen: Mohr Siebeck. Publicat iniţialîn Nationalökonomie – wozu?, ed. adăugită (Godesberg: Küpper, 1947).

Foucault, Michel. 2004. Naissaince de la biopolitique. Paris: Gallimard & Seuil.Gerber, David J. 1998. Law and Competition in the Twentieth Century Europe: Protecting

Prometheus. Oxford: Clarendon Press.Großmann-Doerth, Hans. 2005. Selbstgeschaffenes Recht der Wirtschaft und staatliches

Recht. În Das selbstgeschaffene Recht der Wirtschaft – Zum Gedenken an HansGroßmann-Doerth (1894–1944) (coord. Blaurock, Goldschmidt şi Hollerbach).Tübingen: Mohr Siebeck.

Hayek, Friedrich A. 1948. „The Meaning of Competition“. În Individualism andEconomic Order. Chicago: University of Chicago Press.

Hayek, Friedrich A. 1960. The Constitution of Liberty. Chicago: University of ChicagoPress.

Hayek, Friedrich A. 1978. Law Legislation and Liberty. Vol. I Rules and order. Chicago:University of Chicago Press.

Hensel, K. Paul. 2008. „Grundgesetz – Wirtschaftsordnungen, eine ordnungstheoretischeStudie“. În Grundtexte zur Freiburger Tradition der Ordnungsökonomik (coord. NilsGoldschmidt şi Michael Wohlgemuth). Tübingen: Mohr Siebeck. Publicat iniţialîn ORDO 14 (1963).

Grossekettler, Hans. 1999. „Alfred Müller-Armack (1901–1978)“. În WestfalischeJurisprudenz, Beitrage zur deutschen und europaischen Rechtskultur (coord. Großfeldet al.). Münster: Waxmann.

Miksch, Leonhard. 1949. „Die Wirtschaftspolitik des Als-OB“. În Zeitschrift für diegesamte Staatswissenschaft 105: 310–338.

Miksch, Leonhard. 1950. „Die sittliche Bedeutung der Inneren Koordination“. ÎnORDO 3.

Miksch, Leonhard. 2008. „Versuch eines liberalen Programms“. În Grundtexte zurFreiburger Tradition der Ordnungsökonomik (coord. Nils Goldschmidt şi MichaelWohlgemuth). Tübingen: Mohr Siebeck.

Müller-Armack, Alfred. 1971. Auf dem Weg nach Europa, Erinnerungen und Ausblicke.Tübingen, Stuttgart: Rainer Wunderlich.

Müller-Armack, Alfred. 1982. „Social Irenics“. În Standard Texts on the Social MarketEconomy (coord. H. Wünsche). Stuttgart: Gustav Fischer.

Nicholls, Anthony J. 1994. Freedom with Responsibility: The Social Market Economyin Germany. Oxford, New York: Oxford University Press.

Oswalt, Walter. 2008. „Offene Fragen zur Rezeption der Freiburger Schule“. În Grund -texte zur Freiburger Tradition der Ordnungsökonomik (coord. Nils Gold schmidt şiMichael Wohlgemuth). Tübingen: Mohr Siebeck.

Röper, Burkhardt. 1950. „Der wirtschaftliche Hintergrund der Kartell-Legalisierung durchdas Reichsgericht 1897“. În ORDO 3: 239–250.

Röpke, Wilhelm. 1936. Crises and Cycles. Glasgow: William Hodge & Co. Ltd.Röpke, Wilhelm. 1942. International Economic Disintegration. London: Rowe, J.W.F.Röpke, Wilhelm. 1948. Civitas Humana. London: William Hodge & Co. Ltd.Röpke, Wilhelm. 1959. International Order and Economic Integration. Dordrecht,.

Holland: D. Reidel.Röpke, Wilhelm. 1963. Economics of the Free Society. Chicago: Henry Regnery.



Röpke, Wilhelm. 1960. A Humane Economy: The Social Framework of the Free Market.Chicago: Henry Regnery Company.

Rüstow, Alexander. 1932. „Die staatspolitischen Voraussetzungen des wirtschaftspo -litischen Liberalismus“. În Tagung des Vereins für Sozialpolitik.

Schiller, Kurt. 1955. Kapitalismus und Wettbeweb. Hamburg: Verlagsgesellschaft deutscherKonsumgenossenschaften.

Vanberg, Viktor. 2004. „The Freiburg School: Walter Eucken and Ordoliberalism“. ÎnDiscussion Papers on Constitutional Economics 04/11.

Vanberg, Viktor. 2008. „Zür Einführung: Franz Böhm (1895–1977)“. În Grundtexte zurFreiburger Tradition der Ordnungsökonomik (coord. Nils Goldschmidt şi MichaelWohlgemuth). Tübingen: Mohr Siebeck.

Wohlgemuth, Michael. 2007. „The Freiburg School and the Hayekian Challenge“. Articolprezentat în cadrul 34th Annual Meeting of the History of Economics Society, GeorgeMason University, Fairfax, Virginia, USA, 8–11 June.

CREŞTIN-DEMOCRAŢIACostel Stavarache

Creştin-democraţia este o doctrină politică de centru-dreapta dezvoltatăîn ultimele două secole. Are la bază valori precum libertatea, demnitateaumană, subsidiaritatea şi solidaritatea, valori derivate în principal din doctrinasocială catolică de secol XIX. Aceste valori sunt reafirmate în secolul XXîn economia socială de piaţă a creştin-democraţilor germani postbelici.

Creştin-democraţia s-a vrut încă de la început o cale de mijloc între capi -talism (sau liberalism) şi socialism. Aceasta nu pledează pentru o piaţă liberăcomplet nerestricţionată, un capitalism nelimitat, dar nici pentru planificarecentralizată, cu abolirea proprietăţii private şi distribuţia egalitară a resurselorprin intermediul statului, ca în socialism, ci pledează pentru asigurarea unuiprag minim al bunăstării în vederea autonomiei cetăţeanului. Creştin-demo -craţia este mai liberală cu privire la economie şi mai intervenţionistă când estevorba de probleme sociale. Creştin-democraţii susţin un capitalism temperatde o viziune socială asupra economiei.

Europa secolului al XIX-lea era frământată de probleme sociale. Sărăciaşi condiţiile proaste de lucru ale muncitorilor pe fondul industrializării,precum şi inegalităţile economice dintre muncitori şi capitalişti provocau o staregenerală de nemulţumire faţă de capitalism. Acest sistem era considerat prin -cipalul vinovat de problemele sociale.

În acelaşi timp, Biserica se confrunta cu o secularizare în creştere, secu -larizare promovată atât de liberalism, cât şi de socialism. Constituţionalismul,cu libertatea de conştiinţă şi religie, ca moştenire a Revoluţiei Franceze, erao provocare la adresa Bisericii. Pe de altă parte, socialiştii răspândeauateismul în rândurile clasei muncitoare.

Capitalismul părea incapabil să rezolve problemele sociale, iar socialiştiipropuneau soluţii radicale care ameninţau ordinea socială şi morală a comu -nităţii. În acest context apare enciclica papală Rerum Novarum a lui Leonal XIII-lea. Textul avea drept miză căutarea de remedii la problema socială.Acestea trebuiau să difere de soluţiile oferite de socialism şi capi talism. Estesemnificativ că enciclica are ca subtitlu formula Despre condiţia clasei

muncitoare. Ideal era să se găsească un tip de ordine care menţine avantajeleordinii capitaliste, dar, în acelaşi timp, ameliorează problemele sociale. Dinacest motiv Papa Leon al XIII-lea apără proprietatea privată, însă este deacord cu o relativă implicare a statului pentru rezolvarea pro blemelor sociale.Rerum Novarum s-a dovedit a fi un text care a însufleţit programele politiceale primelor partide creştin-democrate de secol XIX şi de început de secolXX. De exemplu, Zentrum, partid creştin-democrat înte meiat în Germa -nia secolului XIX, în 1870, apăra politici anticapitaliste şi promova politicisociale, însă, spre deosebire de socialişti, întotdeauna a susţinut proprietateaprivată (Van Kersbergen 1995, 39). Apariţia partidelor creştin-democratenu este un fenomen uniform. Primele partide creştin-de mocrate apar în ţărica Belgia sau Germania spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi, în acest stadiu,sunt mişcări politice apropiate de Biserica Catolică. În alte ţări nu există orelaţie foarte bună între Biserică şi stat, lucru care are consecinţe clare asupraevoluţiei partidelor creştin-democrate. De exemplu, conflictul dintre Vaticanşi statul francez şi italian a blocat în acea perioadă dezvoltarea partidelor cato -lice în aceste ţări.

Principalele probleme ale secolului XX sunt cele două războaie mondialeşi Războiul Rece. La aceste probleme reacţionează partidele creştin-demo -crate postbelice, într-un secol în care ele sunt principalii adversari ai socialiştilorîn Europa. Am putea adăuga şi Marea Criză americană din 1929, ca factorde ostilizare la adresa capitalismului. După al Doilea Război Mondial, înEuropa apar partide ca Partidul Italian Creştin-Democrat sau MişcareaPopulară Republicană în Franţa. Probabil partidul creştin-democrat cu celmai mare succes este Uniunea Creştin-Democrată (CDU), condus de fostulcancelar al Germaniei dintre 1949 şi 1963, Konrad Adenauer. Înainte de alDoilea Război Mondial, mulţi catolici erau sceptici faţă de democraţie şicapitalism, dacă nu erau cumva chiar antidemocraţi. Creştin-democraţii post -belici exprimă însă o preferinţă mult mai explicită pentru democraţie şi piaţaliberă în raport cu predecesorii lor. Konrad Adenauer optează pentru econo -mia socială de piaţă, adică pentru un aranjament instituţional interesat atâtde piaţa liberă, cât şi de protecţia socială. Această teorie continuă învă ţăturiledoctrinei sociale catolice de secol XIX. Economia socială de piaţă s-a dovedita fi un succes în măsura în care a fost instrumentul de recons trucţie a Ger -maniei Federale de după al Doilea Război Mondial. Este o teorie, un modeleconomic şi social împărtăşit explicit şi de alte partide creştin-democratecontemporane.

La ora actuală, creştin-democraţii sunt o formaţiune politică influentăîn Partidul Popular European (PPE), partid care, pe moment, are o influenţădominantă în Parlamentul European. Doctrina creştin-democrată nu se con -


fundă cu religia, iar partidele creştin-democrate nu sunt doar braţul armatal Bisericii (Almond 1948, 18) şi nu apără doar valorile religioase. Creştin-de -mocraţia este o doctrină politică, nu o religie, chiar dacă valorile sale suntinfluenţate de religia creştină.

Cele mai influente lucrări ale creştin-democraţiei sunt enciclicele papaleRerum Novarum a lui Leon al XIII-lea şi Quadragesimo Anno a lui Pius alXI-lea. Sunt lucrări fundamentale pentru doctrina socială catolică, doctrinăcare stă la baza creştin-democraţiei. Cele două enciclice afirmă implicit sauexplicit preferinţa pentru valori ca demnitatea umană, libertatea, subsidiarita -tea, solidaritatea. Aceste valori vor inspira soluţiile lor la organizarea societăţii.Aceste soluţii sunt menite să reprezinte o cale de mijloc între capitalism şisocialism. Programele politice ale partidelor creştin-democrate, în genere,reflectă opţiunile valorice din cele două enciclice papale.

Papa Leon al XIII-lea caută în Rerum Novarum un răspuns la problemasocială, nemulţumit fiind atât de capitalism, cât şi de socialism. El este deacord că industrializarea produce probleme sociale: sărăcia muncitorilor,condiţiile proaste de lucru, munca copiilor şi a femeilor în fabrici, relaţiaaproape de exploatare dintre unii capitalişti şi muncitori etc. Mai mult, autorulRerum Novarum consemnează inegalităţile economice specifice capitalis -mului: procesul de producţie a fost concentrat în mâini puţine şi avuţia apar -ţine unui număr restrâns de proprietari (Leon al XIII-lea 1891, 6), care aproapeţin în sclavie un număr mare de muncitori. Problemele sociale sunt generatede lăcomia capitaliştilor, de dorinţa lor de profit cu orice preţ. Aceştia îivăd pe muncitori doar ca pe nişte obiecte, de pe urma cărora vor să câştige.Leon al XIII-lea este, în mare parte, de acord cu criticile capitalismului for -mulate de socialişti. Cu toate acestea, respinge abolirea proprietăţii privateşi redistribuţia egalitară a avuţiei prin intermediul statului cerute de socialişti,ca şi mijloacele violente la care apelau socialiştii pentru a-şi îndeplini obiec -tivele. Termenul de „socialism“ e folosit azi pentru a desemna, în mare, comu -nismul şi social-democraţia. În secolul al XIX-lea socialismul însemna maiales comunism. Leon al XIII-lea crede că doctrina luptei de clasă nu poateconstitui o soluţie autentică la problema socială. Ea nu face altceva decât săînvrăjbească relaţiile dintre capitalişti şi muncitori, speculând invidia săracilorîmpotriva bogaţilor. Lupta de clasă va înrăutăţi, în cele din urmă, însăşi situaţiamuncitorilor. În locul ei, Leon al XIII-lea propune un aranjament de drepturişi obligaţii ale celor două clase, care să optimizeze relaţiile dintre ele. În acestaranjament cooperarea şi consensul înlocuiesc lupta de clasă.

Soluţia lui Leon al XIII-lea este o cale de mijloc între capitalism şi socia -lism. Acesta pledează pentru proprietatea privată, pentru libertatea eco no -mică, pentru drepturile comunităţilor de a-şi rezolva singure problemele

CREŞTIN-DEMOCRAŢIA 183

(subsidiaritatea), însă recomandă politici sociale pentru a ameliora situaţiamuncitorilor şi a săracilor.

Câteva decenii mai târziu, Papa Pius al XI-lea reia în Quadragesimo Anno(1931) o bună parte din învăţăturile lui Leon al XIII-lea şi punctează nece -sitatea unei căi de mijloc între socialism şi capitalism, în aşa fel încât săavem o ordine socială care garantează dreptul de proprietate, dar în acelaşitimp una care protejează săracii, muncitorii. Papa Pius al XI-lea este de acordcu slăbiciunile capitalismului enumerate de predecesorul său. Şi acesta critică,la rândul lui, competiţia şi egoismul din capitalism. Învăţătura economicăindividualistă distruge caracterul social şi moral al vieţii economice. Compe -tiţia este utilă, însă are limitele ei. Justiţia socială şi caritatea trebuie să se adaugefuncţionării pieţei (Pius al XI-lea 1931, 88). Pius al XI-lea nu este de acordcu rolul atribuit statului de către liberali, anume rolul de a asigura ordinea şide a fi un apărător al legii. Statul trebuie să se implice mai mult pentru realizareabinelui public. Libertatea trebuie lăsată individului şi comunităţii cu condiţiaprezervării binelui comun. Statul trebuie să aibă grijă de săraci, care, spre deo -sebire de bogaţi, nu se pot apăra singuri (Pius al XI-lea 1931, 25).

Trebuie observat că, stilistic vorbind, Quadragesimo Anno este un text multmai agresiv la adresa capitalismului decât Rerum Novarum. Pius al XI-leavorbeşte despre „idolii liberalismului“ (Pius al XI-lea 1931, 15) sau despre„învăţătura falsă a doctrinei individualiste“. Nu întâmplător acesta pledeazăpentru corporatism, adică pentru un aranjament instituţional în care muncitoriişi oamenii politici au un cuvânt de spus în managementul întreprinderii, chiardacă nu unul decisiv. Corporatismul este îmbrăţişat temporar de unele partidecreştin-democrate, dar este discreditat ulterior prin preluarea lui de sistemeleautoritare ale fasciştilor.

Ca şi Leon al XIII-lea, Pius reproşează socialismului şi capitalismuluiper cepţia limitată asupra omului. Socialismul ignoră faptul că omul şi socie -tatea au un scop mai înalt decât simplul avantaj material. Oamenii trebuiesă urmărească şi fericirea eternă, nu doar fericirea lumească (Pius al XI-lea1931, 118). Atât capitalismul, cât şi socialismul au o percepţie materialistă,îngustă asupra omului.

La Papa Pius al XI-lea avem deja o primă formulare explicită a princi piuluisubsidiarităţii. Acesta crede că statul trebuie să intervină în rezolvarea uneiprobleme numai atunci când individul, familia, organizaţiile voluntare saucomunităţile locale nu o pot face, de exemplu când aceste organizaţii inter -mediare nu dispun de resurse suficiente pentru a o rezolva. Altfel, ce poatefi realizat de individ nu trebuie pus în seama comunităţii şi este greşit ca


asociaţii mai mari să preia sarcini care pot fi realizate de asociaţii mai mici(Pius al XI-lea 1931, 79).

Papa Pius al XI-lea reia ideea că abolirea proprietăţii private nu va îmbu -nătăţi situaţia muncitorilor, ci o va înrăutăţi (Pius al XI-lea 1931, 44). Libe -ralismul şi socialismul nu pot rezolva problema socială: liberalismul nu aresoluţii pentru ea, în timp ce socialismul propune un leac mai rău decât boala(Pius al XI-lea 1931, 10). Mai mult, textul exprimă clar mesajul că nu poţifi în acelaşi timp un bun catolic şi socialist: este o contradicţie să vorbeştide un „socialism creştin“ (Pius al XI-lea 1931, 122).

Programele politice ale partidelor creştin-democrate sunt o altă sursăpentru a ne face o imagine despre această doctrină. Aceste programe reafirmămesajele celor două enciclice papale şi conţin referinţe la valorile menţio -nate: „persoana, solidaritatea şi subsidiaritatea sunt principiile tradiţiei noastreîn acord cu învăţătura socială catolică“ (CSU 2007, 51). Economia socialăde piaţă promovată de Konrad Adenauer şi Ludwig Erhard este expusă înprogramele politice ale Uniunii Creştin-Democrate (CDU) sau în studiile think-thank-ului asociat CDU, Konrad Adenauer Stiftung (KAS 2007). Aceasta reiaviziunea socială asupra economiei din doctrina socială catolică, în aşa felîncât putem vorbi de continuitate între cele două doctrine (Van Kersbergen1995, 76). Pentru Ludwig Erhard, economia socială de piaţă combină capi -talismul cu protecţia socială. Erhard nu crede că soluţiile problemelor socialefac abstracţie de piaţa liberă, nici că sunt în contradicţie cu ea. Soluţiile laproblemele sociale sunt un produs secundar al pieţei libere. Piaţa este uncatalizator pentru rezolvarea problemelor sociale. Dacă funcţionează eco -nomia, rămân mai multe resurse pentru redistribuţie şi pentru ameliorareaproblemelor sociale.

Partidele creştin-democrate postbelice preferă în mai mare măsură demo -craţia decât cele de dinaintea lor. Această valoare nu este discutată în celedouă enciclice papale menţionate. Nu vom insista asupra ei. Demo craţia estelarg acceptată în Europa de azi şi cu greu mai poate fixa o identitate doc -trinară. Inclusiv social-democraţii sunt democraţi.

Demnitatea umană

Cea mai importantă valoare la care aderă creştin-democraţii este demni -tatea umană. Ideea de demnitate umană apare pentru prima oară în limbajfilozofic la Kant. Acesta distinge între preţ şi demnitate. Fiinţele raţionale(oamenii şi Dumnezeu) au demnitate, lucrurile au preţ. Oamenii sunt persoane


şi trebuie trataţi ca scopuri în sine. Orice altceva este mijloc şi nu are valoaredecât relativ la scopurile noastre (Hursthouse 2007, 62). Omul, pentru creştini,este creat de Dumnezeu, este persoană, nu individ. Faptul că omul este creatde Dumnezeu după chipul Lui înzestrează fiinţa umană cu demnitate. Con -ceptul de „demnitate umană“ folosit de creştin-democraţi are o bază religioasă.Perspectiva lor diferă de cea a intelectualilor umanişti care deduc dem nitateaumană din raţiune şi din libertatea voinţei, din capacitatea de a raţiona şide a face alegeri morale. Demnitatea umană este un concept intens vehiculatde partidele creştin-democrate şi nu se confundă întru totul cu cel de drepturiale omului. Aşa cum nota Ronald Dworkin, însăşi ideea drepturilor omuluidepinde de ideea vagă, dar puternică a demnităţii umane (Sulmasy 2007, 9).Sistemele politice totalitare încalcă demnitatea umană când fac din om unautomat într-un stat atotputernic pentru instaurarea unei societăţi ideale.

Demnitatea umană e incompatibilă cu transformarea fiinţei umane înobiect. Omul este subiect, nu obiect al istoriei (PPE 1992, 3), este scop, numijloc. Viaţa omenească este valoroasă dincolo de orice consideraţiuni legatede utilitate şi preţ. Orice ideologie care distinge între viaţa omenească valo -roasă şi viaţa omenească lipsită de valoare este antiumană şi trebuie respinsă(CSU 2007, 31). Demnitatea umană valorizează simpla existenţă umană caatare. Omul are demnitate, lucrurile au preţ. Toţi oamenii au demnitate, indi -ferent de sex, culoare, naţionalitate, vârstă, convingeri politice şi religioase,starea de sănătate sau merit (CDU 2007, 5). Demnitatea umană le este recu -noscută oamenilor pentru ca aceştia să se poată dezvolta în libertate şiresponsabilitate (PPE 2001, 607). Garantarea demnităţii umane este scopulultim al acţiunii politice (OEVP 1998, 6). Principiile social-politice decurgdin imaginea creştină a demnităţii umane (OEVP 1998, 3). Demnitatea umanăpleacă de la ideea fundamentală a tradiţiei iudeo-creştine că omul este creatdupă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Politicile publice ale partidelorpopulare se ghidează după concepţia creştină despre om. Aceasta le oferăo bază etică pentru o acţiune politică responsabilă (Merkel 2005, 3). Statuleste în serviciul cetăţenilor, nu invers. Legimitatea statului derivă din capa -citatea acestuia de a promova binele comun al cetăţenilor (PPE 2004, 4). Omulnu este mijloc pentru stat, ci statul este pentru om (Maritain 1998, 13).Creştin-democraţii vor să dea, prin politicile lor publice, o expresie contem -porană idealului creştin personalist (PPE 1992, 3). Personalismul este omişcare culturală inspirată de filozofia lui Jacques Maritain, Gabriel Marcelşi Emmanuel Mounier (PPE 2004, 4).

Alocarea resurselor doar prin intermediul pieţei provoacă probleme sociale,încălcând astfel demnitatea umană a muncitorilor şi săracilor. Acest aspect


este punctat încă din Rerum Novarum (Leon al XIII-lea 1891, 31). Creştin-de -mo craţii cred că este nevoie de politici sociale care să compenseze funcţio -narea pieţei, de politici precum ajutorarea săracilor, asistenţa socială acordatăfamiliei etc. Statul trebuie să protejeze muncitorii săraci (Leon al XIII-lea1891, 54). Leon al XIII-lea se pronunţă împotriva egoismului şi a urmăririiprofitului cu orice preţ, care caracterizează capitalismul. Oamenii bogaţi şiangajatorii nu trebuie să-i trateze pe muncitori ca pe sclavi. Justiţia cere res -pectarea demnităţii umane (Leon al XIII-lea 1891, 31). Este ruşinos şi inumansă nu vezi oamenii decât ca pe nişte obiecte care permit câştigul. Altfel însă,faptul că cineva are o ocu paţie nu este ruşinos, ci demn de respect. Capitalismulîncalcă demnitatea umană, urmărind doar profitul. Acesta se concentreazăexclusiv pe binele privat şi ignoră binele comun. Exploatarea muncitorilorîn capitalism sau condiţiile mizerabile de lucru ale muncitorilor reprezintăîncălcări ale demnităţii umane. Capitalismul nu este suficient pentru a garantademnitatea persoanei. Con ceptul de demnitate umană pledează atât pentru acor -darea de libertăţi economice şi politice, cât şi în favoarea politicilor de protecţiesocială a săracilor. Atât totalitarismul, cât şi capitalismul sălbatic încalcădemnitatea umană.

Percepţia omului ca persoană, caracterizată prin demnitatea umană, estemotivul pentru care creştin-democraţii se vor opune unor politici care ar per -mite: clonarea, eutanasia, eugenia, comercializarea de organe, avortul, căsătoriaîntre persoanele de acelaşi sex, drogurile (şi, în genere, aşa-ziselor libertăţisociale) etc. Toate acestea ar reprezenta o încălcare a demnităţii umane. Suntatitudini prin care creştin-democraţii diferă de socialişti şi liberali.

Libertatea

Creştin-democraţii se pronunţă pentru libertatea pieţei şi respectareadreptului de proprietate. Deşi admite deficienţele capitalismului, Papa Leonal XIII-lea respinge în Rerum Novarum soluţiile socialiste la problema socială:eliminarea proprietăţii private şi împărţirea egală a avuţiei materiale, caresă fie administrată de viitorul stat socialist. Prin transferul de proprietatecătre comunitate se încalcă un drept natural al omului de a poseda ceea ceeste al său. Omul însă trebuie să fie liber să dispună de proprietatea sa dupăcum crede de cuvinţă.

Legea naturală îi conferă omului dreptul la proprietate. Omul, spre deo -sebire de animal, are minte şi raţiune. Acesta nu doar utilizează sau consumăbunurile, ci face calcule pe termen lung şi planifică. De aceea, oamenii trebuie


să aibă dreptul la posesia bunurilor lor pe termen lung (Leon al XIII-lea1891, 11).

Omul este anterior statului: dreptul omului de a-şi proteja viaţa şi corpulprecede formarea cetăţilor. Drepturile omului sunt naturale şi omul are prio -ritate în faţa statului. Proprietatea trebuie să fie protejată de stat şi legi (Leonal XIII-lea 1891, 55). Statul trebuie să protejeze proprietarii de furt. Socialiştiipervertesc funcţia statului când cer abolirea proprietăţii private. Statul trebuiesă protejeze drepturile naturale. Ideea că rolul statului este acela de a protejaproprietatea privată şi viaţa este una împărtăşită de creştin-democraţi culiberalii. Exigenţa protejării proprietăţii este reluată şi în enciclica papală din1931 a lui Pius al XI-lea, Quadragesimo Anno.

Faptul că Dumnezeu a dat Pământul omului nu înseamnă că l-a dat cuivaanume. Legea civilă apără acest drept la proprietate derivat din legea naturală.Dreptul la proprietate trebuie considerat sacru. Omul are un drept naturalla proprietate, iar acest drept este întărit de legea divină: „Să nu pofteştisoţia aproapelui tău; să nu pofteşti casa aproapelui tău, nici ogorul lui, nicirobul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici un alt lucru careeste al aproapelui tău“ (Deuteronomul 5, 21) (Leon al XIII-lea 1891, 17).

Dacă sunt eliminate stimulentele care încurajează creativitatea şi fructi -ficarea abilităţilor individuale, vor seca izvoarele avuţiei. Prin abolirea proprie -tăţii private scade motivaţia pentru a produce. În societatea proprietăţii comuneoamenii vor produce mai puţin. Acesta este motivul pentru care Leon al XIII-lease pronunţă împotriva creşterii taxelor (Leon al XIII-lea 1891, 67). Proprie -tatea privată nu trebuie distrusă prin colectarea unor taxe mari. Statul nutrebuie să taxeze mai mult decât este nevoie. Avantajele proprietăţii privatese pierd dacă statul suprataxează cetăţenii.

Leon al XIII-lea crede că abolirea proprietăţii private nu-i afectează doarpe proprietari, ci, în cele din urmă, chiar şi pe muncitori. Socialiştii nu încalcădoar drepturile de proprietate ale capitaliştilor, ci şi pe ale muncitorilor.Aceştia îi iau muncitorului oportunitatea de a dispune cum vrea de propriulsalariu, de exemplu cumpărând o bucată de pământ. Egalitatea preconizatăde socialişti va produce mizerie şi nenorocire pentru toate clasele (Leon alXIII-lea 1891, 22). Rezultatul va fi o societate caracterizată prin invidie şivrajbă, în care cetăţenii vor fi sclavi. De fapt, Leon al XIII-lea constată că,în pofida propagandei socialiste a luptei de clasă, oamenii preferă proprie -tatea privată (Leon al XIII-lea 1891, 65).

Leon al XIII-lea este împotriva egalităţii materiale promovate de socialişti.Nu este drept să iei cu forţa ce aparţine altcuiva „în numele unei egalităţiabsurde“ (Leon al XIII-lea 1891, 55). Oamenii sunt inegali în mod natural


cu privire la talente, abilităţi, calităţi. Iar aceste inegalităţi sunt justificatepentru că sarcini diferite cer abilităţi diferite. Lupta împotriva naturii umaneeste deşartă (Leon al XIII-lea 1891, 26).

Libertatea este afirmată ca valoare în economia socială de piaţă (SozialeMarktwirtschaft) a liderilor partidului creştin-democrat german postbelicCDU, Adenauer şi Erhard. Economia socială de piaţă, în ciuda numelui, apus întotdeauna accent pe iniţiativa privată mai degrabă decât pe solida -ritatea socială (Irving 2002, 206). De exemplu, Erhard, în perioada cât esteministru, subliniază importanţa bunurilor de consum în detrimentul percep -ţiei tradiţionale din Germania care privilegia industria grea: a cărbunelui,a oţelului, a construcţiilor de maşini etc., şi care vedea economia în chipprioritar ca pe o sursă de locuri de muncă. Pentru Erhard munca nu are valoareîn sine, ci doar în măsura în care satisface nevoile consumatorilor. Scopuleconomiei este consumul, nu producţia sau protejarea slujbelor (Mierzejewski2004, 63–64). Deşi anticapitalismul era filozofia dominantă în perioada dedupă război în Germania (Mierzejewski 2004, 46), Erhard are o perspectivăliberală asupra economiei. Eşecul constituţiei de la Weimar (1919), credeel, e o consecinţă a faptului că piaţa nu a fost suficient de liberă: „Noi nusuferim de un stat prea mic, ci de unul prea mare“ (Mierzejewski 2004, 32).Pe aceeaşi linie, Konrad Adenauer credea că democraţia are nevoie de libertatepentru a funcţiona: cultura noastră occidentală se bazează pe libertatea indi -viduală şi pe domnia legii. După Primul Război Mondial, mulţi germani şi-auînchipuit că democraţia este suficientă pentru a-i proteja împotriva violenţei.În opinia sa, istoria a demonstrat falsitatea acestei convingeri. Numai libertateaşi consimţământul individului pot garanta democraţia. Democraţia are nevoiede libertate pentru a supravieţui (Adenauer 1952).

Subsidiaritatea

Papa Leon al XIII-lea oferă deja o formulare a conceptului de subsidiari -tate, chiar dacă termenul subsidiaritate nu apare explicit în Rerum Novarum,ci mai târziu în Quadragesimo Anno a lui Pius al XI-lea.

Principiul subsidiarităţii are la bază o concepţie asupra societăţii potrivitcăreia aceasta este organizată în diverse comunităţi, pe niveluri (aşa cum lumeaera ierarhizată în catolicism). Principiul afirmă că o problemă nu trebuierezolvată la un nivel superior de organizare dacă poate fi rezolvată la unnivel inferior. De exemplu, statul, care reprezintă un nivel superior de orga -nizare, încalcă principiul subsidiarităţii când preia sarcinile altor organizaţii


(unor niveluri inferiore, anterioare de organizare): familia, Biserica, compa -niile private etc. Potrivit principiului subsidiarităţii, puterea ar trebui descen -tralizată, iar decizia trebuie să se ia la cel mai mic nivel posibil şi să nu treacăla un nivel superior decât dacă problema nu poate fi rezolvată la nivelul inferior.

Principiul subsidiarităţii are la bază ideea că omul se realizează şi îşidezvoltă personalitatea prin participarea la comunitate. Omul, în concepţiacreştin-democraţilor, este persoană. Personalismul lui Jacques Maritainpunctează acest aspect. Persoana are o dimensiune socială. Omul nu esteun individ izolat, atomizat, precum îl consideră liberalismul, şi nici un obiect,un element într-o mulţime, ca în socialism. Persoana îşi realizează misiuneape pământ nu ca individ izolat aflat în competiţie cu semenii săi sau prinluptă de clasă, ci prin integrarea în diferite forme de comunitate: vecini,familie, profesie, Biserică sau naţiune. Personalismul creştin-democraţiloreste o formă solidară de individualism, în care persoana este ataşată de comu -nităţi mici şi de familie (Van Kersbergen 1995, 72). Omul îşi realizeazăpotenţialităţile prin participarea la comunitate.

Statul nu trebuie să interzică asocierile private, crede Leon al XIII-lea,ci să le protejeze. Omul are un drept natural la formarea lor. Dacă statulle-ar interzice, acesta şi-ar contrazice propria natură, pentru că atât statul,cât şi aceste comunităţi mai mici care alcătuiesc societatea au la bază unprincipiu similar: înclinaţia naturală a oamenilor de a se asocia. Evident căstatul se poate opune unor grupuri care urmăresc obiective care contrazicmorala sau justiţia. Altfel însă, legile nu trebuie ascultate decât dacă se supundreptei raţiuni şi astfel legii eterne a lui Dumnezeu (Leon al XIII-lea 1891,72). Pornind de la această afirmaţie, este poate util să ne reamintim cum înEvul Mediu puterea politică papală contrabalansa puterea monarhilor în favoa -rea libertăţii supuşilor.

Individul şi familia au prioritate în faţa statului. Familia este o societateîn sensul cel mai strict al cuvântului şi este guvernată de autoritatea tatălui.Statul greşeşte dacă intervine în viaţa privată a cetăţenilor. Dacă familia nuse poate ajuta singură, este datoria societăţii să o sprijine, pentru că familiaface parte din comunitate. Autoritatea paternă nu poate fi însă abolită sauabsorbită de către stat. Înainte de a avea voinţa liberă, copiii sunt sub auto -ritatea părinţilor. În măsura în care socialiştii vor să înlocuiască grija părin -tească cu cea a statului, ei acţionează împotriva drepturilor naturale şi dizolvăstructura familiei (Leon al XIII-lea 1891, 52). Puterea politică nu trebuiesă intervină arbitrar în viaţa familiei. Dacă descoperim un abuz, este rolulstatului să intervină. Dacă avem o violare a drepturilor în interiorul familiei,autoritatea publică trebuie să restabilească aceste drepturi. Pentru că aşa nu


le uzurpă, ci de fapt le protejează. Însă autorităţile trebuie să se oprească aici.Natura nu permite depăşirea acestor limite (Leon al XIII-lea 1891, 21).

Stabilirea unui monopol secular asupra învăţământului este consideratăde creştin-democraţi o violare a dreptului natural al părinţilor de a alege şcolireligioase, dacă doresc. Eliminarea opţiunii de a studia religia în şcoli esteo încălcare a principiului subsidiarităţii, pentru că încalcă dreptul familieide a alege educaţia copiilor după cum crede de cuvinţă.

Partidele creştin-democrate iau poziţie împotriva planificării economicecentralizate, întrucât aceasta încalcă principiul subsidiarităţii. O comunitatemai mare nu trebuie să preia sarcini care pot fi rezolvate de comunităţi maimici. O implicare pronunţată a statului în problemele comunităţilor are unrol nociv. Dezvoltarea liberă a persoanei nu trebuie stânjenită de birocraţieşi suprareglementare (OEVP 1998, 4). Cu atât mai mult s-ar întâmpla astadacă s-ar pune în practică confiscarea proprietăţii private cerută de socialişti.Creştin-democraţia se împotriveşte tendinţelor egalizatoare, nivelatoare alesocialismului. Socialismul vrea să-i aducă pe toţi oamenii la acelaşi nivel.Cine vrea însă să-i facă pe toţi egali – îi face pe toţi săraci şi dependenţide stat (CSU 2007, 38).

Problemele nu trebuie rezolvate numai de către stat, ci de o pluralitate dealte organizaţii, de comunităţi mai mici (OEVP 1995, 8). Statul trebuie degrevatde sarcinile pe care celelalte instituţii sau organizaţii le pot rezolva la fel debine sau chiar mai bine. Persoana trebuie să preia de la societate ce poaterezolva prin propriile puteri, mai ales când vine vorba despre activităţileeconomice ale statului (OEVP 1998, 10).

Întrucât marele pericol al societăţii moderne este apariţia unui stat atot -puternic, partidele creştin-democrate favorizează separaţia puterii, descentra -lizarea regională şi autonomia locală. În plan politic, individul are prioritateîn faţa comunităţii locale, iar comunitatea locală în faţa administraţiei centrale.Subsidiaritatea este un principiu de limitare a puterii politice, pentru căpersoanele afectate de o decizie trebuie să aibă oportunitatea de a influenţaprocesul de luare a deciziei (KRF).

În programul politic al CSU găsim următoarea formulare a principiuluisub sidiarităţii: „numai atâtea sarcini ale statului cât este necesar, mai multesarcini pentru indivizi pe cât posibil“ (CSU 2007, 53). Aşadar, statul trebuiesă intervină numai acolo unde nivelurile inferioare de organizare nu pot rezolvaproblemele. Ce poate fi rezolvat de individ nu trebuie preluat de comu nitate.Încălcarea principiului subsidiarităţii duce la centralizare şi birocraţie inutilă(CSU 2007, 41). Ludwig Erhard susţinea principiul subsidiarităţii şi în relaţiiledintre naţiunile Europei. Acesta credea că deciziile trebuie luate la cel mai


mic nivel posibil, pentru a preveni astfel creşterea unei birocraţii europenecentralizate (Mierzejewski 2004, 40–41).

Subsidiaritatea recomandă ca decizia să fie luată la cel mai mic nivelposibil. Ce poate rezolva o familie nu trebuie preluat de municipalitate. Cepoate rezolva o municipalitate nu trebuie preluat de guvern sau de parlament.Ce poate fi rezolvat de către un stat naţional nu trebuie abordat la nivelulUniunii Europene (KD). Unităţi mai mari de organizare nu trebuie să preiasarcini sau probleme care pot fi rezolvate la niveluri inferioare. Principiulsubsidiarităţii implică de cele mai multe ori descentralizarea, însă nu întot -deauna. Uneori principiul subsidiarităţii înseamnă luarea deciziei la nivelurisuperioare. De exemplu, problemele de mediu sunt abordate cel mai binela nivelul UE sau al organismelor internaţionale (KD).

Solidaritatea

Solidaritatea în viziunea creştin-democrată se manifestă în principal princooperarea între clasele sociale şi prin protecţia socială acordată săracilor.Este o valoare prin care creştin-democraţii se deosebesc atât de liberali, câtşi de socialişti. Solidaritatea este o valoare absentă din discursul liberal.Adepţi ai statului minimal, aceştia văd statul doar ca pe un garant al dreptu -rilor naturale. Statul nu oferă decât servicii de apărare a acestor drepturi:tribunale, armată, poliţie etc. Nu este rolul statului să se implice în politicisociale, oricât de bine intenţionate ar fi aceste politici. Creştin-democraţiidezaprobă rolul limitat atribuit statului de liberali şi nu cred că funcţia statuluieste doar aceea de a proteja drepturile naturale (Pius al XI-lea 1931, 25).Ei nu sunt de acord cu funcţionarea nerestricţionată a pieţei şi cred că statultrebuie să ofere soluţii la problemele sociale. Capitalismul este bun atâta timpcât nu încalcă binele comun. Solidaritatea trebuie să tempereze competiţia.Creştin-democraţii vor un capitalism limitat. Este nevoie de un control, chiardacă unul moderat, asupra sistemului capitalist. Urmărirea doar a interesuluiegoist distruge binele comun (OEVP 1995, 6).

Solidaritatea creştin-democrată are baze religioase, fiind influenţată depercepţia creştină asupra omului. Politicile de ajutorare a săracilor sunt inspi -rate de caritatea creştină. Faptul că omul este creat după chipul lui Dumnezeu,că este persoană, stă la baza solidarităţii creştin-democrate. La fel de impor -tantă este ideea egalităţii persoanelor în faţa lui Dumnezeu. Persoana înviziunea creştin-democraţiei diferă de individul liberalismului, văzut ca egoistşi materialist. Capitalismul perpetuează şi fixează instinctele egoiste ale


individului. În schimb, persoana are o dimensiune morală, are datorii faţăde ceilalţi, este responsabilă faţă de semenii săi şi faţă de Dumnezeu. Aceastădimensiune morală şi spirituală a persoanei vine din creştinism. Omul edestinat unor scopuri mai înalte decât simpla satisfacere a nevoilor materiale,are obiective superioare faţă de omul liberalismului şi al socialismului. Per -soana înţelege că există o dimensiune transcendentă a existenţei, o ordinespirituală, superioară celei pământeşti. Atât liberalismul, cât şi socialismulneagă această dimensiune spirituală şi morală a omului.

Cealaltă formă semnificativă pe care o ia solidaritatea creştin-democratăeste cooperarea şi consensul între clasele sociale, în contrast cu lupta declasă postulată de socialişti sau competiţia postulată de liberali. Şi aici bazasolidarităţii este religioasă. Toţi oamenii sunt fii ai lui Dumnezeu. Nu ega -li tatea asupra căreia insistau socialiştii, nici apelul la rasă sau la naţiune ca -racteristic fasciştilor reprezintă soluţii la problemele sociale, ci egalitateaper soanelor în faţa lui Dumnezeu. Solidaritatea creştin-democraţilor nu esterelativă la clasă sau rasă ca în socialism sau fascism.

Leon al XIII-lea se pronunţă împotriva luptei de clasă. Acesta repro şeazăsocialismului mijloacele violente la care recurge pentru a-şi impune politicilesau faptul că face apel la invidia săracilor faţă de bogaţi când propune abolireaproprietăţii private şi transformarea bunurilor individuale în bunuri colec -tive (Leon XIII 1891, 7). Autorul Rerum Novarum îşi doreşte o relaţie desolidaritate între capitalişti şi muncitori, una de consens şi cooperare, unparteneriat între muncă şi capital, în contrast cu doctrina luptei de clasă,bazată pe antagonismul dintre proletari şi burghezi, dintre muncă şi capital,aflată la baza teoriei marxiste a contradicţiilor capitalismului. Potrivit luiLeon al XIII-lea, este însă o eroare să vezi cele două clase ca fiind în conflict.Capitalul şi munca sunt complementare. Ele nu se pot descurca una fărăalta. De aici, nevoia unui parteneriat între patroni şi muncitori, ca alternativăla lupta de clasă. De fapt, clasele sociale nici nu sunt în conflict, crede Leonal XIII-lea. Mai degrabă este valabilă afirmaţia contrară. Clasele sunt camem brele unui organism. Nici munca nu se poate descurca fără capital, nicicapitalul fără muncă. În mod natural, acestea sunt în armonie (Leon al XIII-lea1891, 28). Atât Rerum Novarum, cât şi Quadragesimo Anno oferă sugestii,paşi concreţi privind îmbunătăţirea relaţiilor dintre capitalişti şi muncitori.Este indicat ca atât muncitorii, cât şi capitaliştii să-şi cunoască drepturileşi datoriile. Intensificarea cooperării dintre cele două clase sociale cere politiciprin care se poate îmbunătăţi situaţia muncitorilor. Pe de o parte, un muncitortrebuie să nu lucreze mai mult decât poate şi să primească un anumit venit,care să-i permită subzistenţa (salariul minim) (Pius al XI-lea 1931, 71). Pe


de altă parte, muncitorul trebuie să se achite de munca agreată prin contract(Leon al XIII-lea 1891, 30) şi să nu pretindă un salariu care nu poate fi plătitde companie şi care o poate duce la faliment (Pius al XI-lea 1931, 72).

La limită, unii creştin-democraţi propun corporatismul ca alternativă lalaissez-faire-ul liberalismului. Susţinut în enciclica papală QuadragesimoAnno a lui Pius al XI-lea (1931, 65), corporatismul este un mod de admi -nistrare a unei companii care le permite muncitorilor să aibă un cuvânt despus în managementul companiei. De exemplu, posibilitatea muncitoruluide a participa în managementul companiei şi la împărţirea profitului eraugarantate de creştin-democraţii polonezi din perioada interbelică (Kuk 2004,128). Nu doar muncitorii sunt implicaţi în management, ci şi oamenii politici.Fiecare industrie are un supervizor în stat. Se formează grupuri intermediareîn care statul este influent, fără să aibă însă un rol decisiv. Aşa am putea vorbide o creştinare a procesului de producţie (Bouscaren 1949). Treptat însă,formele autoritare de corporatism puse în aplicare în perioada interbelicăde Austria şi Italia l-au discreditat (Alkemper 2004, 60). De exemplu, PartidulCreştin Social Austriac avea o imagine romantică despre un trecut idealizatşi pleda pentru o ordine socială în care companiile au în consiliul de admi -nistraţie oameni politici şi reprezentanţi ai muncitorilor. Însă partidul devineunul fascist şi nu reuşeşte să fie un obstacol serios în calea ascensiunii autori -tarismului (Van Kersbergen 1995, 34).

Important este că statul nu mai este doar apărător al intereselor şi drep -turilor unei clase (Einaudi 1947), ca în socialism. Pentru creştin-democraţi,datoria statului este să reconcilieze interesele diverselor grupuri şi să apereinteresele tuturor cetăţenilor. Solidaritatea este întemeiată pe egalitatea per -soanelor în faţa lui Dumnezeu, iar obiectivul ei este pacea şi integrarea socială(Stjerno 2004, 73). Accentul pus pe integrare şi colaborare a extins conside -rabil conceptul creştin-democrat de solidaritate. Creştin-democraţii nu suntinteresaţi doar de cooperarea dintre clasa mijlocie şi cea muncitoare sau decooperarea dintre capitalişti şi muncitori, ci de cooperarea dintre toate claselesociale. Solidaritatea creştin-democraţilor este întemeiată diferit şi are o exten -siune (mulţimea persoanelor cu care eşti solidar) diferită de cea postulată desocialism şi fascism. De exemplu, solidaritatea în marxism era întemeiatăpe interesul clasei muncitoare. Scopul solidarităţii era realizarea intereselorproletariatului: revoluţia şi instaurarea comunismului. Sfera de funcţionarea solidarităţii includea numai clasa muncitoare, chiar dacă era vorba de mun -citorii din toată lumea (Stjerno 2004, 200). Cât despre solidaritatea fascistă,aceasta se întemeia pe interesul naţiunii sau al rasei. Obiectivul era tărianaţi unii sau crearea unui nou tip de fiinţă umană. Sfera solidarităţii se limita


la naţiune, care era înţeleasă diferit de fascişti. În timp ce fascismul italiandefinea naţiunea în termeni de cultură, cel german îl definea în funcţie de bio -logie şi rasă. În fascism nu există libertate individuală. Individul este subor -donat şi integrat complet în colectivul naţiunii (Stjerno 2004, 282).

Sfera extinsă a solidarităţii se vede şi în oferta electorală sau în denumireade partide populare pe care o folosesc majoritatea partidelor creştin-demo -crate. Aceste partide nu se adresează unei clase anume, ci sunt deschisetuturor categoriilor de persoane, indiferent de religie, sex, venit, profesie,rasă etc. Nu sunt partidele unei clase, ale burgheziei sau ale proletariatului.Pare o banalitate azi să spui că eşti popular pentru că te adresezi tuturor.Este de la sine înţeles că orice partid încearcă, în democraţii, să capteze câtmai mult electorat, să ia cât mai multe voturi. Însă lucrurile stăteau altfelîn epoca în care era la modă ideologia luptei de clasă. Partidele creştin-demo -crate nu sunt compuse din şi nu au în mod necesar doar membri şi votanţicatolici. CDU are printre membri şi votanţi catolici, şi protestanţi. Acestepartide îşi spun populare pentru că vor să depăşească conflictele dintre clase.Partidele creştin-democrate, spre deosebire de cele socialiste sau liberale,sunt eterogene din punct de vedere social şi politic. Acest lucru a şi contribuitla succesul lor electoral. Să nu pierdem din vedere că, de exemplu, UniuneaCreştin-Democrată (CDU) a guvernat Germania între 1945 şi 1969, iar PartidulCreştin-Democrat Italian a avut premier din 1945 până în 1981. În Franţa,între 1946 şi 1958 orice guvern a avut lideri din Mişcarea Republicană Populară(MRP). În plus, creştin-democraţii au reuşit să impună diferite constituţii: ceadin Franţa în ’46, cea din Italia în ’48, cea din Germania în ’49 etc.

Social-democraţia pare să extindă şi ea sfera solidarităţii în raport cumarxismul. În social-democraţia clasică, solidaritatea se întemeiază pe impe -rative ca interesul popular, acceptarea diferenţei sau pe noţiuni generale deetică şi moralitate. Are drept obiective reforma, socialismul sau crearea unuisentiment al comunităţii şi se adresează tuturor grupurilor, posibil întregiinaţiuni. În social-democraţia modernă solidaritatea are la bază acceptareadiferenţei, empatia, compasiunea sau noţiuni generale de etică şi moralitate.Printre obiectivele ei se numără crearea unui sens al comunităţii, integrareasocială, împărtăşirea riscului şi posibil interesul propriu. Ca sferă de cuprin -dere, solidaritatea include naţiunea, lumea a treia, minoritatea feminină etc(Stjerno 2004, 200). Creştin-democraţia diferă şi de aceste versiuni revizuiteşi îndulcite de socialism. Aceasta pare să aibă o bază mult mai stabilă pentrusolidaritate decât au variantele de social-democraţie. Iubirea aproapelui şi ega -litatea oamenilor în faţa lui Dumnezeu, chiar dacă acestea nu sunt întotdeaunamenţionate explicit în programele politice ale partidelor creştin-democrate,


au furnizat o fundaţie durabilă pentru solidaritate, în contrast cu criteriilevagi şi schimbătoare propuse de socialism în diversele sale forme (Stjerno2004, 240).

Solidaritatea nu-i transformă pe creştin-democraţi în socialişti sau colec -tivişti. Conceptele lor de solidaritate sunt diferite. Creştin-democraţii se pro -nunţă în continuare în favoarea iniţiativei private şi a pieţei libere. Chiaratunci când susţin politici sociale, aceştia preferă să se aplice principiulsubsidiarităţii şi să nu lase totul în sarcina statului. Organizaţiile civice auun rol important în ameliorarea problemelor sociale. Există o diferenţă clarăîntre politicile de asistenţă socială promovate de creştin-democraţi şi celepropuse de social-democraţi. Politicile sociale ale creştin-democraţilor suntmai degrabă pasive, reactive şi compensatorii, nu au un rol preventiv, caale social-democraţilor (Van Kersbergen 1995, 74). În opinia creştin-demo -craţilor, statul trebuie să intervină doar în situaţii extreme. Protecţia socialăacordată de creştin-democraţi nu este motivată apelând la egalitarism. Soli -daritatea trebuie să se îndrepte către cei care au cu adevărat nevoie de ea (CSU2007, 103) şi sunt ajutaţi doar cei care nu se pot ajuta (CSU 2007, 41).

Solidaritatea creştin-democrată nu implică redistribuţia venitului sau aproprietăţii (Stjerno 2004, 216), cum se întâmplă în cazul solidarităţii sus -ţinute de partidele social-democrate (de exemplu, social-democraţii germanidin SPD). Creştin-democraţii admit inegalitatea, în timp ce socialiştii tindspre politici de egalizare materială. Includerea subsidiarităţii în schema con -cep tuală catolică şi accentul pus de social-democraţi pe egalitate constituiediferenţe importante între cele două tipuri de solidaritate (Stjerno 2004, 74).Solidaritatea creştin-democrată a scos întotdeauna în evidenţă rolul comu -nităţii în implementarea politicilor de protecţie socială. Ideea de subsidiaritatecontrabalansează aspectele colectiviste ale solidarităţii. Solidaritatea trebuiesă fie o valoare împărtăşită de întreaga societate, nu doar de stat (KDU-CSL1997). Principiul subsidiarităţii explică preferinţa creştin-democraţiei pentruactivităţile asociaţiilor la nivelul comunităţilor locale, spre deosebire desocial-democraţi, care apelează mereu la intervenţia statului. Pentru creştin-democraţi, solidaritatea nu trebuie lăsată doar în grija statului, ci putem vorbişi de angajamentul social al cetăţenilor din grupuri sau organizaţii privatecare pot completa sistemul public (OEVP 1995, 16). Subsidiaritatea în viziunecreştin-democrată este contrapusă solidarităţii, prin aceea că redirecţioneazăprioritatea de la soluţiile colectiviste şi acordă familiei, sectorului voluntarşi comunităţilor locale un rol important în formularea şi aplicarea politi -cilor sociale (Stjerno 2004, 249). Subsidiaritatea temperează rolul statuluiîn politicile sociale, întrucât statul nu este văzut exclusiv ca agent al bineluicomun. Caritatea poate fi realizată şi de indivizi, familii, Biserică şi organi zaţiile


de profil. Leon al XIII-lea se declară împotriva preluării sarcinii carităţii creş -tine de către stat. Aceasta este o virtute care aparţine numai Bisericii (Leonal XIII-lea 1891, 45).

În plus, creştin-democraţii înţeleg în mai mare măsură contribuţia pieţeila rezolvarea problemelor sociale. Formula „economie socială de piaţă“ sur -prinde foarte bine această viziune asupra economiei şi a societăţii. Creştereaeconomică generată de piaţa liberă era pentru Ludwig Erhard o soluţie pentrua rezolva problemele sociale: „Este mult mai uşor să dai cuiva ceva dintr-oplăcintă economică în creştere decât să obţii prin luptă o parte mai maredintr-o plăcintă mică, în care avantajul unuia înseamnă dezavantajul altuia“(Mierzejewski 2004, 31). Pentru că ridică standardul de viaţă al cetăţenilor,piaţa este în sine socială, crede Erhard. Întrebat de Hayek asupra semni fi -caţiei conceptului „economie socială de piaţă“, Erhard răspunde: „Sper sănu mă înţelegeţi greşit când vorbesc de economie socială de piaţă. Înţelegprin asta că piaţa ca atare este socială, şi nu că are nevoie să fie făcută maisocială“ (Mierzejewski 2004, 31) şi foloseşte formula: „Cu cât o economieeste mai liberă, cu atât este mai socială“ (Mierzejewski 2004, 31). PentruErhard creşterea economică, nu redistribuţia va duce la o mai mare justiţiesocială (Mierzejewski 2004, 64). În opinia sa, economia planificată este ceamai nesocială dintre toate. Numai economia de piaţă este socială (Mierzejewski2004, 84). Erhard respinge conceptul de dreptate distributivă al socialiştilor.Dreptatea distributivă ar produce o societate în care oricine are mâna înbuzunarul altuia (Mierzejewski 2004, 37). Erhard nu este de acord cu ega -litatea promovată de socialişti: diferenţele de performanţă trebuie să se reflecteîn diferenţele de venituri (Mierzejewski 2004, 64).

Aşadar creştin-democraţii, spre deosebire de liberali, includ solidaritateaprintre valorile fundamentale, însă spre deosebire de socialişti pun accentpe activităţile voluntare în detrimentul intervenţiilor instituţiilor publice(Stjerno 2004, 233). În genere, creştin-democraţia este mult mai deschisăla importul de idei din direcţia liberalismului decât social-democraţia (Stjerno2004, 249–250).

Critici

O acuză frecventă la adresa creştin-democraţiei este că doctrinele sale suntmult mai vagi decât ale socialismului sau liberalismului. Conceptele-cheiecum sunt cele de demnitate umană sau subsidiaritate au consecinţe parado -xale. Pot fi utilizate atât de stânga, cât şi de dreapta spectrului politic.


O altă critică este aceea că doctrina creştin-democrată nu este originală.Creştin-democraţia nu a făcut altceva decât să împrumute idei din socialism,liberalism, de la celelalte familii politice. De exemplu, subsidiaritatea nuaduce nimic nou faţă de ce ne învăţa Madison în timpul elaborării constituţieiame ricane. Potrivit acestei perspective, creştin-democraţia este o doctrinăpolitică fără identitate proprie. Acesta este şi motivul pentru care creştin-democraţia a devenit la ora actuală un fel de social-democraţie şi s-a dizolvatîn marea social-democraţiei europene, în modelul social european.

Unii critici susţin că doctrina creştin-democrată este ideologia unei clase,a clasei de mijloc. Creştin-democraţii nu sunt deasupra claselor, cum pretind.Partidele creştin-democrate nu sunt partide populare, ci rămân partidele uneiclase, clasa mijlocie (Pelinka 2004, 171).

De asemenea, criticii acuză politicile sociale promovate de creştin-demo -craţi că înrăutăţesc situaţia muncitorilor şi a săracilor pe termen lung. Progra -mele de transfer infantilizează cetăţenii. Taxarea bogaţilor pentru a-i ajutape săraci nu încurajează în nici un fel solidaritatea între clase. Sistemele depensii de stat, de tip „pay as you go“, duc la conflicte între generaţii, nu lapace socială.

În pofida percepţiei care stă la baza doctrinei creştin-democrate, există opiniacă viaţa muncitorilor s-a îmbunătăţit în secolul al XIX-lea. Lucrarea editatăde Hayek Capitalismul şi istoricii (Hayek 1998) critică percepţia populară refe -ritoare la condiţiile mizerabile care caracterizau viaţa muncitorilor în secolulal XIX-lea. Abuzurile la adresa muncitorilor nu se datorau capitalismului,ci absenţei bunei funcţionări a capitalismului, a libertăţii contractului şi drep -turilor de proprietate.

Potrivit altor critici, drepturile omului pot funcţiona şi fără un suport religios.Nu avem nevoie de noţiuni ca persoană sau demnitate umană sau de o soli -daritate întemeiată religios. Secularizarea în creştere în Europa va scădeagradul de atractivitate al doctrinei creştin-democrate.

Utilitatea şi viitorul creştin-democraţiei

Economia socială de piaţă a creştin-democraţiei este suficient de echi -librată pentru a produce creştere economică, dar şi pentru a garanta protecţiasocială. Ea poate în continuare să contribuie la succesul electoral al partidelorcreştin-democrate, dacă ţinem cont şi de faptul că strategiile politice şi elec -torale ţintesc votantul median. Poziţionarea la centru-dreapta îi dă dreptulcreştin-democraţiei să spere la un viitor pe termen lung în Europa. Zentrum


este încă o opţiune câştigătoare din punct de vedere electoral. Nu degeabaunele partide creştin-democrate contemporane se declară de centru: Uniu -nea Creştin-Democrată (CDU 2007, 2) din Germania, Partidul Popular Austriac(OEVP 1995, 4) etc. Doctrina creştin-democrată este compatibilă cu economiamixtă contemporană. Aceasta împacă foarte bine principiul subsidiarităţiicu cel al solidarităţii. Aşa se întâlnesc cererea ca statul să asigure bunăstareacetăţenilor cu exigenţa limitării dreptului statului de a interveni. Creştin-de -mocraţia este suficient de flexibilă pentru a-şi accentua fie ideile de dreapta(subsidiaritatea, libertatea), fie ideile de stânga (solidaritatea), atunci cândclimatul politic o cere. De exemplu, într-un climat politic cum a fost cel dinperioada Thatcher–Reagan îşi poate accentua latura subsidiarităţii, într-unuldominat de idei socialiste latura solidarităţii.

Programele contemporane de protecţie socială ale statului bunăstării seconfruntă cu dificultăţi. Revizuirea lor se poate face însă în spiritul creştin-democraţiei, prin mutarea accentului pe rolul comunităţilor locale în rezol -varea problemele sociale.

Creştin-democraţia a avut o funcţie pozitivă şi pentru că a pus presiunepe socialism, contribuind astfel la accentuarea curentului social-democrat îndetrimentul celui comunist din socialism, adică la modernizarea partidelorsocialiste în secolul XX. Astfel, social-democraţii au început să acorde maimultă atenţie rolului jucat de piaţa liberă în rezolvarea problemelor sociale.

Referinţe

Adenauer, Konrad. 1952. „Germany and Problems of Our Time“. În International Affairs,Vol. 28, Nr. 2.

Alkemper, Roelli Lukas. 2004. Political Catholicism in Europe 1918–1945 (ed. WolframKaiser şi Helmut Wohnout). London: Routledge.

Almond, Gabriel. 1948. „The Christian Parties of Western Europe“. În World Politics,Vol. 1, Nr. 1.

Bouscaren, Anthony Trawick. 1949. „The European Christian Democrats“. În TheWestern Political Quarterly, Vol. 2, Nr. 1.

CDU. 2007. http://www.cdu.de/doc/pdfc/071203–beschluss-grundsatzprogramm-6-navigierbar. pdf.

CSU. 2007. http://www.csu.de/dateien/partei/gsp/grundsatzprogramm.pdf. Hayek, F.A. 1998. Capitalismul şi istoricii. Traducere de Dragoş Aligică şi Sorin Ioniţă.

Bucureşti: Humanitas.Hursthouse, Rosalind. 2007. Perspectives on Human Dignity (ed. Jeff Malpas şi Norelle

Lickiss). Netherlands: Springer.Irving, Ronald. 2002. Adenauer. London: Pearson Education.KAS. 2007. http://www.kas.de/wf/doc/kas_11287–544–1–30.pdf, Soziale Marktwirt -

schaft – damals und heute.



KDU-CSL. 1997. The Christian-Democratic Policy For The 21st Century. Accesat la23 ianuarie 2010. http://zahranicni.kdu.cz/default.asp?page=510&idr=6&IDCl=61.

Kersbergen, Kees van. 1995. Social capitalism. A Study of Christian Democracy andthe Welfare State. London and New York: Routledge.

KRF. „Our values and ideology“. Accesat la 28 ianuarie 2011. http://www.krf.no/ikbViewer/page/krf/politikk/english/side?p_document_id=3539.

Kristdemokraterna. http://www.kristdemokraterna.se/otherlanguages/English.aspx.Kuk, Leszek. 2004. Political Catholicism in Europe 1918–1945 (ed. Wolfram Kaiser

şi Helmut Wohnout). London: Routledge.Leon al XIII-lea. 1891. Rerum Novarum. Accesat la 10 martie 2011. http://www.osjspm.

org/majordoc_rerum_novarum_official.aspx. Maritain, Jacques. 1998. Man and the State. CUA Press. Merkel, Angela. 2005. „Tapping Germany Potential for a Prosperous Europe“. http://

thinkingeurope.eu/images/upload/merkel.pdf. În European View, Vol.1, Europe’sEconomy and the Challenge of Growth, ed. CES (Center for European Studies).

Mierzejewski, Alfred C. 2004. Ludwig Erhard. The University of North Carolina Press. OEVP. 1998. http://www.oevp.at/download/000298.pdf Pelinka, Anton. 2004. Christian Democracy in Europe Since 1945 (ed. Michael Gehler

şi Wolfram Kaiser). London and New York: Routledge.Pius al XI-lea. 1931. Accesat la 14 aprilie 2011. http://www.vatican.va/holy_father/

pius_xi/encyclicals/documents/hf_p-xi_enc_19310515_quadragesimo-anno_en.htmlPPE (European People’s Party). 1992. Basic Program. http://www.epp.eu/dbimages/pdf/

athene-BASIC_PROGRAM.pdf PPE. 2001. A Union of Values. Accesat la 29 martie 2011. http://www.eppgroup.eu/group/

en/unionofvalues-final.asp PPE. 2004. Action Programme 2004–2009. http://www.epp.eu/dbimages/pdf/action_

programme.pdf Stjerno, Steinar. 2004. Solidarity in Europe. The History of an Ideea. New York:

Cambridge University Press.Sulmasy, Daniel P. 2007. Perspectives on Human Dignity (ed. Jeff Malpas şi Norelle

Lickiss). Netherlands: Springer.

CREŞTINISMUL ŞI ECONOMIA DE PIAŢĂCosmin Victor Popa

Introducere

Atunci când vorbim despre încercări teoretice de fundamentare a princi -piilor liberalismului clasic şi a capitalismului cu ajutorul creştinismului, estedificil de identificat o şcoală de gândire având acest scop declarat. De aceea,capitolul îşi propune numai să analizeze relaţia dintre religia creştină şisistemul politico-economic tipic democraţiilor liberale moderne din prismascrierilor unor autori conservatori şi libertarieni americani.

Între aceştia, Peter Berger este unul dintre cei mai importanţi sociologicontemporani ai religiei, dar şi un reprezentant semnificativ al teologiei pro -testante liberale. Opera lui Berger în domeniul sociologiei, religiei şi al teologieise întinde pe aproape cinci decenii, având ca reper conceptual fundamentalpluralismul inerent modernităţii şi efectele acestuia asupra credinţelor reli -gioase, societăţii civile contemporane şi culturii economice. Cel de-al doileaautor luat în discuţie este Michael Novak, un reputat teolog catolic ale căruilucrări despre matricea morală creştină a capitalismului, precum şi despreevoluţia gândirii papale în raport cu sistemele economice sunt consideraterepere în domeniile filozofiei culturii şi istoriei intelectuale. Ultimul autoranalizat, pastorul Edmund Opitz, a fost unul dintre cei mai importanţi gân -ditori creştini libertarieni din SUA, care încă din anii ’50 ai secolului trecutpleda pentru apropierea teologiei de principiile capitalismului aşa cum suntele formulate în cadrul Şcolii austriece de economie politică.

Peter Berger şi protestantismul liberal

Pentru Berger, pluralismul este înţeles ca fenomenul strict modern carac -terizat de (1) pierderea legitimităţii centrelor tradiţionale de autoritate (precumbiserica sau clasa socială privilegiată) şi (2) un grad ridicat de libertate indi -viduală datorat multiplicării opţiunilor disponibile în importante domenii

ale vieţii (precum cel economic sau cel al valorilor morale/religioase) (Berger1992, 68). Pentru discuţia de faţă este relevantă diferenţierea lucrărilor luiBerger în două categorii importante: cele în care este abordată relaţia dintrepluralism, religie şi societate civilă, şi cele axate pe cultura economică.

Pluralism, religie şi societate civilă

Primele lucrări în care Berger tratează pe larg problematica religioasămodernă apar la începutul anilor ’70 şi se înscriu în dezbaterea asupra teorieisecularizării care domina atunci domeniul sociologiei religiei. Astfel, Bergerporneşte de la teza conform căreia societatea umană este o „întreprinderede construire a universului“: experienţele sociale ale indivizilor sunt ordonateastfel încât să aibă însemnătate atât la nivelul structurilor instituţionale, câtşi la nivelul conştiinţei personale (Berger 1969, 3–4). Pentru ca această ordo -nare să poată supravieţui, semnificaţiile interiorizate trebuie, pe de o parte,să fie împărtăşite de cât mai mulţi dintre membrii societăţii şi, pe de altăparte, să fie transmise generaţiilor următoare. Aceste semnificaţii pot fi obiec -tive, ca legile ce guvernează domenii ale ştiinţei fără de care progresul cu -noaş terii nu ar fi posibil, sau subiective, precum valori politice sau modelecomportamentale esenţiale în relaţiile interumane (Berger 1969, 15–16).

Strâns legată de structurarea şi ordonarea mediului înconjurător şi con -ştiinţei individuale este bineînţeles religia, înţeleasă ca „întreprinderea umanăprin care este stabilit un univers sacru“, în opoziţie atât cu cel profan, câtşi cu cel al haosului (Berger 1969, 25–26). Putem deduce de aici o înţelegerea experienţei umane deosebit de „realistă“ – capacitatea individului de aintegra coerent toate informaţiile şi semnificaţiile ce compun mediul socialeste foarte limitată. Fie prin doctrine teologice complexe, învăţături accesibilesau ritualuri periodice, religia reprezintă o forţă ordonatoare a realităţii şio sursă măcar parţială de certitudini. Berger insistă în analiza sa mai ales perolul de legitimare al religiei şi trăsătura esenţială a acesteia, plauzibilitatea:„Puterea religiei depinde în cele din urmă de credibilitatea stindardelor pecare le pune în mâinile oamenilor aflaţi în faţa morţii sau, mai precis, cândaceştia păşesc, inevitabil, spre ea“ (Berger 1969, 51).

Odată cu modernitatea, plauzibilitatea ideilor religioase este subminatăde procesul de secularizare, în urma căruia zone importante ale experienţeisocio-culturale ies de sub influenţa instituţiilor şi simbolurilor religioase (Berger1969, 107–108). Prin urmare, orizontul de referinţă al vieţii sociale se foca -lizează pe sfera telurică în dauna celei transcendente, sporind în acelaşi timpinteresul comunităţilor umane pentru a-şi îndeplini potenţialul. Dacă în mod


uzual secularizarea a fost pusă pe seama raţionalităţii accentuate inaugurateîn epoca Renaşterii şi, în consecinţă, a dezvoltării tehnico-economice occi -dentale, Berger aduce în discuţie şi elemente „secularizante“ latente în tradiţiaiudeo-creştină (prin Vechiul Testament şi, mai târziu, mai ales prin doctrinaprotestantă). Astfel, monoteismul iudaic a marcat începutul unei despărţiritranşante între tărâmul divin şi cel omenesc, lăsând un spaţiu larg de manevrăacţiunii individuale libere (Berger 1969, 115–119). Bineînţeles, creştinismulpreia şi rafinează aceste trăsături, dar mai introduce şi doctrina fundamentalăa întrupării lui Hristos, pe care Berger o vede ca o „re-vrăjire“ a lumii prin„întretăierea tărâmurilor“. Mai târziu, protestantismul esenţializează relaţiadintre Dumnezeu şi om prin minimizarea importanţei instituţiilor de medieretipice catolicismului şi ortodoxiei. Aşadar, prin maniera lui „individualistă“de interpretare a creştinismul, protestantismul anunţă începuturile secula -rizării moderne (Berger 1969, 111–113).

Pentru Berger, secularizarea este strâns legată şi de alte fenomene strictmoderne ce au dus la pluralizarea orizonturilor de înţelegere a realităţiisociale: capitalismul industrial modern, birocratizarea statului, mobilitateasocială şi geografică, dezvoltarea ştiinţifică şi, mai ales, separarea bisericiide stat (Berger 1969, 129–133). Acest ultim fenomen a avut un impact hotă -râtor pentru dezvoltarea pluralismului, deoarece conţinutul religiei se relati -vizează ca urmare atât a relegării sale din postura clasică de construire aunui univers comun de semnificaţii, cât şi a „privatizării“ sale pe o „piaţăa credinţelor“ modelată strict de alegerea „consumatorilor“ (Berger 1969,145–150; Berger 1973, 79–82).

Arătând o preocupare profundă pentru acest fenomen al „pieţei de cre -dinţe“, Berger şi-a intitulat una dintre primele lucrări teologice The HereticalImperative: Contemporary Posibilities of Religious Affirmation (Imperativuleretic: Posibilităţi contemporane ale afirmării religioase) (1979). Teza prin -cipală a cărţii, pe care autorul şi-a păstrat-o până în prezent, poate fi rezumatăastfel: omul modern este forţat de pluralismul inerent societăţii sale să punăla îndoială cele mai profunde certitudini şi să ajungă la o credinţă (sau lanegarea/ignorarea ei) numai în virtutea unei alegeri. Contrastul cu situaţiaindividuală pre-modernă este evident şi justifică în mare măsură folosirea„ereziei“ ca metaforă pentru ipostaza „alegătorului necredincios“. Înainte,fiecare om lua ca atare o lume puternic sacralizată pentru că realitatea socială,dominată de rolul central al bisericii, era construită astfel încât să excludăalternativele „seculare“. În schimb, odată cu modernitatea, scepticismul şipierderea credibilităţii reperelor spirituale profunde au devenit trăsături pre -dominante ale concepţiei individuale asupra lumii înconjurătoare. Ceea ce

CREŞTINISMUL ŞI ECONOMIA DE PIAŢĂ 203

îi rămâne individului de făcut este să interogheze conţinutul doctrinar aldiferitelor religii aflate „în competiţie“ şi să aleagă o credinţă prin reflecţieşi deliberare (Berger 1979, Cap. 1; Berger et al. 2008, 12–15).

Explorând alternativa protestantismului, Berger preferă o abordare in -spirată de ideile lui Friedrich Schleiermacher (părintele teologiei protestantemoderne), conform căruia individul în căutarea credinţei poate discerne„realitatea celor nevăzute“ pe baza experienţelor umane cuprinse în tradiţiilereligioase (Berger 1979, Cap. 5, 153–156). Prin urmare, pornind de la cer -cetarea empirică a revitalizării mişcărilor religioase globale (în specialprotestantismul evanghelic şi islamul), Berger susţine că teoria secularizăriica efect cert al modernităţii se mai aplică doar Europei de Vest şi, parţial, elitelorintelectuale internaţionale educate în Occident (Berger 1992, 31; Berger 1999,9–11; Berger et al. 2008). În mod paradoxal, Berger crede că pentru a explicadeclinul relativ recent al secularizării trebuie înţelese consecinţele acesteiaasupra omului contemporan. Astfel, omniprezenţa scepticismului şi incer -titudinii inaugurate de secularizarea modernă sunt greu de suportat la nivelindividual şi comunitar, iar nevoia de certitudine şi siguranţă duce la redes -coperirea şi revitalizarea tradiţiilor religioase (Berger 1992, 29–30; Berger1999, 11–14; Berger et al. 2008, 12–15).

Dintre aceste tradiţii religioase, „alegerea eretică“ a lui Berger este pro -testantismul, iar motivaţia acestei opţiuni include atât argumente valabilepentru creştinism în general, cât şi pentru varianta sa protestantă în particular.Aşadar, Berger pune accentul pe trei concepţii creştine fundamentale pentrudezvoltarea civilizaţiei occidentale: (1) valorea ultimă a oricărei vieţi umane,(2) libertatea de conştiinţă şi acţiune a fiecărui om şi (3) responsabilitateaacestuia pentru propriile decizii. Aceste idei creştine au jucat un rol importantîn formarea specificului axiologic occidental, accentul pus pe doctrina drep -turilor omului fiind doar cel mai elocvent exemplu în acest sens (Berger1992, 74; Berger 2004, 65). Bineînţeles că Berger nu pierde din vedere acţiu -nea istorică uneori nefastă a reprezentanţilor creştinismului (un exemplu arfi Inchiziţia) sau a unor oameni asumat creştini (precum sudiştii proprietaride sclavi din SUA înainte de Războiul Civil). Totuşi, el crede că origineacreştină a multor valori morale occidentale trebuie recunoscută şi preţuităca atare (Berger 2004, 156–162).

Nu vom intra aici în discuţia complexă a istoriei disputelor teologice dincadrul creştinismului european. Este suficient de spus că Berger considerădoctrina protestantă, rezumată în sintagma „numai prin credinţă“, cea maicompatibilă cu ethosul pluralismului modern. În cuvintele teologului FriedrichWilhelm Graf, „protestanţii nu permit ca identitatea lor să fie definită de


instituţii. Nici cărţile nu le pot oferi protestanţilor o identitate de-a gata, lipsităde ambiguitate. Acestea [instituţiile şi cărţile] pot cel mult să ajute la formareaunei identităţi ce poate fi liber consfinţită sau respinsă“ (Graf 1992, citatîn Berger 2004, 141). Chiar dacă Berger aprobă această explicaţie a identităţiiprotestante, el mai crede că un ancoraj instituţional este totuşi necesar oricăreicredinţe, fie şi din nevoia, deseori resimţită între credincioşi, de a aparţineunei comunităţi (predispoziţie de altfel verificată istoric de efervescenţa deno -minaţională tipică protestantismului) (Berger 2004, 141–143).

În opinia lui Berger, dacă dezideratul instituţional este cuplat cu liberaconsfinţire a identităţii protestante descrise de Graf, atunci rezultă că „formasocială a religiei cea mai capabilă de a se adapta la situaţia pluralistă modernăeste asociaţia voluntară“ (Berger 2008, 16–17). Cultura asociaţională tipicamericană (mai ales în sfera religioasă) este bine-cunoscută încă din vremeaîn care Alexis de Tocqueville scria, în 1840, în Democraţie în America că „înţările democratice arta asocierii voluntare este cea mai importantă; de progresulacesteia depinde progresul tuturor celorlalte“ (Tocqueville 2002, 492). Primaconfirmare a faptului că Berger aderă la principiul tocquevillian vine din accen -tul pus în opera sa pe afinitatea dintre dogma şi organizarea ecleziastică pro -testantă şi pluralismul inerent modernităţii. A doua confirmare reiese din ideilesale pe tema societăţii civile formulate iniţial în To Empower People: TheRole of Mediating Structures in Public Policy (Împuternicirea oamenilor: Rolulstructurilor de mediere în politicile publice) (1977).

Structurile de mediere avute în vedere de Berger sunt familia, cartierul,bise rica şi asociaţiile voluntare. Ele au o importanţă deosebită în relaţia dintreindivid şi instituţii ale vieţii publice ca statul sau marile corporaţii. Dacă struc -turile de mediere sunt prin excelenţă sursele semnificaţiilor şi valorilor pecare fiecare persoană le foloseşte în construirea identităţii, instituţiile publiceau de obicei un pronunţat caracter birocratic şi alienant (Berger 1977, 2–5).Aici situaţia instituţiilor religioase americane este relevantă. Pe de o parte,ele formează cea mai mare reţea de asociaţii voluntare din SUA, domeniulpredilect de activitate al acestora fiind asistenţa socială. Pe de altă parte,bisericile au influenţa cea mai mare asupra moravurilor sociale şi, implicit,asupra unor segmente importante ale discursului public. Această situaţie nutrebuie deplânsă de nici o parte a spectrului politic. Dacă toate bisericileprezente într-o comunitate respectă drepturile individuale, dar în acelaşi timppăstrează libertatea iniţiativei sociale şi accesul la spaţiul public, religia însine nu pune în nici un pericol democraţia liberală (Berger 1977, Cap. 4).Aşadar,pentru a spori şansele îndeplinirii scopurilor sociale, politicile publice trebuiesă ţină seama de necesitatea unui echilibru între sfera publică şi cea privată.


În acest sens, statul nu trebuie să acapareze domeniile în care acti vează struc -turile de mediere, ci din contră, trebuie să le încurajeze activitatea (Berger1977, 6–8, 44–45).

Pentru a-şi întări această recomandare, Berger susţine că stabilirea unuicadru politic şi legal cât mai favorabil dezvoltării structurilor de mediereeste cea mai constructivă metodă de a utiliza forţele pluralismului modern(Berger 1977, Cap. 6). Această reformulare a temei societăţii civile în termeniipluralismului se potriveşte fără dificultate în sistemul de gândire al lui Berger.În secţiunea următoare voi explica cum poate fi integrată în acest sistem şi noţiu -nea de „cultură economică“.

Cultura economică a capitalismului

Lucrarea principală în care Berger abordează pe larg problema siste muluicapitalist este The Capitalist Revolution: Fifty Propositions about Prosperity,Equality, and Liberty (Revoluţia capitalistă: Cincizeci de afirmaţii despreprosperitate, egalitate şi libertate) (1986). După cum indică titlul, preocu -parea principală a autorului este să teoretizeze legăturile dintre capitalismşi societatea modernă prin formularea câtorva zeci de ipoteze bazate pecercetare sociologică (deci verificabile empiric). Astfel, pentru Berger capi -talismul poate fi înţeles cel mai bine prin conceptul de „cultură economică“,adică dintr-o perspectivă tripartită (socială, politică şi culturală) care evităanaliza pieţei strict în termeni economici (Berger 1986, 3, 7–8). Din acestmotiv, majoritatea ipotezelor exprimă relaţiile de tip cauză-efect între capita -lism şi alte sfere sociale. Cele mai relevante părţi ale teoriei lui Berger pentruacest capitol sunt cele care se referă la cultura burgheză pe care se bazeazăeconomia de piaţă, la legitimarea capitalismului în mentalul colectiv şi lavalorile morale care ar putea recomanda adoptarea capitalismului în daunaoricărui alt sistem economic.

Cultura burgheză

Strâns legată de pluralism şi ilustrată cel mai elocvent de ethosul burghez,o valoare centrală a modernităţii occidentale este autonomia individuală.Aceasta implică: (1) definirea identităţii omului în termeni individuali, şi nucomunitari, (2) recunoaşterea faptului că oamenii au nişte drepturi intrin -seci, indiferent de apartenenţa lor la o comunitate (pe care le pot folosi inclusivîmpotriva acesteia), (3) înţelegerea identităţii în termeni individuali (în


virtutea alegerilor libere făcute în diferite domenii ale vieţii), şi (4) existenţaîn societate a unui aranjament instituţional care să permită această libertatede alegere (Berger 1986, 91–93).

Berger insistă în special asupra ultimului punct, susţinând că economiade piaţă cultivă şi alimentează autonomia individuală mai bine decât oricarealt sistem. Legătura dintre ele este cel mai bine ilustrată de personajul antre -prenorului ca reprezentant arhetipal al burgheziei. Trăsăturile caracteristiceantreprenorului stau la baza dezvoltării capitalismului: o autonomie indi -viduală pronunţată, simţul responsabilităţii personale, disciplina, ascetismul,spiritul practic şi o predispoziţie pentru inovaţie (Berger 1986, 106–107).Acest portret, după cum subliniază şi Berger, a fost formulat asemănător şide Max Weber în Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1904) cu privirela prototipul puritan al omului de afaceri.

Berger este în mare parte de acord cu ideile lui Weber pe acest subiect,mai ales în privinţa „avantajului comparativ“ pe care îl au culturile influenţatede protestantism în dezvoltarea economică (Berger 1986, 99–103). Obser -vând dinamica socio-economică influenţată de răspândirea protestantismuluievangelic în America Latină, Berger crede că valorile identificate de Weberau un efect benefic asupra primelor etape ale dezvoltării economiei capi -taliste. Relaţia de cauzalitate este pentru el atât de evidentă, încât mottoulproiectului său de cercetare pe acest subiect de la Universitatea Boston era„Max Weber trăieşte, se simte bine şi poate fi găsit în Guatemala“ (Berger1999, 16). Pe lângă funcţia de catalizator al capitalismului, Berger considerăprotestantismul evangelic principalul purtător cultural al globalizării şi alethosului anglo-saxon marcat de individualism, egalitarianism şi implicaresocială (Berger 2002, 8).

Cu toate acestea, Berger consideră economia de piaţă o condiţie necesară,dar nu suficientă pentru a apăra idealul antreprenorial modern al autonomieiindividuale. Acesta din urmă este pus în pericol de cultura managerial-biro -cratică exemplificată în primul rând de [fostele] state socialiste (şi am puteaadăuga de unele state asistenţiale de astăzi), şi care îşi are originile tot în moder -nitate (Berger 1986, 108–109). Revenind la problema societăţii civile, Bergersubliniază că, din punct de vedere istoric, autonomia individuală a fost spri -jinită nu numai de o economie liberă, ci şi de structurile de mediere între sferapublică şi privată (vezi secţiunea anterioară). Folosind o argumentaţie tipictocquevilliană, Berger susţine că aceste structuri sunt mijloacele sociale celemai potrivite prin care indivizii îşi dezvoltă spiritul întreprinzător. În acestfel, cultura burgheză poate promova autonomia individuală pe o bază comu -nitară solidă. Din acest motiv, orice ameninţare la adresa structurilor de


mediere trebuie percepută ca o ameninţare la adresa dezvoltării spiritului între -prinzător de la baza economiei de piaţă – şi viceversa (Berger 1986, 112–114).

Problema legitimării

Pentru Berger, orice societate umană, pentru a putea supravieţui, are nevoiesă-şi înţeleagă structurile de bază ca fiind în esenţă juste. Din moment cecapitalismul este doar un sistem economic („sistemul natural al libertăţii“descris de Adam Smith), şi nu o viziune atotcuprinzătoare a vieţii sociale,Berger crede că-i lipseşte potenţialul mitopoetic esenţial pentru autolegitimareîn mentalul colectiv, singura soluţie fiind apelul la valori extra-economice.Aici sunt avute în vedere alte două fenomene discutate anterior: secula rizareaneîntreruptă a Europei Occidentale şi a elitelor intelectuale internaţionale,precum şi răspândirea ethosului managerial-birocratic. Aceste două proceseerodează etica burgheză inspirată de religie şi de idealul autonomiei indivi -duale, aruncând economia de piaţă într-o criză de legitimitate (cel puţin în rândulelitelor occidentale). O idee care ar putea rezolva pe termen scurt problemalegitimării este cea a „puterii normative a faptelor“: „atunci când o instituţiefuncţionează relativ eficient, acest fapt în sine legitimează statu-quoul. Celpuţin în societăţile occidentale, capitalismul a creat o abundenţă de fapte eco -nomice şi sociale care sunt în cea mai mare parte luate de bune şi, prin urmare,se legitimează pe ele însele“ (Berger 1986, Cap. 9).

Cele şapte valori morale care pot legitima capitalismul

Berger crede în schimb că, pe termen lung, capitalismul poate cel mai binesă fie legitimat prin evaluarea sa empirică din prisma unor valori moraleuniversale (Berger 1986, Cap. 10):

Bunăstarea materială, în special a săracilor: aici nu încape îndoială că,din punct de vedere istoric, principiile economiei de piaţă, cuplate cu desco -peririle ştiinţifice şi tehnologice, au dus la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţăpentru toate categoriile sociale. Acest lucru este în general valabil şi pentrufenomenul relativ recent al capitalismului global (Norberg 2003, 20–24).

Egalitatea: Berger recunoaşte că această valoare este vagă, dar dacă eaeste înţeleasă uzual ca fiind preferinţa pentru un raport cât mai scăzut întrebogaţia celui mai bogat segment al populaţiei faţă de cea a celui mai săracsegment, atunci economia de piaţă nu obţine un scor prea bun în aceastăprivinţă. Totuşi, deşi Berger nu o include aici, nu trebuie pierdută din vedere


ipoteza mobilităţii sociale menţionată în deschiderea acestei secţiuni. Dacăea se verifică empiric (precum în sistemele economice flexibile şi competi -tive), atunci nici o discuţie asupra egalităţii nu trebuie să ignore faptul cădisparitatea dintre bogaţi şi săraci este contrabalansată de uşurinţa celor dinurmă de a urca pe scara socială.

Libertatea politică şi democraţia: în această privinţă, nu încape îndoialăcă, din punct de vedere istoric cel puţin, libertatea politică şi cea economicăau fost foarte apropiate, având ca punct de reper autonomia individuală.

Protecţia drepturilor omului: dacă adăugăm la cele spuse anterior faptulcă sistemele politice democratice au empiric cea mai ridicată capacitate de aproteja drepturile individuale, atunci capitalismul rămâne cea mai bună alegere.

Autonomia individuală: după cum reiese din secţiunea anterioară, darşi din punctele de mai sus, capitalismul este sistemul care dezvoltă şi prote -jează cel mai bine autonomia individuală.

Păstrarea tradiţiilor: Berger crede că ameninţarea la adresa tradiţiilor vinedin partea fenomenului mai larg al modernităţii, capitalismul fiind doar expre -sia economică a acestuia. Totuşi, dacă privim datele istorice, conservarea celormai multe tradiţii este mai uşoară într-o societate democratică care res pectădrepturile omului şi protejează minorităţile. În consecinţă, în cazul în careapărătorii tradiţiei nu resping modernitatea in toto, „răul“ cel mai mic rămânedemocraţia şi, indirect, capitalismul.

Comunitatea: Berger subliniază că depinde foarte mult ce se înţelege prinaceastă valoare. Dacă este preferată o comunitate universală capabilă sărezolve toate problemele umanităţii, atunci probabil socialismul sau o altăutopie rămâne cea mai „bună“ alegere. Dacă în schimb comunitatea este strânslegată de tradiţie, atunci se aplică şi aici discuţia de la punctul anterior. Iardacă prin comunitate se înţelege acel sistem format din structuri de mediereîntre stat şi individ despre care am discutat mai sus, atunci în mod cert capi -talismul este cea mai potrivită opţiune pentru păstrarea acestuia.

Concluzia teoriei lui Berger aduce în lumină un argument teologic funda -mental pentru capitalism: creştinii nutresc speranţe escatologice, dar ştiucă mântuirea trebuie aşteptată din partea divinităţii şi că orice încercare dea o înfăptui pe căi economico-politice, deci vulnerabile greşelii umane, estecondamnată eşecului (Berger 1986, 223–224). În acest fel, un element centralal creştinismului este interpretat ca una dintre cele mai bune protecţii alesocietăţii libere împotriva utopiei.


Michael Novak şi morala catolică

Dacă Peter Berger tratează explicit relaţia dintre capitalism şi religie maidegrabă tangenţial în scrierile sale (The Capitalist Revolution fiind o excepţie),teologul catolic Michael Novak îşi asumă această sarcină în mai multe lucrăriscrise în ultimele patru decenii. Ideile abordate în opera sa pot fi grupateîn două teme importante: cultura libertăţii de la baza capitalismul demo -cratic şi fundamentarea economiei de piaţă prin doctrinele teologiei catolice.

Cultura libertăţii

Premisa de la care porneşte Novak în lucrarea care l-a consacrat, The Spiritof Democratic Capitalism (Spiritul capitalismului democratic) (1982), estecă democraţia nu poate supravieţui decât bazată pe capitalism şi pe o culturăliberală care pune accent pe drepturile individuale. Într-o manieră similarălui Berger, dar şi teologului Reinhold Niebuhr sau sociologului Daniel Bell,Novak vrea să arate că economia de piaţă nu trebuie privită într-un „vid“,ea fiind strâns legată de sfera politică şi morală (Novak 1982, 14–15).

Spre deosebire de Berger, Novak apreciază teoria lui Max Weber ca fiindinsuficientă în explicarea dinamicii interne a sistemului economic capitalistfiindcă nu ia în considerare capacităţile acestuia de a se adapta la schimbărilesocio-politice înconjurătoare. Deşi elementele avute în vedere de Weber îndefinirea capitalismului rămân în mare parte valabile (ca munca liberă, inte -ligenţa practică, efortul întreprinzător susţinut), ele nu ar trebui explicate doarîn termenii spiritualităţii protestante. Poate mai important, raţionalitatea capi -talistă avută în vedere de Weber este una mai degrabă rigidă şi mecanică,nu cea a managementului dinamic, inovaţiei periodice şi adaptării la inter -ferenţele politicului care a marcat întreaga istorie a economiei de piaţă (Novak1982, Cap. 1). Astfel că, în loc de un ascetism raţionalist rigid, Novak credecă „spiritul“ capitalismului este animat mai curând de creativitate, talent orga -nizatoric şi asumare de riscuri pentru îmbunătăţirea produselor şi servi ciilordestinate consumatorilor. La rândul lor, toate aceste calităţi promo vează însocietate inventivitatea, cooperarea şi încrederea (Novak 1993, 6–11). Aceastăreformulare a ethosului capitalist reprezintă pentru Novak baza analizeicelorlalte componente ale culturii libertăţii.

Prima dintre ele este pluralismul, înţeles de Novak ca principiul liberalde organizare socială care duce la competiţia între actori politici în sferaguvernării, între valori morale religioase sau seculare în sfera moralităţii,şi între producători şi furnizori de servicii în sfera economică. Fireşte, dina -


mismul social impus de concurenţa „generalizată“ nu are loc în anarhie, ciîntr-un sistem politic, moral şi economic care oferă un cadru funcţional pentrucooperarea socială fără a impune vreun scop membrilor săi (Novak 1982,Cap. 2). Departe de a se îngrijora din cauza spectrului alienării, pe care o con -sideră un rezultat natural al libertăţii ce trebuie combătut la nivel individual,Novak vede competiţia viziunilor morale ca pe o expresie a vitalităţii eticedin societate (Novak 1993, 56–58).

A doua componentă este recunoaşterea dimensiunii umane a păcatului.În această privinţă, după cum observă Novak, ea este perfect compatibilăcu principiile economiei politice care studiază comportamentul uman aşa cumeste el: liber, deci pus în mişcare de obicei de interesul individual, şi supusgreşelii, deci vulnerabil consecinţelor nedorite (Novak 1982, Cap. 4).

A treia componentă este familia. Novak vede familia în primul rând cape o importantă sursă de valori a societăţii. În al doilea rând, susţinerea familieireprezintă principalul motiv care încurajează implicarea individuală în activităţieconomice. Acest lucru este cu atât mai relevant din moment ce, în cadrulfamiliei, individul deprinde o mare parte din virtuţile şi abilităţile necesaresuccesului economic şi autoguvernării. Pe lângă moderaţie, realism sau gândirepe termen lung, între acestea se află şi exerciţiul autorităţii, asu marea deresponsabilităţi sau transcenderea interesului propriu (Novak 1982, 160–170).

Strâns legată de familie, o ultimă componentă a culturii libertăţii este con -cepţia comunitariană a individului. Spre deosebire de numeroşi critici aicapitalismului îngrijoraţi de „atomizarea“ socială, Novak aduce aminte căvalorile promovate de economia de piaţă (creativitate, cooperare, iniţiativăetc.) stau şi la baza pluralismului societăţii civile. De exemplu, lumea afa -cerilor este una predominant relaţională din moment ce puţine afaceri potsupravieţui susţinute de un singur om. Tot afacerile sunt cele care au „demo -cratizat“ tehnologiile ce permit diseminarea în masă a informaţiilor, micşorareadistanţelor şi comunicarea socială (avioanele, telefonul, calculatorul, fibraoptică etc.) (Novak 1993, 28). Aşadar, departe de a ridica ziduri între indivizi,specificul normativ al societăţii deschise duce la dezvoltarea unei mari varie -tăţi de legături comunale dinamice cu totul necunoscute în orânduirile staticetradiţionale (Novak 1982, 135–155).

Teologie şi economie

Lipsa cunoştinţelor economice avansate a reprezentat o problemă istoricăa teologiei creştine care a dus la portretizarea capitalismului drept un sistembazat numai pe lăcomie, individualism, materialism şi secularism (Novak


1982, 17–18). Această problemă era evidentă până recent în special în cazulcatolicismului, pe care Novak îl consideră predispus să vadă lumea în termenistatici şi preocupat mai degrabă de etica redistribuţiei decât de problemelelegate de producţie (Novak 1982, 25; Novak 1993, 243–249). De aceea, Novakcrede că este nevoie de o „teologie a economiei“ prin care repre zentanţiicreştinismului să poată (1) înţelege realităţile economice, (2) evalua sistemeleeconomice şi (3) monitoriza problemele şi dilemele care apar în aceste sis -teme (Novak 1982, 239–240). În acest sens, Novak propune o teorie caresă demonstreze legătura strânsă dintre creştinism şi capitalismul demo cratic.Ea cuprinde două categorii de argumente: cele despre doctrine teolo gice caresusţin economia de piaţă şi cele care arată că evoluţii recente în gândireapapală indică o afinitate nebănuită între catolicism şi capitalism.

Economia de piaţă şi doctrinele creştine

Prima doctrină discutată de Novak este cea a trinităţii. Din moment cecreştinii sunt obişnuiţi să se raporteze la pluralitatea lui Dumnezeu, le estemult mai uşor să înţeleagă ideea de „pluralitate în unitate“ ce caracterizeazălumea înconjurătoare şi, implicit, sistemele de organizare ale societăţii (Novak1982, 337). Pentru a înţelege acest argument, trebuie evidenţiat că Novak,asemenea lui Berger, consideră că există o legătură puternică între pluralism,doctrina drepturilor omului, şi respectul tipic iudeo-creştin pentru liberateade conştiinţă. De aceea, orice încercare de „creştina“ sistemul social trebuierespinsă mai ales de creştini, pentru că impunerea unei singure viziuni reli -gioase asupra societăţii încalcă dreptul la credinţă. (Novak 1982, 67–68).

Astfel, creştinii se pot integra cel mai bine într-o comunitate unde indivi -dualitatea membrilor săi este recunoscută şi protejată. Capitalismul democratic,deşi este un sistem imperfect, răspunde cel mai bine „problemei funda mentalepuse economiei politice de doctrina trinităţii: cum să construieşti o comunitateumană fără a submina individualitatea umană. Cum poate fi unul, dar totuşimultiplu? Cum pot fi uniţi oamenii fără ca aceştia să-şi piardă libertatea degândire şi alegere?“ (Novak 1982, 338). Această multiplicitate în unitatese regăseşte şi în concepţia comunitară a individului pe care am discutat-omai sus şi pe care Novak o reia acum pentru a ilustra apropierea dintre doctrinatrinităţii şi cultura libertăţii (Novak 1982, 339).

A doua doctrină avută în vedere de Novak este cea a întrupării, prin careDumnezeu şi-a asumat constrângerile condiţiei umane, realităţii sociale şiistoriei. Consecinţele acestui eveniment sunt importante pentru raportareacreştină la realitate, mai ales în ceea ce priveşte respingerea utopiilor şi con -


ş tientizarea limitelor şi slăbiciunilor inerente oricăror întreprinderi umane(Novak 1982, 340–341). Din acest motiv, cel mai potrivit sistem economiceste economia de piaţă: recunoscând imperfecţiunea umană şi constrângerilenaturale, ea reuşeşte să îmbunătăţească nivelul de trai al tuturor fără să pro -mită vreodată instituirea „regatului ceresc pe pământ“ (Novak 1982, 343).

Paradoxal, Novak numeşte a treia doctrină creştină importantă pentrucapi talism competiţia. Deşi admite că noţiunea de competiţie are conotaţiiuzuale în cel mai bun caz ireligioase, Novak susţine că termenul poate fifolosit în mod plauzibil pentru a desemna lupta credinciosului cu sine însuşicu scopul de a deveni mai bun. Libertatea de conştiinţă şi acţiune, împreunăcu înzestrările naturale diferite, îi determină pe credincioşi să îşi asumeresponsabilitatea pentru propriile decizii şi să îşi îndeplinească potenţialulcât mai în acord cu preceptele creştine. Numai că îndeplinirea acestui poten -ţial depinde de asumarea unui standard şi a unei judecaţi exterioare indivi -dului în competiţia acestuia cu cei din jur. În sfera economică, aceastăcompetiţie poate bineînţeles să fie dusă la extrem când îmbogăţirea esteconsiderată scopul ultim al vieţii, dar Novak insistă asupra faptului că nuaverea în sine este problema din perspectivă teologică, ci modul în care eaeste folosită. Toate aceste considerente îl determină pe Novak să respingăideea că Scripturile ar condamna în bloc orice manifestare a competitivităţiiîntre oameni (Novak 1982, 344–349).

O altă doctrină creştină discutată de Novak este separarea tărâmurilorîntre cel al lui Dumnezeu şi cel al „Cezarului“. După cum subliniază Novak,această doctrină este importantă fiindcă întăreşte pluralismul central culturiilibertăţii şi nu permite, cel puţin creştinilor, să-şi impună dogmele prin forţastatului (Novak 1982, 351). Realismul şi recunoaşterea limitelor sunt temereluate de Novak, în sensul că reprezentanţii creştinismului ştiu că nici unsistem economic sau politic nu se poate conforma în totalitate valorilor religieilor (aici apare din nou ideea păcatului). Singura soluţie este găsirea unui sistemcât mai bine adaptat acestor realităţi (Novak 1982, 352–353).

Ultima doctrină abordată de Novak este caritatea, înţeleasă ca „iubireace prespune a dori binele celuilalt recunoscut ca altul“ (Sf. Toma din Aquino).Aici reîntâlnim tema „unităţii în multiplicitate“ discutată mai sus, în sensul căiubirea aproapelui presupune recunoaşterea individualităţii sale şi a con textuluicomunitar al iubirii. Pe baza acestei interpretări Novak îşi reiterează convin -gerea că economia de piaţă şi cultura libertăţii pornesc întocmai de la respectareaautonomiei şi capacităţii individuale pentru reflecţie, alegere, acţiune şi caritateîn raport cu membrii familiei şi comunităţii (Novak 1982, 353–358).


Catolicism şi capitalism

După o lungă istorie în care gândirea papală s-a raportat ostil sau ambi -valent la principiile economiei de piaţă, momentul crucial al schimbării înopinia lui Novak a fost publicarea enciclicelor Sollicitudo Rei Socialis (1987)şi Centesimus Annus (1991) de Papa Ioan Paul al II-lea. În ele, Papa a recu -noscut şi apărat „drepturile omului la iniţiativă privată, proprietate privatăşi libertate economică“, inaugurând o nouă viziune catolică asupra proble -melor socio-economice centrată pe conceptul de „creativitate subiectivă apersoanei umane“ (Novak 1993, 87, 106). Acest ultim concept papal înseamnăaprecierea faptului că omul creator – folosind resursele imaginaţiei atuncicând acţionează, produce lucruri noi şi îşi îndeplineşte scopurile – este într-ade -văr făcut după chipul şi asemănarea Creatorului şi, în consecinţă, se bucurăde un drept inviolabil la iniţiativă creativă (Novak 1982, 117).

Prin această concepţie a creativităţii umane, Papa Ioan Paul al II-lea aoferit un răspuns problemei adoptării economiei de piaţă de către (pe atunci)noile ţări libere ale Europei de Est şi de către cele din lumea a treia: „dacăprin capitalism se înţelege un sistem economic ce recunoaşte rolul funda -mental şi pozitiv al afacerilor, al pieţei, al proprietăţii private şi al responsabili -tăţilor ce decurg din mijloacele de producţie, al creativităţii umane libereîn sectorul economic, atunci răspunsul este cu siguranţă afirmativ […]. Dardacă prin capitalism se înţelege un sistem în care libertatea economică nueste integrată într-un cadru juridic solid care o pune în serviciul libertăţii umaneintegrale şi care o consideră doar o dimensiune a acestei libertăţi, al căreimiez este etic şi religios, atunci răspunsul este cu siguranţă negativ“ (Cente -simus Annus 1991, secţiunea 42).

Aşadar, sistemul economic liber are în centru creativitatea antreprenorială,capitalul uman, talentul organizatoric şi cooperarea. Toate aceastea duc laîndeplinirea nevoilor comunităţii şi sunt adânc înrădăcinate într-un sistemjuridic şi moral. Papa insită şi asupra efectelor benefice pe care acest sistemle are asupra demnităţii şi creativităţii umane: „în acest proces [economic]sunt cuprinse importante virtuţi ca hărnicia, munca, prudenţa în asumareaunor riscuri rezonabile, siguranţa şi încrederea în relaţiile interpersonale,precum şi curajul de a pune în aplicare decizii dificile şi dureroase, dar nece -sare pentru bunul mers al afacerii în general şi pentru a putea depăşi eventualedificultăţi“ (Centesimus Annus 1991, secţiunea 32). După cum am putut observadin argumentele explicate până aici, Novak consideră această interpretarecatolică a capitalismului o completare adecvată a tezei clasice weberiene(Novak 1993, 231–232).


Ideile exprimate în aceste enciclice, dar şi argumentele legate de culturalibertăţii şi justiţia socială sunt bine rezumate în şapte teme morale pe careNovak le consideră contribuţia catolică la formarea unei etici sociale creştinecare să recomande, printre altele, un sistem economic liber (Novak 1993,221–222): recunoaşterea naturii sociale a omului (familie, societate civilă,comunitate); principiul subsidiarităţii de la baza justiţiei sociale (binele comunîndeplinit de mai mulţi actori sociali); libertatea şi responsabilitatea indivi -duală (nu este clar aici în ce măsură acestea sunt contribuţii strict catolice);virtuţile ce stau la baza responsabilităţii individuale (în special cele dezvoltateîn sânul familiei); creativitatea subiectivă a persoanei umane; unitatea îndiversitate; accentul pe „a fi“, mai degrabă decât pe „a avea“ (de exemplu,modul de utilizare a averii contează mai mult decât averea însăşi).

Dintre cele şapte teme expuse mai sus, pentru Novak cea mai impor tantăeste „creativitatea subiectivă“ propusă de Papa Ioan Paul al II-lea, deoarecedin perspectiva ei poate fi enunţată cea mai importantă justificare moralăpentru economia de piaţă – aceea că promovează şi dezvoltă creativitateaumană (Novak 1993, 235). Bineînţeles, pentru a face acest lucru, economiade piaţă este integrată într-o cultură a libertăţii unde puterea politică este limi -tată de un sistem de ponderi şi contraponderi şi unde societatea civilă esteîntărită de valorile familiei, comunităţii şi pluralismului (Novak 1993, 236).

Edmund Opitz şi creştinismul libertarian

Luând contact încă din tinereţe cu gândirea libertariană (Opitz 1953,19–21), pastorul unitarian Edmund Opitz aderă din punct de vedere politicşi economic la principiile statului minimal, non-agresiunii şi drepturilor indi -viduale. Mai important este că, în majoritatea scrierilor sale, el articuleazăo justificare teologică creştină pentru aceste principii. Combinând erudiţiateologică şi istorică, argumentele sale se axează pe interdependenţa dintreeconomie, înţeleasă strict ca o ştiinţă a mijloacelor, şi religie, concepută dreptizvorul cel mai important al scopurilor.

Scopuri şi mijloace

Aceasta este şi teza de la care porneşte Opitz în lucrarea sa principală,Religion and Capitalism: Allies, not Enemies (Religie şi capitalism: Aliaţi, nuinamici) (1992), unde citează aprobator una dintre definiţiile economiei oferităde Ludwig von Mises: „economia este o ştiinţă teoretică şi se abţine, ca atare,


de la orice judecăţi de valoare. Nu este sarcina ei să le comunice popoarelorce obiective ar trebui să-şi propună. Ea este o ştiinţă a mijloacelor care trebuieaplicate pentru atingerea scopurilor alese şi, desigur, nu o ştiinţă a alegeriiscopurilor. Deciziile ultime, evaluările şi alegerea scopurilor depăşesc dome -niul oricărei ştiinţe. Ştiinţa nu-i comunică niciodată omului cum trebuie săacţioneze; ea nu face decât să-i arate cum să acţioneze dacă doreşte să atingăanumite scopuri“ (Mises 1966, 10; Opitz 1992, 5).

Conform lui Opitz, scopurile depind fireşte de valorile întreţinute deindivizi, iar acestea îşi au originea în religie sau axiologie. Pentru a înţelegemai bine relaţia dintre creştinism şi capitalism, trebuie reţinut că primul vizeazătoate ariile vieţii, pe când ultimul este doar un sistem economic dependentde un mediu politic infuzat de valorile liberalismului clasic – care, la rândulsău, se bazează pe o cultură modelată de valori creştine (Opitz 1992, 7).Opitz consideră fundamentală contribuţia creştină la dezvoltarea culturiipolitice a Occidentului din aceleaşi motive pe care le-am mai întâlnit şi laBerger sau Novak. Astfel, doctrinele creştine despre inviolabilitatea sufletului,sanctitatea conştiinţei individuale sau supunerea ultimă a omului în faţa luiDumnezeu nu pot fi detaşate de concepţiile moderne ale filozofiei politiceşi morale occidentale (Opitz 1992, 13).

Spre exemplu, doctrina sanctităţii conştiinţei stă la baza filozofiei modernea drepturilor individuale. Ea presupune libertatea omului de a crede sau dea-şi repudia credinţa, dar şi de a învăţa şi acţiona în conformitate cu propriilevalori, principii şi dorinţe. Aceste capacităţi îşi găsesc de multe ori o expresieîn fenomenele interdependente studiate de economişti, precum alegerea indi -viduală a raportului dintre muncă şi timp liber sub presiunea nevoilor şidorinţelor, dar şi modalităţile prin care acestea pot fi îndeplinite (Opitz 1992,39). Cu alte cuvinte, „economia este ştiinţa care studiază comportamentuluman ca o relaţie între scopuri şi mijloace limitate ce pot avea întrebuinţărialternative“ (Robbins 1952 citat în Opitz 1992, 67) şi, de aceea, pentru a aveao imagine completă şi veridică a experienţei umane, ierarhia acestor scopuritrebuie explicată prin apelul la sfere extra-economice (Opitz 1992, 68–69).După cum vom vedea mai jos, pentru Opitz supravieţuirea societăţii liberedepinde de sfera care determină în ultimă instanţă ierarhia umană a scopurilorşi a valorilor – cea transcendentă sau cea materială.

La rândul ei, ideea modernă a egalităţii în faţa legii a fost puternic influen -ţată de doctrina creştină a egalităţii în faţa lui Dumnezeu. Totuşi, Opitz insistăasupra unei diferenţe fundamentale în interpretarea conceptului de egalitatecare a dus la două filozofii moderne ale „liberalismului“. Prima este cea inau -gurată de Revoluţia Franceză, unde egalitatea, înţeleasă în sens economic


drept echivalenţă valorică, se reflectă în programele contemporane de redistri -buire şi taxare progresivă propuse de adepţii liberalismului de stânga. A douaeste viziunea clasic liberală ilustrată de Adam Smith, John Locke sau EdmundBurke şi exprimată în documentele fondatoare ale Statelor Unite. Aici egali -tatea, înţeleasă drept absenţă a privilegiilor economice şi politice arbitrareimpuse prin lege, nu prespune un model prestabilit de distribuţie a bogăţieiîn societate, stă la baza „domniei legii“ şi este mult mai în acord cu învă -ţăturile creştine (Opitz 1992, 233–235).

În ceea ce priveşte privilegiile economice, Opitz aderă la critica clasic-libe -rală a statului asistenţial inaugurată încă din timpul lui Tocqueville. Acestascria în Memoir on Pauperism (Memoriu asupra pauperismului) (1835) căasistenţa socială publică încurajează dependenţa, risipa, degradarea moralăşi probleme economice precum scăderea productivităţii sau creşterea preţu -rilor alimentelor (Tocqueville 1997). Pentru Opitz, politicile redistributiveale statului asistenţial nu sunt numai ilegitime din punctul de vedere al drep -turilor la proprietate şi libertate, dar ele contravin şi moralei creştine genuine,care presupune caritatea voluntară izvorâtă din impulsurile conştiinţei indivi -duale (Opitz 1956, vii, x; Opitz 1992, 90–91). În schimb, prin comparaţiecu orice alt sistem economic cunoscut, economia de piaţă reuşeşte să îmbună -tăţească starea materială a celor mai defavorizaţi şi în acelaşi timp să creezeun surplus de bogăţie care să permită eforturi filantropice substanţiale (Opitz1992, 46–50).

Este interesant de observat că, pentru Opitz, angajamentul filantropicindividual ilustrează doar un aspect al codului etic creştin de care are nevoieo societate liberă pentru a supravieţui. Acest cod este necesar şi la nivelulcel mai elementar al acţiunii umane, spre exemplu în cazul deciziei cuiva dea se angaja în loc de a fura, sau de a respecta normele bunei conduite pentruca apoi să poată aştepta acelaşi lucru de la ceilalţi (Opitz 1992, 104–105).În ceea ce priveşte fenomenele negative atribuite capitalismului, ca materia -lis mul şi individualismul excesiv, Opitz le pune pe seama falimentului siste -mului de valori al unei societăţi care respinge orice raportare la transcendenţă,şi nu sistemului economic per se, acesta fiind neutru din punct de vederenormativ (Opitz 1992, 62–63). Atunci când materialismul domină o societate,problema cea mai mare nu o reprezintă oglindirea acestei valori în procesuleconomic, ci împuţinarea orizonturilor existenţei în absenţa credinţelor spiri -tuale (Opitz 1996, 98–99). Religia în acest context este cea care completeazăprocesul economic (furnizor al mijloacelor), oferind existenţei individualescopuri mai nobile decât îmbogăţirea (Opitz 1992, 102–104).


Opitz observă că această idee o fost susţinută de primii apărători ai eco -nomiei de piaţă, precum Adam Smith care, pe lângă opera sa cea mai cunoscută,Avuţia naţiunilor (1776), a mai scris şi Teoria sentimentelor morale (1759)unde apără exact originea divină a valorilor morale (Opitz 1992, 121). Cutoate acestea, majoritatea adepţilor contemporani ai capitalismului (mai aleseconomişti) îl apără în termenii utilitarişti ai eficienţei sau ai „fericirii generale“,pierzând din vedere că fericirea nu este în sine un scop, ci o consecinţă a înde -plinirii unor scopuri asumate într-un context cultural şi spiritual bine definit(Opitz 1992, 131).

Justificarea transcendentă a societăţii libere

Proeminenţa materialismului în discursul public, susţinută inclusiv demulţi apărători ai societăţii libere, reprezintă pentru Opitz un indiciu al decli -nului codului etic tradiţional ancorat în religie, adică dincolo de justificările„profane“ pentru drepturi şi libertăţi ale unei elite sau majorităţi democratice(Opitz 1996, 116–117). El apără această convingere prin apelul la docu men -tele fondatoare ale republicii americane, în special Declaraţia de inde -pendenţă, unde regăsim următoarele formulări celebre: „Considerăm caadevăruri de la sine înţelese faptul că toţi oamenii sunt egali din naştere,că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printreacestea se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi la năzuinţa spre Fericire.Că, pentru a-şi asigura aceste drepturi, oamenii instituie Guverne care îşiderivă puterile lor drepte din consimţământul celor guvernaţi.“ (Urofsky &Norgren 1994, 14). Opitz crede că accentul pus pe originea divină a drep -turilor de autorul acelor rânduri (Thomas Jefferson) arată că principiile fonda -toare clasic-liberale ale SUA au rădăcini adânci în tradiţia iudeo-creştină.Mai mult decât atât, exemplul american nu este singular, pentru că toate ordinilesociale au la bază viziuni despre natura umană, despre realitate şi despre meni -rea omului pe pământ, acestea fiind derivate într-o formă sau alta din credinţereligioase (Opitz 1996, 13–14, 98–100).

Pentru a argumenta aceste idei, Opitz critică viziunea naturalist-raţiona -listă modernă asupra lumii şi propune o justificare teistă a existenţei uneidimensiuni transcendente care ar sancţiona drepturile individuale atât deimportante pentru supravieţuirea societăţii libere. În mod tradiţional, teismula fost definit ca „doctrina conform căreia temeiul ultim al lucrurilor se aflăîntr-o realitate supremă singulară care este sursa a tot în afară de sine şi arecaracterul intrinsec de a fi completă şi perfectă şi un obiect adecvat al admi -raţiei şi veneraţiei nemărginite“ (Taylor 1945 citat în Inge 1948, 38). Opitz



porneşte de la aceeaşi premisă atunci când susţine că existenţa transcendenţeieste dovedită de cea de-a treia dimensiune a experienţei, cea a minţii, pe lângăcea naturală şi cea socială. Cu alte cuvinte, faptul că omul se percepe pesine ca parte dintr-o lume naturală şi una socială (în sensul că este conştientcă ştie asta) înseamnă că mintea umană este sui generis – gândurile şi ideilesale sunt verificabile prin regulile logicii (au calitatea de a fi adevărate saufalse) şi, prin urmare, nu pot fi pur şi simplu echivalate cu materia (impulsu -rile electrice din creier) (Opitz 1992, 285–289). Astfel, dacă mintea este suigeneris şi sferele naturale şi sociale pot fi cunoscute cu ajutorul ei, înseamnăcă mintea transcende naturalul şi socialul, fiind legată de realitatea metafizică(Opitz 1992, 290–291).

Această legătură între mintea umană şi realitatea metafizică este în opinialui Opitz relevantă în orice justificare a drepturilor individuale pe care sebazează o societate liberă. Pentru el, drepturile nu pot veni nici din natură,pentru că natura nu este altceva decât materia în ansamblul ei, iar drepturilenu sunt „lucruri materiale“, dar nici nu se datorează vreunei societăţi, pentrucă multitudinea de viziuni etice prezente în societăţile umane ar aruncanoţiunea de drepturi în malaxorul relativismului moral. Spre exemplu, încazul democraţiei, dacă există percepţia că drepturile îşi au originea în „voinţapoporului“, majorităţii democratice nu-i va păsa decât de propriile-i dorinţe(pe care le şi codifică în „drepturi“), iar mijloacele pentru îndeplinirea acestoravor fi judecate numai din perspectiva eficienţei, şi nu a moralităţii (Opitz1992, 226–227). Aşadar, cea mai sigură apărare a drepturilor trebuie să facăapel la „natura umană“, înţeleasă ca legătura intrinsecă dintre mintea umanăşi transcendeţă sau, în termeni teologici creştini, ca asemănarea chipului ome -nesc cu cel al lui Dumnezeu (Opitz 1992, 297–298).

Pe lângă faptul că oferă cea mai sigură protecţie drepturilor individuale,existenţa unei realităţi transcedente are şi rolul de a modera credinţa oarbă înprogres, un defect în opinia lui Opitz al aceleiaşi viziuni naturalist-raţio nalisteexcesive. „Dogma progresului“ este în genere responsabilă pentru cele maidistrugătoare utopii politice care au răvăşit civilizaţia occidentală în secolultrecut, în special pentru că ea respinge recunoaşterea limitelor până la careomul şi societatea pot fi „perfecţionate“. Din acest motiv, Opitz crede că adop -tarea unei înţelegeri creştine asupra universului poate preveni în mare măsurăaspiraţiile utopice, oferindu-le oamenilor scopul mai moderat de a construi olume cât mai tolerabilă (Opitz 1992, 108–109, 95–98). Tot în acest context susţineOpitz că trebuie înţeles şi rolul statului ca o instituţie apărută „după“ cădereaomului în păcat. Astfel, statul nu poate elimina imperfecţiunea intrinsecă omu -lui, rolul său fiind doar acela de a păstra pacea (Opitz 1992, 193–194).

Pentru Opitz, toate aceste argumente duc la concluzia că economia de piaţă,pentru a funcţiona şi a supravieţui, are nevoie să fie ancorată într-o viziunereligioasă a realităţii care să explice natura umană, liberul arbitru, origineadrepturilor individuale şi care, prin raportarea scopurilor umane la o dimensiunetranscendentă, să limiteze atracţia ideilor utopice (Opitz 1996, 176–177).

Concluzii

Una dintre temele cele mai importante ce pot fi distinse din argumentelecelor trei autori este necesitatea de a apăra economia de piaţă şi principiileliberalismului clasic prin apelul la valorile creştinismului. La prima vedere,acest îndemn pare neobişnuit. În mod normal, argumentele pe care oameniile întâlnesc în presă sau le aud de la politicienii şi liderii de opinie favorabililiberalismului şi capitalismului se axează pe avantajele practice ale acestorapentru îmbunătăţirea nivelului de trai, menţinerea păcii şi progresul ştiinţific.Atunci când există, referinţele la relaţia dintre religie, liberalism şi capitalismsunt de obicei subsumate discuţiilor unor subiecte precum separarea bisericiide stat sau expediate printr-o trimitere la opera clasică a lui Max Weber.

De altfel, teza eticii protestante şi a spiritului capitalismului propusă deWeber reprezintă pentru mulţi cititori cea mai cunoscută incursiune în acestsubiect. Mai puţin cunoscut este că, din punct de vedere al datelor istorice,această teză este greşită, deoarece dezvoltarea capitalismului începuse cu multînaintea Reformei (Delacroix & Nielsen 2001, 513–514, 545). După cumexplica istoricul francez Fernand Braudel încă din 1977, „toţi istoricii s-auopus acestei teorii lipsite de temei, deşi nu au reuşit să scape de ea definitiv.Cu toate acestea, ea este cert falsă. Ţările nordice au luat locul ocupat pentruatât de mult timp şi într-un mod atât de strălucit de vechile centre capitalisteale Mediteranei. [Ţările nordice] nu au adus nimic nou, nici în domeniultehnologiei, nici în cel al managementului afacerilor“ (Braudel 1977, 65–66citat în Delacroix & Nielsen 2001, 514). Totuşi, teza weberiană este încăfoarte populară în ştiinţele sociale, mai ales în sociologie, unde Rodney Starkspune că „încă se bucură de un statut aproape sacru“ (Stark 2005). Aceststatut ar putea explica atitudinea favorabilă pe care o are Berger în privinţalui Weber. După cum sugerează Stark, deşi Weber a formulat o teză greşită,el a intuit corect faptul că există o afinitatea filozofică, sociologică şi istoricăimportantă între libertăţile politico-economice occidentale şi tradiţia reli -gioasă iudeo-creştină (Stark 2005). În mod cert, această intuiţie stă şi la bazatuturor argumentelor formulate de Berger, Novak şi Opitz.


Într-un fel, Berger este cel care, prin descrierea procesului de pluralizareal opţiunilor de viaţă inaugurat de modernitate, reuşeşte să fixeze cadrul celmai potrivit pentru discutarea relaţiei dintre capitalism şi creştinism. Asta pentrucă, în cele din urmă, o parte dintre ideile avansate de cei trei autori (mai alesNovak) le sunt adresate credincioşilor, în încercarea de a corecta percepţiagreşită, dar des întâlnită, a incompatibilităţii dintre valorile creştine şi cele„materialiste“ ale pieţei. Această încercare este nu numai foarte importantă,ci şi foarte plauzibilă din prisma argumentelor teologice şi istorice utilizate.Totuşi, nu trebuie pierdut din vedere faptul că teoriile expuse mai ales de Berger(„alegerea eretică“ sau „semnalele transcendenţei“) şi Opitz (necesit a tea justi -ficării teiste a societăţii libere) pot fi considerate replici intelectuale şi teolo -gice la discursul liberal secular relevante pentru toţi cei care sunt inte resaţide liberalism, capitalism şi religie. În plus, trebuie reţinut accentul pus de autoripe interdependenţa dintre valorile derivate din religie, familie şi angajamentulcivic, şi funcţionarea pe termen lung a economiei libere.

Această idee este cu atât mai importantă astăzi, când mulţi comentatoripun decredibilizarea recentă a neoliberalismului pe seama crizei financiareglobale. Criza, spun ei, ar fi scos în evidenţă faptul că moravurile necesarebunei funcţionări pe termen lung a economiei de piaţă au fost erodate de unconsumerism „pe datorie“ alimentat de politici financiar-bancare ires pon -sabile. Explicaţiile crizei financiare recente depăşesc scopul acestui capitol.Totuşi, putem presupune că cei trei autori discutaţi aici ar recomanda liderilorsocietăţilor occidentale două măsuri care ar avea un impact benefic şi asupramoravurilor. Ele ar fi reducerea atribuţiilor statului şi reîntoarcerea la idealulclasic-liberal al autoguvernării prin creşterea rolului societăţii civile în rezol -varea problemelor sociale.

Referinţe

Berger, P. L. 1969. The Sacred Canopy: Elements of a Sociological Theory of Religion.New York: Anchor Books – Doubleday & Company, Inc.

Berger, P. L., Berger, B., Kellner, H. 1973. The Homeless Mind: Modernization andConsciousness. New York: Vintage Books – Random House.

Berger, P. L., Neuhaus, R. J. 1977. To Empower People: The Role of Mediating Structuresin Public Policy. Washington, D.C.: American Enterprise Institute for Public PolicyResearch.

Berger, P. L. 1979. The Heretical Imperative: Contemporary Possibilities of ReligiousAffirmation. New York: Anchor Press/Doubleday.

Berger, P. L. 1986. The Capitalist Revolution: Fifty Propositions about Prosperity, Equality,and Liberty. New York: Basic Books, Inc.



Berger, P. L. 1992. A Far Glory: The Quest for Faith in an Age of Credulity. New York:The Free Press.

Berger, P. L. 1999. „The Desecularization of the World: A Global Overview“. În TheDesecularization of the World: Resurgent Religion and World Politics (ed. Berger).P. L. Ethics and Public Policy Center.

Berger, P. L. 2002. „Introduction: The Cultural Dynamics of Globalization“. În ManyGlobalizations: Cultural Diversity in the Contemporary World (ed. Berger, P. L. şiHuntington, S). Oxford University Press.

Berger, P. L. 2004. Questions of Faith: A Skeptical Affirmation of Christianity. Malden,MA: Blackwell Publishing.

Berger, P. L. 2008. „Religious America, Secular Europe?“. În Religious America, SecularEurope? – A Theme and Variations (ed. Berger, P. L., Davie, G., Fokas, E). AshgatePublishing Limited.

De Tocqueville, A. 2002. Democracy in America (ed. Mansfield, H., traducere deWinthrop, D). Chicago: University of Chicago Press.

De Tocqueville, A. 1997. Memoir on Pauperism. Traducere de Drescher, S. Civitas.www.civitas.org.uk/pdf/Tocqueville_rr2.pdf.

Delacroix, J., Nielsen, F. 2001. „The Beloved Myth: Protestantism and the Rise ofIndustrial Capitalism in Nineteenth-Century Europe“. În Social Forces, 80 (2),509–553.

Inge, W. R. 1948. „Theism“. În Philosophy, 23 (84), 38–59.Ioan Paul II. 1991. Enciclica Centesimus Annus. Accesat la 15 februarie 2011.

http://www.vatican.va/edocs/ENG0214/_INDEX.HTM.Kirk, R. 1954. „Social Justice and Mass Culture“. În The Review of Politics, 16 (4),

438–451.Mises, L. von. 2002. Acţiunea Umană: Un Tratat de Teorie Economică. Traducere de

Comănescu, D. C. Institutul Ludwig von Mises România. Accesat la 20 martie 2011.http://mises.ro/43/.

Mitzman, A. 2009. „Max Weber“. Encyclopædia Britannica.Norberg, J. 2003. In Defense of Global Capitalism. Washington, D.C.: Cato Institute.Novak, M. 1982. The Spirit of Democratic Capitalism. New York: American Enterprise

Institute/Simon & Schuster, Inc.Novak, M. 1993. The Catholic Ethic and the Spirit of Capitalism. New York: The Free

Press.Opitz, E. 1992. Religion and Capitalism: Allies, not Enemies. Irvington, NY: Foundation

for Economic Education.Opitz, E. 1956. The Powers that Be: Case Studies of the Church in Politics. Los Angeles:

Foundation for Social Research.Opitz, E. 1996. Religion: Foundation of the Free Society. Irvington, NY: Foundation

for Economic Education.Stark, R. 2005. „How Christianity Led to Freedom, Capitalism, and the Success of the

West“. În The Chronicle of Higher Education, 52 (15), B11–B13. Accesat la 6 martie2011. http://www.independent.org/newsroom/article.asp?id=1809.

Swatos, W. H. Jr., Christiano, K. J. 1999. „Secularization Theory: The Course of aConcept“. În Sociology of Religion, 60 (3), 209–228.

Urofsky, M. I., Norgren, J. 1994. Texte Fundamentale ale Democraţiei Americane.Traducere de Gafencu-Cristescu, M. Bucureşti: Editura Teora.

PSIHOLOGIA EVOLUŢIONISTĂ ŞI FILOZOFIA POLITICĂVlad Tarko

Psihologia evoluţionistă este o teorie a comportamentului uman şi a naturiiumane bazată pe identificarea minţii umane cu un ansamblu eterogen demecanisme cognitive evoluate prin selecţie naturală. Această teorie psiho -logică este singura conectată explicit la biologie şi are pretenţia de a reprezentacadrul fundamental pe care trebuie construite toate ştiinţele sociale. Minteaumană reprezintă interfaţa dintre ceea ce se întâmplă în afara individului şiacţiunile individului, fie că este vorba de un comportament reactiv (persoanareacţionează faţă de anumite evenimente din jurul său) sau creativ (persoanafoloseşte anumite lucruri, oameni sau informaţii drept mijloace pentru atin -gerea scopurilor sale). Oamenii se nasc cu un anumit set primar de algoritmicognitivi (numit „natura umană“), care guvernează procesele de acumularede informaţii şi de dobândire a diverselor abilităţi, însă acest ansamblu dealgoritmi nu este întru totul imuabil, ci de-a lungul vieţii, în funcţie de expe -rienţele persoanei, suferă revizii, adăugiri şi eliminări.

Conform psihologiei evoluţioniste, aceste mecanisme cognitive primareau apărut ca adaptări la viaţa strămoşilor noştri din epoca de piatră. Motivulpentru această idee aparent bizară este că de la apariţia sa acum aproxi mativ200 de mii de ani, Homo sapiens a trăit timp de peste 95% din istoria sa îngrupuri nomade de culegători şi vânători, având maxim 100–150 de membri,iar evoluţia darwinistă funcţionează foarte lent. Dacă luăm în considerareşi speciile de oameni care l-au precedat pe Homo sapiens, mergând în urmăcu 6 milioane de ani până la strămoşul nostru comun cu cimpanzeii, modulde viaţă modern (i.e. post apariţia agriculturii, acum 10 mii de ani) reprezintărealmente doar o clipă. Există şi anumite adaptări biologice de dată recentă,însă ele au de-a face cu sistemul digestiv (capacitatea adulţilor de a digeralaptele sau alcoolul) sau cu rezistenţa la unele boli (precum malaria), şi nucu adaptări de natură cognitivă. În cuvintele lui Cosmides şi Tooby, „craniilemoderne adăpostesc o minte din epoca de piatră“, mintea umană nu a evoluatpentru a rezolva problemele cu care ne confruntăm noi azi, ci cele cu carese confruntau strămoşii noştri.

Ideea de a vedea mintea umană ca rezultat al evoluţiei darwiniste esteîncă o idee controversată, în special în cercurile umaniste. Argumentul prin -cipal în favoarea acestei idei este faptul că toate acţiunile oamenilor suntrezultatul activităţii creierului lor, iar creierul, asemeni tuturor celorlalteorgane pe care le avem, a apărut prin procesul evoluţiei darwiniste. Pentrua înţelege deci motivele pentru care mintea umană este aşa cum este, şi nualtfel, pentru a înţelege de ce oamenii au motivaţiile pe care le au şi intuiţiilenative pe care le au în diverse probleme şi, nu în ultimul rând, pentru a înţelegefactorii de psihologie individuală care generează ordinea socială şi respectivcare sunt limitele ingineriei sociale, trebuie înţeles un fapt nu neapărat flatant,şi anume că mintea umană a fost creată de procesul selecţiei naturale ca mijlocde facilitare a supravieţuirii şi reproducerii strămoşilor noştri în contextulvieţii lor de vânători şi culegători.

Psihologia evoluţionistă studiază întreaga structură cognitivă umană.Studiază de pildă mecanismele cognitive responsabile de percepţia vizuală(felul în care creierul construieşte imaginea pe care o „vedem“ în jurul nostruplecând de la informaţiile relativ sumare obţinute de ochi) sau cele respon -sabile de capacitatea copiilor de a învăţa să vorbească. Importante pentrudezbaterea politică sunt însă studiile despre mecanismele cognitive caremediază interacţiunile sociale. Scriitorul conservator Dinesh D’Souza a remar -cat odată că motivul pentru care el este conservator este că stânga are oconcepţie complet greşită despre natura umană (D’Souza 2002). Carac terulpolitic exploziv al psihologiei evoluţioniste (şi al predecesoarei sale, socio -biologia) se datorează tocmai faptului că, cel puţin parţial, i-a dat dreptatelui D’Souza şi a oferit o parţială susţinere ştiinţifică viziunii conservatoareasupra naturii umane. Steven Pinker, unul dintre pionierii psihologiei evoluţio -niste, a descris perspectiva conservatoare asupra naturii umane drept „viziu -nea tragică“, în opoziţie cu „viziunea utopică“ a stângii; ea este „tragică“pentru că presupune că oamenii nici nu sunt buni de la natură şi nici nu suntperfectibili, decât în mică măsură, prin educaţie sau inginerie socială (Pinker2002). În consecinţă, pentru a avea succes, organizarea politică trebuie săia pur şi simplu oamenii aşa cum sunt ei şi să creeze mecanisme de verificareşi competiţie care să ţină în permanenţă în şah tendinţele de putere şi agre -siune. Acest tip de argument, popularizat de Adam Smith şi aflat la bazaconceperii Constituţiei Statelor Unite, este unul dintre argumentele standardreiterate şi astăzi de liberali. Remarci sarcastice precum cea a lui MiltonFriedman într-o dezbatere despre planurile socialiste sunt uzuale: „Sună foartebine planul dvs. Există numai o singură problemă: unde veţi găsi îngeriicare să-l pună în aplicare?“ Dacă până acum acest tip de argument se baza


numai pe o simplă filozofie a naturii umane şi reprezenta mai mult o opţiunesubiectivă, acum această filozofie „tragică“ a primit susţinere ştiinţifică dintr-odirecţie neaşteptată.

Predecesoarele teoriei şi sinteza evoluţionistă

Psihologia evoluţionistă nu este o teorie apărută de la zero şi nu este creaţiaunui singur autor. Dimpotrivă, ea este rezultatul sintezei dintre psihologiacognitivă, teoria evoluţiei şi antropologie cu inputuri importante din psiho logiadevelopmentală, neurologie şi inteligenţa artificială. Psihologia evoluţionistăeste descendentul direct al sociobiologiei, aceasta fiind aplicaţia teorieievoluţiei la studiul comportamentului animal (inclusiv oameni) cu accentpus pe descrierea componentei genetice (ereditare) (Hamilton 1964; Williams1966; Trivers 2002; Wilson 1975; Dawkins 1976; Alexander 1979; MaynardSmith 1978, 1982). Dacă sociobiologia a tratat creierul ca pe o cutie neagră,la momentul respectiv fiind cunoscute relativ puţine detalii, psihologia evolu -ţionistă a deschis cutia neagră şi a adăugat la sociobiologie studiul explicital mecanismelor cognitive care guvernează comportamentul. Într-o anumitămăsură, redenumirea sociobiologiei „psihologie evoluţionistă“ a fost şi omişcare de rebranding ca răspuns la atacurile publice suferite în special deE. O. Wilson ca urmare a publicării cărţii sale Sociobiologia: Noua sintezăîn 1975 (Pinker 2002). De la publicarea cărţii lui Wilson şi până la începutulanilor 1990, sociobiologia a devenit noua ortodoxie în cadrul departamentelorde biologie, însă în departamentele de ştiinţe sociale a persistat iluzia că teoriaar fi fost respinsă cu succes în perioada 1970–1980. În anii 1990 teoria afost redenumită „psihologie evoluţionistă“ şi un grup de antropologi, psihologişi lingvişti a lansat un atac frontal, de această dată conştient, asupra întreguluidomeniu al ştiinţelor sociale.

Cartea considerată manifestul psihologiei evoluţioniste, The Adapted Mind:Evolutionary Psychology and the Generation of Culture (Mintea ca adaptare:psihologia evoluţionistă şi emergenţa culturii), editată de doi antropologi,Jerome Barkow şi John Tooby, şi un psiholog, Leda Cosmides, a apărut în1992 şi a reunit o serie de autori (psihologi, antropologi, medici psihiatri,lingvişti, zoologi şi biochimişti) ale căror cercetări din deceniul anteriorpuseseră deja bazele sintezei psihologice evoluţioniste. Această carte conţine,pe de o parte, o descriere a fundamentelor teoriei şi, pe de altă parte, o seriede aplicaţii ale teoriei în diferite domenii. Cea mai importantă afirmaţie dincarte este declararea „Modelului Standard al Ştiinţelor Sociale“, conform

PSIHOLOGIA EVOLUŢIONISTĂ ŞI FILOZOFIA POLITICĂ 225

căruia fenomenele sociale trebuie considerate ca având o realitate de sinestătătoare, independentă de psihologia indivizilor, drept mort şi îngropat;astfel se propune să fie înlocuit cu o teorie socială reducţionistă („ModelulCauzal Integrat“) în care toate fenomenele sociale sunt descrise ca emergândîn mod spontan din interacţiile dintre indivizi. Filozofic vorbind, o asemeneapoziţie reduc ţionistă nu este desigur ceva nou (e.g. Ortega y Gasset 1957),însă ceea ce aduce nou psihologia evoluţionistă este identificarea explicităa mecanis melor cognitive responsabile de emergenţa unui fenomen socialsau altul şi testarea riguroasă a ipotezelor prin experimente de laborator (depsihologie cognitivă sau de imagistică neuronală) şi studii antropologice despreuniver salitatea unor fenomene sociale (Brown 1991).

Sentimentele morale

Ceea ce îi deosebeşte pe oameni de celelalte primate sunt în ultimă instanţăanumite abilităţi psihologice care fac posibil un mod complex de interac -ţiune între indivizi şi care, dacă comunitatea e suficient de mare, genereazăfenomenele sociale complexe specific umane: cultura cumulativă, economia,şi instituţiile (Tomasello 2009). Alte capitole din această carte descriu feno -menul de diviziune a muncii şi respectiv teoria instituţională. Relevanţa acestuicapitol este legată în primul rând de înţelegerea euristicilor noastre morale.

Intuiţiile noastre morale nu sunt fenomene „pur culturale“, aşa cum secredea în „Modelul Standard“, ci adaptări cognitive la viaţa în societăţilede vânători şi culegători, „adaptări“ în sens biologic, i.e. cei cu aceste carac -teristici au avut mai mulţi urmaşi decât ceilalţi. Interacţiunile noastre curentecu diverşi oameni sunt mediate şi astăzi, într-o societate atât de diferită decea tribală, de aceleaşi instincte morale, la care se adaugă totuşi experienţanoastră recentă, tezaurizată cultural şi instituţional în ultimii zece mii deani (de la adoptarea agriculturii). Demagogia politică, atât de stânga, cât şide dreapta, are de-a face cu apelul la aceste intuiţii morale primare care însocietatea complexă de astăzi adeseori nu mai conduc la efecte sociale pozi -tive (Cosmides şi Tooby 2006).

Existenţa sentimentelor morale este consecinţa a ceea ce psihologii numesc„pedeapsă altruistă“: cineva pedepseşte pe altul cu toate că el însuşi întâmpinăun cost pedepsindu-l. Pedepsirea „altruistă“ există ca urmare a faptului căîn general sunt pedepsiţi nu numai cei care nu cooperează, ci inclusiv ceicare nu-i pedepsesc pe cei care nu cooperează (Fehr şi Gächter 2002); (Boydet al. 2003). Intuiţia noastră că ceea ce este „bine“ nu se poate reduce la ceea


ce ne este direct util se datorează acestui fenomen al pedepsei altruiste aflatîn relaţie cu sentimentul că uneori trebuie să pedepseşti, în ciuda conse cinţelornegative pe care le vei atrage asupra ta. Pedeapsa altruistă este importantăatât ca factor de susţinere a loialităţii de grup, cât şi pentru asigurarea echităţiiîn cadrul grupului. Spre exemplu, abuzurile indivizilor puternici în grup suntţinute într-o anumită măsură în şah (sunt create costuri suplimentare pentruei) din cauză că cei mai slabi sunt dispuşi să le pună poziţia la îndoială chiardacă ştiu că vor pierde. Ideea sociobiologică de bază este deci că, în contextulsocial primitiv, strămoşii noştri cărora pedeapsa altruistă li s-a părut „de bunsimţ“ au sfârşit prin a avea o reputaţie mai mare în grup şi, astfel, mai mulţiurmaşi decât contemporanii lor mai „raţionali“ (care au sfârşit însă margi -nalizaţi în cadrul grupului), şi de aceea şi noi astăzi, descendenţii lor de pestezeci şi sute de milenii, avem această intuiţie morală adânc implementată înmintea noastră.

Oamenii, nici în trecut şi nici astăzi, nu sunt decât vag conştienţi de pro -cesele de menţinere a ordinii sociale. Însă menţinerea ordinii sociale nu depindede o asemenea conştientizare – evoluţia naturală a creat în psihologia umanăsentimentele morale care îi fac pe oameni să ţină cont de aceste procesefără să le conştientizeze logica. Altfel spus, oamenii nu ştiu de ce un anumitlucru li se pare bun sau rău, sau de ce li se pare că trebuie să pedepsească pecineva chiar dacă vor avea ei înşişi de suferit pedepsindu-l; adeseori ei purşi simplu acţionează în virtutea sentimentelor lor morale, iar aceste sentimentesunt de aşa natură încât încorporează în ele întreaga logică evoluţionistă afamiliei, reciprocităţii şi reputaţiei. Dar, dincolo de asemenea generalităţi,este important să vedem şi care anume sunt aceste sentimente morale.

Este un loc comun a spune că gusturile nu se discută. Preferinţele suntsubiective, însă această subiectivitate are totuşi o anumită limită. Nimeninu va considera de pildă că omorul ar fi o simplă chestiune de preferinţe,unora le place să omoare, şi altora nu. Însă, în multe cazuri, lucrurile nu suntatât de clare. Spre exemplu, sunt consumul de droguri şi prostituţia imoralesau sunt simple chestiuni de alegere privată? Este vegetarianismul o simplăpreferinţă culinară sau o poziţie morală? Psihologii numesc „mora lizare“procesul prin care o preferinţă obişnuită este transformată într-o valoare morală(Rozin 1999). O valoare morală este o preferinţă pe care ne dorim să o aibătoată lumea. Vegetarianul care adoptă o poziţie morală nu se mulţu meşte doarca el să nu mănânce carne, ci îşi doreşte ca un număr cât mai mare de oamenisă devină la rândul lor vegetarieni. Feminista care consideră prostituţia imo -rală nu se mulţumeşte doar ca ea însăşi să nu fie prostituată, ci doreşte ca nimenisă nu fie. Conservatoarea care este împotriva avortului nu se mulţumeşte doar


să nu facă ea însăşi avorturi, ci vrea ca avortul să fie interzis în general. Atuncicând spunem că „gusturile nu se discută“ ne referim la preferinţe obişnuiteîn legătură cu care nu ne interesează dacă sunt sau nu împărtăşite şi de alţii.Iar atunci când vorbim despre morală şi valori, ne referim la preferinţe pecare le dorim universalizate. Există şi o zonă intermediară – este ceea ce numim„modă“ sau „subcultură“. Putem critica pe cineva pentru felul în care seîmbracă sau pentru muzica pe care o ascultă, dar nu ne dorim cu adevăratca toată lumea să se îmbrace la fel ca noi sau să asculte doar ce muzică ascul -tăm noi. În acest sens, se poate spune că nu există de fapt preferinţe „pure“,lipsite de orice urmă de moralizare.

Din această perspectivă, se pune problema criteriilor după care o preferinţăpoate sau nu să fie transformată într-o valoare morală. Oferă intuiţiile noastreinstinctive vreo structură procesului de moralizare sau orice lucru poate fimoralizat în egală măsură şi cu egală uşurinţă? Răspunsul este desigur că existăo anumită structură, iar psihologia evoluţionistă reuşeşte să explice destul debine motivele pentru care această structură există şi are forma pe care o are.Pentru scopurile noastre prezente este suficient să descriem care sunt acesteintuiţii ce modelează universul nostru moral şi, implicit, pe cel politic.

Una dintre cele mai importante descoperiri în acest sens este faptul cănu toţi oamenii au exact aceleaşi intuiţii morale. Există în mare trei categoriide intuiţii morale, care, poate nu surprinzător, se suprapun destul de binepeste ideologiile politice dominante – social-democraţie, conservatorism şiliberalism. Această suprapunere are loc din cauză că mişcările politice desucces s-au mulat în mod natural peste aceste intuiţii morale, găsindu-şifiecare propria nişă în cadrul populaţiei.

Ceea ce oamenii consideră a fi bine şi rău tinde să se reducă la o combi -naţie de şase factori care se balansează unul pe altul de la caz la caz (Shwederet. al 1997; Haidt şi Joseph 2004; 2007; Haidt şi Graham 2007; Iyer et. al,în curs de apariţie):

Empatia faţă de suferinţa altora: Ceea ce produce suferinţă tinde să fieconsiderat rău, iar ceea ce promovează bunăstarea tinde să fie considerat bun.

Echitatea: Ceea ce susţine nişte privilegii arbitrare ale unora în defavoareaaltora tinde să fie considerat rău, iar ceea ce promovează egalitatea tindesă fie considerat bun.

Autonomia: Ceea ce constrânge pe cineva să facă ceea ce nu doreşte (şiconsideră deci că este împotriva interesului său) tinde să fie considerat rău,iar interacţiunile voluntare pe bază de schimb liber şi negociere paşnică tindsă fie considerate bune.

Loialitatea faţă de grup: Nonconformismul, izolarea de ceilalţi şi, la limită,trădarea tind să fie considerate rele, iar identificarea cu ceilalţi membri ai


societăţii (atât în plan simbolic, cât şi prin contribuţii materiale altruiste)tinde să fie considerată bună.

Respectul faţă de autorităţi: Ridiculizarea sau încălcarea prescripţiiloroferite de persoanele respectabile sau cu autoritate (cu o anumită funcţieînaltă) tind să fie considerate rele, iar supunerea şi deferenţa faţă de acesteatind să fie considerate bune.

Sanctitatea: Lucrurile care provoacă repulsie tind să fie considerate rele,iar cele care provoacă o senzaţie de sublim sau încântare tind sa fie con si -derate bune.

După cum se poate observa uşor, aceşti factori nu sunt întotdeauna coerenţiunul cu celălalt, ci adeseori se contrazic sau se compensează reciproc. Spreexemplu, respectul acordat autorităţii este limitat şi subminat de simţul echi -tăţii, atunci când se constată că cei în poziţii de autoritate obţin de pe urmapoziţiei lor privilegii prea mari comparativ cu restul populaţiei. Similar, valoareaautonomiei creează o limită asupra presiunii sociale acceptate şi creează unspaţiu pentru nonconformism, toleranţă şi diversitate. Un alt exemplu carerămâne perpetuu valabil este felul în care compasiunea faţă de suferinţa altoraeste limitată prin procesul de definire a identităţii de grup (e.g. cine esteidentificat drept român) şi excluderea unora (e.g. romii) din grup. Lucruricare unora le provoacă repulsie (e.g. homosexualitatea) pot fi totuşi acceptatedin considerente de egalitate şi autonomie.

După cum spuneam, oamenii tind să se împartă în trei categorii în ceeace priveşte profilul intuiţiilor lor morale. Se constată empiric că reacţiilemorale ale persoanelor de stânga tind să depindă în mod predominant deprimii doi factori, empatie şi echitate, şi mai puţin de ceilalţi patru. Reacţiilemorale ale conservatorilor tind să depindă în mod relativ egal de toţi ceişase factori, ceea ce înseamnă implicit acordarea unei importanţe relativ maimici empatiei şi echităţii. În fine, reacţiile morale ale liberalilor şi liberta -rienilor tind să depindă în mod predominant de autonomie, şi într-o mai micămăsură de echitate, în defavoarea celorlalte – loialitatea faţă de grup, respectulfaţă de autorităţi şi sanctitatea jucând şi în cazul lor un rol mic, similar cucazul persoanelor de stânga.

Aceste constatări aruncă o lumină suplimentară asupra posibilităţilor decolaborare dintre cele trei grupuri. Pe de o parte, alianţa fuzionistă clasicădintre conservatori şi liberali este periclitată de accentul pus de con servatoripe loialitatea faţă de grup, respect faţă de autorităţi şi sanctitate; alianţa estefavorizată de relativul consens asupra locului pe care trebuie să-l joacecompasiunea şi echitatea, cu toate că liberalii sunt considerabil mai puţin sen -sibili decât conservatorii la factorul empatic. Alianţa dintre stânga şi liberali


este cimentată de intuiţiile lor anti-conservatoare comune (pro-to leranţă,prodiversitate şi anti-conformism), dar este pusă la încercare de lipsa de impor -tanţă pe care stânga o acordă autonomiei individuale şi res pectiv de diver -genţele legate de măsura în care trebuie combătută în mod activ suferinţa şiinechitatea. Liberalii tind să spună că pe termen lung pro movarea auto nomieiindividuale conduce implicit la o societate mai echitabilă şi mai prosperă,însă celor de stânga fie argumentul nu li se pare convingător, fie perioadade aşteptare li se pare inacceptabil de lungă. În fine, alianţa dintre stânga şiconservatori pare a avea ca singură bază posibilă opoziţia faţă de accentulliberal prea mare pus pe autonomia individului şi, poate, într-o anumită măsură,pe un anumit consens legat de compasiune. Posibilitatea consensului legat deechitate este subminat de felul prea restrictiv în care conservatorii definescde obicei grupul faţă de care se cere loialitate. Nu este deci întâmplător căstânga şi liberalii tind să se alieze în privinţa problemei imigranţilor.

Putem înţelege astfel şi de ce discursul liberal este cel mai greu de vândutpublicului – el acceptă drept validă ca justificare a unei politici publice numaivaloarea autonomiei şi, într-o măsură mai mică, a empatiei, şi se pune de-acurmezişul tuturor celorlalte euristici morale instinctive. În plus, cum argu -mentele liberale tind să facă apel masiv la gândirea economică, pare că nicimăcar empatia nu este luată în seamă (Homo economicus este pur raţional,empatia nu joacă nici un rol în cadrul modelului). Liberalismul este deci curen -tul politic cel mai depărtat de euristicile morale instinctive ale majorităţii.Autori precum Tooby & Cosmides (2006) subliniază că această depărtareeste de fapt ceva pozitiv pentru că societăţile moderne sunt foarte diferitede societăţile de vânători şi culegători: ceea ce era o adaptare în epoca depiatră a devenit astăzi contraproductiv. Exemple precum comunismul, carea supralicitat intuiţia morală a echităţii, fascismul şi naţionalismul, care s-aubazat pe intuiţia morală a loialităţii faţă de grup şi respectiv pe respectulfaţă de autoritate, sau diferitele forme de intoleranţă derivate din morali -zarea repulsiei (precum în trecut interdicţia rasistă a căsătoriilor între albişi negri sau, mai recent, atitudinea faţă de homosexuali) ne arată pericolul,uneori mortal, pe care îl reprezintă supralicitarea intuiţiilor noastre moraleîn contextul societăţilor moderne multiculturale şi globalizate. În acest sens,refuzul liberalismului de a se raporta la sentimentele morale şi accentul puspe raţionalitate pot fi văzute drept o virtute, şi nicidecum o problemă.

Este important de văzut cum au ajus unele intuiţii morale să fie discre -ditate cultural. Exemplul clasic este xenofobia. Fenomenul xenofobiei arela bază loialitatea faţă de grup şi este o adaptare datorată faptului că, în mediulsocietăţilor nomade de vânători şi culegători, nu exista baza pentru a avea


relaţii de încredere cu membrii altor triburi; exista deci o diferenţă funda -mentală între relaţia cu un membru al propriului trib şi relaţia cu cineva dinexterior (Ridley 1996, 9). Xenofobia a ajuns însă să fie respinsă astăzi aproapeuniversal. Ceea ce a determinat această schimbare au fost mai puţin argu -mentele de natură teoretică împotriva xenofobiei (nu că nu ar fi existat!), ciconsecinţele catastrofale ale implementării ei ca politică de stat (în specialHolocaustul). În mod similar, apelul excesiv la ideea de echitate (în sensegalitarist) este astăzi relativ discreditat pentru că ne duce cu gândul la sistemulcomunist care a încercat să implementeze cu forţa egalitatea şi a ajuns larezultate catastrofale neintenţionate. Chiar şi aşa însă, un sentiment moralaparent discreditat poate fi relativ uşor readus în prim-plan. Cetăţenii fosteiIugoslavii erau şi ei la curent cu Holocaustul, dar asta nu i-a împiedicat săse lase captivaţi de xenofobie şi să se împartă ca de la sine în grupuri rivalecare să se omoare între ele. Rasismul încă persistent faţă de minoritatea romădin Europa de Est este şi el o expresie mai puţin violentă a aceleiaşi apetenţeinstinctive de a identifica alţi oameni drept fundamental străini şi iremediabildiferiţi şi de a considera natural ca acestora să li se aplice alte reguli.

Există şi fenomene morale mai subtile cu explicaţii similare, cum ar fi dis -preţul faţă de intermediari. În majoritatea cazurilor intermediarul câştigăde pe urma unei asimetrii informaţionale, el/ea ştiind de unde să obţină cevace vrea cumpărătorul, dar nu ştie de unde să obţină (sau să obţină cel maiieftin). Societatea modernă abundă inevitabil în asimetrii informaţionale, însăîn cadrul unui trib primitiv ideea de a ţine secretă o informaţie importantădespre o altă persoană era nu numai absurdă (rar exista posibilitatea de acâştiga ceva de pe urma ei), ci de-a dreptul antisocială, punându-i în pericolpe toţi ceilalţi (datorită manierei comunitare în care erau adresate toate pro -blemele serioase). Acesta este motivul pentru care, ca un corolar al loialităţiifaţă de grup, a evoluat euristica morală care astăzi se manifestă sub formareacţiei negative faţă de intermediari. Din punct de vedere economic, aceastăintuiţie este desigur cel puţin nefericită. Şi cu atât mai nefericită este situaţiaîn care politicienii speculează această intuiţie în scopuri electorale.

Psihologia evoluţionistă face deci mai mult decât să ofere o explicaţiede ordin descriptiv a motivelor pentru care am ajuns să avem un sentimentmoral sau altul. Majoritatea teoriilor de ordin normativ, diferitele teorii defilozofie morală şi politică, au drept puncte de plecare tocmai asemenea intuiţiişi euristici morale. Cosmides şi Tooby (2006, 208) subliniază faptul că origineadarwinistă a acestor intuiţii le delegitimează argumentaţia cel puţin într-oanumită măsură: „Merită să reflectăm asupra sursei conceptelor noastre debine, justiţie şi moralitate. Unele dintre aceste concepte au la bază euristicile


morale evoluate. Însă acestea nu au evoluat pentru că ar fi produs dreptateobiectivă (indiferent ce ar însemna acest lucru), nici măcar în mediile ances -trale care le-au selectat. Ele au evoluat numai pentru că au favorizat repro -ducerea bazei genetice a propriului design, în contextul ancestral. Acesteevenimente bizare de editare a ADN-ului reprezintă un fundament ciudatpe care să construim cu încredere principii morale şi sisteme legale moderne.“Psihologia evoluţionistă loveşte deci, cel puţin din punctul de vedere al celorcare resping ideea că binele sau dreptatea ar fi definite prin ceea ce le sporeşteşansele reproductive (concepţie asociată în general doar cu idei discreditateprecum „darwinismul social“ şi eugenia), drept la baza majorităţii teoriilormoral-politice propuse până acum: ea pune în evidenţă faptul că intuiţiilemorale pe care se bazează aceste sisteme filozofice sunt în realitate simpleadaptări biologice la viaţa în comunităţile primitive de vânători şi culegători.De ce am considera atunci aceste intuiţii drept un fundament legitim pentrusistemele morale şi legale moderne? Această subminare a legitimităţii utili -zării intuiţiilor morale este provocarea majoră pe care psihologia evoluţio -nistă o aruncă filozofiei morale şi politice.

Importanţa înţelegerii naturii umane pentru designul politicilor publice

Dacă până relativ recent se putea încă vorbi, pe de o parte, de fenomenebiologice şi, pe de altă parte, de fenomene sociale, ca şi cum nu ar fi avutnimic de-a face unele cu celelalte, astăzi au fost deja descrise destul de detaliatmecanismele cognitive care fac posibile interacţiunile sociale complexe cedau naştere în mod spontan, odată ce numărul de oameni din cadrul comu -nităţii este suficient de mare, „mâinii invizibile“ din economie (Cosmidesşi Tooby 1994; Shermer 2008), evoluţiei culturale şi tehnologice (Cosmidesşi Tooby 1992; Sperber 1996; Tomasello 1999, 2008, 2009; Boyd şi Richerson2005), religiei (Boyer 2001; Atran 2002; Wright 2009) şi respectiv statelorşi dreptului (Ridley 1996; Wright 2000; Gigerenzer şi Engel 2006; Shermer2008). Importanţa pentru filozofia politică a acestor descoperiri este datăde faptul că intuiţiile noastre morale nu sunt întru totul adaptate vieţii dinsocietăţile şi statele complexe de azi. „Funcţionarea psihologiei noastre evo -luate creează dinamici la scară largă în societăţile de masă. Trebuie să tratămcu atenţie aceste dinamici în mod ştiinţific, în loc să ne lăsăm iluzionaţi dereacţiile euristicilor noastre morale – euristici care au evoluat pe când lumeasocială era în mod radical mai mică“ (Cosmides şi Tooby 2006, 202).


Altfel spus, dacă ni se pare că intermediarii (e.g. supermarketurile) facceva revoltător, că măsurile protecţioniste împotriva străinilor sună bine,că redistribuţia averilor prin taxare pare ceva echitabil, să ne gândim că acestesentimente aveau un rol într-un trib de vânători şi culegători de 100 de oameni,dar nu neapărat şi azi, când trăim într-o lume descrisă mai exact de cătreştiinţa economică decât de intuiţiile noastre morale. Dacă în schimb, ca urmarea lecturilor noastre economice, ni se pare că pensiile private vor rezolvaproblema sau că privatizarea spitalelor va duce la o creştere a sănătăţii medii,pentru că firmele private sunt în mod inevitabil mai eficiente decât cele destat, să ne gândim la faptul că speranţa de viaţă până acum câteva sute deani era de 25–30 de ani, motiv pentru care oamenilor de 30 de ani, oricât deraţionali ar fi, li se pare de-a dreptul ireală situaţia de a ieşi la pensie la 65–70de ani şi numai o mică minoritate dintre ei pun bani deoparte în mod voluntar.Să ne gândim de asemenea la faptul că evoluţiei îi pasă în primul rând denumărul de urmaşi, şi nu de supravieţuire în sine, motiv pentru care oameniisunt tentaţi să ţină cont de statutul social (care a adus dintotdeauna cu sinesucces sexual) mai degrabă decât de o siguranţă abstractă contra unor boli.Ei îşi vor cheltui banii pe maşini scumpe şi haine de firmă mai degrabă decâtpe asigurări opţionale de sănătate (Frank 1985). Astfel, pe de o parte euristicilenoastre morale generează predicţii greşite despre funcţionarea societăţilormoderne, dar pe de altă parte şi modelul Homo economicus ignoră anumiteaspecte ale naturii umane şi face din acest motiv anumite predicţii greşite(Plott şi Smith 2008; Thaler şi Sunstein 2009; Ariely 2009).

De asemenea, dacă ni se pare că săracii de astăzi ar trebui să-i mulţu -mească sistemului capitalist pentru faptul că le oferă un nivel de trai (speranţăde viaţă, mâncare, distracţii etc.) care acum câteva sute de ani literalmentenu le era accesibil nici măcar celor mai bogaţi aristocraţi, să ne gândim dinnou la faptul că oamenii văd lucrurile în termeni relativi de statut, şi nu întermeni absoluţi, iar o inegalitate socială mare, fie ea şi naturală şi perfect„legitimă“ din punct de vedere clasic liberal, conduce la activarea euristiciimorale a echităţii, care, în contextul în care a evoluat, nici nu putea să visezela genul de inegalităţi posibile azi. Indiferent dacă sentimentul de revoltăbazat pe echitate este sau nu justificat economic sau liberal, este importantca el să fie luat în considerare ca posibil generator de instabilitate socială.Dacă ni se pare în schimb că statul trebuie să adreseze aceste probleme alecapitalismului prin politici de redistribuţie, să ne gândim că autorităţilestatului nu sunt de fapt decât alţi oameni exact la fel ca şi cei care genereazăproblemele capitalismului, i.e. indivizi mânaţi de egoism, dorinţă de putereşi statut, şi practicând nepotismul. În consecinţă, redistribuţia organizată de


stat e puţin probabil să fie orientată către săraci, ci mai degrabă dinspre ei(ceea ce de altfel se şi întâmplă adesea în practică din cauză că săracii auîn general o putere politică mai mică).

Multe dintre aceste idei pot părea că dau susţinere mai degraba stângii,însă în realitate ele au stat până acum la baza unor politici de dreapta. Depildă, ele au informat metoda prin care Suedia a privatizat sistemul de pensii(Thaler şi Sunstein 2009, 9) sau constituie un punct important de inspiraţiepentru guvernarea conservatoare-liberală actuală din Marea Britanie, carea înlocuit măsurile socialiste de management centralizat cu ceea ce Thalerşi Sunstein au numit „arhitectura de alegere“. Arhitectura de alegere estecadrul în care au loc alegerile, iar ideea propusă de Thaler şi Sunstein e dea promova anumite scopuri sociale (precum reducerea obezităţii sau planurilede pensii private inteligente) nu prin interzicerea de către stat a alegerilor„proaste“, ci prin conturarea unei arhitecturi de alegere care, la nivel agregat,favorizează alegerile bune, păstrând în acelaşi timp capacitatea de experi -mentare a pieţei. Ideea de bază este că nu există o singură alternativă la stat,şi anume „piaţa“, ci există de fapt multe forme posibile, egal de libere, pecare piaţa le poate lua, fiecare formă fiind caracterizată de o altă arhitecturăde alegere. Această perspectivă deschide deci o cu totul altă cale de abordarea problemelor sociale. Atunci când avem de-a face cu un „eşec al pieţei“,din perspectiva eşecului de a atinge un anumit scop social dorit, alternativanu este, aşa cum crede stânga, „statul“. La fiecare „eşec al pieţei“ există defapt multe alte alternative de tip piaţă, cu alte cuvinte multe alte arhitecturide alegere posibile.

Diversele ideologii politice atribuie organizării instituţionale a statuluiscopuri diferite. Socialiştii, de pildă, consideră că organizarea statului trebuiesă fie de aşa natură încât să producă o societate cât mai echitabilă. Liberaliiconsideră că important este ca rezultatul să fie maximizarea libertăţii indivi -duale. Creştin-democraţii par adeseori a considera că importantă este promo -varea virtuţii şi a moralităţii. Perspectiva politică ce decurge din psihologiaevoluţionistă este mai puţin clară. Psihologia instinctivă umană este unconglomerat de euristici morale şi sociale care, prin consecinţele lor în lumeamodernă, pot fi etichetate unele drept „bune“ şi altele drept „rele“, iar provo -carea pentru filozofia politică este de a descoperi acea organizare instituţionalăîn care cei aflaţi în poziţii de putere şi autoritate să nu aibă posibilitateapractică de a da frâu liber egoismului, agresivităţii, instinctului nepotist şiprejudecăţilor personale. De asemenea, iar aici este locul în care teoria divergede teoria alegerii publice şi de alte teorii strict economice, trebuie ţinut contşi de faptul că oamenii nu sunt grozav de raţionali, ci gândesc adeseori pe


baza unor intuiţii greşite – şi fac acest lucru în special când vine vorba deprobleme de ordin social, probleme care declanşează în noi sentimente puter -nice de revoltă morală. Acesta este un alt motiv pentru care psihologia evolu -ţionistă (şi sociobiologia înaintea ei) este percepută a susţine mai degrabăcurentele politice de dreapta: ea oferă o doză substanţială de scepticism înprivinţa lărgirii prea mari a democraţiei sau a guvernării birocratice (Caplan2007) şi promovează o atitudine de tip laissez-faire de a permite instituţiilorşi normelor să evolueze de la sine – de la Steven Pinker, care ridiculizeazăAcademia Franceză şi încercările ei de a manageria evoluţia limbii franceze,şi până la volumul de filozofia dreptului editat de Gigerenzer & Engel (2006),în care sunt descrise dintr-o perspectivă nouă viruţile dreptului cutumiar.Pe de altă parte, acest scepticism faţă de puterea statului (fie el şi democratic)se referă tocmai la problemele utilizării intuiţiilor morale ca ghid pentrupoliticile publice; altfel spus, este un scepticism tocmai faţă de „politica bazatăpe valori“ promovată de multe partide de dreapta. Atitudinea politică ce sediscerne (într-un grup de autori care nu au totuşi o identitate politică comună)seamănă cu liberalismul conservator hayekian: pe de o parte, avem de-a facecu o respingere a folosirii intuiţiilor morale ca argumente în favoarea unorpolitici publice, doar că nu sunt respinse în favoarea „raţiunii“ şi a unei utopiiliberale predefinite (gen „stat minimal“); pe de altă parte, avem de-a face cuo suspiciune faţă de proiectele de inginerie socială, care în general fie con -sideră natura umană mai maleabilă decât este de fapt (cazul socialis mului),fie o ignoră cu desăvârşire (cazul social-democraţiei), şi o favorizare a evoluţieisociale şi instituţionale graduale prin intermediul experimentelor locale.

Din punct de vedere pozitiv, constructiv, ideea principală care rezultă dinpsihologia evoluţionistă este aceasta: pentru ca o societate să nu se dezagregeşi pentru ca ordinea socială să persiste în mod natural, trebuie să existe anu -mite instituţii sau norme culturale care să faciliteze încrederea între necu -noscuţi. Din punctul de vedere al biologiei mentalului nostru, aceasta esteproblema fundamentală cu care se confruntă societăţile umane de la apariţiaagriculturii încoace. În mediul societăţilor primitive de vânători şi culegătoricapacitatea naturală de a avea încredere în necunoscuţi era nu numai inutilă,ci de-a dreptul periculoasă, iar din perspectiva noastră de azi aceasta esteprincipala hibă a euristicilor noastre morale instinctive, pentru că societăţilecomplexe actuale depind în mod fundamental de acest lucru. Orice interac -ţiune socială simplă, de la banalul act de a cumpăra ceva sau a cere indicaţiipe stradă şi până la a consulta informaţiile din Wikipedia, depinde de feno -menul încrederii între necunoscuţi. Există politici publice care au drept efectsub mi narea ei (de pildă acţiunea afirmativă ce subminează meritocraţia şi


promovează conflictul între grupuri), iar altele o consolidează făcând dificilăviaţa trişorilor, blatiştilor şi a celor care profită de pe urma naivităţii altora.Ca ghid simplu general putem observa că de obicei încrederea este favorizatăde scheme instituţionale de tip bottom-up mai degrabă decât de reglementăritop-down impuse de către stat, pe motiv că acţiunile autorităţilor, spre deo -sebire de acţiunile unei reţele descentralizate, pot fi întotdeauna suspectatede corupţie şi motive ascunse (adeseori pe bună dreptate).

Referinţe

Alexander, R. 1979. Darwinism and Human Affairs. Washington: University of Washing -ton Press.

Ariely, D. 2009. Predictably Irrational: The Hidden Forces That Shape Our Deci sions.New York: HarperCollins Publishers.

Atran, S. 2002. In Gods We Trust: The Evolutionary Landscape of Religion. New York:Oxford University Press.

Barkow, J., Cosmides, L. şi Tooby, J. 1992. The Adapted Mind: Evolutionary Psychologyand the Generation of Culture. New York: Oxford University Press.

Boyd, R. şi Richerson, P. 2005. Not By Genes Alone: How Culture Transformed HumanEvolution. Chicago: University of Chicago Press.

Boyd, R., Gintis et al. 2003. „The evolution of altruistic punishment“. În PNAS, 100(6),3531–3535.

Boyer, P. 2001. Religion Explained: The Evolutionary Origins of Religious Thought.New York: Basic Books.

Brown, D. 1991. Human Universals. New York: McGraw-Hill.Caplan, B. 2007. The Myth of the Rational Voter: Why Democracies Choose Bad Policies.

New Jersey: Princeton University Press.Cosmides, L. şi Tooby, J. 1992. „Cognitive Adaptations for Social Exchange“ (ed.

Barkow, L. Cosmides, şi J. Tooby). 161–225. În The Adapted Mind: EvolutionaryPsychology and the Generation of Culture. New York: Oxford University Press.

Cosmides, L. şi Tooby, J. 1994. „Better than rational: Evolutionary psychology and theinvisible hand“. În American Economic Review, 84(2), 327–332.

Cosmides, L. şi Tooby, J. 2006. „Evolutionary psychology, moral heuristics, and thelaw“ (ed. G. Gigerenzer şi C. Engel). În Heuristics and the Law (ed. G. Gigerenzerşi C. Engel). Cambridge, MA: The MIT Press.

Dawkins, R. 2006 [1976]. Gena egoistă. Bucureşti: Editura Tehnică.D’Souza, D. 2002. Letters to a Young Conservative. New York: Basic Books.Fehr, E., Gächter, S. 2002. „Altruistic punishment in humans“. În Nature, 415, 137–140.Frank, R. 1985. Choosing the Right Pond: Human Behavior and the Quest for Status.

New York: Oxford University Press.Gigerenzer, G., Engel, C. 2006. Heuristics and the Law. Cambridge, MA: The MIT Press.Haidt, J., Graham, J. 2007. „When morality opposes justice: Conservatives have moral

intuitions that liberals may not recognize“. În Social Justice Research, 20, 98–116.Haidt, J., Joseph, C. 2004. „Intuitive Ethics: How Innately Prepared Intuitions Generate

Culturally Variable Virtues“. În Daedalus, 55–66.



Haidt, J., Joseph, C. 2007. „The moral mind: How 5 sets of innate moral intuitionsguide the development of many culture-specific virtues, and perhaps even modules“.În The Innate Mind, Vol. 3. (ed. P. Carruthers, S. Laurence şi S. Stich). Oxford Uni -versity Press.

Hamilton, W. D. 1964. „The Genetical Evolution of Social Behaviour I and II“. În Journalof Theoretical Biology, 7, 1–16 şi17–52.

Iyer, R. et al. (în curs de apariţie). „Understanding Libertarian Morality: The Psycho -logical Roots of an Individualist Ideology“. În Journal of Personality and SocialPsychology.

Maynard Smith, J. 1978. The Evolution of Sex. Cambridge University Press.Maynard Smith, J. 1982. Evolution and the Theory of Games. Cambridge Univer sity Press.Ortega y Gasset, J. 1957 [2001]. Omul şi mulţimea. Traducere de S. Mărculescu. Bucu -

reşti: Humanitas.Pinker, S. 2002. The Blank Slate: The Modern Denial of Human Nature. U.K.: Penguin.Plott, C. R., Smith, V. L. 2008. Handbook of Experimental Economics Results. Amster -

dam: North Holland.Ridley, M. 1996. The Origins of Virtue: Human Instincts and the Evolution of Coope -

ration. U.K.: Penguin.Rozin, P. 1999. „The Process of Moralization“. În Psychological Science, 10(3), 218–221.Shermer, M. 2008. The Mind of The Market: Compassionate Apes, Competitive Humans,

and Other Tales from Evolutionary Economics. New York: Times Books.Shweder, R. A., Park, L. 1997. „The «big three» of morality (autonomy, community,

and divinity), and the «big three» explanations of suffering“. În Morality and Health(ed. A. Brandt şi P. Rozin), 119–169. New York, London: Routledge.

Sperber, D. 1996. Explaining Culture. U.K.: Blackwell.Thaler, R. H. şi Sunstein, C. R. 2009. Nudge: Improving Decisions About Health, Wealth,

and Happiness. U.K.: Penguin (ediţie revizuită).Tomasello, M. 1999. The Cultural Origins of Human Cognition. Harvard University

Press.Tomasello, M. 2008. Origins of Human Communication. Cambridge, MA, London: The

MIT Press.Tomasello, M. 2009. Why We Cooperate. Cambridge, MA, London: The MIT Press.Trivers, R. 2002. Natural Selection and Social Theory: Selected Papers. Oxford

University Press.Williams, G. 1966. Adaptation and Natural Selection. Princeton University Press.Wilson, E. O. 1975. Sociobiology: The New Synthesis. Harvard University Press.Wright, R. 1994. The Moral Animal. Vintage.Wright, R. 2000. Nonzero: The Logic of Human Destiny. Vintage.Wright, R. 2009. The Evolution of God. New York: Little, Brown and Company.

EVOLUŢIONISMUL JURIDICDragoş Bîgu Raluca Ana Alecu

În viaţa socială, omul se conformează, în mod conştient sau inconştient,unor reguli. Aceste reguli pot fi concepute în două moduri. Pe de o parte,ele pot fi văzute ca fiind create în mod deliberat, pentru atingerea anumitorscopuri. Friedrich A. Hayek numeşte o astfel de viziune asupra legii „construc -tivistă“. Pe de altă parte, legile pot fi considerate drept rezultat al unei evoluţiiasemănătoare celei din natură. O astfel de concepţie poate fi numită „evolu -ţionism juridic“, iar prezentarea şi discutarea acesteia vor constitui subiectulcapitolului ce urmează.

Evoluţionismul juridic este o concepţie despre natura legii, rivală unorconcepţii precum pozitivismul juridic şi teoria dreptului natural, însă, decele mai multe ori, filozofii dreptului se limitează la aceste din urmă douăcurente şi fac abstracţie de evoluţionismul juridic.1 O asemenea atitudineeste justificată parţial de faptul că, într-adevăr, pozitivismul juridic şi teoriadreptului natural sunt curente mai bine articulate şi se bucură de mai mulţisusţinători. Totuşi, putem delimita o abordare evoluţionistă, la care ne vomreferi în continuare.

Lucrarea va cuprinde şase părţi. În prima parte vom întreprinde o prezen -tare a principalelor teze ale evoluţionismului juridic. Partea a doua va prezentaideile unor autori importanţi ale căror lucrări sunt reprezentative pentru oabordare evoluţionistă asupra legii. În a partea treia ne vom concentra asupraunuia dintre cei mai importanţi adepţi ai evoluţionismului, Friedrich A. Hayek.Partea a patra va fi consacrată disputei dintre evoluţionism şi pozitivism juridic,interpretată ca o dispută între două concepţii privind rolul puterii politice. Îna cincea parte ne vom întreba, în special în contextul operei lui Hayek, dacăevoluţionismul juridic trebuie să accepte teza conform căreia legile şi insti -tuţiile selectate de tradiţie sunt în mod necesar bune. În ultima parte vom

1. O excepţie în acest sens o constituie Ratnapala 2009, în care evoluţionismul juridiceste tratat ca o concepţie coerentă, aflată pe acelaşi nivel cu celelalte două concepţiimult mai cunoscute.

vorbi despre relaţia dintre o abordare evoluţionistă şi sistemul de drept bazatpe precedent.

Tezele evoluţionismului juridic

Atât ca termen general, cât şi în domeniul dreptului, cuvântul „evoluţio -nism“ are o sferă foarte largă de aplicare. Teoriile care, într-un sens al terme -nului, pot fi considerate evoluţioniste diferă din multe puncte de vedere.Principala explicaţie pentru aceasta este că noţiunea de „evoluţie“ este utilizatăîn domenii ştiinţifice foarte diferite, între care este dificil de trasat o analogie.

După cum se ştie, principalul domeniu de aplicare al conceptului deevoluţie este biologia. În biologie acest concept este strâns legat de un altul,cel de selecţie naturală. Foarte succint, mecanismul evoluţiei este următorul.Membrii unei populaţii diferă între ei printr-un număr de trăsături. Uneledintre aceste trăsături reprezintă un avantaj, iar indivizii care le deţin suntmai bine adaptaţi la mediu decât ceilalţi. Aceştia vor supravieţui mai multşi vor avea mai mulţi urmaşi. Trăsăturile unui individ sunt transmise urmaşilorprin intermediul moştenirii genetice. Dat fiind acest lucru, trăsăturile careajută la supravieţuirea indivizilor vor deveni mai larg răspândite între membriirespectivei populaţii. Pentru ca procesul descris până acum să fie inteli gibil,trebuie explicat cum se realizează transmiterea ereditară a trăsăturilor. Dacătrăsăturile nu ar putea fi transmise ereditar, atunci selecţia naturală ar fi impo -sibil de explicat.

Putem privi evoluţionismul juridic pornind de la cele spuse mai sus. Făcândacest lucru, trebuie să remarcăm în primul rând că în domeniul dreptului selec -ţia naturală va opera asupra legilor. Din acest motiv, evoluţionismul juridicnu va avea nimic din darwinismul social, care reprezintă o aplicare a prin -cipiilor evoluţiei la nivelul oamenilor. Nu indivizii umani vor fi mai bine saumai puţin bine adaptaţi la mediu, ci legile. În cazul evoluţionismului juridic,mediul va fi reprezentat de contextul social şi politic în care sunt elaboratelegile. După cum am arătat mai sus, mecanismul transmiterii ereditare esteesenţial pentru a explica selecţia la nivelul unei populaţii. În domeniul legilor,întrebarea va deveni: „Cum sunt transmise de la o lege la alta caracteristicilebenefice din punctul de vedere al adaptării?“ Desigur, nu prin ereditate, caîn cazul genelor. Pentru domeniul culturii în general, Richard Dawkins a creatconceptul de memă – analog cu cel de genă din domeniul biologiei – prin careînţelege unitatea de transmitere a informaţiei culturale.

Pornind de la cele spuse mai sus, un evoluţionism juridic în sens strict,paralel cu cel biologic, va trebui să explice în detaliu mecanismul transmiterii

EVOLUŢIONISMUL JURIDIC 239

anumitor trăsături ale legilor. S-au făcut destul de puţine până acum în acestsens.2 Un asemenea proiect întâmpină o serie de obstacole, la care nu ne vomreferi acum. În general, conceptul de evoluţionism juridic are un sens mai puţinstrict, care păstrează o parte dintre caracteristicile evoluţionismului biologic,însă nu se concentrează asupra modului de transmitere a caracteristicilor. Acestsens îl vom avea în vedere şi în continuare, în această lucrare.

În sens larg, evoluţionismul juridic porneşte de la ideea generală potrivitcăreia legile trebuie văzute ca rezultat al unei evoluţii, mai curând decât cao construcţie deliberată. Din acest punct de vedere, nu există o legătură foartestrânsă între evoluţionismul juridic şi cel biologic, dezvoltat în forma saexemplară de Charles Darwin. Totodată, evoluţionismul juridic în acest senseste anterior istoric celui biologic. Trebuie remarcat că descrierea ce va urmase aplică instituţiilor umane în genere, nu numai legilor. Deşi vom vorbi explicitdoar despre un evoluţionism juridic, el are drept rezultat un evolu ţionisminstituţional.

Diferenţele dintre adepţii evoluţionismului juridic sunt semnificative, câtăvreme vorbim despre autori care au scris în contexte diferite, animaţi de sco -puri diverse. Totuşi, punctele comune sunt de necontestat. Unul dintre ceimai importanţi autori care susţin o abordare evoluţionistă a dreptului esteFriedrich A. Hayek. El observă continuitatea dintre concepţia sa şi concepţiileformulate de filozofi precum David Hume şi Adam Smith, precum şi dejurişti ca Henry Maine şi Friedrich Carl von Savigny (Hayek 1973, 22). BrunoLeoni este, de asemenea, un autor reprezentativ pentru mişcarea evoluţionistă.Aceştia sunt autorii pe care în cele ce urmează îi vom avea în primul rândîn vedere atunci când vom prezenta viziunea evoluţionistă.

Conform acestei viziuni, este mai adecvat să nu considerăm regulile urmatede oameni în societate şi legile în particular ca rezultat al unei decizii deli -berate, ceea ce nu înseamnă că instituirea regulilor este iraţională. Totuşi,scopul iniţial al instituirii unei reguli nu explică decât într-o mică măsurăforma ei din prezent, rezultat al unei serii de modificări de-a lungul timpului.Însă multitudinea schimbărilor pe care le suferă una sau alta dintre reguliface ca, în unele cazuri, nici o fiinţă umană să nu poată explica forma în carese găseşte o regulă la un moment dat. Chiar dacă o asemenea explicaţie arfi posibilă, aceasta va avea o natură istorică. O justificare a regulii prin apella un scop este imposibil de realizat.

Modificările regulilor pot fi văzute, după modelul evoluţionist, ca adaptăriale acestora la un context aflat în permanentă schimbare. Legile sunt văzute


2. O excepţie este articolul lui Michael Fried „The Evolution of Legal Concepts:the Memetic Perspective“.

ca „un rezultat al acţiunii umane, însă nu [ca] ducerea la îndeplinire a unuiproiect uman“ (Ferguson, An Essay of Civil Society, apud Hayek 1973, 20).Legile apar în mod spontan din cooperarea liberă între indivizi. Din acestpunct de vedere, legile se aseamănă limbajului şi banilor, care sunt, la rândullor, creaţii umane, fără a fi şi rezultatul unui proiect conştient.3

Adepţii evoluţionismului juridic şi-au dezvoltat tezele prin raportare lacele ale pozitivismului juridic şi ale teoriei dreptului natural. Să începemcu viziunea pozitivistă. Cele mai influente teorii formulate în limitele tradiţieipozitiviste sunt cele ale lui John Austin, Hans Kelsen şi H.L.A. Hart. Austin,în particular, îşi revendică tezele de la Jeremy Bentham, cel care a dezvoltatprima teorie pozitivistă completă. Pentru moment ne vom concentra pe ele -mentele comune celor trei teorii. Pozitivismul juridic poate fi caracterizatdrept concepţia potrivit căreia validitatea unei legi (dacă ceva constituie legesau nu) poate fi determinată independent de orice element extern celui juridic,cele vizate în primul rând fiind elementele de natură morală. Astfel, trebuiefăcută o distincţie clară între problemele ce privesc natura şi statutul uneilegi, pe de-o parte, şi cele privind justificarea adoptării ei, pe de altă parte.Deşi acceptă şi importanţa celei din urmă chestiuni, pozitiviştii preferă săo discute pe prima. Astfel, programul pozitivist se va concentra pe problemanaturii legii, în privinţa căreia fiecare autor pozitivist oferă un răspuns propriu.Ei cad însă de acord într-un punct esenţial.

Pentru a elucida natura legii, pozitiviştii consideră că este important să serealizeze o distincţie între legi în sens propriu şi alte tipuri de norme şi dereguli. În particular, legile trebuie distinse de regulile informale, reguli care,din cele mai vechi timpuri, ghidează conduita omului în societate, fără a fistipulate. Regulile formale sunt cele formulate în mod explicit şi pentru caresancţiunile sunt stipulate în mod expres. Normele de drept reprezintă reguliformale, în vreme ce obiceiurile şi tradiţiile reprezintă reguli informale.

A vedea legile ca o continuare firească a altor tipuri de reguli ne conduce,cred pozitiviştii, pe o pistă greşită. Legea trebuie înţeleasă prin conceptespecifice domeniului dreptului. În special, pozitiviştii sunt atenţi să separeproblemele de natură legală de cele de natură morală. Validitatea legii nutrebuie confundată cu validitatea morală. Validitatea unei legi depinde desursa acesteia sau de relaţia ei cu alte legi, nu de măsura în care conţinutulacesteia se conformează unor norme de natură morală. Totodată, faptul căo lege este validă nu înseamnă că respectarea ei este obligatorie din punct


3. Paralela dintre modul în care emerg legile şi modul în care apare limbajul esterelevantă pentru gândirea evoluţionistă şi apare la Savigny (Patterson 1951, 688), Hayek(1973, 37), Hume (1960, 490) şi Leoni (1972, 49).

de vedere moral. Este posibil ca încălcarea unei legi să fie justificabilă dinpunct de vedere moral, însă, din nou, aceasta este o problemă ce priveşte etica,nu filozofia dreptului.

Tezele evoluţionismului juridic se află în opoziţie cu cele ale pozi tivis -mului juridic. În primul rând, conform evoluţioniştilor, regulile formale,4

legile în sensul strict, trebuie văzute în prelungirea regulilor informale. Dis -tincţia pozitivistă netă dintre norme de drept şi reguli informale nu estejustificată. Contrar susţinerilor pozitiviste, denumirea de lege li se poate aplicaambelor tipuri de reguli. Desigur, disputa dintre pozitivişti şi evoluţioniştinu priveşte simpla utilizare a termenului „lege“. Problema nu este ce trebuiesă numim astfel, ci cum putem înţelege mai bine legile. Conform evolu ţio -niştilor, normele de drept trebuie văzute ca o continuare a regulilor informale,ca o rafinare ulterioară a acestora. Regulile informale şi cele formale, obţinuteprin transformarea primelor, au aceeaşi funcţie, aceea de a crea o ordine.

Distincţia dintre pozitivism şi evoluţionism poate fi văzută acum astfel.În vreme ce pozitiviştii definesc legea prin apel la putere, cei din urmă recurgla conceptul de ordine.5 Conform evoluţioniştilor, legile au funcţia de a creştegradul de ordine. O societate este cu atât mai ordonată, cu cât este mai predic -tibilă, cu cât membrii acesteia îşi pot forma mai multe aşteptări ce privesccomportamentul celorlalţi (Hayek 1973, 36). Cu mult înainte de instituireaunor reguli formale, obiceiurile şi tradiţiile au avut sarcina de a crea ordine.Regulile formale, dominante în societatea actuală, au aceeaşi funcţie, iarcontinuitatea poate fi scoasă în evidenţă prin utilizarea aceluiaşi concept,cel de lege. Pentru a elucida rolul regulilor formale, înţelegerea modului încare acestea au evoluat din cele informale este esenţial. O analiză istoricăa acestei evoluţii, care să arate evoluţia caracteristicilor legii de la primelecomunităţi umane la cele actuale, devine astfel importantă (Hayek 1973,81–84). O astfel de analiză poate arăta că normele de drept derivă din reguliinformale, având în esenţă aceeaşi funcţie, asigurarea unei ordini.

Deşi regulile formale şi cele informale au aceeaşi funcţie principală, nutrebuie să înţelegem că, în viziunea evoluţionistă, societatea actuală se poatelipsi de reguli formale. Pentru societăţi cu un grad mic de complexitate, regulileinformale erau suficiente. Cu cât societatea devine însă mai complexă, cuatât regulile formale devin mai utile. Complexitatea organizării sociale faceca în contexte particulare regulile formale să fie utile. În general însă, regulileformale, în formă explicită, trebuie văzute ca o încercare de clarificare şi


4. În continuare utilizăm expresia „reguli formale“ în sensul de reguli explicite, emisede o autoritate.

5. Vom dezvolta această diferenţă în partea a patra.


de precizare a regulilor informale şi apar doar în situaţia în care o astfel declarificare este necesară.

Alături de pozitivismul juridic, o a doua concepţie pe care o critică adepţiievoluţionismului juridic este teoria dreptului natural.6 Această teorie poatefi văzută ca o critică la adresa pozitivismului, pentru care validitatea uneilegi este justificată exclusiv juridic. Pentru teoreticienii dreptului natural,există o lege (legea naturală) independentă de voinţa umană, pe care omulnu o creează, dar pe care o poate descoperi. Spre deosebire de o lege a naturii,care se referă la o ordine a universului, legea naturală este o lege universalădespre comportamentul uman, despre ceea ce trebuie omul să facă. La ease raportează atât legal, cât şi moral orice lege umană. Spre deosebire depozitivişti, care văd legile restrânse la domeniul instanţei de judecată, teoreti -cienii dreptului natural folosesc un concept mai amplu de lege, inseparabilde domeniul moral. Din această perspectivă, faptul că nu trebuie să ucizipe cineva nu se justifică prin prezenţa unei norme de drept care interziceacest lucru, aşa cum ar susţine pozitiviştii, ci prin existenţa unui principiumoral – să nu ucizi – anterior legii pozitive. Mai mult, faptul că este ilegalsă ucizi se poate explica prin apel la existenţa unui astfel de principiu moral.Principala sursă de atractivitate a teoriilor dreptului natural rezidă în faptulcă o componentă morală a legilor restrânge un posibil abuz de putere alconducătorilor şi al celor care fac legea (Ratnapala 2009).

De asemenea, potrivit acestor teorii, o lege în adevăratul sens al cuvântuluitrebuie să respecte o serie de condiţii, cum ar fi caracterul public, neretroactiv,inteligibil, coerenţa internă a sistemului legislativ, discutate pe larg de LonFuller în cartea sa The Morality of Law (Fuller 1969, 38–41). Fără respectareaacestor condiţii, un set de norme nu poate reprezenta un sistem legal. Crucialeste însă că aceste condiţii nu pot fi justificate decât din punct de vederemoral. Aşadar, orice sistem legal trebuie să respecte o serie de condiţii morale.Problemele de natură legală nu pot fi văzute ca separate de cele de naturămorală, care joacă un rol esenţial chiar în definirea legii.

Spre deosebire de teoria dreptului natural, evoluţionismul nu considerăcă legile sunt independente de acţiunile agenţilor umani. În al doilea rând,evoluţioniştii nu cred că există o lege naturală eternă şi neschimbabilă; legilese adaptează circumstanţelor externe aflate în continuă schimbare şi doarastfel îşi vor putea îndeplini funcţia.

6. În cele ce urmează ne vom referi la teoria modernă a dreptului natural, fără a luaîn considerare abordări clasice, cum sunt cele ale lui Hugo Grotius şi Francisco Suarez.

Istoricul evoluţionismului juridic. Variante de evoluţionism

După cum am precizat anterior, evoluţionismul juridic nu este un curentcoerent. Autorii care aderă la o abordare evoluţionistă tratează tema dinpuncte de vedere diferite, ceea ce contribuie la impresia că nu ne aflăm înprezenţa unui curent unitar. Într-adevăr, între autorii care împărtăşesc ideievoluţioniste cu privire la drept există deosebiri semnificative, aceştia repre -zentând trei direcţii de gândire foarte diferite. Bazele unei abordări evolu ţionistecu privire la drept pot fi găsite la trei dintre reprezentanţii iluminismului scoţian:David Hume, Adam Smith şi David Ferguson. Şcoala istorică germană adreptului constituie o a doua direcţie de dezvoltare a ideilor evoluţionismuluijuridic, în timp ce gândirea jurisprudenţială americană şi britanică repre -zintă o a treia direcţie. Cei mai importanţi reprezentanţi ai acesteia sunt JohnHenry Wigmore şi Oliver Wendell Holmes, Jr. În continuare, ne vom referipe scurt la modul în care cele trei curente de gândire au contribuit la con -s tituirea evoluţionismului juridic.

Autorii reprezentativi ai gândirii politice scoţiene de la mijlocul secoluluial XVIII-lea au elaborat pentru prima oară în mod metodic ideea că legileşi instituţiile sunt o creaţie umană, nefiind, totuşi, rezultatul unui proiect umanconştient. La Hume, această idee apare în contextul distincţiei dintre virtuţilenaturale şi cele artificiale. Virtuţile naturale sunt cele a căror aprobare şiexercitare nu depinde de convenţii. Aceste virtuţi, între care generozitateaşi mila ocupă un loc important, au o contribuţie semnificativă la ordineasocială. Totuşi, ele nu sunt suficiente pentru a explica constituirea celor maiimportante instituţii ale ordinii sociale actuale. În această privinţă, virtuţileartificiale, a căror existenţă depinde de convenţiile interesului public, aucel mai important rol. Respectarea promisiunilor şi mai ales a proprietăţiicelorlalţi reprezintă, în concepţia lui Hume, principalele virtuţi artificiale.

Regulile proprietăţii, la fel ca toate normele ce stau la baza virtuţilorartificiale7, sunt bazate pe convenţii, sunt create de oameni care îşi urmărescpropriul interes şi nu sunt anterioare societăţii, fiind un rezultat al convieţuiriiindivizilor. Totodată, ele nu reprezintă însă rezultatul deliberării conştiente aunei persoane sau a unui grup. Mai curând, oamenii înţeleg că interesul socie -tăţii în ansamblu pe termen lung este ca regulile proprietăţii să fie respectate,


7. Atunci când discută despre virtuţile artificiale, Hume analizează de cele mai multeori regulile proprietăţii care ocupă un loc central în cadrul intereselor sale. De aceea,şi noi ne vom referi la acestea. Totuşi, concepţia lui Hume este aplicabilă tuturor regulilorreferitoare la virtuţi artificiale.

ceea ce oferă un prim impuls de a respecta aceste reguli.8 Hume oferă ocomparaţie sugestivă în acest sens între membrii unei societăţi în care serespectă regulile proprietăţii şi doi oameni care trebuie să vâslească pentrua ajunge la malul unei ape. În ambele cazuri, persoanele implicate obţin unavantaj din respectarea regulilor. Astfel, conformarea la regulile proprietăţiicreşte gradul de predictibilitate din societate şi, prin urmare, gradul generalde bunăstare.

Cooperarea între membrii societăţii, la fel ca cea între vâslaşi, nu se bazeazăpe o promisiune, explicită sau implicită, sau pe o decizie comună de cola -borare. Mai curând, regulile de cooperare apar şi capătă forţă treptat, odatăce participanţii înţeleg avantajele conformării comune la reguli şi capătăîncredere în faptul că ceilalţi vor respecta, la rândul lor, regulile (Hume 1960,490; Ratnapala 2009, 274). Regulile proprietăţii funcţionează în acelaşi felca limbajul şi banii, care sunt instituite, de asemenea, prin convenţii umane,însă fără apel la o promisiune sau o decizie explicită.

De multe ori însă, mai ales în societăţile mari, interesul imediat al indi -vidului intră în conflict cu interesul comun. Din acest motiv este necesarăinstituirea unei cârmuiri, care să sancţioneze încălcarea regulilor create anteriorde oameni. Principala sarcină a cârmuirii va fi să constrângă indivizii sărespecte legile create de aceştia, nu să creeze reguli noi (Hume 1960, 545).Astfel, Hume este de acord cu teza evoluţionismului juridic potrivit căreialegile au o existenţă anterioară cârmuirii.

Conform lui Hume, indivizii instituie, fără medierea cârmuirii, reguli decooperare. Adam Smith este cel care a devenit celebru pentru metafora mâiniiinvizibile, relevantă pentru aceeaşi idee a ordinii spontane, a cooperării careconduce la un rezultat pozitiv, care nu este urmărit în mod conştient deindivizi.9 Adam Ferguson va dezvolta această idee în An Essay on the Historyof Civil Society. El arată că cele mai multe dintre schimbările importantepentru istoria omenirii au fost rezultatul acţiunilor umane, dar nu al unuiproiect uman. Legislatorii nu pot prevedea consecinţele deciziilor lor; doaro privire retrospectivă poate crea această iluzie.

Şcoala istorică germană, asociată mişcării romantice, reprezintă o a douasursă a mişcării evoluţioniste în jurisprudenţă. Carl Friedrich von Savigny


8. Una dintre distincţiile importante între virtuţile naturale şi cele artificiale esteaceea că avantajul de a acţiona conform primelor este vizibil imediat, în vreme ce încazul celor din urmă beneficiul este determinat de respectarea regulilor pe termen lungîn cea mai mare parte a societăţii (Hume 1960, 579).

9. Paralela dintre domeniul legii şi domeniul pieţei este dezvoltată de Bruno Leoni(Leoni 1972, 21–22).

este considerat fondatorul acestei şcoli. Savigny scrie într-un moment esenţialpentru istoria juridică a Germaniei: începutul secolului al XIX-lea. La acelmoment, sistemul juridic civil german era unul eterogen, format din elementeale Codului Civil Francez, adăugate peste o zestre de drept tradiţional german(Freund 1890, 468; Patterson 1951, 686). Problema care se punea era oportu -nitatea impunerii unui unic cod civil. Dezbaterea era cu atât mai importantă,cu cât adoptarea unui cod civil unitar ar fi trebuit să grăbească unificareacompletă a Germaniei.

Lucrarea de mici dimensiuni a lui Savigny denumită Despre vocaţia epociinoastre pentru legislaţie şi jurisprudenţă s-a dovedit extrem de influentăîn discuţia privind adoptarea Codului Civil. Pentru Savigny, sistemul legalal unei ţări nu este o creaţie deliberată şi liberă a minţii umane, ci o reflectarea spiritului poporului (Volkgeist). Pentru a deveni mature, sistemele legis -lative trebuie să parcurgă mai multe stadii, într-un mod analog evoluţiei dinnatură. Stadiul codificării este unul avansat, la care nu se poate ajunge decâtca urmare a unei evoluţii treptate. Sistemul legislativ din acel moment de peteritoriul german nu era pregătit pentru codificare, argumentează Savigny(Elliott 1985, 41). În concepţia sa, dorinţa de unificare a codurilor era doaro consecinţă a unei dorinţe de schimbare radicală, care plutea în aer dupăRevoluţia Franceză şi care clama ignorarea a tot ceea ce era moştenit din istorie.

Concepţia lui Savigny se opune deopotrivă pozitivismului juridic şi teorieidreptului natural. Împotriva primei concepţii10, el arată că legile nu suntstipulări explicite şi arbitrare ale unei puteri supreme. Conform lui Savigny,legea nu este creaţia intenţionată şi arbitrară a legiuitorilor, ci, alături delimbă, artă şi obiceiuri, o parte integrantă a „spiritului poporului“, a ceeace azi s-ar numi cultură. Legile explicite, dacă există, trebuie văzute ca oconfirmare şi o îmbunătăţire limitată a unor practici anterioare bine stabilizateale unei societăţi (Patterson 1951, 688). Împotriva teoriei dreptului natural,Savigny arată că sursa legii nu poate fi găsită într-o natură umană unică şiatemporală, ci într-o serie de caracteristici culturale, relative la naţiune şila momentul istoric.

O a treia direcţie în care pot fi regăsite idei ale evoluţionismului juridiceste cea a gândirii jurisprudenţiale americane şi britanice. Reprezentanţiiacesteia – printre care Holmes şi Wigmore ocupă un loc important – încearcăsă arate că modul în care evoluează regulile de drept poate fi înţeles celmai bine printr-o abordare evoluţionistă, iar Oliver Wendell Holmes, Jr. aplicăîntr-o manieră coerentă şi programatică teoria evoluţionistă, fiind mult mai


10. Savigny numeşte concepţia pozitivistă prin atributul „anistorică“.

aproape de versiunea sa biologică decât autorii despre care am discutat pânăacum. Pentru acesta din urmă, regulile, legile şi instituţiile sunt create conformobiceiurilor şi necesităţilor unei epoci. Ulterior, acestea se modifică, iar legileşi instituţiile vor lua o nouă formă, mai adecvată noii stări de lucruri. Acestfenomen este similar adaptării organismelor din biologie (Holmes 1899, 445).Între ideile aflate în competiţie se dă o luptă pentru existenţă (Holmes 1899,449), iar Holmes dezvoltă această teză în mod detaliat în privinţa legiicontractului.

Concepţia lui Hayek despre natura legilor

Hayek nu este în primul rând un filozof al dreptului. Interesul său pentruacest domeniu este unul ce derivă din scopurile sale mai generale: apărarealibertăţii individuale în faţa autorităţii politice şi identificarea condiţiilor carefac posibilă libertatea. Două tipuri de proiecte politice se împotrivesc libertăţiiindividului. Pe de o parte, este vorba despre proiectul planificării, care carac -terizează socialismul, iar pe de altă parte este vorba despre proiectul unui statal bunăstării. În vreme ce socialismul are drept scop dirijarea întregului sistemeconomic şi social după un plan cuprinzător şi detaliat11, statul bună stării aredrept obiectiv o direcţionare a economiei în vederea obţinerii a ceea ce adepţiisăi consideră a fi justiţia socială. Acum, la începutul secolului al XXI-lea,este uşor de acceptat că obiectivul socialist, definit astfel, este dificil de justi -ficat, însă obiectivul statului bunăstării pare în continuare dezirabil. În Consti -tuţia libertăţii, Hayek arată că de cele mai multe ori scopurile statului bunăstăriisolicită mijloace care afectează libertatea individuală.

Pentru a-şi întemeia susţinerile, Hayek arată că cel mai important principiuce trebuie respectat într-o ţară liberă este cel al supremaţiei dreptului, careare în vedere legile, nu metoda de alegere a conducătorilor. Faptul că o ţarăeste guvernată de conducători aleşi după principii democratice nu ne asigurăde respectarea principiului supremaţiei dreptului. Un stat de drept, care res -pectă principiul supremaţiei dreptului, este unul guvernat în mod predictibildupă reguli nearbitrare şi generale. Astfel de reguli nu au în vedere scopurileşi nevoile unor indivizi determinaţi, grupuri sau categorii sociale deter minate,ci facilitează atingerea scopurilor individuale, oricare ar fi acestea. Ele creeazăun cadru în care indivizii pot acţiona mai uşor. Legile, în sensul strict al


11. Acesta este modul în care defineşte Hayek termenul „socialism“ în Drumul cătreservitute. La ora actuală ideologia socialistă are obiective mai limitate, apropiate maicurând de cele ale statului bunăstării.

cuvântului, sunt astfel de reguli. Spre deosebire de regulile care respectăaceste condiţii, comenzile au un caracter determinat, vizând scopuri şi per -soane specifice.

Exemplul pe care îl oferă Hayek pentru a ilustra deosebirea dintre celedouă se referă la regulile de circulaţie. Regulile Codului rutier, spre exemplucea conform căreia se circulă doar pe partea dreaptă a drumului, creeazăun cadru ordonat în care oamenii pot ajunge acolo unde îşi doresc (Hayek1997, 91), lucru aproape imposibil în lipsa unor astfel de reguli. Aceste regulitrebuie distinse de comenzi determinate privind direcţia pe care trebuie săo urmeze o anumită maşină.

Argumentele lui Hayek în favoarea guvernării prin legi, nu prin ordine,sunt de două tipuri. Primul argument este de natură morală. O astfel de guver -nare permite într-o mai mare măsură atingerea scopurilor individuale şi, prinaceasta, lasă un loc mai mare libertăţii personale. Al doilea argument estede natură economică. Regulile generale le permit indivizilor într-o mai maremăsură să-şi utilizeze cunoaşterea pe care o deţin. Planificarea economieişi chiar ghidarea ei specifică statului bunăstării presupun o cunoaştere pe carestatul nu o poate deţine. Într-o societate guvernată de reguli specifice, omulnu îşi va putea utiliza cunoaşterea necesară în împrejurări concrete. Prin aceasta,o astfel de guvernare va conduce la ineficienţă economică.

Acesta este cadrul în care Hayek îşi susţine tezele evoluţioniste. Dupăcum am văzut, legile, în sensul strict al cuvântului, nu au un scop determinat,având ca funcţie principală crearea unei ordini. În acest sens, legile nu presu -pun în mod necesar o autoritate care să le impună. Oamenii primitivi şi chiaranimalele au urmat reguli de acest tip. Regula delimitării teritoriului esteo astfel de regulă respectată din cele mai vechi timpuri, iar legile actuale,în măsura în care sunt justificate, pot fi întemeiate în acelaşi fel. Exemplede acest tip ne arată că regulile pot fi urmate şi fără ca cineva să le exprimeîn cuvinte sau să le conştientizeze (Hayek 1998, 68). Astfel de reguli emergîn mod spontan din acţiunile libere ale indivizilor care îşi urmăresc propriilescopuri şi au drept scop crearea unui spaţiu predictibil în care indivizii îşipot utiliza cunoaşterea (Hayek 1998, 175).

Nu trebuie să vedem regulile pe care le urmează indivizii ca rezultat alunui proiect deliberat. Aceasta este viziunea constructivistă, care porneştede la o încredere exagerată pe care omul o are în propria raţiune. Raţiuneaumană nu are rolul arhitectonic pe care i-l atribuie tradiţia raţionalistă, ci doarunul mult mai limitat, care se manifestă într-un cadru dat. Ea nu poate clădide la bază instituţiile, ci le poate doar modifica în anumite limite (Hayek2001, 89). O viziune evoluţionistă, conform căreia regulile au apărut în mod


natural din acţiunile indivizilor, este mult mai adecvată. Modificarea reguliloreste una lentă şi graduală, ce trebuie înţeleasă ca o încercare de adaptare laun context în continuă schimbare. Conceptul evoluţionist de selecţie naturalăva avea un rol explicativ esenţial. În privinţa regulilor, putem vorbi despreo selecţie naturală la două niveluri. Pe de o parte, în cadrul unei comunităţi,unele reguli sunt superioare altora, fiind, de aceea, selectate. Pe de altă parte,faptul că indivizii aparţinând unora dintre grupuri respectă un set de regulicare se dovedeşte mai adecvat face ca respectivele grupuri să aibă o dezvol -tare superioară celorlalte (Hayek 2001, 87).12

Pentru a explica modul în care trebuie concepute legile, Hayek face înprimul volum din Law, Legislation and Liberty o serie de distincţii. Este vorbaîn primul rând de distincţia dintre lege şi legislaţie. Pentru Hayek, termenul„lege“ se referă la orice regulă generală de comportament care este respectatăîntr-un grup, indiferent de modul ei de apariţie sau de impunere. De celemai multe ori, în societăţile moderne, legile sunt elaborate şi impuse în moddeliberat de instituţii ale statului care primesc această funcţie. Astfel aparelegislaţia, care este ulterioară legilor şi nu trebuie confundată cu acestea(Hayek 1973, 72–73).

În al doilea rând, Hayek face distincţia dintre regulile apărute spontan şiregulile specifice unei organizaţii (Hayek 1973, 52–54). În sensul lui Hayek,o organizaţie are un scop definit, în slujba căruia se află o serie de reguli impuseierarhic. Chiar atunci când regulile lasă loc libertăţii, aceasta se întâmplă deoa -rece impunerea ierarhică a unor reguli precise ar fi costisitoare şi neavantajoasă.Spre exemplu, într-o firmă, o organizaţie ce are drept scop profitul, regulilenu determină complet comportamentul angajaţilor, pentru că acest lucru nuar fi profitabil în situaţiile mai complexe care pot apărea.

Putere şi ordine

O anumită concepţie despre legi şi legislaţie conduce la o viziune particu -lară despre rolul şi legitimitatea puterii politice. Din acest motiv, disputadintre evoluţionismul şi pozitivismul juridic se va reduce, în mare parte, ladisputa dintre două concepţii diferite asupra puterii politice. Conform evolu -ţio nismului juridic, rolul legilor va fi, după cum am spus, acela de a crea o


12. Acest din urmă detaliu nu conduce la faptul că selecţia naturală se aplică directindivizilor. Dezvoltarea inferioară a anumitor grupuri, caracterizate prin seturi de regulimai puţin adecvate, poate conduce la ieşirea indivizilor din respectivele grupuri. În acestcaz, nu indivizii au de suferit, ci grupurile.

ordine. Principalul rol al legilor scrise emise de o autoritate politică va fiacela de a exprima în cuvinte, de cele mai multe ori într-o manieră incom -pletă, reguli existente anterior. Autoritatea politică nu va avea, aşadar, sarcinade a crea efectiv legile, care nu îşi vor avea izvorul în puterea nelimitată aunui legiuitor suprem. Spre deosebire de pozitivişti, evoluţioniştii susţin cănoţiunea de ordine, nu cea de putere, are un rol esenţial în definirea legii.13

Această diferenţă conduce la o critică a susţinătorilor evoluţionismului juridicla adresa concepţiei pozitiviste asupra legii.

Pozitivismul, susţin evoluţioniştii, conduce la acceptarea unui legiuitorsuprem, a cărui voinţă reprezintă, în ultimă instanţă, legea. În acest fel, legeadevine o formă de exprimare a puterii. O concepţie de acest tip este o jus tifi -care a puterii absolute (Hayek 1973, 91). Într-adevăr, dacă îl avem în vederepe Austin, această critică pare justificată, câtă vreme el afirmă că „putereasupremă limitată de legea pozitivă este o contradicţie în termeni“ (Austin1832, 268). Pozitiviştii juridici pot aduce însă în apărarea lor trei argu mente,pe care le vom discuta în continuare.

Primul răspuns prin care pozitiviştii pot contracara critici precum cea alui Hayek este următorul. Trebuie să facem o separare netă între problemelece privesc definirea legii şi cele ce privesc meritele acesteia. Analiza luiAustin se doreşte una neutră din punct de vedere normativ. Această pretenţieeste justificată numai dacă proprietatea unui enunţ de a fi lege nu implicăobligaţia de a o respecta. Dacă o astfel de implicaţie există, atunci pozitiviştiinu mai pot susţine neutralitatea normativă a susţinerilor lor. Austin evitălim bajul normativ. El susţine că termenii „datorie“ şi „obligaţie“ nu trebuieînţeleşi ca având conotaţii morale, pentru că nu reprezintă altceva decâtneplăcerea la gândul posibilei sancţiuni. De asemenea, termenul „sancţiune“nu are o semnificaţie morală, neincluzând ideea de legitimitate. Dacă analizalui Austin nu are implicaţii normative, atunci critica lui Hayek nu este înte -meiată. Pozitivismul juridic nu poate aduce o justificare a puterii absolute,pentru simplul fapt că nu are nici un fel de conotaţie normativă. Se pot apărapozitiviştii în acest fel?

Conceptul de lege are o importantă dimensiune normativă, iar o analizăcare nu o evidenţiază nu poate fi adecvată. Este adevărat că membrii uneicomunităţi nu au o obligaţie absolută de a respecta legile, însă există o obli -gaţie prima facie de a respecta legile (care funcţionează în condiţiile în carenu este depăşită de o altă obligaţie „de sens contrar“). Prin urmare, adepţiipozitivismului juridic au două variante: să se concentreze pe dimensiunea


13. „Pe de altă parte, juriştii analitici [cei denumiţi ulterior pozitivişti juridici – n.n.]susţin fără ezitare că noţiunea de forţă are prioritate faţă de cea de ordine“ (Maine 1914, 149).

nenormativă, caz în care analiza lor ar fi incompletă, sau să accepte o dimen -siune normativă, cu riscul ca aceasta să justifice critica lui Hayek.

Al doilea posibil răspuns al pozitiviştilor este următorul. Legile instituitede suveran trebuie să se supună unui set de principii generale. Este vorba,spre exemplu, despre principiul neretroactivităţii, conform căruia normelede drept nu se aplică faptelor săvârşite anterior momentului intrării ei învigoare. Un alt principiu de acest tip poate fi cel conform căruia adevăratelelegi sunt generale. John Austin face o distincţie între comenzile „ocazionale“,care vizează executarea unei acţiuni determinate, limitată în timp şi spaţiu,şi cele generice, care vizează executarea unei acţiuni de un anumit tip (Austin1832, 13). Pentru Austin, legile în sensul propriu sunt comenzi de al doileatip. Dacă aşa este, atunci caracterul nearbitrar al unei legi poate consta în gene -ralitatea acesteia.

Condiţiile generale pe care trebuie să le respecte legile sunt într-adevărimportante, însă acestea nu pot reprezenta o piedică esenţială în faţa voinţeisuveranului. În plus, pozitiviştii au dificultăţi să justifice aceste principiigenerale. După cum recunoaşte chiar Austin, aceste principii nu pot aparţinedreptului pozitiv, fiind condiţii de ordin mai general, cărora legile pozitivetrebuie să li se supună. Prin urmare, ele au nevoie de o fundamentare separată,pe care pozitivismul nu o poate oferi.

Al treilea posibil răspuns al pozitiviştilor este următorul. Este posibil calegiuitorul care îşi impune voinţa să nu fie un dictator, o persoană care îşiimpune voinţa cu forţa. Analiza lui Austin prezentată mai sus nu afirmă nimicîn această privinţă. Spre exemplu, funcţia legiuitorului suprem poate fi luatăde un corp reprezentativ ales democratic. Cu siguranţă, pozitivismul juridicnu este incompatibil cu o astfel de idee, ba chiar o poate include ca o meta-regulă de tipul principiilor despre care am vorbit mai sus. Hayek recunoaşteacest lucru, însă nu consideră că astfel pozitiviştii pot evita critica. Chiardacă aparţine unui corp ales democratic, puterea absolută este un rău. Deaceea, puterea unei instituţii sau a unei persoane, alese democratic sau nu,trebuie să fie limitată nu de o altă entitate cu o putere şi mai mare, ci de posi -bilitatea ca puterea primită să fie retrasă (Hayek 1973, 93). Puterea absolutăa unui corp ales democratic nu este cu nimic mai legitimă decât cea a unuidictator, iar limitarea puterii majorităţii este necesară (Hayek 1973, 55).Potrivit evoluţioniştilor, legile nu pot fi justificate prin voinţa majorităţii;legile veritabile creează o ordine avantajoasă pentru toţi membrii comuni -tăţii, ceea ce le oferă legitimitate.

Disputa dintre evoluţionism şi pozitivismul juridic nu este una pur de -s criptivă, ci una care include o notă de normativitate. Evoluţioniştii nu susţin


că puterea politică nu poate efectiv emite reglementări foarte îndepărtate decele la care s-ar ajunge prin cooperarea spontană între indivizi. Acest lucrueste posibil, însă astfel puterea politică va distruge regulile obţinute prin ordineaspontană, care conduc la o eficienţă maximă (Leoni 1972, 149–152).

Liberalism şi conservatorism în evoluţionismul juridic

În Drumul către servitute Hayek argumentează convingător împotrivaunei ideologii socialiste. În Constituţia libertăţii el critică ceea ce numeşte„statul bunăstării“, o concepţie ce pledează pentru o intervenţie puternicăa statului, în special prin politici redistributive. Aceste două critici, la adresaunui socialism „fierbinte“ şi la adresa unui socialism „mai călduţ“ (Hayek1998, 272), reprezintă elemente principale şi indiscutabile ale gândirii politiceale lui Hayek. Totuşi, atunci când încercăm să caracterizăm mai detaliat aceastăgândire politică, ne lovim de o aparentă tensiune între două tendinţe carepot fi observate în opera lui Hayek. Pe de o parte, este vorba despre tendinţasa de a acorda un rol important tradiţiei, cu un rol esenţial în edificarea uneiordini spontane, iar pe de altă parte este vorba despre angajamentul său pentruvalorile liberale.

Această tensiune i-a adus o serie de critici, una dintre cele mai cunoscutefiind cea formulată de John Gray, care încearcă să arate că „gândirea socialăa lui Hayek încorporează angajamente concurente şi ireconciliabile, conserva -tor şi liberal […]“ (Gray 1980, 120). Critica pare cu atât mai serioasă, cu câtalăturarea dintre teza conservatoare şi cea liberală nu este una întâmplătoare,ci asumată, câtă vreme teza lui Hayek este că libertatea este cel mai binepro tejată de o ordine spontană, care poate fi realizată doar într-o societatecare se bazează pe reguli ce au evoluat treptat şi au fost confirmate de tradiţie.

Tendinţa conservatoare este caracteristică adepţilor evoluţionismuluijuridic. Dacă schimbările în sistemul legal sunt doar rodul evoluţiei treptate,atunci orice încercare de reformă legislativă va fi privită cu rezerve. Parecă evoluţionismul nu poate scăpa de implicaţia că ordinea legală actualăeste rezultatul „natural“ şi, deci, corect al selecţiei naturale. Această criticăi-a fost adusă lui Savigny14 (Smith 1895, 667–668), dar şi celorlalţi adepţiai evoluţionismului. Conform evoluţioniştilor, legile depind de voinţa umană


14. Savigny deplânge „pasiunea oarbă pentru îmbunătăţire“ ce anima societateazilelor sale în toate domeniile, inclusiv în cel legislativ (Savigny, Of the Vocation ofOur Age for Legislation and Jurisprudence, 20, apud Patterson 1951, 688).

în acelaşi sens în care depinde limbajul. Acesta este, desigur, un produs alinteracţiunii umane, însă vorbitorii individuali nu pot contribui în mod esenţialla schimbarea sa. Pornind de la această comparaţie, sarcina legiuitorului vafi asemănătoare cu aceea a lingvistului care codifică limbajul natural, însănu îl poate transcende decât într-o mică măsură. În acelaşi fel, principala funcţiea legilor nu trebuie să fie alta decât aceea de a clarifica şi formaliza regulileinformale pe care se întemeiază comportamentul membrilor societăţii.

Cum se împacă, în cazul lui Hayek, această tendinţă conservatoare spe -cifică evoluţionismului juridic cu angajamentele sale liberale? Este indiscu -tabil că pentru Hayek tradiţia are un rol esenţial şi că, potrivit lui, regulileconfirmate de tradiţie sunt, cel mai probabil, mai adecvate decât cele realizateprintr-un proiect raţional. Conduce, totuşi, aceasta la o atitudine conserva toare?Pentru a răspunde la această întrebare, vom arăta două lucruri. Primul – căpentru Hayek regulile confirmate de tradiţie sunt bune, în cea mai mare parte,tocmai pentru că protejează libertatea individuală. În al doilea rând, vomarăta că regulile bazate pe tradiţie nu sunt în mod necesar corecte şi beneficepentru comunitatea care le adoptă.

Pentru Hayek regulile bazate pe tradiţie nu sunt bune doar pentru că suntbazate pe tradiţie. Argumentul lui Hayek este mai complex. El încearcă săarate că regulile bazate pe tradiţie protejează libertatea individuală într-o maimare măsură decât cele deliberate. O societate este liberă în măsura în careindivizii îşi pot urmări propriile scopuri, fără ca acestea să le fie impuse dinexterior (Hayek 1998, 153) şi în măsura în care aceştia sunt limitaţi doar dereguli generale (Hayek 1998, 173). Aşadar, regulile generale care nu vizeazăun scop determinat protejează în cea mai mare măsură libertatea individuală.

În primul rând, un sistem de reguli obţinute printr-o evoluţie treptată nueste creat de o persoană particulară, într-un scop determinat. Aceste reguli„crescute“ în mod natural nu reprezintă altceva decât efortul unor indivizidispersaţi de a-şi crea un set de aşteptări, care să înlesnească atingerea celormai diverse scopuri individuale. În al doilea rând, regulile obţinute printr-oevoluţie treptată sunt generale, întrucât numai astfel de reguli au putut satis -face, pentru o perioadă lungă de timp, indivizi atât de diferiţi. Aşadar, selecţianaturală a condus, în general, la menţinerea regulilor generale şi care nu vizeazăun scop determinat. Grupurile în care doar astfel de reguli au fost impuse auavut un avantaj faţă de celelalte. În plus, ele au putut accepta indivizi cuscopuri dintre cele mai diverse.

Totuşi, şi acesta este punctul care trebuie remarcat, argumentul lui Hayeknu este pur şi simplu acela că regulile la care s-a ajuns printr-o evoluţie natu -rală sunt mai bune întrucât tradiţia le-a confirmat. Acest lucru poate să nu


fie adevărat.15 În primul rând, este posibil ca regulile care s-au dezvoltat într-osocietate să fie de fapt rezultatul intereselor unor grupuri dominante care s-auimpus asupra celorlalte (Hayek 1973, 89). În al doilea rând, este posibil caanumite valori nebenefice să câştige teren ca urmare a atracţiei generate deacestea şi de susţinătorii lor. Probabilitatea ca acest lucru să se întâmple devinemai redusă dacă fiecare are libertatea să-şi aleagă propriul stil de viaţă (Hayek1998, 89). În ambele cazuri, concluzia este aceeaşi. Evoluţia naturală conducela reguli superioare numai într-o societate în care libertatea indivizilor esterespectată şi nici un grup nu îşi impune voinţa asupra altuia.

Am arătat că regulile rezultate în urma unei evoluţii naturale sunt supe -rioare celor construite deliberat, însă doar pentru că fac posibilă libertateaindivizilor şi înlesnesc atingerea celor mai diverse scopuri ale acestora. Acestlucru nu se întâmplă decât în cazurile în care libertatea nici unui grup nueste îngrădită, măcar într-un sens minimal. Dacă este aşa, atunci rezultă căangajamentul lui Hayek faţă de valorile liberale este prevalent. Argumentulprivind superioritatea regulilor rezultate în urma unei evoluţii naturale esteulterior şi are o aplicabilitate limitată.

Relaţia dintre evoluţionismul juridic şi sistemul de drept bazat pe precedent

Aşa cum l-am prezentat până acum, evoluţionismul juridic pare a se aflaîntr-o strânsă legătură cu susţinerea unui sistem de drept bazat pe precedent.16

Într-un sistem bazat pe coduri scrise, legile sunt creaţia deliberată a unoroameni sau instituţii. Legile vor depinde astfel de scopurile celor care le-aucreat. O viziune constructivistă va fi în acest caz mai adecvată. Nu acelaşilucru se întâmplă într-un sistem bazat pe precedent, în care fiecare judecătorîşi aduce contribuţia la interpretarea legii. Într-un astfel de sistem, deciziilejudecătorilor nu sunt simple aplicări ale unei legi scrise anterioare. Fiecaredecizie judecătorească este limitată de precedente17, însă acestea nu oferădecât rareori o interpretare indiscutabilă. De aceea, judecătorul are un rol


15. „Faptul că legea care a evoluat în acest fel are anumite caracteristici dezirabilenu dovedeşte că este întotdeauna o lege bună“ (Hayek 1973, 88).

16. Sintagma „sistem de drept bazat pe precedent“ este traducerea sintagmei „commonlaw“, redată şi prin expresia „sistem de drept jurisprudenţial“. Acest sistem, în careprecedentul judiciar este principalul izvor de drept, este caracteristic ţărilor anglo-saxone.

17. În aceasta constă principiul stare decisis, care cere judecătorilor să ia în con -siderare deciziile anterioare relevante.

activ în procesul de creare a legii, rol ce constă deseori în extinderea unei reguliformulate anterior la noi circumstanţe. Aceste decizii vor crea precedente,de care deciziile ulterioare vor trebui să ţină cont, în acelaşi fel în care acesteaţin cont de legile scrise.18 Dacă aşa este, se poate spune că într-un sistembazat pe precedent, judecătorii participă la procesul de creare a legii.19 Legilesunt, aşadar, rezultatul deciziilor individuale ale mai multor oameni, fărăca vreunul dintre ei să poată să aibă o influenţă decisivă. În sistemul de dreptbazat pe precedent, regulile au o evoluţie lentă. Acest lucru se datorează fap -tului că fiecare dintre decizii va trebui să ţină cont de deciziile anterioare,aducând în mod gradual doar revizuiri minore. Acesta este exact modul încare văd legile evoluţioniştii.

Din cele spuse anterior, evoluţioniştii vor susţine în mod necesar un sistemde drept bazat pe precedent. Într-adevăr, Hayek este un susţinător al acestuisistem, pe care îl consideră principalul obstacol împotriva instaurării monarhieiabsolute în Anglia secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea (Hayek 1973, 84–85).De asemenea, susţinerile Şcolii istorice germane, despre care am vorbit anterior,au fost interpretate astfel. Savigny respingea necesitatea codificării, iar juriştiibritanici şi americani au interpretat aceasta ca o susţinere a sistemului de dreptbazat pe precedent (Elliott 1985, 41). De asemenea, pozitivismul juridic, prin -cipalul adversar al evoluţionismului juridic, este totodată un adversar al siste -mului de drept bazat pe precedent. Bentham şi Austin şi-au dezvoltat concepţiaca reacţie la un astfel de sistem. Argumentul lor era că sistemul bazat pe prece -dent nu reuşeşte să ofere reguli clare, pe care judecătorii să le poată utilizaşi pe care indivizii să îşi poată baza aşteptările.

În continuare, vom analiza relaţia dintre evoluţionismul juridic şi sus ţinereaunui sistem de drept bazat pe precedent, în principal prin raportare la operalui Hayek. Vom analiza argumentul său în favoarea acestui tip de sistem.După cum am spus, potrivit lui Hayek, adevăratele legi se disting de comenziprin faptul că sunt generale şi independente de orice scop. Hayek este depărere că doar astfel de legi pot asigura libertatea indivizilor şi utilizareala maximum a cunoaşterii acestora.

Hayek susţine că regulile abstrase din precedente20 nu au un scop deter -minat, spre deosebire de cele specifice codurilor scrise, prin aceasta asigurând


18. Relevantă în acest sens este cunoscuta sintagmă potrivit căreia într-un sistemde drept bazat pe precedent „judecătorul face legea“.

19. Acest lucru este adevărat chiar dacă într-un sistem bazat pe precedent, codurilescrise, emise de legislativ, spre exemplu, au importanţa lor, judecătorii nefiind, aşadar,singurii participanţi în acest proces.

20. Atunci când vorbim despre regulile abstrase din precedente, trebuie să spunemcă, potrivit lui Hayek, acestea nu pot fi exprimate complet în cuvinte, ceea ce pentruel nu constituie un dezavantaj.

într-o mai mare măsură libertatea indivizilor. În sistemul de drept bazat peprecedent, judecătorul este cel care are sarcina de a abstrage regulile dinprecedente. Făcând acest lucru, el nu este interesat de scopurile celor careau acţionat, ci doar de menţinerea unei ordini, adică a unei situaţii în careaşteptările legitime ale celor implicaţi nu sunt înşelate. Totodată, judecătorulnu urmăreşte un scop; sarcina sa este una pur intelectuală, iar valorile şiemoţiile nu joacă nici un rol (Hayek 1973, 120). Pe de altă parte, un judecătorparticular nu va putea modifica în mod decisiv designul legii. Chiar dacăjudecătorul ar urmări un anumit scop, el ar rămâne, pe de-o parte, constrânsde precedente, iar pe de alta decizia sa ar putea fi „ajustată“ ulterior în evoluţialegii prin contribuţia altor judecători.

Aşadar, regulile abstrase din precedent devin independente de orice scop,în timp ce legile scrise emise de o autoritate nu au în general această carac -teristică (Hayek 1973, 81). Astfel de legi vor avea de obicei un scop definit,pe care legiuitorul îl va urmări. Legile scrise emise de o autoritate nu vorputea avea deci caracterul abstract al regulilor dreptului bazat pe precedent.Acest lucru este adevărat chiar dacă aceste scopuri nu derivă din intereseleegoiste ale legislatorilor, ci din ceea ce aceştia consideră a fi „voinţa comună“.Coerciţia poate proveni din simplul fapt că legile scrise sunt impuse de cineva,animat de un scop. O legislaţie impusă, care nu a crescut şi nu s-a desă vârşitîn mod spontan, este prin natura sa mai puţin compatibilă cu principiile liberale.

Se poate spune că Hayek exagerează obiectivitatea judecătorului dinsistemul de drept bazat pe precedent. Deseori, precedentele îi vor lăsa jude -cătorului libertatea de a lua mai multe decizii. În acest caz, el poate şi chiartrebuie să ţină cont de considerente legate de valorile pe care decizia satrebuie să le apere. El nu va mai fi, în acest caz, un arbitru cu o sarcină purintelectuală. Aceasta este critica pe care i-a adus-o, printre alţii, John Hasnas(2005, 96–97).21 Nu o vom discuta aici în detaliu. Totuşi, ne putem întrebadacă, sub presiunea unor astfel de critici, Hayek (şi adepţii evoluţionismuluiîn general) nu ar putea accepta un sistem de drept bazat pe coduri scrise.22

Fără îndoială, Hayek recunoaşte necesitatea legislaţiei scrise, evidenţiinddouă funcţii ale acesteia. În primul rând, un sistem de drept bazat exclusivpe precedent nu poate face faţă unor schimbări radicale ale circumstanţelor,


21. Pe un plan mai general, în acest articol Hasnas încearcă să arate că Hayek faceo confuzie între „drept cutumiar“ şi „drept bazat pe precedent“. Nu vom discuta aiciaceastă critică.

22. Pe de altă parte, ne putem întreba, alături de unii autori anarho-capitalişti, înce măsură adecvarea strictă a judecătorilor la precedent este necesară. Este posibil capluralitatea judecătorilor să fie suficientă pentru păstrarea avantajelor evoluţioniste:menţinerea libertăţii şi utilizarea cunoaşterii dispersate (Stringham şi Zywicki 2011).


întrucât în acest caz nu va exista un precedent care să orienteze decizia înmod corect (Hayek 1973, 88). În al doilea rând, există cazuri în care prece -dentele judiciare au evoluat într-o direcţie considerată ulterior greşită. Înaceste situaţii, o decizie contrară ar înşela aşteptările formate şi doar o regle -mentare expresă, cunoscută anterior, poate rezolva problema (Hayek 1973,89). Acestea sunt însă situaţii deosebite, regulile abstrase din precedentefuncţionând de obicei foarte bine şi asigurând libertatea umană. Aceste regulise conformează conceptului evoluţionist de lege. Totuşi, chiar în cazul unuisistem bazat pe legi scrise pot exista reglementări care se conformează concep -tului evoluţionist de lege.23

Legiuitorii trebuie să evite greşelile unei viziuni constructiviste şi să nuîncerce să reconstruiască instituţiile şi să schimbe regulile din rădăcini. Einu ar avea cunoaşterea necesară pentru a face acest lucru, întrucât regulileîndeplinesc funcţii complexe pe care cei care le creează nu le înţeleg completşi au o serie de consecinţe pe care aceştia nu le pot controla în întregime.De aceea, regulile confirmate de tradiţie şi acceptate în societate trebuie săfie, în cea mai mare parte, menţinute, iar legiuitorii vor putea doar adăugasau corecta în mod punctual anumite reguli. Sintagma „reguli acceptate însocietate“ nu se referă la regulile care sunt respectate întotdeauna, ci la regulia căror valabilitate este recunoscută chiar şi de către cei care sunt sancţionaţipentru încălcarea lor. Spre exemplu, cei care fură nu contestă în nici un felvalabilitatea regulilor proprietăţii şi a sancţiunilor impuse (Leoni 1972, 138).Regulile proprietăţii sunt rezultatul voinţei comune, în sensul că toţi membriicomunităţii sunt de acord cu utilitatea acestora şi cu necesitatea de a le impune.Toate legile scrise trebuie să respecte această condiţie.

Nu trebuie să considerăm procesul de reglementare ca o dispută între majo -ritate şi minoritate, în care cea dintâi îşi impune voinţa asupra celei din urmă.Legile la care se ajunge în urma unui astfel de conflict între interese privile -giază unele grupuri în dauna altora (Leoni 1972, 139). Dimpotrivă, legilebune sunt instituite în vederea creşterii gradului general de ordine şi predicti -bi litate din societate, spre avantajul tuturor membrilor.

23. Leoni şi Hayek sunt adepţii sistemului de drept bazat pe precedent. Totuşi, oparte din ceea ce afirmă ei poate fi folosit pentru a arăta cum reuşesc să ajungă legilescrise cât mai aproape de idealul evoluţionist al legilor care apar în mod spontan. Vomfolosi aceste sugestii în continuare.

Concluzii

În disputa cu pozitivismul juridic, evoluţionismul juridic s-a impus caun rival puternic şi ambiţios, dovedindu-se capabil să se articuleze ca o con -cepţie coerentă, dezvoltată şi cu o tradiţie îndelungată. De asemenea, discuţiadespre evoluţionismul juridic poate face lumină în abordarea a două chestiuni.Prima priveşte tensiunea care există între respectarea legilor şi păstrarealibertăţii individuale. Spre deosebire de o abordare pozitivistă a legilor, încare autoritatea reprezintă sursa legii, din perspectiva evoluţioniştilor legeapare indivizilor mai „naturală“, mai compatibilă cu respectarea libertăţii.A doua chestiune în care discuţia despre evoluţionismul juridic se dove -deşte relevantă este aparenta tensiune dintre un angajament conservator şiunul liberal. Evoluţionismul juridic diminuează această tensiune, susţinândcă regulile confirmate de tradiţie sunt dezirabile tocmai pentru că asigurăîntr-o mai mare măsură libertatea individuală.

Referinţe

Austin, John. 1832. The Province of Jurisprudence Determined. London: John Murray.Elliott, E. Donald. 1985. „The Evolutionary Tradition in Jurisprudence“. În Columbia

Law Review, Vol. 85, 38–94.Freund, Ernst. 1890. „Historical Jurisprudence in Germany“. În Political Science

Quarterly, Vol. 5, nr. 3, 468–486.Fuller, Lon. 1969. The Morality of Law. New Haven & London: Yale University Press.Gray, John N. 1980. „F.A. Hayek on Liberty and Tradition“. În Journal of Libertarian

Studies, Vol. 4, nr. 2, 119–137.Hasnas, John. 2005. „Hayek, the Common Law, the Fluid Drive“. În NYU Journal of

Law&Liberty, 79–110.Hayek, Friedrich A. 1973. Law, Legislation and Liberty, Vol. 1: Rules and Order. London:

Routledge University Press.Hayek, Friedrich A. 2001. „Erorile constructivismului“. În Filosofia socială a lui F.A.

Hayek (coord. Adrian-Paul Iliescu). Iaşi: Polirom, 81–100.Hayek, Friedrich A. 1997. Drumul către servitute. Traducere de Eugen B. Marian. Bucu -

reşti: Humanitas.Hayek, Friedrich A. 1998. Constituţia libertăţii. Traducere de Lucian-Dumitru Dîrdală.

Iaşi: Institutul European.Holmes, Oliver Wendell. 1899. „Law in Science and Science in Law“. În Harvard Law

Review, Vol. 12, 443–463.Hovenkamp, Herbert. 1985. „Evolutionary Models in Jurisprudence“. În Texas Law

Review, Vol. 64, nr. 4, 645–685.Hume, David. 1960. A Treatise of Human Nature (ed. L.A. Selby-Bigge). Oxford:

Clarendon Press.Leoni, Bruno. 1972. Freedom and Law. Los Angeles: Nash Publishing.



Maine, Henry Sumner. 1914. Lectures on the Early History of Institutions, ediţia a VII-a,London: John Murray. http://files.libertyfund.org/files/2040/ Maine_1413_EBk_v5.pdf.

Patterson, Edwin W. 1951. „Historical and Evolutionary Theories of Law“. În ColumbiaLaw Review, Vol. 51, nr. 6, 681–709.

Ratnapala, Suri. 2009. Jurisprudence. Cambridge: Cambridge University Press.Smith, Munroe. 1895. „Four German Jurists“. În Political Science Quarterly, Vol. 10,

nr. 4, 664–692.Stringham, Edward şi Zywicki, Todd J. 2011. „Hayekian Anarchism“. În George Mason

University Law and Economics Research Paper Series, nr. 11–06. Accesat 23februarie 2011. http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1744364.

TEORIA ALEGERII PUBLICE ŞI ECONOMIA POLITICĂ CONSTITUŢIONALĂ1

Laurenţiu GheorgheRadu Cristescu

Teoria alegerii publice joacă un rol esenţial în dezbaterile contemporaneprivind raportul dintre domeniul politic şi cel economic.2 Aşa cum spuneJames Buchanan, figura centrală a acestei subdiscipline a economiei politice,teoria alegerii publice ne propune să privim politica „fără romantism“. Aceastaimplică o înţelegere a limitelor recursului la soluţii politice pentru rezolvareaproblemelor societăţiilor noastre – în special cele economice. Renunţareala iluzii politice conduce, în acelaşi timp, şi la o reevaluare a importanţeipieţei pentru crearea şi consolidarea prosperităţii şi libertăţii.

Definiţie şi problematică

Teoria alegerii publice (TAP), sau „noua economie politică“, este un pro -gram de cercetare în ştiinţele sociale dezvoltat în a doua jumătate a secoluluial XX-lea, care aplică o serie de presupoziţii şi metode de cercetare din ştiinţeleeconomice domeniului ştiinţelor politice. Printre fondatorii moderni ai acesteiabordări se numără Duncan Black, care în articolul său din 1948 (Black 1948)despre procesul de decizie din interiorul grupurilor stabileşte progra mul decercetare a fenomenului politic pornind de la teoria alegerii raţionale. Acestaconstă în încercarea de a explica şi a face predicţii despre compor tamentulpolitic prin utilizarea instrumentelor analitice ale economiei, în special apostulatului alegerii raţionale, pentru modelarea procesului de decizie careare loc în situaţii diferite de cele de pe piaţă (Rowley 2008a).

1. Termenii consacraţi în comunitatea ştiinţifică sunt încă cei din limba engleză,Public choice theory şi respectiv Constitutional political economy.

2. Multe dintre ideile acestui capitol au fost clarificate în atelierele de discuţii aleproiectului „Modelări evoluţioniste ale emergenţei normelor interacţiunii sociale“ derulatde Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Facultăţii de Filozofie, Universitatea dinBucureşti.

TEORIA ALEGERII PUBLICE ŞI ECONOMIA POLITICĂ CONSTITUŢIONALĂ 261

Tradiţional, domeniul ştiinţelor politice era considerat a fi distinct de celal economiei, deoarece presupoziţiile fundamentale care stăteau la baza cer -cetării din cele două domenii erau diferite. Politica era considerată ca fiindprin excelenţă domeniul în care se manifestă conflictul, iar economia porneade la presupoziţia existenţei cooperării între actorii de pe piaţă. Astfel meto -dologiile adecvate celor două domenii păreau a fi necesar diferite. Intuiţiafundamentală care a condus la schimbarea acestui mod de a pune problemaa fost aceea a identificării în spaţiul acţiunii politice a problemei alegeriiraţionale între seturi de acţiuni alternative. Teoria economică se preocupasede multă vreme de această problemă, dar raportată doar la spaţiul interac -ţiunilor de pe piaţă. În mod esenţial însă, problema alegerii dintre diversealternative este aceeaşi, indiferent de spaţiul în care se manifestă. Aplicareametodologiei ştiinţelor economice la domeniul politic s-a dovedit a fi pro -fitabilă în sensul clarificării conceptuale a fenomenelor politice, dar şi princrearea unor modele testabile empiric, care au oferit o bază mai bună pentrupredicţii cu privire la funcţionalitatea unor instituţii politice şi la compor -tamentul lor viitor.

Dincolo de aspectele ce ţin de specificul analizelor economice, problemaprincipală pe care o ridică abordările de tipul TAP este legată de întrebareafundamentală a filozofiei şi a ştiinţei politice cu privire la democraţia liberală:care sunt fundamentele logice ale democraţiei constituţionale şi ale ordiniisociale dintr-un stat de drept? (Munger 2004, 159). Înţelegerea acestor meca -nisme logice de formare a ordinii sociale nu este doar un exerciţiu teoretic, cieste simultan şi o încercare de stabilire a unui reper normativ şi a unui pr ogrampolitic de îmbunătăţire a actului guvernamental din perspectiva respectăriidrepturilor individuale şi a extinderii libertăţilor economice. Încer carea de aafla fundamentele logice ale organizării sociale doreşte să stabi lească punctulde pornire pentru un răspuns argumentat şi verificabil la întrebarea: care estecea mai bună formă de guvernământ, care să ţină cont de drepturile individualeşi să conducă la prosperitate, şi cum ar trebui ea implementată?

Abordarea TAP fundamentează critica creşterii aparatului de stat în daunalibertăţilor individuale şi încearcă să propună alternative sau strategii delimitare a acestui fenomen. În căutarea modului de guvernare optim, pot fivariate regulile de votare, fiscalitatea, raporturile dintre actorii politici, în aşafel încât să poată fi obţinut un maximum de beneficii cu un minimum deres tricţii asupra libertăţilor individuale. Conceptul de libertate la care se faceapel însă nu este în mod necesar cel al filozofiei politice în sens larg, carear include şi componente sociale, naţionale, etnice, ci mai degrabă se referăla libertăţile indivizilor de a contracta şi de a putea să-şi protejeze proprietatealegitimă faţă de statul autoritar, în tradiţia liberală clasică.

Istoric. Problema alegerii. Şcoli

Istoria cercetărilor teoretice cu privire la alegerile publice începe în Franţasecolului al XVIII-lea, în care doi iluştri matematicieni francezi, Jacques Bordaşi marchizul de Condorcet, analizează problema modului în care se pot agregapreferinţele unui juriu în aşa fel încât să se elimine posibilitatea apariţieifenomenului de ciclu – căci alegătorii pot prefera a lui b, b lui c şi c lui a, ceeace formează un ciclu fără o soluţie raţională pentru a alege între cele trei alter -native. Esenţa acestei probleme constă în modul prin care putem ajunge laadoptarea unor decizii care să fie în acord cu preferinţele tuturor celor careiau parte la decizie. Problema felului în care decidem ridică o serie de între -bări fundamentale cu privire la democraţie, interesul public şi raţiona litateaalegerilor noastre.

Duncan Black şi Kenneth Arrow au definit aproape simultan problemateoremei alegătorului median şi a imposibilităţii agregării preferinţelor (Rowley2008a). Duncan Black (1948) demonstrează că în anumite condiţii existăo singură moţiune care reuşeşte să obţină majoritatea numai când există opreferinţă privilegiată, mai dezirabilă decât oricare alta (single peaked pre -ference) într-un spaţiu de decizie care priveşte o singură problemă. De exemplu,atunci când avem de ales între mai multe opţiuni pentru finanţarea unui singurdomeniu şi fiecare alegător are o alternativă care este mai bună decât toatecelelalte. Rezultatul agregării acestor preferinţe este aproape de ceea ce aralege alegătorul median (Rowley 2008b).

Arrow (1951) în lucrarea sa, Social choice and individual values, demon -s trează că nici o procedură de agregare a preferinţelor individuale nu poategaranta o ordine a tuturor preferinţelor care să satisfacă o serie de axiomerezonabile. Arrow demonstrează că orice funcţie socială de utilitate (socialwelfare function) care implică cel puţin trei indivizi care aleg dintre cel puţintrei alternative încalcă în mod necesar cel puţin una dintre axiomele rezo -nabile ale alegerii sociale. Aceasta este teorema fundamentală a instabilităţiipolitice care ne arată felul în care rezultatele deciziilor politice sunt de multeori incompatibile chiar cu preferinţele celor care iau aceste decizii.

O altă contribuţie semnificativă la aplicarea teoriei economice în spaţiulpolitic o aduce Antony Downs, care a participat decisiv la consolidarea dome -niului prin aplicarea analizei economice în studiul funcţionării instituţiilordemocraţiei şi a guvernământului reprezentativ. În cartea sa din 1957, An eco -nomic theory of democracy, a aplicat modelul economic a lui Harold Hotellingpentru a arăta felul în care preferinţa alegătorului median influen ţează deciziilede politici publice ale partidelor într-o scenă politică dominată de două


partide, împingând agenda partidelor către centru. Totodată, Downs arată că,date fiind costurile obţinerii de informaţii pentru a face o alegere infor mată,alegătorul preferă să rămână ignorant şi să voteze după criterii pur subiectivesau, atunci când nu poate distinge între poziţiile actorilor politici, preferă săse abţină, ceea ce duce la apariţia unui deficit democratic. Întrebarea la carevrea să răspundă Downs este cum reuşeşte să câştige alegerile un actor politicraţional care urmăreşte în mod conştient cea mai eficientă strategie pentrua obţine aceasta. Concluzia la care ajunge aplicând teoria alegerii raţionaleeste că actorii politici acţionează doar pentru a obţine „venit, prestigiu şiputere din exercitarea funcţiilor publice“ (Downs 1957, 28). De aici rezultăcă politicienii nu doresc să obţină puterea pentru a aplica anumite politicipublice, ci partidele formulează politici publice pentru a câştiga alegerileşi a putea să se bucure de beneficiile guvernării. Principala contribuţie a luiDowns este introducerea analizei alegerii raţionale în studiul proceselor elec -torale, ceea ce a condus la extinderea acestui program de cercetare asupraîntregului domeniu al ştiinţelor politice.

Curentul TAP este asociat în principal Şcolii de economie politică dinVirginia (Virginia School), ai cărei principali reprezentanţi sunt Buchananşi Tullock. Majoritatea teoriilor şi argumentelor prezentate în acest capitol(analiza regulilor constituţionale şi a procesului politic şi cadrul de analizăpentru teoriile „eşecului statului“, de exemplu) au fost propuse şi dezvoltatede reprezentanţii acestei şcoli.

Alte orientări importante din cadrul curentului sunt Şcoala de la Chicagoşi cea de la Rochester. Şcoala de la Chicago, renumită în primul rând pentrucontribuţiile în macroeconomie şi analiza economică a legii, a oferit con tri -buţii în domeniul analizei economice a politicii în special prin George Stigler.Şcoala de la Chicago studiază situaţiile de echilibru dintre actorii politicicu ajutorul instrumentarului oferit de teoriile microeconomice neoclasice.Scopul unei astfel de analize este identificarea modului în care cererea şi ofertade pe piaţa politică stabilesc nivelul „optim“ de producere a unui bun sauserviciu disponibil pe piaţa politică.

Uneori asociată curentului, aşa-numita „Şcoală de la Rochester“ i-a adu -nat pe cercetătorii grupaţi în jurul lui William Riker (printre cei mai cu -nos cuţi se numără Ordeshook, Fiorina, Ferejohn, Shepsle sau Weingast).Lucrările tipice ale reprezentanţilor acestei şcoli îşi propun să studiezeinteracţiu nile dintre actorii implicaţi în diverse situaţii politice tipice: alegeri,vot în comi tete, stabilirea agendei politice, formarea coaliţiilor parlamentareetc. Aceste situaţii sunt simplificate teoretic şi sunt studiate independent


de contextul mai larg, politic sau economic. Analiza explicit normativă esteîn general evitată.3

Economia politică constituţională şi funcţionarea instituţiilor politice

În studiul fenomenului politic din perspectiva TAP distingem mai multepaliere, un nivel constituţional, un plan al funcţionării propriu-zise a institu -ţiilor politice în interiorul cadrului constituţional şi un nivel al interacţiuniidintre instituţiile politice şi elementele exterioare, fie cetăţenii ca electorişi beneficiari ai acestor instituţii, fie grupurile de interese care urmăresc atin -gerea scopurilor proprii prin intermediul instituţiilor.

Nivelul constituţional

În anul 1962 apare cartea Calculul consimţământului, a lui Gordon Tullockşi James Buchanan, care va influenţa decisiv modul în care analiza economicăse aplică politicii. Ideea de la care pornesc autorii este că orice alegere sedesfăşoară în cadrul unor constrângeri generale care impun anumite costuriacţiunii (costurile de tranzacţie). Un individ nu alege doar între alternativede acţiuni disponibile în interiorul unor structuri de reguli, ci şi între struc -turile de reguli ca atare. Dar orice alegere are costurile ei. Aşadar, un individva participa la acţiunea colectivă doar dacă beneficiul participării va fi maimare decât costurile pe care trebuie să le plătească pentru a participa. Deaici rezultă că singura regulă constituţională care reuşeşte să garanteze partici -parea tuturor este o regulă adoptată prin unanimitate.

Cei doi autori aplică teoria economică dincolo de alegerea politicilor publicesau a guvernului, la însăşi alegerea regulilor constituţionale care delimiteazăspaţiul tuturor alegerilor ulterioare. Ei disting între două niveluri de decizie,nivelul constituţional, cel al alegerii regulilor, şi nivelul primar, cel al alege -rilor din interiorul regulilor. Autorii propun ca reper regula unanimităţii înevaluarea corectitudinii unei constituţii, răsturnând supoziţiile anterioare dinştiinţele politice potrivit cărora regula majorităţii este potrivită pentru a decideîn toate situaţiile politice.


3. Există şi excepţii importante; vezi, de exemplu, Riker 1964.

Buchanan preia observaţia economistului suedez Knut Wicksell (Buchanan1999, Cap. 5), anume că singura regulă de adoptare a deciziilor politice carear face posibilă o alocare a resurselor care să respecte criteriul eficienţei arfi cea a unanimităţii, în care toţi participanţii la procesul politic trebuie săconsimtă la decizia respectivă.

În mod similar echilibrului eficient din economie, derogarea de la regulaunanimităţii îi face pe unii să câştige în detrimentul celorlalţi şi conduce lapolitici ineficiente, întrucât preferinţele cetăţenilor nu mai sunt reflectateîn aceste politici. În acest caz, preferinţele celor care pierd reprezintă costuripe care beneficiile rezultate din urma deciziei neunanime nu le compenseazăîntotdeauna. Regula majorităţii, caracteristică democraţiilor, creează astfelde ineficienţe.

Pentru motive practice evidente, regula unanimităţii nu poate fi adop -tată ca regulă de guvernare democratică în societăţile în care trăim astăzi.Ea este însă importantă pentru că oferă un standard teoretic de evaluare a rezul -tatelor procesului politic, echivalent celui aplicat proceselor de piaţă.

Funcţionarea instituţiilor

Apărută în anul 1965, cartea lui Mancur Olson, The Logic of CollectiveAction, se preocupă de analiza logicii comportamentului grupurilor din per -s pectiva alegerii raţionale. Olson discută problema acţiunii colective în interiorulgrupurilor de interese şi demonstrează că problema blatistului (beneficiarulcare se sustrage de la plată) apare chiar şi în interiorul acestor grupuri careteoretic au ca scop tocmai coordonarea în vederea producerii de bunuricomune dorite de toţi membrii grupului. Cu toate acestea, indivizii din acestegrupuri nu acţionează în vederea atingerii scopului comun decât dacă bene -ficiile personale directe sunt suficient de mari. Pentru a surmonta aceastăproblemă de organizare, grupurile de interese trebuie să le ofere stimulenteprivate selective membrilor pentru a-i determina să participe la producereabunurilor comune.

Problema identificată de Olson contrazice teoriile clasice care vedeau întirania majorităţii principala ameninţare a democraţiei. Modelul său de analizăconduce la concluzia că, în condiţiile democraţiei, un interes al minorităţiise poate impune mult mai uşor în dauna majorităţii, ceea ce explică succesulgrupurilor de interese în stabilirea agendei publice în democraţiile liberale.

Aplicaţiile acestui tip de analiză asupra funcţionării partidelor şi biro -craţiilor de stat sunt în concordanţă cu teoria propusă de Buchanan şi Tullock(1962), cu privire la formarea coaliţiilor şi tranzacţionarea de favoruri între


politicienii care aparţin diferitelor partide politice pentru a impune politicipublice. Numită logrolling, această practică presupune schimbarea de favorurişi voturi între partide şi este inevitabilă pentru formarea unui consens func -ţional necesar adoptării oricăror alocări de resurse. Ca atare, în democraţiileliberale cheltuielile statului vor creşte constant, deoarece această tranzac -ţionare presupune finanţarea încrucişată (fiecare politician susţine finanţareaproiectului celuilalt) a unui număr mai mare de alocări bugetare decât ar finecesar pentru producţia eficientă de bunuri publice.

Dacă logrollig-ul se referă la favorurile schimbate între politicieni, favo -rurile pe care le schimbă politicienii cu alegătorii proprii se numesc pork barrel.Conform aceleiaşi logici instituţionale, pentru a fi susţinut în continuare, unpolitician sau un partid va trebui să recompenseze selectiv alegătorii proprii,fie pe cei din circumscripţia proprie, fie, în cazul sistemelor proporţionale,acele segmente care l-au susţinut.

Relaţia cu alegătorii

Analiza sistemului politic şi a modurilor în care sunt elaborate politicilepublice trebuie să fie completată de o teorie a alegătorului. Întrebarea esen -ţială este de ce tendinţele către ineficienţă şi încercările de exploatare asistemului politic de grupurile de interese organizate nu sunt corectate desufra giul universal. De ce votul este un instrument ineficace pentru a eliminapoliticile care-i dezavantajează pe cetăţenii obişnuiţi?

Aici, teoreticienii alegerilor publice propun teoria „ignoranţei raţionale“a alegătorului (Downs 1957). Pe scurt, argumentul este că alegătorii nu ausuficiente stimulente pentru a monitoriza şi a analiza politicile publice cuaceeaşi atenţie pe care o dedică treburilor care-i privesc în mod direct. Îndeciziile personale care privesc alocarea propriului buget, indivizii au interessă se informeze eficient asupra consecinţelor acestor decizii, deoarece deciziileproaste implică nişte costuri pe care le suferă direct, iar responsabilitateaalocării resurselor proprii le revine integral. În deciziile electorale însă, respon -sabilitatea este împărtăşită cu milioane de alţi indivizi, iar costurile alocăriiproaste a resurselor publice sunt dispersate, adică sunt acoperite de toţi mem -brii societăţii. Ca urmare, alegătorii nu sunt constrânşi să acumuleze un niveloptim de informaţie atunci când iau decizia de a vota.

Una dintre întrebările cele mai dificile din această perspectivă este de ceindivizii aleg să voteze, dat fiind impactul aproape nul al fiecărui vot în parte.Un răspuns ar putea veni de la teoria „votului expresiv“ (Brennan şi Lomasky1993), care argumentează că, atunci când votează, alegătorii sunt motivaţi


de exprimarea unei atitudini, indiferentă la calcul raţional. Un alt răspunseste dat de recenta teorie a „iraţionalităţii raţionale“ a alegătorilor, propusăde Caplan (2007), care explică menţinerea unor prejudecăţi şi ideologii manifestfalse, prin faptul că alegătorii nu sunt penalizaţi direct pentru convingeri„iraţionale“. Dacă un vânzător are convingeri false despre preferinţele clienţilorsăi, va da faliment. Dacă un alegător are convingeri false despre comerţul inter -naţional, nu i se va întâmpla nimic; ba chiar, dacă asemenea convingeri oferăsatisfacţii de alt tip (sentiment de apartenenţă la un grup politic, de pildă),alegătorul va prefera raţional să şi le menţină şi să le afirme.

Aceste teorii sugerează faptul că votul universal este susceptibil să producărezultate sistematic „iraţionale“, adică politici care contravin intereselor alegă -torilor. Desigur, acesta nu este un argument împotriva democraţiei şi înfavoarea altor sisteme politice, ci împotriva ipotezei că democraţia repre -zintă o garanţie suficientă împotriva „exploatării“ majorităţii de către mino -rităţi organizate.

Teoria alegerii publice ca parte a ştiinţei economice4

Deşi politica a fost mult timp absentă din modelele economice, econo -miştii nu au încetat să atribuie un rol important politicii. Intervenţia politicăa fost inclusă în analiza economică fie ca factor perturbator (creator dedezechilibre şi de ineficienţă), fie ca factor corector (însărcinat cu restabilireaechilibrului şi a eficienţei).

Presupoziţiile cu care operau majoritatea economiştilor erau însă diferiteîn cazul comportamentului actorilor de pe piaţă şi al actorilor guvernamentali.În ceea ce-i priveşte pe actorii economici, cadrul de analiză presupunea anu -mite premise cu privire la comportament, la scopuri şi la modalităţile dealegere a mijloacelor pentru atingerea acestor scopuri, la stimulente şi costuri.Atunci când se lua în considerare intervenţia din afara pieţei, economiştiioperau cu categorii extrem de simplificate, precum „guvernul“, sau „statul“,sau „autorităţile“. Pentru simplificarea modelului analitic se presupunea căaceşti actori din afara pieţei acţionează direct, unitar, aproape instantaneu,din motive ideologice sau din preocupare pentru binele public. Cu alte cuvinte,politica constituia o variabilă exogenă în teoriile economice.

În prima jumătate a secolului XX apar o serie de teorii economice, cunos -cute ca „economia bunăstării“ (welfare economics) şi „economia sectorului


4. Evoluţia intelectuală a lui James Buchanan este sugestivă aici. Vezi reflecţiilesale în Buchanan şi Tullock 1962 şi Buchanan 2004b.

public“ (public economics), care argumentează în favoarea intervenţiei sta -tului pe temeiul deficienţelor pieţei. Concluziile acestor teorii sunt că piaţaliberă nu este capabilă să producă şi să aloce eficient anumite bunuri şi căproduce în schimb unele costuri care nu sunt răscumpărate în cursul tran -zacţiilor obişnuite, aşa cum se întâmplă în cazul poluării. Statul este aşadarchemat să asigure producţia eficientă de „bunuri publice“ şi să impună acto -rilor economici să răscumpere „costurile externe“ pe care aceştia le impuncelor care nu participă direct la tranzacţiile de pe urma cărora apar acestecosturi. Presupoziţia implicită a acestei abordări este că „statul“ adoptă şiaplică reguli fără costuri. Din această perspectivă, singurele costuri şi bene -ficii pe care le au aceste reguli sunt cele care apar odată cu aplicarea lor.

Teoriile economice ale reglementării, ale bunăstării, ale bunurilor publiceşi ale externalităţilor nu înfăţişează decât jumătate din interacţiunea dintrepiaţă şi stat pe care o presupune oricare politică economică. Intenţia teore -ticienilor alegerii publice este să completeze teoria economică a pieţei cuo teorie economică a politicii tocmai pentru a încerca să ofere o scală comunăde evaluare a rezultatelor interacţiunilor de pe piaţă, pe de o parte, şi a con -secinţelor intervenţiei statului, pe de altă parte. Întrebarea fundamentală devineaşadar nu dacă piaţa e eficientă, ci dacă piaţa este eficientă în raport cu alter -nativa intervenţiei guvernamentale.

Dacă postulăm că „omul economic“ îşi urmăreşte raţional propriile scopuri(sau propriul interes) în tranzacţiile de bunuri şi servicii de pe piaţă, nu existănici un temei ca să presupunem că în spaţiul deciziilor politice aceiaşi indiviziar fi animaţi de cu totul alte motive sau pasiuni. Eventualele diferenţe dintrecele două tipuri de decizii trebuie să fie explicate prin contextul diferit încare se petrec aceste alegeri, prin tipul diferit de beneficii, stimulente şi costuri;altfel, orice încercare de a face o analiză coerentă eco nomico-politică estesortită eşecului (Buchanan şi Tullock 1962; Buchanan 1962).

Eşecul pieţei şi eşecul statului

Caracteristica esenţială a deciziilor politice din perspectivă TAP este cădecidenţii iau hotărâri privind banii altora. Teoriile alegerii publice pot fivăzute şi ca o încercare de a sistematiza teoretic consecinţele acestei cons -tatări elementare. În termeni economici, semnificaţia acestui fapt este că îndeciziile de tip politic, beneficiile sunt separate de costuri. Într-o tranzacţietipică pe piaţă, costurile fiecărei decizii sunt imediat aparente. Costurile deproducţie îl fac pe producător să calculeze atent cantitatea de bunuri pe care



o va produce; costul bunului final îl va determina pe cumpărător să facă oevaluare la fel de atentă. Cumpărătorii şi vânzătorii vor determina şi niveluloptim de informare necesar unei decizii avantajoase. Folosind semnalul pre -ţurilor, actorii de pe piaţă reacţionează faţă de constrângerile reprezentatede costuri, iar efectul cumulat este alocarea eficientă a resurselor.

Există teorii economice care explică de ce, în anumite situaţii, acest caztipic nu se realizează. Este ceea ce economiştii numesc „eşecul pieţei“(market failure). În schimb, aşa cum arată economiştii TAP, în cazul alegeriipolitice, presiunea costurilor şi semnalul preţurilor sunt în mod sis tematicinsuficiente pentru a determina alegerea optimă. Dacă se poate vorbi de un„eşec al statului“ (government failure) în contrapartida celui al pieţei, acesteşec este sistematic. Se impune aşadar o comparaţie între costurile celordouă tipuri de eşecuri.

Beneficiile deciziilor politice tipice sunt evidente şi imediate. Să ne gândim,de exemplu, la alocaţiile bugetare, la lucrările publice, la reglementările eco -nomice: ele servesc intereselor pe care le au recipienţii fondurilor redistribuite,cei care câştigă contracte, cei care profită economic de pe urma restrângeriiconcurenţei, a modificărilor de preţ etc. – şi servesc şi intereselor politi -cienilor, al căror câştig se măsoară în bani, popularitate, influenţă. Cei carebeneficiază în mod direct de pe urma acestor politici nu sunt însă nevoiţisă suporte şi cheltuielile (Tullock 2002).

Sistemul politic democratic nu oferă, aşadar, constrângeri care să-l deter -mine pe politicianul raţional să se ghideze după un calcul global al costurilorşi al beneficiilor în luarea deciziilor de alocare a resurselor. Mai grav, acestsistem nu oferă nici stimulente în această direcţie. Politicianul nu este recom -pensat pentru decizii economic corecte. El nu are drepturi de proprietate asuprabugetului public şi, prin urmare, nu se bucură de „profitul“ pe care l-ar aduceastfel de decizii. De fapt, nu există vreo recompensă imediată, certă şi repetatăpentru decizii politice eficiente economic (Rowley 2008a).

În aceste condiţii, politicianul raţional are toate motivele să fie ineficient –să se angajeze în politici cu beneficii private imediate, indiferent de costuri.Costurile vor fi disipate între plătitorii de impozite şi taxe sau vor fi finanţateprin deficit, căi prin care costurile sunt disimulate şi par mai mici decât suntîn realitate. În acelaşi timp, politicienii vor încuraja cheltuielile care au bene -ficii vădite pe termen scurt în detrimentul politicilor care au efecte beneficepe termen lung.

Căutarea obţinerii de rente5

Economiştii sunt în general de acord că tarifele comerciale, anumite tipuride impozite, reglementările restrictive în privinţa preţurilor şi a producţiei,şi monopolurile reprezintă un „cost social“. Majoritatea acestor costuri suntconsecinţa intervenţiei guvernamentale. De fiecare dată când o barieră comer -cială sau fiscală distorsionează preţul liber stabilit pe piaţă pentru un bun anume,acel bun va fi produs fie în cantităţi insuficiente (atunci când preţul creşte caurmare a intervenţiei guvernamentale), fie în cantităţi prea abun dente (atuncicând preţul scade). În orice caz, preferinţele actorilor economici sunt mai puţinsatisfăcute decât dacă preţul şi producţia ar fi fost stabilite de actorii înşişi.

În ambele cazuri, costul acestei distorsiuni asociate intervenţiei guverna -mentale este reprezentat de bunurile care ar fi putut fi produse şi tranzacţio -nate la preţul competitiv, dar care nu mai sunt produse din cauza modificărilorartificiale de preţ. În urma schimbărilor de preţ, „societatea“ (suma actoriloreconomici) pierde.6 Cineva câştigă, totuşi. Producătorul al cărui profit creşteca urmare a eliminării competiţiei externe prin politica de tarife vamale, deexemplu, are de câştigat. Din perspectivă strict economică, acest profit, o„rentă artificială“ nu este o pierdere, ci un transfer de avuţie.

Economiştii afiliaţi TAP argumentează însă că pierderile totale în termenide alocare ineficientă, neproductivă, a resurselor sunt mult mai mari decâtlasă să se înţeleagă analiza de mai sus. Începând cu Tullock (1967), aceştiaau început să-şi îndrepte atenţia spre costurile politice ale intervenţiilor cuefect distorsionant.

În spatele celor mai multe decizii politice costisitoare social, dar în avan -tajul unui individ sau grup de indivizi, se află campanii de lobby, grupuride presiune şi advocacy, uneori corupţie. Lăsând la o parte problemele moralepe care le presupun asemenea practici, procesul prin care cei care încearcăsă obţină aceste avantaje de piaţă prin intermediu politic este costisitor.Lobby-ul costă; la fel şi mita. Resursele astfel dedicate activităţilor politicesunt deturnate de la activităţi productive, în cadrul pieţei.

Teoria privind procesul de obţinere a rentelor este cunoscută sub numelede rent seeking (teoria încercărilor de obţinere a rentelor). Acest proces începeîn momentul în care un actor economic consideră că este mai profitabil sădedice resurse extragerii de rente, mai curând decât activităţilor productive,valorizate pe piaţă. Deşi teoretizat de Tullock (Tullock 1967), termenul de


5. Termenul consacrat în comunitatea ştiinţifică este încă cel din limba engleză,rent seeking.

6. Pentru această analiză clasică, vezi, de exemplu, Stiglitz 2000.

„rent seeking“ apare pentru prima dată în Krueger (1974), articolul undeautoarea încearcă şi o estimare a costurilor acestor activităţi în întreaga eco -nomie. Rezultatele investigaţiei lui Krueger arată că activităţile de tip rentseeking sunt extrem de costisitoare (15% din PIB-ul Turciei). În funcţie de acti -vităţile considerate drept rent seeking, estimările pot ajunge până la jumătatedin PIB, în cazul Statelor Unite.7

Un caz special al procesului rent seeking, acela al elaborării regle men -tărilor economice, a fost formalizat şi examinat de Stigler (1971) şi Pelzman(1976). În acest model – cunoscut sub numele de teoria „capturii birocraţiei“(bureaucratic capture) –, procesul de reglementare este văzut ca unul decerere şi ofertă. Contrar imaginii comune despre acest subiect, Stigler pro -pune o perspectivă în care actorii economici obţin beneficii din partea agen -ţiilor al căror scop public este tocmai impunerea de constrângeri (costuri)actorilor respectivi. Cererea de reglementare vine din partea actorilor privaţicare concurează pentru reglementări favorabile. Printre aceste beneficii senumără subvenţiile, eliminarea competitorilor şi blocarea intrării altor actoripe piaţă. De cealaltă parte, oferta de reglementare vine din partea politicie -nilor care încearcă să obţină bani (fie direct, fie pentru partid) şi voturi. Atuncicând costul marginal al rent seeking pentru fiecare actor privat depăşeştebeneficiul marginal de pe urma rentei, acesta îşi va îndrepta resursele supli -mentare pe piaţă. Doar atunci când costul reprezentat de lipsa sau retragereasprijinului politic din partea publicului depăşeşte beneficiile obţinute de lacei în favoarea cărora s-a reglementat, agenţia de reglementare va avea învedere preferinţele publice. Astfel se stabileşte „echilibrul economic“ întrecererea şi oferta de reglementare.

Teoriile privitoare la rent seeking modifică astfel înţelegerea consecinţeloreconomice ale proceselor politice. Costurile şi beneficiile care contează înprimul rând în elaborarea politicilor nu sunt costurile şi beneficiile socialecare decurg direct din aplicarea politicilor respective. Sunt esenţiale în schimbcosturile şi beneficiile actorilor privaţi şi cele ale agenţilor statului şi aleorganizaţiilor politice. Chiar dacă se poate imagina că pot apărea politicieficiente ca rezultat al acestui proces, asemenea rezultat nu poate fi decât acci -dental. Aşadar, costurile rent seeking pentru întreaga societate nu se măsoarădoar în banii alocaţi activităţilor neproductive de către actorii privaţi, ci artrebui să includă şi costurile administrative ale procesului de transfer (unargument propus deja de Tullock [1967]).

Majoritatea literaturii pe tema rent seeking presupune faptul că politi cieniisunt facilitatori pasivi ai politicilor publice care creează rentele şi reacţionează


7. Pentru aceasta, şi alte estimări similare, vezi Mueller 2003, 355–357.

la ofertele grupurilor de interese care licitează pentru beneficiile proprii. Recent,a fost elaborată o nouă perspectivă complementară (Rowley 2008a, 16), careporneşte de la observaţia că politicienii abandonează rolul de facilitatori pasivişi îşi asumă un rol de rackeţi, şantajând diversele grupuri de interese cu adop -tarea unei legislaţii adverse în schimbul unei taxe de protecţie.

Dezvoltări ale teoriei eşecului statului

Abordarea economică a funcţionării statului este ilustrată, pe lângă teoriiledeja amintite, de teoria birocraţiei. Autorul clasic în privinţa teoriilor biro -craţiei este Niskanen (1971).

Funcţionarea organizaţiilor birocratice se distinge în primul rând prinfaptul că venitul personal al birocraţilor nu depinde de venitul net al organi -zaţiei în care lucrează. Nici angajaţii organizaţiilor respective, nici aceia carele controlează nu au un interes direct ca veniturile organizaţiei să fie maimari decât costurile de funcţionare. Cu alte cuvinte, nimeni nu are un stimulentdirect ca organizaţiile respective să funcţioneze eficient din punct de vedereeconomic. Activitatea organizaţiilor birocratice nu poate fi evaluată cu aju -torul calculului marginal (comparaţia dintre beneficiile producerii încă unuibun şi costurile asociate producerii acestuia), care este fundamentul oricăruicalcul de eficienţă, pentru că venitul tipic al acestor organizaţii nu este con -s tituit din vânzarea bunurilor cu preţ unitar, aşa cum se întâmplă de regulăîn cazul companiilor comerciale.

Birocraţiile sunt menite să producă anumite bunuri, în beneficiul publi -cului. Dar cei care sunt însărcinaţi cu evaluarea şi controlul serviciilor biro -craţilor sunt de fapt politicienii (legislatori, guvern, diverse autorităţi localesau centrale). Birocraţii oferă anumite servicii în schimbul alocaţiilor bugetaredin partea politicienilor. Raportul tipic dintre agenţiile birocratice şi „clienţii“lor din punct de vedere economic – autorităţile politice – este acela de „mono -pol bilateral“ (pe piaţă există un singur vânzător şi un singur cum părător).Această situaţie implică un proces continuu de negociere pentru stabi li -rea preţului (bugetul organizaţiei) pentru serviciile oferite, spre deosebirede o piaţă competitivă în care preţul transmite preferinţele unei multitudinide cum părători şi vânzători. În această negociere, birocraţii au avantajeimpor tante faţă de politicieni: informaţii exacte privind funcţionarea şicapacitatea organizaţiei, privind costurile şi caracteristicile serviciilor oferiteetc. Ca atare, organizaţiile birocratice pot obţine creşteri bugetare în interespropriu (salarii, prestigiu etc), în absenţa unei justificări cerute de criteriul


de eficienţă.8 Soluţia evidentă pentru aceste probleme este aceea a desfiinţăriicât mai multor organizaţii birocratice. Alte soluţii (rezumate de Tullock 2006,74–75) propuse de teoreticienii alegerilor publice se referă la căile de a anulaefectele negative ale situaţiei de monopol bilateral şi crearea unui spaţiu deconcurenţă în interiorul organizaţiilor birocratice (prin contractarea anumitorservicii către competitori privaţi) şi între acestea (prin recompensarea orga -nizaţiilor mai eficiente în detrimentul celor mai puţin eficiente).

O altă direcţie importantă de cercetare în teoria alegerilor publice vizeazăconstrângerile tipice care afectează elaborarea politicilor fiscale şi macroe -conomice. Ipoteza de la care pleacă analizele TAP este că interesul poli ti -cienilor este să extindă programele guvernamentale cât mai mult pentru acumpăra susţinere politică şi, în acelaşi timp, să-i oblige pe plătitorii de impo -zite (alegătorii) la cât mai puţine cheltuieli directe pentru a susţine acesteprograme. Venerabila dilemă este rezolvată în societăţile democratice moderneprin instrumente fiscale şi monetare, adică prin deficit bugetar şi inflaţie.Interesul politicienilor este să ascundă costurile; interesul alegătorului estesă le transfere viitorilor plătitori de impozite (Buchanan 1999b, Cap 17).

Unul dintre conceptele-cheie ale analizei TAP a politicilor macroecono -mice este acela de „iluzie fiscală“. Pentru politician, avantajul recurgerii ladeficit este acela că nota de plată pentru cheltuielile bugetare nu vine imediatşi nu vine direct; cu cât mai complicate sunt căile de finanţare ale cheltuielilorbugetare, cu atât mai puţin vizibile sunt costurile (Wagner 1976).

Iluzia fiscală are mai multe ipostaze, în funcţie de instrumentul politicfolosit (de exemplu, „iluzia deficitului“ sau „iluzia monetară“9), dar elementulcomun este că politicienii găsesc mijloace de a obţine sprijin politic cuconsecinţe proaste pentru cetăţeni. Problema este complicată de faptul că iluziafiscală tinde să se perpetueze cu efecte crescânde: odată ce alegătorii observăcă beneficiile politicilor publice sunt obţinute cu un preţ scăzut, ei vor dorimai multe politici publice de acest tip. Aceste tendinţe cumu late stimuleazăcomportamentul oportunist al politicienilor îndreptat spre manipularea eco -nomiei prin afectarea variabilelor macroeconomice, ceea ce explică în partecrizele economice ciclice (Nordhaus 1975).

Propunerile de reformă în acest domeniu, susţinute în special de Buchanan,includ o prevedere constituţională care să nu permită crearea de deficit şi


8. O trecere în revistă, fie şi sumară, a teoriilor şi a studiilor empirice aduse în legăturăcu acest subiect în ultimii 30-40 de ani este imposibilă. Pentru asemenea rezumate criticerecente vezi, de exemplu, Niskanen 2001 şi, dintr-o altă perspectivă, Moe 1997.

9. Pentru o trecere în revistă a teoriilor iluziei fiscale şi a încercărilor de a testa empiricaceastă teorie, vezi Dollery şi Worthington 1996.

o altă prevedere care să stipuleze obligaţia băncii centrale (Federal Reserve)de a ajusta creşterea masei monetare la rata de creştere a economiei (Buchanan1999b). Aceste propuneri vizează crearea unor seturi de reguli care să limitezesfera de acţiune economică a politicienilor în mod similar cu prevederileconstituţionale care le limitează sfera de acţiune politică.

Problematizări. Dezvoltări, critici, tendinţe

Una dintre criticile care pot fi aduse teoriei alegerii publice este că justificăpropunerile politice ale dreptei şi este, prin urmare, „ideologică“. Literaturauriaşă şi în continuă creştere, care extinde domeniul teoretic de cercetareşi care examinează empiric validitatea TAP, demonstrează însă valoarea con -tribuţiei ştiinţifice a acestor teorii. Există, de altfel, şi încercări de a contraziceconcluziile teoriei alegerii publice, în general pesimiste în privinţa func ţio -nării statului democratic, chiar cu ajutorul instrumentelor teoretice specificeacestui program de cercetare.

Una dintre aceste încercări (Dunleavy 1991) oferă o teorie alternativă abirocraţiei, pornind de la analiza stimulentelor la care răspund birocraţii şicare ar conduce, în anumite condiţii, la rezultate eficiente. Într-o contribuţieimportantă, Wittman (1995) argumentează împotriva concluziilor desprinsedin teoria ignoranţei raţionale a alegătorilor printr-o teorie care spune că eroriledatorate ignoranţei sunt nesistematice şi, prin urmare, fiind vorba de un numărmare de alegători, aceste erori tind să se anuleze reciproc. Ca atare, „democraţiafuncţionează“, adică votul universal nu transmite preferinţe sistematic adverseintereselor alegătorilor. În plus, susţine Wittman, nu există nici un motiv săpresupunem că în spaţiul politic concurenţa are rezultate mai proaste decâtîn cel economic. Argumentele la fel de mult discutate ale lui Caplan (2007),rezumate mai sus, constituie un răspuns la Wittman: există cazuri în carepărerile contrare nu sunt egal distribuite printre alegători (părerile eronate suntmajoritare), ceea ce contrazice teza erorilor nesistematic distribuite.

Secolul XXI aduce o serie de noi provocări TAP. Pe de-o parte, necesitatealămuririi unor chestiuni teoretice mai vechi legate, de exemplu, de rolul puteriijudecătoreşti în procesul politic şi, pe de altă parte, de încercarea de arăspunde provocărilor legate de căderea regimurilor comuniste şi apariţiaunor noi state democratice.

Într-un inventar al problemelor nerezolvate, Shughart şi Tollison (2005)enumeră: raportul dintre constrângerile constituţionale şi procesul demo cra -tic: cât de importante sunt constrângerile constituţionale asupra procesului


democratic vulnerabil la fenomenele discutate aici? Sunt acestea singureleconstrângeri care pot corecta neajunsurile sistemului democratic?; răs pândireamentalităţii statului paternalist în rândul generaţiilor postbelice: populaţianăscută după cel de-al Doilea Război Mondial este mai obişnuită să recurgăla serviciile statului, chiar cu preţul restrângerii libertăţilor individuale –cât de important este acest factor în accentuarea problemelor discutate maisus?; problema activismului judiciar şi a rolului judecătorilor în menţinereasau modificarea echilibrului politic; problema puterilor excepţionale ale guver -nului: care este mecanica proceselor prin care anumite drepturi constituţionalesunt restrânse (situaţie din ce în ce mai răspândită după 11 septembrie) şicare sunt implicaţiile pentru stabilitatea sistemului politic?; problema fraudăriialegerilor şi a democraţiilor formale: sunt suficiente alegerile pentru instau -rarea unui regim democratic (cazul fraudelor din Ucraina din 2004, dar şial disputelor electorale Al Gore vs George W. Bush)? O problemă corelativăeste aceea a importanţei garantării anumitor drepturi constituţionale în situaţiatranziţiei către un regim democratic; cum pot fi eliminate grupurile de interesedin procesul elaborării constituţiilor (situaţie foarte răspândită în Europade Est)?; problema corupţiei: cum se face că anumite guverne sunt mai coruptedecât altele? Care sunt mecanismele corupţiei care pun în pericol stabi litateaunui stat?

Această enumerare, departe de a fi exhaustivă, ne arată rolul din ce înce mai important al abordării public choice în spaţiul analizelor din ştiinţelesociale. Ştiinţa politică începe să devină din ce în ce mai permeabilă teorieialegerii publice şi este posibil că aceasta să devină abordarea dominantă însensul în care modelul actorului raţional va deveni modelul standard deanaliză a situaţiilor politice şi reperul de testare a diverselor ipoteze testabilecu privire la comportament, folosind aceleaşi metode statistice pe care leutilizează economiştii (Mueller 2008, 43).

Nu numai ştiinţele politice sunt influenţate de abordarea public choice;o direcţie interesantă de cercetare este aplicarea principiilor economiei înstudiul comportamentului animalelor (Landa 1986). Activitatea lui Tullockşi Buchanan – şi a altor autori prolifici, precum Robert Tollison – a pus bazeleunor structuri academice şi asociaţii care au contribuit decisiv la populari -zarea abordării TAP în spaţiul academic şi, mai larg, în spaţiul public. În anii’60 au fost create revista Public Choice şi asociaţia The Public Choice Society.În universităţi precum cele din Chicago, Virginia (George Mason) s-au formatfacultăţi şi şcoli doctorale dedicate elaborării şi discutării acestor teorii.


Prestigiul curentului în general a fost sporit odată cu acordarea PremiuluiNobel în Economie lui James Buchanan, în 1986.

Dincolo de influenţa ştiinţifică, TAP a influenţat clasa politică dintr-oserie de state, atât la nivel constituţional, cât şi la nivel de politici publice.Reglementări precum amendamentele constituţionale referitoare la echi li -brarea bugetului au fost adoptate de majoritatea statelor din com ponenţaSUA şi, mai recent, în Germania. De asemenea, noua constituţie a Georgieiîncorporează limite precise ale cheltuielilor publice; de altfel, întreaga reformăinstituţională din Georgia a fost influenţată în mare măsură de TAP.

Teoria alegerii publice tinde să se internaţionalizeze, iniţial fiind unfenomen prezent doar în spaţiul academic american: în ultimii ani pe lângăPublic Choice Society din Statele Unite au apărut şi „filialele“ japoneze şieuropene. În anul 2007 a avut loc prima întâlnire internaţională a SocietăţiiPublic Choice în Amsterdam. Principalele reviste de specialitate care acoperăproblematica TAP sunt: Public Choice, Constitutional Political Economy,Public Choice Studies ediţia japoneză, American Political Science Review,Journal of Theoretical Politics, Economics of Governance, Kyklos, Economicsand Politics, Southern Economics Journal, Journal of Economic Behaviorand Organization, Journal of Institutional and Theoretical Economics, Journalof Public Economics, Journal of Public Finance and Public Choice.

Referinţe

Arrow, Kenneth J. 1951. Social Choice and Individual Values. New York: Wiley.Becker, Gary S. 1976. The Economic Approach to Human Behavior. Chicago: University

of Chicago Press. Versiunea românească: 1994. Comportamentul uman, o abordareeconomică. Traducere de D. Baltag şi S. Preda. Bucureşti: All.

Black, Duncan. 1948. „On the rationale of group decision-making“. În Journal of PoliticalEconomy 56: 23–34.

Brennan, Geoffrey şi Lomasky, Loren. 1993. Democracy and Decision: The Pure Theoryof Electoral Preference. Cambridge: Cambridge University Press.

Buchanan, James M. 2004b „Heraclitian Vespers“. În American Journal of Economicsand Sociology 63:1.

Buchanan, James M. 1962. „Politics, Policy, and the Pigovian Margins“. În Eco nomica29: 17–28.

Buchanan, James M. 1999a. The Demand and Supply of Public Goods. Indianapolis:Liberty Fund.

Buchanan, James M. 1999b. Public Finance in Democratic Process: Fiscal Institutionsand Individual Choice. Indianapolis: Liberty Fund.

Buchanan, James M. 2004a. „Constitutional political economy“. În. Rowley, CharlesK. şi Schneider, Friedrich. 2004. The encyclopedia of Public Choice Kluwer.Dordrecht: Kluwer Academic Publishers.


Buchanan, James M. şi Wagner, Richard E. 1999. Democracy in Deficit: The PoliticalLegacy of Lord Keynes. Indianapolis: Liberty Fund.

Buchanan, James M. şi Tullock, Gordon. 1962. The Calculus of Consent. Ann Arbor:University of Michigan Press.

Caplan, Bryan. 2006. The Myth of the Rational Voter: Why Democracies Choose BadPolicies. Princeton, Oxford: Princeton University Press.

Dollery, Brian E. şi Andrew C. Worthington. 1996. „The empirical analysis of fiscalillusion“. În Journal of Economic Surveys 10: 261–297.

Downs, Antony. 1957. An Economic Theory of Democracy. New York: Harper & Row.Downs, Antony. 1967. Inside Bureaucracy. Boston: Little, Brown.Dunleavy, Patrick. 1992. Democracy, Bureaucracy and Public Choice. Englewood Cliffs

NJ: Prentice Hall.Krueger, Anne O. 1974. „The Political Economy of the Rent Seeking Society“. În

American Economic Review 64: 291–303. Landa, Janet. 1986. „The Political Economy of Swarming in Honeybees: Voting-with-

Wings, Decision-Making Costs, and the Unanimity Rule“. În Public Choice 51.Moe, Terry J. 1997. „The Positive Theory of Bureaucracy“. În Perspectives on Public

Choice (ed. Dennis C. Mueller). Cambridge, UK: Cambridge University Press. Mueller, Dennis C. 2008. „Public Choice: An Introduction“. În Rowley, Charles K.

Schneider, Friedrich (eds.) Readings in Public Choice and Constitutional PoliticalEconomy. New York: Springer Science and Media.

Mueller, Dennis C. 2003. Public Choice III. Cambridge: Cambridge University Press.Munger, Michael C. 2004. „Commentary on ‘The Quest for Meaning in Public Choice’

by Elinor Ostrom and Vincent Ostrom“. În American Joumal of Economics andSociology, Vol. 63, No. I (January, 2004).

Niskanen, William A. 1971. Bureaucracy and Representative Government. Chicago:Aldine Atherton.

Niskanen, William A. 2001. Bureaucracy. În W.F. Shughart II and L. Razzolini (eds.)The Elgar Companion to Public Choice. Cheltenham, UK and Northampton, MA:Edward Elgar.

Nordhaus, William D. „The Political Business Cycle“. În Review of Economic Studies42: 2.

Olson, Mancur. 1965. The Logic of Collective Action. Cambridge, MA: HarvardUniversity Press.

Pelzman, Sam. 1976. „Toward a More General Theory of Regulation“. În Journal ofLaw and Economics 19: 211–40.

Riker, William. 1964. Federalism: Origin, Operation, Significance. Boston: Little, Brown.Rowley, Charles K. 2008a. „Public Choice and Constitutional Political Economy“. În

Readings in Public Choice and Constitutional Political Economy (ed. Rowley,Charles K. Schneider, Friedrich). New York: Springer Science and Media.

Rowley, Charles K. 2008b. „The Perspective of the History of Thought“. În Readingsin Public Choice and Constitutional Political Economy (ed. Rowley, Charles K.Schneider, Friedrich). New York: Springer Science and Media.

Shughart, William F. şi Tollison, Robert D. 2005. „Public choice in the new century“.În Public Choice 124: 1–18.

Stigler, George J. 1971. „The Theory of Economic Regulation“. În Bell Journal of Eco -nomic and Management Science 2: 3–21.


Stiglitz, Joseph E. 2000. Economics of the Public Sector. New York, London: W.W.Norton & Co.

Tullock, Gordon. 1965. The Politics of Bureaucracy. Washington, D.C.: Public AffairsPress.

Tullock, Gordon. 1967. „The Welfare Cost of Tariffs, Monopolies and Theft“. În WesternEconomic Journal 5: 224–232.

Tullock, Gordon. 2002. Government Failure: A Primer in Public Choice. WashingtonD.C.: Cato Institute.

Tullock, Gordon. 2006. The Vote Motive (revised edition). London: The Institute ofEconomic Affairs.

Wagner, Richard E. 1976. „Revenue Structure, Fiscal Illusion and Budgetary Choice“.În Public Choice 25: 45–61.

Wittman, Donald. 1995. The Myth of Democratic Failure: Why Political InstitutionsAre Efficient. Chicago: University of Chicago Press.

Tullock, Gordon 1967. „The welfare costs of tariffs, monopolies and theft“. În WesternEconomic Journal 5: 224–232.


ANALIZA ECONOMICĂ A DREPTULUI1

Emanuel-Mihail Socaciu

Sintagma „analiza economică a dreptului“2 este întâlnită, atât în literaturade specialitate, cât şi în scrierile mai puţin riguroase, în două sensuri care,deşi înrudite, sunt totuşi semnificativ diferite. Un prim sens, mai larg şi caretrimite la o înţelegere literală a expresiei, se referă la orice încercare de autiliza aparatul conceptual al economiei pentru a analiza normele şi instituţiilelegale. Principala deficienţă a acestui sens larg este ambiguitatea lui: purşi simplu, este o umbrelă mult prea vastă sub care sunt reunite direcţii decercetare care provin din tradiţii intelectuale diferite, produc prescripţii uneoricontradictorii şi folosesc instrumente teoretice adesea incompatibile. Deşieste adevărat că, la un nivel extrem de general, atât economia politică consti -tuţională înrădăcinată în contribuţiile lui James Buchanan, cât şi, spre exemplu,abordările economice ale sistemelor legale propuse de Şcoala austriacăîmpărtăşesc intuiţia de a extinde analiza economică spre zone mai puţin vizi -tate în mod tradiţional, această similaritate superficială este mult prea fragilăpentru a justifica reunirea lor sub aceeşi etichetă.

Un al doilea sens, restrâns, al sintagmei vizează ansamblul teoretic inspiratde opera economistului Ronald Coase (laureat al Premiului Nobel pentrueconomie în 1992). În „The Problem of Social Cost“, celebrul său articoldin 1961 (Coase 1961), el oferă cadrul conceptual pentru o analiză sistematicăa sistemului juridic. Conceptul fundamental pentru această abordare estecel de „costuri ale tranzacţiilor“, utilizat de Coase pentru a stabili relaţiadintre eficienţă (măsurată prin output-ul unui sistem de tranzacţii) şi alocareainiţială a drepturilor de proprietate, relaţie care în literatura ulterioară a ajunssă fie cunoscută ca „teorema lui Coase“. Rezultatele teoretice la care au ajunsautori precum Richard Posner, Richard Epstein sau Lewis Kornhauser utilizând

1. Multe dintre ideile acestui capitol au fost clarificate în atelierele de discuţii aleproiectului „Modelări evoluţioniste ale emergenţei normelor interacţiunii sociale“ deru -lat de Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Facultăţii de Filozofie, Universitateadin Bucureşti.

2. Termenul consacrat este cel din limba engleză, economic analysis of law.

analiza coasiană alcătuiesc un edificiu intelectual impozant, care a stârnito vie dezbatere printre filozofii şi practicienii dreptului, mai ales pe conti -nentul nord-american. Nu ar fi o exagerare să spunem că, în acest sens, expresia„analiză economică a dreptului“ ar putea fi folosită interşanjabil cu „analizăcoasiană a dreptului“ sau, după unii autori (Klein 2000, 459), ar putea ficon siderată ca o componentă particulară a „economiei neoinstituţionaliste“(cum a ajuns să fie cunoscut curentul din ştiinţa economică inspirat de con -tribuţiile lui Coase).

Capitolul de faţă va aborda doar sensul restrâns al sintagmei3. Chiar şiaşa, este necesară o precizare. Nu toate contribuţiile autorilor discutaţi în con -tinuare sunt inspirate în mod direct de Coase sau produse utilizând un aparatconceptual strict coasian. Spre exemplu, parte a analizelor realizate de RichardPosner utilizează un cadru de factură mai curând neoclasică, pe când Epsteinrecurge adesea, în tratarea temelor juridice, la instrumente de tip etic (o inter -pretare consecinţionistă a principiului autonomiei)4. De asemenea, existădiferenţe notabile în înţelegerea semnificaţiei şi importanţei conceptelorcoasiene fundamentale (cum ar fi costurile tranzacţiilor sau formularea teo -remei) chiar printre autori care se declară pe deplin coasieni. În contextulprezentării de faţă, toate aceste diferenţe şi delimitări vor fi ignorate. Obiec -tivul meu este aici mai curând acela, modest, de a oferi câteva „mostre“ deanaliză economică a dreptului, decât cel ambiţios de a propune o abordarede tip monografic a unui curent cu destule încrengături şi diviziuni.

Voi începe printr-o prezentare succintă a fundamentelor conceptuale expusede Coase în „The Problem of Social Cost“, pentru a trece apoi în revistă câtevadintre cele mai spectaculoase rezultate ale continuatorilor săi în analiza unordomenii particulare ale sistemului juridic (analiza clauzelor constituţionaleale exproprierilor şi legile răspunderii civile – tort law etc.). O a treia secţiuneva fi dedicată unor prescripţii mai generale despre natura normelor legale şidespre virtuţile unui sistem legal adecvat unei ordini sociale complexe, insistândmai ales pe diferenţele esenţiale dintre reconstrucţia coasiană a acestora şi


3. Din raţiuni atât teoretice (pentru a păstra o anumită unitate a prezentării), cât şide ordin mai practic: o trecere în revistă a domeniului extins al analizei economice ainstituţiilor şi normelor legale, oricât de schematică, este aproape imposibil de realizatîn limitele acestui capitol. Enciclopedia analizei economice a dreptului, apărută în anul2000 sub coordonarea lui Bouckaert şi De Geest, conţine cinci volume, totalizând 4000de pagini!

4. În cazul lui Epstein, acest lucru se întâmplă îndeosebi anterior „convertirii“ sale,petrecute pe la începutul anilor 1980, dintr-un critic consecvent al abordării coasieneîntr-unul dintre cei mai proeminenţi suporteri ai acesteia (vezi, spre exemplu, Epstein1993, pentru o privire comparativă asupra celor două etape).

paradigma tradiţională (pentru aceasta voi folosi îndeosebi teoria dezvoltatăde Richard Epstein în lucrarea sa Simple Rules for a Complex World [Epstein1995]). În fine, ultima secţiune va aborda receptarea de care s-au bucurataceste idei în spaţiul intelectual european.

Teorema lui Coase

Teorema lui Coase ne spune că, într-o lume în care costurile tranzacţio -nale sunt zero, structura output-ului ce rezultă atunci când este permis schim -bul cu drepturi de proprietate este (1) eficientă şi (2) independentă de alocareainiţială a drepturilor de proprietate (cele două condiţii sunt cunoscute caipoteza eficienţei, respectiv ipoteza invarianţei). Evident, alocarea iniţială adrepturilor este determinantă pentru stabilirea distribuţiei relative a bunurilor,dar important din perspectiva teoremei este faptul că output-ul final este acelaşiindiferent cine sunt deţinătorii drepturilor de proprietate.

Problema este că în lumea economică reală costurile tranzacţionale nusunt niciodată nule (ceea ce explică existenţa externalităţilor). Rolul drepturilorde proprietate este acela de a asigura internalizarea acestor externalităţi (sau,mai precis spus, „o funcţie principală a drepturilor de proprietate este ceade a ghida motivaţiile pentru a obţine un mai mare grad de internalizare aexternalităţilor“ – Demsetz 1967). Un exemplu clasic în literatura econo -mică cu privire la modul în care apariţia drepturilor private de proprietateîndeplineşte această funcţie (oferit de Demsetz) este cel al terenului de vână -toare. Astfel, să ne imaginăm un trib indian care, în primul pas al exemplului,practică o „vânătoare de subzistenţă“. Animalele sunt vânate doar pentru aobţine cantitatea de blănuri necesară confecţionării de îmbrăcăminte pentrumembrii tribului, şi nu există drepturi private de proprietate asupra zonelorde vânătoare. Deşi externalităţile sunt prezente şi în acest pas, structura pre -dominantă a motivaţiei (nici un membru al tribului nu are nimic de câştigatdacă vânează mai multe animale decât îi sunt necesare) face ca acestea săfie insignifiante în raport cu efortul de a identifica şi a impune o regulă a căreiaplicare să facă posibilă evitarea lor.

În pasul secund al exemplului, să presupunem că în aria locuită de tribîşi fac apariţia coloniştii, luând naştere o formă de comerţ cu blănuri. Instau -rarea relaţiilor comerciale are două consecinţe imediate: valoarea blănurilorpentru membrii tribului creşte, drept care se intensifică vânătoarea. Ambeleconsecinţe duc la sporirea importanţei externalităţilor: vânătorii sunt motivaţisă treacă de la o activitate de subzistenţă la una intensivă, care, pe termen

ANALIZA ECONOMICĂ A DREPTULUI 281

lung, ar avea ca rezultat diminuarea până la dispariţie a stocului disponibilde vânat (nici un vânător nu ar fi stimulat, de exemplu, să cruţe femelelegestante, atâta vreme cât alţii le pot vâna oricând). După Demsetz, modul„natural“ de internalizare a beneficiilor şi costurilor pentru cei afectaţi deexternalităţi este stabilirea de drepturi private de proprietate. Specificareadrepturilor de proprietate modifică structura motivaţiei agenţilor, oferindun ghid eficient pentru obţinerea unui „grad mai mare de internalizare aexternalităţilor“.

Forţa teoretică a abordării coasiene rezidă, în principal, în capacitateade a explica apariţia drepturilor de proprietate, precum şi modalităţile despecificare a conţinutului acestor drepturi. Lumea reală este însă una în careexistă costuri tranzacţionale şi externalităţi, prin urmare structura output-ului final nu este independentă de alocarea iniţială a drepturilor de proprietate.Ce se întâmplă însă atunci când apar conflicte privitoare la drepturi? Maiexact, ce tip de reguli ar fi chemat să urmeze un judecător coasian care ar primisarcina să adjudece astfel de conflicte? În primul rând, judecătorul ar trebuisă ia în calcul faptul că decizia sa este una de natură economică. Aceastăprecizare este făcută de Ronald Coase însuşi, în termeni total lipsiţi deechivoc: „într-o lume în care există costuri asociate rearanjării drepturilorstabilite prin sistemul juridic tribunalele, în cazuri care privesc acţiunilepotenţial vătămătoare (nuisance cases), iau, de fapt, decizii asupra proble -mei economice şi determină utilizarea viitoare a resurselor […]. Curţile sunt,în realitate, conştiente de acest lucru şi fac adesea comparaţii, deşi nu neapăratîntr-o manieră foarte explicită, între ceea ce s-ar câştiga şi ceea ce s-ar pierdeprin prevenirea acţiunilor care ar putea avea efecte vătămătoare“ (Coase 1961,27–28). Nu doar că judecătorii trebuie să fie conştienţi de acest lucru, ci,mai mult, trebuie să-şi ghideze deciziile în funcţie de consideraţiile de cost.Richard Posner susţine că aşa funcţionează sistemul juridic (cel puţin îndreptul jurisprudenţial) şi în realitate: „în dreptul cutumiar (common law),judecătorii încearcă, fie că în mod conştient sau nu, să aloce drepturile deproprietate şi să formuleze regulile răspunderii (liability rules) astfel încâtsă prevină, ori cel puţin să minimizeze, alocările suboptimale rezultate dinprezenţa costurilor prohibitive ale tranzacţiilor“ (Posner 1992, 18). Cu altecuvinte, criteriul principal pe care trebuie să-l respecte adjudecarea judiciarăeste sporirea eficienţei. Din perspectiva analizei coasiene a dreptului, ideeacă adjudecarea conflictelor ar trebui să urmeze alte reguli, de natură morală,ar însemna pur şi simplu, într-o formulare constatativ-ironică a lui BruceAckerman „a mistifica iraţionalitatea şi ineficienţa potenţială în numele uneietichete obscure, care nu semnifică nimic“ (Ackerman 1977, 300).


Concepte fundamentale şi opţiuni metodologice

Conceptul fundamental pentru analiza economică a dreptului este celcoasian de „costuri ale tranzacţiilor“. Probabil că Ronald Coase nu a greşitatunci când afirma, în discursul ţinut la primirea Premiului Nobel, că „ceeace cred că se va considera în viitor ca fiind contribuţia importantă a acestuiarticol [Natura Firmei, 1937 – n.n.] este introducerea explicită a costurilortranzacţiilor în analiza economică“ (Coase 1992, 716). Aşa cum am sugeratîn secţiunea anterioară, costurile tranzacţiilor sunt inseparabile, în literaturacoasiană, de conceptul de drepturi de proprietate. Încercând să formulămaceastă legătură într-o manieră cât mai generală, am putea spune că este vorbadespre acele costuri care apar ori de câte ori agenţii se angajează în schimburide drepturi de proprietate sau impun aceste drepturi (costurile asociate con -s trucţiei unui gard sau montării unui sistem de alarmă mai performant suntcosturi ale tranzacţiilor). O încercare mai riguroasă de definire a costurilorde tranzacţie, des citată în literatură, îi aparţine lui Matthews (1986, 806):„ideea fundamentală a costurilor tranzacţiilor este că ele constau în costulîncheierii unui contract ex-ante şi al monitorizării şi impunerii lui ex-post, înopoziţie cu costurile de producţie, care sunt costurile execuţiei unui contract“.Pentru a face mai clară această idee, să recurgem la o analogie: acţiunileunui eremit total izolat, care nu intră în contact cu nici o altă fiinţă umană,presupun şi ele costurile de producţie neoclasice (trebuie să decidă, de exem -plu, dacă să-şi folosească dimineaţa pentru rugăciune sau pentru a adunafructe, iar orice opţiune înseamnă renunţarea la alternativă), însă nu presupuncosturi ale tranzacţiilor5.

Cele mai importante tipuri de activităţi care dau naştere unor costuri aletranzacţiilor sunt, după Eggertsson (1990, 15), următoarele: căutarea de infor -maţii despre distribuţia preţurilor şi despre potenţialii parteneri de schimb,precum şi despre comportamentul lor uzual (1), negocierea necesară atuncicând preţurile sunt endogene (2), încheierea contractelor (3), monitorizareapartenerilor pentru a vedea dacă îşi respectă angajamentele contractuale (4),impunerea contractului şi colectarea daunelor atunci când contractele nu suntrespectate (5) şi protecţia drepturilor de proprietate faţă de intruziunile unorterţi (6). Nici una dintre aceste activităţi nu şi-ar găsi locul, adaugă Eggertsson,într-o lume neoclasică a informaţiei complete şi gratuite.


5. Deşi pot să presupună costuri de informare, să spunem cu privire la locurile încare fructele sunt mai uşor accesibile, ceea ce indică eroarea din definirea întâlnităuneori a costurilor tranzacţionale ca fiind costuri derivate din incompletitudineainformaţiei.


O consecinţă interesantă a teoremei lui Coase este aceea că, dacă asumţianeoclasică obişnuită a inexistenţei costurilor tranzacţionale ar fi adevăratată,problema externalităţilor nu s-ar mai pune. Termenul „externalităţi“ se referă(la fel ca în analizele bine-cunoscute pre-coasiene de tipul celei a lui Pigou)la costurile şi beneficiile care le revin unor agenţi ce nu iau parte la schim -burile care au generat aceste costuri şi beneficii. Problema externalităţilor(şi, prin urmare, a costului social) apare însă doar dacă sunt luate în consi -derare costurile tranzacţiilor.

O altă implicaţie, cel puţin la fel de importantă, este de natură metodo -logică şi pune sub semnul întrebării un anumit tip de utilizare a criteriuluieficienţei, specifică abordărilor pre-coasiene, şi pe care Harold Demsetz onumeşte „eroarea nirvana“ (Demsetz 1969, 1). Această eroare ar apărea atuncicând „ni se prezintă alegerea relevantă ca fiind cea între o normă ideală şiun aranjament instituţional «imperfect» care există în realitate“. Dacă normaideală e cea a inexistenţei costurilor tranzacţionale, rezultatul va fi să obser -văm că realitatea este „ineficientă“ în privinţa alocării resurselor. Aceastăabordare, după Demsetz, ar trebui înlocuită cu o abordare comparativă ainstituţiilor, în care alegerea trebuie făcută între „aranjamente instituţionalealternative reale“.

O eroare de tip similar, după teoreticienii analizei economice a dreptului,fac şi abordările tradiţionale (fie ele normative sau pozitiviste) ale domeniuluijuridic: ignoră o serie importantă de costuri, care ar trebui luate în calcul înanaliza funcţionării şi implicaţiilor legii. Spre exemplu, iniţiatorul unei legine prezintă alegerea relevantă ca fiind cea între lumea reală, în care unii oameni,în mod regretabil, consumă produse nesănătoase de tipul alcoolului sau aldrogurilor, şi o lume ideală, în care legea „luptă“ împotriva acestor excese.Eroarea implicată aici este aceea că sunt luate în calcul doar costurile socialegenerate de fenomenul „de combătut“, nu şi costurile pe care membrii socie -tăţii vor trebui să le suporte pentru aplicarea legii respective sau costurile deoportunitate suportate de cei afectaţi sau de cei care nu văd o astfel de „com -batere“ ca fiind prioritară. Această abordare ar trebui înlocuită cu una aevaluării comparative a diverselor aranjamente instituţionale şi a tipurilorde organizaţii pe care le vor genera. Cu alte cuvinte, ar trebui înlocuită cuanaliza economică a dreptului.

Clauzele constituţionale ale exproprierilor6

Majoritatea constituţiilor moderne, într-o formă sau alta, conţin o clauzăcu privire la condiţiile în care statul poate prelua (naţionaliza) bunuri aflateîn proprietatea privată a unor persoane. Această clauză limitează spectrulacestor posibilităţi, iar limitările standard sunt îndeobşte următoarele: expro -prierea poate fi făcută doar pentru cauze de utilitate publică, şi doar cu odreaptă (în unele constituţii, printre care şi a României, se adaugă şi „prea -labilă“) despăgubire.

Istoric, discutarea acestor clauze a reprezentat una dintre primele contri -buţii majore aduse de teoreticienii analizei economice a dreptului. În specialEpstein (1984) şi Posner (1992) reprezintă momentele cruciale în evoluţiateo retică a domeniului.

O primă problemă, de ordin conceptual, este aceea a identificării acţiunilorstatului care se pot califica drept o expropriere. Abordarea tradiţională eraaceea de a distinge exproprierile (care afectează persoane şi bunuri identi -ficate) de alte reglementări mai generale ce pot limita drepturile private deproprietate (de la impozite la, să spunem, limitarea nivelului de zgomot pecare îl pot produce în apartamentul al cărui pro prietar sunt utilizând aparaturaelectronică).

Această distincţie este însă de două ori deficitară. În primul rând, ea asumăo definiţie neplauzibilă (mult prea încărcată) a exproprierii, iar în al doilearând aritmetica ei subiacentă este moralmente suspectă. Detaliul crucial omisîn astfel de abordări este acela că, indiferent de cât de generală este, în formasa, o prevedere legală, efectele ei, până la urmă, sunt resimţite la nivelulpersoanelor individuale. Richard Epstein sintetizează elocvent esenţa obiec -ţiei: „prima facie, cu cât mai mari sunt numerele, cu atât mai mare e răul.Ceea ce califică o acţiune a guvernământului ca expropriere este, pur şi simplu,ceea ce face ea cu drepturile de proprietate ale fiecărui individ afectat: nimicaltceva nu este relevant aici, cu atât mai puţin comportamentul guvernă mân -tului în raport cu alte persoane. […] Acelaşi principiu care determină dacăproprietatea unei singure persoane a fost, în întregime sau în parte, expropriată,va determina de asemenea dacă proprietatea mai multor persoane a fost, înîntregime sau în parte, expropriată. […] Aceleaşi reguli care guverneazăexproprierile de la indivizi singulari le guvernează şi pe cele de la mulţimi.“


6. Această secţiune reia câteva segmente dintr-o discuţie pe care am făcut-o într-oformă mult mai detaliată în E. Socaciu, „Despre naţionalizarea comunistă a imobilelorşi clauzele constituţionale ale exproprierilor“, Sfera Politicii, 126–127, 2007.

(Epstein 1984, 94).7 O expropriere nu se transformă în altceva pentru căafec tează grupuri mari de oameni!

Putem găsi însă şi un al doilea motiv, mai important, de a pune la îndoialăaceastă distincţie. Formulat tot de Richard Epstein, acesta este că „nu existănici o dihotomie clară între reglementarea preţurilor şi salariilor de către guver -nământ, pe de o parte, şi proprietatea de stat, pe de altă parte. Mai curând,reglementările preiau anumite drepturi din mănunchiurile deţinute de pro -prietari şi le transferă statului, unde se vor confrunta cu aceleaşi dificultăţicare au apărut atunci când planificarea centralizată era apărată pe scară largă“(Epstein 1995, XII). Prin urmare, reglementările ar trebui să cadă la rândullor sub jurisdicţia clauzelor constituţionale ale exproprierilor, la fel ca şi naţio -nalizările. Singurul aspect care ar diferi, după Epstein, este forma de compensareîn cele două tipuri de exproprieri.

Următoarea problemă priveşte înţelegerea expresiei „uz public“ din clau -zele constituţionale ale exproprierilor. Pe de o parte, s-ar putea spune că oricescop al statului, în măsura în care este constituţional, este în acelaşi timpşi suficient de „public“ pentru a nu pune probleme. Această interpretare esteînsă cu totul inacceptabilă. În primul rând, dacă ea ar fi corectă, atunci folo -sirea expresiei ar fi inutilă (dacă orice scop stabilit legal este „public“, arfi fost suficientă clauza dreptei compensări).

Există şi un al doilea motiv, mai tehnic, care priveşte efectele distri butiverezultate din aproprierea surplusului într-o tranzacţie. Raţiunea principalăa existenţei unei clauze a uzului public este aceea de a preveni utilizarea puteriistatului pentru aproprierea privată (de către indivizi care sunt în postura dea folosi această putere): „exproprierile pentru uz privat sunt interzise deoareceîn această situaţie expropriatorii reuşesc să păstreze întregul surplus, chiarşi atunci când se plăteşte dreapta despăgubire.“ (Epstein 1984, 163–164).În continuarea discuţiei, Epstein oferă un exemplu ilustrativ: să presupunemcă A deţine obiectul x, pe care îl evaluează la 100, pe când valoarea aceluiaşiobiect pentru B este de 150. Tranzacţia reciproc voluntară va avea loc laun preţ situat oriunde între 100 şi 150, în funcţie de aptitudinile de negociereale lui A şi B, de circumstanţe etc. Poate avea loc, în principiu, orice alocarea surplusului maxim posibil de 50; nu există un „câştigător“ prestabilit. DacăB, însă, ar putea face apel la puterea statului de a expropria, el ar fi în poziţiade a scurtcircuita procesul de negociere şi de a dobândi x pentru 100 (adică


7. Câteva pagini mai jos (Epstein 1984, p. 98), el mai oferă un contraexemplu plastic:atunci când un şofer neglijent loveşte un autobuz şcolar, nu vom spune că nu a pricinuitnici un rău, pentru că a accidentat mulţi copii, nu doar unul.

o interpretare „primară“ a dreptei despăgubiri)8, apropriindu-şi astfel întregulsurplus maxim posibil. Prevederea „uzului public“ este un instrument de pre -venire a utilizării puterii statului în materie de exproprieri pentru scopuri private(eventual, ale politicienilor, demnitarilor, birocraţilor etc.). Dacă argumentulde mai sus este corect, atunci urmează, din nou, că înţelegerea „difuză“ a expresiei„uz public“ este greşită. Ce specificare mai precisă a ei ar fi însă rezonabilă?

Răspunsul lui Epstein este că „uz public“, aşa cum este consacrată con -s tituţional expresia, poate însemna în mod legitim doar două lucruri (Epstein1984, 167 sq): producerea de bunuri publice (în sens tehnic) sau de bunuripentru care există un „drept public de utilizare“ (şosele, parcuri etc). Pentrua exista un astfel de drept, este necesar să fie satisfăcută condiţia accesuluiuniversal şi nediscriminatoriu. Această condiţie „garantează că nici un individsau mic grup de indivizi […] nu va putea să captureze întregul surplus prinexcluderea celorlalţi“ (Epstein 1984, 168). Pentru ca cerinţa uzului publicsă fie satisfăcută, important este ca toţi indivizii să aibă în mod nediscrimi -natoriu dreptul de a utiliza bunul respectiv, chiar dacă în practică este imposibilsă-l utilizeze cu toţii în acelaşi timp.

Ultima prevedere standard a clauzelor constituţionale ale exproprierii estecea referitoare la dreapta despăgubire. Un criteriu ce pare plauzibil ar fi urmă -torul: „soluţia ideală este aceea de a-l lăsa pe proprietarul indivi dual [princompensare] într-o poziţie de indiferenţă între exproprierea şi păstrarea pro -prietăţii“ (Epstein 1984, 182). Acest criteriu ridică însă destule dificul tăţi, iarîn practică, „mult prea des, regulile moderne ale dreptei despăgubiri ridicăsubcompensarea la rang de artă“ (Epstein 1995, 129). Acest lucru se întâmplăpentru că, de obicei, mecanismul compensării exclude un întreg spectru de cos -turi pe care trebuie să îl suporte expropriatul: costuri ale mutării, ale evaluăriiproprietăţii, ale iniţierii unor noi relaţii de cooperare în noua locaţie, costuriderivate din ataşamente psihologice faţă de vechea pro prietate („casa părin -tească“) etc. Toate aceste costuri suplimentare, excluse în mod tipic din calcululcuantumului despăgubirilor, sunt în esenţă costuri tranzac ţionale. Chiar dacă,la o primă vedere, ar părea foarte intuitiv să spunem „dreapta despăgubireînseamnă valoarea de piaţă“, luarea în calcul a costurilor tranzacţiilor implicatede această situaţie arată că lucrurile nu stau chiar aşa. Un proprietar care a fostcompensat cu valoarea de piaţă nu se află într-o poziţie de indiferenţă întreexpropriere şi păstrarea proprietăţii dintr-un motiv destul de simplu: valoareade piaţă este o compensaţie „corectă“ într-o tran zacţie reciproc voluntară, încare vânzătorul doreşte să vândă. De obicei, nu aceasta este situaţia expro -priatului; el nu doreşte să vândă şi, aproape cert, nu arde de nerăbdare să fie


8. Pe care, eventual, nu-i va plăti din buzunarul său, ci din al statului.

expropriat. Soluţia care ar aproxima destul de bine această interpretare a clauzeidespăgubirii ar fi ca „despăgubire dreaptă“ să fie considerată una care să conţinăvaloarea de piaţă a proprietăţii preluate de stat plus un bonus suficient pentrua acoperi costurile tranzacţionale ale proprietarului expropriat.

Legile răspunderii civile (tort law)

Acest domeniu al reflecţiei juridice este, din punct de vedere istoric,primul în care analiza economică a dreptului a adus o contribuţie esenţială.Momentul de referinţă este anul 1961, în care apare articolul lui Guido Calabresi„Some Thoughts on Risk Distribution and the Law of Torts“ (Calabresi 1961).Această lucrare de pionierat (scrisă într-o primă versiune, nepublicată, în1955) are meritul de a fi deschis un nou câmp de cercetare prin aplicareaanalizei economice coasiene la domeniul juridic.9 Acest prim articol a fosturmat de alte două contribuţii fundamentale, printre cele mai citate în lite -ratura juridică recentă: cartea sa The Costs of Accidents (Calabresi 1970)şi articolul scris în colaborare cu Melamed „Property Rules, Liability Rulesand Inalienability: One View of the Cathedral“, (Calabresi & Melamed 1972).

Ideea fundamentală a lui Calabresi este aceea că, în common law, jude -cătorii care decid ce reguli vor opera în stabilirea răspunderii şi a eventualelordespăgubiri trebuie să facă aceasta folosind un criteriu economic, pe careîl numeşte „justificare pe baza alocării resurselor“ (Calabresi 1961, 502),iar originalitatea sa constă în primul rând în recunoaşterea caracterului dualal costurilor impuse de accidente. Scopul legilor răspunderii civile este, înfapt, acela de a asigura un mai mare grad de internalizare a externalităţilorrezultate din caracterul reciproc al interacţiunii (în termeni strict cauzali, noteazăCoase, ambele părţi au „cauzat“ paguba).

În altă formulare, mult mai generală (nu echivalentă, dar împărtăşindasumpţia evaluării economice a legilor), am putea identifica scopul legilorrăspunderii ca fiind cel de a minimiza suma costurilor de prevenţie a acci -dentelor şi a costurilor pe care le-ar cauza acestea dacă s-ar produce. Ilustrareatehnică a acestei idei, întâlnită în literatură ca „regula (sau formula) lui Hand“,după numele unui judecător american, a primit o analiză sofisticată în cartealui Posner The Economic Analysis of Law. În conformitate cu analiza luiPosner, ceea ce ne interesează este o relaţie între trei variabile: probabilitateaunui accident în lipsa precauţiilor (P), mărimea pagubei suferite dacă are


9. A fost susţinută ideea că Guido Calabresi a ajuns la concluziile sale independentde Coase. Indiferent de contextul genezei ideilor sale însă, crucială este conjuncţia întreeconomia coasiană şi analiza instituţiilor juridice.

loc accidentul (L) şi costul precauţiilor necesare pentru a evita producereaaccidentului (B). Astfel, ca regulă intuitivă, vom spune că, dacă produsul dintreP şi L este mai mic decât B, accidentul cu pricina nu merită evitat.

Să notăm, în finalul acestei secţiuni, o altă consecinţă interesantă a teore -mei lui Coase aplicată aici (Medema & Zerbe 2000, 839). Nu contează, dacăasumăm costuri ale tranzacţiilor zero sau aproape de zero, ce regulă juridicăeste impusă: cea care plasează întreg costul asupra persoanei neglijente sauasupra victimei. Important este să fie definite, în orice fel, drepturile celordouă părţi. Dacă tranzacţiile sunt permise, output-ul va fi eficient şi acelaşi,indiferent de modul de definire. Ce regulă adoptăm devine important doarîn contextul existenţei costurilor tranzacţionale.

Analiza economică a dreptului în Europa

Pe continent, analiza economică a instituţiilor juridice nu a avut nici pedeparte succesul de care s-a bucurat în Statele Unite. Motivele sunt complexe,iar încercarea de a le identifica este în bună măsură speculativă.

Pe de o parte, probabil că există motive de ordin cultural. Analiza econo -mică a dreptului a fost adesea percepută ca o mişcare specific americană,iar cadrul conceptual utilitarist pe care îl asumă (ideea de a evalua legilenu prin raportare la un standard extern al dreptăţii, ci printr-o analiză a costu -rilor) a generat destule rezerve.

Nu sunt de neglijat, în acest context, nici posibilele motive de ordin ideo -logic. Astfel, abordarea este „în general asociată cu «Şcoala de la Chicago»,despre care se presupune că e orientată spre eficienţă, luând ca standard alo -cările Pareto-optimale ale pieţei. Prin urmare, există un larg acord că pro -blemele care ţin de dreptate (socială) nu primesc în această abordare loculpe care l-ar merita în raţionamentele juridice“ (Weigel 2000, 120). Faptulcă multe implicaţii par să sprijine mai curând reticenţa faţă de reglementare,în contextul cultural continental, nu este de natură să contribuie la succesulunui astfel de demers teoretic. Posibil, am putea adăuga aici şi faptul că, îngenere, instrucţia juridică a economiştilor sau cea economică a juriştilor estede obicei, în cel mai bun caz, elementară.

În fine, ar putea să existe şi o altă explicaţie, mai teoretică. Analiza economicăa dreptului pare mai curând adecvată pentru o analiză a sistemului de dreptjurisprudenţial decât a celui napoleonian din Europa continen tală. Aceastăexplicaţie nu rezistă însă dacă ne gândim la cazul Germaniei (excep ţia notabilăde la regulă), în care această abordare a prins rădăcini destul de puternice (existăconferinţe, programe de studii, reviste etc.), însă multe dintre contribuţiileautorilor germani au fost publicate în engleză (cf. Kirstein 2000).


Sistemul legal al unei ordini complexe

Una dintre cele mai importante implicaţii ale analizei economice a drep -tului priveşte tipul de reguli juridice dezirabile pentru o societate modernăcaracterizată tot mai mult de complexitatea instituţiilor şi a tipurilor deinteracţiune. Concluzia poate fi văzută ca o refundamentare, făcând apel laun set diferit de instrumente teoretice, a venerabilei prescripţii liberale clasice:soluţia cea mai bună pentru a aborda complexitatea este cea a unui sistemjuridic simplu.

În Simple Rules for a Complex World, publicată în 1995, Epstein constru -ieşte în mod magistral acest argument. Întotdeauna, când luăm în consi derareo lege, trebuie să cântărim costurile administrative (costuri private ale con -formării la lege, costurile publice ale aplicării legii, precum şi costurileerorilor în operarea sistemului juridic) în raport cu efectele pe care le producasupra motivaţiilor agenţilor. Pe ambele paliere, efectele unui sistem juridicstufos (ale suprareglementării) sunt dezastruoase, datorită costurilor tran -zac ţionale uriaşe pe care le generează.

Există, după Epstein, o serie de idei (ce pot părea benigne dacă le privimdoar într-un mod abstract) care funcţionează în dezbaterea publică în rolulde inamici ai simplităţii legale. Cele mai importante sunt următoarele: ideeadreptăţii perfecte şi iluzia că aceleaşi mecanisme care fac posibilă regle -mentarea complexă la nivelul unor mici grupuri voluntare ar putea fi replicatela scara întregii societăţi.

Dacă reuşim să facem abstracţie de aceste idei eronate, argumenteazăEpstein, atunci vom putea ajunge la concluzia că un sistem juridic adecvatar trebui să conţină doar cinci seturi de reguli: reguli ale proprietăţii şi auto -nomiei, ale contractelor, ale răspunderii, ale coordonării şi ale exproprierii.Deşi argumentul din Simple Rules for a Complex World nu este unul tehnic,ci mai curând unul de filozofia dreptului ajutat de instrumentele analizeieconomice, concluzia lui ar fi acceptabilă, probabil, pentru un segment sem -nificativ al autorilor care lucrează în această tradiţie.

Referinţe

Ackerman, Bruce. 1977. Private Property and the Constitution. New Harlem: YaleUniversity Press.

Bouckaert, Boudewijn şi De Geest, Gerrit. 2000. Encyclopedia of Law and Economics, VolumeI. The History and Methodology of Law and Economics. Cheltenham: Edward Elgar.

Bouckaert, Boudewijn şi De Geest, Gerrit. 2000. Encyclopedia of Law and Economics,Volume II. Civil Law and Economics. Cheltenham: Edward Elgar.



Calabresi, Guido. 1961. „Some Thoughts on Risk Distribution and the Law of Torts“.În Yale Law Journal, no. 70.

Calabresi, Guido. 1970. The Costs of Accidents: A Legal and Economic Analysis. NewHaven: Yale University Press.

Calabresi, Guido şi Melamed, Douglas. 1972. „Property Rules, Liability Rules andInalienability: One View of the Cathedral“. În Harvard Law Review, no. 85.

Coase, Ronald. 1961. „The Problem of Social Cost“. În Journal of Law and Economics, 3.Coase, Ronald. 1992. „The Institutional Structure of Production“. În American Economic

Review, Vol. 82, no. 4.Demsetz, Harold. 1967. „Toward a Theory of Property Rights“. În The American

Economic Review, Vol. 57, no. 2. Demsetz, Harold. 1969. „Information and Efficiency: Another Viewpoint“. În Journal

of Law and Economics, Vol. 12, no. 1.Eggertsson, Thrainn. 1990. Economic Behavior and Institutions. Cambridge: Cambridge

University Press.Epstein, Richard. 1984. Takings: Private Property and the Power of Eminent Domain.

Cambridge, Mass.: Harvard University Press. Epstein, Richard. 1993. „Holdouts, Externalities, and the Single Owner: One More Salute

to Ronald Coase“. În Journal of Law and Economics, Vol. 36, no. 1.Epstein, Richard. 1995. Simple Rules for a Complex World. Cambridge, Mass.: Harvard

University Press.Kirstein, Roland. 2000. „Law and Economics in Germany“. În Encyclopedia of Law

and Economics, Volume I. The History and Methodology of Law and Economics(ed. Bouckaert, Boudewijn şi De Geest, Gerrit). Cheltenham: Edward Elgar.

Klein, Peter. 2000. „New Institutional Economics“. În Encyclopedia of Law andEconomics, Volume I. The History and Methodology of Law and Economics (ed.Bouckaert, Boudewijn şi De Geest, Gerrit). Cheltenham: Edward Elgar.

Matthews, R.C.O. 1986. „The Economics of Institutions and the Sources of Growth“.În Economic Journal 96.

Medema, Steven şi Zerbe, Richard. 2000. „The Coase Theorem“. În Encyclopedia ofLaw and Economics, Volume I. The History and Methodology of Law and Economics(ed. Bouckaert, Boudewijn şi De Geest, Gerrit). Cheltenham: Edward Elgar.

Posner, Richard. 1987. „The Law and Economics Movement“. În The American Eco -nomic Review, Vol. 77, no. 2.

Posner, Richard. 1992. Economic Analysis of Law. Boston: Little, Brown, 4th edition.Posner, Richard. 1997. „Social Norms and the Law: An Economic Approach“. În The

American Economic Review, Vol. 87, no. 2. Weigel, Wolfgang. 2000. „Law and Economics in Austria“. În Encyclopedia of Law

and Economics, Volume I. The History and Methodology of Law and Economics(ed. Bouckaert, Boudewijn şi De Geest, Gerrit). Cheltenham: Edward Elgar.

ŞCOALA AUSTRIACĂ DE ECONOMIE ŞI DREPTMihai-Vladimir TopanTudor Smirna

Începuturile Şcolii austriece de drept şi economie se leagă, fără îndoială,de personalitatea lui Carl Menger (1840–1921) care, în Grundsätze derVolkswirtschaftslere (Principiile economiei 1871) a iniţiat reaşezarea gân -dirii clasice despre problemele economice pe fundamentul individualismuluişi subiectivismului metodologic. Principala reuşită revoluţionară a lui Mengera fost „demonstrarea faptului că preţurile sunt nici mai mult, nici mai puţindecât manifestarea obiectivă a proceselor cauzale iniţiate şi direcţionate con -ştient spre satisfacerea nevoilor umane“ (Salerno 1999, 99). Cu alte cuvinte,a arătat că preţurile se formează pe piaţă prin interacţiunea preferinţelorsubiective ale indivizilor manifestate în fiecare acţiune. Ştiinţa economicăeste astfel explicarea modului în care o realitate ordinală, nemăsurabilă, posibilde analizat doar comparativ (scara de valori a indivizilor) se transformă într-orealitate cardinală, cuantificabilă: constelaţia preţurilor obţinute pe piaţă,care serveşte societăţii ca ghid al intensităţii cu care resursele, bunurile şiserviciile sunt dorite pentru satisfacerea nevoilor şi, astfel, la coordonareaacţiunilor tuturor participanţilor la piaţă întru folosirea cât se poate de raţio -nală a lucrurilor considerate utile şi insuficiente.

Menger a construit o teorie a bunurilor de diferite ordine, a identificatproprietatea privată ca expresie a rarităţii raţionalizate şi a conceput valoareabunurilor finale ca expresie a transferului importanţei unui scop asuprabunului care ajută la atingerea sa. A enunţat legea utilităţii marginale des -crescânde (fiecare unitate adiţională dintr-un bun este considerată de oimportanţă mai mică decât precedenta, servind unui scop mai puţin important)şi teoria imputării valorii dinspre bunurile finale către cele de ordin superior.Potrivit lui Menger, caracteristicile principale ale funcţiei antreprenorialesunt, în esenţă, anticiparea nevoilor viitoare, estimarea importanţei lor relative,obţinerea cunoştinţelor tehnologice şi a celor despre disponibilitatea în prezenta mijloacelor necesare producţiei. Astfel, funcţia antreprenorială serveştela coordonarea schimburilor şi formarea preţurilor în profunzimea structuriieconomiei. Menger a elaborat o nouă teorie a schimbului, punând accent

pe valorizarea reciproc inversă a bunurilor ca o condiţie pentru a fi schimbateîntre ele. Astfel, schimbul continuă până la atingerea unui punct de repausîn care valorizarea încetează să mai fie reciproc inversă. Formarea preţuluieste legată de acest punct de repaus, iar preţul este raportul dintre cantităţileschimbate. Pentru situaţia mai complexă în care există mai mulţi vânzătorişi mai mulţi cumpărători, Menger a enunţat principiul perechilor marginale:în orice piaţă, preţul real se va stabili la un nivel pentru care nu mai suntposibile alte câştiguri mutuale rezultate din continuarea schimburilor.

O altă lucrare remarcabilă este Untersuchungen über die Methode derSozialwissenschaften un der politischen Okonomie Insbesondere (Cercetăriasupra metodei ştiinţelor sociale cu referire specială la economie 1883), princare Menger a iniţiat cercetările metodologice ale Şcolii austriece, care aveausă joace un rol esenţial în cristalizarea acestui curent de gândire. Despremetodologia Şcolii austriece, a se vedea Menger 1985, Mises 1981, Mises1998, Mises 1962, Rothbard 1997, Gordon 1996.

Eugen von Böhm-Bawerk (1851–1914) a elaborat pe urmele lui Menger,în special dezvoltând şi apărând conceptul de preferinţă de timp ca sursă adobânzii şi pe cel de structură a capitalului, concepând procesele de producţieîn etape care pornesc din puncte mai îndepărtate în timp şi care avanseazătreptat spre momentul consumului final şi analizând felul în care se formeazăpreţurile bunurilor de capital pornind de la valoarea atribuită bunurilor finalela a căror producţie contribuie. Böhm-Bawerk a scris, de asemenea, „despreformarea preţurilor factorilor de producţie într-o economie capitalistă şidespre metoda şi fundamentele epistemologice ale ştiinţei economice. S-aremarcat şi prin critica pe care a adus-o din perspectiva teoriei subiectivea valorii concepţiei marxiste a exploatării bazate pe teoria valorii muncă“(Bălţătescu 2011). Principalele sale lucrări sunt cele trei volume din Kapitalund Kapitalzins (Capital şi dobândă 1884, 1889, 1912).

Friedrich von Wieser (1851–1926) a fost de asemenea discipolul lui CarlMenger. Spre deosebire de accentul pe factorii obiectivi şi relaţiile canti tative,care a caracterizat cercetările cumnatului său – Eugen von Böhm-Bawerk,Wieser a promovat o concepţie psihologică a valorii, încercând o adaptarea concepţiilor lui H.H. Gossen la programul mengerian. Wieser, părinteleexpresiei „utilitate marginală“, s-a îndepărtat de realismul lui Menger, utilizândconceptul de „unitate de valoare“ şi speculând posibilitatea calculului aritmetical imputării valorii subiective în structura economiei pe baze pur psiho logice,preţu rile obiective obţinute pe piaţă fiind astfel doar o reţea redundantă derelaţii cantita tive faţă de cea a relaţiilor pur valorice. Aşa cum argumenteazăJ.G. Hülsmann, această abordare a lui Wieser a slăbit pledoaria Şcolii austriece

ŞCOALA AUSTRIACĂ DE DREPT ŞI ECONOMIE 293

contra marxi smului, lăsând deschisă conceptual posibilitatea unei economii socia -liste coor donate exclusiv prin calcule directe ale valorii subiective (Hülsmann2007, 155). În studiile moderne care încearcă o dezomogenizare în cadrul Şcoliiaustriece (Salerno 1993), Wieser este considerat iniţiatorul unei linii mai afineecono miei neoclasice decât logicii acţiunii umane. Principalele sale lucrări suntDer natürliche Werth (Valoarea naturală 1889) şi Theorie der gesellschaftlichenWirtschaft (Economia socială 1914).

Ludwig von Mises (1881–1973) este „cel mai important reprezentant alŞcolii austriece de drept şi economie, spiritul rector al iubitorilor de rigoareşi discernământ epistemologic în sfera ştiinţelor acţiunii umane şi autorulcelei mai redutabile apărări utilitariste a capitalismului de tip laissez-faire.Pe urmele lui Carl Menger şi Eugen von Böhm-Bawerk, el a respins definitivmecanicismul neoclasic, istorismul şi relativismul empirist, reconstruind siste -matic teoria cooperării sociale bazate pe diviziunea muncii, în jurul concep -tului-cheie de calcul antreprenorial de rentabilitate. Explicând solidaritateamonedei sănătoase cu instituţiile proprietăţii private, Mises a elucidat inflaţiaca proces insidios de redistribuire, destabilizare şi dezintegrare socio-econo -mică, imputabil politizării monedei şi a activităţilor bancare. Totodată, ademonstrat că abolirea proprietăţii private asupra factorilor de producţie faceliteralmente imposibile formarea preţurilor şi calculul antreprenorial în ter -meni monetari, aşa încât socialismul riguros implementat, departe de a permiteplanificarea economică – selecţia celor mai importante proiecte realizabileîntr-un sistem de diviziune a muncii, din perspectiva unui planificator cen -tral –, implică dezagregarea structurilor raţionale de producţie, până la nivelulcelui mai abject primitivism. Iar menţinerea ideilor intervenţioniste, adicăa ideilor socialiste neasumate consecvent, combinată cu frustrările populareinduse recurent de imixtiunea statului în economie, tinde să instaureze, sausă restaureze, haosul socialist. Supravieţuirea civilizaţiei de tip occiden -tal depinde, după Mises, de înţelegerea şi instituţionalizarea până la capăt aordinii economice şi de drept a proprietăţii private“ (Comănescu, „Biografie:Ludwig von Mises“).

Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără: Human Action.A Treatise on Economics (1949), numită de Murray N. Rothbard „biblia eco -nomică a omului civilizat“, The Theory of Money and Credit (1912), Socialism(1922) şi Theory and History (1957).

Friedrich A. Hayek (1899–1992), student al lui Wieser şi student, protejatşi coleg al lui Mises, ocupă un loc special în galeria austriecilor prin aceeacă a reuşit să penetreze în cea mai mare măsură fortăreaţa establishment-uluiacademic, obţinând chiar Premiul Nobel pentru economie în 1974. Întors –


alături de mulţi din generaţia sa – din entuziasmul tineresc al unei orientăride stânga (socialism „fabian“) de lectura tratatului misesian dedicat analizeicritice a socialismului, el a devenit ulterior unul dintre cei mai importanţigânditori ai Şcolii austriece. Activitatea şi opera sa pot fi împărţite cronologic,grosso modo, în trei etape. Prima, din perioada studiilor vieneze până înpreajma plecării la Chicago (1950), poate fi asimilată consacrării lui Hayekca vârf al Şcolii austriece. Contribuţiile variate (metodologie, teoria calcululuieconomic, a capitalului, a crizelor economice etc.) cuprinse într-o serie remar -cabilă de lucrări – ca Monetary Theory and the Trade Cycle (1933), Pricesand Production (1935), The Pure Theory of Capital (1941), Individualism andEconomic Order (1948), The Counter-Revolution of Science (deşi publi catăîn 1955, conţine elaborări din anii ’40) – se suprapun peste o intensă activitatepublicistică (dezbateri în jurnale academice cu Keynes şi cu Frank Knight,între alţii) şi academică în general (din 1931 ocupă catedra Tooke de eco -nomie şi statistică la London School of Economics la invitaţia expresă alui Lionel Robbins). Perioada este punctată de apariţia Drumului cătreservitute (1944). A doua perioadă coincide cu trecerea lui Hayek (laolaltăcu Şcoala austriacă) într-un con de umbră din cauza revoluţiei keynesiste.Acceptat la Chicago, dar nu în catedra de economie, ci în cea de ştiinţesociale, el abordează teme ce ţin de universul mai larg al liberalismului, înlucrări precum The Constitution of Liberty (1960) sau Law, Legislation, andLiberty (1973). A treia perioadă, al cărei început îl marchează primirea Pre -miului Nobel (1974), echivalează cu o reîntoarcere la preocupări din perioadainterbelică, legate de teoria crizelor economice sau stabilitatea monetară (darnu numai) şi concretizate în lucrări ca Denationalization of Money (1976),New Studies in Philosophy, Politics and Economics (1978) sau The FatalConceit (1988). Un fir tematic în opera hayekiană ce se întinde din vremeastudiilor şi până la finalul vieţii vizează conceptualizarea informaţiei/cunoaş -terii (knowledge), esenţială, din punctul său de vedere atât în constructeleeconomice de tipul preţurilor sau echilibrului/dezechilibrului, cât şi a celorsociale cu miză mai amplă, în genul bine-cunoscutei „ordini spontane“.Lucrări precum The Use of Knowledge in Society (1945), Economics andKnowledge (1937), „Competition as a Discovery Procedure“ (în New Studies,1978), „The Meaning of Competition“ (în Individualism, 1948), The SensoryOrder. An Inquiry into the Foundations of Theoretical Psychology (1952) deser -vesc acest fir tematic.

Murray N. Rothbard (1926–1995), „ultimul titan al Şcolii austriece de dreptşi economie, se remarcă prin robusteţea realistă, limpezimea, vastitatea şirigoarea sistemului de gândire pe care ni-l propune în întreaga operă. Pe


linia marilor săi predecesori, Carl Menger, Eugen von Böhm-Bawerk şi Ludwigvon Mises, el a menţinut vie tradiţia tratatului ştiinţific, dând în 1962, la numai36 de ani, Man, Economy, and State, o monografie analitică monumentalăa economiei de piaţă liberă, urmată de Power and Market (1970), primademonstraţie sistematică şi analiză exhaustivă a nocivităţii tuturor tipurilorde intervenţie guvernamentală în economie, apoi de Ethics of Liberty (1982),cadrul normativ pentru ordinea economică şi de drept naturală, a proprietăţiiprivate. Rothbard a ridicat personalismul consecvent din sfera economicului(practic epuizată de Mises) în cea a eticii şi a dreptului natural, apoi a istorieipolitice, culturale şi chiar religioase (Conceived in Liberty, 1975–1979; AnAustrian Perspective on the History of Economic Thought, 1995), oferind,practic, sinteza finală şi cântecul de lebădă (aşadar limitele) filozofiei socio-politice secularizate (schiţată încă din 1973 în For a New Liberty: The Liber -tarian Manifesto)“ (Comănescu, „Biografie: Murray Newton Rothbard“).

Israel M. Kirzner, membru al seriei „americane“ de doctoranzi ai luiLudwig von Mises – alături de Hans Sennholz, George Reisman, Louis M.Spadaro, printre alţii – şi participant regulat al seminarului acestuia din cadrulNYU încă din septembrie 1954, se remarcă prin două mari teme ale opereisale: una de explicitare şi recuperare a tradiţiei şcolii, marginalizată lamomentul în care el o descoperă de ascensiunea aşa-zisului mainstream neo -clasic tot mai matematizat, cuplată cu un efort de a o face inteligibilă tocmaiacestui mainstream; şi o a doua mare temă, ce are în centru teoria activităţiiantreprenoriale. Aferente primei teme şi perioade sunt lucrări precum TheEconomic Point of View (1957; teza sa de doctorat), Market Theory and thePrice System (1963) sau An Essay on Capital (1966). A doua temă şi perioadădebutează cu Competition and Entrepreneurship (1973) şi cuprinde şi altelucrări precum Perception, Opportunity and Profit: Studies in the Theory ofEntrepreneurship (1973), Discovery and the Capitalist Process (1985), Dis -covery, Capitalism, and Distributive Justice (1989) sau The Meaning of theMarket Process (1992). Rod – cum Kirzner însuşi spune – al unor meditaţiiîndelungate pe marginea unor pasaje din Human Action a lui Mises, teoriakirzneriană a întreprinzătorului se caracterizează prin trecerea în plan secun -dar a ideii misesiene de surmontare a incertitudinii (care merge mână în mânăcu ideea de inseparabilitate a activităţii antreprenoriale de proprietate) şiprin conceptualizarea „acuităţii antreprenoriale“ sau „stării de alertă antre -prenorială“ (alertness) şi a „descoperirii antreprenoriale“ (discovery) caelemente definitorii ale funcţiei antreprenoriale. Pe această linie Kirzner arecontribuţii remarcabile la critica teoriei neoclasice a concurenţei perfecte


şi a echilibrului (în care activitatea antreprenorială este în cel mai bun cazredundantă), şi chiar la teoria proprietăţii.

Alţi gânditori importanţi ai Şcolii austriece de economie sunt FrankA. Fetter (1863–1949), William H. Hutt (1899–1988), Ludwig Lachmann(1906–1990), Hans Sennholz (1922–2007). Dintre gânditorii contempo -rani din cadrul acestei şcoli se remarcă Walter Block, Peter J. Boettke,Hans-Hermann Hoppe, Jesús Huerta de Soto, Jörg Guido Hülsmann, JosephT. Salerno.

În continuare, vom face o trecere în revistă a unor contribuţii definitoriiale Şcolii austriece de economie, din sfera calculului economic, a siste meloreconomice comparate şi a teoriei monetare.

Teoria calculului economic şi problemele socialismului şi intervenţionismului

Calculul economic şi argumentul imposibilităţii acestuia într-o economie socialistă

Una dintre contribuţiile deopotrivă spectaculoase şi puţin înţelese aleŞcolii austriece este teoria calculului economic. Formularea clasică a argu -mentului imposibilităţii calculului economic în socialism îi aparţine luiLudwig von Mises care, într-un articol din 1920 (Mises 2007), a evidenţiatpentru prima dată consecinţele abolirii proprietăţii private asupra mijloacelorde producţie – punctul central al programului socialist. Astfel, economistulaustriac spune: „Factorii de producţie rămân, în societatea socialistă, pro -prietatea exclusivă a colectivităţii; ei sunt avut obştesc inalienabil şi de aceea«res extra comercium»… Nefiind implicat în comerţ nici un mijloc de pro -ducţie, cunoaşterea preţurilor monetare ale acestora devine imposibilă. Roluljucat de bani în domeniul calculului producţiei din economia liberă nu poatefi păstrat în economia socialistă. Calculul valorii în bani devine aiciimposibil“ (Mises 2007, 216).

Implicaţiile integrale ale argumentului misesian ies la lumină abia cândprivim calculul economic al antreprenorilor în dubla ipostază în care este între -buinţat: istoric-evaluativă şi antreprenorial-anticipativă. Pe o piaţă liberă,antreprenorii utilizează calculul economic mai întâi pentru a vedea „dacăau procedat bine“: dacă s-a înregistrat profit sau pierdere; mai mult, dacăs-a consumat inclusiv o parte din capitalul cu care s-a pornit la drum. Dease menea, şi anticipările antreprenoriale care vizează constelaţia viitoare a


datelor pieţei fac uz în mod necesar de „termenii cardinali“ ai calcululuieconomic în termeni monetari – sunt cu alte cuvinte anticipări „formatate“în acest sens încă din momentul conceperii lor şi, lucru foarte important, suntde neconceput în absenţa acestuia. Încă înainte de a se lansa într-un proiectcare să aibă sens din punct de vedere economic, omul de afaceri şi-a făcutdeja nişte calcule.

Un dictator socialist, un comitet de planificare – sunt privaţi de acesteposibilităţi. Deciziile lor alocative sunt luate „în întuneric“. Nu ştiu de undevin şi încotro merg în activitatea lor. Sunt pierduţi, în termenii unei metaforesugestive a lui Mises, pe oceanul posibilităţilor de producţie fără busola cal -culului economic. Socialismul (naţionalizarea mijloacelor de producţie) arechivala astfel cu eliminarea raţionalităţii din economie.

Intervenţionismul

O problemă aparent spinoasă o ridică intervenţionismul. Această dezbatereeste de regăsit în literatura de specialitate şi printre încercările de teoretizarea celei de-a „treia căi“, acel sistem care să reţină eventualele avantaje pecare le au capitalismul/piaţa liberă şi socialismul şi – în măsura în care sepoate – să evite problemele ambelor sisteme. Şi aici Şcoala austriacă arecontribuţii care merită evidenţiate şi reţinute. Producând o analiză în termenide proprietate (ca element necesar implicat în ideea de acţiune umană –acţiune fără proprietate nu se poate), teoria austriacă poate lămuri urmă -toarele: în măsura în care o resursă poate fi alocată fie de către proprietarulei, fie de către altcineva (terţul fiind exclus), nu există un al treilea sistemsau principiu de alocare a resurselor.

Problema stimulentelor

Un argument clasic ridicat iniţial împotriva socialismului – dar care îşiarată valenţe sporite în analiza intervenţionismului, deschizând perspectivenoi în special asupra problemei tratate la punctul următor, a fost cel al stimulen -telor (incentives). De reţinut – din perspectiva contribuţiilor Şcolii austriece –este faptul că e de neignorat că modificarea structurii instituţionale a societăţiiva avea consecinţe în planul stimulentelor. Bineînţeles, acest lucru nu seîntâmplă doar când reforma instituţională este atotcuprinzătoare (ne gândimla socializarea mijloacelor de producţie din socialism), ci de fiecare datăcând autorităţile publice intervin pe piaţă.


Dinamica intervenţionismului

În marea dispută economică cu privire la sisteme, Şcoala austriacă a apăratdouă mari poziţii: întâi că nu există propriu-zis un al treilea sistem, şi apoică acest hibrid – intervenţionismul guvernamental – are o mare problemă:instabilitatea.

Expunerea clasică a acestei probleme rămâne cea realizată de Mises înlucrarea sa Politici economice, în capitolul despre intervenţionism (Mises 2010).Alte lucrări care tratează problema intervenţionismului pe larg ar fi: Mises1998b, Mises 1977, Mises 1998a, Rothbard 2006. În Politici economice auto -rul abordează un exemplu clasic de intervenţie a guvernului pe piaţă: fixareaunor preţuri maxime (la vânzarea de lapte), cu scopul declarat de a îmbunătăţiaccesul populaţiei la aprovizionare. Un scop cât se poate de nobil al uneielite cât se poate de bine intenţionate.

Care sunt consecinţele unei astfel de măsuri? După cum explică Mises,preţul impus fiind mai mic decât cel de piaţă, cantitatea cerută va creşte, iarcea oferită se va reduce – producătorii marginali sunt scoşi de pe piaţă, întimp ce consumatorii submarginali pot intra pe piaţă. Efectul imediat esteînregistrarea unei relative penurii. Cu alte cuvinte, o nouă problemă pe careautorităţile trebuie s-o rezolve. Şi sunt puse, aşadar, în faţa unei opţiuni: fierenunţă la intervenţia anterioară admiţând că a avut efect contrar celui scontat,fie încearcă să remedieze cumva această problemă. Calea cea mai la îndemânăar fi să intervină în sensul uşurării condiţiilor de producţie ale ofertei: de pildăo fixare a preţurilor unor factori de producţie folosiţi de aceştia cu scopul dea-i rentabiliza. Dacă se urmează această cale, problema apare din nou, doarcă de data aceasta „mai sus“ în structura producţiei: între producătorii de lapteşi cei de nutreţ, să spunem. Fixarea preţului (maxim, din nou) nutreţului aducedupă sine penuria de nutreţ. Şi iarăşi autorităţile sunt confruntate cu perspectivade a menţine intervenţiile anterioare, chiar suplimentându-le cu noi inter -venţii, sau de a renunţa cu totul la ele. Fie care astfel de situaţie ilustreazăinstabilitatea intervenţionismului – cu fiecare nouă intervenţie autorităţileîmping situaţia spre maximum de intervenţie (socialism) sau cu înlăturareafiecărei intervenţii aduc regiunea mai aproape de piaţa liberă.

Cercetări mai recente din sfera (sau afine cu) Şcolii austriece (Comă -nescu et al. 1997–1998) au completat viziunea dinamicii intervenţionismuluicu elemente ce ţin de logica competiţiei politice. Odată asumat un contextfie socialist, fie intervenţionist, necesitatea intervenţiilor suplimentare „decorecţie“ stă, pentru a fi speculată, înaintea unor lideri politici aflaţi la rân -dul lor în competiţie. Cei care se pricep cel mai bine la a pleda pentru noiintervenţii, la a găsi pretexte mai mult sau mai puţin rezonabile pentru acestea,


sau la a convinge cetăţenii cum că noi intervenţii se impun chiar dacă omie altele au dat greş, câştigă în lupta politică. De asemenea, e de conceputcă pe măsură ce lupta politică se ascute, cei care ies câştigători trebuie căsunt nişte manipulatori surprinzător de abili. Dacă introducem în discuţieşi elementul „corupţiei“, „al grupurilor de interese“ (hazardul moral) analizatcu multă pricepere de curentul public choice, când intervenţia este aprobatăşi căutată nu din convingerea că ar putea fi benefică, ci pentru că intereselepersonale sau ale finanţatorilor/votanţilor o cer (chiar dăunătoare fiind îngeneral), peisajul intervenţionismului capătă conotaţii mai grave. Am puteachiar spune că a priori plauzibil ar fi ca, în cele din urmă, competiţia politicăsă fie câştigată de indivizii cei mai specializaţi în folosirea corupţiei.

Insulele de haos calculaţional

Argumentul calculului economic a fost aplicat şi la intervenţionism, înspecial de către Murray Rothbard, important discipol al lui Mises (Rothbard2001, 825). În opinia lui, orice dislocare a procesului alocativ al pieţei (încare proprietarii decid în ce direcţie sunt utilizate resursele lor, cu toateelementele specifice aferente: cantitate, preţ, orizont de timp, nivel de riscasumat etc.) introduce în ansamblul structurii sociale a producţiei o insulăde „haos calculaţional“. Şi asta pentru că prin însăşi constituirea de „unităţide stat“, sau fixarea prin decret a unor cadre ce limitează desfăşurarea acti -vităţii economice (salariul minim pe economie, cerinţe privind capitalul socialminim al întreprinderii, privind standardele tehnice de îndeplinit pentru funcţio -nare etc.), autorităţile fac rabat tocmai de la verdictul pe care piaţa – princalculul economic al profitabilităţii – l-ar fi dat cu privire la aspectele avuteîn vedere (poate tocmai dimensiuni ale firmelor sub pragul capitalului socialprevăzut prin lege ar fi fost cele mai rentabile în absenţa intervenţiei). Şidacă aceste intervenţii fac, în sine, rabat de la verdictul antreprenorial, cumaltfel pot fi întemeiate aceste decizii într-o manieră care să nu fie arbitrară?

Contribuţiile Şcolii austriece în sfera teoriei monetare şi a crizelor economice

Teoria austriacă a monedei

Pentru Şcoala austriacă modernă (de după Menger, Böhm-Bawerk şi Wieser)problematica monedei are o însemnătate aparte. Şi asta pentru că în acestdomeniu apare, în 1912, prima mare contribuţie a lui Ludwig von Mises:


tratatul Teoria banilor şi a creditului (Mises 1953). Principala realizare a acesteiopere constă în integrarea teoriei generale a utilităţii marginale (şi, deci, ateoriei subiective a valorii) cu teoria monetară.

În viziunea lui Mises, moneda este un bun ca toate celelalte, care areutilitate pentru omul în acţiune (facilitează schimburile; este mijloc de efec -tuare a schimburilor) şi care, prin urmare, este dorită, cerută şi deţinută încantităţi concrete/definite. De asemenea, de „cealaltă parte“ există o ofertăde monedă, constituită din stocul total de marfă care îndeplineşte funcţiamonetară. La intersecţia acestora (cererea şi oferta de bani) se stabileşte „preţulbanilor“, sau puterea lor de cumpărare (pentru o analiză mai detaliată, a sevedea Rothbard 2001, Cap. 11).

La originea monedei stau, în principiu, două lucruri: dificultăţile barterului(sau schimbului direct) pe de o parte, şi o serie de caracteristici care favo -rizează selectarea anumitor bunuri economice pentru a juca rolul de mijlocde efectuare a schimburilor. Ambele sunt legate de incertitudine, primul caparte a problemei, al doilea ca parte a soluţiei. Cea mai dificilă problemăcu care se confruntă indivizii într-o economie de tip barter este necesitateadublei coincidenţe a nevoilor. Mai mult, putem constata că dificultatea aceastaeste amplificată de anumite inadecvări a celor mai multe dintre bunuri laoperaţiunea de căutare a oportunităţilor de schimb. Diversele bunuri se potastfel selecta după caracteristicile monetare: divizibilitate, portabilitate,valoare mare la volum mic, omogenitate şi fungibilitate, durabilitate, recognos -cibilitate etc. Dificultăţile barterului şi caracteristicile monetare ale bunu -rilor dau sens aşa-numitului schimb indirect, când un individ oferă un bunb1 contra unui bun m nu pentru că doreşte să-l consume sau să-l utilizezeîn producţie, ci pentru că îl consideră a fi mai vandabil decât bunul iniţialşi consideră că-l va putea schimba mai uşor ulterior contra bunului b2,adevărata ţintă finală a operaţiunii. Bunul m devine astfel mijloc de efectuarea schimburilor. Astfel de bunuri mai vandabile intră în logica unui cercvirtuos: pe măsură ce indivizii le cer tot mai mult pentru a-şi asigura opor -tunităţi de schimb în viitor, vandabilitatea lor sporeşte, făcându-le încă şi maipotrivite rolului de intermediar în schimb. Atunci când un mijloc de schimbse generalizează (în sensul că este folosit de toată lumea dintr-o regi une), eldevine monedă.

A arăta că marfa monedă satisface o nevoie reală prin calităţile pe carele are nu rezolvă însă problema spinoasă a „preţului banilor“, sau a puteriiei de cumpărare. Una dintre obiecţiile importante (dar până la urmă nefon -date) aduse explicării puterii de cumpărare a monedei prin aparatul conceptualal cererii şi ofertei era o presupusă circularitate în raţionament (aşa-numitul


„cerc austriac“). Este meritul lui Mises de a fi arătat, pe linia lui Menger,că lucrurile nu stau aşa. Teorema misesiană a regresiei arată că la momentul(sau în „ziua“) t puterea de cumpărare este determinată de oferta de monedădin t şi cererea de monedă din t, cerere care se constituie pe baza puteriide cumpărare a monedei de la momentul (din „ziua“) t–1. Nu este vorbaaşadar de un raţionament circular. Dar de un regres la infinit? Nici de aşaceva, deoarece capătul „regresiei“ este stadiul barterului. Cererea de monedădin prima „zi“ în care bunul monetarizat începe să intermedieze schimburilese formează pe baza puterii de cumpărare din barter (cum stăteau lucrurileîn „ziua“ anterioară). Cum valoarea de barter a unui bun este explicată completde teoria subiectivă a valorii şi a utilităţii marginale, explicaţia valorii banilor(puterii lor de cumpărare) este şi ea completă.

La nivel de politică economică (policy), teorema regresiei are consecinţeimportante. O monedă nu poate apărea decât selectându-se, prin jocul pieţei,dintre bunurile vândute şi cumpărate în stadiul de barter, sau altfel spus,care au deja o putere de cumpărare în barter. De aici rezultă două lucruri:întâi, că moneda este un bun (nu simbol, nu convenţie, sau alte abstracţiuniîn logica ideii de „ficţiune cu funcţiune“); şi apoi că ea nu poate apărea princonvenţie ad-hoc între membrii unei comunităţi, deoarece piatra de poticnealăa oricărei astfel de încercări va fi puterea de cumpărare de pornire, imposibilde „decretat“ non-arbitrar. Cu alte cuvinte, moneda nu este nici produsulvreunui decret guvernamental sau societal (de tip contract social).

În încheierea acestei părţi, trebuie evidenţiat încă o dată unul dintre coro -larele cu cele mai însemnate consecinţe, din punct de vedere economic, alapariţiei şi persistenţei unei monede: posibilitatea calculului economic întermeni monetari.

Teoria inflaţiei în Şcoala austriacă

Teoria monedei marchează şi perspectiva aceleiaşi şcoli de gândire eco -nomică asupra fenomenului inflaţiei. Acesta a fost definit în general de cătreeconomişti pe două direcţii: ca expansiune (defectuoasă) a masei monetare –viziunea clasică, de regăsit în timp de la Nicholas Oresme şi Thomas Gresham,trecând prin David Ricardo, până la Ludwig von Mises; sau ca o creştere(eventual generalizată) a preţurilor (viziunea modernă mainstream, de regăsitpractic în aproape toate manualele de economie). În teoria inflaţiei austrieciipledează pentru concentrarea pe cauzele inflaţiei, şi nu pe efectele acesteia(adecvând terminologia în consecinţă).


Sursa inflaţiei e clară, „vinovatul“ uşor identificabil pentru cine vrea să-lvadă, iar sursa efectului dureros al creşterii preţurilor evidentă şi ea. Bineînţeles,rezolvarea problemei inflaţiei capătă contururi clare: încetarea expansiuniidefectuase a masei monetare de către cei care o produc.

La nivel analitic, inflaţia văzută din perspectiva Şcolii austriece are câtevacaracteristici importante (derivate din natura monedei). Mai întâi, ea nu seproduce simultan pe toate pieţele, şi nici nu afectează toate preţurile în aceeaşimăsură. Aceste aspecte circumscriu conceptul de non-neutralitate a bani -lor. Primii recipienţi sunt avantajaţi, având bani mai mulţi în faţa unei structuria preţurilor nemodificate. Prinzând în licitările lor pentru produse (bunuride consum sau factori de producţie) la piaţă şi aceşti noi bani, pun presiunepe preţuri în sus. Propagarea impulsului inflaţionist face ca ultimii recipienţiai banilor suplimentari (sau, mai rău, cei în mâna cărora nici nu mai ajung)să se confrunte cu o structură a preţurilor total modificată (în sensul creşterii),constatând că puterea lor reală de cumpărare a scăzut. Lanţul descris mai susilustrează efectul redistributiv al inflaţiei (sau aşa-numitele „efecte Cantillon“,după numele economistului care le-a analizat pentru prima dată mai riguros):cei care ajung primii în posesia noilor bani câştigă pe seama celor care ajungmai târziu sau deloc. Murray Rothbard atrage atenţia (Rothbard 1997, 312)că tocmai non-neutralitatea banilor şi efectele redistributive dau o atrac tivitatespecială inflaţiei din punct de vedere politic.

Pentru teoreticienii Şcolii austriece, orice cantitate de monedă poate servila fel de bine societatea, necesităţile de intermediere a schimbului putând ficu brio asigurate de modificarea adecvată a puterii de cumpărare. Aceastăviziune a optimalităţii oricărei mase monetare distinge radical viziunea Şcoliiaustriece de cea a celorlalte şcoli de gândire şi, în speţă, de viziunea mainstream.Consecinţa unei astfel de perspective este că singurul scop real căruia inflaţiaîi poate servi este redistribuţia.

Apoi, din perspectivă praxeologică, pentru individul în acţiune nu con -tează niciodată toate preţurile, ci cele conexe activităţii sale economice. Prinurmare, aceleaşi modificări în structura preţurilor pot fi apreciate destul de(chiar radical) diferit de întreprinzători diferiţi: pentru unul o calamitate,pentru altul o bonanza. Deşi media ponderată a preţurilor a înregistrat o miş -care identică din perspectiva celor doi, preţurile individuale relevante s-aumodificat în sensuri opuse.

Din cele de mai sus rezultă că explicaţiile de tipul cost-push ale inflaţiei(inflaţia se datorează creşterii semnificative a anumitor preţuri din econo -mie, cum ar fi petrolul, de pildă) sunt eronate: costurile (care sunt tot niştepreţuri) care cresc implică cheltuieli mai mari în sectoarele afectate, simultan


cu cheltuieli mai mici (deci preţuri/costuri mai mici) în alte sectoare. Decinivelul general al preţurilor nu poate creşte. Iar dacă acest lucru se întâmplă,cel mai probabil se datorează expansiunii monetare.

Sistemul bancar în viziunea Şcolii austriece

Băncile pot juca un dublu rol pe piaţă: de depozitari de monedă şi de inter -mediari pe piaţa creditului (Rothbard 1983, 6–7). Ca depozitari de monedă,băncile se comportă la fel ca orice depozit de mărfuri (mai ales fungibile)(Huerta de Soto 2010, 41 şi urm.). Serviciul pe care-l oferă e unul simplu,de păstrare în siguranţă a banilor la dispoziţia proprietarului, pentru carepercep comision (neplătind nicidecum vreo dobândă). Banii depozitaţi nupot fi daţi mai departe cu împrumut de către bancă.

Cele două practici de mai sus se regăsesc în distincţia dintre depozitelela vedere şi depozitele la termen. Banii din depozitele la vedere sunt ai depo -nenţilor, sunt deţineri monetare curente (cash balances), şi deci intră în com -poziţia masei monetare. Cei din depozitele la termen sunt cedaţi temporarbăncii (care la rândul ei îi dă cu împrumut), nu sunt deţineri monetare dinperspectiva deponenţilor, ci o formă de economisire şi investire, neintrândca atare în masa monetară.

În situaţia în care băncile nu păstrează depozitele la vedere integral înseifuri la dispoziţia deţinătorilor, apare fenomenul aşa-numitelor rezervefracţionare. Într-un sistem cu monedă marfă, operarea cu rezerve fracţionareînseamnă că există substitute monetare („recipise de depozit“) neacoperiteîn marfa care joacă rolul de monedă; în actualul sistem cu bani fiat, conturilecurente, conturile aferente cardurilor obişnuite de debit etc., sunt forme desubstitute monetare neacoperite integral în moneda propriu-zisă, mijloc legalde plată (cash-ul). Contribuţia peremptorie a lui Ludwig von Mises şi celorcare i-au urmat linia este tocmai teoretizarea acestor substitute monetarefără acoperire în monedă propriu-zisă, pe care el le-a denumit mijloace fidu -ciare (fiduciary media) şi a căror existenţă şi natură are consecinţe dintrecele mai importante pentru sistemul economic. Apare astfel o distincţie întresubstitutele monetare „acoperite“ („în regulă“), denumite de acelaşi Misescertificate monetare (money certificates), şi cele neacoperite („în neregulă“),menţionate anterior (mijloacele fiduciare).

Dincolo de aspectele etico-juridice şi morale ale practicii rezervelor fracţio -nare (echivalabile cu frauda), acestea au şi consecinţe economice. Stabilitateaunui sistem de liberă întreprindere bancară cu rezerve fracţionare este dis -cutabilă. Practica luată în discuţie (ascunsă/voalată sau instituţionalizată ca


atare) pune în funcţiune un sistem „pervers“ de stimulente. Sunt aşezate pre -misele unei competiţii între bancheri în a folosi rezerve cât mai mici, deoareceorice reuşită în a păstra rezerve mai mici decât concurenţa înseamnă profiturisuplimentare. Totodată însă, înseamnă şi o şubrezire – relativ la situaţia ante -rioară cu rezerve mai mari – a sistemului. Şi e cât se poate de plauzibil căîn cele din urmă competiţia se va produce la limita colapsului sistemului,fiind condamnată s-o depăşească. Problemele aferente unui sistem bancarcu bancă centrală, rezerve fracţionare, sistem bancar cartelizat şi monedăfiat produsă în regim de monopol de stat sunt tratate mai pe larg, de exemplu,în Huerta de Soto 2010 sau J.G. Hülsmann 2008.

Teoria ciclului de afaceri

Una dintre cele mai importante contribuţii a Şcolii austriece la teoria eco -nomică este teoria crizelor. Identificând criza pe două mari coordonate –apariţia erorii antreprenoriale în masă, precum şi concentrarea acesteia înstadiile „superioare“ (producătoare de bunuri de capital) ale producţiei –autorii austrieci (Mises 1953, 2010b; Rothbard 2005; Ebeling 1996) o punpe seama expansiunii neanticipate a creditului. Această expansiune este posi -bilă tocmai datorită modului de organizare/funcţionare a sistemelor bancaremoderne (rezerve fracţionare, bancă centrală, monedă fiat). Trăsătura de bazănu mai este azi atât neacoperirea cu rezerve a depozitelor la vedere, câtştergerea oricărei distincţii între depozitele la vedere şi cele la termen, faptcare transformă toată activitatea unei bănci în depozitare asimilabilă integralcelei la vedere, concomitent cu utilizarea de rezerve fracţionare.

Mises a fost cel care şi-a dat seama că producţia de monedă suplimen -tară prin intermediul sistemelor bancare moderne nu rămâne la stadiul deinflaţie simplă, ci afectează şi creditul, şi rata dobânzii, şi, odată cu acestea,produce modificări în structura intertemporală a producţiei. Şi asta pentru căbanii noi intră mai întâi sub formă de credit pe piaţa bancară, afectând ratadobânzii, fără ca acest lucru să fi fost „luat în evidenţă“ şi în restul structuriiproducţiei. Prin urmare, apare o neconcordanţă între rata dobânzii (care scade)şi restul structurii preţurilor (care deocamdată rămân nemodificate).

Pentru a clarifica implicaţiile acestei distorsiuni, este necesară o scurtălămurire a funcţionării unui sistem nedistorsionat (rezerve 100%, liberă între -prindere bancară, producţie privată liberă de monedă). Aici, singura sursăde credite la dispoziţia băncilor sunt depozitele la termen, care constituieeconomisire reală a populaţiei (sau, altfel spus, abţinere de la consum pre -zent), sau capitalurile proprii ale băncii (tot din economisire reală prealabilă


provenite – a întreprinzătorilor din sfera bancară). Rata dobânzii din piaţadă seama de „preţul capitalului“ (nu al banilor), sau, cu alte cuvinte, al „aştep -tării“ la care sunt dispuşi cei care au economisit. O rată redusă a dobânziiînseamnă capital relativ mai mult disponibil pentru întreprinzători, simultancu o abţinere relativ mai importantă de la consum prezent a populaţiei. Tocmaireducerea – cel puţin contrafactuală (în raport cu cât ar fi fost altminteri) –consumului prezent al celor care economisesc eliberează un plus de capital,pe care întreprinzătorii îl pot lua cu împrumut în condiţii relativ mai avan -tajoase (prin intermediul pieţei creditului în general şi sistemului bancar înparticular).

Pe dos, o rată a dobânzii mare înseamnă o reorientare relativă a populaţieiînspre consum, o diminuare a economisirii, deci a resurselor la dispoziţiaantreprenorilor sub formă de credite. Semnalul acesta al ratei dobânzii ecrucial pentru întreprinzători, în special prin prisma dimensiunii intertem -porale a structurii producţiei. Modificările ratei dobânzii nu „lovesc“ identictoate afacerile şi proiectele investiţionale, ci le afectează relativ mai puternicpe cele „mai lungi“, sau mai „capitalistice“ (mai îndepărtate în structura pro -ducţiei de momentul consumului).

Aşadar, revenind, în măsura în care există expansiune neanticipată a cre -ditului, lucrurile merg aparent bine până în momentul în care antreprenoriişi salariaţii din sfera acestor nou iniţiate proiecte investiţionale „se întâlnesc“pe piaţă cu populaţia care doreşte să-şi exercite consumul prezent la niveluricompatibile cu rata prealabilă a dobânzii. Şi asta pentru că, de fapt, structurapreferinţelor lor nu s-a schimbat. Această „întâlnire“ începe să se producăimediat, însă devine evidentă doar gradual, simptomul său principal fiindcreşterea preţurilor. Acest lucru le ridică imediat probleme întreprinzătorilorcare au iniţiat proiectele „mai lungi“ şi care, în lumina noilor preţuri, nu maipar la fel de rentabile. (Corelându-se cu noile preţuri, şi rata dobânzii tindesă fie corectată înapoi în sus.)

Se ajunge astfel la un moment de răscruce: fie expansiunea credituluiîncetează şi proiectele nesustenabile sunt lichidate – măsura lichidărilor fiindaceeaşi cu a expansiunii prealabile; fie, încă încrezătoare în propriile posi -bilităţi de management monetar, banca centrală uşurează din nou, implicitşi mai mult, condiţiile creditării printr-o nouă rundă de expansiune a credi -tului. Ciclul se reia: proiectele redevin rentabile; probabil chiar vor fi iniţiateunele noi. Din nou atmosfera este una de optimism investiţional, iar ratadobânzii mai mică decât ar fi fost altminteri. În măsura în care nici acumpreferinţele populaţiei pentru consum versus economisire/investire nu s-au


schimbat, întâlnirea dintre recipienţii noilor resurse monetare şi restul populaţieipune din nou presiune în sus pe preţuri (şi pe dobândă).

Se vede, aşadar, că teoria austriacă a crizelor economice poate da cu destulde mare succes seama de fenomenele ciclice moderne. Şi face acest lucruîn termenii obişnuiţi ai analizei economice, fără a apela la teoretizări ad-hoc(„super-optimism“, „lăcomie“) sau pseudo-explicaţii de tipul „subcon sum“,sau „supraproducţie“, fenomene care, mai degrabă decât a fi explicaţii aleceva, ar necesita ele însele o explicaţie.

În prelungirea discuţiei pe linia anticipărilor, teoria austriacă a crizelortinde să încorporeze (Hülsmann 1998) şi problematica foarte la modă a hazar -dului moral. Hülsmann atrage atenţia că nu e suficient ca populaţia în general,sau întreprinzătorii în special, să anticipeze că este vorba de credit pompatartificial în economie, ci mai trebuie şi să ajungă la concluzia că nu vor fibeneficiarii unor programe de „salvare“ (bailout) înainte de a stopa/lichidainvestiţiile „descoperite“ ca nesustenabile.

Referinţe

Bălţătescu, Ionela. 2011. „Eugen von Böhm-Bawerk“. În Mari economişti europeni.Bucureşti: Editura Economică.

Comănescu, Dan. C. „Biografie: Ludwig von Mises.“ Accesat la 23 mai 2011. http://mises.ro/291/

Comănescu, Dan. C. „Biografie: Murray Newton Rothbard.“ http://mises.ro/323/Ebeling, Richard. 1996. The Austrian Theory of the Trade Cycle. Auburn, Alabama:

The Ludwig von Mises Institute.Gordon, David. 1996. The Philosophical Origins of Austrian Economics. Auburn,

Alabama: The Ludwig von Mises Institute.Hülsmann, Jörg G. 2008. The Ethics of Money Production. Auburn, Alabam: Ludwig

von Mises Institute.Hülsmann, Jörg G. 2007. Ludwig von Mises: The Last Knight of Liberalism. Auburn,

Alabama: Ludwig von Mises Institute.Hülsmann, Jörg G. 1998. „Toward a General Theory of Error Cycles“. În The Quarterly

Journal of Austrian Economics, Vol. 1, nr. 4. Jasay, Anthony de. 2002. Justice and Its Surroundings. Indianapolis: Liberty Fund.Jasay, Anthony de. 1998. The State. Indianapolis: Liberty Fund. Jasay, Anthony de. 1997. Against Politics. London: Routledge. Menger, Carl. 1985. Investigations into the Methods of the Social Sciences with Special

Reference to Economics (ed. Louis Schneider). Traducerede Francis J. Nock. NewYork: New York University Press.

Mises, Ludwig von. 2010a. Economia în şapte lecţii. Bucureşti: Institutul Ludwigvon Mises.


Mises, Ludwig von. 2010b. „Ciclul economic şi expansiunea creditului: consecinţeleeconomice ale banilor ieftini“. În Economia în şapte lecţii. Bucureşti: InstitutulLudwig von Mises.

Mises, Ludwig von. 2007. „Calculul economic în societatea socialistă“. În Birocraţiaşi imposibilitatea calculului economic în regim socialist. Bucureşti: Institutul Ludwigvon Mises România. Accesat la 21 mai 2011. http://mises.ro/265/.

Mises, Ludwig von. 1998. Human Action. Auburn, Alabama: The Ludwig von MisesInstitute.

Mises, Ludwig von. 1981. Epistemological Problems of Economics. New York andLondon: New York University Press.

Mises, Ludwig von. 1962. The Ultimate Foundations of Economic Science. An Essayon Method. New Jersey: Van Nostrand, Princeton.

Mises, Ludwig von. 1953. Theory of Money and Credit. New Haven, Connecticut: YaleUniversity Press.

Rothbard, Murray N. 2006. Power and Market. Auburn, Alabama: The Ludwig vonMises Institute.

Rothbard, Murray N. 2005. America’s Great Depression. Auburn, Alabama: The Ludwigvon Mises Institute.

Rothbard, Murray N. 2001 [1962]. Man, Economy, and State. Auburn, Alabama: TheLudwig von Mises Institute.

Rothbard, Murray N. 1997. „Praxeology: The Methodology of Austrian Economics“.În The Logic of Action One: Method, Money, and the Austrian School, 58–77.Cheltenham, UK: Edward Elgar.

Rothbard, Murray N. 1997. „The Austrian Theory of Money“. În The Logic of ActionOne: Method, Money, and the Austrian School. Cheltenham, UK: Edward Elgar.

Rothbard, Murray N. 1983. The Mystery of Banking. New York: Richardson & Snyder.Salerno, Joseph T. 1999. „Carl Menger: The Founding of the Austrian School“. În 15

Great Austrian Economists (ed. Randall Holocombe). Aubum, Alabama: Ludwigvon Mises Institute.

Salerno, Joseph T. 1993. „Mises and Hayek Dehomogenized“. În Review of AustrianEconomics 6, nr. 2, 113–48.

Soto, Jesús Huerta de. 2010. Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice. Iaşi,România: Institutul Ludwig von Mises, Universitatea „Al. I. Cuza“.


INSTITUŢIONALISMULHoria Terpe

Instituţii şi ordine socială

Influenţa instituţiilor este o forţă ubicuă care ţine împreună familii, gru -puri, organizaţii, comunităţi şi societăţi. Deşi au constituit una dintre preocu -pările gândirii politice încă de la primele eforturi de analiză sistematică, iarlegile, obiceiurile, morala şi formele de guvernare au fost întotdeauna prezenteîn centrul studiului social, instituţiile nu au fost considerate o categorie separatăa gândirii sociale până la începutul secolului XX (Commons 1931, 1960; Coase1937). Până atunci, instituţiile erau fie ignorate, fie înţelese indistinct faţă dealte constructe culturale, sociale sau politice.

Instituţiile sunt condiţia de existenţă a libertăţii – termenii contractuluifaustian dintre indivizi, prin care este posibilă viaţa în comun (V. Ostrom1997): „dacă am încerca să căutăm o circumstanţă universală, comună între -gului comportament instituţional, am putea defini o instituţie ca acţiune colectivăîn controlul, eliberarea şi expansiunea acţiunii individuale [– sn.]“ (Commons1931). Acest lucru este esenţial: libertatea poate fi asigurată şi extinsă printr-omai bună demarcare instituţională a spaţiilor libertăţilor individuale. De aiciderivă nemijlocit marea întrebare liberală: care sunt instituţiile sub care spa -ţiile libertăţilor individuale sunt maxime?1 Orice posibil răspuns are ca premisăînţelegerea funcţiei şi naturii instituţiilor.

La nivelul acţiunii umane, ordinea socială constă din două regularităţi com -portamentale (Elster 1989). În primul rând, tipare (pattern-uri) comporta -mentale stabile şi predictibile. Tipul de dezordine asociată lipsei acestoraconstă în inexistenţa coordonării sociale: fiecare individ îşi urmează propriulplan de viaţă în lipsa oricărei informaţii despre comportamentul celorlalţi, altadecât aceea că fiecare îşi va urmări propriul interes. Din această perspectivă,

1. Altruism asimetric celorlalte doctrine, pentru care instituţiile sunt mijlocul de aimpune preferinţele şi/sau interesele unui grup asupra celorlalţi – toţi să devină români,caritabili, ecologişti, de o anumită religie etc.

instituţiile (inclusiv constituţiile) reprezintă puncte de coordonare socialăde la care deviaţia unui individ sau a unui grup este costisitoare. Tranziţiaîntre diferitele echilibre posibile poate avea loc doar prin recoordonare com -portamentală masivă.

În al doilea rând, din tipare comportamentale cooperative. Dezordineaasociată unei incidenţe ridicate a comportamentului noncooperativ este con -flictul, având ca extremă războiul permanent al tuturor împotriva tuturor,zugrăvit în imaginea hobbesiană a stării de natură. Potrivit abordării contrac -tualiste, cele mai importante probleme rezolvate de instituţii sunt de tipuldilemei prizonierului2. Constituţiile, spre exemplu, rezolvă dileme socialela scară largă furnizând bunuri publice ca regimul proprietăţii şi contractelor,sau ordinea publică.

Instituţiile sunt rezultatul a două niveluri de influenţe sociale. Pe de oparte, ele sunt susţinute cognitiv şi legitimate de psihologii, ideologii, religiişi alte înţelegeri ale lumii înconjurătoare. Pe de altă parte, instituţiile suntimpuse de comportamentul celorlalţi şi de autorităţi formale. În spatele tuturoracestora, la un nivel mai profund, se află o metapreferinţă pentru civiliza -ţie (fructul ordinii sociale) faţă de opusul ei.

Instituţiile influenţează comportamentele individuale în mai multe feluri.În primul rând informează acţiunea individuală, indicând, spre exemplu, caresunt valorile, atitudinile şi comportamentele încurajate (pozitive) din punctulde vedere al grupului de referinţă, ori în ce constau diferitele relaţii scop–mij -loc (cum e mai bine să…), ce anume riscă un blatist etc. Din acest punctde vedere, ele indică aşteptările mutuale pe care le pot avea indivizii uniide la alţii în diferite circumstanţe, sau, în termeni hayekieni, cum anumesunt acomodabile planurile de viaţă individuale. În al doilea rând, sanc ţio -nează. La nivel ideal, prin ambele mecanisme, instituţiile produc coordonaresocială şi stimulează cooperarea, definind şi recompensând comportamentulfavorabil acesteia şi sancţionând comportamentul blatist sau cel „anti-social“(în sensul propriu: împotriva ordinii existente, adică împotriva celorlalţi).

Implicit, am identificat în paragrafele precedente şi cele două tipuri deconstrângeri exercitate de/prin instituţii: constrângeri cognitive (influenţeexercitate asupra formării preferinţelor şi cunoaşterii, în special a celei privindrelaţiile scop–mijloc) şi constrângeri economice (formate din costuri şi recom -pense sociale, care pot lua uneori şi o formă coercitivă).


2. Situaţii în care interesele individuale dictează un comportament noncooperativ,dar acesta conduce la un rezultat final dezavantajos pentru toţi (comparativ cu cel obţinutdacă ei ar fi cooperat).

Prin urmare, instituţiile definesc şi limitează setul alegerilor indivizilor(North 2007, 4), fiind „regulile jocului într-o societate sau, mai formal,constrângerile proiectate de oameni care structurează interacţiunea umană“(North 2007, 3). Ele reduc costurile interacţiunilor, furnizând structură vieţiide zi cu zi. Instituţiile includ orice formă de constrângeri proiectate de ompentru a structura interacţiunea umană. Trei tipuri pot fi distinse (Ostromşi Crawford 2000, 117–133): strategii împărtăşite sau relaţii scop–mijloc(ca în exemplul: dacă vrei să stingi un foc [scop], toarnă apă peste el [mijloc]),norme de comportament şi „reguli“ (adică norme de comportament care înplus conţin şi sancţiuni). Ele pot fi atât formale, cât şi informale. Instituţiile,în sensul folosit aici, nu trebuie aşadar confundate cu organizaţiile, ca înexpresia „instituţii ale statului“.

Am arătat aici3 centralitatea domeniului de studiu pentru ştiinţele sociale.Este interesant de văzut în continuare cum s-a ajuns la această convergenţătematică şi care sunt curentele premergătoare instituţionalismului.

Idei instituţionaliste clasice, revoluţia behavioristă, revoluţia alegerii raţionale şi redescoperirea instituţiilor

Din perspectiva culturii ocidentale, primele descrieri care notează varie -tatea credinţelor, moravurilor şi formelor de organizare întâlnite la diferitepopoare sunt datorate istoricilor Antichităţii. Observaţiile acestora au con -fruntat gândirea contemporanilor cu conştiinţa diversităţii instituţionale şicu problema normativă corelată: Care dintre aceste instituţii sau com binaţiide instituţii sunt cele mai dezirabile? Care dintre ele conduc la o viaţă câtmai prosperă, liberă şi sigură?

Incidenţa acestui gen de problemă şi principalele răspunsuri îşi au ori -ginea, din punct de vedere occidental, în funcţionarea organizării demo craticea Greciei antice. Percepţia mizelor instituţionale a devenit acută în contextuldemocratic, care a evidenţiat tensiunea dintre complexitatea infra s tructuriiinstituţionale a unui regim politic inter pares, ce are printre obiectivele saleprotejarea libertăţii individuale, şi, pe de altă parte, minimalismul insti tuţionalşi arbitrarul suficiente funcţionării regimurilor despotice. În al doilea rând,

INSTITUŢIONALISMUL 311

3. O versiune mai amplă este „Cap. 1. Determinismul structurii, libertatea acţiuniişi designul instituţional“ din teza mea de doctorat Construcţia şi reconstrucţia demo -craţiei locale. O analiză instituţională a obştilor şi comunelor, SNSPA, 2011.

discuţia normativă a oscilat între sursele ideatice (Platon, Republica) şi celeempirice (Aristotel, Constituţia ateniană) ale soluţiilor instituţionale.

Până la începutul secolului XX, gândirea politică a fost dominată de tra -diţia legal-formală. Aceasta a constat în studiul constituţiilor, legilor şi roluluilor în guvernare, atât în calitate de cadru al activităţilor umane, cât şi cauna dintre principalele căi prin care guvernarea influenţează comportamentulcetăţenilor săi.

Originile sale se găsesc în evoluţia dreptului roman: iniţial influenţat defilozofia greacă, în imperiu legislaţia a devenit sofisticată şi administratăde jurişti profesionişti. Tendinţa a fost întărită de doctrina legii naturale şidezvoltarea sa în context mai întâi creştin (în special, prin Şcoala de la Sala -manca) şi apoi laic (Hobbes, Grotius, Locke). O primă reacţie a constat îndoctrina legală pozitivistă, dezvoltată în Anglia de J. Bentham şi în Franţade A. Comte, în secolul al XVIII-lea. Potrivit acesteia, legea este rezultatulinteracţiunii umane, dar este în acelaşi timp o realitate empirică – rezultatulunor alegeri trecute efectuate prin intermediul unor instituţii preexistente.Această reacţie rămâne însă în interiorul tradiţiei legal-formale.

Retrospectiv, principalul neajuns al tradiţiei legal-formale a constat înlimitarea la studiul instituţiilor formale – legi şi constituţii – şi a moduluiformal de operare al acestora. Atenţia acordată instituţiilor formale, în defa -voarea celor informale şi a comportamentului individual (exceptând poaterolul „marilor oameni ai istoriei“) a condus la holism (aici, sub formă decolectivism) metodologic, exagerându-se importanţa structurii faţă de acţiu -nea umană. Această exagerare a devenit ulterior una dintre principalele ţinteale atacului behaviorist. În al doilea rând, demersul instituţionalist clasic afost unul predominant descriptiv; nu a existat o preocupare pentru acumulareacunoaşterii în scopul construcţiei teoretice (Peters 2005, 7).

Un răspuns la reacţia pozitivistă a constat în studierea „legii comune“(common law) şi a rolului său în guvernare, în contextul politic al conflictelordintre regalitatea britanică şi autonomia locală tradiţională. Sursa legii înacest sistem este precedentul juridic, constând în rezoluţii independente decătre judecători într-o diversitate de cazuri. În timp, cele mai utilizate soluţiioferite pentru un anumit tip de problemă devin lege, ceea ce conferă pro -cesului de legiferare un caracter evoluţionist. Selecţia are loc între alegerileunui număr mare de indivizi (Hayek, 1973), rezultatul câştigând astfel o dublăvaloare: instituţională şi empirică în acelaşi timp. Tradiţia empiristă s-a deta -şat ca atare odată cu concepţiile lui Locke şi Hume.

Spre deosebire de pozitivism, această a doua reacţie contestă tradiţialegal-for mală în două puncte esenţiale. În primul rând, aşa cum am spus şi


mai sus, studiul „legii comune“ a îndreptat gândirea politică occidentală îndirecţia mai empiristă caracteristică gândirii anglo-americane. În al doilearând, a deschis calea separaţiei postfuncţionaliste dintre empirismul institu -ţional (conceptualizarea şi analiza instituţiilor ca fenomene sau fapte sociale)şi normativismul instituţional (căutarea celor mai bune sau celor mai potriviteinstituţii ca soluţii la probleme publice). Anterior, instituţiile erau cercetatefuncţional, empiric şi normativ în acelaşi timp – o suprapunere care a creatmultiple confuzii şi neînţelegeri în întreaga perioadă clasică (de exemplu, pres -cripţia lui Weber privind necesitatea unei birocraţii formalizate pentru moder -nizarea statului, ori critica socială din Teoria clasei de lux a lui Th. Veblen).

În siajul lui Hegel şi Marx, apogeul tradiţiei legal-formale a fost atinsprin Şcoala istorică germană din secolul al XIX-lea, care, la rândul său, ainfluenţat gândirea politică americană. Ultimul reprezentant al tradiţiei legal-for -male a fost Woodrow Wilson (Wilson 1887, 1956), al cărui proiect consta îndescrierea instituţiilor politice în termenii rolurilor lor legale şi a compe -tenţelor lor formale şi urmărea creşterea eficienţei guvernării prin mijloaceinspirate din studiul teoriei weberiene şi practicii birocraţiei imperiale ger -mane. Aceste idei sunt încă influente şi invocate în unele teorii, care se pretindmoderne, privind administraţia publică.

Tradiţia legal-formală a constituit baza de la care a pornit instituţio nalis -mul american. Punctul său de diferenţiere a constat în separarea instituţiilorca fapte sau realităţi sociale, în raport cu orice alte noţiuni şi concepte.Conferind instituţiilor o realitate independentă, Thorstein Veblen şi John R.Commons au pus bazele instituţionalismului modern fixându-i principaleleconcepte şi mize. Curentul se opunea tendinţei (atunci dominante) de spe -cializare a ştiinţei economice exclusiv în probleme de cerere şi ofertă, adicăignorând problema instituţiilor care fac posibilă funcţionarea pieţelor: drepturide proprietate, justiţie etc. Voi reveni asupra contribuţiilor lor într-o secţiuneulterioară.

Care au fost însă rupturile şi avansurile ştiinţifice care au dus la neoins -tituţionalismele (din economie, sociologie şi ştiinţe politice) secolului XX?Ruptura a venit sub forma creşterii preocupărilor faţă de studierea comporta -mentului uman şi dezvoltarea tehnicilor de măsurare şi cuantificare a opiniilorşi preferinţelor, în anii ’30. Această dezvoltare a tehnicii sondajelor de opiniea produs o serie de reorientări fundamentale în ştiinţele sociale, care au ajunsla apogeu în anii ’50 –’60, când revoluţia behavioristă a câştigat teren. Noiletehnici au deschis calea dezvoltării teoretice a ştiinţelor sociale, prin aceea căau făcut posibilă adoptarea unei metodologii comune care permite verifi -carea intersubiectivă a rezultatelor obţinute independent de cercetători şi,


în con secinţă, acumularea acestora. Reorientările produse inversează per -s pectiva tradiţiei legal-formale prin impunerea a trei noi direcţii (Peters 2005):indivi dualism metodologic, pozitivism (şi, într-o măsură semnificativă, anti-nor mativism) şi empirism. Teoria alegerii raţionale a continuat şi rafinat acestprogram ştiinţific.

Aceste două revoluţii – revoluţia behavioristă şi teoria alegerii raţionale –au creat premisele restauraţiei neoinstituţionaliste prin două consecinţe-cheie.În primul rând, au încheiat desprinderea faţă de tradiţia legal-formală, aşacum s-a văzut. În al doilea rând, prin supraîncărcarea alegerilor individualecu o sarcină explicativă mult prea mare (nimic mai puţin decât aceea de ada seama de toate fenomenele sociale – antiteza tradiţiei legal-formale), eleau creat spaţiul care va fi ocupat ulterior de neoinstituţionalisme.

Titlul cărţii lui March şi Olsen apărute în 1989, Redescoperirea insti -tuţiilor, descrie foarte bine revirimentul instituţiilor ca obiect central de studiual economiei, sociologiei şi ştiinţei politice. Voi continua notând diferenţeledintre tradiţia economică şi cea sociologică, precum şi dintre neoins titu -ţionalismele cărora acestea le-au dat naştere, urmând să mă concentrez apoipe curentele care ţin de ştiinţa politică. Acestea reiau sau sintetizează aspecteale primelor două.

Instituţionalismul economic

În pofida faptului că economiştii clasici au dedicat discuţii extinse roluluiguvernării şi instituţiilor acesteia în economie, ca şi „sentimentelor morale“care se află la baza ordinii sociale, odată cu impunerea modelului walrasian(1873) atenţia ştiinţei economice mainstream s-a concentrat exclusiv asupraproducţiei şi consumului. Postularea instituţiilor şi a comportamentului raţio -nal făcea posibilă elaborarea modelelor matematice prin care interacţiuneape piaţa liberă a putut fi conceptualizată.

Schimbul economic a fost abstractizat ca având loc fără nici un cost. Do -minaţia ideilor neoclasice nu a fost afectată de ideile instituţionalismuluiamerican (reprezentat de Th. Veblen, J.R. Commons, W. Mitchell), care afondat studiul sistematic al instituţiilor şi a început recuperarea gândirii insti -tuţionaliste anterioare. Pionierul paradigmei instituţionaliste a fost ThorsteinVeblen, care a argumentat (1899) necesitatea unei reorientări a economieide la preocuparea exclusivă cu alegerile individuale la studiul impactuluişi evoluţiei instituţiilor. Deşi marcată de confuzia menţionată, revoluţionara


sa Teorie a clasei de lux a influenţat semnificativ nu doar ştiinţa economică,ci şi alte domenii ale culturii americane.

Commons (1931) a avansat ideea că economia este definită de instituţiişi conflicte de interese. Prin aceasta s-a fixat şi unitatea de analiză preluatăapoi de analiza economică a instituţiilor, şi anume tranzacţia. Pe calea des -chisă de evidenţierea rolului antreprenorului în reducerea incertitudinii(Knight 1921), restauraţia instituţională în economie a fost definitivată deCoase (1937; 1960) prin demonstraţia existenţei costurilor de tranzacţie.

Costurile tranzacţionale sunt de două tipuri: costuri de informare (privindpreţurile, tehnologiile, bonitatea partenerilor de afaceri etc.) şi costuri deimpu nere a contractelor (necesitând medii informaţionale libere, sisteme dearbitraj, sisteme legale etc.). Iată de ce un cadru instituţional favorabil dez -voltării economice este unul care reduce incertitudinea şi costurile tranzacţio -nale, protejând drepturile de proprietate, libertatea de exprimare şi libertateaschimbului, facilitând funcţionarea mecanismelor de creare a reputaţiei şiasigurând accesul necostisitor la mecanisme de rezolvare a disputelor. Spreexemplu, menţinerea unei valori stabile a monedei, un nivel redus al taxăriişi al gradului de reglementare al activităţii economice reduc costurile de trans -formare ale factorilor de producţie în bunuri şi servicii, în timp ce birocraţiaşi o legislaţie prea complicată şi instabilă le cresc.

Conceptul este fundamental pentru că oferă răspunsul general la întrebareade pornire: instituţiile care lărgesc spaţiile libertăţilor individuale sunt celecare scad costurile tranzacţionale, în sensul larg al costurilor tranzacţionaleale vieţii unui individ: toate ineficienţele şi obstacolele care îi stau în drum,dintre care un loc important îl ocupă cele plasate de stat sau prin stat de cătrediverşi „reformatori“ ori interese de grup.

Presupoziţia neoclasică era că organizarea activităţii economice este necos -tisitoare, însă instituţionaliştii au arătat ca pieţele nu pot funcţiona fără caproblemele de acţiune colectivă – fixarea cadrului instituţional în care să poatăavea loc schimbul – să fi fost anterior rezolvate. De altfel, o mare parte acosturilor de tranzacţie pe piaţă sunt de fapt costuri ale ordinii sociale pecare instituţiile încearcă să le micşoreze. Sursa-cheie a costurilor tranzac -ţionale este oportunismul (Williamson 1985). Matthews (1986) subliniazăcosturile pur cognitive ale organizării şi monitorizării tranzacţiilor, chiar şiatunci când participanţii sunt oneşti. North (1990) defineşte mai larg sursacosturilor de tranzacţie – costurile generale de menţinere şi funcţionare aleunui sistem de drepturi de proprietate în condiţiile creşterii specializării şia diviziunii extinse a muncii.


Cu toate acestea, până în anii ’90, şcolile dominante ale ştiinţei economiceau continuat să producă modele care au exclus instituţiile dintre factoriirelevanţi. Deşi ignorate, incidenţa costurilor de tranzacţie este de fapt deter -minantă în orice economie. Magnitudinea lor în cazul economiei SUA a fostevaluată la 45% din PNB (Wallis şi North în North 1994).

Prin această conexiune esenţială, instituţiile au căpătat consistenţa con -ceptuală critică pentru a deveni o noţiune de prim rang a gândirii sociale. Tot -odată, ea a marcat trecerea de la instituţionalism la neoinstituţionalism. Legăturadintre costurile de tranzacţie şi instituţii a fost specificată de Williamson (1975;1985), fiind apoi preluată şi aplicată în istoria economiei (North 1981), legeşi economie (Posner 1973), teoria jocurilor şi economie organizaţională(Alchian şi Demsetz 1972; Nelson şi Winter 1982; Grossman şi Hart 1985).

Problema centrală a istoriei economice şi economiei dezvoltării a fostdintotdeauna: „ce anume creează inegalităţi în dezvoltarea economică a ţărilor,regiunilor şi grupurilor?“ Predicţia teoriei neoclasice a creşterii economiceşi comerţului internaţional, potrivit căreia, indiferent de distribuţia factorilorde producţie, dezvoltarea economică va converge ca urmare a schimbăriitehnologice induse de schimb (modelul Hecksher–Ohlin) nu a fost confir -mată empiric, până în prezent, decât pentru ţările deja dezvoltate.

Explicaţiile neoinstituţionale au rezolvat concludent această enigmă: dez -voltarea economică depinde în primul rând de măsura în care instituţiile învigoare îi sunt favorabile: „împreună cu tehnologia folosită, ele determinăcosturile de tranzacţie şi cele de transformare şi astfel profitabilitatea şifezabilitatea angajării în activitatea economică. Ele conectează trecutul cuprezentul şi viitorul, aşa încât istoria este în bună parte istoria incrementalăa evoluţiei instituţionale în care performanţa istorică a economiilor poatefi înţeleasă ca rezultat al acestei succesiuni“ (North 2007 [1990], 118; vezişi De Soto 2000).

Aceste teorii economice de bază formează nucleul de la care au pornit oserie de programe de cercetare neoinstituţionaliste prin tranziţia domeniuluide cercetare înspre subiecte centrale ştiinţei politice. Ele formează familia„instituţionalismului alegerii raţionale“, pe care o voi discuta în secţiunea 5.

Instituţionalismul sociologic

Spre deosebire de economie, în sociologie atenţia pentru instituţii nu afost propriu-zis întreruptă. Abordarea sociologică a instituţiilor este, în douăsensuri, maximalistă. Spre deosebire de economie şi ştiinţe politice, interesulsociologic este pentru instituţii în toate contextele practicii sociale. În al doilea


rând, definiţiile sociologice nu sunt limitate la instituţii ca reguli ale jocului,ci tind să includă în concept orice fel de practici, relaţii sociale sau acţiunicomune. In extremis, orice cunoaştere comună ar putea fi considerată, dinacest punct de vedere, o instituţie. Diferenţierea între cunoaşteri comune caresunt instituţii şi celelalte rezidă în caracterul instrumental al primelor. Astfel,instituţiile sunt doar acele convenţii care „capătă un sens de regulă în gândireaşi acţiunea socială“ (Meyer şi Rowan în Powell şi DiMaggio 1991), care ausau pot fi folosite ca având valoare de instrucţiune pentru un actor. Însă aco -perirea acestor convenţii instituţionalizate este una mult mai largă decât regu -lile jocului, incluzând strângeri de mână, căsătorii, departamente etc.

Instituţionalismul sociologic s-a diferenţiat prin respingerea modeluluiactorului raţional, prin interesul în instituţii drept cauze ale acţiunilor, accentulpus pe explicaţii culturale şi cognitive, şi un interes pentru proprietăţile uni -tăţilor de analiză supraindividuale – văzute sui generis, şi nu ca agregări sauconsecinţe directe ale atributelor ori motivelor individuale (Powell, DiMaggio1991, 8). Această abordare derivă din concepţia asupra institu ţionalizăriiatât ca „un proces fenomenologic prin care anumite relaţii sociale şi acţiuniajung să fie concepute ca date“, cât şi ca o stare de lucruri în care cogniţiileîmpăr tăşite definesc „ceea ce are semnificaţie şi care sunt acţiunile posibile“(Zucker 1983 în Powell şi DiMaggio 1991, 9).

Am văzut că instituţionalismul economic, bazat pe teoria alegerii raţio -nale, a presupus construcţia sau designul instituţional ca rezultat al preferin -ţelor actorilor, fie pentru a minimiza sau scădea costurile de tranzacţie, fiepentru a facilita diferite forme sau scopuri de acţiune colectivă. Deşi au luatîn considerare limitarea opţiunilor actorilor ca rezultat al costurilor scufundateîn aranjamentele deja existente şi faptul că strategiile urmărite au efectesecundare neintenţionate, aceste tradiţii nu au acordat o atenţie prea maremecanismelor de feed back şi feed forward între instituţii şi preferinţe, careintroduc un puternic efect aleatorizant în evoluţia instituţională.

Prin contrast, teoriile sociologice moderne au fost construite în sensinvers – de la structură spre indivizi –, prezentând scepticism faţă de modelulactorului raţional. Punctul tare şi subtilitatea argumentului sociologic constăîn faptul că actorii îşi descoperă preferinţele puternic condiţionaţi de insti -tuţiile în uz: actorii se găsesc în situaţii de acţiune în care aşteptările suntdate şi definite de mediu, absorbite prin socializare, educaţie, învăţare prinpractică sau convenţii. Altfel spus, indivizii nu aleg calculativ, ci încearcă săîşi orienteze alegerile în raport cu experienţa altora şi cu standardele de obli -gaţii. Mai mult, sociologii chestionează dacă alegerile individuale pot fi înţeleseîn afara cadrelor istorice şi culturale în care sunt integraţi. Chiar noţiuneade alegere raţională ar exprima, din acest punct de vedere, ritualuri şi mituri


moderne care constituie şi constrâng acţiunea „legitimă“ (Jepperson şi Meyer,Friedland şi Alford în Powell şi DiMaggio 1991). Astfel, „maximizarea utili -tăţii, satisficierea, maximizarea veniturilor, maximizarea profiturilor, riscul,puterea şi chiar interesul însuşi sunt toate contingente în raport cu instituţiile“(Friedland şi Alford în Powell şi DiMaggio).

Instituţionalismul în ştiinţa politică

Atenţia pentru instituţii în ştiinţe politice este astăzi dominantă; în cadrulsău, pot fi distinse trei orientări neoinstituţionaliste: instituţionalismul alegeriiraţionale, instituţionalismul istoric şi instituţionalismul normativ.

Instituţionalismul alegerii raţionale

Instituţionalismul alegerii raţionale grupează la rândul lui un număr detrei şcoli care au dezvoltat în diferite direcţii teoria alegerii publice şi carese bazează în mare parte pe diverse variaţiuni ale modelului actorului raţionalşi alte dezvoltări realizate în economie. Ele pornesc de la constatarea că,într-o lume lipsită de instituţii, deciziile şi acţiunea colectivă pure au rezultateparadoxale sau instabile, cu sau fără regula majorităţii (Arrow 1951; Hardin1968). Aceste trei şcoli sunt cea de la Rochester (William Riker), al căreiprogram de cercetare a fost dezvoltat în direcţia studiului instituţiilor formaleale guvernării (legislaturi, birocraţii, partide, sisteme electorale) şi a moduluiîn care acestea structurează interesele şi acţiunile politicienilor. În cazul celmai studiat – al Congresului american – procedurile legislative şi sistemulde comitete fixează agenda legislativă şi administrează relaţiile principal-agent4 în raport cu instituţiile controlate (Krehbiel, Shepsle şi Weingast 1987;Shepsle 1986; 1988). Aici stabilitatea e indusă de regulile care guverneazăsecvenţa prin care legile sunt propuse, amendate, şi respinse (idem, 86). Regu -lile legislative sunt robuste şi rezistente pe termen scurt presiunilor politice,iar pe termen lung constrâng în mod sistematic opţiunile pe care le pot urmadecidenţii. Aceasta este în acelaşi timp şi perspectiva generală privind relaţiaactori–structură: structura este aşadar creaţia actorilor pentru a limita impre -vizibilitatea care decurge din acţiunile aceloraşi sau altor actori în viitor.


4. Relaţia dintre o parte interesată în mod primar (Congresul, în cazul de faţă) şirepre zentantul său (Guvernul). La rândul său, Congresul este agent în raport cu cetăţenii(principal).

A doua şcoală a teoriei alegerii publice este cea din Virginia (James M.Buchanan, Gordon Tullock), ale cărei principale contribuţii au pus bazele eco -nomiei politice constituţionale (introdusă în capitolul semnat de LaurenţiuGheorghe şi Radu Cristescu), iar a treia este cea de la Bloomington (VincentOstrom, Elinor Ostrom).

Şcoala de la Bloomington5 acoperă o arie mai largă de preocupări, printrecare guvernarea resurselor comune, funcţionarea economiilor publice şi con -s tituţionalismul. Ea nu numai că este mai completă din punct de vedere alariei programului de cercetare, dar a şi asimilat principalele rezultate alecelorlalte două. Prin această sinteză cunoaşterea instituţionalistă şi-a atinsmaturitatea ştiinţifică devenind o „ştiinţă normală“, în termenii lui Kuhn.

Care sunt elementele care disting Şcoala de la Bloomington de celelaltetipuri de instituţionalism? În primul rând, aria sa de studiu acoperă toatenivelurile de agregare a interacţiunilor umane, de la cele mai simple pânăla cele mai complexe: nivelul micropolitic (interacţiuni între doi sau puţiniactori, relaţii), nivelul mezopolitic (organizaţii, clanuri, comunităţi) şi nivelulmacropolitic (societăţi, ordine socială, regimuri şi alegeri constituţionale).În al doilea rând, cercetătorii asociaţi acestei şcoli au studiat în egală măsurăinstituţiile formale şi cele informale – spre deosebire de linia dominantă dinjurul teoriei alegerii publice, a cărei preferinţă pentru instituţiile formale carac -teristice unui stat modern devine adeseori o sursă de eroare prin omi siune.În sfârşit, Şcoala de la Bloomington a dezvoltat singurul cadru de analizăcomprehensiv care poate fi utilizat pentru orice organizare politică (insti -tutional analysis and development framework, IAD), indiferent de dimen -siuni sau nivel de complexitate.

Deşi provine din teoria alegerii raţionale dezvoltată în economie, acestcadru este flexibil faţă de o mare plajă de teorii explicative ale com por ta -mentului uman, fiind capabil să adreseze probleme foarte diverse şi săintegreze raţionamente economice, sociologice, politice şi ecologice. Astfel,locul IAD este cel de sinteză neoinstituţională, creatorii săi şi cercetătoriiasociaţi încercând în mod deliberat să păstreze deschiderea astfel încât să poatăfi acomodate şi asimilate cât mai multe dezvoltări relevante din domeniidiverse: economie, sociologie, psihologie, biologie şi ecologie.

Cercetătorii Şcolii de la Bloomington au studiat o varietate de sisteme adap -tative complexe, dintre care au primat trei categorii: ordini (constituţionale)policentrice, funcţionarea economiilor publice şi sisteme socio-ecologicebazate pe bunuri comune (ca, de exemplu, zone de pescuit, sisteme de irigaţii,păduri, păşuni, ape etc.). Interoperabilitatea acestor aranjamente instituţionale


5. Această secţiune a fost în mare parte publicată în Terpe şi Matei 2010.

a reprezentat una dintre principalele surse de inovaţie ale cercetărilor între -prinse. Rezultatele lor sunt totodată noi răspunsuri la întrebarea liberală enunţată.

Prima dintre cele două teorii ale şcolii de la Bloomington are în centrul săuconceptul de policentricitate, care a fost elaborat şi utilizat de către V. Ostrom,C.M. Tiebout şi R. Warren (1961), plecând de la lansarea sa de către Polanyi(1951). Luând act de eşecurile unor reforme care încercau centralizareaserviciilor publice la nivel metropolitan, V. Ostrom şi colegii săi au subliniatfaptul că propunerile puse în practică s-au bazat pe ipoteze teoretice şi aucreat aşteptări care nu aveau temei în realitate şi în lecţiile experienţei exis -tente. Mai mult, ei au dezvoltat o abordare alternativă, menită să ia în conside -rare complexitatea şi diversitatea aranjamentelor instituţionale şi de guvernare,ceea ce s-a dovedit a fi calea către o teorie politică mai amplă (Aligică şiBoettke 2009, 21): „Prin conceptualizarea zonelor metropolitane ca sis temepolitice policentrice, noi sugerăm că un sistem de relaţii ordonate stă la bazafragmentării autorităţii şi a jurisdicţiilor ce se suprapun, jurisdicţii care aufost frecvent identificate ca «haotice» şi ca principală sursă a eşecului insti -tuţional în guvernarea zonelor metropolitane. Am definit un sistem politicpolicentric ca având mai multe centre de luare a deciziilor care sunt în modformal independente unele de celelalte. Un «sistem» a fost privit ca un setde relaţii ordonate care persistă în timp“ (Ostrom 1999, 53).

Conceptul-cheie al arhitecturii instituţionale care defineşte tradiţia poli -centrică este federalismul – principiul unificator în interiorul căruia au locajustările mutuale ale centrilor de putere independenţi. Un aranjament federalîi are pe indivizi ca unităţi de bază în construirea ordinii în societăţile umane –probabil una dintre cele mai importante teoreme din ştiinţa politică (Ostrom1990, 45). Tradiţia policentrică reiese din operele lui David Hume, AdamSmith, Alexander Hamilton şi James Madison şi vizează limitarea guver -nului la o mărime controlabilă şi furnizarea de mijloace pentru a asigura expu -nerea guvernului la practicile cetăţeniei, creând oportunităţi de contes tare.Valorile libertăţii, pe care se bazează această tradiţie, sunt în sine o condiţieesenţială pentru apariţia policentricităţii.

O a doua teorie importantă a şcolii este cea pentru care Elinor Ostroma primit Premiul Nobel în 2009, şi constă în contribuţii esenţiale aduse stu -diului bunurilor comune şi a modalităţilor de guvernare a acestora (ESPCRSAS:2009). Specificul acestui tip de bun constă în faptul că, spre deosebire debunurile private, potenţialii beneficiari sunt dificil de exclus (nonexclu da -bilitate) şi, spre deosebire de bunurile publice, consumul fiecărei persoanereduce disponibilitatea bunului pentru ceilalţi beneficiari sau utilizatori(rivalitatea consumului). Problema a fost răsunător evidenţiată anterior de


către Garett Hardin (1968), care a arătat că, datorită caracteristicilor intrinseci(nonexcludabilitate şi rivalitatea consumului), bunurile comune sunt inevi -tabil expuse „tragediei bunurilor comune“: pentru fiecare utilizator este raţionalsă crească propriul consum indiferent de efectul de diminuare a consumuluidisponibil celorlalţi utilizatori ori de periclitarea stării bunului. Principalelebunuri avute în vedere au fost rezervoarele naturale de apă, pădurile, pescăriileşi sistemele de irigaţii, conceptualizate ca sisteme socio-ecologice.

Elinor Ostrom a contestat inevitabilitatea tragediei bunurilor comune şia ridicat o întrebare de cercetare foarte provocatoare: care este „modul în careun grup de beneficiari aflaţi într-o situaţie de interdependenţă se pot organizaşi guverna pentru a obţine beneficii comune permanente, chiar şi atunci cândtoţi se confruntă cu tentaţia de a profita de munca altora, de a se sustragesau de a deveni oportunişti?“. Deloc surprinzător, principalul mijloc sunt insti -tuţiile create pentru guver narea bunurilor comune. În timp ce nici o soluţieuniversală (controlul statului sau privatizarea tuturor bunurilor fiind cele mai„pure“ şi mai susţinute soluţii alternative) nu s-a conturat, a reieşit o seriede condiţii a căror prezenţă putea facilita (fără însă a şi garanta) găsirea dearan jamente instituţionale care să conducă la o exploatare eficientă şi suste -nabilă a acelor bunuri. Aceste condiţii au fost numite de către E. Ostrom(1990, 90) „principii de design instituţional“ şi, foarte pe scurt, se referă laurmătoarele aspecte: existenţa unor delimitări bine definite ale cercului deutilizatori legitimi şi ale bunurilor utilizabile; concordanţa între regulile deapropriere (de extragere de unităţi din bunul comun), cele privind efortu -rile de întreţinere a resursei şi condiţiile locale; existenţa unor proceduri degenerare a propriilor reguli în grupul de utilizatori ai bunului (modalităţide alegere colectivă); moni torizarea constantă a utilizatorilor şi a evoluţieistocului din acel bun; apli carea unor sancţiuni graduale, corelate cu gravitateafaptei; existenţa unor mecanisme de rezolvare a conflictelor; o recunoaştereminimală de către autorităţile guvernamentale externe a drepturilor de autoor -ganizare; şi, pentru sisteme de bunuri comune mai ample, dezvoltarea unorantreprize încor porate (nested) pentru apropriere, întreţinere, monitorizare,implementare, rezolvarea conflictelor şi administrarea sistemului. Luând caexemplu pădurea unui sat, trebuie să fie clară întinderea şi compoziţia eiexactă, cine are dreptul să o exploateze, cum, cât şi când; cum sunt organizateeforturile de replantare, îngrijire şi curăţire; cum se pot schimba aceste reguli;cine şi cum monito rizează evoluţia pădurii şi respectarea regulilor etc.


Instituţionalismul istoric

Mai degrabă ca o sumă de preocupări comune decât un demers coordonat,cercetătorii din această şcoală caută să explice secvenţe istorice ale compor -tamentelor politice, sociale şi economice (ca de exemplu mişcări sociale,revoluţii, războaie, procese de modernizare etc.) prin intermediul compa -raţiilor instituţionale realizate într-o manieră holistă (Tilly 1984). Deşi arespins iniţial posibilitatea teoretizării schimbării sub formă de legităţi sociale,considerate inexistente sau inaccesibile cunoaşterii (Tilly 2004, 9–10), ultimiiani au cunoscut o reorientare din acest punct de vedere.

Principala sa contribuţie teoretică este tocmai una dintre legităţile centraleale schimbării instituţionale: adaptarea versiunii politice a teoriei dependenţeide cale (Pierson 2004). Potrivit acestei teorii, istoria unei societăţi este mar -cată de „conjuncturi critice“ în care este aleasă una dintre căile de dezvoltareinstituţională. Un exemplu ar fi chiar Revoluţia din 1989. Odată ce o traiec -torie a fost aleasă sub forma unui set iniţial de instituţii, revenirea este foartecostisitoare, aproape imposibilă: noile instituţii trebuie să fie compatibilecognitiv, economic şi politic cu cele deja existente.6 Din punctul de vedereal designului instituţional, dependenţa de cale este chiar definiţia situaţieiexistente, reprezentând un nod de alegere instituţională. Ea dictează că sin -gurele încă deschise sunt posibilităţile economic fezabile şi că singurelegânduri posibile (spre exemplu, cu privire la opţiunile de design institu ţional)sunt cele care pot fi avute în circumstanţele situaţiei de faţă. Aceste douăclase de constrângeri trebuie luate ca date şi, în acest sens, determinante.Programul de cercetare al insituţionalismului istoric constă în a explica dece a fost luată o anumită cale, şi nu altă.

Instituţionalismul istoric este neomarxist, în sensul că pune accentul peconflict ca principală explicaţie. Astfel, instituţiile actuale sunt rezultatulfostelor conflicte şi dirijează dezechilibrat resurse către anumite grupuri.Schimbarea socială este generată de procesele politice de contestare a dis -tribuţiei, care rezultă din conflictul între grupuri, clase şi state pentru accesla resurse.


6. Modelul său este urna Polya: într-o urnă se află o bilă neagră şi o bilă roşie. Seextrage o bilă şi apoi se pune înapoi în urnă, împreună cu o bilă de aceeaşi culoare. Serepetă procesul până la umplerea urnei. Astfel, la începutul fiecărui proces orice raportîntre bilele negre şi roşii este posibil. În fiecare proces, raportul va ajunge la un echi -li bru – extragerile de la finalul seriei vor afecta doar marginal rezultatul. Secvenţarezultatelor este crucială. Primele extrageri în fiecare proces, care sunt cele mai întâm -plătoare, au un efect major asupra echilibrului final. Singura diferenţă este că, în realitate,în urnă se află iniţial un număr necunoscut de bile de diferite culori.


Instituţionalismul normativ

Instituţionalismul normativ, mai apropiat disciplinar sociologiei şi antro -po logiei, refuză programatic „imperialismul economic“ (Peters 2005), adicădominaţia teoriei alegerii raţionale, şi încearcă să continue ortodox tradiţiaante-behavioristă, legal-formală, a ştiinţei politice. Poziţia sa este datoratăconcentrării asupra acţiunii colective şi rolului central atribuit valorii. În tra -diţia lui Easton (1952, în Peters 2005) politica este „alocarea autoritativăa valorii“, paradoxal o definiţie izoeconomică a politicii.

March şi Olsen au adoptat şi dezvoltat perspectiva raţionalităţii limitateavansată de Herbert Simon, argumentând că instituţiile au în această imagineprincipalul rol de orientare al acţiunii, care, prin urmare, nu este întot deaunaconştientă, ci indusă instituţional direct la nivelul cognitiv: nu atât stimulen -tele, cât valorile şi cogniţiile transmise au rolul hotărâtor.

Astfel, March şi Olsen definesc instituţiile ca „rutine, proceduri, convenţii,roluri, strategii, forme organizaţionale şi tehnologii în jurul cărora este construităactivitatea politică. […] Credinţele, paradigmele, codurile, culturile şi cunoaş -terea înconjoară, sprijină, elaborează şi contrazic aceste roluri şi rutine“ (Marchşi Olsen 1989, 22). Instituţiile – complexe de colecţii de reguli şi rutine – definescacţiunea dezirabilă în termenii unei relaţii între roluri şi situaţii. Procesuldeterminării acţiunii de către instituţii constă în definirea situaţiei existente, arolului de îndeplinit şi a obligaţiei rolului în situaţia respectivă“ (idem, 26). Orutină, în această înţelegere, este un tipar comportamental care genereazăpredictibili tate. În acelaşi timp, rutina este şi sursa inerţiei instituţionale.

Instituţiile au o legitimitate inerentă care îi face pe membrii lor să secomporte în moduri care pot fi chiar contrare propriului lor interes individual(idem, 22–23). Exemplul clasic în acest sens este cel al soldaţilor care suntgata să moară mai degrabă decât să se comporte contrar instituţiilor din carefac parte şi a normelor acestora. Din punct de vedere teoretic, abordareanormativă a instituţiilor se bazează într-o mare măsură pe teoria rolului.Creaţia şi difuzia normelor sunt principalul mijloc prin care organizaţiilecanalizează comportamentul individual în direcţia scopu rilor propuse, iarrutinizarea acestora creşte predictibilitatea interacţiunii, în timp ce asi gurareaconformării prin mecanisme formale (ca sancţionarea) este costisitoare şiexcepţională.

Concluzii: libertăţile acţiunii umane

Capitolul de faţă a urmărit principalele etape ale dezvoltării teoriilor insti -tuţionaliste în ştiinţele sociale şi a introdus sinteza instituţionalistă a Şcoliide la Bloomington. Am încercat de asemenea să arăt două tipuri de legăturiîntre libertate şi instituţii.

În primul rând, instituţiile fixează limitele reciproce ale libertăţii indi -vizilor. Natura lor duală este că, îngrădind libertatea individuală, instituţiileasigură de fapt libertatea celorlalţi şi că, în acest fel, ele sunt termenii contrac -tului faustian care se află la baza societăţii şi civilizaţiei. Totodată însă, spaţiilelibertăţilor individuale (paletele de opţiuni individuale, sau gradele de libertate)pot fi mai mult sau mai puţin largi şi am remarcat că instituţiile sunt în acelaşitimp instrumentele tiraniei, dar şi ale celei mai liberale societăţi cu putinţă.Acest punct a devenit evident: instituţiile unei societăţi sunt cu atât mai bunecu cât rezolvă mai eficient problemele costurilor tranzacţionale şi cu cât extindmai mult spaţiile libertăţilor individuale.

În al doilea rând apare problema democraţiei – sau a libertăţii individuluiîn raport cu instituţiile. Întrebarea ar fi cât sunt indivizii de liberi să îşi aleagăşi să îşi schimbe instituţiile? Evoluţia paradigmei instituţionaliste şi versiunilesale moderne au atins mai multe faţete ale problemei şi putem subscrie laconcluzia că în dezbaterea actuală există un acord cu privire la, cel puţin,„determinismul structurii de bază“ (Christiano 2004, 129). Structura de bazăa societăţii constă în principalele instituţii formale, piaţa şi sistemul politic,şi principalele instituţii informale, ca familia sau religia. Determinismulconstă în aceea că acţiuni sau proiecte normative care au ca scop schimbareastructurii de bază sunt sortite eşecului: dezvoltarea, menţinerea şi declinulcomponentelor structurii de bază sunt determinate de forţe mai presus decapacitatea umană de ghidaj şi proiecţie, fiind rezultatul cumulării conse -cinţelor neintenţionate ale unui număr enorm de acţiuni individuale orientatecătre o varietate de scopuri. Setul instituţiilor determinate poate fi extinsîn mod nuanţat: toate instituţiile sunt, prin definiţie, caracterizate de stabilitateşi autoreproducere, dar fondul instituţional formează un continuum al gra -delor de inerţie dinspre determinismul structurii de bază către elasticitateainstituţiilor mai puţin importante sau mai periferice. Demarcaţia exactă întrediferitele niveluri ale inerţiei nu poate fi trasată, fiind dependentă atât deeventualele măsuri folosite, cât şi, mai ales, de contexte concrete.

Capitolul de faţă indică o cale suplimentară de a depăşi inerţia institu -ţională, deschisă chiar de posibilitatea de a reflecta asupra structurii.7 Ea


7. O altă cale este alterarea presupoziţiilor modelului actorului raţional. Argumentuleste detaliat în nota 2.

constă în aceea că gradele de libertate ale acţiunii umane în raport cu structuraderivă din posibilităţile de a concepe şi altera structura sau părţi ale acesteia,şi că această influenţă creşte odată cu îmbunătăţirea cunoaşterii structurii,adică a cunoaşterii instituţionale.

Această soluţie este compusă din două elemente fundamentale. Primuleste existenţa politicienilor profesionişti – adică a unor actori care austimulentele de a accepta costurile cognitive şi de coordonare necesare rea -lizării designului instituţional. Al doilea este reflecţia propriu-zisă, personală,dar mai ales teoretică: îmbunătăţirea teoriei politice pozitiviste poate limitainfluenţa cognitivă a structurii, deschizând întregul spaţiu conceptual posibilşi limitând efectele aleatorizante. În concluzie, acumularea cunoaşterii privindinstituţiile şi schimbarea instituţională a crescut semnificativ influenţa (şiastfel libertatea) actorilor în raport cu structura, prin îmbunătăţirea posi -bilităţilor de alegere instituţională.

Reflecţia asupra structurii a fundamentat aplicaţii în management, designorganizaţional, design instituţional, politici publice, relaţii internaţionale etc.Noutatea este însă maturitatea la care a ajuns acest tip particular de reflecţieteoretică, şi anume la starea de ştiinţă normală în sens kuhnian, de naturăa-i creşte semnificativ precizia aplicativă.

Referinţe

Alchian, Armen A. şi Demsetz, Harold. 1972. „Production, Information Costs, andEconomic Organization“. În American Economic Review 62 (5), 777–795.

Allchin, Douglas. 2010. Values in Science: An Introduction. Accesat la 19 februarie2011. http://www1.umn.edu/ships/ethics/values.htm.

Aligică, Paul Dragoş şi Boettke, Peter. 2009. Challenging Institutional Analysis. London,New York: Routledge.

Arrow, Kenneth J. 1951. Social Choice and Individual Values. New Haven: YaleUniversity Press.

Christiano, Thomas. 2004. „Is Normative Rational Theory Self-Defeating?“. În Ethics,Vol. 115, No. 1 (Oct., 2004), 122–141.

Coase, R.H. 1937. „The Nature of the Firm“. În Economica Vol. 4, 648–65.Coase, R.H. 1960. „The Problem of Social Cost“. În Journal of Law and Economics

3, 1–44.Commons, John R. 1931. „Institutional Economics“. În American Economic Review.

Vol. 21, 648–665.Commons, John R. 1960. Institutional Economics. New York: Macmillan.Economic Sciences Prize Committee of the Royal Swedish Academy of Sciences

(ESPCRSAS). 2009. Economic Governance. Scientific Background on the SverigesRiksbank Prize in Economic Sciences in Memory of Alfred Nobel. Accesat la 28februarie 2011. www.nobelprize.org/nobel_prizes/economics/laureates/2009/ecoadv09.pdf.


Elster, Jon. 1989. The Cement of Society. A Study of Social Order. New York: CambridgeUniversity Press.

Friedland, Roger şi Alford, A. Robert. 1991. „Bringing Society Back In: Symbols, Prac -tices, and Institutional Contradictions“. În The New Institutionalism in OrganizationalAnalysis (ed. Walter W. Powell şi Paul DiMaggio). Chicago and London: Universityof Chicago Press.

Grossman, Sanford D. şi Hart, Oliver D. 1985. „The Costs and Benefits of Ownership:A Theory of Vertical and Lateral Integration“. În Journal of Political Economy, Vol.94, 4 (Aug. 1986).

Hardin, Garett. 1968. „The Tragedy of the Commons“. În Science. 162:1243–1248.Hayek, Friedrich A. 1973. Law, Legislation and Liberty. Chicago: The University of

Chicago Press.Jepperson, Ronald L. şi Meyer, W. John. 1991. „The Public Order and the Construction

of Formal Organizations“. În The New Instituionalism in Organizational Ana -lysis (ed. Walter W. Powell şi Paul DiMaggio). Chicago and London: Universityof Chicago Press.

Knight, Frank. 1921. Risk, Uncertainty and Profit. Boston, MA: Hart, Schaffner & Marx;Houghton Mifflin Co.

Krehbiel, Keith, Shepsle, Kenneth A. şi Weingast, R. Barry. 1987. „Why Are Con gres -sional Committees Powerful?“. În The American Political Science Review, Vol. 81,No. 3 (Sep., 1987), 929–945.

Matthews, R.C.O. 1986. „The Economics of Institutions and the Sources of Growth“.În The Economic Journal, Dec., 903–918.

March, James şi Olsen, P. Johan. 1989. Rediscovering Institutions. The OrganizationalBasis of Politics. New York, London: Macmillan.

Meyer, John W. şi Rowan, Brian. 1991. „Institutionalized Organizations: Formal Structureas Myth and Ceremony“. În The New Instituionalism in Organizational Analysis(ed. Walter W. Powell şi Paul DiMaggio). Chicago and London: University of Chi -cago Press.

Nelson, Richard R. şi Winter, C. Sidney. 1982. An Evolutionary Theory of EconomicChange. Cambridge, MA and London: The Belknap Press of Harvard University Press.

North, Douglass C. 1981. Structure and Change in Economic History. New York: NortonNorth, Douglass C. l990. „A Transaction Cost Theory of Politics“. În Journal of

Theoretical Politics, Vol. 2, No.4, 355–67. North, Douglass C. 1994. „Institutional Change: A Framework of Analysis“. Econ WPA

paper no. 9412001. Accesat 3 mai 2011. http://ideas.repec.org/s/wpa/wuwpeh.html. North, Douglass C. 2007. Institutions, Institutional Change and Economic Performance.

New York: Cambridge University Press.Ostrom, Elinor. 1990. Governing the Commons. The Evolution of Institutions for

Collective Action. Cambridge: Cambridge University Press. Ostrom, Elinor şi Crawford, Sue. 2000. „A Grammar of Institutions“. În Polycentric

Games and Institutions (ed. McGinnis, Michael). Ann Arbor: University of MichiganPress, 117–155

Ostrom, Elinor. 2005. Understanding Institutional Diversity. Princeton NJ: PrincetonUniversity Press.



Ostrom, Vincent, Tiebout, Charles M. şi Warren, Robert. 1961. „The Organization ofGovernment in Metropolitan Areas: A Theoretical Inquiry“. În The American PoliticalScience Review, 55: 831–842.

Ostrom, Vincent. 1997. The Meaning of Democracy and the Vulnerabilities ofDemocracies. Ann Arbor: University of Michigan Press.

Ostrom, Vincent. 1999. Policentricity (I şi II) În Polycentric Games and Institutions(ed. McGinnis, Michael). Ann Arbor: University of Michigan Press.

Peters, Guy. 2005. Institutional Theory in Political Science: the New Institutionalism.UK: Continuum.

Pierson, Paul. 2004. Politics in Time. History, Institutions and Social Analysis. Princetonand Oxford: Princeton University Press.

Polanyi, Michael. 1951. The Logic of Liberty. London: Routledge and Kegan Paul.Posner, Richard A. 1973. Economic Analysis of Law. Boston: Little Brown. Powell, Walter W. şi DiMaggio, Paul. 1991. The New Institutionalism in Organizational

Analysis. Chicago and London: University of Chicago Press.Shepsle, Kenneth A. 1986. „Institutional Equilibrium and Equilibrium Institutions“. În

Political Science: the Science of Politics (ed. Herbert F. Weisberg). New York:Agathon Press.

Shepsle, Kenneth A. 1988. „Studying Institutions. Some Lessons from the RationalChoice Approach“. În Journal of Theoretical Politics, Vol. 1.

Soto, Hernando De. 2000. The Mystery of Capital. Why Capitalism Triumphs in theWest and Fails Everywhere Else. London: Black Swan.

Terpe, Horia şi Matei, Aura. 2009. „Şcoala de la Bloomington: abordarea integrată ateoriei şi practicii dezvoltării“. În Oeconomica. Nr. 4/2009.

Veblen, Thorstein. 1899. Theory of the Leisure Class. New York, London: The MacmillanCompany, 1915.

Williamson, Oliver E. 1975. Markets and Hierarchies. New York: Free Press. Williamson, Oliver E. 1985. The Economic Institutions of Capitalism. New York: Free

Press.Wilson, Woodraw. 1956. Congressional Government: A Study in American Politics. New

York: Meridian Books.Wilson, Woodraw. 1887. „The Study of Administration“. În Political Science Quaterly,

Vol. 2.Tilly, Charles. 1984. Big Structures, Large Porcesses, Huge Comparisons. University

of Michigan: Russell Sage Foundation.Tilly, Charles. 2004. Social Movements. Boulder and London: Paradigm Publishers.Zucker, Lynne G. 1983. „The Role of Institutionalization in Cultural Persistence“. În

The New Institutionalism in Organizational Analysis (ed. Walter W. Powell şi PaulDiMaggio). Chicago and London: University of Chicago Press.

MONETARISMUL ŞCOLII DE LA CHICAGORadu Şimandan

Departamentul de economie al Universităţii din Chicago a fost fondatîn 1892, primul său şef fiind profesorul J. Laurence Laughlin. Adept al comer -ţului liber şi promotor al sistemului Rezervei Federale, Laughlin influenţeazăpoziţia economiştilor de la Chicago pentru următoarea sută de ani. În ştiinţaeconomică abordarea profesorilor de la Chicago devine distinctă, forţa inte -lectuală a Şcolii de la Chicago crescând până la a deveni una dintre celemai influente şcoli de gândire economică de azi.

Identificarea Şcolii de la Chicago cu Universitatea din Chicago poate induceîn eroare întrucât nu toţi adepţii Şcolii de gândire au studiat sau au predat laUniversitatea din Chicago şi nu toţi profesorii sau absolvenţii universităţii aderăla principiile Şcolii. Însă membrii Departamentului de economie al Univer -sităţii din Chicago au reprezentat factorul de influenţă determinant al ideilorŞcolii până în prezent. Şcoala de la Chicago este recunoscută în primul rândpentru susţinerea economiei libere şi a guvernării limitate. Între avocaţii pieţelorlibere, identitatea economiştilor de la Chicago este dată de o serie de trăsături:aderarea la teoria economică neoclasică, accentul pus pe necesitatea testăriiempirice a ipotezelor avansate, diferenţierea pieţelor ideale de cele reale, uti -litatea individualismului metodologic.

Figură importantă a Şcolii de la Chicago, George J. Stigler, profesor laŞcoala de afaceri a Universităţii din Chicago din 1958, este renumit pentruaplicarea teoriei preţurilor în studiul organizării industriale, reglementăriişi politicii. În macroeconomie, cea mai cunoscută perioadă a Şcolii de laChicago a fost cea a apariţiei şi dezvoltării monetarismului. Sub conducerealui Milton Friedman, Anna J. Schwartz şi Allan Meltzer, monetariştii contestăteoria monetară keynesistă, abordările teoretice ale acestora câştigând terenşi devenind apoi dominante. Dezvoltările recente ale macroeconomiei dato -rate lui Robert E. Lucas, student şi apoi profesor al Universităţii din Chicago,devenit lider al Noilor Clasici, poartă de asemenea marca Chicago. Eco no -miştii de la Chicago subliniază utilitatea teoriei economice neoclasice înabordarea unor teme considerate domeniul altor discipline. Economişti precum

George J. Stigler şi Ronald Coase aplică teoria economică în studiul institu -ţiilor şi proceselor politice. Gary S. Becker abordează teme sociologice precumdiscriminarea rasială, criminalitatea, familia şi dependenţa de droguri. RichardPosner şi William Landes studiază teoria legală cu instrumentele economistului.

Universitatea din Chicago, prin celebrul său Departament de economie,deţine cele mai multe Premii Nobel pentru economie. Milton Friedman,George J. Stigler, Ronald Coase, Gary S. Becker, Robert E. Lucas erau pro -fesori la Chicago când au primit premiul. Dacă adăugăm şi economiştii şcoliţila Chicago, dar care ulterior au devenit reprezentanţi ai altor curente degândire economică, lista creşte considerabil: Herbert Simon, James McGillBuchanan, Harry Markowitz etc.

Preferinţa economiştilor de la Chicago pentru o economie liberă este indis -cutabilă. Accentele au fost însă diferite de-a lungul timpului. Frank Knight,Jacob Viner şi Henry C. Simons au atacat puterea monopolului cu aceeaşiputere cu care au contestat puterea discreţionară a guvernului. Milton Friedmanşi alţi adepţi moderni ai şcolii şi-au concentrat criticile aproape exclusiv peintervenţia guvernamentală. Un important punct comun a fost identi ficareapericolului reprezentat de concentrarea puterii. Fie că este în mâinile statuluisau în mâini private, concentrarea puterii este dăunătoare. Menţinerea liber -tăţii individuale este posibilă doar în condiţiile existenţei unei economii libere.În privinţa politicii economice, poziţia economiştilor de la Chicago estedistinctă în cadrul profesiei: regulile sunt superioare discreţionarismului.Decidenţii politici ar trebui să fie constrânşi de reguli constituţionale; putereadiscreţionară este nocivă. După cum arată aceştia, efectele celor mai multecazuri de acţiune guvernamentală pentru îndreptarea unor „rele“ economicesunt mai nocive decât dacă nu s-ar fi intervenit.

Reglementare şi monopol

Teoria economică a reglementării a fost dezvoltată de un important repre -zentant al Şcolii de la Chicago: George J. Stigler. Ipoteza comportamentuluide maximizare a utilităţii este aplicată lumii politice. Politicienii, ca şi restuloamenilor, sunt agenţi interesaţi de propria lor bunăstare. Grupurile de pre -siune pot influenţa rezultatul procesului de reglementare prin contribuţiifinanciare sau de altă natură făcute politicienilor sau birocraţilor însărcinaţicu punerea în practică a reglementării. Calea studierii reglementării cu mij -loacele economistului era deschisă.

MONETARISMUL ŞCOLII DE LA CHICAGO 329

În articolul deschizător de drumuri din 1962, scris de profesorul Stiglerîmpreună cu colaboratoarea sa, Claire Friedland, autorii integrează analizaeconomică în studiul comportamentului de reglementare a industriilor decătre stat (Stigler şi Friedland 1962). Pentru comparaţie, este utilă o scurtăcaracterizare a ideilor dominante printre economişti de-a lungul anilor 1950cu privire la rolul reglementării guvernamentale. Monopolul era consideratprincipala piedică în calea scăderii preţurilor, iar aşa-numitul „monopolnatural“ ocupa un loc important în analizele economice. „Monopolul natural“era definit ca acea situaţie pe o piaţă în care cererea poate fi satisfăcută cucel mai mic cost de producţie de o singură firmă. Se credea că „monopolulnatural“ este dominant în industriile producătoare de utilităţi publice. În acestcaz, tentaţia firească este de a însărcina guvernul cu reglementarea mono -polului în numele creşterii eficienţei economice. Reprezentanţii Şcolii dela Chicago demonstrează însă că situaţia de monopol nu oferă o bază solidăpentru intervenţia guvernamentală. Principalul rol al reglementării era consi -derat acela de a elimina puterea de care se bucură monopolul în relaţia cuclienţii săi. Şi consensul în cadrul profesiei era că guvernul reuşea în aceastătentativă. Fără intervenţia guvernamentală, se argumenta, preţurile ar fi fostcu mult mai mari. Problema cu această poziţie era că nu fusese niciodată supusăinvestigaţiei empirice înainte de 1962. Tocmai acesta este meritul cerce tărilorprofesorului Stigler. Calea aleasă de el este specifică unui economist de laChicago: confirmarea sau falsificarea unei teorii se face doar prin analizăempirică. Rezultatele demersului său empiric este respingerea suportului ştiin -ţific al reglementărilor guvernamentale. Piaţa supusă investigaţiei a fost opiaţă caracterizată de intervenţii guvernamentale masive pentru scădereapreţului plătit de consumatori: piaţa energiei electrice. Rezultatul cercetărilorefectuate de autori este demonstrarea ideii că reglementarea preţului energieielectrice a avut doar un efect nesemnificativ asupra preţului electricităţii.Începând din 1962 se întreprind studii sistematice de cuantificare a efectelorreglementării asupra preţului utilităţilor publice. Ca urmare a cercetărilorlui Stigler, economiştii de azi privesc reglementarea cu mai mare scepti cismdecât cei din anii 1950. Efectele diferitelor propuneri de reglementare suntazi studiate cu instrumentele empirice ale economistului. Ca regulă generală,descoperirile economiştilor au fost că reglementarea unor industrii este îndefavoarea consumatorilor şi oferă de cele mai multe ori puteri de monopolproducătorilor. Cazul în favoarea pieţelor libere prin dereglementare a primitun fundament solid ştiinţific; programele de dereglementare a transporturilor,gazelor naturale şi activităţii bancare începute în timpul mandatului preşe -dintelui Carter şi continuate de administraţia Reagan îşi au sursa şi suportul


teoretic printre economiştii de la Chicago, George J. Stigler fiind un lideral acestei mişcări.

Pe lângă efecte, Stigler studiază şi cauzele reglementării guvernamentale.Asumarea de către politicieni a intereselor consumatorilor era explicaţiastandard a surselor reglementării. Puterea de monopol de care se bucurauunele firme trebuia redusă şi politicienii puteau face asta cu succes. Credinţaaceasta şi-a dovedit nerealismul şi a trebuit sa fie abandonată. În articolulsău din 1971, profesorul Stigler îşi prezintă teoria cu privire la sursele regle -mentării. Principalele idei pot fi sumarizate în câteva cuvinte. Chiar industriacare este supusă reglementării este de cele mai multe ori la originea măsurilorparticulare de reglementare. Agenţia guvernamentală creată cu scopul de areglementa o industrie devine captiva acelei industrii. Reglementarea nu seface deci în beneficiul consumatorilor, ci chiar în beneficiul producătorilor.Chiar dacă se poate argumenta că intenţiile au fost bune, analiza constrân -gerilor şi stimulentelor pe care le au politicienii şi birocraţii însărcinaţi cuaplicarea deciziilor publice conduce la ideea că beneficiarii reglementăriivor fi în cele din urmă producătorii.

De fapt, chiar „bunătatea“ intenţiilor poate fi discutată. Ni se oferă acumocazia de a judeca critic unele idei ale Şcolii de la Chicago şi a ne întrebadacă oferă aceasta bazele ideologice pentru o societate liberă. De ce obţinereaunui preţ mai mic poate justifica intervenţia guvernamentală, precum în cazulreglementării unui monopol privat? Nu se poate argumenta că un preţ maimic este întotdeauna de preferat unui preţ mai mare. La prima vedere, consu -matorii ar putea fi de acord cu scăderile de preţ în orice condiţii. După ceaceştia vor afla toate consecinţele care decurg din acţiunile guvernamentalepentru scăderea preţului, se poate crede că se vor răzgândi. Controlul directal preţului unui produs (pentru a discuta un caz extrem, dar nu lipsit de rele -vanţă) cere, pentru a îşi atinge scopul, controlul altor preţuri. Economia seva orienta în direcţia socialismului, în care toate preţurile vor fi dictate decătre stat. Aflând aceste consecinţe, oamenii vor realiza că nu este în inte -resul lor pe termen lung ca statul să intervină pentru a scădea preţurile.Drepturile de proprietate privată creează condiţiile prosperităţii. Amesteculguvernamental este întotdeauna o sursă de distorsiuni şi un preţ mai micse poate obţine doar în condiţiile în care proprietarului legitim al unei resurseîi sunt negate parţial drepturile de proprietate.

O problemă similară există în cazul în care obiectivul declarat al adepţilorreglementărilor guvernamentale este atingerea eficienţei. Posibilitatea cunoaş -terii şi promovării eficienţei este un subiect care separă Şcoala de la Chicagode alte şcoli din tradiţia libertăţii. Observăm că toate reglementările statului


poartă mantia promovării eficienţei. Dar ce este eficienţa? Eficienţa esteatinsă atunci când eforturile oamenilor se soldează cu atingerea scopurilor.Natura eficienţei este deci una strict individuală, doar persoana în cauză poateafirma dacă eforturile sale în direcţia atingerii unui scop au fost încununatede succes. Pe aceste baze subiectiviste, posibilitatea cunoaşterii eficienţeide către observatori exteriori (fie ei şi economişti) este negată. Dacă doarpersoana care acţionează poate aprecia propria eficienţă, cum pot alte per -soane pretinde că acţunile lor vor duce la creşterea eficienţei? Analiza de maisus ne conduce la formularea unei concluzii drastice în domeniul politicilorpublice: toate acţiunile statului pentru promovarea eficienţei, în orice dome -niu s-ar manifesta ele, vor fi sortite eşecului. Încercările economiştilor neoclasici(inclusiv ale celor aparţinând Şcolii de la Chicago) de a justifica unele intervenţiiguvernamentale pe baza urmăririi eficienţei au avut consecinţe nefaste.

Reinterpretarea Marii Crize din 1929—1933

Una dintre cele mai importante cărţi de istorie economică publicate însecolul trecut este A Monetary History of the United States, 1867–1960 deMilton Friedman şi Anna Jacobson Schwartz (1963). Autorii examineazărolul ofertei de bani în explicarea evoluţiei ciclice a economiei. Deşi astăziimportanţa banilor în economie este larg acceptată, la momentul publicăriilucrării puţini economişti credeau că politica monetară are puterea de a influenţaeconomia. Tot ce aveau de făcut băncile centrale, se credea, era să menţinărata dobânzii cât mai scăzută posibil. Cât despre inflaţie, se argumenta căaceasta este cauzată de creşterea costurilor de producţie, în special a salariilor,şi deci reducerea puterii sindicatelor este principala armă contra ei.

Interpretarea Marii Crize din 1929–1933 este în centrul preocupărilorautorilor. A fost studiat rolul politicii monetare în declanşarea şi accentuareacrizei. Opinia lor că efectele crizei ar fi putut fi cu mult ameliorate de o politicămonetară potrivită este astăzi împărtăşită de majoritatea eco nomiştilor. Cuunele excepţii, până la Friedman şi Schwartz, cauza Marii Crize fusese pusăîn întregime pe seama speculaţiilor bursiere sălbatice care au condus în celedin urmă la prăbuşirea bursei americane din octombrie 1929. Se argumentacă preţul activelor financiare crescuse într-atât de mult, încât panica de -clanşată a condus la cea mai severă recesiune din economia ame ricană. Doarpolitica de cheltuieli publice a preşedintelui Franklin Delano Roosevelt acondus la reluarea creşterii economice. Concluzia care decurge firesc din


această linie de argumentaţie este clară: preşedintele Roosevelt a salvatcapitalismul.

Friedman şi Schwartz arată că Marea Criză nu a fost o consecinţă directăa prăbuşirii bursei din 1929. Aceasta a fost declanşată de creşterea rateidobânzii operate de Rezerva Federală – banca centrală a Statelor Unite –în august 1929. Autorii acceptă ideea că speculaţiile bursiere au fost celecare au condus la prăbuşirea bursei, în contrast cu explicaţiile oferite de eco -nomiştii „austrieci“. Însă ei cred că economia nu ar fi fost atât de grav afectatădacă Rezerva Federală ar fi urmat o politică de creştere monetară fermă. În1929 Rezerva Federală exista de doar 14 ani. Fusese creată cu scopul principalde a acţiona ca un împrumutător de ultimă instanţă pentru băncile comercialeîn perioadele de criză. În condiţiile sistemului bancar cu rezerve fracţionare,băncile comerciale sunt vulnerabile în faţa panicilor bancare întrucât acesteadeţin sub formă de rezerve la banca centrală doar o parte din depoziteleprimite. Restul e format din creditele acordate de bănci. Oamenii încearcăsă îşi lichideze depozitele la băncile care sunt percepute ca fiind slabe. Panicase poate întinde către băncile sănătoase, dar care astfel încep să aibă problemede lichiditate. Pe măsură ce depozitele bancare sunt lichidate, oferta de banidin economie scade. Pe lângă bancnote şi monede în circulaţie, oferta de banidin economie cuprinde şi depozitele bancare la vedere, întrucât acestea potfi folosite pentru a face plăţi. Aşadar, băncile comerciale sunt centre de emi -siune monetară datorită puterii lor de a multiplica depozitele primite. Însăprocesul de multiplicare acţionează şi în sens invers. Atunci când depozitelebancare sunt lichidate, oferta de bani scade multiplicat.

Prăbuşirea bursei din 1929 a făcut ca numeroase firme să nu mai poatărestitui creditele contractate. Băncile comerciale au început să aibă dificultăţide lichiditate. Numai în decembrie 1930, 352 de bănci comerciale au intratîn incapacitate de plată. După cum arată Friedman şi Schwartz, rezultatula fost că oferta de bani a scăzut în perioada 1929–1933 cu o treime. Scădereamasei monetare a condus la scăderea cererii agregate. Ca urmare, producţiaa scăzut drastic: produsul intern brut era în 1933 cu 29% mai mic decât în1929. Rata şomajului a atins maximul istoric de 25% în 1933. Greşeala Rezer -vei Federale a fost neintervenţia. Dacă banca centrală americană ar fi acţionatîn direcţia creşterii masei monetare, băncile comerciale ar fi avut la dispoziţiesumele necesare pentru lichidarea depozitelor. Panica bancară ar fi fostdomolită. Astfel, Rezerva Federală nu şi-a îndeplinit principala sarcină pentrucare fusese creată: prevenirea panicilor bancare prin furnizarea de lichi dităţibăncilor cu probleme. Friedman şi Schwartz argumentează că panica bancarăcreată în 1929 nu ar fi condus la Marea Criză dacă nu ar fi existat sistemul


Rezervei Federale. Dacă sistemul monetar existent înainte de 1914 ar fi func -ţionat şi în 1929, oferta de bani nu ar fi cunoscut o scădere atât de accentuată.

Lecţia oferită de Marea Criză este cea a pericolului reprezentat de con -centrarea puterii. Dacă puterea şi responsabilitatea sunt concentrate în mânacâtorva specialişti, erorile acestora au consecinţe devastatoare. Ca o ironie,după Marea Criză, Rezerva Federală a primit mai multă putere pentru regle -mentarea activităţii băncilor comerciale. Interpretarea oferită de Friedmanşi Schwartz Marii Crize a fost esenţială în restabilirea încrederii lumiiacademice în virtuţile pieţelor libere (Rockoff 2000). Diagnosticul pus deKeynes şi adepţii săi în anii 1930 fusese că pieţele libere sunt inerent instabile;statul trebuie să intervină pentru stabilizarea economiei prin variaţia chel -tuielilor publice şi a impozitării. Mai precis, criza economică reclama creş -terea accentuată a cheltuielilor guvernamentale. Creşterea ar trebui să fie,bineînţeles, temporară, ieşirea din criză fiind semnalul pentru reducereacheltuielilor statului. Numai că în practică acest lucru este imposibil de atins.Beneficiarii programelor guvernamentale formează grupuri de presiune şiconduc la permanentizarea cheltuielilor. Statul îşi creşte implicarea în eco -nomie şi consecinţele negative pentru libertatea economică a indivizilor nuîntârzie să apară.

Cazul în favoarea economiei de piaţă liberă a primit un impuls odată cudemonstrarea faptului că urmarea unor reguli în politică monetară poate ducela prevenirea unor crize economice serioase.

Inflaţia şi politica monetară

Ascensiunea ideilor monetariste s-a produs în decursul unei perioadecaracterizate de amplificarea unui fenomen economic devastator: inflaţia.De-a lungul anilor 1960 şi 1970 rata anuală a inflaţiei a depăşit în mod con -s tant 5% şi uneori chiar 10%. Explicaţia privind sursele şi tratamentul inflaţieia iscat dispute aprinse între ortodoxia keynesistă a vremii şi adepţii curentuluimonetarist care lua avânt. Nemulţumirea economiştilor de la Chicago grupaţiîn jurul lui Milton Friedman privind inflaţia a fost catalizatorul avântuluiunor idei care aparent aveau puţine şanse de izbândă.

Explicaţia fenomenului inflaţionist oferită de economiştii de orientarekeynesistă (printre care James Tobin, Paul Samuelson, Arthur Okun şi WalterHeller) se rezuma la prezentarea unui concept devenit subiect de dezbatere:inflaţia prin costuri. Astfel, se argumenta, costurile de producţie în creştere,determinate de presiunile sindicale pentru creşterea salariilor, de bancherii


care măresc rata dobânzii sau de arabii care măresc preţul petrolului, conducla preţuri în creştere. Recomandările de politică economică a acestora – mulţidintre ei având poziţii în corpul de consilieri ai preşedintelui SUA – urmauaceeaşi logică: controlul administrativ al preţurilor şi salariilor. De-a lungulanilor 1970 revista Newsweek a găzduit o parte a disputelor dintre Friedmanşi keynesienii de marcă ai vremii. Profesorul Paul Samuelson, laureat al Pre -miului Nobel pentru economie în anul 1970 şi keynesist înfocat, susţineaîn articolele sale că presiunile de creştere a costurilor sunt la originea inflaţiei.De aceea, politica preşedintelui Nixon de îngheţare a preţurilor şi a salariilordin august 1971 (una dintre măsurile de politică economică din pachetulNew Economic Policy) a fost sprijinită de Samuelson. Reacţia lui Friedmanîn articolele sale a fost deosebit de critică, respingând eficienţa măsuriloradministrative în combaterea cauzelor inflaţiei. Îngheţarea preţurilor nu poateopri presiunile inflaţioniste; consecinţele vor fi negative: anularea roluluipreţurilor de semnalizare a modificării condiţiilor pieţei, lipsa produselorde pe piaţă şi apariţia cozilor.

Milton Friedman respinge interpretările date inflaţiei ca fenomen deter -minat de creşterea costurilor. În schimb, propune teza conform căreia creştereapreţurilor, mai ales dacă este de durată, este determinată de politica monetarăa băncilor centrale. În 1956 publică o analiză a relaţiei dintre modificareacantităţii de bani din economie şi variabilele economice reale precum pro -ducţia, preţurile relative şi ocuparea forţei de muncă: „The Quantity Theoryof Money – A Restatement“ (Friedman 1956). Articolul lui Friedman şidezbaterile ulterioare reînvie o tradiţie veche a Departamentului de economieal Universităţii din Chicago: aceea a aderării la teoria cantitativă a banilor.Reinterpretarea oferită de Friedman le aminteşte keynesiştilor un adevărsimplu, dar uitat: banii contează. Altfel spus, sursa şocurilor din economietrebuie căutată în politica monetară a băncilor centrale. Pe termen scurt, poli -tica monetară influenţează nivelul producţiei şi utilizarea forţei de munca.Progresul teoretic al monetariştilor este dat de demonstrarea tezei că, pe termenlung, politica monetară este lipsită de orice eficienţă în influenţarea variabilelorreale din economie. Singurul efect de durată al unei politici a banilor ieftiniva fi creşterea preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Cuvintele lui Friedman: „inflaţia este oricând şi oriunde un fenomenmonetar“ caracterizează poziţia monetaristă cu privire la cauzele şi tratamen -tul acestui fenomen (Friedman 1998, 228). Astfel, inflaţia apare de fiecaredată când masa monetară creşte mai mult decât volumul bunurilor şi servi -ciilor oferite pe piaţă. Cu cât masa monetară în circulaţie creşte mai multdecât bunurile şi serviciile, cu atât creşterea preţurilor va fi mai mare.


O a doua frază enunţată de Friedman demitizează procesul misterios alemisiunii monetare: „Guvernele hotărăsc – sau pot hotărî – asupra masei mone -tare“ (ibidem). Dar ce au politicienii de câştigat de pe urma creşterii maseimonetare? Tentaţia creşterii masei monetare este pusă în primul rând peseama apetenţei politicienilor de a cheltui. Impozitele sunt impopulare;cheltuielile publice în creştere pot fi mult mai uşor finanţate prin împru -muturi ale statului de la banca centrală. Banii cei noi vor duce însă la creştereapreţurilor produselor pe piaţă. În al doilea rând, trebuie să luăm în calculo realitate a zilelor noastre: guvernul este cel mai mare datornic din economie.Odată cu creşterea preţurilor, puterea de cumpărare a fiecărei unităţi monetarese diminuează. Dobânda pe care statul o plăteşte la datoria publică va fi achi -tată în unităţi monetare cu o putere de cumpărare mai mică. Aceasta este osursă de câştig pentru stat şi o sursă de pierderi pentru cei care au luat deciziade a împrumuta statul. În al treilea rând, efectele creşterii cantităţii de banila nivelul întregii economii sunt, pe termen scurt, pozitive. Creşterea cereriipe piaţă duce la creşterea producţiei; oamenii de afaceri încasează mai multşi se aprovizionează cu mai mult; au nevoie de forţă de muncă suplimentară.Creşterea cantităţii de bani nu este însă o baghetă magică: pe termen lung,inflaţia conduce la scăderea puterii de cumpărare a banilor şi la redistribuiride venituri şi avere.

Identificând cauzele şi responsabilitatea instituţională pentru producereainflaţiei, Friedman propune şi un remediu: „Există un singur tratament pentruinflaţie: o rată mai redusă a creşterii masei monetare“ (ibidem). În acelaşitimp, avertizează că acest lucru este dificil de înfăptuit din cauza efectelorsecundare ale tratamentului. Evenimentele care urmează reducerii creşteriimasei monetare sunt cât se poate de neplăcute: scăderea cererii agregare,scăderea vânzărilor şi creşterea şomajului. Dar acest remediu este singurulcare poate da roade. Inflaţia este cauza acestora, şi nu tratamentul aplicat.

În domeniul politicii monetare, Milton Friedman şi monetariştii propunurmarea unei reguli stricte de creştere a masei monetare. Astfel, Friedmanfavorizează o regulă de creştere constantă a masei monetare: în fiecare anmasa monetară ar urma să crească cu un număr de procente anunţat. Compor -tamentul băncii centrale ar deveni astfel previzibil şi oamenii ar putea asociaevoluţia masei monetare cu evoluţia inflaţiei. Predictibilitatea ratei de creşteremonetară conduce la încorporarea inflaţiei în planurile indivizilor care potlua astfel decizii pe termen lung. Pentru economia americană a anilor 1970,rata de creştere monetară compatibilă cu o inflaţie zero a fost apreciată la2–5% anual. În acelaşi timp, alţi monetarişti erau adepţii unor reguli alter -native de creştere monetară variabilă: procentul de creştere a masei monetareurma să varieze în funcţie de anumiţi indicatori (Friedman 1983, 4).


Rolul banilor în economie, efectele politicii monetare, sursele şi tratamen -tul inflaţiei sunt principalele contribuţii teoretice ale monetariştilor. Aces -tea conduc la o schimbare de durată în comportamentul băncilor centrale dinîntreaga lume începând cu anii 1980. Menţinerea stabilă a preţurilor a devenit,explicit sau implicit, principalul obiectiv al acestora.

Economie şi libertate

În alegerile prezidenţiale din 1964 din SUA s-au înfruntat democratulLyndon Johnson şi republicanul Barry Goldwater. Campania lui Goldwaterle propunea americanilor o mai mică intervenţie a guvernului în societateşi o economie mai liberă, în timp ce Johnson oferea programe masive de chel -tuieli guvernamentale, precum războiul contra sărăciei. Johnson a câştigatdetaşat. În alegerile din 1980 însă, republicanul Ronald Reagan, având oplatformă asemănătoare cu cea a lui Barry Goldwater, a reuşit să câştige înfaţa preşedintelui în exerciţiu Jimmy Carter.

Perioada de după Marea Criză a fost una defavorabilă libertăţii indivi -duale. Intelectualii şi publicul larg erau susţinătorii ideilor colectiviste deintervenţie guvernamentală în economie. Între intelectuali au existat şi câtevaexcepţii. Ludwig von Mises, Friedrich Hayek şi Henry Hazlitt au susţinutde-a lungul anilor superioritatea capitalismului. Spre sfârşitul anilor 1940o altă voce li se alătură în susţinerea liberalismului economic: cea a lui MiltonFriedman. Lucrările sale (unele scrise împreună cu soţia sa, Rose) despresuperioritatea pieţelor în producerea de bunăstare readuc în discuţie temelefavorite ale liberalilor.

O cale de a surprinde modificările în percepţia publică faţă de ideileliberale este de a analiza diferenţele de receptare între două lucrări ale luiMilton Friedman: Capitalism şi libertate, publicată în 1962, şi Liber să alegi.Un punct de vedere personal, publicată în 1979. În anii 1960 climatul deopinie din Statele Unite era ostil mesajului liberal. În prefaţa ediţiei din 1982,autorul relatează că deşi Capitalism şi libertate se adresa publicului larg şiera scrisă de un profesor de la o universitate vestită, nu a fost recenzată denici o publicaţie naţională importantă. Peste optsprezece ani avea să fievândută în mai mult de 400 de mii de exemplare. În 1979, soţii Friedmanpublică Liber să alegi. Un punct de vedere personal. Succesul este imediat.Cartea este recenzată de toate publicaţiile importante şi se bucură de analizeample; devine bestseller şi, pe parcursul următorilor douăzeci de ani, estetradusă în peste 25 de limbi. Ea se bazează pe serialul de documentare al


soţilor Friedman Free to Choose difuzat de canalul de televiziune PBS (PublicBroadcasting Service). Notorietatea cărţii îşi are fără îndoială sursa însuccesul serialului, însă chiar faptul că un asemenea serial a putut fi produseste semnul unei schimbări în climatul de opinie.

Cele două lucrări au la bază aceeaşi filozofie a libertăţii şi transmit acelaşimesaj. Multe dintre propunerile făcute în Capitalism şi libertate erau consi -derate radicale în 1962, dar au devenit un loc comun în dezbaterile actuale.În Capitalism şi libertate Friedman stabileşte o relaţie între libertatea econo -mică şi libertatea politică. Libertatea oamenilor de participa la schimburipe piaţă conform dorinţelor lor este esenţială pentru menţinerea unei societăţilibere. Deşi mulţi intelectuali tind să dispreţuiască aspectele materiale alevieţii în favoarea unor valori pretins mai înalte, pentru mulţi oameni libertateaeconomică este o parte semnificativă a libertăţii lor.

„Considerate drept un mijloc de a atinge libertatea politică, rânduielile economicesunt importante datorită efectului lor asupra concentrării sau dispersiei puterii. Felulde organizare economică care asigură libertatea economică în mod direct, şi anumecapitalismul concurenţial, promovează, de asemenea, libertatea politică, deoarecesepară puterea economică de puterea politică şi, în acest fel, dă posibilitatea uneiasă o contrabalanseze pe cealaltă.Istoria dovedeşte, fără echivoc, că există o relaţie între libertatea politică şi piaţaliberă. Nu cunosc nici un exemplu de societate care, în timp sau în spaţiu, săfi cunos cut într-o largă măsură libertatea politică fără să fi folosit cel puţin cevacomparabil cu piaţa liberă pentru a-şi organiza grosul activităţii economice.“(Friedman 1995, 23)

Mesajul din Liber să alegi este că puterea pieţei de a produce bunăstareeste o consecinţă a capacităţii acesteia de a coordona o mulţime de indivizicu interese şi înzestrări diferite. Participând la schimburi pe piaţă, oameniisunt răsplătiţi cu venituri mai mari în măsura în care sunt utili altora. Sistemulde preţuri este cel care armonizează interesele divergente ale oamenilor şipromovează cooperarea în detrimentul conflictului. Autorii identifică funcţiilepreţurilor astfel: „În organizarea activităţii economice, preţurile îndeplinesctrei funcţii: în primul rând, transmit informaţii; în al doilea rând, conduc laadoptarea acelor metode de producţie care sunt cel mai puţin costisitoareşi, ca urmare, folosesc resursele disponibile pentru produse de cea mai bunăcalitate; în al treilea rând, hotărăsc cine şi cât ia din produs – repartizareavenitului“ (Friedman şi Friedman 1980, 11). Preţurile libere sunt esenţialepentru promovarea libertăţii economice. Stabilirea preţurilor de către statînlo cuieşte un mecanism complex de stimulente şi acţiuni caracterizat de


participare voluntară, cu ordine pe care oamenii sunt obligaţi să le respecte.Cooperarea paşnică a oamenilor care îşi urmăresc propriile interese este posi -bilă doar în condiţiile funcţionării unor pieţe libere. Preţurile controlate destat nu fac altceva decât să înlocuiască economia cu politica. Iar în politicăse manifestă o lege care acţionează în sens opus „mâinii invizibile“ a luiAdam Smith: „Persoanele care încearcă numai să promoveze interesul gene -ral sunt conduse de mâna politică invizibilă spre promovarea unui interesspecial pe care nu aveau intenţia să îl promoveze“ (idem, 237).

Avertizarea autorilor conţine şi o notă de optimism: „cea mai mare ame -ninţare asupra libertăţii umane este concentrarea puterii, în mâinile guvernuluisau ale oricui altcuiva. Ne-am convins singuri că este bine să transferămputerea, cu condiţia să fie pentru un scop nobil. Din fericire, ne-am trezit.“(idem, 251)

Monetarismul la putere: Reaganomics

Schimbările din economia americană de la începutul anilor 1980 au fostcele mai profunde de la politica New Deal a preşedintelui Franklin D. Rooseveltdin 1933. Sensul reformelor este însă altul. Dacă preşedintele Roosevelt iniţiao perioadă de creştere a puterii statului asupra individului, cuvintele de ordineale preşedintelui Reagan au fost libertate individuală. În sfera economicădirecţia a fost liberalizarea şi dereglementarea pieţelor. Programul de refacereeconomică al preşedintelui Reagan din 1981 (The Program for EconomicRecovery) a avut patru obiective principale: 1. Reducerea ratei de creşterea cheltuielilor guvernamentale; 2. Reducerea ratelor de impozitare a venitu -rilor obţinute din muncă şi capital; 3. Reducerea reglementărilor şi 4. Reduce -rea inflaţiei prin intermediul controlului creşterii masei monetare. Reducerearolului statului în economie a avut drept consecinţă firească o creştere eco -nomică sănătoasă. „Doar prin reducerea creşterii guvernului vom putea aveao economie în creştere“ spunea preşedintele Reagan. Din alăturarea numeluipreşedintelui Reagan şi a termenului economics (ştiinţa economică) se naşteun nou cuvânt rămas în istorie: reaganomics.

Toate cele patru obiective propuse de Reagan au fost parţial atinse. Astfel,rata de creştere a cheltuielilor guvernamentale a scăzut de la 4% în timpuladministraţiei Carter la 2,5% în timpul administraţiei Reagan. Această dina -mică este cu atât mai remarcabilă cu cât contextul politic internaţional al anilor1980 a făcut necesară cea mai mare creştere a cheltuielilor militare pe timpde pace. Cu toate acestea, este vorba de o încetinire a creşterii, şi nu de o


scădere a cheltuielilor guvernamentale; trendul a fost încetinit, şi nu inversat.Ratele de impozitare au cunoscut schimbări mult mai drastice. Rata marginalăde impozitare a veniturilor personale a fost redusă de la 70% la 28%. Caprocent din produsul intern brut, veniturile guvernului federal au scăzut dela 20,2% în 1981, la 19,2% în 1989. Dereglementarea funcţionării pieţelora fost un alt pas în direcţia liberalizării şi eficientizării economiei. Numărulde pagini al registrului american al legilor cu caracter de reglementare (Fede -ral Register) s-a dublat în timpul administraţiei Nixon, pentru a se înjumătăţiîn timpul administraţiei Reagan. Controlul guvernamental al preţurilor a fosteliminat pentru petrol şi gaze naturale, servicii telefonice, servicii de transportinterstatal de autobuz etc. În domeniul comerţului internaţional însă, bariereleimpuse la import au cunoscut o creştere substanţială.

Influenţa ideilor monetariste începe să se facă simţită în domeniul politiciimonetare. Echipa de consilieri a preşedintelui Reagan a fost favorabilă noiipolitici a Rezervei Federale de aproximare a unei reguli monetariste de creş -tere constantă a cantităţii de bani. În încercarea de a domoli creşterea pre -ţu rilor, banca centrală americană foloseşte oferta de bani drept ghid aloperaţiunilor sale. Predicţiile se adeveresc: temperarea creşterii monetareconduce la o scădere accentuată a inflaţiei. Însă nota de plată pentru aniide creştere monetară exagerată nu întârzie să apară. Economia americanăintră în recesiune în iulie 1981. Este cea mai severă recesiune a economieiamericane de la Marea Criză din 1929–1933. Timpul avea să dovedeascăcă temerile privind instabilitatea intrinsecă a economiei libere erau nejusti -ficate. Pretenţiile statului de gardian al stabilităţii economice îşi pierd dinsubstanţă. Economia americană relativ dereglementată de după 1982 a fostmai stabilă decât în perioada anilor 1960–1970, caracterizată prin ascensiu -nea intervenţiei guvernamentale. Între 1960 şi 1982, economia americană afost în recesiune în 22,8% din timp. Între 1983 şi 2006, recesiunea s-a manifestatîn 5,9% din timp, adică doar 17 luni. Previziunile lui Friedman s-au adeverit:stabilitatea monetară conduce la o stabilitate economică de durată.

Post-scriptum: reînvierea keynesismului?

Revoluţia din domeniul ideilor declanşată la începutul anilor 1980 prinavântul încrederii în libertatea individuală pare a-şi fi atins apogeul. Victoriamonetariştilor părea a fi definitivă. Recenta criză economică globală duceînsă la resuscitarea unor idei macroeconomice care păreau a nu mai interesalumea academică. Soluţiile propuse reînvie ideile lordului Keynes: creşterea


cheltuielilor guvernamentale pentru ieşirea din criză. Deşi proclamat de poli -ticieni, consensul în privinţa căilor de combatere a efectelor crizei este aparent.La urma urmelor, nu poţi lăsa găsirea tratamentului optim pe seama aceloraşioameni (politicienii) care au creat condiţiile declanşării bolii. Anna J. Schwartz,colaboratoare a profesorului Friedman şi figură marcantă a curentului mone -tarist, spune că banca centrală americană are partea sa de vină în declanşareaactualei crize. „Verdictul meu este că actuala conducere a Rezervei Federalenu şi-a făcut datoria“, spune într-un interviu acordat revistei Wall StreetJournal (Schwartz 2008b). Pieţele care înregistrează un boom sunt de celemai multe ori susţinute de o creştere a cantităţii de bani şi/sau o scădere adobânzilor promovate de băncile centrale. Activele sunt însă diferite de lacaz la caz. Dacă în anii 1920 acţiunile tranzacţionate la bursă au cunoscutcreşteri substanţiale de preţuri, în anii 2000 proprietăţile imobiliare au fostobiectul dorinţelor. Asemănarea dintre Marea Criză din 1929–1933 şi actualacriză stă în relaxarea monetară care precede declanşarea turbulenţelor.Creşterea fără precedent a preţurilor pe piaţa imobiliară a fost posibilă datorităpoliticii monetare prea relaxate de la începutul anilor 2000 promovată depreşedintele Rezervei Federale, Alan Greenspan. Anna Schwartz reaminteştecuvintele lui Ben Bernanke, actualul preşedinte al Rezervei Federale, rostiteîn 2002 la a nouăzecea aniversare a lui Milton Friedman: „Aş dori să le spunlui Milton şi Annei: aţi avut dreptate în privinţa Marii Crize. Noi am provocat-o.Ne pare rău. Dar datorită vouă nu se va mai repeta“.

Referinţe

Boettke, Peter J. 2003. „Milton and Rose Friedman’s ‘Free to Choose’ and Its Impactin the Global Movement Toward Free Market Policy: 1979–2003“. În Proceedings.Federal Reserve Bank of Dallas. Oct.: 137–152.

Dăianu, Daniel. 1993. Echilibrul economic şi moneda. Bucureşti: Humanitas.Friedman, Milton. 1948. „A Monetary and Fiscal Framework for Economic Stability“.

În American Economic Review. 38 (3): 245–264.Friedman, Milton. 1953. Essays in Positive Economics. Chicago: University of Chicago

Press.Friedman, Milton. 1956. „The Quantity Theory of Money: A Restatement“. În Studies

in the Quantity Theory of Money (ed. Milton, Friedman). Chicago: University ofChicago Press.

Friedman, Milton. 1962. Capitalism and Freedom. Chicago: University of ChicagoPress. (Versiunea în limba română: 1995. Capitalism şi libertate. Bucureşti: EdituraEnciclopedică.)

Friedman, Milton. 1972. Bright Promises, Dismal Performance: An Economist’s Protest.Glenn Ridge, N.J.: Thomas Horton.



Friedman, Milton. 1977. Nobel Lecture: „Inflation and Unemployment“. În Journal ofPolitical Economy. 853: 451–472.

Friedman, Milton. 1983. „Monetarism in Rhetoric and in Practice“. În Bank of JapanMonetary and Economic Studies. 1 (2): 1–14.

Friedman, Milton. 1993. „Metologia ştiinţei economice pozitive“. În Filozofia ştiinţeieconomice: antologie (ed. Daniel M. Hausman). Bucureşti: Humanitas.

Friedman, Milton şi Schwartz, Anna Jacobson. 1963. A Monetary History of the UnitedStates, 1867–1960. Princeton: Princeton University Press.

Friedman, Milton şi Friedman, D. Rose. 1980. Free to Choose: A Personal Statement.New York: Harcourt Brace Jovanovich. (Versiunea în limba română: 1998. Libersă alegi. Un punct de vedere personal. Bucureşti: All.)

Lucas, Robert E. Jr. 1994. „Review of Milton Friedman and Anna J. Schwartz’s ‘AMonetary History of the United States, 1867–1960’“. În Journal of MonetaryEconomics. 34 (1): 5–16.

McChesney, Fred S. 1991. „Antitrust and Regulation: Chicago’s Contradictory Views“.În Cato Journal. 10 (3): 775–798.

Miller, Laurence H. Jr. 1962. „On the Chicago School of Economics“. În Journal ofPolitical Economy, 70 (1): 64–69.

Nelson, Edward şi Schwartz, Anna J. 2007. „The Impact of Milton Friedman on ModernMonetary Economics. Setting the Record Straight on Paul Krugman’s ‘Who WasMilton Friedman?’“. NBER Working Paper. 11546 October. Cambridge, Mass.:National Bureau of Economic Research.

Rockoff, Hugh. 2000. Review of Milton Friedman and Anna Jacobson Schwartz ‘AMonetary History of the United States, 1867–1960’. EH.Net Economic HistoryServices. http://eh.net/bookreviews/library/rockoff.

Schwartz, Anna J. 2008a. „Monetary Policy and the Legacy of Milton Friedman“. ÎnCato Journal. 28 (2): 255–262.

Schwartz, Anna J. 2008b. „Bernanke Is Fighting the Last War“. Interviu în Wall StreetJournal. 18 octombrie. Accesat la 15 ianuarie 2011. http://online.Wsj.com/article/SB122428279231046053.html? Mod=djemEditorialPage.

Stigler, George J. 1971. „The Theory of Economic Regulation“. În The Bell Journalof Economics and Management Science. 2 (1): 3–21.

Stigler, George. J. 1983. Nobel Lecture: „The Process and Progress of Economics“. ÎnJournal of Political Economy. 91 (4): 529–545.

Stigler, George J. şi Friedland, Claire. 1962. „What Can Regulators Regulate? The Caseof Electricity“. În Journal of Law and Economics. 5 (1): 1–16.

Taşnadi, Alexandru şi Doltu, Claudiu. 1996. Monetarismul: teorie şi politici economice.Bucureşti: Editura Economică.

ECONOMIA OFERTEI1

Radu Nechita

Economia ofertei: revoluţia anti-keynesistă

Apariţia curentului cunoscut sub denumirea de „economia ofertei“ a repre -zentat o revoltă intelectuală împotriva curentului keynesist, care privilegiacererea (globală) în analiza fenomenelor economice. Practic, fiecare carac -teris tică esenţială a economiei ofertei reprezintă un punct de dezacord, o criticăa modelului keynesist dominant din acea perioadă şi a politicilor inspiratede acesta. Cea mai bună introducere în subiect şi în ambianţa intelec tualăa acelor vremuri rămâne, probabil, articolul lui Paul Craig Roberts (1978),„The Breakdown of the Keynesian Model“.

Astfel, potrivit economiştilor ofertei, funcţionarea economiei şi, în ultimăinstanţă, progresul civilizaţiei sunt de neconceput fără activitatea întreprin -zătorilor (oferta). Această activitate este însă descurajată de o fiscalitate apă -sătoare şi invazivă, ceea ce conduce la blocaje economice, la stagnare şi sărăcie.Inflaţia este un fenomen nociv, care poate şi trebuie să fie combătut, care poateşi trebuie să fie eliminat. Stimulentele guvernamentale de genul cheltuielilorpublice nu reprezintă de fapt decât transferuri de resurse din sectoareleproductive (impozitate) în cele neproductive (subvenţionate), des cu rajând astfeliniţiativa şi efortul. Contrar ipotezelor keynesiste, cheltuielile publice nu seadaugă, ci se substituie cheltuielilor private (consum sau investiţii). Oameniirăspund la stimulente, adică deciziile lor depind de venitul net, dar şi de nivelulfiscalităţii. Modificările în politica fiscală influenţează nu numai cererea, cişi oferta, adică eforturile productive ale oamenilor. Concluzia ar fi că, maiales într-o într-o economie în criză, este nevoie să fie încurajate aceste eforturiproductive, iar calea nu poate fi decât reducerea fiscalităţii şi a poveriiadministrative impuse de guvern asupra economiei respective.

Dacă ideile precedente ni se par acum ca fiind de la sine înţelese, acestlucru se datorează, în parte, şi economiştilor ofertei. Din acest punct de

1. Termenul consacrat este cel din limba engleză, supply-side economics.

vedere, activitatea lor s-a dovedit a fi nu doar o simplă revoltă, ci o revoluţieintelectuală.

Contextul dezbaterii: „acum, toţi suntem keynesişti“

Această formulă, atribuită lui Richard Nixon, rezumă perfect ambianţaintelectuală din acea perioadă. Pentru cei care au trăit la răsăritul Cortineide Fier este greu de crezut că şi în „lumea liberă“ ideile etatiste şi dirijisteau ajuns să domine gândirea economică şi practica politică într-un mod asi -milabil terorismului intelectual amintit de Sévilla (2000). Această dominaţieatingea apogeul la începutul anilor 1970. Mises şi Hayek erau ignoraţi sau lise stânjenea accesul profesional în învăţământul superior american. Friedmanpublica lucrări ştiinţifice sau destinate marelui public, dar încă era consideratun excentric, dacă nu chiar un extremist.

Numele de succes rămâneau Keynes, Samuelson, Galbraith etc., autoripentru care economia liberă nu se putea autoregla, fiind absolut necesarăintervenţia corectoare a statului. În opinia acestora, crizele economice eraucauzate de o insuficienţă a cererii globale. Soluţia nu putea fi decât stimulareaeconomiei de către stat, prin sporirea cheltuielilor gospodăriilor şi a investi -ţiilor întreprinderilor. Dacă aceste măsuri se dovedeau insuficiente, cheltu -ielile publice erau bagheta magică prin care guvernele – atotştiutoare şi bineintenţionate – urmau să prevină sau să elimine orice potenţială problemă.Eventualul exces al cererii globale era rezolvat prin creşterea impozitelor.Inflaţia? Un fenomen benefic, prin care se putea reduce rata şomajului, darcare şi descuraja economisirea, adevăratul pericol economic şi social. Defici -tele bugetare? Semn de guvernare modernă şi stimulent al creşterii economice.Datoria publică acumulată prin deficitele succesive? Nici o problemă, deoa -rece „ne-o datorăm nouă înşine“. Eventuale consecinţe negative pe termenlung? O astfel de obiecţie avea replica dată deja de maestrul Keynes: „petermen lung, vom fi cu toţii morţi“.

Pentru a surprinde spiritul acelor vremuri, cei interesaţi pot consulta edi -ţiile de atunci ale Economiei lui Samuelson, manual de economie cu tirajerivalizând cu cele ale Bibliei, după care au învăţat generaţii de tineri deveniţialegători, lideri de opinie sau politicieni. Mark Skousen (1997) realizeazăo analiză interesantă a schimbărilor petrecute în ediţiile succesive ale acestuimanual, analiză care reprezintă şi o cronică a „războiului doctrinelor econo -mice“ din a doua jumătate a secolului XX.


Prin însăşi construcţia sa, sistemul monetar internaţional era inflaţionist(chiar dacă într-o măsură mai mică decât în varianta propusă de Keynes laBretton Woods). Doar dolarul era convertibil în aur la o rată oficială de 35dolari pe uncie (existând astfel o barieră „naturală“ în calea creşterii excesivea masei monetare), în timp ce restul monedelor naţionale erau convertibiledoar în dolari, la parităţi fixe. Acest aranjament era riscant de la bun început,dar rămânea funcţional atâta timp cât rezerva de aur a Statelor Unite era sufi -cientă pentru a oferi credibilitate angajamentului convertibilităţii dolarului.Când cantitatea de aur deţinută de autorităţile monetare americane s-a dimi -nuat, iar numărul dolarilor de pe piaţa mondială a crescut, cererile de convertirea dolarilor în aur s-au înmulţit până la un nivel la care nu au mai putut fionorate. Preşedintele Nixon a anunţat public abandonul convertibilităţii dola -rului în aur la 15 august 1971. De atunci, nu mai există nici măcar o barierăsimbolică în calea emisiunii de bani de către autorităţile politico-monetare.Lumea a intrat într-o perioadă fără precedent în istoria umanităţii, în careinflaţia este considerată un fenomen inevitabil sau firesc. În anii 1970, inclusivţări occidentale precum Statele Unite, Marea Britanie, Franţa etc. se con -fruntau cu rate ale inflaţiei cu două cifre.

Ambianţa intelectuală a început să dea semne timide de schimbare odatăce eşecul politicilor keynesiste nu mai putea fi camuflat, adică la sfârşitulanilor 1960, începutul anilor 1970. A fost nevoie de un neologism, „stagflaţie“,pentru a descrie situaţia economică din acea perioadă: persistenţa inflaţieiconcomitent cu persistenţa şomajului – o imposibilitate în modelul key -nesist – totul pe fondul stagnării economice. Termenul lung al lui Keynessosise şi nu mai putea fi ignorat, iar tot mai mulţi cercetători au început să-şireconsidere poziţiile. Într-adevăr, economiştii aparţinând curentului domi -nant considerau că cele aproape trei decenii de prosperitate economică occi -dentală postbelică erau consecinţa directă a politicilor keynesiste. Ei au fostdescumpăniţi de izbucnirea crizei economice tocmai în perioada în care acelepolitici erau aplicate cu mai multă consecvenţă. Deficitele bugetare succesivese acumulaseră în datorii publice atât de ridicate, încât plata dobânziloraferente devenea unul dintre principalele posturi în cheltuielile publice.Acoperirea acestor deficite s-a realizat şi prin emisiune monetară supli -mentară, ceea ce a avut drept consecinţă creşterea preţurilor: prea mulţi bani„alergau“ după prea puţine mărfuri, iar puterea de cumpărare a banilor,valoarea lor, nu putea decât să scadă. Datornicii, printre care şi guvernele,erau avantajaţi deoarece le era mai uşor să ramburseze cu bani mai slabi vechiledatorii. Acest lucru penaliza însă investitorii, descurajându-i sau orientându-ispre proiecte cu rentabilitate iluzorie.

ECONOMIA OFERTEI 345

Teoria keynesistă, prin perspectiva sa globală, macroeconomică, făceaabstracţie de motivaţiile individuale, de rolul preţurilor în deciziile indivi -duale şi de capacitatea agenţilor de a învăţa să nu se mai lase „păcăliţi“ deinflaţie şi alte stimulente guvernamentale la fel de iluzorii. Astfel, stag flaţianu a fost prevăzută şi nu putea fi nici explicată de economiştii keynesişti pentrucă ea nu era compatibilă cu modelul lor teoretic. Din acest motiv, în cadrulcurentului economic dominant a crescut atenţia şi respectul acordate unor autoricare au prevăzut că inflaţia, şomajul şi stagnarea sunt consecinţele inevitabileale politicilor keynesiste. De asemenea, ei explicau că avântul economic post -belic a fost consecinţa liberalizării comerţului mondial (elimi narea sau redu -cerea barierelor vamale introduse înainte de Marea Criză) şi că acest avânta fost posibil în ciuda politicilor keynesiste, şi nu datorită lor.

La „atacurile“ iniţiate mai demult de membrii Şcolii austrice de economieşi de către monetarişti împotriva etatismului şi dirijismului curentului domi -nant au început să se adauge şi critici aduse de unii autori mai greu de clasat.Un element comun al abordărilor propuse de aceştia era accentul pus peofertă atât în explicarea funcţionării economiei, cât şi a crizelor. Mai exact,aceşti autori au ajuns la concluzia că disfuncţionalităţile din economie seproduc atunci când oferta nu se adaptează suficient de rapid la cerere. Meca -nismul de alocare descentralizată a resurselor (sistemul de preţuri şi sistemulde stimulente) este blocat artificial prin fiscalitate şi reglementări. Soluţialor pentru a preveni sau depăşi criza economică poate fi rezumată într-o frază:eliberarea ofertei de constrângerile artificiale şi inutile în calea adaptării eila cerere.

Accentul pus de aceşti autori pe ofertă – în opoziţie cu abordarea contrarăpropusă de keynesişti – este la originea denumirii de supply-side economics.Termenul a fost lansat în 1975–1976 de ziaristul Jude Wanniski, editor asociatla Wall Street Journal (1972–1978) şi consilier al preşedintelui Reagan(1978–1981). Wanniski a avut o contribuţie remarcabilă în popularizareaideilor acestui curent economic, atât prin articolele şi cărţile sale, cât şi prinpromovarea lucrărilor altor autori, precum Arthur Laffer şi Robert Mundell.

Autorii reprezentativi

Jude Wanniski

Jude Wanniski este „naşul“ supply-side economics, el fiind la originea acestuitermen. Contribuţia sa este însă mult mai importantă şi a luat forme variate.După o activitate jurnalistică la periodice mai puţin cunoscute, Wanniski a scris


timp de şase ani (1972–1978) pentru Wall Street Journal, unde a avut ocaziasă expună unui public mai larg ideile esenţiale ale acestui curent. Din 1976,el a fost consilierul senatorului Jack Kemp, promotor al reducerii ratelor deimpozitare. Programul său politic a fost ulterior „absorbit“ de candidatulRonald Reagan, care l-a şi aplicat după câştigarea alegerilor. Influenţa luiWanniski asupra politicii economice americane a continuat în calitatea luide consilier prezidenţial (1978–1981). Lucrarea sa de referinţă, The Waythe World Works (Wanniski 1978a), reprezintă o pledoarie argumentată înfavoarea reducerii ratelor de impozitare. Spre exemplu, autorul evidenţiazăefectele negative ale fiscalităţii excesive asupra creşterii economice în ţărileslab dezvoltate, arătând că un element comun al acestora este impozitareala rate înalte a activităţilor productive. O altă idee interesantă este legăturadintre desfăşurarea dezbaterilor privind creşterea taxelor vamale americane(Legea Smoot–Hawley) şi prăbuşirea cursurilor acţiunilor în 1929.

Arthur B. Laffer

Arthur Laffer este unul dintre fondatorii curentului supply-side eco nomicsatât prin contribuţiile sale teoretice, cât şi prin implicarea în formularea şiaplicarea politicilor economice inspirate de acest curent. Astfel, el este con -siderat a fi autorul curbei care-i poartă numele, una dintre cele mai cunoscuteidei asociate economiei ofertei (Wanniski 1978b). Totuşi, Laffer nu revendicăpaternitatea acestei idei, arătând că ea este regăsită sub diverse forme lagânditori foarte diferiţi, precum filozoful musulman din secolul al XIV-leaIbn Khaldun sau economistul britanic John Maynard Keynes (Laffer 2004).A fost profesor la universităţile Southern California şi Chicago, având nume -roase articole apărute atât în publicaţii academice de prestigiu (AmericanEconomic Review, Journal of Business, Journal of Money Credit and Banking,Journal of Monetary Economics etc.) precum şi în cele destinate publiculuilarg (The Wall Street Journal, Washington Post etc.)

Arthur Laffer a fost membru al Comitetului consultativ de politică eco -nomică (Economic Policy Advisory Board) al preşedintelui Reagan pe durataambelor sale mandate şi al Comitetului consultativ de politici publice alCongresului Statelor Unite (Congressional Policy Advisory Board).

Implicarea lui Laffer în transpunerea ideilor supply-side în politici econo -mice a devenit celebră ca urmare a elaborării „Propunerii nr. 13“ din statulCalifornia. Aceasta a reprezentat o iniţiativă populară vizând reducereafiscalităţii proprietăţilor imobiliare şi, în general, a capacităţii statului de aintroduce noi impozite sau a le mări pe cele existente. Propunerea respectivă,


rezultatul unei revolte fiscale a contribuabililor din statul american, a fost votatăprin referendum în 1978 şi este în vigoare şi în prezent. „Propunerea 13“ repre -zintă un jalon în istoria fiscală americană şi marchează un punct de inflexiuneîn opinia publică. (O situaţie similară este imposibilă în România deoareceArt. 74, al. 2 din Constituţie interzice în mod expres iniţiativele legislativecetăţeneşti în domeniul fiscal). Victoria înregistrată de partizanii reduceriifiscalităţii (între care se numărau economiştii ofertei) şi dezbaterile publice pemarginea acestui subiect au făcut posibilă coagularea unei coaliţii în jurul luiRonald Reagan, ales guvernator al Californiei şi, ulterior, preşedinte al SUA.

Paul Craig Roberts

În calitatea lui de ziarist la Wall Street Journal şi adjunct al ministruluifinanţelor (Assistant Secretary of the Treasury, 1981–1982) încă de la începutulprimului mandat al preşedintelui Reagan, Paul Craig Roberts a avut un impactdeosebit asupra promovării ideilor supply-side şi transformării lor în politicieconomice. El a avut o contribuţie majoră în elaborarea Legii fiscale de redre -sare economică (Economic Recovery Tax Act) din 1981, care a reprezentatde fapt esenţa a ceea ce va fi denumit ulterior reaganomics.

În lucrările sale, Roberts (1984; 2003) aduce câteva corecţii cu privire lamodul în care a fost şi este prezentată „revoluţia supply-side“ în mass-mediaşi în mediile academice. Spre exemplu, economia ofertei şi întregul programeconomic din primul mandat Reagan sunt adesea simplificate până la cari -catură, fiind asimilate cu ideea că reducerea ratelor de impozitare gene reazăcreşterea încasărilor bugetare totale (efectul Laffer). Roberts arată că simulărilebugetare şi prognozele din proiectul de guvernare nu au fost construite peipoteza unui efect Laffer. Dimpotrivă, fiecare dolar „câştigat“ de contri bua -bili datorită reducerii ratelor de impozitare a fost considerat „pierdut“ debugetul statului.

Din perspectiva supply-side economics, unul dintre cele mai importantearticole scrise de Paul Craig Roberts este „The Breakdown of the KeynesianModel“ („Prăbuşirea modelului keynesist“), apărut în 1978. El reprezintăo sinteză a criticilor aduse de acest curent modelului economic dominantîn acea perioadă. Observaţiile lui Roberts privind erorile de concepţie alemodelului keynesist au ca ţinte principale nivelul ridicat de agregare alanalizei (fenomenele economice nu sunt explicate pornind de la acţiunileindividuale) şi structura fiscalităţii americane care ignoră total efectele ratelorînalte de impozitare asupra eforturilor productive. Lectura acestui articoleste interesantă şi astăzi din mai multe perspective.


În primul rând, lista ideilor criticate ajută cititorul să înţeleagă ambianţaintelectuală din acea perioadă, dar şi a evoluţiei petrecute de atunci. Spreexemplu, Roberts (1978) considera important să combată ideea că nivelulridicat al fiscalităţii nu descurajează comportamentul productiv şi nu reducerata de creştere economică. Această idee era ipoteza implicită sau explicităa modelelor economice pe care se bazau politicile ţărilor occidentale. Deasemenea, aceste modele aveau o abordare strict macroeconomică şi ignorausistematic aspectele microeconomice, cum ar fi motivaţiile oamenilor şi capa -citatea acestora de a-şi schimba comportamentul ca reacţie la politicile guverna -mentale. În prezent, aspectele microeconomice ale fiscalităţii şi motivaţiileoamenilor şi-au regăsit locul pe care nu ar fi trebuit să-l piardă niciodată:nu se mai poate concepe o analiză macroeconomică serioasă fără solide fun -damente microeconomice.

În al doilea rând, criticile aduse modelului keynesist rămân interesanteşi în prezent deoarece acest model rămâne un formidabil alibi intelectualpentru guvernele din democraţiile reprezentative. Într-adevăr, în condiţiileunei succesiuni interminabile de campanii electorale la diverse niveluri admi -nistrative, guvernele cedează mereu tentaţiei cheltuielilor publice ca „soluţie“imediată la orice problemă. Explicaţia nu este ignoranţa autorităţilor, ci însuşimodul de funcţionare a statului şi a democraţiilor reprezentative. Candi daţiişi guvernele propun proiecte vizibile, cu beneficii concentrate asupra unuinumăr restrâns de cetăţeni-alegători, dar a căror finanţare este asigurată într-unmod opac, de un număr mare de cetăţeni contribuabili, chiar dacă bene ficiiletotale ale proiectelor respective sunt mai mici decât cheltuielile necesarefinanţării lor. (Această idee este aprofundată de curentul public choice). Înpofida acestor aspecte, un element esenţial al teoriei keynesiste şi al politiciloreconomice aferente este ideea că, prin cheltuielile publice, guvernul stimuleazăeconomia deoarece acestea se adaugă la cheltuielile sectorului privat, sporindastfel cererea globală. Economiştii supply-side, alături de cei din alte curentede orientare liberală, au combătut fără încetare această idee, pe care au asi -milat-o unei superstiţii. Ei arată că, de fapt, chel tuielile publice nu se adaugă,ci se substituie celor private, deoarece ele trebuie finanţate prin impozite şi/sauîmprumuturi, ceea ce reprezintă transferuri dinspre sectorul privat spre celpublic. Argumentele lor şi-au croit însă greu drumul către manualele apar -ţinând curentului economic dominant, dar, în cele din urmă, chiar şi Samuelson(1995/2003, 754) admite în ultimele ediţii ale Economiei sale că „eveni -mentele din [perioada 1985–1995][…] demons trează faptul că deficitul buge -tului de stat dezlocuieşte investiţiile private“. Desigur, el se grăbeşte să adaugecă „aceasta nu reprezintă însă o lege valabilă pentru orice situaţie“. Planurile


de mii de miliarde de dolari adoptate de guvernele din întreaga lume ca reacţiela criza din 2008 arată că unele idei eronate refuză să dispară din dezbatereapublică, iar combaterea lor perma nentă reprezintă o obligaţie elementară deigienă intelectuală.

George Gilder

George Gilder a avut un impact deosebit asupra curentului supply-side,influenţa sa manifestându-se în elaborarea şi popularizarea conceptelor-cheieale acestuia, precum şi în aplicarea politicilor corespunzătoare. Într-adevăr,George Gilder a îmbinat o activitate politică la nivel înalt în cadrul PartiduluiRepublican cu o carieră publicistică de succes. Astfel, el a înfiinţat mai multepublicaţii de orientare conservatoare (în sensul american al termenului) sauconsacrate noilor tehnologii şi a publicat frecvent în reviste precum Forbes,The Wall Street Journal, The Economist, The Harvard Business Review etc.De asemenea, George Gilder este autorul mai multor bestselleruri: Men andMarriage (1972), The Visible Man (1978) şi, în special, Wealth and Poverty(1981). Toate aceste cărţi au adus critici sistematice ale statului-providenţă,mai exact ale efectelor nedorite generate de această organizare socială. Ideeacomună a acestora este că statul-providenţă distorsionează sistemul de stimu -lente (motivaţiile) cetăţenilor săi într-o asemenea măsură încât nu doar eco -nomia este ameninţată, ci şi familia şi întreaga ţesătură socială.

Din perspectiva economiei ofertei, Wealth and Poverty este lucrarea ceamai importantă scrisă de Gilder, prin ideile conţinute şi prin tirajele în careea a fost difuzată. Ea a reţinut inclusiv atenţia ziarului New York Times (situatpe poziţii ideologice opuse celor apărate de Gilder), care a publicat o amplă(dar nu foarte prietenoasă) recenzie, sub titlul „Un ghid al capitalismului“(Starr, 1981).

De la primele pagini, Gilder reuşeşte să capteze atenţia cititorului, inclusiva celui contemporan, prin demontarea ideilor etatiste a căror dominaţie eratotală în acea perioadă. Argumentele sale merită reamintite şi astăzi, cândaceleaşi idei etatiste sunt prezentate ca soluţii la o criză încă insuficient debine înţeleasă. Constatarea lui de la începutul lucrării pare astăzi de unoptimism la fel de îndrăzneţ ca şi atunci: „Cel mai important eveniment înistoria recentă a ideilor este decesul visului socialist“. La fel de adevăratăpare însă şi observaţia imediat următoare – „Al doilea eveniment ca impor -tanţă în perioada recentă este eşecul capitalismului de a înregistra în schimbun triumfător succes de imagine“ – în rândul opiniei publice („The secondmost important event in the recent era is the failure of capitalism to win a


corresponding triumph.“ Gilder 1981, 3). Într-adevăr, Gilder aminteşte multi -tudinea de critici „de stânga“ la adresa acestui sistem, la care se adaugă celeprovenite de la „dreapta“ spectrului ideologic. El constată însă că nu criticileaduse capitalismului explică puterea relativ redusă de seducţie a acestuia,ci, mai degrabă, pledoariile neinspirate prin care el este apărat. Astfel, Gilderpropune ca argumentele fondate pe eficienţa superioară a sistemului capitalistsă fie dublate sau chiar precedate de argumente de ordin moral. Autorul insistăpe conformitatea dintre capitalism şi natura umană (ignorată de toţi utopiştiipromotori ai diverselor sisteme alternative), pe fundamentele moral-religioaseale capitalismului şi pe generozitatea intrinsecă a actului de creaţie antre -prenorială. În acest sens, făcând referire la studii antropologice, el arată că„darul“ ritual idealizat de oponenţii capitalismului nu este decât un schimbmascat, adică „strămoşul“ schimbului economic cu care suntem obişnuiţiîn prezent. Gilder observă faptul că darul nu era niciodată lipsit de contra -partidă, el fiind de fapt un schimb decalat în timp, cu o contrapartidă necunos -cută. Analogia cu activitatea antreprenorială îi permite autorului să aminteascăun adevăr uitat de toţi „redistribuitorii“ de stânga sau de dreapta: bogăţiatrebuie mai întâi creată înainte de a putea fi distribuită. Acest proces de creaţieeste dificil din cauza eforturilor necesare şi riscurilor inerente. Gilder facelegătura cu credinţa (faith) necesară în orice activitate orientată spre un viitordincolo de cel imediat precum şi cu libertatea, ca precondiţie indispensabilăoricărei activităţi de tip antreprenorial.

De un interes deosebit sunt şi criticile aduse modelului keynesist – aşacum era el înţeles, popularizat şi aplicat în acea perioadă – precum şi readu -cerea în atenţia discipolilor economistului britanic a unor învăţăminte uitatesau ignorate de către aceştia, cum ar fi rolul esenţial al întreprinzătoruluiîn cadrul capitalismului. Gilder admite (asemenea lui Schumpeter, Keynessau Galbraith) că acest sistem ar fi ameninţat de o atrofiere a funcţiei antre -prenoriale. El nu împărtăşeşte însă nici pesimismul lui Schumpeter privindcapacitatea de supravieţuire a capitalismului, nici soluţiile lui Keynes sauGalbraith, pentru care statul ar fi un fel de „întreprinzător de ultimă instanţă“.Dimpotrivă, Gilder consideră că intervenţia excesivă a statului este cea caredescurajează activitatea antreprenorială. Birocratizarea firmelor private –pericolul identificat de Galbraith – este posibilă doar întru-un mediu devenitneconcurenţial din cauza reglementărilor excesive şi a fiscalităţii progresive.Astfel, Gilder arată cum impozitarea progresivă la cote extrem de ridicatedescurajează spiritul şi iniţiativele antreprenoriale. De-a lungul întregii salelucrări, el aduce argumente de ordin economic şi moral în favoarea reduceriiratelor de impozitare.


Gilder arată că activitatea antreprenorială – componentă prin excelenţăa supply-side – este adevărata creatoare de bogăţie. El insistă asupra faptuluică stocul de bogăţie nu este fix, ci el este sporit prin demersurile productiveale oamenilor. Nu bogăţia celor bogaţi îi menţine săraci pe cei săraci, ci sufo -carea prin legislaţie a spiritului antreprenorial. Economia ofertei se referădeci la combaterea sărăciei prin eliminarea barierelor din calea iniţiativelorproductive. Gilder, conştient de importanţa acestei idei, o va aprofunda încartea The Spirit of the Enterprise (1984).

Robert Mundell

Poziţia lui Robert Mundell în cadrul supply-side este una aparte: deşi aavut contribuţii importante în elaborarea unor idei esenţiale ale acestui curent,el îi este relativ rar asociat. Spre exemplu, aşa cum remarcă Skousen (2000),numele lui Mundell apare doar câte o singură dată în două lucrări importanteprivind istoria supply-side (Roberts 1984 şi, respectiv, Anderson 1990).Analizele sale monetare şi recomandările de politică monetară care decurgdin acestea se înscriu însă în liniile generale ale economiei ofertei. De altfel,chiar în discursul rostit cu ocazia primirii Premiului Nobel, Mundell (1999)consacră o parte semnificativă a acestuia impactului pe care economia oferteil-a avut asupra politicilor monetare anti-inflaţioniste din anii 1980. Mai multdecât atât, el se consideră unul dintre precursorii acestui curent, pe care-l vedecontinuând o parte din activitatea sa de cercetare de la sfârşitul anilor 1960(Mundell 1999, 237). Într-un recent eseu autobiografic, Paul Craig Robertsîi recunoaşte însă fără rezerve lui Mundell statutul de „prim teoretician aleconomiei ofertei“, alături de Norman Ture (Roberts 2003, 394).

Combinaţia dintre o rată a inflaţiei ridicată (până la două cifre în perioada1979–1981) şi ratele înalte ale impozitării progresive (care ajungeau în aceaperioadă până la 70% la nivel federal şi la 85% împreună cu impozitele lanivel statal) a adus economia americană într-o situaţie de criză care apăreafără ieşire. Robert Mundell recomanda încă din 1974 o reducere a ratelormarginale de impozitare (pentru a încuraja oferta) şi o politică monetarărestrictivă (pentru a menţine stabilitatea preţurilor). Aceste propuneri au fostpreluate de congresmenul Jack Kemp, care le-a integrat într-o iniţiativălegislativă şi în platforma sa de candidatură la investitura republicană pentrucampania prezidenţială din 1980. El s-a retras însă din cursă după ce RonaldReagan a integrat aceste idei în propria sa platformă.


Tezele principale ale economiei ofertei

Programele politice care decurg din tezele supply-side au următoareleelemente comune:

Reducerea ratelor de impozitare şi curba Laffer

Reducerea ratelor marginale de impozitare este cea mai cunoscută reco -mandare care decurge din analiza supply-side economics, acest curent fiindadesea identificat cu moderaţia fiscală şi cu curba Laffer. Pentru a eliminadouă erori frecvente care au generat multe dezbateri sterile, este nevoie săprecizăm că reducerea ratelor marginale de impozitare nu este sinonimă cureducerea impozitelor totale colectate de către guvern, iar curba Laffer facereferire la rata medie de impozitare, şi nu la cele marginale. Diferenţa dintreacestea două poate fi semnificativă în ţările unde se practică o impozitareprogresivă a veniturilor, cum a fost şi cazul României până în 2004, cândratele de impozitare creşteau de la 18% până la 40%. Decizia de a lucra saunu o oră suplimentară (sau de a declara veniturile obţinute respective) nudepinde de rata medie a impozitelor plătite pe sumele deja câştigate, ci derata de impozitare a sumelor câştigate în ora respectivă. Aceasta este cotade impozitare corespunzătoare tranşei de venit în care se încadrează contri -buabilul respectiv. Prin definiţie, în cazul impozitării progresive, rata margi -nală de impozitare este mai mare decât cea medie. Economiştii ofertei considerăcă acest lucru penalizează munca şi/sau declararea veniturilor de către ceimai productivi lucrători.

Spre exemplu, în cazul unei economii în criză, o abordare keynesistă arinterpreta reducerea impozitelor ca o stimulare a cererii globale. O măsurăsimilară a fost luată de preşedintele George W. Bush prin controversatelerabaturi sau reduceri fiscale (rebates), un fel de cecuri trimise de către fisculamerican contribuabililor. Economiştii ofertei ar fi de acord cu rabaturilefiscale în măsura în care ele reprezintă contrapartida unei reduceri a cheltu -ielilor publice. Economiştii ofertei nu sunt însă convinşi că o astfel de măsurăstimulează viitoarele eforturi productive ale agenţilor economici deoarecestimulentele acestora nu sunt modificate prin „cadouri fiscale“ calculate pebaza veniturilor (eforturilor productive) trecute. Într-adevăr, dacă ratele deimpozitare pentru veniturile viitoare rămân neschimbate, nu există moti -vaţie pentru a spori eforturile productive viitoare. În abordarea supply-side,pentru a stimula oferta este nevoie de reducerea ratelor marginale de impozitaredeoarece numai astfel sunt încurajate eforturile productive prezente şi viitoare.



Explicaţia este că la acelaşi venit brut, reducerea ratei marginale de impozitaresporeşte venitul net (deci remuneraţia efortului) şi, în consecinţă, „preţul“timpului liber. De asemenea, impozitul potenţial fiind mai mic, motivaţiaevaziunii fiscale se reduce şi ea. Toate acestea modifică sistemul de stimulenteal agenţilor economici şi, în cele din urmă, şi comportamentul lor. Modifi -cările de comportament necesită însă timp, de aceea credibilitatea promisiu -nilor de reducere a ratelor de impozitare precum şi perenitatea acestorreduceri (stabilitatea fiscală) sunt condiţii esenţiale pentru succesul unui pro -gram guvernamental inspirat de economia ofertei.

Curba Laffer

T

Tmax

0% Top 100% t

În ceea ce priveşte curba Laffer, ea constituie reprezentarea grafică arelaţiei care există între nivelul mediu de impozitare dintr-o ţară şi nivelulimpo zitelor colectate de bugetul statului. Această curbă este asociată cunumele economistului american Arthur Laffer, care a popularizat într-o formăsugestivă ideea că, peste un anumit nivel al ratei de impozitare, creşte -rea aces teia conduce la o diminuare a sumelor colectate la bugetul de stat.Corolarul acestei idei este că, la anumite niveluri al ratei de impozitare,reducerea acesteia poate avea ca rezultat sporirea încasărilor bugetare totale.Nivelul ratei medii de impozitare care maximizează prelevările bugetare este

numit „rata optimă de impozitare“. Explicaţia intuitivă a acestui fapt ar fică la o rată de impozitare de 0%, resursele bugetare sunt, evident, nule; deasemenea, ele sunt tot nule la o rată de impozitare de 100%, deoarece nimeninu are interesul să mai muncească dacă rezultatul eforturilor sale este confis -cat în totalitate. O creştere a ratei de impozitare peste 0% (sau o reducerea acesteia sub 100%) va avea ca efect o creştere a resurselor prelevate decătre guvern până la un nivel maxim, după care nivelul resurselor prelevatva începe să descrească.

Din punct de vedere practic, curba Laffer nu poate fi trasată, deoarecear fi nevoie ca în economia studiată să fie „testate“ empiric toate ratele deimpozitare. Chiar dacă acest lucru ar fi posibil (într-un an se încearcă 1%,în următorul 2% etc.), reprezentarea grafică ar fi contestabilă din punct devedere metodologic deoarece efectele fiscalităţii se manifestă în timp,contribuabilii reacţionează la modificările trecute şi la cele anticipate, lafrecvenţa lor, condiţiile economice se modifică în timp etc. Prin urmare,curba Laffer este doar un instrument analitic, care permite înţelegerea faptu -lui că, în anumite condiţii, sporirea (reducerea) ratei de impozitare poate aveaefect reducerea (creşterea) impozitelor colectate, adică a veniturilor buge tare.Altfel spus, ea nu este un instrument operaţional, care să permită identificarearatei optime de impozitare.

Totuşi, chiar dacă nu se poate trasa curba Laffer pentru o anumită eco -nomie, analiza economică arată că poate exista un „efect Laffer“, adică osporire a totalului impozitelor colectate atunci când se reduce rata de impo -zitare. Această creştere a veniturilor bugetare poate rezulta din efectul stimulativpe care-l are reducerea ratei de impozitare asupra muncii (o reducere a rateide impozitare creşte preţul timpului liber), dar şi prin reducerea tentaţiei deevaziune fiscală (la aceleaşi pedepse, este mai „rentabil“ să faci evaziunedacă rata de impozitare este mai ridicată).

O viziune sceptică asupra validităţii curbei Laffer poate fi găsită în lucra -rea lui Samuelson şi Nordhaus (1995/2001, 382–385). Laffer (2004) oferăo prezentare deosebit de clară a curbei care-i poartă numele şi a „aplica ţiilor“sale practice.

Dezbaterile legate de curba Laffer şi de validitatea sau non-validitateaei sunt viciate de faptul că unii economişti (precum şi majoritatea miniştrilorfinanţelor) o asociază cu o ipoteză implicită, potrivit căreia scopul politicilorfiscale ar fi maximizarea resurselor bugetare. Acest lucru este evident şi dintermenul de rată optimă de impozitare prin care este denumită rata care maxi -mizează încasările bugetare, adică prelevările fiscale efectuate asupra contri -buabililor. Din acest punct de vedere, orice măsură sau reformă fiscală este


considerată de succes dacă şi numai dacă sporeşte încasările bugetare totale,sau chiar ponderea lor în produsul intern brut. Spre exemplu, introducereacotei unice în ţara noastră a fost apreciată pozitiv sau negativ preponderentdin punctul de vedere al efectului acestei măsuri asupra încasărilor bugetareşi ponderii lor în PIB.

Economiştii ofertei şi curentele de inspiraţie liberală în general contestăînsă această abordare. Ei propun definirea în prealabil a misiunilor statuluişi deci a cheltuielilor aferente, fiscalitatea având rolul de a furniza veniturilenecesare acoperirii cheltuielilor respective. Dacă pe termen lung aceste chel -tuieli sunt mai mari decât maximul colectabil, lista trebuie „scurtată“, indi -ferent de opţiunile ideologice. Dacă totalul cheltuielilor este mai mic decâtTmax, nici un economist supply-side şi, în general, nici un economist de orien -tare liberală nu ar recomanda creşterea ratei de impozitare doar pentru căastfel s-ar putea spori încasările bugetare. De asemenea, dacă încasărilebugetare sunt mai mari decât nivelul optim al cheltuielilor bugetare, eco -nomiştii ofertei vor recomanda reducerea ratei de impozitare chiar dacă, saumai exact, tocmai pentru că se reduc încasările bugetare. Această recoman -dare contrastează cu cea care ar fi făcută de economiştii din curentul dominantşi care este aplicată în practica fiscală, unde sunt mărite cheltuielile publicecel puţin până la epuizarea bugetului.

Reducerea cheltuielilor publice

Economiştii ofertei acceptă ideea că piaţa asigură alocarea eficientă a resur -selor. Ei nu se opun însă din principiu oricărei intervenţii guvernamentale îneconomie (cu o fac spre exemplu, libertarienii), atitudinea lor fiind mai degrabăuna de scepticism cu privire la eficienţa acestor intervenţii. Ei consideră căşi cheltuielile publice trebuie să respecte criterii de eficienţă, stabilite pornindde la obiectivele cheltuielilor respective. Spre exemplu, redistribuirea veni -turilor în favoarea celor mai săraci trebuie analizată nu doar din perspectivasumelor colectate, ci şi din cea a sumelor transferate celor mai vulnerabiliprecum şi a efectelor pe termen lung pe care le au aceste transferuri asuprapopulaţiilor respective. Altfel spus, economiştii ofertei doresc răspunsurila câteva întrebări precum:

• Din resursele colectate de stat pentru redistribuire, ce sume ajung efectivîn buzu narele săracilor?

• Cât se „pierde“ în colectare, în administrare şi în programe fără rost?


• Ce efecte au aceste programe asupra eforturile săracilor de a-şi ameliorasituaţia?

• Ce efecte au aceste programe asupra eforturilor productive ale contribua -bililor, asupra creşterii economice şi deci asupra posibilităţilor redistri -butive viitoare?

Răspunsurile satisfăcătoare la aceste întrebări sunt o precondiţie pentruacordul lor privind noi cheltuieli publice. Făcând abstracţie de legitimitateaunui program guvernamental (care însă poate fi şi ea pusă sub semnul între -bării), este absolut necesară stabilirea gradului în care programul respectivîşi atinge obiectivele anunţate oficial, în condiţiile de cost anunţate iniţial.Încălcarea angajamentelor privind rezultatele şi costurile afectează legiti mitateaprogramului şi reprezintă, în ultimă instanţă, o risipă care trebuie eli minatăodată cu programul respectiv. Eventual, resursele ar putea fi reorien tate cătreprogramele care îşi ating obiectivele propuse în condiţiile de cost acceptabile.În aceste situaţii trebuie însă evitat ca abundenţa de resurse să nu generezerisipă afectând astfel negativ performanţele programelor respective.

Pe scurt, guvernele nu au dreptul să solicite mai multe resurse bugetareatâta timp cât cele deja colectate nu sunt cheltuite în mod rezonabil, cu opreocupare satisfăcătoare pentru echilibrul dintre costuri şi rezultate. Deoa -rece acest lucru nu se întâmplă decât foarte rar, economiştii ofertei sunt asociaţisistematic cu recomandarea de reducere a cheltuielilor publice.

Reducerea reglementărilor

Supply-side economics este asociată cu procesul de dereglementare dinanii 1980 deoarece unii reprezentanţi ai acestui curent au ajuns în funcţii carele-au permis să influenţeze sau chiar să ia decizii în acest sens. Totuşi, ter -menul „dereglementare“ este la originea unor confuzii persistente privindconţinutul său. Oponenţii acestui proces îl prezintă adesea ca urmărind abro -garea (fără noimă) a reglementărilor din economie. Mai recent, însăşi crizadin 2008 este pusă pe seama dereglementării iniţiate de Reagan şi Thatcher.Prin urmare, câteva clarificări sunt necesare.

În mod similar cu alte curente de inspiraţie liberală, economiştii oferteiconsideră că mecanismul pieţei asigură alocarea mai eficientă a resurselorfaţă de variantele alternative, cum ar fi alocarea centralizată a acestora. Totsimilar cu celelalte curente liberale, şi economiştii ofertei sunt nevoiţi sărăspundă mereu aceloraşi acuzaţii aduse de adversarii lor. Economiştii oferteinu consideră că piaţa înseamnă absenţa regulilor. Ei admit că aceasta nu ar


putea exista şi funcţiona fără câteva reguli, cum ar fi respectul drepturilorde proprietate şi a libertăţii contractuale. Ei arată însă că există reguli careame liorează funcţionarea mecanismului pieţei şi altele care îl distorsioneazăsau îl blochează. Poate că este utilă o diferenţiere a acestora. Astfel, atuncicând un susţinător al pieţei vorbeşte de „reguli“, el se referă mai degrabă laacele reguli care fac posibilă piaţa şi funcţionarea ei, iar când spune „regle -mentări“ se referă la acele reguli care o distorsionează, adică favorizeazăanumite sectoare sau firme în dauna altora, printr-un mecanism politic supra -pus celui de preţuri şi prin încălcarea drepturilor de proprietate.

Astfel, economiştii ofertei recomandă eliminarea acelor reglementări (şinumai a acelora) care distorsionează sau blochează funcţionarea pieţei, asistemului de preţuri, care descurajează iniţiativele şi eforturile productive,care introduc bariere artificiale în economie, care creează privilegii şi diverserente de situaţie etc. Economiştii ofertei identifică o multitudine de regulicare răspund acestor criterii, ceea ce face ca lista reglementărilor de eliminatsă fie destul de lungă.

Reducerea masei monetare

Economiştii ofertei sunt partizanii stabilităţii monetare, inflaţia fiind oameninţare pentru succesul politicilor pe care ei le promovează. Altfel spus,consideră autorităţile politico-monetare (banca centrală) responsabile pentruratele înalte ale inflaţiei. Soluţiile propuse pentru stabilitatea monetară nusunt omogene şi pot fi regrupate în cel puţin două categorii.

Soluţiile din primul grup au ca element comun reinstaurarea etalonuluiaur, deoarece experienţa istorică şi teoria economică aduc argumente carepun la îndoială capacitatea sau voinţa autorităţilor de a adopta politicimonetare coerente. Aceste idei au contribuit la înfiinţarea în 1980 a „Comisieiaurului“ de către Congresul SUA, cu rolul de a analiza oportunitatea reveniriila convertibilitatea în aur. Partizanii etalonului aur nu au reuşit însă să-şifacă acceptate argumentele nici în rândul decidenţilor politici, nici în cadrulcomunităţii academice.

Soluţiile din cea de-a doua categorie au drept cadru de referinţă sistemelemonetare actuale, bazate pe monede neconvertibile în aur, emise de monopo -luri monetare controlate direct sau indirect de către autorităţile politice.

Economiştii ofertei acceptă validitatea teoriei cantitative a banilor, înţe -leasă ca relaţia directă între variaţia masei monetare (cauza) şi variaţia pre -ţurilor (efectul). Spre deosebire de monetarişti, ei admit că viteza de rotaţiea banilor se poate modifica, ceea ce poate afecta pe termen scurt relaţia pre -


cedentă. Altfel spus, dacă aceeaşi cantitate de bani participă la mai multe(sau mai puţine) tranzacţii în acelaşi interval de timp, efectul este similarcu o creştere (reducere) a masei monetare. Manuel Johnson (1982) prezintădezbaterile din acea perioadă cu privire la compatibilitatea dintre supply-side şi curentul monetarist.

Critici

Criticile aduse curentului supply-side sunt foarte variate ca unghi de atac.Cele mai blânde dintre acestea consideră că supply-side economics nu repre -zintă nimic nou şi că acest curent e de fapt transpunerea în limbaj moderna unor idei prezente deja la economiştii clasici şi/sau ai Şcolii austriece deeconomie. Economiştii ofertei nu contestă însă în nici un fel datoriile lorintelectuale faţă de Şcoala clasică britanică (Adam Smith, John Stuart Mill)şi franceză (Jean-Baptiste Say, Frédéric Bastiat), faţă de Şcoala austriacă(Mises şi Hayek) sau faţă de monetarism (Friedman). Eclectismul surselorde inspiraţie ale supply-side a generat însă alte critici, care consideră că acestcurent nu are o abordare coerentă din punct de vedere metodologic.

Un alt grup de critici, mult mai încărcate ideologic, sunt cele care privescintenţiile economiştilor ofertei. Ele provin în general din partea unor autoriautodeclaraţi de stânga şi care afirmă în esenţă că supply-side economicsreprezintă de fapt un alibi intelectual îndoielnic pentru un program politicmotivat ideologic. Astfel, toată literatura acestui curent poate fi înţeleasăca o perdea de fum în spatele căreia s-au realizat adevăratele obiective aleautorilor: reducerea ratelor de impozitare ale veniturilor înalte şi restrângereacapacităţii de finanţare a statului. Ca argumente, sunt aduse, printre altele,referiri la „teoria celor doi Moş Crăciun“ şi la „înfometarea bestiei“. Primadin ele, atribuită lui Jude Wanniski, reprezintă exprimarea metaforică a ideiică nu pot fi câştigate alegerile în faţa unui partid care face promisiuni elec -torale decât promiţând alte cadouri electorale, nu rigoare şi respon sabilitate.Astfel, potrivit lui Wanniski (1976), în faţa Partidului Democrat (care, deobicei, promite cheltuieli publice mai mari), Partidul Republican nu poatecâştiga alegerile promiţând disciplină fiscală, ci doar oferind cadouri alter -native, precum reduceri ale ratelor de impozitare. „Înfometarea bestiei“ (starvingthe beast) înseamnă disciplinarea fiscală a statului prin reducerea drasticăa resurselor bugetare, pornindu-se de la ideea că politicienii nu pot cheltui decâtbanii pe care-i au la dispoziţie. Faptul că această reducere va provoca uriaşedeficite bugetare va obliga statul să renunţe la unele programe, redu cându-se


astfel risipa banilor publici. Ideea curbei Laffer apare în acest context ca o pro -misiune frumoasă destinată electoratului, dar în care promo torii ei nu trebuieneapărat să creadă.

Al treilea grup de critici este însă cel care, probabil, ar interesa mai multcititorii indiferent de orientarea ideologică. Ele afirmă, în esenţă, că politicileinspirate de supply-side economics au avut rezultate sub aşteptări, diferitede previziunile teoriei, ceea ce constituie o dovadă a caracterului său eronat.Acesta este şi genul de critici care şi-a găsit locul în manualele de economiecare tratează subiectul supply-side economics şi care sunt dis po nibile citi -torului român.

Citând Raportul economic al preşedintelui SUA pe 1994, Samuelson(1995/2001, 736) sintetizează astfel experienţa supply-side: „Adepţii teorieieconomiei ofertei au anticipat că reducerea masivă a impozitelor va stimulaactivitatea economică şi creşterea veniturilor în aşa măsură încât veniturilefiscale ar fi fost aproape imposibil să scadă, existând chiar posibilitatea creşteriilor. În realitate, [şi aceasta este important – n.n.] veniturile fiscale au scăzutsubstanţial în urma reducerii impozitelor, ducând la o creştere a deficituluibugetar care a persistat şi în anii 1980“. De asemenea, în 1981 şi 1982 inflaţiaa fost redusă cu preţul creşterii şomajului, conform teoriei keynesiste. Mai mult,rata de economisire a scăzut, contrar efectului prevăzut de economiştii ofertei.Nu în ultimul rând, rata anuală de creştere economică a scăzut de la 3,6%(1960–1970) sau 3,1% (1970–1980) la 2,3% (1980–1993).

Criticile aduse curentului supply-side nu au rămas însă fără răspuns,controversa continuând şi în prezent.

Aporturi şi evoluţii potenţiale

Creşterea deficitului bugetar nu reprezintă în sine o dovadă a eşeculuipoliticilor supply-side, deoarece ea ar putea rezulta nu numai din scădereaveniturilor bugetare, ci şi din creşterea mai rapidă a cheltuielilor faţă de veni -turile bugetare. În anii 1980, cheltuielile publice ale guvernului federal american(în special cele militare) au crescut foarte rapid, motiv pentru care criteriuldeterminant este evoluţia veniturilor bugetare. În acest context, o observaţiepreliminară este necesară. Nici curba Laffer, nici economia ofertei în generalnu afirmă că orice reducere a ratei de impozitare conduce la creşterea veni -turilor bugetare. Mai mult, nu este obligatoriu ca o eventuală creştere a înca -sărilor bugetare să aibă loc în anul imediat următor reducerii ratei de impozitare.Proiecţiile bugetare ale administraţiei Reagan s-au făcut pe baza ipotezei


că reducerea ratelor de impozitare va determina o pierdere echiva lentă aîncasărilor bugetare, adică pe baza unui efect Laffer nul (Roberts 2003, 395).Din cauza timpului necesar pentru adaptarea comportamentului uman la noilepolitici fiscale, efectele reducerilor ratelor de impozitare pot fi apreciate maibine doar printr-o analiză multianuală. Spre exemplu, Laffer (2004) aratăcă rata anuală medie de creştere a încasărilor bugetului federal din impozitulpe venit a fost de –2,8% pentru cei patru ani dinaintea redu cerilor fiscalesemnificative (1978–1982) faţă de +2,7% pentru cei patru ani care au urmat(1983–1986), ecartul fiind mai mare dacă se ţine cont şi de încasările statelorfederaţiei (–2,6%, respectiv 3,5%).

Referitor la creşterea economică, Reynolds (2000, 278) aminteşte că pre -viziunile oficiale erau de 1,1% pentru 1981, dar rata de creştere a PIB a fostde 2,5% în termeni reali (adică eliminând influenţa inflaţiei). După depăşirearecesiunii, rata de creştere reală a fost, în medie, de 4,3% pentru perioada1983–1989. Aceasta a fost cea mai lungă expansiune de după cel de-al DoileaRăzboi Mondial, ea fiind întreruptă de prima campanie din Irak şi de creş -terile ratelor de impozitare decise de George Bush Sr.

Controversele continuă cu privire la originalitatea şi/sau validitatea ana -lizei realizate de către economiştii ofertei. Ele sunt îngreunate de timpulrelativ scurt scurs de la apariţia acestui curent şi de multitudinea de consi -deraţii ideologice implicate în aceste dezbateri.

Aporturile supply-side pot fi apreciate din trei puncte de vedere inter -dependente. Primul ar fi cel al contribuţiei ştiinţifice, adică la înţelegereamodului de funcţionare a economiei. Cel de-al doilea ar fi gradul în carerecomandările teoretice au fost transpuse în practică, adică în politici econo -mice. Al treilea criteriu de evaluare a influenţei curentului supply-side esteefectul pe care l-au avut politicile respective.

Aportul ştiinţific al economiei ofertei

Probabil că aportul ştiinţific cel mai important al supply-side economicseste redescoperirea de către economiştii curentului dominant a efectului pecare fiscalitatea îl are asupra comportamentului individual. Acest efect esteanalizat din perspectiva ratelor marginale de impozitare, şi nu a ratelor mediisau a volumului global de prelevări obligatorii, ca în abordările macroe -conomice specifice teoriilor de inspiraţie keynesistă. Astfel, au fost aduseîn cadrul comunităţii ştiinţifice validări empirice contemporane ale teoriiloreconomiştilor clasici. O altă contribuţie majoră este sublinierea rolului funda -mental al întreprinzătorului în activitatea economică. În analiza facto rului


antreprenorial, economiştii ofertei au arătat importanţa incitaţiilor (moti -vaţiilor) induse de către cadrul legislativ şi modul în care acesta din urmăpoate descuraja sau distorsiona activitatea antreprenorială. De fapt, (alăturide autori aparţinând altor şcoli de gândire) economiştii ofertei au contribuitla redescoperirea cadrului instituţional ca factor al creşterii, stagnării saudescreşterii economice.

Impactul politic al economiştilor ofertei

Prin lucrările şi articolele destinate publicului larg precum şi prin poziţiileocupate în cadrul administraţiei Reagan, economiştii ofertei au avut oinfluenţă majoră asupra politicilor adoptate la începutul anilor 1980 în StateleUnite şi, indirect, asupra celor adoptate de Margaret Thatcher în MareaBritanie. Această influenţă a fost, desigur, împărţită cu autori aparţinând altorcurente, cum ar fi monetarismul şi Şcoala austriacă de economie.

Concret, după decenii de creştere a ponderii statului în economie, decreştere aproape neîntreruptă a ratelor de impozitare şi a presiunii fiscale,economiştii ofertei au contribuit la atenuarea acestui trend şi la schimbarealui. Anii 1980 au marcat începutul unui proces de liberalizare a economieişi de restrângere a intervenţiei guvernelor în economie. Privatizarea şidereglementarea au devenit politici acceptabile, în contrast puternic cuetatismul cvasireligios de după război. Reducerile ratelor de impozitare dinSUA şi Marea Britanie au fost urmate de măsuri similare, ceea ce a însemnatînceputul unui proces de concurenţă fiscală care continuă şi astăzi, înbeneficiul contribuabililor din lumea întreagă. Evoluţia ratelor de impozitareîn sfertul de secol care a urmat revoluţiei supply-side este reprezentată îngraficele de mai jos.

Încrederea pe care economiştii ofertei au avut-o în superioritatea pieţeiasupra alternativei planificării centralizate s-a transmis şi politicieniloroccidentali. Odată cu Reagan şi Thatcher, „capitalismul“ nu mai lupta pentrusupravieţuirea sa ca sistem în faţa comunismului, ci pentru victorie. Reaganşi Thatcher au avut curajul să afirme că această victorie este nu doar posibilădatorită eficienţei pieţei, ci şi că este îndreptăţită datorită superiorităţii moralea unui sistem bazat pe respectarea libertăţii individuale.

Impactul economic al politicilor supply-side

Eliberarea energiilor creatoare (sau, mai modest şi mai realist, reducereaconstrângerilor artificiale la care erau supuse acestea) a oprit procesul dedeteriorare a situaţiei economice din SUA şi lumea occidentală în general.



Ea a fost la originea unei lungi perioade de creştere economică, de inovaţiitehnologice şi instituţionale, apărute şi răspândite într-un ritm fără precedent.

Ideea de înlăturare a barierelor din calea spiritului şi iniţiativei antrepre - noriale a ajuns să fie asimilată până şi de Banca Mondială, o organizaţiecare în anii 1950–1970 recomanda politici etatiste ţărilor eufemistic numite„în curs de dezvoltare“. Astfel, din 2004, Banca Mondială publică un raportintitulat Doing Business şi care este de fapt un clasament al ţărilor din punctulde vedere al uşurinţei cu care pot fi desfăşurate afaceri pe teritoriul lor. Acestclasament este realizat pe baza a 10 criterii care sunt de fapt tot atâtea domeniiîn care pot fi desfăşurate politici supply-side: uşurinţa înce perii, respectiva închiderii unei afaceri, regimul autorizaţiilor administrative, piaţa muncii,înregistrarea dreptului de proprietate, accesul la credite, protecţia investitorilor,fiscalitatea, comerţul transfrontalier şi respectarea contractelor.

Procesul de liberalizare început în anii 1980 în SUA şi Marea Britaniea ajuns să fie copiat atât de ţări democratice mai mari (India) sau mai mici(Irlanda), cât şi de dictaturi de dreapta (Chile) sau de stânga (China), spreimensul beneficiu al popoarelor lor. Experienţa acestor ţări arată că, aşa cumafirmau şi economiştii ofertei, în ultimă instanţă, îmbogăţirea adusă de creş -terea economică este singurul leac împotriva sărăciei.

Referinţe

Anderson, Martin. 1990. Revolution. Stanford, California: Hoover Institution Press.Fink, Richard H. 1982. Supply-Side Economics: A Critical Appraisal. Frederick,

Maryland: University Publications of America.Gilder, George. 1981. Wealth and Poverty. Toronto, New York, London, Sydney: Bantam

Books.Gilder, George. 1984. The Spirit of Enterprise. New York: Simon and Schuster.

http://www.nationalaffairs.com/doclib/20080528_197805202thebreakdownofthekeynesianmodelpaulcraigroberts.pdf

Johnson, Manuel H. 1982. „Are Monetarism and Supply-Side Economics Compatible?“.În Supply-Side Economics: A Critical Appraisal (ed. Fink, Richard H. Frederick).Maryland: University Publications of America, 405–417.

Laffer, Arthur B. 2004. „The Laffer Curve: Past, Present, and Future“. În HeritageFoundation. Accesat 10 aprilie 2011. http://www.heritage.org/Research/Taxes/bg1765.cfm

Mundell, Robert A. 1999. Nobel Prize Lecture: „A Reconsideration of the TwentiethCentury“. 225–243. http://nobelprize.org/nobel_prizes/economics/laureates/1999/mundell-lecture.pdf

Reynolds, Mark. 2000. „What Really Happened in 1981“. În The Independent Review,Vol. V, No 2, Fall, 277–278.

Roberts, Paul Craig. 1978. „The Breakdown of the Keynesian Model“. În The PublicInterest, No 52, Summer, 20–33.


Roberts, Paul Craig. 1984. The Supply-Side Revolution. Cambridge, Mass.: HarvardUniversity Press.

Roberts, Paul Craig. 2003. „My Time with Supply-Side Economics“. În The Inde pendentReview, Vol. VII, No 3, Winter, 393–397.

Samuelson, Paul A. şi Nordhaus, William D. 2003. Economie. Bucureşti: Teora.Sévilla, Jean. 2007. Terorismul intelectual. Traducere de Ileana Cantuniari. Bucureşti:

Humanitas.Skousen, Mark. 1997. „Perseverenţa lui Paul Samuelson: Manualul Economics în

retrospectivă“. În The Journal of Economic Perspectives 11, No. 2 (Spring 1997),137–152. Traducere de Octavian Vasilescu. Accesat la 3 martie 2011.http://misesromania.org/288/

Skousen, Mark. 2000. „A Much-Deserved Triumph in Supply-Side Economics“. În Ideason Liberty, February. Accesat la 20 februrie 2011. http://www.mskousen.com/old/Books/Articles/supplyside1.html

Starr, Roger. 1981. „A Guide to Capitalism“. În The New York Times. Accesat la 1 fe -bruarie 2011. http://www.nytimes.com/1981/02/01/books/a-guide-to-capitalism.html?&pagewanted=3

Wanniski, Jude. 1976. „Taxes and a Two-Santa Theory“. În National Observer, March 6.Wanniski, Jude. 1978a. The Way The World Works: How Economies Fail and Succed.

New York: Basic Books.Wanniski, Jude. 1978b. „Taxes, Revenues, and the Laffer Curve“. În The Public Interest,

Winter.World Bank. 2009. Doing Business 2010. Reforming through difficult times. New York:

Palgrave Macmillan.

NOUA ISTORIE ECONOMICĂOlga Nicoară

O privire de ansamblu asupra Noii Istorii Economice

Curentul Noua Istorie Economică (NIE) întruneşte idei din tradiţia clasicliberală dezvoltate în ultimii 50 de ani în cadrul a două discipline din ariaştiinţelor sociale – istorie şi economie – pentru a oferi o nouă perspectivăasupra creşterilor economice de durată. Motivaţia ce stă la bază noului curenteste nevoia de a găsi un răspuns la întrebarea: Ce anume explică discrepanţelede dezvoltare economică dintre Occident şi restul ţărilor lumii? Înţelegereadeterminanţilor creşterii economice cere o abordare tipică ştiinţei economiceîn interpretarea experienţei trecutului.

Noutatea disciplinei constă în îmbunătăţirea analizelor istorice descriptiveprin încorporarea metodologiilor econometrice, a noilor teorii economiceşi a analizei instituţionale. Aceste schimbări în disciplina istoriei economicetradiţionale s-au produs în două momente corespunzătoare adaptării la noiprogrese în abordarea analitică: 1) „revoluţia cliometrică“ sau analiza econo -metrică şi 2) sinteza analitică sau noua naraţiune instituţională.

Revoluţia cliometrică marchează prima schimbare majoră în cadrulanalitic al disciplinei istoriei economice. Deşi începută înainte, anul 1960este reprezentativ pentru NIE: acum creşte semnificativ numărul celor careapreciază o transformare a caracterului disciplinei din descriptiv-instituţionalîn analitic-cantitativ, sau o transformare de la pozitivism (economie istorică)la neoclasicism (noua economie clasică). Schimbarea a constat în încor -porarea principiilor economice neoclasice şi a modelării econometrice şi statis -tice în studiul creşterilor economice marcante din istoria Americii de Nordşi a Angliei în secolul al XIX-lea.

Noua naraţiune instituţională a îmbogăţit istoria economică cu noi ideidin disciplina predominantă a noilor instituţionalişti – Noua EconomieInstituţională (NEI) – precum importanţa costurilor de tranzacţionare şi adrepturilor de proprietate privată, teoria alegerii publice (public choice), teoriafirmei şi rolul instituţiilor în dezvoltarea economică şi rolul „dependenţeide cale“ (path dependence). Aceste idei au fost dezvoltate în ultimii 50 de

ani de economişti americani din tradiţia clasic liberală, precum James M.Buchanan, Gordon Tullock, Ronald Coase, Douglass North. Inspiraţi de ino -vaţiile din Noua Economie Instituţională, aderenţii la Noua Istorie Econo -mică, cunoscuţi drept cei mai fervenţi adepţi ai noului instituţionalism, cautăexplicaţii pentru fenomenele de creştere economică dincolo de rigiditateateoriilor economice tradiţionale sau a modelelor econometrice popularizateîn istoria economică prin „revoluţia cliometrică“. Ei susţin că determinantulprincipal al creşterii economice este mediul instituţional. Mediul instituţional,adică setul de reguli şi norme de interacţionare personală şi impersonală întreindivizii unei societăţi, determină costurile de tranzacţie existente, precumşi stimulentele care constrâng sau extind înlăturarea costurilor şi activităţiloreconomice şi de cooperare socială. Un mediu instituţional care conduce lagăsirea şi aplicarea de soluţii pentru a reduce costurile de tranzacţie va sporiproductivitatea pieţelor, coordonarea socială şi bunăstarea economică. Înmod contrar, un mediu instituţional care tinde să mărească costurile de tran -zacţie va conduce la productivitate economică redusă, lipsa productivităţii,stagnare sau regres economic.

Contextul dezbaterii, rădăcini şi ramificaţii

În 1993 contribuţia cliometrics la avansul ştiinţific este recunoscută lanivel internaţional prin înmânarea Premiului memorial Nobel pentru econo -mie lui Robert W. Fogel şi Douglass C. North pentru „înnoirea cercetăriieconomice prin aplicarea teoriei economice şi metodelor cantitative cu scopulexplicării schimbărilor economice şi instituţionale.“ (Prize announcement,The Sveriges Riksbank Prize în Economic Sciences în Memory of AlfredNobel, 1993). Citatul Comitetului Nobel surprinde esenţa disciplinei: „NouaIstorie Economică“ sau „cliometrics“ este „cercetarea ce combină teoriaeconomică, metodele cantitative, testarea de ipoteze, alternative contrafac -tuale şi tehnici tradiţionale în istoria economică cu scopul înţelegerii cauzeicreşterilor şi descreşterilor economice.“

Recunoaşterea adusă cliometrics apare la capătul unei istorii a tensiu nilorcare au transformat disciplina în cadrul departamentelor de istorie ale univer -sităţilor de-a lungul timpului, încă de la origini, sfârşitul secolului al XIX-lea.Însă înainte de anii 1960, nici una din cele două discipline din care a evoluatcurentul NIE – istoria şi economia – nu tratau satisfăcător subiectul perfor -manţei economice (întrebarea). Istoria tradiţională se rezuma, în principal,la instruiri descriptive de cronologii, biografii şi evenimente sociale, iar dinabordările economiştilor lipsea componenta dinamică – timp. Noua Istorie


Economică (NIE) emerge în Statele Unite ale Americii la începutul anilor1960 odată cu revoluţia cliometrică – tocmai în încercarea de a răspundela întrebarea „Ce explică discrepanţele de creştere economică dintre diferiteţări ale lumii?“

Revoluţia cliometrică

Motivul principal al rezistenţei la schimbare în abordarea tradiţională astudiului creşterii economice în catedrele de istorie economică a fost preva -lenţa titulaturii istoricilor sau a economiştilor cu cunoştinţe şi competenţelimitate în modelare economică şi tehnici statistice. Prin „revoluţia clio me -trică“, cliometrics, sau „istoria econometrică“, s-a sperat, aşadar, progresulştiinţific sau îmbunătăţirea metodologiei de studiere a fenomenelor de creştereeconomică. Îmbunătăţirile aduse de cliometrics istoriei au constat în aplicareasistematică a teoriei economice neoclasice şi a tehnicilor cantitative în analizăşi testarea modelelor istorice (North 1974; North 1990, 131). Abundenţadatelor istorice, precum şi avansul tehnologiei computerizate au inspirat onouă generaţie de istorici economici să aplice metode statistice şi matema -tice pentru obţinerea de evaluări economice cât mai apropiate de realitate.

Proeminenţi printre revoluţionarii sau promotorii cliometrics au fostlaureaţii Premiului Nobel din 1993 Robert W. Fogel şi Douglass C. North,care s-au lansat cu studii ale relaţiei dintre productivitate şi preţul trans -porturilor. Fogel a studiat trasporturile ferate (1964), iar North transporturilemaritime (1968) şi rolul drepturilor de proprietate (1974). Impactul ştiinţifical cercetării celor doi a condus la provocarea şi chiar răsturnarea ideilor isto -riografice convenţionale. Ulterior, Fogel s-a specializat pe studiul relaţieidintre nutriţie, sănătate şi productivitate, iar North a explorat relaţia dintrecalitatea instituţiilor şi creşterea economică.

Revoluţia cliometrică a însemnat, aşadar, un pas înainte pentru cerce -tarea fenomenelor de creştere economică cărora, sub disciplina tradiţionalăa istoriei economice (înainte de 1960), le lipseau bazele analitice date deteoriile şi tehnicile economice. Noua direcţie stabilită asupra modelelor folo -site pentru testarea diverselor ipoteze legate de creşterea economică a stimulatcercetarea prin combinarea de investigaţii istorice şi metode econometrice.Studiul creşterii economice s-a bazat în continuare pe modelele dominanteale perioadei, ceea ce a ajutat la o mai bună structurare a ştiinţei şi la demas -carea cu o mai mare precizie a diverselor mituri ale cauzei performanţeieconomice existente la acel moment: avansul tehnologic şi revoluţia indus -trială sau „modelul englez“.

NOUA ISTORIE ECONOMICĂ 367

Limitările teoriilor keynesistă şi neoclasică

Date fiind teoriile economice dominante ale secolului XX – teoria macroe -conomică keynesistă şi toeria neoclasică sau „neoclasică keynesistă“ – careprin metodologie tratau economia ca pe o uriaşă funcţie de producţie, pro -blemele studiate în istoria economică erau alese prin prisma a cât de binereflectau imaginea agregată asupra dezvoltării economice (North & Nye,2002). Producţia era văzută că rezultatul îmbinării într-o „cutie neagră“ atrei elemente: forţa de muncă, resursele de capital şi resursele naturale, astfelîncât, cu cât creştea cantitatea celor trei resurse, cu atât creştea şi producţia(modelul Solow). De aici rezulta că ţările fără acces la resurse erau de labun început menite să eşueze. Când teoria s-a dovedit inutilă în explicareacreşterii economice recente în Occident, s-a luat în calcul rolul inovării teh -nologice ca fiind decisiv în transformarea ţărilor sărace în ţări bogate. Argu -mentele creşterii economice la acel moment se bazau fie pe şocul tehnologiccare a transformat economiile occidentale din agrare în industrializate, fiepe migraţia populaţiei din mediul rural în cel urban. Revoluţia industrialăa devenit baza explicaţiei tuturor evenimentelor din istoria economică, iarmodelul englez – etalon în studiile comparate.

În acest context, rolul forţelor pieţei era redus sau banalizat la împlinireaeficienţei statice prin modelul echilibrului general, în timp ce schimbarea,dinamica, era atribuită şocurilor tehnologice. Argumentele în dezbaterile desprecapitalism versus comunism erau centrate pe drepturile omului în procesuldezvoltării economice, şi nu pe forţele pieţei de creştere economică, crezân -du-se că ambele sisteme sunt deopotrivă capabile să promoveze bunăstarea.

North a fost printre primii cliometricieni care au sesizat în timpadevăratele limitări ale profesiei, dezvăluindu-şi îngrijorarea în „BeyondNew Economic History“ – prelegerea sa prezidenţială din Jurnalul de IstorieEconomică din 1974. În mesaj, North mărturiseşte că, din nefericire, deşirevoluţia cliometrică a contribuit semnificativ la revitalizarea istorieieconomice şi la înaintarea frontierelor cunoaşterii, practicanţii cliometricsse complac în noua ortodoxie caracterizată de rigiditatea teoriei neoclasice(North 1974).

North identifica următoarele cinci probleme pe agenda programului decercetare a Noii Istorii Economice (North 1974, 2): (1) Noua cercetare s-adovedit a fi mai mult distructivă decât constructivă; revoluţionarii au reuşitsă distrugă vechile explicaţii ale fenomenelor sociale istorice fără a le înlocuiînsă cu explicaţii sistematice privind modul în care are loc schimbarea. Deexemplu, s-a descoperit că legile navigaţiei sunt o povară, iar invenţia căilorferate nu este indispensabilă. Ce nu s-a precizat este cauza schimbării sau


ce anume a provocat schimbarea sistemului şi a distribuţiei veniturilor. (2)S-a pus prea mult accent pe probleme specifice ale instituţiilor fără a se avansasuficient în înţelegerea cauzei schimbărilor economice de termen lung, acreşterii economice pe termen lung. (3) Analizele au inevitabil o abordaread-hoc în absenţa unei teorii a rolului statului, şi a efectelor pe care le gene -rează lupta pentru putere şi conflictul de interese. (4) Mai mult, curentul nufurnizează o explicaţie sofisticată decât pentru ultima (însă chiar şi aici doarparţială) dintre cele patru surse de decizie dintr-un sistem economic – gos -podăria, organizaţiile economice voluntare, statul şi piaţa – în ciuda dovezilorcă marea majoritate a deciziilor sunt luate în afara cadrului pieţei. Cum esteposibil atunci să dezbatem fenomene sociale fără a avea o explicaţie pentrudeciziile luate în afara pieţei? (5) Disciplina este de nepredat la nivel univer -sitar, ceea ce pune sub semnul întrebării viitorul progresului ştiinţific. Cauzelefrustrării studenţilor sunt limitările teoriei neoclasice şi eşecul de a produceo explicaţie integrată a trecutului existenţei umane.

Teoriile economice dominante ale secolului XX impun două mari bariereîn calea studiului creşterii economice. Prima este faptul că teoria neoclasicănu este construită să explice schimbarea pe termen lung, iar a doua, faptulcă răspunsurile pe care le pot da teoriile keynesistă şi neoclasică sunt limitatede spaţiul rigid al modelului concurenţei perfecte şi al lipsei costurilor detranzacţie (i.e., costuri nule ale specificării şi aplicării drepturilor de proprietate).

În practică, rezultatele studiilor macroeconomice contraziceau consensulneoclasic-keynesist. Dovezile empirice nu confirmau că Anglia şi revoluţiaindustrială ar fi fost o paradigmă în domeniul dezvoltării internaţionale, saucă anumite sectoare ar avea un impact mai mare asupra creşterii decât altele,sau că nevoia de invenţii tehnologice ar fi fost determinantă. Nici una dintremarile invenţii – maşina cu aburi, căile ferate, fierul şi oţelul etc. – nu esteindispensabilă. Există loc şi de alte explicaţii şi căi de creştere economică.De exemplu, descoperirea că productivitatea transporturilor maritime eracorelată cu diminuarea pirateriei a contribuit la deturnarea mitului şoculuitehnologic ca factor-cheie al transformării economice. Pentru North, devineclar că nu tehnologia, ci mediul instituţional putea explica discrepanţele deperformanţă economică. Invenţiile tehnologice sunt doar manifestări, nucauze ale fenomenelor studiate.

Această revelaţie a condus la noţiunea de „dependenţă de cale“ introdusăde Brian Arthur (1989) şi dezvoltată în context istoric de North (1981) şiArthur (1985), ambii autori fiind preocupaţi de problemele de blocaj tehno -logic (lock-in) prin care contextul dinamicii istoriei forţează menţinerea unorstructuri şi căi dependente de tehnologii inferioare economic. Ipoteza lui


North este că blocajele tehnologice sunt doar o manifestare a blocajelorinstituţionale existente. Noţiunea de dependenţă de cale la nivel instituţional,alături de teorii privind divergenţa convingerilor umane prevalente în societăţide-a lungul timpului, susţine North, oferă o explicaţie mai plauzibilă pro -blemei eşecurilor persistente în politicile economice ale guvernelor lumii.

Noua naraţiune instituţională

În introducerea cărţii The Frontiers of New Institutional Economics, JohnV. Nye observă că, deşi noul instituţionalism a pătruns în numeroase disci -pline sociale, precum ştiinţele politice, drept, afaceri şi antropologie, curentulpare a-şi fi găsit cei mai mulţi adepţi în domeniul istoriei economice, faptnesurprinzător dată fiind preocuparea principală a istoricilor pentru expli -carea creşterilor pe termen lung şi a evoluţiei complexe a economiilor întimp. În special cei preocupaţi de studiul creşterii economice de lungă duratănu vor putea considera instituţiile şi „regulile jocului“ fixe, neschimbate,adaugă Nye.

Interesul pentru schimbare în cliometrics a apărut, aşadar, din nevoia dedetaşare de la convenţionalul ce caracteriza lucrările istorice de până atuncişi de a le îmbunătăţi luând în calcul instituţiile ca factori dinamici. Până înacest moment, cliometricienii ofereau explicaţii neoclasice, preluând necriticpresupoziţiile ei nerealiste, modelul concurenţei perfecte cu costuri de tran -zacţie şi aplicare nule. Douglass C. North este primul care se îndoieşte decadrul teoriei neoclasice. El caută răspunsul la întrebarea privind creştereaeconomică în contextul care a condus la evenimente economice din istorie,în evoluţia aranjamentelor instituţionale, în modul de distribuţie a dreptu -rilor de proprietate, în conflictul dintre grupurile de interese.

Spre deosebire de alţi istorici americani din revoluţia cliometrică, inclusivRobert W. Fogel, cel cu care a împărţit Premiul Nobel în 1993, DouglassC. North promovează frontiera metodei disciplinei dincolo de econometrie,concentrându-şi eforturile în schimb pe analiza instituţională, preocupat fiindde cum inovaţii precum asigurarea maritimă şi drepturile de proprietate asuprapământului conduc la creştere economică în America de Nord şi Europa Occi -dentală, în timp ce absenţa unor astfel de instituţii promotoare ale creşteriieconomice a condus la sărăcie în restul lumii.

Urmând ideile lui Ronald Coase, North devine promotor al teoriei con -form căreia costurile de tranzacţie şi instituţiile sunt factori cruciali în deose -birea instituţiilor eficiente de cele ineficiente. North introduce studierea roluluiculturii (sau setul de instituţii dinamice moştenite din trecut, care constrâng


acţiunea umană în prezent) şi deosebirea dintre instituţii („reguli ale jocului“)şi organizaţii (actorii din joc). Pentru că instituţiile eficiente micşorează cos -turile de tranzacţie, abordarea instituţională este crucială în toate analizeleeconomice, scopul fiind evaluarea cât mai apropiată de realitate a măsuriiîn care aceste instituţii reduc costurile şi măresc previziunea tranzacţiilor eco -nomice şi a rezultatelor acestora.

Argumentele în favoarea pieţei libere şi a cooperării economice extinsedezvoltate pe agenda Noii Economii Instituţionale au trecut şi pe cea a curen -tului Noii Istorii Economice. Aspectele creşterii economice din aria de preo -cupare a NEI – şi anume rolul drepturilor de proprietate şi al costurilor detranzacţie, rolul politicului, evoluţia instituţiilor – sunt tocmai cele mai potrivitea fi supuse investigaţiilor istorice.

Astfel, North şi noua generaţie de istorici instituţionalişti au inspirat for -marea unei noi direcţii în Noua Istorie Economică – orientarea către teoriaeconomică şi naraţiunea analitică instituţională: „În opinia noastră, singurulcadru coerent pentru istoria economică se bazează pe naraţiunea analiticăstructurată care să surprindă schimbările în motivaţiile oamenilor de-a lungultimpului. […] Forma cea mai apropiată pentru acest efort, credem noi, estenaraţiunea instituţională care extinde şi îmbogăţeşte ideile avansate de Bates,Greif, Levi, Rosenthal şi Weingast. Este o încercare de a clarifica şi clasificaaceste puternice, dar disparate eforturi de a forma o structură-nucleu în jurulcăreia să ne construim proiectele.“ (North & Nye, 2002).

În lucrările generaţiei de istorici şi economişti adepţi ai Noii Istorii Eco -nomice şi Noii Economii Instituţionale au prevalat naraţiunile analitice pesubiectul performanţei economice din perspectiva rolului decisiv al cadru -lui instituţional. Printre volumele de naraţiuni instituţionale care au aduscontribuţii marcante curentului Noua Istorie Economică se regăsesc: DouglassC. North şi Robert P. Thomas, The Rise of the Western World, apărut în 1973,Douglass C. North, Structure and Change in Economic History în 1981,Mancur Olson, The Rise and the Decline of Nations, apărut în 1984, HowThe West Grew Rich: The Economic Transformation Of The Industrial World,scris de Nathan Rosenberg şi Luther E. Birdzell Jr în 1986, Douglass C.North Institutions, Institutional Change and Economic Performance în 1990,Daron Acemoglu, Simon Johnson, James Robinson, The Rise of Europe: AtlanticTrade, Institutional Change, and Economic Growth în 2002, Douglass C.North, Understanding the Process of Economic Change în 2005, Avner Greif,Institutions and the Path to the Modern Economy: Lessons from MedievalTrade în 2006, Douglass C. North, John J. Wallis, Barry R. Weingast, Violence


and Social Orders: A Conceptual Framework for Interpreting Recorded HumanHistory în 2009.

Douglass North, Henri Lepage, Nathan Rosenberg şi Luther Birdzell

Cum explică North nevoia centrării cercetării ştiinţifice pe instituţii, for -marea şi transformarea acestora? „Într-o lume a incertitudinii, instituţiileapar cu scopul structurării interacţiunii umane. Pentru că ele reprezintăregulile jocului într-o societate, acestea furnizează cadrul pentru setul destimulente care conturează activitatea şi organizarea politică, economică şisocială. Instituţiile includ reguli formale (legi, constituţii, reguli), constrân -geri informale (convenţii, coduri de conduită, norme de comportament) şieficacitatea punerii lor în aplicare. Aplicarea regulilor poate fi condusă fiede terţe părţi (prin judecătorii sau prin ostracizare socială), de părţi secunde(prin represalii), sau prime părţi (prin coduri de conduită autoimpuse). Institu -ţiile, împreună cu tehnologiile în folosinţă, afectează creşterea economicăprin efectul lor determinant asupra costurilor de tranzacţionare şi trasformare(de producţie) care formează împreună totalul costurilor de producţie. Dincauza legăturii strânse între instituţii şi tehnologia existentă, eficienţa pieţeloreste direct afectată de cadrul instituţional.“ (North 1997, 6)

Complexitatea setului de reguli formale şi informale care constrâng acţiu -nile antreprenorilor în orice moment cere, în opinia lui North, acomodareaunei teorii dinamice a studiului tranformărilor economice. Argumentele dinprimele două lucrări cu care s-a lansat – Structure and Change în EconomicHistory şi Institutional Change and Economic Performance (1990) – s-auaxat pe rolul fundamental al drepturilor de proprietate şi al costurilor detranzacţie în analiza istorică instituţională. North explică rolul drepturilorde proprietate în traiectoria parcursă de diferite societăţi pentru a ajunge lainfrastructurile instituţionale care le determină viitorul economic.

În cea mai nouă carte de istorie economică a sa, Understanding theProcess of Economic Change (2005), North pune bazele unei teorii a studieriischimbării economice – o reconceptualizare a cadrului de abordare a pro -cesului de schimbare economică, punând accent direct pe complexitateamodelării reformelor instituţionale şi pe necesitatea examinării continue apersistenţei „instituţiilor care furnizează stimulentele pentru creştere saudeclin“ (North, 2005, viii). North crede că schimbarea economică a societă -ţilor depinde nu numai de succesul acestora în a-şi crea instituţii propiceproductivităţii, stabilităţii şi justiţiei, ci care să fie şi îndeajuns de flexibileîncât să poate fi schimbate oricând în funcţie de cererea politică sau economică


(adaptive efficiency). În plus faţă de teza că instituţiile constrâng acţiuneaumană, North îşi extinde analiza pentru a explora factorii determinanţi aischimbării şi evoluţiei acestor instituţii sau „reguli ale jocului“ care influen -ţează schimbarea economică a societăţilor. Unul dintre factorii-cheie pe careNorth îi identifică folosind argumente din domeniul psihologiei este „intenţio -nalitatea“, capacitatea noastră de a ne raporta la incertitudinile realităţii cuajutorul instituţiilor. Intenţionalitatea este produsul procesului de învăţaresocială ce conturează bazele instituţionale ale unei societăţi şi prin urmarecapacitatea ei de a se adapta circumstanţelor schimbătoare.

North prezintă explicaţii şi argumente atât pentru schimbări economicedin trecut, cât şi pentru diferenţele de performanţă economică între diversesocietăţi din prezent, ceea ce face din lucrare o resursă esenţială pentru proiectecu scopul îmbunătăţirii situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare. Understandingthe Process of Economic Change conţine câteva îmbunătăţiri faţă de lucrărilesale mai vechi: (1) Respingerea fermă a prezumţiilor de certitudine şi cunoaş -tere perfectă prevalente în majoritatea analizelor economice în schimbulargumentelor bazate pe acceptarea faptului că mediul uman şi înţelegereaacestuia sunt nemărginit de complexe. Incertitudinea se datorează capacităţiiumane limitate de a înţelege mediul în care operează, dar şi faptului că inter -venţia umană alterează aşteptările bazate pe experienţe trecute. Aceastădiscontinuitate în experienţa umană este cuprinsă de North în termenul „non-ergodic“. (2) Esenţial pentru creşterea economică este progresul instituţionalcare, spune North, are loc prin procesul de acumulare şi creştere a bagajuluide cunoştinţe şi credinţe umane privind lumea (North 2005, 17). (3) Folosindargumente ale unor F.A. Hayek şi Michael Wohlgemuth (North 2005, 56),North extinde pledoaria în favoarea democraţiei ca model a) de instituţiona -lizare a cunoaşterii şi a gândirii liberale şi b) de apărare împotriva controluluiautoritar al convingerilor şi acţiunilor umane. Catastrofa Uniunii Sovieticede exemplu, spune North, a rezultat din eşecul sistemului de a dezvolta ostructură instituţională flexibilă care, confruntată cu omniprezenţa incertitu -dinilor caracteristice lumii non-ergodice, să permită experimentarea diverseloralternative de a face faţă problemelor noi apărute în timp (North 2005, 154),sau de a crea structuri care să promoveze inovaţia instituţională.

Lucrarea lui Henri Lepage Tomorrow, Capitalism: The Economics of Eco -nomic Freedom, scrisă în 1982, nu reprezintă o contribuţie adusă istorieieconomice, ci este mai degrabă o prezentare de ansamblu a varietăţii de inovaţiiştiinţifice bazate pe principiile pieţei libere dezvoltate de economişti ameri -cani liberali în perioda 1960–1980 (primii 20 de ani de la revoluţia cliometrică).Autorul, jurnalist francez libertarian, plasează toate aceste noi idei într-uncadru filozofic, oferind o imagine integrată a mişcărilor pro-piaţă liberă.


Ideile prezentate de Lepage au luat naştere în curentele de gândire clasicliberală apărute în America de Nord: Noua Istorie Economică, economiade şcoală austriacă, economia instituţiilor, teoria alegerii publice, noua teoriemonetară. Lepage îi aminteşte pe Douglass C. North şi Robert W. Fogel cucliometrics, respectiv istoria economică a Europei şi a Americii de Nord;James Buchanan şi Gordon Tullock cu teoria alegerii publice; Ronald Coasecu teoria firmei şi a drepturilor de proprietate; William Niskanen cu teoriabirocraţiei; Peltzman cu teoria reglementării economice; Gary Becker cuteoria familiei, teoria timpului şi teoria discriminării; Milton Friedman cuteoria monetară şi metodologia în disciplina economică. Apreciind prolife -rarea acestor noi mişcări intelectuale susţinătoare ale instituţiilor pieţei libere,Lepage priveşte cu optimism către viitorul libertăţii şi creşterii economiceîn lume. În cei 28 de ani de la publicarea cărţii, progresul marcat de parteaNoii Istorii Economice prin trecerea de la naraţiunea descriptivă la analizăeconometrică neoclasică şi naraţiunea analitică instituţională confirmă uninteres sporit în cercetarea şi promovarea acestor teme.

În How The West Grew Rich: The Economic Transformation Of The Indus -trial World, Nathan Rosenberg şi Luther Birdzell susţin că ceea ce a condusla avansul economic al ţărilor occidentale au fost pluralismul politic şi flexi -bilitatea instituţională, şi nicidecum antreprenoriatul corporatist sau producţiatehnologică masivă, conform învăţăturii teoriei economice neoclasice. Rosen -berg şi Birdzell studiază intensificarea comerţului şi evoluţia instituţiilorfavorabile cooperării comerciale în Evul Mediu. Investigaţiile lor se rezumăla perioada 1750–1850 şi abordează dezvoltarea industrială şi tehnologică,diversitatea organizaţională şi legătura dintre ştiinţă şi creşterea economică.

O contribuţie originală a autorilor este distincţia dintre inovaţie tehnolo -gică şi inovaţie instituţională, precum şi dependenţa celei dintâi de cea dinurmă. Teza principală este că ceea ce are Occidentul şi le lipseşte celorlalţieste permisiunea diversităţii, supravieţuirea pluralismului cu rădăcini în peri -oada feudală a Europei. Sistemul politic european a fost suficient de descen -tralizat pentru a permite apropierea de modelul concurenţei perfecte. Efectulconcu renţei politice dintre ţări a condus la o diminuare a controlului deţinutde stat asupra proceselor antreprenoriale, transferate din sfera publică în ceaa asocierilor private, asocieri de care restul lumii abia dacă auzise. Prin acesttransfer, au rezultat beneficii economice pe termen lung. În Europa, aranja -mentele instituţionale au difuzat controlul politic şi religios printre varietateade grupuri rivale, eliminând astfel posibilitatea instalării monopolului uneiputeri centrale care să poată deturna inovaţia tehnologică şi instituţionalăprin asuprire şi violenţă. În prima parte a cărţii, autorii se orientează către


Olanda şi Anglia, dat fiind că restul ţărilor vestice nu se ridicau la performanţaeconomică a Americii. Franţa, Spania şi Portugalia eşuează în a-şi dezvoltaun cadru instituţional eficient; în plus, ultimele două înregistrează stagnareîn ultimii 200 de ani, recuperând diferenţa faţă de restul Occidentului abiaîn perioada modernă, şi nu în totalitate. În fiecare dintre cele trei ţări scopulliderilor politici era să acapareze cât mai mult din bogăţia şi veniturile reali -zate de-a lungul timpului de societăţile pe care le conduceau. Din aceastăcauză, Franţa şi Spania s-au ales cu urmări distructive pentru economiile lorîn creştere, pe când în Olanda şi Anglia dezvoltarea unui mediu al libertăţiide experimentare şi concurenţă liberă a rezultat în apariţia unor instituţiifavorabile succesului economic.

Printre determinanţii discrepanţei în performanţa economică descoperimcreşterea mobilităţii capitalului, care a ajutat la evitarea confiscărilor abuzivede către puterile politice, dar şi politicile liberale adoptate de englezi prin con -trast cu protecţionismul favorizat de puterile franceze. În plus, arată autorii,reformarea protestantă (Rosenberg şi Birdzell 1986, 114) a condus la înmulţirea„angajamentelor credibile“ (credible commitments) prin îmbunătăţirea codu -lui etic practicat de comercianţi. Aceasta a redus costurile de contractare.

Avansul s-a datorat, aşadar, evoluţiei graduale a setului de instituţii careau permis sferei economice să devină independentă de sfera politic-militară.Dezvoltarea de instituţii favorabile a permis valorificarea libertăţii de experi -mentare a noi forme de organizare şi inovare. În plus, cei implicaţi în tranzacţiicomerciale au dezvoltat o conduită morală ce a condus la creşterea încrederiiîntre parteneri vizavi de respectarea angajamentelor contractuale.

Pe scurt, lecţia oferită de Rosenberg şi Birdzell este că sursa creşteriieconomice în Occident este diversitatea instituţională şi rivalitatea politicărezultantă, care au forţat autorităţile să permită crearea de asociaţii şi orga -nizaţii antreprenoriale. Concurenţa dintre acestea, la rândul ei, a adus Occi -dentul medieval pe calea prosperităţii.

Noua Istorie Economică astăzi

Noua Istorie Economică „post-cliometrics“ ne învăţa că, prin încorporareaanalizei instituţionale şi tehnicilor cantitative ale teoriei neoclasice în studiileistorice, putem avansa în înţelegerea determinanţilor performanţei economice.Cadrul metodologic ideal (care să ţină cont de complexitatea şi de dinamicainstituţiilor şi a interacţiunilor umane) propus de Douglass North se extindedincolo de naraţiunea instituţională, invitând idei din întreg spectrul de disci -pline sociale: antropologie, economie, etnografie, istorie, filozofie, psihologie,


sociologie, ştiinţele politice etc. Scopul îmbunătăţirii ştiinţei istoriei eco nomiceprin această nouă abordare instituţionalistă şi interdisciplinară este lichi dareaincertitudinilor şi avansarea frontierelor cunoaşterii lumii ce ne înconjoarăpentru a descoperi şi beneficia de oportunităţi superioare de creştere eco -nomică (North, 2005).

De-a lungul ultimilor 50 de ani, diviziunea muncii şi comunicarea întreistorici şi alţi cercetători din aria ştiinţelor sociale continuă să ajute la demis -tificarea problemei procesului de creştere economică, central pe agenda NoiiIstorii Economice precum şi pe cea a politicilor publice din toată lumea.Obstacolul principal în calea creşterii şi fructificării unei astfel de coope -rări interdisciplinare rămâne însă şi în prezent dificultatea comunicării, aschimbului cunoştinţelor acumulate. Limbajele dezvoltate de fiecare ştiinţăsocială în parte au devenit atât de specializate, încât apare problema TurnuluiBabel (Ostrom 2005). Lipsa unui limbaj comun de abordare a fenomenelorsociale îngreunează progresul ştiinţific şi, implicit, încetineşte dezvoltareaeconomică.

Vestea bună pentru viitorul ştiinţelor sociale este că prin plasarea insti -tuţiilor la baza schimbărilor economice, lucrările lui North şi ale noii generaţiide istorici instituţionalişti invită la dialog şi deschid noi perspective cătreoportunităţi inedite de antreprenoriat ştiinţific ce ar putea conduce în viitorla descoperirea soluţiilor de îmbunătăţire sustenabilă a performanţei econo -mice a ţărilor lumii. Spre deosebire de subiectele abordate în cliometricsla început, inspirate de modelele agregate de creştere economică, astăzi NouaIstorie Economică cultivă aprecierea unor noi abordări metodologice precumanaliza comparată, analiza studiilor de caz şi, mai nou, „comunicarea prinnaraţiune“ (McCloskey 1990). O dovadă recunoscută în plus pentru păstrareaoptimismului şi a încrederii în viitorul cercetării calitative este Pre miul Nobelîn economie acordat lui Elinor Ostrom în 2009 şi interesul sporit pentru cadrulconceptual de analiză şi dezvoltare instituţională elaborat de Ostrom şi echipasa de cercetători ai Şcolii de la Bloomington.

Referinţe

Acemoglu, D., Johnson, S. şi Robinson, J. 2002. The Rise of Europe: Atlantic Trade,Institutional Change, and Economic Growth. National Bureau of Economic Research.

Drobak John, N. şi Nye, V.C. 1997. The Frontiers of New Institutional Economics. SanDiego: Academic Press.

Fogel, R. W. 1964. Railroads and American Economic Growth: Essays in Eco nometricHistory. The Johns Hopkins University Press, 1st Edition.

Fogel, R. W. 1989. Without Consent or Contract: The Rise and Fall of American Slavery.W. W. Norton & Co. Inc., 1st edition (October).


Fogel, R. W. 1966. „The New Economic History. I. Its Findings and Methods“. În TheEconomic History Review, New Series, Vol. 19, No. 3, 642–656.

Greif, A. 1997. „Cliometrics after 40 Years“. În American Economic Review, 87 (2),400–403.

Greif, Avner. 2006. Institutions and the Path to the Modern Economy: Lessons fromMedieval Trade. NewYork: Cambridge University Press.

Lepage, Henri. 1982. Tomorrow, Capitalism: The Economics of Economic Freedom.La Salle, Illinois: Open Court.

McCloskey, Deirdre. 1990. If You’re So Smart: The Narrative of Economic Expertise.Chicago: Chicago University Press.

Mokyr, J. 1987. „Reviewed work: How the West Grew Rich: The Economic Trans -formation of the Industrial World by Nathan Rosenberg; L. E. Birdzell, Jr“. În TheJournal of Economic History, Vol. 47, No. 2, The Tasks of Economic History (Jun.,1987), 595–596.

North, Douglass C. 1974. „Beyond the New Economic History The Journal of EconomicHistory“. În The Journal of Economic History, Vol. 34, No. 1, The Tasks of EconomicHistory, 1–7.

North, Douglass C. şi Thomas, P. Robert. 1973. The Rise of the Western World: A NewEconomic History. New York: Cambridge University Press.

North, Douglass C. 1986. „Review: How the West Grew Rich: The EconomicTransformation of the Industrial World by Nathan Rosenberg; L. E. Birdzell“. ÎnThe American Political Science Review, Vol. 80, No. 3.

North, Douglass C. 1997. Prologue. În: 1997. The Frontiers of New InstitutionalEconomics (ed. Drobak John, N., şi Nye, V. C.). San Diego: Academic Press.

North, Douglass C. 2005. Understanding the Process of Economic Change. Princeton,New Jersey: Princeton University Press.

North, Douglass C. şi Weingast, Barry R. 1989. „Constitutions and Commitment: TheEvolution of Institutions Governing Public Choice in Seventeenth-CenturyEngland“. În The Journal of Economic History. Vol. 49, No. 4, Dec.

North, Douglass C. 1968. „Sources of Productivity Change in Ocean Shipping,1600–1850“. În Journal of Political Economy 76 (Sept/Oct), 953–70.

North, Douglass şi Nye, John V.C. 2002. „Cliometrics, the New Institutional Economics,and the Future of Economic History“. Economic History Association, 62nd AnnualMeeting, „Private versus Public Institutions“, October 11–13.

Nye V. C. 1997. Introduction to The Frontiers of New Institutional Economics (ed. DrobakJohn, N., şi Nye, V. C.). San Diego: Academic Press.

Ostrom, E. 2005. Understanding Institutional Diversity, Princeton. New Jersey: PrincetonUniversity Press.

Rosenberg, Nathan şi Birdzell, L.E. Jr. 1986. How the West Grew Rich: The EconomicTransformation of the Industrial World. New York: Basic Books.


FUTURISMUL ŞI ANTIALARMISMULCostel Stavarache

Antialarmismul este o paradigmă intelectuală dezvoltată de gânditorii Her -mann Kahn şi Julian Simon ca răspuns la ecologismul contemporan radical.Este un curent intelectual care atrage atenţia asupra virtuţilor instituţiilor pieţeişi asupra costurilor intervenţiei statului în rezolvarea problemelor de mediu.Cei doi autori consideră exagerate atât imaginea alarmistă despre viitor, câtşi implicarea crescută a statului în remedierea problemelor ecologice. Aceştianu văd o contradicţie între creşterea economică, funcţionarea instituţiilor pieţeişi îmbunătăţirea situaţiei mediului. În realitate, un stat cu cât este mai bogat,cu atât îşi permite un mediu mai curat.

Simon şi Kahn au o imagine optimistă despre viitor în contrast cu pesimis -mul discursului ecologist mainstream. Această imagine se bazează pe teoriialternative asupra resurselor, populaţiei şi poluării, teorii influenţate de per -s pectiva economică. Tot de această perspectivă ţine preferinţa lor pentru uncalcul costuri–beneficii în politicile de mediu ca alternativă la politicile publicesugerate de ecologişti, politici care insistă pe control şi suprareglementare(control and command) şi fac abstracţie de costuri.

Ecologismul contemporan începe să fie mult mai prezent în spaţiul publicdin anii ’60. Pe atunci agenda mişcării ecologiste era dominată de problemeca epuizarea resurselor, creşterea populaţiei şi poluarea. Alarmele legate dedeteriorarea mediului erau promovate de oameni de ştiinţă, organizaţii eco -logiste, agenţii guvernamentale sau de media. Principalele publicaţii aleecologismului radical sunt opere colective: Limitele creşterii (1972), RaportulGlobal 2000 pentru preşedinte (1980) şi Dincolo de limite (1992).

Ideea epuizării resurselor naturale avea la bază următorul raţionament:resursele naturale de care dispune Pământul sunt finite şi, întrucât ele seepuizează prin utilizarea lor în producţie şi consum, vor rezulta consecinţeeconomice şi sociale devastatoare asupra generaţiilor viitoare. Suprapopu -larea va agrava acest trend pentru că va duce la un consum şi mai rapid alresurselor. Chiar dacă scenariile anterioare privind epuizarea resurselor nus-ar adeveri, poluarea mediului rămâne o problemă. Aceasta va creşte pe

FUTURISMUL ŞI ANTIALARMISMUL 379

fondul intensificării activităţilor industriale şi va afecta grav sănătatea şistandardul de viaţă al generaţiilor viitoare. Potrivit lui Kahn, alarmiştii mizaupe următoarea dilemă: resursele naturale sunt insuficiente pentru a susţinecreşterea populaţiei şi, chiar dacă resursele ar fi suficiente, tot nu vom puteaevita dezastre ecologice pe viitor datorate poluării industriale; concluzia: epocacreşterii economice nelimitate a trecut. Avem nevoie de o creştere care păs -trează resurse naturale pentru generaţiile viitoare şi care nu deteriorează mediul,de o creştere care să susţină generaţiile viitoare. Cu alte cuvinte, avem nevoiede o creştere sustenabilă.

Raportul global 2000 comandat de preşedintele Carter este mai mult decâtun simplu manifest alarmist. Acum ecologiştii devin mult mai influenţi înadoptarea politicilor publice. Preşedintele american cere agenţiilor guverna -mentale să identifice soluţii. Acest activism nu era însă posibil fără anumitemodificări ale discursului alarmist (Aligică 2007, 2–3): în primul rând, ecolo -giştii au devenit mult mai vagi în predicţii. De exemplu, lucrarea Dincolode limite face apel la ideea că totul este doar o problemă de timp, ca răspunsla predicţiile greşite anterioare. Teoriile au fost corecte, a fost greşită doardata catastrofei. Simon critică însă această repliere (Simon 1998, Cap. 34):ce am spune de un meteorolog care susţine că a prevăzut corect o furtună,doar că se va întâmpla peste 4 luni? În al doilea rând, ecologiştii au renunţatla un anumit determinism şi au acordat un rol mai mare intervenţiei omuluipentru a soluţiona problemele mediului. Într-adevăr, dacă sfârşitul lumii esteiminent şi inexorabil, orice măsuri am lua, nu-l putem opri. Nu putem opunenimic unei catastrofe inevitabile.

Hermann Kahn este primul intelectual care respinge profeţiile Clubuluide la Roma din Limitele creşterii. Cât despre ideile lui Julian Simon desprepopulaţie, că oamenii creează, nu distrug resurse, acestea au influenţat lideriimportanţi ai lumii ca Ronald Reagan sau Papa Ioan Paul al II-lea (Aligică,2007, xi). Administraţia Reagan a adoptat poziţia lui Simon la conferinţaONU din 1984 din Mexico City. Papa Ioan Paul al II-lea a publicat o enciclicăpapală în care oamenii sunt consideraţi creatori de resurse.

Studiul de faţă discută răspunsurile celor doi autori la probleme ca epuiza -rea resurselor, suprapopularea şi poluarea. Aceste probleme sunt abordateîn lucrări ca Pământul abundent: un răspuns la Raportul global 2000 (Kahnşi Simon 1984), Următorii 200 de ani (Hermann Kahn 1976), Dezvoltareaeconomică a lumii (Hermann Kahn 1979), Ultima resursă (Julian Simon1981, 1996).

Simon admite în Ultima resursă II că mai mulţi oameni şi un venit maimare reduc cantitatea de resurse pe termen scurt, crescând astfel preţurile.

Preţul ridicat este însă o oportunitate pentru inventatori şi antreprenori să cautesoluţii. Mulţi dintre ei vor eşua. Însă într-o societate liberă soluţiile sunt eventualgăsite şi trendul pe termen lung al noilor evoluţii ne lasă într-o situaţie maibună decât dacă problemele iniţiale nu ar fi apărut. Preţurile scad în maimare măsură decât în absenţa crizei iniţiale (Simon 1998, Cap. 3).

Din punctul lui Simon de vedere, creşterea populaţiei este un lucru bunpe termen lung, chiar dacă nou-veniţii generează costuri pe termen scurt. Maimulţi oameni înseamnă nu doar mai multe guri de hrănit, ci şi mai multe creiere.Noile resurse de cunoaştere pot fi utile inclusiv în rezolvarea problemelorde mediu.

Pentru Simon resursele naturale ale Pământului nu s-au epuizat, ci aucrescut, dacă urmărim trendurile istorice ale preţurilor resurselor naturale.Preţurile mici indică o creştere a ofertei de resurse naturale, nu o reducerea ei, oricât de contraintuitivă ar părea această afirmaţie.

Kahn afirmă că în statele dezvoltate poluarea a fost redusă, iar acesteaşi-au îmbunătăţit capacitatea de a preveni dezastrele. Ştiinţa şi civilizaţiavestică au ajutat omenirea să scape de analfabetism, sărăcie, foame şi aucreat o mai mare bogăţie pentru majoritatea oamenilor, având ca rezultatşi o creştere a speranţei de viaţă.

Speranţa de viaţă este criterul principal folosit de Simon pentru a măsurapoluarea. În lumina acestui criteriu constatăm că poluarea s-a redus de la înce -putul umanităţii. Dacă urmărim indicii de poluare ai aerului şi apei, constatămcă aceştia s-au îmbunătăţit în statele occidentale, deşi avusese loc o creştereiniţială a lor. Avem motive să credem că situaţia mediului se va îmbunătăţişi în statele sărace, aşa cum s-a întâmplat în statele bogate, dacă statele săracevor adopta instituţiile potrivite, adică instituţiile pieţei libere.

Cei doi autori recomandă un calcul costuri–beneficii pentru îmbunătăţireapoliticilor de mediu. Această atitudine contrasta cu politicile alarmiste, carepropuneau tot felul de cote, taxe, reglementări, fără să se intereseze prea multde costurile politicilor propuse.

Simon şi Kahn sunt sceptici faţă de descrierea viitorului avansată de alar -mişti. Aceştia din urmă insistă întotdeauna că se va împlini scenariul celmai rău. În lumina trendurilor existente cei doi constată că situaţia omeniriis-a îmbunătăţit. Situaţia curentă a umanităţii nu este una deplorabilă, ci unade mare progres, comparativ cu cele precedente. Asta nu înseamnă că eicred că omenirea va atinge vreodată stadii utopice. Problemele globale legatede deteriorarea condiţiilor mediului sunt oricând posibile, însă sunt multmai puţin probabile în viitor decât au fost în trecut.


Epuizarea resurselor

Alarmiştii sunt îngrijoraţi că se vor epuiza resursele naturale de care dis -pune Pământul: energia, cărbunele, cuprul, gazele naturale, petrolul etc. Acesteasunt fixe şi finite şi se vor împuţina prin utilizarea lor în producţie şi consum.Vom lăsa o lume săracă în resurse urmaşilor noştri.

Simon admite că, într-adevăr, are sens să vorbim de raritatea resurselor.Acestea nu sunt gratis, ci ne costă muncă şi capital să le obţinem (Simon1998, Intro). Însă sensul prioritar al afirmaţiilor ecologiştilor este că resurselesunt finite. Împotriva acestui sens argumentează Simon. Ca să ştim dacăresursele sunt finite sau nu, avem nevoie de criterii ale finitudinii. Simonpropune un criteriu economic pentru disponibilitatea resurselor: preţul resur -selor pe termen lung. La fel ca pentru oricare altă marfă, preţul conţine infor -maţii privind oferta. Un preţ mic înseamnă o ofertă mare, un preţ mare înseamnăcă, da, într-adevăr, oferta a scăzut. În plus, trebuie să urmărim trendurilepe termen lung, pentru a evita schimbări de preţ conjuncturale, pe 2-3 ani.Iar preţul trebuie ajustat la inflaţie pentru a putea face comparaţii întreperioade. Folosind acest criteriu şi apelând la cifre oferite de instituţii oficialeca ONU, Agenţia de Mediu din SUA etc, Simon constată că trendul preţurilorresurselor naturale pe perioade lungi de timp (uneori pe sute de ani) estedescrescător (ibidem). Asta înseamnă că resursele naturale au devenit mai ieftineşi că oferta de resurse naturale a crescut. Un preţ mic al cuprului înseamnă căa crescut oferta de cupru. Trendurile existente ale preţurilor sunt favorabile.Preţul resurselor relative la salariu sau alte bunuri arată că oferta de resursenaturale a crescut, dacă avem o privire pe termen lung (ibidem). Cifrele cucare operează Simon când discută despre diverse trenduri ale preţurilorresurselor naturale nu sunt nişte invenţii proprii. Sunt date publice, oficiale,accesibile oricui. El apelează chiar la cifrele instituţiilor (ONU, EPA) care,în genere, alarmează populaţia cu privire la gravitatea problemelor de mediu.

Este nevoie să cunoaştem aceste trenduri pentru că o problemă a discursulalarmist este tocmai lipsa perspectivei istorice. Evident că alarmiştii vor preferasă evite confruntarea cu trecutul, spunând că sunt interesaţi mai degrabă deviitor. Este însă o realitate că mulţi oameni care răspândesc isteriile legatede epuizarea resurselor nu cunosc fapte relevante despre resursele naturale,crede Simon. Chiar dacă am admite că trendul prezent este favorabil, rămâneîntrebarea: dar va fi la fel şi în viitor? Ce garanţii avem că trendurile preţurilorvor continua? Nu putem şti asta cu certitudine. Argumentul lui Karl Popperdin Mizeria istoricismului (Popper 1996, xxi-xxii), potrivit căruia viitorulnu poate fi prezis, pentru că nu putem prezice creşterea cunoaşterii (nu ştim


azi ce vom afla abia mâine) care influenţează faptele sociale din viitor, esteun obstacol împotriva oricărei încercări de a prezice viitorul societăţii. Totuşi,avem nevoie de o înţelegere a viitorului, atât în plan descriptiv, cât şi în celnormativ. În plan descriptiv avem nevoie de predicţii mai bune, în plan nor -mativ avem nevoie de îmbunătăţirea deciziei politice. Oricât de misteriosrămâne viitorul, avem nevoie de o oarecare înţelegere a lui. Politicile publiceau nevoie de recomandări, de previziuni, de aproximări ale viitorului. Înacest sens Kahn creează o epistemologie a scenariilor. Acestea nu sunt metodede predicţie, ci succesiuni ipotetice de evenimente relevante pentru luareadeciziei. Obiectivul final al scenariilor este luarea deciziilor, nu predicţia.Ele sunt apropiate de constructe intelectuale ca lumile posibile, experimentelementale, contrafactualii (Aligică 2007, 57) etc. Epistemologia lor nu estea realităţii, ci a lumilor posibile. Scenariile nu sunt însă complet rupte de rea -litate. Rostul lor este să ofere mai multe opţiuni pentru decidenţii politici.Problema alarmiştilor este că se concentrează întotdeauna pe scenariul celmai rău, lucru care duce la percepţii distorsionate asupra realităţii.

Politicile publice au, fireşte, nevoie şi de predicţii mai bune. Simon discutădouă tipuri de predicţii: tehnologică şi economică, sau predicţia ingineruluiversus cea a economistului. În predicţia tehnologică: (1) Estimăm cantitateafizică cunoscută dintr-o resursă, (2) extrapolăm rata viitoare de utilizare aresursei din uzul curent, şi apoi (3) facem diferenţa între primele două. Even -tual facem extrageri succesive ale lui 2 din 1. În predicţia economică, în schimb,extrapolăm trendurile costurilor trecute în viitor, întrebându-ne mai întâi (1)dacă avem motive serioase să credem că perioada pe care facem predicţiava fi diferită de trecut, că trendurile din trecut nu vor fi reprezentative pentruviitor. Apoi vedem (2) dacă avem o explicaţie rezonabilă pentru trendul obser -vat. În cele din urmă, dacă nu avem motive să credem că viitorul va fi diferitde trecut şi avem şi o explicaţie pentru trendul din trecut – sau chiar dacă nuavem o teorie solidă, dar datele disponibile sunt copleşitoare – (3) proiectămtrendul din trecut în viitor (Simon 1998, Cap. 1).

Întrucât trendurile pe termen lung indică o scădere a preţului, este foarteprobabil ca acestea să continue şi în viitor. Predicţia este un tip special deextrapolare de la trecut la viitor pornind de la date pe care le priveşti rezonabilca fiind reprezentative pentru universul pe care se face predicţia. Predicţiaînsă conţine întotdeauna ceva ce ţine de credinţă. Nu avem garanţii ştiinţificecă soarele va răsări mâine. Corectitudinea asumpţiei că ceea s-a întâmplatîn trecut se va întâmpla şi în viitor depinde de cunoaşterea subiectului şide o judecată înţeleaptă (Simon 1998, Cap. 1).


Aşadar, în predicţia tehnologică estimăm resursele de pe Pământ. Cu aces -tea în minte calculăm cantitatea de resurse disponibilă pe anii viitori la diferitecosturi de extracţie (în cele mai bune predicţii) sau la costul prezent (înpredicţiile mai slabe) (Simon 1998, Cap. 2). Cel mai comun tip de predicţietehnologică este să împărţim rezervele cunoscute la rata actuală de utilizareşi să numim rezultatul „ani de consum rămaşi“ (Simon 1998, Cap. 2). Facemdiferenţa între rezervele cunoscute şi rata viitoare de utilizare şi aşa ştim câteresurse naturale ne-au mai rămas: mai avem petrol 20 de ani, cupru 80 deani etc.

Deşi predicţia tehnologică pare mai ştiinţifică, în realitate aceasta estemai speculativă decât cea economică. Pentru aceasta trebuie să facă asumpţiidespre descoperirea unor noi resurse în locuri noi sau despre tehnologii careîncă nu există. Aici trebuie prezise noi metode de extracţie, adică tehnologiadin viitor. Şi nici nu putem lua ca reper tehnologia curentă pentru viitor. Dacăfacem asta, este ca şi cum am prezice producţia de cupru din secolul XXpe baza tehnologiei din secolul al XVIII-lea. Această tendinţă de a subestimatehnologia din viitor şi impactul ei asupra economiei este răspândită printreexperţi. Cunoaşterea domeniului îi face să fie din cale afară de conservatori.Prin contrast, predicţia economică nu are nevoie decât să presupună că decli -nul preţurilor pe termen lung va continua (Simon 1998, Cap. 2).

O asumpţie a predicţiei tehnologice este că o anumită cantitate de resurseexistă pe Pământ şi că putem cel puţin în principiu răspunde la o întrebarede tipul: cât de mult cupru există? Însă nu avem la dispoziţie un asemeneainventar. Nimeni nu a făcut cercetări detaliate în acest sens. Motivul pentrucare nu cunoaştem cantitatea de resurse existentă este simplu: nimeni nu agăsit necesar până acum să facă acest inventar (Simon 1998, Cap. 2). În plus,nu avem la dispoziţie nici un instrument cu care să măsurăm cantitatea decupru, fier sau petrol de pe Pământ. Şi chiar dacă am avea, tot nu am cădeade acord asupra a ceea ce poate conta drept resursă. De exemplu, am includesărurile de cupru în contabilizarea cuprului (Simon 1998, Cap. 2)?

În plus, predicţia economică are avantajul că vede resursele ca fiind depen -dente de costuri. Ceva nu este o resursă în sine, ci depinde de preţ. Acestadetermină ce este profitabil să extragem. Ceva este resursă dacă are un preţde extracţie scăzut. Resursele disponibile depind de preţul de producţie. Înlumina acestui criteriu, oferta de resurse creşte nu prin aceea că le descoperimîn noi locuri, ci prin faptul că redefinim ce contează ca resursă, adică prinnoi utilizări care apar în procesul de producţie. O schimbare de preţ influen -ţează cantitatea de resurse disponibilă (Simon 1998, Cap. 2). Resursele nusunt ceva fix, static, independent de activitatea umană, ca în perspectiva


inginerească, tehnologică, care tinde să se cantoneze în preţurile şi resurseleactuale. Ce este ieftin azi s-ar putea să fie scump mâine, relativ la alte resurse.

Aşadar Simon proiectează trendurile preţurilor din trecut în viitor. Alar -miştii n-ar fi de acord cu o asemenea tactică, pentru că sunt tentaţi să perceapăprezentul şi viitorul ca rupturi radicale cu trecutul. Este de bun-simţ că viitorulnu poate fi observat direct. Acesta nu poate fi decât inferat, speculat. Deoareceviitorul este ceva ce încă nu există, suntem tentaţi să uităm constrângerilepuse de logică şi raţiune şi să cădem pradă imaginaţiei. Însă viitorul se dezvoltădin trecut. Kahn tinde să sublinieze mai ales continuităţile decât disconti -nuităţile: istoria este continuă, iar instituţiile şi alte constructe sociale cresc,mai degrabă decât să fie create peste noapte (Aligică 2009, 56). De aiciimportanţa trendurilor pe termen lung când vorbim de epuizarea resurselor.

Preţul prezent al resurselor conţine informaţii despre viitor. Simon sugereazăurmătorul test practic alarmiştilor (Simon 1998, Cap. 1): să imite practicaspeculatorilor dacă au motive serioase să creadă că oferta de resurse naturaleva scădea. Aceştia pot cumpăra acum resurse naturale şi să le revândă înviitor. Dacă au dreptate, preţul lor va creşte şi pot face bani buni speculândaceastă diferenţă de preţ.

Interesant pentru această discuţie este pariul lui Simon cu alarmistul PaulEhrlich1 din anii ’80. Simon i-a cerut lui Ehrlich să aleagă oricare cinci metaleale căror preţuri nu sunt controlate de guvern şi să parieze că preţurile acestoravor creşte, Simon optând, în schimb, să parieze că preţurile celor cinci vorscădea. Ehrlich alege cinci metale: crom, cupru, nichel, cositor şi wolfram(iniţial Ehrlich se oferise să parieze că în 2000 Anglia nu va mai exista).Ehrlich şi studenţii săi cumpără din fiecare metal o cantitate în valoare de200 dolari. Admit să folosească preţurile din 29 septembrie 1980 ca indexşi aleg 29 septembrie 1990 ca zi a plăţii. Dacă preţurile ajustate la inflaţievor creşte, Simon va plăti suma de bani cu care vor creşte. Dacă preţurile vorscădea, Ehrlich îi va plăti diferenţa de preţ. Între anii 1980 şi 1990 populaţiaglobului a crescut cu aproape 800 de milioane. Este cea mai mare creştereper decadă din istorie (să avem în vedere şi alarmismul lui Ehrlich privindefectele nocive ale suprapopulării). Şi cu toate astea, preţurile celor cincimetale, fără excepţie, au scăzut. De exemplu, cromul costa 3,9 dolari livra(450g) în 1980 şi 3,7 dolari în 1990. Cositorul costa 8,72 dolari livra în 1980şi doar 3,88 dolari în 1990. Prin urmare, pariul este câştigat de Simon, careprimeşte în octombrie 1990 576,07 dolari de la Erhlich.


1. Biologul de la Stanford este un adversar constant al lui Simon de-a lungul întregiisale cariere.

Simon nu crede că utilizarea actuală a resurselor naturale se face pe seamageneraţiilor viitoare. Dacă trendul actual al preţurilor va continua, şi nu avemnici un motiv să credem contrariul, asta înseamnă că generaţiile viitoare voravea la dispoziţie o ofertă mai mare de resurse decât avem noi astăzi. A ceresă consumăm acum mai puţin pentru siguranţa generaţiilor viitoare este ca şicum i-ai cere unui sărac să împrumute o rudă bogată (Simon 1998, Cap. 20).Dacă istoria este o bună călăuză, pe viitor resursele vor reprezenta o proporţieşi mai mică în cheltuielile noastre, în coşul zilnic. Oferta de resurse va creşte(Simon 1998, Intro). Atitudinea opusă duce la politici greşite. Japonezii în 1974au fost cuprinşi de isteria epuizării resurselor şi au cumpărat tot felul de resursede care apoi nu mai ştiau cum să scape (Simon 1998, Cap. 1).

Kahn atrage atenţia că, în realitate, resursele nu se epuizează, ci se înmul -ţesc prin implementarea instituţiilor pieţei (Aligică 2009, 68). Un alarmistar putea însă spune: nu ar fi bine totuşi să conservăm din resursele actualepentru a fi mai siguri că nu vom lăsa o lume săracă generaţiilor viitoare? Dece să nu evităm acest risc? În replică, Simon atrage atenţia asupra roluluiinstituţiilor pieţei pentru economisirea resurselor. O piaţă liberă protejeazămai bine împotriva suprautilizării resurselor decât conservarea lor. Preţulcurent reflectă inclusiv cererea şi oferta din viitor. Acesta determină o realo -care a resurselor pentru generaţiile viitoare. Dacă ar exista motive rezonabilepentru creşterea preţurilor în viitor, speculatorii ar folosi această oportunitate.Ar cumpăra resurse naturale ca petrol, cărbune, cupru etc. spre a le revindeîn viitor. Această achiziţie ar creşte preţul actual al acestor resurse şi ardescuraja astfel consumul prezent.

Prin urmare, resursele nu sunt finite în nici un sens economic, acestafiind motivul pentru care preţurile lor continuă să scadă încontinuu (Simon1998, Cap. 3). Epuizarea resurselor poate fi însă un bun pretext pentru unprodu cător de energie verde ca să ceară subvenţii de la stat sau preţuri controlatepentru competitori. Energia lui are un avantaj clar asupra celorlalte, din momentce tipurile de energie produse de ceilalţi producători se vor epuiza (Simon1998, Cap. 12).

Isteria epuizării resurselor dispare de îndată ce nu mai vedem resursele sepa -rate, independente de activităţile omeneşti. Acestea fac parte dintr-un sistemdeschis şi dinamic. Sistemul implică optimismul. În schimb, alarmismul asumăo ontologie închisă, în care sunt văzute ca făcând parte dintr-un containerconţinând un număr fix, finit de resurse ce se epuizează pe măsură ce leconsumăm. Este o imagine convingătoare intuitiv şi atractivă pentru omulobişnuit. În plus, se dă iluzia confortabilă a unor rezultate ştiinţifice uşoare,calculabile şi necontroversate.


Suprapopularea

Creşterea populaţiei este un alt motiv de alarmă pentru ecologişti. Discur -sul ecologist contemporan reia temerile malthusiene de secol XIX. Populaţiacreşte în progresie geometrică (1, 2, 4, 8, 16, 32, 64 etc.), în timp ce rezervelede hrană cresc doar liniar (1, 2, 3, 4, 5, 6 etc.). Populaţia creşte mai repededecât resursele, astfel încât foametea va deveni în viitor ceva obişnuit. Pentruunii alarmişti explozia populaţiei este, după război, una dintre marile ame -ninţări la adresa umanităţii. Există mai multe consecinţe negative ale creşteriipopulaţiei, punctate de alarmişti. Cea mai importantă dintre ele este foameteacreată de suprapopulare. Discrepanţa dintre creşterea resurselor şi a populaţieiva provoca moartea a milioane de oameni în viitor. Unii autori credeau căaceastă catastrofă umanitară se va întâmpla chiar mai repede decât am puteabănui. Paul Erhlich prevedea în lucrarea sa din 1968 Explozia demografică(Population Bomb) cea mai mare foamete din istorie. Conform predicţiilorsale, între anii ’70 şi ’80 sute de milioane de oameni urmau să moară defoame. În SUA speranţa de viaţă urma să scadă la 42 de ani din cauza utilizăriipesticidelor, iar populaţia urma să scadă la 22 milioane de oameni în 1999.Lupta cu foametea era deja pierdută. Oamenii puteau încerca cel mult săamelioreze situaţia prin politici de stabilizare a populaţiei şi era nevoie defolosirea coer ciţiei, dacă metodele voluntare, precum stimulentele de reducerea naşterilor, nu se dovedeau suficiente (Simon 1998, Cap. 40).

Soluţia controlului naşterilor este larg împărtăşită de alarmiştii supra -populării. Unii chiar privesc cu simpatie politicile practicate de China. Uneoriaceastă soluţie ia forma pariului lui Pascal. Paul Ehrlich (1968, 198) se întreabăce am pierde în fond prin controlul populaţiei. Dacă această politică s-ar dovediinutilă, pentru că am realiza mai încolo că am fi putut sprijini o populaţie maimare decât credeam iniţial, nu am pierde nimic. Dimpotrivă, oamenii ar fimai bine hrăniţi, ar locui mai bine şi ar fi mai fericiţi, graţie eforturilor noastre.Dacă s-ar dovedi utilă, am fi salvaţi. Pentru Julian Simon însă, afirmaţiilelui Ehrlich nu se suprapun întru totul cu pariul lui Pascal. Pentru că Pascalspune: trăieşte ca şi cum ar exista Dumnezeu, pentru că nu pierzi nimic dacănu există. Însă pariul lui Pascal implică o singură persoană. Pariezi tu peviaţa ta, nu pe vieţile altora. Nimeni altcineva nu iese în pagubă dacă aipariat greşit. În schimb, Ehrlich pariază pe vieţile altora când pune în balanţăcâştigurile economice şi sociale cu vieţile adiţio nale. „Ar mai face la feldacă propria sa viaţă ar fi în joc?“, se întreabă Simon (1998, Prefaţă). Cândvine vorba de controlul populaţiei, cu siguranţă că avem o pierdere: valoareavieţilor la care se renunţă. Nu poţi spune pur şi simplu că nu pierdem nimic.


În fond, aceasta ne spune multe despre valorile alarmistului Ehrlich, crede Simon(1998, Cap. 40). Se observă următoarea contradicţie în discursul alarmist: pede o parte alarmiştii vor să salveze planeta pentru generaţiile viitoare, pe dealta vor să reducă pe cât posibil numărul copiilor din viitor pentru care planetaeste salvată (Simon 1998, Cap. 39).

În opinia lui Simon, alarmismul legat de foametea provocată de supra -populare nu este justificat. Oferta de hrană măsurată după preţul grâului şiproducţia per consumator a crescut constant în ultima jumătate de secol(Simon 1998, Intro). Foametea prezisă de ecologişti s-a dovedit a fi un mit.Într-adevăr, a existat foamete, cum a fost cea din Ucraina şi China, însă pro -vocată nu de epuizarea resurselor naturale, ci de economia planificată. Statulare o experienţă istorică îndelungată în intervenţia pe piaţă pentru a asigurahrană pentru săraci, cu rezultate nefavorabile lor. De exemplu, împăratul romanIulian a pus un prag maxim pentru preţul grâului. Această politică a înrăutăţitînsă starea săracilor, pentru că grâul a fost cumpărat de bogaţi (Simon 1998,Cap. 7). La fel, inginerii sociali contemporani au încercat să crească ofertade hrană pentru săraci prin raţionalizare, cu rezultate dezastruoase în China,URSS şi Africa, pentru că au ignorat rolul libertăţii economice în creştereaofertei de hrană.

Unii alarmişti văd Pământul ca pe o barcă gata să se scufunde din cauzaatâtor nou-veniţi, în aşa fel încât în condiţii de epuizare a resurselor nu maiputem vorbi de dreptul de a avea copii (Simon 1998, Cap. 40). De ce estenumărul oamenilor o problemă, se întreabă Simon? Şi nu al copacilor, al păsă -rilor sau al bacteriilor? (Simon 1998, Cap. 23).

Alţii sunt îngrijoraţi de efectele patologice ale densităţii populaţiei, deoa -rece cred că ariile mai populate provoacă o înrăutăţire a sănătăţii mintale.Această idee se sprijină pe cercetările pe populaţiile de animale, însă a fostfalsificată de cercetările psihologice pe oameni, afirmă Simon (1998, Intro).

Apoi există percepţia că mai multe persoane înseamnă mai multe şanseca cineva să lanseze o bombă nucleară şi să distrugă civilizaţia (Simon 1998,Cap. 40). Dacă am reduce la absurd acest argument, am putea spune că eli -minând omenirea, scăpăm de toate problemele. Mai mulţi oameni înseamnănu doar mai multe riscuri, ci şi mai multe persoane care ne pot ajuta săprevenim catastrofe.

Temerile legate de taxare şi redistribuire pot fi un alt factor care alimen -tează alarmismul legat de creşterea populaţiei. Copiii adiţionali cresc cheltu -ielile cu educaţia şi asistenţa medicală. Discriminarea rasială poate fi un alt motivpsihologic pentru dorinţa de a stabiliza populaţia şi de a controla naşterile,


afirmă Simon, atât discriminarea care nu priveşte cu ochi buni creştereapopulaţiei în alte părţi ale globului, cât şi cea faţă de imigranţi.

Simon crede, pe linia economistului austriac Henry Hazlitt, că nu trebuiesă urmărim doar consecinţele imediate ale creşterii populaţiei, ci şi conse -cinţele pe termen lung, pentru că un lucru negativ pe termen scurt poate ficeva pozitiv pe termen lung. Creşterea populaţiei înseamnă mai multă cunoaş -tere tehnică şi mai mulţi oameni educaţi capabili să o folosească. Simonobservă că umanitatea s-a schimbat în ultimele două secole mai mult ca înultimii 7000 de ani. Tehnologia a avut un rol important în această schimbare.Însă tehnologia are la bază creşterea cunoaşterii. Mai mult, cunoaşterea nouănu duce neapărat la progres dacă nu sunt realizate anumite condiţii demo -gra fice. Nivelul tehnologiei şi standardul de viaţă ar fi rămas scăzute dacăpopulaţia omenirii ar fi rămas la un număr de câteva sute de milioane.Densitatea populaţiei ieftineşte sistemele de transport şi cele educaţionale saupermite funcţionarea economiilor de scară. O populaţie mai mare este o condiţienecesară pentru diviziunea muncii şi pentru un nivel de trai mai ridicat.

Simon reia teoria generală expusă în Ultima resursă II (Simon 1998, Cap.6). O creştere iniţială a consumului cauzată de creşterea populaţiei impunecosturi pe termen scurt şi reduce oferta de resurse disponibilă. Preţurile mariînsă prezintă oportunităţi pentru antreprenori şi inventatori să caute soluţii.Unii eşuează. Dar într-o societate liberă soluţiile sunt eventual descoperiteşi noile evoluţii ne lasă într-o situaţie mai bună (noile preţuri sunt mai mici)decât dacă nu am fi avut deloc criza iniţială.

Dacă afirmaţiile de mai sus sunt corecte, cum explicăm atunci succesulretoricii alarmiste în favoarea stabilizării populaţiei? Un răspuns ar puteafi: costurile pe termen scurt ale creşterii populaţiei sunt mult mai vizibiledecât beneficiile pe termen lung. Dacă vecinii noştri au un copil, cresc taxelepentru educaţie şi va fi mai mult zgomot în cartier. Când copilul adiţionalintră pe piaţa muncii, va scădea venitul per muncitor. Mai mult, cheltuielilecu îngrijirea medicală cresc chiar înainte ca un copil să vină pe lume. Naştereaunui copil scade PIB-ul per capita, cea a unui viţel creşte PIB-ul per capita.Efectele pozitive pe termen lung sunt mai greu de văzut şi de anticipat:creşterea cunoaşterii, presiuni pentru schimbări benefice, un spirit tânăr şieconomiile de scară. Mai mulţi oameni înseamnă pieţe mai mari care potfi servite de tehnici de producţie mai eficiente. O populaţie mai densă facemai economice sistemele de transport, comunicaţie, educaţionale. Aceste bene -ficii sunt mai puţin evidente şi nu au aceeaşi forţă persuasivă precum costurilepe termen scurt. Creşterea cunoaşterii este uşor de trecut cu vederea. Unnou-născut poate descoperi o teorie ştiinţifică ale cărei efecte se pot vedea


abia peste 100 de ani. Accentul alarmiştilor pe producţia şi consumul fizicdin prezent declanşează şi întreţine temerile legate de creşterea populaţiei(Simon 1998, Cap. 37). O analogie ne poate ajuta să înţelegem uşor succesulretoricii împo triva creşterii populaţiei. Este mult mai uşor să argumentezică automobilul are efecte negative asupra vieţii şi sănătăţii decât benefice.Poţi dramatiza menţionând numărul persoanelor ucise sau accidentate deautomobile sau arătând poze de la accidente. Ca să arăţi efectele beneficepoţi cita cel mult efecte favorabile mici, indirecte, precum: abilitatea de amerge la spital când nu ai altă posibilitate, de a călători în altă parte a ţăriietc. (Simon 1998, Cap. 37)

O altă pistă urmărită de alarmişti este că suprapopularea va duce la dis -pariţia multor specii de animale. Populaţia trebuie stabilizată pentru a protejaaceste specii. Ce facem însă când avem de ales între oameni şi animale?Ce specii ar trebui să protejăm? Bivolul şi vulturul? Şobolanii şi gândacii?Ar trebui să protejăm inclusiv ţânţarii care provoacă malaria? Dacă da, câţidintre ei ar trebui să păstrăm? Câteva exemplare, atât cât să nu piară specia?Nu este suficient să-i ţinem într-o grădină zoologică? În opinia lui Simon,şi aici omul are un rol creator. Să ne gândim la animalele care s-au înmulţitdatorită omului: pisici, câini, vite, găini etc. Fără oameni, ar exista mai puţinipui de găină sau nurci (Simon 1998, Cap. 20).

Poluarea

Chiar dacă cineva ar admite corectitudinea argumentelor lui Simon privindresursele şi populaţia, ar putea atrage atenţia că poluarea mediului rămâneo problemă. Simon începe prin a constata percepţia comună a publiculuică trăim într-o lume mult mai periculoasă pentru sănătate decât în ultimeledecenii şi că trendul actual este spre un mediu din ce în ce mai poluat. Apoipropune drept criteriu pentru a măsura starea poluării într-o ţară speranţa deviaţă (Simon 1998, Cap. 16). Aceasta pare cel mai plauzibil index al poluării,pentru că este şi cel mai cuprinzător. Însă speranţa de viaţă a crescut de secoleşi încă este în creştere. După mii de ani fără nici o îmbunătăţire, speranţade viaţă a crescut considerabil în ţările bogate în ultimii 200 de ani, dar şiîn ţările sărace în ultima jumătate a secolului XX. De fapt, poluarea măsuratăprin speranţa de viaţă a scăzut, încă de la începuturile umanităţii (Simon1998, Cap. 16). Singura zonă unde avem un declin al speranţei de viaţă însecolul XX este Europa de Est. Asta şi pentru că gradul de poluare sub comu -nism a fost aici înspăimântător.


Pentru Simon, unele tipuri de poluare s-au diminuat, cum ar fi poluareacare provoca în trecut boli contagioase sau murdăria de pe străzi. Succesulîn combaterea bolilor cauzate de poluare se vede şi în aceea că tinerii deazi nici măcar nu mai ştiu numele unor boli care altădată provocau deceseîn masă: febra tifoidă, ciuma bubonică şi holera. Este adevărat că alte tipuride poluare s-au înrăutăţit, cum ar fi cea cauzată de fumul din aer, de zgomotsau de deşeurile atomice. Însă apelând la cifrele disponibile, Simon constatăcă trendul poluării aerului este descrescător în Occident, şi asta cu referirela toţi poluanţii (Simon 1998, Cap. 17). O înţelegere a trendurilor pe termenlung din Marea Britanie şi SUA ne ajută să prezicem o scădere a poluăriiaerului şi apei în ţările care acum sunt sărace. Într-adevăr, a existat o creştereiniţială a poluării în statele bogate. Însă dezvoltarea tehnologiei, creştereaeconomică şi controlul poluării au contribuit la inversarea trendurilor. Franţailustrează foarte bine reducerea poluării aerului odată cu trecerea la energianucleară. Factorul cel mai important pentru reducerea poluării rămâne creş -terea avuţiei. Pe măsură ce oamenii devin mai bogaţi, îşi pot permite în maimare măsură să cumpere bunul numit „un mediu mai curat“. Acesta este unprodus ca oricare altul. Cererea pentru un mediu mai curat se poate exprimaprin activitate politică. Cetăţenii pot trage la răspundere oamenii de afaceripentru emisiile de noxe, lucru perfect consistent cu principiile pieţei libere(Simon 1998, Cap. 17). Aşadar, creşterea bogăţiei îmbunătăţeşte mediul.Aceasta permite, de exemplu, o infrastructură cu instalaţii de curăţare a apei,infras tructură absentă în satele sărace din India, unde dizenteria se răspândeştefoarte uşor. Nu în ultimul rând, o mai mare bogăţie permite o nutriţie maibună (Simon 1998, Cap. 16).

Instituţiile pieţei au jucat un rol semnificativ în îmbunătăţirea stării mediu -lui. Putem înţelege acest lucru dacă privim către Europa de Est, unde poluareaaerului şi a apei se înscriu într-un trend înfricoşător. Teoria economică neexplică această situaţie. Directorii întreprinderilor socialiste nu erau motivaţisă economisească resurse, ci mai degrabă să folosească cantităţi mari demate riale brute. Risipa nu era penalizată, ca pe o piaţă liberă. De aici o produc -ti vitate redusă în comunism. Cum fabricile erau de stat, iar protestele consu -matorilor erau reduse la tăcere, cetăţenii statelor comuniste nu se puteauorganiza ca să acuze oamenii de afaceri egoişti şi lacomi că poluează mediul,cum se întâmplă în statele capitaliste. Utilizarea unor cantităţi mari de materialebrute ducea la o cantitate mare de deşeuri, care de multe ori erau pur şi simpluaruncate la întâmplare (Simon 1998, Cap. 17).

Politici ineficiente de mediu se întâlnesc însă şi în democraţii, nu doarîn dictaturi. Să ne gândim la subvenţionarea etanolului din SUA. Această poli -


tică are la bază o lege din 1990, motivată de superioritatea ecologică a etano -lului faţă de benzină. Subvenţionarea creştea preţul benzinei cu 10–15% şicam 75% din subvenţii ajungeau la o singură companie, Archer-Daniels-Midland, care făcea un lobby foarte vocal pentru susţinerea acestei propunerilegislative. În timp ce este adevărat că etanolul emite anumiţi poluanţi maipuţin decât benzina, acesta emite în schimb alţii, astfel încât per ansamblueste posibil să ne lase într-o situaţia mai proastă din punct de vedere al calităţiimediului (Simon 1998, Cap. 17).

Însă nu creşte suprapopularea gradul de poluare? Simon admite că maimulţi oameni înseamnă pe termen scurt o mai mare poluare a aerului. Însăasta duce la căutarea de soluţii. Aşa apar invenţii care ne lasă într-o situaţiemai bună decât dacă problema iniţială nu ar fi apărut. Acest proces dinamic,în care omul este ultima resursă, pare să fie neglijat de alarmişti (Simon 1998,Cap. 40).

Un instrument de optimizare al politicilor publice de mediu este calcululcosturi–beneficii. Ecologiştii, de regulă, ignoră costurile de oportunitate saufezabilitatea unei politici publice. De exemplu, protocolul Kyoto din ’97este tipic pentru reglementările de inspiraţie ecologistă, care pun pur şi simpluo limită cantitativă, fără să ia în considerare costurile (Hollander 2003, 97).Un exemplu dat de Kahn (Aligică 2009, 82) ilustrează această reticenţă. Săpresupunem că cineva merge la autorităţi şi propune următorul schimb: săfie lăsat să polueze un râu cu o anumită cantitate de poluanţi, oferindu-seîn schimb să plătească astfel încât autorităţile să poată preveni sau eliminadublul cantităţii de poluanţi în altă parte pe cursul râului. Rezultatul per ansam -blu va fi că vom avea un râu mai curat. Cu cât această persoană polueazămai mult, cu atât râul este mai curat. Aproape oricine este interesat de un râumai curat va accepta această ofertă. Dacă există resurse la dispoziţie, de cenu? Aşa vor gândi cetăţenii pentru care un râu curat este mai important decâtbanii. Vor accepta oferta, chiar săraci fiind. Două grupuri vor găsi propoziţiainacceptabilă: cei care cred că sunt prea săraci pentru a-şi permite o apămai curată şi ar prefera ca aceşti bani să meargă în utilizări mult mai presante,şi cei care văd combaterea poluării ca pe un imperativ moral, poate unul lafel de puternic precum combaterea crimei. Aceştia vor respinge oferta de apolua un râu pentru a curăţa zece, pentru că văd problema mai curând înter meni morali decât în termeni de eficienţă a costurilor. Aceştia şi-ar dorio lume fără poluare. Simon însă nu crede că ar trebuie să ne dorim asta. Pentrugândirea economică este posibil ca varianta cu zero poluare să nu fie ceaoptimă, deşi ecologiştii radicali vor poluare zero pentru că văd poluarea cumvăd credincioşii păcatul: zero pare varianta ideală (Simon 1998, Cap. 15).


Un alt argument al ecologiştilor este că există costuri şi beneficii care nupot fi cuantificate economic. Este un punct de vedere îmbrăţişat de teoriaeconomică şi Simon este de acord cu el. Există, de exemplu, costuri şi bene -ficii sociale. Nu toate costurile şi beneficiile sunt monetare. Însă ecologiştiivor să evaluăm costurile şi beneficiile şi din altă perspectivă decât cea ome -nească. Aceasta pare însă o sarcină imposibilă. Cum cuantific în calcululeconomic valoarea unei moluşte? Aici transpare, pentru Simon, mai degrabăo atitudine metafizică sau religioasă a ecologiştilor faţă de natură.

Atenţia pentru poluare sau calitatea vieţii nu-şi trage seva din dezastrerecente, crede Kahn, ci din succese. Ţine de natura succesului să creeze noiprobleme, iar rezultatele pozitive să fie considerate ca fiind ceva de la sineînţeles (Aligică 2009, 62). Creşterea economică creează probleme de mediu,însă în acelaşi timp creşte capacitatea de a le face faţă. Chiar dacă iniţial polua -rea a crescut în statele dezvoltate, acestea s-au dovedit capabile să reducăpoluarea (Aligică 2009, 63).

Atitudinea alarmiştilor poate avea la bază o anumită aversiune faţă derisc. În opinia lui Simon, insistenţa pe scenariul cel mai rău este potrivităpentru inginerii care stabilesc standarde de siguranţă sau pentru specialiştiiîn teoria jocurilor, însă nu este potrivită pentru planificarea nevoilor de zicu zi, unde poate părea absurd să-ţi iei precauţii inutile. E adevărat că existăposibilitatea să nu-ţi pornească maşina mâine, dar nu e un motiv să mai cum -peri una-două de rezervă (Simon 1998, Cap. 20).

Kahn şi Simon cred că există, într-adevăr, probleme ecologice. Omeni -rea nu va avea automat un viitor mai bun. Însă faptele existente arată că tren -dul este mai degrabă pozitiv decât negativ şi că este greşit să vezi soluţiadoar în stat şi să subestimezi rolul pieţei pentru rezolvarea acestor probleme.Managementul resurselor se face cel mai bine în mediul privat. Inclusivcercetarea acestor probleme ar trebui să se facă în mediul privat şi să avemo veritabilă competiţie între centrele de cercetare. Însă nu ar fi bine ca statulsă se implice mai mult pentru a aduce aceste probleme în atenţia publicului?O problemă a instituţiilor de stat este circularitatea (Aligică 2007, 23): agen -ţiile guvernamentale citează Raportul global 2000, în timp ce Raportulcitează agenţiile guvernamentale. Astfel se formează un cerc vicios, careîncurajează perpetuarea erorii. Studiile guvernamentale sunt mult mai vulne -rabile la presiuni politice decât sunt cele ale unor savanţi independenţi. Oalarmă ecologică este uşor de stârnit, însă necesită ani buni pentru a o respinge.Un factor care încetineşte dizolvarea alarmei este că birocraţii au tot interesulsă întreţină această alarmă pentru a face populaţia dependentă de ei. La fel,politicianul va fi tentat să folosească discursul alarmist în campania electorală,


unde va apărea drept salvator al planetei. Implicit va fi tentat să aloce şi maimulte fonduri pentru cercetarea problemelor ridicate de alarmişti. Însă statulnu trebuie să finanţeze cercetarea acestor probleme. Există un test minimalcare falsifică ideea eficienţei guvernului: Raportul global 2000 pentru preşe -dintele Carter a costat 1 milion de dolari, în timp ce Pământul abundent, lucrareaeditată de Kahn şi Simon, a costat numai 30 mii de dolari (Aligică 2007,7). O problemă cu discursul alarmist este că erorile factuale şi logice parsă nu fi ştirbit în vreun fel reputaţia autorilor, remarcă Simon. Să ne gândimnumai la predicţiile lui Ehrlich din Explozia demografică.

De ce dau oamenii crezare scenariilor catastrofice, dacă ele par să nufie susţinute de fapte? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să apelămla argumente psihologice şi sociologice. Forţa mişcării ecologiste nu derivăatât din adevărul tezelor susţinute, cât din elemente psiho-sociale. Rele vanteîn acest sens sunt discuţiile lui Kahn despre susţinătorii alarmelor ecologice.În opinia sa, alarmele ecologice sunt promovate de oameni înstăriţi, de oamenicare profită de pe urma creşterii economice. Aceştia au un rol important îndiseminarea idelor alarmiste, fie că vorbim de politicieni sau de elitele inte -lectuale din ţările în curs de dezvoltare, care importă ideile împotriva creşteriieconomice din ţările occidentale. Sunt oameni cu venituri şi educaţie pestemedie. O posibilă explicaţie a acestei atitudini ar putea fi aceea că afluenţadiminuează utilitatea marginală a avuţiei (Aligică 2009, 64). Potrivit lui Kahn,provocarea la adresa ideii de progres nu este nouă. Nou este sprijinul decare se bucură din partea elitelor profesionale şi al clasei de mijloc superioare(Aligică 2009, 65). Adică sprijinul unor categorii care au beneficiat din plinde tehnologie şi de progres, în timp ce în trecut această provocare veneadin partea romanticilor, a aristocraţilor, a reacţionarilor, a esteţilor şi a dife -ritelor grupuri religioase şi ideologice. Există şi o lipsă de realism în discursulalarmist care susţine că poţi opri tehnologia şi creşterea economică, indiferentcât de mult ai interveni, sau că poţi ţine pe loc mersul lumii. Restul populaţieipare să opteze totuşi pentru creşterea economică. Prin ceea ce fac, oameniiobişnuiţi investesc în creşterea avuţiei.

Media joacă de asemenea un rol important în menţinerea stării de fricăla nivelul populaţiei. Simon dedică o întreagă carte rolului mistificator jucatde mass-media în diseminarea fricilor ecologice (Simon 1999). O expli caţieposibilă ar fi aceea că retorica alarmistă vinde mai bine, în timp ce veştilebune sunt plictisitoare. Media induce în eroare publicul, de multe ori nein -tenţionat. Se formează următorul cerc vicios: media intoxică publicul cutot felul de dezastre ecologice, sondajele reflectă această îngrijorare a populaţiei,apoi această îngrijorare este citată ca sprijin pentru politicile ecologiste.


Îngrijorarea a devenit acum poziţie oficială, alimentând astfel, la rândul ei,îngrijorarea în rândul publicului. Evident că jurnalistul va spune: eu nu suntdecât mesagerul, când, de fapt, este printre principalii vinovaţi pentru declan -şarea şi întreţinerea alarmelor ecologice (Simon 1998, Cap. 14). Aceastaexplică şi discrepanţa între ceea ce cred oamenii pentru că ştiu la prima mânăşi ceea ce cunosc prin intermediari (ibidem). Simon constată că de multe orisondajele de opinie nu reflectă corect situaţia poluării. Să ne gândim lacazurile în care respondenţii la sondaje afirmă că în zona în care locuiescs-a îmbunătăţit calitatea mediului înconjurător, în timp ce per ansamblu s-aînrăutăţit, ca şi cum oamenii ar avea o percepţie oarecum abstractă asuprapoluării. Astfel, conform unui sondaj din SUA din 1990, realizat înainte deOra Pământului, 84% dintre americani erau de părere că problema poluăriieste una serioasă, dar numai 42% spuneau că este serioasă în zona unde locuiau.Aici judecata globală pare să nu fie consistentă cu preferinţele individuale.Judecăţile despre întreg par să nu le agrege corect pe cele referitoare la părţi(ibidem).

Sau poate că este o înclinaţie psihologică naturală a oamenilor să creadăîn catastrofe. Următorul text citat de Simon este semnificativ: „Acest textvine dintr-o tabletă asiriană scrisă cu mii de ani în urmă: Pământul dege -nerează în aceste ultime zile; mita şi corupţia sunt ceva obişnuit; copiii nu-şimai ascultă părinţii; fiecare om vrea să scrie o carte şi sfârşitul lumii, evident,este aproape“ (Simon 1998, Cap. 2).

Paradigma antialarmistă

Perspectiva alarmistă cu privire la epuizarea resurselor, efectele nega -tive ale creşterii populaţiei sau creşterea poluării este şi astăzi dominantă,şi acest lucru nu este în mod necesar rău. Chiar dacă uneori temerile suntexagerate, trebuie să admitem că mişcarea ecologistă şi chiar exagerărileau contribuit la reducerea poluării şi, în genere, la educarea publicului privindcatastrofele ecologice.

Totuşi, meritul lui Julian Simon şi Hermann Kahn este de a fi întemeiato nouă paradigmă: ecologismul de tip piaţă liberă (free market environmen -talism), în care se punctează costurile intervenţiei statului şi contribuţia insti -tuţiilor pieţei şi a creşterii economice la ameliorarea problemelor de mediu.O asemenea paradigmă intelectuală părea imposibilă în trecut, dacă ne gândimcă problemele ecologice erau percepute automat ca fiind provocate de piaţă.Ele erau externalităţi ale pieţei.



Teme ca politizarea ştiinţei, isteria întreţinută de media, calculele cos -turi–beneficii continuă să fie utilizate de antialarmiştii şi scepticii contem -porani în confruntarea cu mişcarea ecologistă mainstream. Tradiţia iniţiatăde Kahn şi Simon este continuată, printre alţii, de economistul danez BjørnLomborg. De exemplu, Lomborg aplică argumentul calculului costuri–bene -ficii la problema încălzirii globale. Acesta este de acord că emisiile antropicede CO2 cresc temperatura Pământului prin efectul de seră. Însă considerăgreşite politici precum cele reflectate de protocolul de la Kyoto, din ’97,privind reducerea emisiilor de CO2 pentru a încetini încălzirea globală. Chiardacă reducerea emisiilor cerute de protocolul Kyoto ar fi pusă în practică de-alungul secolului XXI (la ora actuală 95% din reducerile de emisii prescrisede protocolul Kyoto nu s-au întâmplat) (Lomborg 2008), temperatura ar scădeanesemnificativ: numai 0,2°C, la un preţ de 180 de mii de miliarde de dolaripe an. Creşterea finanţării cercetării alternative ar fi un răspuns mai bundecât reducerea emisiilor, în opinia lui Lomborg. Dacă fiecare ţară ar cheltui0,05% din PIB pe cercetarea energiilor alternative, aceasta ar costa doar 25mii de miliarde de dolari pe an. Această soluţie ar fi de zece ori mai scumpădecât se cheltuieşte acum pe cercetare, însă ar fi de şapte ori mai ieftinădecât soluţia recomandată de protocolul Kyoto (Lomborg 2009). Lomborgestimează că energiile regenerabile vor deveni competitive în raport cucombustibilii fosili spre mijlocul secolului XXI (Lomborg 2004, 445), astfelîncât nu vor avea loc catastrofele prezise peste 100 de ani de alarmiştiiîncălzirii globale. Mai mult, Lomborg crede că încălzirea globală nu esteo prioritate a omenirii în clipa de faţă şi că statele contemporane ar aveamai mult de câştigat dacă s-ar concentra pe problemele sărăciei din ţărilelumii a treia. Încălzirea globală nu se numără printre cele zece mari problemecu care se confruntă omenirea. Aceasta este concluzia Consensului de la Copen -haga, proiect intelectual gestionat de Lomborg, în care acesta cere mai multoreconomişti de top, dintre care cinci cu Premii Nobel, să ierarhizeze proble -mele omenirii. De exemplu, îmbunătăţirea nutriţiei şi a sănătăţii merită maimultă atenţie decât reducerea emisiilor de CO2. 1000 de miliarde de dolari(0,5% din costul anual al aplicării protocolului Kyoto) cheltuiţi pe identifi -carea şi tratamentul tuberculozei ar salva 1 milion de vieţi din lumea a treia.Oferind hrana de bază pentru 80% din cei 140 milioane de copii subnutriţiar costa 60 milioane dolari anual şi ar produce beneficii de 1000 miliardede dolari pe an (Lomborg 2008).

Traseul intelectual al lui Lomborg este de multe ori citat de antialar -mişti ca ilustrare a faptului că o cercetare suficient de atentă poate schimbaşi atitudinea celor deja angrenaţi în mişcări ecologiste colorate politic. Îm -preună cu o echipă formată din cei mai buni studenţi ai săi, Lomborg decide

să testeze afirmaţiile lui Julian Simon, ferm convins că are de-a face doarcu propagandă americană de dreapta, în acel moment Lomborg fiind membruGreenpeace şi având convingeri politice de stânga. Este însă surprins săconstate că majoritatea afirmaţiilor lui Simon privind situaţia resurselor, creş -terea populaţiei, poluarea erau corecte (Lomborg 2004, 13).

Referinţe

Aligică, Dragoş-Paul. 2007. Prophecies of Doom and Scenarios of Progress. New Yorkand London: Publishing Group.

Aligică, Dragoş-Paul şi Weinstein, Kenneth R. 2009. The Essential Hermann Kahn.Lexington Books.

Copenhagen Consensus. „Copenhagen Consensus 2008“. Accesat la 23 martie 2011.http://www.copenhagenconsensus.com/Default.aspx?ID=953.

Ehrlich, Paul. 1968. Population Bomb. New York: Ballantine.Hollander, Jack M. 2003. The Real Environmental Crisis. Berkeley: University of

California Press.Lomborg, Bjorn. 2010. „COOL IT film on DVD“. 12 Noiembrie 2010. Accesat 20 martie

2011. http://www.lomborg.com.Lomborg, Bjorn. 2004. L’Ecologiste sceptique. Le cherche midi.Lomborg, Bjorn. 2008. Focus On Trade, Not Climate Change. 15 decembrie 2008. Accesat

24 martie 2011. http://www.forbes.com/2008/12/15/climate-kyoto-trade-opedcx_bl_1215lomborg.html.

Lomborg, Bjorn. 2009. Global warnings. Accesat 13 februarie 2009. http://www.guardian.co.uk/commentisfree/2009/feb/13/climatechange-carbonemissions.

Popper, Karl. 1996. Mizeria istoricismului. Bucureşti: All.Simon, Julian. 1999. The Hoodwinking of a Nation. Accesat la 12 mai 2011. http://

www.juliansimon.com/writings/Truth_Shortage.Simon, Julian. 1998. The Ultimate Resource II: People, Materials, and Environment.

Accesat la 1 mai 2011. http://www.juliansimon.com/writings/Ultimate_Resource/.


SOCIOLOGIA NOII CLASEAura Matei Irina Papuc

Dezbaterea privind rolul jucat de intelectualii din clasa profesional-mana -gerială capătă o turnură interesantă odată cu J.A. Schumpeter şi F.A. vonHayek. Ulterior, alţi gânditori valorificaţi mai degrabă de dreapta politicăvor continua linia de cercetare a efectelor sociale ale „Noii Clase“, cum vafi numită în literatura de specialitate.

Pentru a surprinde evoluţia dezbaterii facem apel la teorii precursoaresociologiei Noii Clase şi la principalele contribuţii în dezvoltarea paradig -mei. Continuăm cu prezentarea raportării valorice a membrilor Noii Clasela aspecte specifice ale realităţii sociale, precum politica sau economia. Exem -plară pentru ideologia Noii Clase se dovedeşte a fi aşa-numita „mişcare acreşterii limitate“. Încercăm apoi un transfer către spaţiul post-comunist,lansând câteva întrebări de cercetare relevante şi în context românesc.

Precursorii ideii de „Noua Clasă“

Dacă dezbaterile în jurul noţiunii de Noua Clasă debutează relativ recent,ideea în sine are o istorie mai veche. Deosebit de importante ni se par contri -buţiile lui J.A. Schumpeter şi F.A. von Hayek.

În Capitalism, socialism şi democraţie (1942), Schumpeter argumenteazăcă în procesul de producţie capitalist se creează o atmosferă de ostilitate în carecritica raţionalistă şi autoritatea morală, până de curând îndreptate împotrivafeudalismului, devin o armă în lupta împotriva proprietăţii private şi a valorilorburgheze. Distrugerea legăturilor emoţionale în societate, generată de industria -lizare şi modernizare, îi determină pe intelectuali, mai mult decât pe alte categoriisociale, să adopte o atitudine critică la adresa ordinii sociale şi politice existente(Heuberger 1994, 31). Această ostilitate este intrinsecă ordinii capitaliste, care,prin chiar logica sa, creează, educă şi finanţează această atitudine.

Gândirea critică este desigur anterioară apariţiei capitalismului. Acestaînsă a modificat condiţia intelectualilor, până atunci relativ puţini la număr

şi tributari unor patroni individuali, temporali sau spirituali. În societatea capi -talistă, intelectualii îşi fundamentează independenţa pe susţinerea oferită deun patron colectiv, publicul burghez. Valorile acestuia, între care libertatea estecentrală, permit expresia neîngrădită a atitudinilor critice. Apărându-i peintelectuali ca grup, burghezia se apără pe sine şi propriul său mod de viaţă.De aici lipsa unui control eficient asupra criticilor intelectualilor, deşi acestecritici îi sunt potrivnice. Orice atitudine diferită ar însemna subminareainstituţiilor proprii ordinii capitaliste.

Pentru Schumpeter însă, intelectualii nu constituie o clasă în sensul clasic.Ei provin din medii sociale eterogene şi reprezintă în activitatea lor interesede multe ori divergente. Cu toate acestea, intelectualii „dezvoltă atitudini degrup şi interese de grup suficient de puternice pentru a-i face pe mulţi dintreei să se comporte într-un mod de obicei asociat conceptului de clase sociale“(Schumpeter 1942, 146–150).

Rolul intelectualilor în societatea modernă a fost analizat şi de Hayek (1949)în eseul „Intelectualii şi socialismul“. Actori intermediari în diseminareaideilor, intelectualii nu sunt experţi sau cercetători într-un domeniu anume, ciau mai degrabă abilitatea de a discuta pe marginea unei game largi de subiecte.Influenţa lor constă în modelarea opiniei publice: „Intelectualii sunt cei caredecid care sunt viziunile şi opiniile ce trebuie să ajungă la noi, care sunt fap -tele suficient de importante pentru a ne fi transmise şi sub ce formă şi subce unghi trebuie ele prezentate“ (Hayek 1949, 419).

Pentru că ei reprezintă organele pe care societatea modernă le-a dezvoltatpentru a răspândi cunoaşterea şi ideile, convingerile lor sunt „sita prin caretoate concepţiile noi trebuie să treacă pentru a ajunge la mase“ (Hayek 1949,421). Constituie însă capacitatea intelectualilor de a forma opinia publică unpericol pentru ordinea capitalistă? Într-adevar, intelectualii sunt predispuşicătre susţinerea socialismului. Această predispoziţie este favorizată atât deînclinaţia lor de a judeca circumstanţe particulare în lumina unor idei generaleintuitive, cât şi de atracţia intelectualului nu faţă de detalii practice, ci faţăde viziuni largi. Idealul egalităţii materiale şi viziunea firească a ordinii socialeca întreg uşor de cuprins cu mintea îi fac vulnerabili tocmai promisiunii făcutede sistemele planificate.

Consecinţele asupra sistemului politic sunt cruciale: „în toate ţările cares-au orientat către socialism, faza de dezvoltare în care socialismul devine oinfluenţă determinantă în politică a fost precedată timp de mulţi ani de o perioadăîn timpul căreia idealurile socialiste au guvernat gândirea intelectualilor activi.[…] Experienţa sugerează că, odată ce această fază a fost atinsă, este doar


o chestiune de timp până ce viziunile intelectualilor devin forţa ce guverneazăpolitica“ (Hayek 1949, 417).

Principalii exponenţi ai paradigmei

Autorii angajaţi în dezbaterea privind Noua Clasă fac parte atât din tradiţialiberalismului american de stânga, cât şi din tradiţia neoconservatoare. Inte -lectuali liberali precum Irving Kristol şi Daniel Bell şi-au manifestat nemul -ţumirea faţă de programele „Marii Societăţi“ derulate de Roosevelt şi aufost catalogaţi de colegii din mediul academic drept neoconservatori, termenpe care ulterior şi l-au însuşit. Neoconservatorii s-au reorientat către o abordaremai apropiată de centru decât de stânga liberală americană şi s-au constituitîntr-un grup în jurul revistei The Public Interest.

Irving Kristol

Când I. Kristol scria articolul „Despre egalitate“ (1972), subiectul egali -tăţii economice devenise central pe agenda societăţilor occidentale, deşi nicieconomiştii şi nici sociologii nu reuşeau să dea o definiţie corespunzătoareegalităţii sau o estimare a mobilităţii sociale optime într-o societate. PentruKristol însă, discuţia despre egalitate ascunde un subiect mult mai complex:concepţia asupra unei societăţi juste şi legitime.

Emergenţa temei egalităţii în dezbaterile occidentale este explicată de Kristolprin extinderea educaţiei la nivel universitar, care a dus la apariţia unui nougrup, „intelighenţia“ sau „Noua Clasă“. Această clasă a intelectualilor, saua „autodesemnaţilor intelectuali“, este angajată într-o luptă de clasă pentrustatut şi putere cu comunitatea de afaceri, în numele egalităţii. Motivaţialor nu este una pur egoistă: exponenţii Noii Clase dezaprobă organizarea capi -talistă şi îşi doresc puterea pentru a o reconstrui după un model nespeci -ficat, dar radical.

Atitudinea critică la adresa capitalismului îşi are originea în concepţiacu privire la binele comun. Pentru intelectuali, definiţia binelui comun carefundamentează organizarea burgheză este una deficitară, pornind de la ele -mente precum securitatea şi libertatea personală şi o prosperitate materialăcrescândă pentru cei care se dedică acestor scopuri, în condiţiile legii. Acesteanu pot părea decât vulgare din perspectiva vechii organizări, cu atât mai multcu cât îi deposedează pe intelectuali de prerogativa lor tradiţională – cele -brarea scopurilor înalte, a devoţiunii altruiste pentru ţeluri transcedentale

SOCIOLOGIA NOII CLASE 399

şi a eroismului. Dispreţul manifestat de această nouă clasă faţă de civilizaţiaburgheză este de fapt îndreptat către egalitarismul său spiritual, care îi permiteomului de rând să îşi definească propriile idealuri, altele decât cele elitiste,aşa cum erau ele anterior concepute de către intelectuali.

Pentru că economia de piaţă nu-i permite o punere în practică eficientăa idealurilor sale, Noua Clasă încearcă să eludeze mecanismele economiceprin recursul la politică, pe care o poate influenţa datorită autorităţii şi talen -tului de a forma opinia publică asupra unor subiecte de importanţă majoră.

Daniel Bell

Contribuţia lui Daniel Bell (1979) vine în contextul unui model conceptualal societăţii post-industriale: trecerea la aşa-numita economie a serviciilorface din cunoaşterea teoretică principalul motor al dinamicii sociale şi al deci -ziei economice. Noul statut al cunoaşterii favorizează apariţia unei noi clase,o „clasă a cunoaşterii“ sau „intelighenţia profesională şi tehnică“, consti -tuită din experţi cu educaţie academică care dobândesc o influenţă politicăşi culturală sporită în societate. În organizarea post-industrială, domenii precumsănătatea, educaţia, cercetarea sau afacerile guvernamentale, dominate deexponenţii „Noii Clase“, au căpătat preponderenţă asupra sectorului secundaral producţiei de bunuri (Heuberger 1994, 26).

Noua Clasă nu este definită exclusiv în funcţie de structura socială, cişi în relaţie cu un set de atitudini de natură culturală, orientate în principalîmpotriva culturii capitaliste. „Contracultura“ Noii Clase înlocuieşte vechealuptă de clasă cu un conflict cultural în care primordiale sunt experienţa ime -diată şi percepţia necesităţii de a aboli nedreptatea la nivel global (Heuberger1994, 43). Originea Noii Clase şi a contraculturii promovate de aceasta esteidentificată de Bell la nivelul a patru schimbări istorice semnificative:prăbuşirea dreptei – comunitatea intelectuală este dominată de valori precumegalitatea, rasismul, imperialismul, în detrimentul libertăţii şi al liberei iniţia -tive; post-industrialismul – transformarea structurii pe ocupaţii a societăţii;revoluţia în educaţie – transformarea sistemului elitist de educaţie într-unulorientat către o clasă socială şi în cele din urmă, într-un sistem de masă; şicontra cultura – care are puterea de a crea un nou conformism.

Bell este sceptic cu privire la capacitatea acestei noi clase de a devenio clasă conducătoare, deoarece răspândirea intelighenţiei în sectoare etero -gene, atât în domeniul public, cât şi în cel privat, oferă puţine oportunităţipentru constituirea unei identităţi comune şi a unei conştiinţe de clasă. Pentrua fi o clasă în adevăratul sens al cuvântului, Noua Clasă are nevoie de oideologie: „meritocraţia“, care are la bază idealul egalităţii de oportunităţi.


Totuşi, pe măsură ce sistemul educaţional devine mai deschis, ideea de merito -craţie este atacată pentru că ar putea crea un nou sistem de clase privilegiateexcluzându-i pe cei care nu îndeplinesc standardele educaţionale. Unul dintreargumente este adus de J. Rawls: abilităţi moştenite, precum inteligenţa,nu pot fi lăsate să determine distribuţia de recompense diferenţiate decât înmăsura în care această distribuţie serveşte comunitatea în ansamblu. Se produceinevitabil şi o alunecare de la promovarea egalităţii de şanse, de oportu -nităţi, la cea a egalităţii în rezultate.

Analizând interesele economice şi cele socio-culturale ale Noii Clase,Bell conchide că nu există o corelaţie între statutul social sau interesele econo -mice şi opţiunile în probleme culturale. De aceea, Noua Clasă nu poate fidescrisă în termeni de structură socială, ci numai în termeni de atitudini cul -turale, şi nu se manifestă ca o clasă, cât ca o mentalitate.

John Kenneth Galbraith

J.K. Galbraith, în lucrarea The Affluent Society, constată că, pe măsurăce productivitatea creşte, scade utilitatea marginală a producţiei şi oameniiau tendinţa de a lucra mai puţin. Scade numărul orelor de muncă şi suntexcluse din câmpul muncii categorii active anterior, precum tinerii şi bătrânii.În acest context al societăţii abundente, apare o nouă clasă de muncitori careau o muncă plăcută şi care îi împlineşte. Pentru aceştia, satis facţia este datăde prestigiu, respect şi stimă din partea semenilor, şi mai puţin de venit. CopiiiNoii Clase sunt învăţaţi (îndoctrinaţi) să caute o ocupaţie care presupunesatisfacţie, şi nu trudă: ei vor rămâne mai degrabă membri ai clasei părinţilorlor, prin contrast cu generaţiile noi aparţinând altor clase, în special claseimuncitoare. Având în vedere că accesul în Noua Clasă nu este restricţionatşi se realizează doar în baza educaţiei, şi că aproape nimeni nu părăseşte NouaClasă, aceasta cunoaşte o creştere accelerată. Acest lucru este privit cu entu -ziasm de Galbraith, care militează pentru extinderea rapidă a acestei claseca „scop social major al societăţii“: apartenenţa la Noua Clasă presu punescutirea de trudă manuală, de plictiseală şi rutină severă şi şansa de a trăiîn împrejurări curate şi confortabile.

Barbara şi John Ehrenreich

În tradiţia noii stângi, Barbara şi John Ehrenreich (1977) identifică o nouăclasă, diferită de clasa muncitoare şi de burghezie, clasa profesional-mana -gerială (CPM), formată din „muncitori intelectuali salariaţi care nu deţin


mijloacele de producţie şi a căror principală funcţie în diviziunea socialăa muncii poate fi descrisă în linii mari ca reproducerea culturii capitalisteşi a relaţiilor de clasă capitaliste“ (Ehrenreich şi Ehrenreich 1977a, 13). CPMapare prin reorganizarea clasei muncitoare în urma a trei schimbări semni -ficative ale secolului XX: reorganizarea proceselor de producţie, apariţiainstituţiilor de masă pentru control social şi dezvoltarea pieţelor bunurilorde larg consum. Noile relaţii de muncă fac necesar un management ştiinţific,iar distrugerea culturii clasei muncitoare cere noi producători de cultură,precum jurnaliştii sau profesorii.

Relaţia dintre CPM şi clasa muncitoare are o natură antagonistă, generatăde competiţia în vinderea muncii către clasa deţinătoare de capital. Existăo relaţie de control a CPM asupra clasei muncitoare, caracterizată de dispreţşi paternalism, iar de cealaltă parte o atitudine ostilă. Conflictuală este şi relaţiadintre CPM şi clasa capitaliştilor: CPM promovează reforme ce ameninţăinteresele capitaliştilor. Opoziţia faţă de clasa capitalistă se va concretizaîn adeziunea la politica socialistă, care presupune proprietatea guvernamentalăasupra mijloacelor de producţie, potenţial administrate de experţi, şi expan -siunea serviciilor sociale, furnizate de profesionişti.

Manifestările conştiinţei acestei clase sunt Noua Stângă, mişcarea împo -triva războiului, mişcarea ecologistă, cea feministă, toate dispreţuind „sis temul“,dar manifestând dispreţ şi faţă de clasa muncitoare.

Alvin Gouldner

A. Gouldner (1979) dezvoltă o abordare conflictualistă a Noii Clase, iden -tificând două elite aflate în opoziţie: intelectualii umanişti, cu o orientare criticăspre emancipare şi justificare, orientare care se concretizează în activismpolitic, şi intelighenţia, cu interese intelectuale tehnice. Intelectualilor uma -nişti Gouldner le atribuie o moralitate antică, iar intelighenţia tehnică o plaseazăîntr-un spaţiu al amoralităţii. Primii depăşesc limitele ştiinţei nor male pentrua crea o moralitate cuprinzătoare a trecutului şi viitorului, în numele unoridealuri eliberatoare. În contrast, intelighenţia tehnică este preocupată decreşterea eficienţei şi productivităţii într-o anumită paradigmă acceptată,construind un mediu de amoralitate în care solidaritatea socială şi valorileculturale sunt dislocate. Nu este însă clar cât de bine fondată este aceastăviziune. Heuberger (1994, 39) arată că şi intelectualii umanişti pot distrugevalorile tradiţionale prin critica sistematică pe care o dezvoltă împo trivanormelor existente.


Gouldner introduce ideea de cultură a discursului critic (CDC) ca ideologiea discursului împărtăşită de cele două categorii ale Noii Clase: CDC „esteun set de reguli elaborat istoric, o gramatică a discursului care (1) se preocupăsă-şi justifice afirmaţiile, dar (2) utilizează un mod de justificare ce nu invocădiferite tipuri de autoritate, şi (3) preferă să îşi atragă consimţământul voluntaral celor cărora se adresează doar în baza argumentelor aduse. CDC este centratăpe un anumit act specific al discursului: justificarea“ (Gouldner 1979, 28).Acest tip de discurs este independent faţă de context, valorizând „înţele -surile explicit legiferate“ şi devalorizând înţelesurile delimitate de context,tacite. CDC nu ia în considerare statutul sau autoritatea vorbitorului, delegi -timând referirea la autoritatea societală tradiţională, iar noua clasă care pro -movează acest tip de discurs impersonal devine „o breaslă de meşteri cu opedagogie invizibilă“.

Noua Clasă studiată de Gouldner este activă mai ales în domeniul protec -ţiei consumatorilor, al managementului ştiinţific, al politicilor publice şi alprotecţiei mediului. Aceasta creşte în mod accelerat datorită ştiinţifizăriimuncii în cadrul structurilor statului, administraţiei şi industriei şi are premi -sele pentru a deveni o clasă universală (Heuberger 1994, 40).

Principalele teme ale Noii Clase

Puterea Noii Clase se extinde odată cu creşterea sa numerică accelerată.J.J. Kirkpatrick (1979) analizează această putere extinsă pornind de la treiconsecinţe ale sale: „declinul consensului, implicarea progresivă a unor forţeculturale mai largi în politică (evidentă mai ales în cursele prezidenţiale dinanii 1964, 1968 şi 1972) şi folosirea din ce în ce mai mare a puterii şi a orga -nizaţiilor guvernamentale pentru a atinge scopuri raţionale“. Consecinţelesunt evidente şi la nivelul compoziţiei elitei conducătoare, al proceselor derecrutare a acesteia, dar şi în scăderea influenţei mediului de afaceri şi amuncitorilor în guvernare.

Kirkpatrick explică influenţa politică a Noii Clase prin raportarea acesteiala politicile publice ca fiind „importante pentru destinele lor private“ şi prinasumarea unei misiuni publice de a critica sau apăra cultura politică dominantă.Mai mult, Noua Clasă este centrală în legitimarea puterii: societatea contem -porană autoarei trece printr-o transformare culturală majoră, în care credinţeşi valori fundamentale sunt supuse schimbării; într-un astfel de context „mora -liştii şi făurarii cuvintelor“ furnizează legitimitate clasei conducătoare.

Activitatea politică a Noii Clase constă în de-moralizarea şi re-moralizareapoliticii şi societăţii. De-moralizarea supune criticii credinţele şi devotamentul


aflate la baza coeziunii sociale prin referire la asumpţii abstracte şi raţio -naliste, în timp ce re-moralizarea furnizează societăţii noi mituri şi noi sursede autoritate. Noua Clasă are o preferinţă pentru politica raţionalistă în care„realitatea reflectă şi trebuie să reflecte o concepţie a istoriei“, iar proceselepolitice trebuie judecate pe baza unor criterii istorice. Reformatorul din NouaClasă, indiferent de preferinţa pentru dreapta sau stânga politică, îşi propunesă „facă ceea ce este real conform cu ceea ce este ideal“ (Kirkpatrick 1979,37–8). Autoarea consideră o politică raţionalistă periculoasă şi tinzând spreutopie sau extremism: confundarea domeniului abstract cu cel al experienţeiconduce la simplificarea excesivă a proceselor sociale pentru că „principiilenu sunt niciodată la fel de complexe şi de rigide precum experienţa“. Eadeplânge ignorarea distincţiei dintre posibil şi probabil şi optimismul privindatingerea unor obiective puţin probabil a fi atinse; ignorarea complexităţiiinstituţiilor politice poate conduce la distrugerea ţesăturii sociale care lesprijină pornind de la intenţia de a maximiza valoarea unei singure instituţii.

La fel ca alte clase sociale, şi aceasta vizează maximizarea anumitor privi -legii. Wildavski (1979) consideră că înainte de apariţia Noii Clase, oameniise bucurau în acelaşi timp de avere şi statut, iar acestea aduceau cu ele puterepolitică; membrii Noii Clase se bucură de un venit mare şi de prestigiu pro -fesional, dar acestea nu le asigură statutul şi prestigiul la care aspiră, dreptpentru care se folosesc de puterea politică pentru a-i convinge pe ceilalţisă suporte costurile şi „să plătească colectiv pentru ceea ce ei nu pot plătiindividual“. De aici interesul deosebit pentru guvernământ şi redistribuire.Un exemplu este politica de protecţie a mediului: majoritatea oamenilorplătesc taxele şi suportă în calitate de consumatori creşterile de preţuri caurmare a respectării normelor de protecţie a mediului, iar încetinirea creşteriieconomice afectează slujbele muncitorilor şi creşte nevoia de experţi dinNoua Clasă care să monitorizeze aplicarea restricţiilor. Aşadar, un beneficiude care se bucură toată lumea, inclusiv Noua Clasă, este plătit aproape exclusivde membrii altor clase.

Kirkpatrick asociază creşterea puterii politice a Noii Clase cu creştereasectorului public, ca urmare a transferului de responsabilitate asupra calităţiivieţii sociale de la individ şi familie către guvernământ. Speranţa ar fi nudoar aceea că problemele sociale recunoscute vor fi satisfăcute adecvat, cişi că transferurile ar putea promova justiţia socială. Această extensie semanifestă şi în relaţia dintre nevoia publică pentru anumite reforme şiadoptarea lor. Autoarea face distincţia între programe guvernamentale cerutede beneficiari şi promulgate de oficiali aleşi şi programele care au la bazăo concepţie birocratică şi juridică a ceea ce reprezintă binele pentru un grupde beneficiari, programe promulgate de birocraţi sau prin justiţie de către


persoane care nu sunt responsabilizate prin mecanisme politice. Această dis -tincţie este la fel de importantă ca cea dintre guvernarea democratică şi dictaturarevoluţionară a unei elite coercitive: premisa principală a autoguvernării estecă oamenii pot lua decizii pentru ei mai bine decât un conducător, pe cândpremisa dictaturii este că o elită este capabilă să judece mai bine intereseletuturor pentru că oamenii sunt orbiţi de o „falsă conştiinţă“ şi nu ştiu de ceau nevoie sau ce vor cu adevărat. Autoarea identifică chiar o tentaţie totalitarăa Noii Clase, care constă în credinţa că prin expertiza sa poate reordona insti -tuţiile, vieţile şi chiar caracterul tuturor; din acest motiv, politica ce acordăun rol mare intelectualilor ameninţă libertatea (Kirkpatrick 1979, 46–47).

Viziunea Noii Clase asupra economiei şi a rolului statului în economie esteevidentă în a doua revoluţie managerială descrisă de Weidenbaum şi menţionatăde Weaver (1978 apud Heuberger 1994, 35). În prima revoluţie managerială,vechea clasă burgheză a fost înlocuită cu clasa managerială corporatistă, tre -cându-se de la instituţii economice în întregime private către instituţii economicecvasipublice, precum corporaţia. În a doua revoluţie managerială puterea estetransferată de la clasa managerială către Noua Clasă şi se face trecerea la instituţiieconomice în întregime publice. Având în vedere competenţa sa politică şicapacitatea de a modela opinia publică, Noua Clasă militează pentru intervenţiastatului în economie (Kristol apud Bruce-Briggs 1979, 4).

Analizând compoziţia sa, putem observa că Noua Clasă nu este activăpe o piaţă economică liberă şi că este avantajată de intervenţia statului în eco - nomie. Robert L. Bartley (1979, 59) vorbeşte chiar de un atac al Noii Claseasupra mediului de afaceri utilizând teme precum poluarea, siguranţa saubonusurile managerilor, şi ignorând alte obiective importante, precum asigu -rarea de locuri de muncă sau a unui standard de viaţă mai înalt. Un exemplude exces este acela al fabricilor care pot elimina 90% din poluare la un preţrezonabil, dar li se cere să elimine 99% la un preţ prohibitiv.

După această scurtă trecere în revistă a orientării Noii Clase faţă de poli -tică şi economie, ne oprim asupra unui exemplu ilustrativ pentru aceste orientări:mişcarea „creşterii limitate“.

Această nouă mişcare intelectuală („limits to growth“ movement) are labază îngrijorările neomalthusiene cu privire la potenţialul limitat al planetei.Pentru susţinătorii mişcării, „resursele planetei sunt insuficiente pentru asusţine expansiunea continuă a produsului mondial brut şi a populaţiei“ şi,„chiar dacă resursele ar fi disponibile, poluarea, dezechilibrul ecologic sauproblemele de management ar conduce la consecinţe dezastruoase“ (Kahn1979, 322). Creşterea economică rapidă devine nu un triumf al omenirii,


ci tragedia sa, elementul esenţial al unui dezastru iminent. Este imperativăo schimbare de substanţă în comportamentul economic al umanităţii, cu oprioritate pentru încetinirea creşterii.

Mişcarea „creşterii limitate“ face apel constant la mass-media pentru apromova mesajul alarmist. „Rapoartele ştiinţifice“ au fost de asemenea folo -site cu regularitate pentru a legitima, prin caracterul lor dorit academic, ideeade criză iminentă. The Limits to Growth (1972), finanţat de Clubul de laRoma, The Global 2000 Report to the President (1980), un document oficialal guvernului american, şi Beyond the Limits (1992) au generat o întreagăserie de lucrări similare şi au constituit un punct de plecare solid atât pentrumişcarea ecologistă radicală sau cea neomalthusiană, cât şi pentru cei carese opuneau acestor idei.

J. Simon şi H. Kahn au pus bazele unei tradiţii alternative la mişcarea„creşterii limitate“, reacţionând la ceea ce ei considerau a fi erorile oferitedrept suport ştiinţific acestor idei. Privit din perspectivă macroistorică, şinu ca un fenomen punctual, ecologismul radical devine „expresia unei confi -guraţii particulare a forţelor sociale şi culturale într-un moment istoric precisdin evoluţia umanităţii“ (Aligică 2007, 3–10). Kahn (1979) lansează ideea căperioada cuprinsă între anii 1800 şi 2200 ar fi o „Mare Tranziţie“, cu schim -bările sociale profunde suferite de umanitate în trecerea de la organizareasocio-economică preindustrială la cea post-industrială. La sfârşitul acesteiperioade de modernizare, caracterizată de o creştere economică fără prece -dent, venitul mediu pe cap de locuitor va creşte de aproximativ 10 ori, deter -minând modificări majore ale civilizaţiei mondiale.

Marea Tranziţie îşi are originea în civilizaţia occidentală şi reprezintăextinderea la nivel mondial a unui fenomen complex şi unitar, ale căruielemente esenţiale sunt: acumularea cunoaşterii ştiinţifice şi tehnologice,instituţionalizarea schimbărilor tehnologice, rolul crescut al elitelor (pe bazemeritocratice), capacităţi militare crescute, extinderea ariei de influenţă aagenţilor la nivel mondial, afluenţă, urbanizare, scăderea importanţei ocupa -ţiilor din domeniile primar şi secundar, atenţie acordată progresului şi plani -ficării pe termen lung şi o cultură ce favorizează gândirea umanistă, seculară,pragmatică. Toate aceste tendinţe trebuie privite ca un tot unitar, ca aspecteale unui fenomen unic pentru care sunt atât cauză, cât şi efect.

Aspectele Marii Tranziţii nu sunt însă distribuite uniform pe parcursulcelor 400 de ani, ci se concentrează mai degrabă în cea de-a doua jumătatea secolului XX. Mişcarea „creşterii limitate“ este deci o reflecţie a feno -menului sociologic şi psihologic ce caracterizează această schimbare profundăa organizării sociale, un efect secundar de ordin cultural şi intelectual al


Marii Tranziţii. Ideologia „creşterii limitate“ devine expresia „contradicţiilorculturale ale capitalismului“ (Bell 1973), adică înclinaţia unor grupuri restrânsedin societăţile occidentale, cu un statut material satisfăcător, de a privi creş -terea economică ca fiind nocivă pentru umanitate.

Susţinătorii „creşterii limitate“ provin din trei subgrupuri distincte, numitede Kahn „triada anti-creştere“: reformatorii sau radicalii bogaţi, membri aiclaselor superioare sau aristocraţiei, care critică ordinea socială prezentă;„clasa loisirului“ a lui Thorstein Veblen, cu o poziţie privilegiată în societate;exponenţii de factură neoliberală ai Noii Clase. Toate aceste categorii socialeau beneficiat de avantajele creşterii economice şi nu sunt în nici un fel moti -vate de creşterea standardului economic pentru alte categorii sociale, evoluţiece ar putea chiar să le dezavantajeze.

Kahn oferă două ipoteze explicative pentru aceste afinităţi ale triadei anti-creştere. Prima face referire la o scădere a utilităţii marginale a creşterii pro -ducţiei. Pentru cei cu un standard de viaţă deja satisfăcător, motivaţia de asusţine creşterea economică slăbeşte (cu cât au mai mult, cu atât sunt mai puţinîncurajate să muncească pentru avantaje suplimentare). Dacă dezvoltareaeconomică se perpetuează, membrii grupurilor afluente pot asista la dimi -nuarea privilegiilor lor în raport cu alte clase sociale şi la o creştere a con -curenţei pentru aceste beneficii. Cea de-a doua explicaţie constă în emergenţaunui nou set de valori, care ameninţă creşterea economică a societăţiloroccidentale. Evitarea riscului, preferinţa pentru confort şi siguranţă, protecţiamediului, pierderea încrederii în progresul economic, securitate şi justiţiesocială, hedonism, o atitudine generală defavorabilă tehnologiei şi dezvol -tării economice, controlul social crescut asupra economiei sau preferinţapentru regularizare, indiferent de consecinţele asupra mediului de afaceri,sunt doar câteva dintre noile valori identificate de Kahn. Exponenţii Noii Claseacordă acestor elemente o importanţă disproporţionată, transformându-le înadevărate imperative morale.

Noua clasă în spaţiul post-comunist

În spaţiul post-comunist, Noua Clasă îşi schimbă profilul odată cu marilerevoluţii din 1989. Pentru prima perioadă, Djilas identifică Noua Clasă cuafirmarea birocraţiei politice. În perioada post-comunistă, Noua Clasă esteraportată la destinele fostei nomenclaturi şi la cele ale tehnocraţiei comunistecare îşi schimbă statutul social odată cu tranziţia politică şi economică. Dis -cuţia despre afirmarea în acest spaţiu post-comunist a unei noi clase în sens


occidental va fi inevitabil amânată. Fost comunist convins, vicepreşedinteal lui Tito, Djilas (1957) elaborează o critică a sistemului comunist din interior.Djilas observă că societatea comunistă nu reuşeste să fie una egalitară, ciproduce formarea unei noi clase de birocraţi ai partidului care se bucură debeneficii materiale în virtutea poziţiei lor. Această clasă este formată dinbirocraţia stalinistă, care nu are nici origine capitalistă, nici socialistă, cieste recunoscută ca fiind un colectivism birocratic. Odată cu „proprietateacolectivă“, se naşte un strat identificabil al partidului comunist şi birocraţiaaferentă care au dreptul de a utiliza, a distribui şi a se bucura de bunurilenaţionalizate şi deţinute colectiv. King şi Szelényi (2004) apreciază că nou -tatea teoriei lui Djilas constă în faptul că noua clasă de birocraţi este un feno -men tipic comunist, şi nu o anomalie a sistemului sau o urmare a restau răriicapitalismului.

Structura de clase la Djilas este trasată simplist şi bipolar, în tradiţie mar -xistă: pe de o parte sunt cei care muncesc, iar pe de altă parte cei care numuncesc, unde administrarea nu este considerată muncă. Principalul conflictsocial apare între birocraţie şi intelectuali, şi nu între birocraţie şi muncitori.Originea socială a Noii Clase este identificată în rândul proletariatului, acopiilor clasei muncitoare, şi nu în rândul intelighenţiei. Totuşi, Djilas nuîşi sprijină teoria pe date empirice, din lipsa accesului la acestea, şi nu men -ţionează faptul că membrii partidului comunist şi ai conducerii sale erau înmare proporţie intelectuali.

Noua Clasă comunistă este studiată de Konrád şi Szelényi (1979) dinperspectiva relaţiei dintre cunoaştere şi putere şi a apropierii dintre birocraţiacomunistă şi tehnocraţie. Această apropiere este un semn în direcţia raţiona -lizării ordinii sociale, a unui sistem socialist dominat de tehnocraţie, dar carenu s-ar identifica cu societatea lipsită de clase sociale imaginată de comunism.King şi Szelényi (2004) constată că această idee era pe placul majorităţiiintelectualilor vremii care îşi imaginau un sistem socio-economic condusde ştiinţă şi de oameni de ştiinţă, sistem ce nu ar întâmpina problemele uriaşede calcul economic rezolvate în capitalism de agenţi dispersaţi prin meca -nismele preţurilor libere.

Konrád şi Szelényi formulează două paradoxuri ale pieţelor, redistribuiriişi privilegiilor pentru clasa de intelectuali: „în timp ce în economiile de piaţăcapitaliste pieţele generează inegalităţi şi redistribuţia statului bunăstăriicorectează aceste inegalităţi într-o anumită măsură, în economiile socialisteredistribuirea creează inegalităţi şi pieţele le compensează într-o anumitămăsură. […] În socialism, care se prezintă drept dictatura proletariatului, inte -lectualii sunt cei care se bucură de beneficiile redistribuirii […] şi muncitorii


sunt cei care trebuie să se bazeze pe forţele pieţei“ (King şi Szelényi 2004,81). De aici necesitatea unei economii redistributive în statele socialiste şia extinderii politicilor de bunăstare în post-comunism.

King şi Szelényi (2004) realizează un portret al intelighenţiei umanistedin comunism, diferită de birocraţia de partid: membrii acesteia erau recrutaţidin rândul claselor educate de mijloc pre-comuniste şi din familiile cadrelorcomuniste, clase cu un stil de viaţă puternic influenţat de cel burghez şi cuo grijă deosebită pentru educaţia copiilor. În timp ce copiii nomenclaturiiruse deveneau ei înşişi membri ai nomenclaturii, în Europa de Est aceştiadeveneau „profesionişti adevăraţi“ sau, uneori, intelectuali disidenţi. În schimb,membrii birocraţiei erau mai degrabă proletari sau proveniţi din mica bur -ghezie, adesea needucaţi, cu debuturi dificile în viaţă şi ascensiuni greoaie.Aceştia aveau de multe ori un stil de viaţă ascetic şi erau monitorizaţi în per -manenţă de partid, relaţia dintre cele două grupuri fiind mai degrabă unade ranchiună şi dispreţ reciproc.

La început, clasa intelectualilor umanişti nu susţinea restaurarea capita -lismului, ci critica implementarea pragmatică a doctrinei comuniste şi militapentru o centrare mai mare pe idealuri comuniste. Ulterior aceasta a încercato reformare a sistemului socialist din interior şi abia în anii 1980 se contu -rează o critică în termeni anti-socialişti, orientaţi fie către raţionalizare, fiecătre valori naţionaliste.

Relaţia dintre birocraţie şi tehnocraţie era însă una mai relaxată. Tehno -craţia îşi avea originea în familii de ţărani sau în clasa muncitoare, dar cu unstil de viaţă uşor influenţat de burghezie.Tehnocraţii cultivau profesionalismulşi erau mai degrabă executanţii decât promotorii unei misiuni. În ciuda fap -tului că nu exista un conflict deschis între cele două grupuri, spre sfârşitulperioadei comuniste este recunoscută scăderea puterii birocraţiei şi creş tereainfluenţei tehnocraţiei.

Configuraţia Noii Clase post-comuniste este strâns legată de forma tran -ziţiei şi tipul de sistem economic emergent. King şi Szelényi (2005) vorbescdespre capitalism patrimonial (Rusia, România), hibrid (China) şi liberal(Polonia, Ungaria, Cehoslovacia) şi despre rolul tehnocraţilor, al intelec -tualilor şi al fostei birocraţii în tranziţie. În capitalismul patrimonial, membriifostei birocraţii comuniste joacă un rol central în transformarea politică şieconomică. Pentru aceştia, reformele erau necesare pentru a face faţă com -petiţiei economice şi militare cu Occidentul. Politici precum perestroika,prin legalizarea activităţii profitabile individuale şi a cooperativelor, au adusbeneficii elitelor manageriale şi ministeriale, permiţându-le să acumulezeaveri personale.



Foştii oficiali comunişti, membri ai Noii Clase comuniste, se transformăîn proprietari privaţi, înclinaţi spre atitudini paternaliste faţă de parteneriide afaceri şi angajaţi, punând în primejdie noul capitalism emergent prinspolierea bunurilor. Aceştia constituie o resursă importantă şi pentru inves -titorii multinaţionali, care au nevoie de reţeaua de relaţii a acestora, de expertizalor socială şi politică locală. Reţelele vechilor tehnocraţi şi ale actualilor mana -geri sunt reactivate pentru a face faţă crizei financiare ce a însoţit tranziţiaeconomică. Vechile reţele între directorii de întreprinderi care funcţionaupentru a face faţă cerinţelor unei economii centralizate şi planificate se reac -tivează acum pentru a face faţă lipsei de credit şi lichidităţi.

În ţările cu capitalism liberal emergent, King şi Szelényi remarcă alianţaîntre tehnocraţii luminaţi, care lucrează în interiorul partidului comunist, şiintelectualii critici care au un interes comun pentru libertate politică şi inde -pendenţă faţă de birocraţie şi pentru libertate economică, care le-ar oferiopor tunităţi ca profesionişti sau antreprenori. În Polonia intelectualii disidenţisprijină grevele muncitorilor, atrăgând şi suportul tehnocraţilor şi profesioniş -tilor nemulţumiţi. Totuşi, această alianţă nu este una de durată, curând dupăschim barea de sistem politic intelectualii critici acuzând tehnocraţia ca făcândparte din fosta organizare comunistă, deşi ambele grupuri optau mai degrabăpentru politici neoliberale şi pentru cooperarea cu investitorii străini.

Aşadar, Noua Clasă comunistă joacă pe de o parte un rol în menţinereaşi perpetuarea sistemului prin membrii săi aflaţi în birocraţia de partid, darare şi un rol de atacare şi distrugere a sistemului comunist, prin membrii săitehnocraţi sau prin intelectualii umanişti critici. Tehnocraţii construiesc noultip de capitalism folosindu-şi poziţia privilegiată în sistemul economic şireţeaua lor de relaţii, în timp ce intelectualii umanişti influenţează esenţialforma noilor instituţii politice democratice.

Teoria Noii Clase oferă o serie de perspective de cercetare şi pentru spaţiulromânesc. Pe de o parte, poate fi studiat parcursul şi influenţa pe care NouaClasă a avut-o în procesul de tranziţie economică şi politică: ce tipuri deinstituţii a favorizat Noua Clasă post-comunistă cu scopul păstrării saurestaurării unui statu-quo? Ce moştenire, sistem de valori şi norme a transmisaceasta? Pe de altă parte, există acomodări între discursul Noii Clase occi -dentale şi cel al Noii Clase emergente în Europa post-comunistă? Există înmass-media românească semne ale culturii discursului critic? În final, unset interesant de întrebări de cercetare ar putea face referire la educaţie şinoua generaţie a Noii Clase: sunt tinerii în România educaţi după aceleaşiprincipii ca tinerii Noii Clase occidentale? Cum se adaptează învăţământulromânesc la discursul Noii Clase vestice? Ce fel de societate româneascăputem proiecta pornind de la acest fond al tinerei Noi Clase?


Referinţe

Aligică, P. Dragoş. 2007. Prophecies of Doom and Scenarios of progress. Herman Kahn,Julian Simon and the Prospective Imagination. Continuum International PublishingGroup Ltd.

Bruce-Briggs, B. 1979. The New Class?. New Brunswick, NJ: Transaction Press (cucontribuţiile lui Robert L. Bartley, Peter L. Berger, Jeane J. Kirkpatrick şi AaronWildavski).

Bell, Daniel. 1979. „The New Class: A Muddled Concept“. În Society, Vol. 16, No. 2,15–23.

Ehrenreich, Barbara şi Ehrenreich, John. 1977a. „The Professional-Managerial Class“.În Radical America, Vol. 11, No. 2, 7–31.

Ehrenreich, Barbara şi Ehrenreich, John. 1977b. „The New Left and The Professional-Managerial Class“. În Radical America, Vol. 11, No. 3, 7–22.

Fleishman, Avrom. 2002. New Class Culture. How an Emergent Class is TransformingAmerica’s Culture. Westport: Praeger.

Galbraith, John Keneth. 1998. [1958] The Affluent Society. New York: Houghton-MifflinCompany.

Gouldner, Alvin Ward. 1979. The Future of Intellectuals and the Rise of the New Class:A Frame of Reference, Theses, Conjectures, Arguments, and an Historical Perspectiveon the Role of Intellectuals and Intelligentsia in the International Class Contest ofthe Modern Era. New York: Seabury Press.

Hayek, F. A. 1949. „The Intellectuals and Socialism“. În University of Chicago LawReview, Vol. 16, 417–433.

Kellner, Hansfried şi Heuberger, Frank W. 1994. HIDDEN TECHNOCRATS. The NewClass and New Capitalism. New Jersey: Transaction Publishers.

Kahn, Herman. 1979. World Economic Development: 1979 and Beyond. New York:Westview Press.

King, Lawrence Peter şi Szelényi, Iván. 2004. Theories of the New Class. Intellectualsand Power. Minneapolis: University of Minnesota Press.

Kristol, Irving. 1972. „About Equality“. În Commentary, Vol. 54, No. 5, 41–47.Schumpeter, Joseph A. 2006. [1943] Capitalism, Socialism and Democracy. U.K.:

Routledge.

CRITICA PSIHIATRIEIVlad Tarko

Mişcarea antipsihiatrie a luat amploare în anii 1960 în special ca reacţiela „tratamentele“ cu şocuri electrice impuse de psihiatri cu forţa unor pacienţiîncarceraţi împotriva voinţei lor şi care adeseori refuzau inclusiv să se recu -noască a fi „bolnavi“. Mişcarea a avut o serie de exponenţi de marcă de stângaprecum Michel Foucault sau Ronald David Laing, însă cel mai profundavocat al ideii că bolnavii mintali trebuie să aibă aceleaşi drepturi ca şi toţiceilalţi oameni a fost şi rămâne un libertarian: Thomas Szasz. Acest lucrunu este întâmplător. Membrii de stânga ai mişcării eşuează în a distinge înmod clar între coerciţie şi contract, între aplicarea unui „tratament“ împotrivavoinţei cuiva şi, respectiv, aplicarea sa la cerere. În consecinţă, ei deviazăade sea într-un radicalism care nu este întru totul justificat (repingând adeseoriinclusiv tratamentele acceptate voluntar) şi în acelaşi timp eşuează în a punesuficient de clar accentul pe aspectul coercitiv.

Atacul lui Szasz asupra psihiatriei are mai multe aspecte. Pe de o parte,el acuză psihiatria că ar fi o pseudoştiinţă care inventează boli ca unelte decontrol social (în opoziţie cu neurologia, care studiază efectiv funcţionareanormală sau bolnavă a creierului şi pe care o consideră o ştiinţă în adevăratulsens al cuvântului). Pe de altă parte, el acuză psihiatria de mascarea propriuluiegoism în forme altruiste, de „compasiune crudă“. El realizează o dezvră -jire de tipul teoriei alegerii publice a instituţiei psihiatriei arătând cum acţiunilepsihiatrilor sunt explicate şi au sens mai degrabă considerând că ei îşi urmă -resc propriile interese materiale şi ca efect al dorinţei de extindere a puteriilor personale şi instituţionale (mai degrabă decât considerând că ar fi preo -cupaţi în mod autentic de bunăstarea celor pe care-i etichetează drept „bol -navi“). Nu în ultimul rând, există întotdeauna o perspectivă politică a scrierilorlui Szasz – nu putem discuta despre psihiatrie şi despre încarcerarea şi „tra -ta rea“ nonvoluntară a unor oameni (declaraţi bolnavi cu toate că ei nu seconsideră astfel) fără să luăm în considerare ideea că orice om este nevinovatpână când este dovedit vinovat şi că singurul motiv valid pentru privareacuiva de libertate este demonstrarea faptului că ar fi agresat pe cineva (şinu că poate, cine ştie, va agresa pe cineva în viitor).

Dintr-o altă perspectivă, aproape contrară celei a lui Szasz, şi totuşi înmod ciudat complementară, psihoterapia freudiană şi postfreudiană au fostcriticate de sociologul conservator Philip Rieff. Conform lui Rieff, una dintreconsecinţele procesului de secularizare a capitalismului a fost o revoluţie înmaterie de filozofie existenţială: întrebarea despre sensul vieţii a fost reinter -pretată în mod radical. În primul rând, importanţa spiritului de comu niune,pe care el o dezvoltă plecând de la ideea religioasă de credinţă, a ajuns săfie negată şi înlocuită printr-o perspectivă individualistă, egoistă extremă.Apoi, ca o consecinţă a acestui lucru, întrebarea despre sensul vieţii a ajunssă fie identificată cu întrebarea despre cum să fie eliminate inconvenienţeleşi neplăcerile personale de zi cu zi, şi astfel a fost abandonat idealul umanînalt (sau chiar utopic) fiind adoptat în schimb un ideal al compromisuluişi complezenţei, un ideal din perspectiva căruia este greu de văzut de ce nuar fi de dorit o existenţă anesteziată sau animată doar de distracţii minore.

Dacă Szasz are un demers eminamente politic de denunţare a „statuluiterapeutic“ care a înlocuit ideile de drepturi egale, respect pentru lege şi liber -tate individuală cu ideea că sarcina principală a statului este să asigure „sănăta -tea mintală“ a cetăţenilor (o pervertire a idealului utilitarist de maxi mizare afericirii), Rieff, un critic inclusiv al utilitarismului, analizează schimbarea similarăla nivelul culturii dominante în care oamenii au încetat să mai aibă aspiraţii„înalte“, i.e. dincolo de persoanele lor egoiste şi focalizate pe ideea de binemai degrabă decât pe cea de fericire personală, şi au ajuns să confunde mântui -rea şi eliberarea cu terapia. Avem deci de-a face cu un atac asupra credinţeiîn terapie venit din două direcţii opuse – pe de o parte dintr-o direcţie indivi -dualistă, politică şi seculară, pe de altă parte dintr-o direcţie sociologică,comunitariană şi favorabilă religiei; pe de o parte dintr-o direcţie liberală,pe de altă parte dintr-o direcţie conservatoare.

Psihiatria ca substitut al religiei

Szasz critică psihiatria argumentând că ea oferă raţionalizări pentrusubordonarea prin forţă a individului anumitor valori ale comunităţii, chiardacă individul nu a încălcat legea. În analiza sa a psihanalizei, Rieff remarcăfaptul că Freud, spre deosebire de urmaşii săi (precum Adler, Jung, Reich sauLawrence), a propus o despărţire radicală de trecut tocmai din acest punct devedere. Szasz este şi el şi el de acord cu această evaluare: „În mod tradiţionalnu există aşa ceva precum un pacient psihiatric voluntar. Ar fi fost un oxi -moron. Dacă eşti nebun, trebuie să fii închis într-un spital. Iar marea schimbare

CRITICA PSIHIATRIEI 413

realizată de Freud a fost că, într-un cadru medical, puteai să te duci să vorbeştidespre problemele tale fără a fi considerat nebun şi fără a risca să fii închis“(Sullum 2000).

Conform lui Rieff, societatea modernă a ajuns să încorporeze o asemeneavarietate de valori, încât nu mai are de fapt „idealuri comune“, ceea ce faceimposibile vechile „terapii ale devoţiunii“. În aceste condiţii, Freud, cu toatecă a avut o înclinaţie conservatoare (Rieff 1959, 110), a propus un nou tipde terapie, subordonată „stării de bine“ individuale, singura terapie posibilăîn societăţile moderne. „Omul religios se năştea pentru a fi salvat, omulpsihologic se naşte pentru a-i fi satisfăcute plăcerile.“ (Rieff 1966, 19) Însătocmai datorită acestui caracter individualist revoluţionar psihanaliza, şi psi -hiatria postfreudiană în general, nu mai are nici un criteriu obiectiv dedemarcaţie a bolii de normalitate. Atunci când terapia devine individualistă,dispare posibilitatea de a defini pe cineva din exterior drept „disfuncţional“.Dacă „disfuncţionalitatea“ se referă strict la ceea ce este bine pentru subiect,atunci, datorită subiectivităţii preferinţelor, acţiunile sale pot fi văzute cafiind nimic altceva decât o reflecţie a preferinţelor sale în contextul con -strângerilor date (Caplan 2006).

Spre deosebire de Szasz, care deplânge că acest individualism nu vinesuficient de repede, Rieff este mai degrabă critic (deşi nu neapărat în modconstructiv, o doză de fatalism străbătându-i cărţile). Rieff consideră că ideeade responsabilitate are sens doar relativ la comunitate. O persoană poate facediferite alegeri urmându-şi interesele şi plăcerile, dar viaţa ei per ansamblunu poate avea sens decât ca parte a comunităţii şi supusă unui ideal împărtăşitcu alţii; în absenţa unui asemenea ideal, alegerile individului nu mai au nicio semnificaţie mai largă, i.e. responsabilitatea pentru o alegere făcută îşipierde caracterul dramatic. Un libertarian ca Szasz poate vorbi despre respon -sabilitate doar într-un sens limitat – de acceptare şi suportare integrală acosturilor acţiunilor sale la nivel individual –, dar conceptul conservator allui Rieff este mult mai larg, înglobând în cadrul costurilor acţiunilor indivi -duale şi felul în care ele schimbă natura comunităţii din care face parte persoana.Este vorba de a prelua într-un mod foarte serios şi de practic ideea kantianăcă ceea ce facem este bine doar dacă judecata de valoare implicită în acţiunepoate fi universalizată, pe o linie de gândire despre responsabilitate similarăcu cea a lui Sartre (1956), dar ajungând la o concluzie aproape diametralopusă, datorită adeziunii faţă de o perspectivă religioasă asupra lumii. Dardacă comunitatea nu mai are propriu-zis o „natură“, fiind o colecţie amorfăde valori subiective, acest sens mai larg al responsabilităţii dispare: „Nuexistă sentiment mai disperat decât acela de a fi liber să alegi, dar lipsit de


constrângerile date de actul de a fi ales. […] Ceea ce se pierde […] este tocmaisentimentul de a fi ales, sentiment ce încurajează oamenii, datorită recunoş -tinţei pe care o generează, să ia în serios alegerile următoare. Altfel spus:Libertatea nu există fără responsabilitate.“ (Rieff 1966, 79)

Rieff consideră că suntem în procesul unei revoluţii culturale majore,marcate de dispariţia a înseşi posibilităţii unor idealuri comune, iar terapiade tip individualist, precum cea freudiană, este o reacţie la această revoluţie.El subliniază că în trecut situaţia a fost radical diferită, terapia bazându-sepână nu demult pe reintegrarea persoanei într-o „comunitate pozitivă“:

„O comunitate pozitivă este caracterizată prin faptul că garantează sal -varea individului prin apartenenţa şi participarea la ea.“ (Ibid., 43) „De laPlaton şi Aristotel şi până la Burke şi de Tocqueville, implicaţiile terapeuticeale teoriei sociale sunt remarcabil de uniforme: un individ îşi poate manifestacalităţile complet numai participând la viaţa comunităţii. Acesta era idealulclasic. Omul sănătos era acelaşi cu cetăţeanul bun. Terapeuticul şi moralaerau deci conectate în tradiţia occidentală a teoriei sociale.“ (Ibid., 56.) „Înultimă instanţă, comunitatea este cea care vindecă. Iar funcţia terapeutului clasicera să-l determine pe pacient să accepte sistemul simbolic al comu nităţii, prinorice metode erau considerate potrivite (e.g. rituale sau dialectice, magice sauraţionale). Toate aceste eforturi de a reintegra subiectul în comunitate şi a-iobţine devoţiunea faţă de sistemul ei simbolic pot fi clasificate drept «terapiiale devoţiunii».“ (Ibid., 57) Aceasta era baza teoriilor politice, atât conserva -toare, cât şi radicale: comunitatea vindecă prin faptul că oferă individului oidentitate colectivă. „Pentru a vindeca un om nu este nevoie decât să-l readuciîn comunitatea sa sau să construieşti o nouă comunitate.“ (Ibid., 59)

Rieff consideră că această teorie socială clasică este în mare măsură corectă,şi deci că teoriile sociale individualiste, precum şi terapiile pe care le man -datează (e.g. cea freudiană şi psihiatria modernă) scapă un aspect esenţialal problemei, cel al responsabilităţii înţeleasă în sens larg. Majoritatea acestorterapii ale devoţiunii aveau în trecut o componentă eminamente religioasă,iar Rieff descrie cultura modernă ca rezultat al secularizării. Însă ceea cecaracterizează revoluţia despre care vorbeşte Rieff nu este secularizarea,specifică inclusiv lumii socialiste din sfera de influenţă sovietică, cât indivi -dualismul. Rieff acuză inclusiv bisericile moderne că ar fi capitulat şi inter -nalizat noua atitudine – de unde şi triumful terapeuticului.

„Ce se întâmplă atunci când o întreagă societate se îmbogăţeşte, tentaţiiletehnologice devin ubicue, iar preocupări ce nu pot fi numite altfel decât anti-credale devin predominante?“ (Ibid., 213) Ceea ce se întâmplă este că, pentruprima dată în istoria lumii, oamenii nu mai văd adeziunea la un ideal unic


de conduită drept necesară menţinerii ordinii sociale. Comunităţile pozitivefac loc unei comunităţi negative. „Odată ce nevoile secundare le sunt satis -făcute automat, s-ar putea ca oamenii să nu mai simtă nevoia de împărtăşiun scop comun pe care să-l iubească cu toţii. Organizarea indiferenţei s-arputea să înlocuiască organizarea dragostei, producând o cultură cu costurimai mici în termenii energiei pe care trebuie să o consume individul.“ (Ibid.,204) Cu alte cuvinte, poate că singurul rol pe care îl aveau în trecut acelescopuri sociale comune era de a face posibilă satisfacerea nevoilor „secun -dare“, iar „faptul că plăcerea a devenit un scop în sine, mai degrabă decâtun efect secundar al urmăririi unui scop comun superior, anunţă o schimbarefundamentală în cultura noastră – către o condiţie umană despre care nu vamai fi nimic de spus folosind vechea terminologie a disperării şi speranţei.“(Ibid., 223) Odată ce ordinea socială se menţine prin alianţa dintre economieşi tehnologie, iar nevoile „secundare“ sunt atinse cu costuri individuale maimici, vechea metodă de organizare socială, care apelează la „scopuri comunesuperioare“, devine depăşită. „Timpul nostru ne oferă o lecţie nouă şi ciudată:învăţăm cum să nu plătim costurile personale ridicate ale organizării sociale.[…] Nu este o întâmplare faptul că revoluţia culturală modernă nu are locîn numele vreunui nou scop comunitar. Dimpotrivă, această revoluţie luptăpentru dezrădăcinarea permanentă a oricăror cerinţe morale adânc interio -rizate, în contextul unei lumi care poate garanta plenitudinea fără a se raportala vreun sistem particular de interdicţii (sau de contra-interdicţii) menţinutîn mod rigid.“ (Ibid., 205) Rieff se referă deci la abilitatea lumii modernede a încorpora practic orice fel de preferinţe, oricât de excentrice. Este impor -tant de înţeles că „interdicţiile“ la care se referă aici sunt în plan culturalşi moral, nicidecum în plan legal sau instituţional. Se referă tocmai la faptulcă modernitatea a inventat un set de instituţii care, cel puţin la prima vedere,s-a decuplat de fondul moral, fiind capabil să menţină ordinea socială inde -pendent de cultura şi valorile indivizilor care formează societatea.

În măsura în care modernitatea mai are o cultură, ea este o cultură alibertăţii înţeleasă într-un sens strict cantitativ şi amoral: „Reformatorul nucere decât să avem mai multe din toate – mai multe produse, mai mult spaţiude locuit, mai mult timp liber; pe scurt, mai multă viaţă. Această înlocuirea calităţii prin cantitate defineşte algebra revoluţiei noastre culturale. Cineva fi atât de prost încât să se opună?“ (Ibid., 208) Una dintre cele mai inte -resante constatări ale lui Rieff este faptul că această revoluţie este antipolitică,ea nu pune la îndoială ierarhiile de putere din societate, fiind o revoluţiecreată de bogaţi, cu scopul de a se elibera pe ei înşişi de cerinţele prea dureimpuse asupra lor de ideea existenţei unor scopuri comune (Ibid., 206). În


plus, ea este o revoluţie care elimină în mod definitiv pericolul venit din parteacelor mai săraci decât ei, eliminând de fapt ideea de clase sociale: toată lumea,indiferent de poziţia socială, vrea acum acelaşi lucru, i.e. „mai mult“, şi fie -care este liber să aleagă ce anume vrea să aibă mai mult, conceptul de calitateşi de preferinţe corecte fiind eliminat. Bogaţii „nu pot fi puşi în pericol deo doctrină care pur şi simplu cere mai mult, o doctrină care defineşte calitateavieţii prin cantitate, pentru că această presupoziţie reprezintă însăşi religiabogaţilor“ (Ibid., 208). De asemenea, „cultura modernă presupune o starede tranziţie permanentă; oamenii aflaţi în top au învăţat să o dorească astfel“(Rieff 1973, 57).

Această doctrină a cantităţii se aplică nu numai produselor şi serviciilor,ci şi relaţiilor interumane. În cuvintele lui Rieff, „tot mai înghesuiţi şi totmai mulţi, învăţăm să trăim tot mai distanţi, cultivând o multitudine strategicăde contacte, în locul căldurii opresive a familiei şi prietenilor. O cultură decontacte este, în sfârşit, un fapt istoric tangibil“ (Rieff 1966, 208). De ase -menea, „a fi cu adevărat liber, şi totuşi social, presupune a cultiva detaşarea,în opoziţie cu alienarea. Omul terapeutic, chiar şi în acţiunea erotică, sedescurcă fără ataşamente emoţionale […] relaţiile prea apropiate şi preastabile pot distruge capacitatea individului de a-şi trăi viaţa exact aşa cumpreferă. Acest lucru nu înseamnă că a trăi în acest fel detaşat implică absenţacompaniei erotice. Dimpotrivă, omul terapeutic tratează iubirea strict instru -mental.“ (Ibid., 50)

După cum menţionam mai devreme, Rieff nu aplaudă aceste dezvoltări,cu toate că nu vede ce poate fi făcut pentru a le împiedica şi consideră căschimbarea este permanentă. Reticenţa pe care o are decurge din înţelegereasa a conceptului de responsabilitate. Această nouă persoană, creată de culturamodernă, este denumită de Rieff „omul terapeutic“ ca referire la faptul cătotul în viaţa sa este subordonat satisfacerii unor „nevoi secundare“, i.e. unset cvasialeator de dorinţe care nu decurg dintr-un model moral al vieţii binetrăite, model subordonat unui „scop comun superior“. De aceea, el considerăcă ceva important, şi anume sentimentul unei persoane că viaţa sa per ansam -blu are sens, este pierdut. Viaţa omului terapeutic este aproape prin definiţieabsurdă, lăsând impresia unei derive aleatorie lipsite de vreun ghid sau ideal.Relativismul societăţii moderne în care coexistă multe idealuri şi conştiinţaindividului că poate alege între diferite idealuri aproape la fel cum poatealege între diferite produse la piaţă diminuează gradul de dedicare pentruoricare dintre ele. Analiza acestui gen de transformare a societăţii reprezintăun motiv recurent al sociologiei încă de la începuturile ei (Haidt & Graham2009): Ferdinand Tönnies descria tranziţia de la relaţiile comunitare strânse


şi personale la societatea civilă cu un caracter impersonal şi contractual, EmileDurkheim descria creşterea sentimentului de alienare asociată cu creştereaindependenţei personale, iar Max Weber vorbea despre tranziţia de la auto -ritatea tradiţională, capabilă să dea răspunsuri specifice problemelor indivi -duale în parte tocmai mulţumită arbitrarului autorităţii ei, către autoritatearaţională şi birocratică, care apelează la reguli stricte şi care nu se potrivescperfect nici unei situaţii. Rieff consideră că „revoluţia continuă în direcţiaremisivă, dincolo de raţionalismul pe care Max Weber l-a numit «dezvrăjire»,către disoluţia vechilor sisteme morale“ pe măsură ce cerinţele de „coo peraresocială aproape totală“ încetează a mai fi necesare pentru a trăi într-o lumea resurselor limitate (Rieff 1966, 205). De asemenea, Rieff subliniază printreconsecinţele apariţiei acestui „om terapeutic“ ruptura sa tot mai radicală detrecut. Trecutul însuşi este considerat a avea doar o valoare strict instrumen -tală, ceea ce îl condamnă la desuetitudine şi ignorare: „Este o reali zare mo -dernă unică. Acest barbarism nu a mai existat vreodată. La sfârşitul acesteidezvoltări culturale extraordinare, noi, modernii, vom ajunge la barbarism.Barbarii sunt oamenii lipsiţi de memorie. Barbarismul este sensul adevăratal contemporaneităţii noastre radicale. Eliberaţi de orice autoritate a trecutu -lui, progresăm către barbarism, şi nu dinspre el.“ (Rieff 1973, 39)

Singura forţă culturală care se putea în principiu opune acestei tendinţede erodare a scopurilor comune este religia. Însă, după cum remarcă Rieff,„astăzi lumea este plină de creştini domesticiţi; în consecinţă, bisericile suntgoale de viaţă, dacă nu şi de oameni“ (1966, 84), iar „predica, prin care odatăerau comunicate mesaje relevante, este o artă moartă: platitudini împachetateîn solecisme elaborate“ (Ibid., 218). Acest lucru nu este o întâmplare. Creştiniiau fost domesticiţi prin tentaţia de nerezistat a afluenţei. Religia pur şi simplunu a putut face faţă distrugerii, prin tehnologie şi economie de piaţă, a ceeace poate fi numit „idealul ascetic“. Ideea de bine definit prin cantitate, unconcept de bine aproape complet amoral, a câştigat teren în mod inevitabilatunci când a devenit evident, mai întâi bogaţilor, iar apoi tuturor, faptul căidealurile ascetice, care presupun anumite reţineri autoinstituite, nu sunt defapt necesare menţinerii ordinii sociale. Tot ce a putut face religia în încer -carea de a supravieţui a fost să-şi „reformuleze ritualurile sacre în termeniterapeutici“. Religia a decăzut deci de la statutul de liant social şi elementesenţial al menţinerii ordinii sociale la un statut individualist, eminamenteegocentric şi subordonat plăcerii. Mai mult, „anumite doctrine ascetice, careodată conţineau învăţăminte profunde, precum ideea de sfinţenie a sărăciei,acum stânjenesc bisericile, în competiţia lor pentru a ocupa un loc de mândrieîntr-o cultură a afluenţei“ (Ibid., 216).


Însă această încercare de a îmbina psihoterapia cu religia, prezentă înmod sistematic la Jung sau Lawrence (Ibid., Cap. 5 şi 7), era din start sortităeşecului tocmai pentru că terapia în sensul modern presupune abdicarea dela orice fel de ideal comunitar şi concentrarea egotistică şi analitică asuprapropriei persoane. Această tranziţie de la religie la psihoterapie are loc „prinpersuadarea celor pe jumătate reticenţi să abandoneze vechile terapii aledevoţiunii că acţiunile lor izvorăsc dintr-o negare a cunoaşterii şi a plăcerii,iar acest lucru nu mai contribuie la sănătatea lor spirituală, ci, dimpotrivă,este un semn al bolii lor mentale“ (Ibid., 217). „Credinţa este preferabilăcunoaşterii dacă funcţionează; însă cunoaşterea este preferabilă credinţeiatunci când credinţa nu este decât o încercare de a te ascunde de cunoaştere.“(Ibid., 83) Şi cum în societatea modernă terapia este înţeleasă în sensul des -coperirii plăcerii şi înlăturării disconfortului, iar cunoaşterea se concentreazăpe individ, ideea de credinţă terapeutică devine un oximoron, iar cunoaş -terea apare ca salvatoare.

Psihiatria ca a patra putere în stat

Antipsihiatria, de la Szasz şi până la Laing, pare să întruchipeze revoluţiafreudiană individualistă despre care vorbeşte Rieff până la ultimele ei con -secinţe logice. Psihiatria în accepţia ei uzuală, chiar dacă, cel puţin la nivelretoric, se raportează la acelaşi ideal individualist al „sănătăţii mintale“ apacientului, în realitate adeseori etichetează anumite preferinţe extreme drept„boli“, adoptând faţă de ele o atitudine moralizatoare prin prisma unor idealurimandatate social. „Comportamentele neconvenţionale trebuie să fi existatdintotdeauna. Psihiatria începe atunci când oamenii nu mai interpretează acestecomportamente în termeni religioşi sau existenţiali, şi încep să le inter pretezeîn termeni medicali.“ (Szasz 1994, 102–103) În acest sens, psihiatria pare sărăs pundă într-o anumită măsură preocupării lui Rieff. Aceasta ar fi însă o inter -pretare greşită, pentru că psihiatria nu încearcă, şi conform lui Rieff nici nuar avea vreo şansă de reuşită, să apeleze la terapii ale devoţiunii. Este mai corectsă spunem că această critică a lui Rieff este complementară celei făcute deSzasz, primul referindu-se la efectele culturale ale răspândirii „omului tera -peutic“, în timp ce celălalt se referă la pericolul alianţei dintre stat şi psihiatriepentru a implementa „omul terapeutic“ prin lege. Cu alte cuvinte, triumful tera -peuticului nu se răsfrânge doar asupra bisericilor, ci şi asupra statului.

Psihiatria poate fi înţeleasă în cel mai literal sens ca fiind o a patra putereîn stat datorită faptului că diagnosticul psihiatric afectează drepturile legale


ale individului. Există două feluri în care libertatea unei persoane poate filimitată într-un mod considerat legitim: fie ca urmare a declarării sale de cătreo curte judecătorească ca vinovat de comiterea unor infracţiuni, fie ca urmarea declarării sale drept nebun de către un psihiatru. Există desigur şi o interacţieîntre cele două modalităţi: o persoană care comite o infracţiune şi care în pluseste declarată nebună de către un psihiatru poate fi trecută în responsabilitateaunor psihiatri, şi nu a unei închisori (dacă se întâmplă sau nu acest lucru estedecis de judecător). Avem de-a face deci şi cu o anumită competiţie între sis -temul juridic şi sistemul psihiatric, competiţie care se manifestă de pildă îninsistenţa multor psihiatri că anumite infracţiuni, precum consumul de droguri,ar trebui să fie tratate, şi nu pedepsite. Reversul situaţiei, în care psihiatria con -damnă ceva ce sistemul juridic tolerează, se întâlneşte şi el.

În mod tradiţional, sarcina instituţionalizării unor norme morale, a definiriidrepturilor unui individ şi a felului în care unele dintre aceste drepturi potfi suspendate dacă individul întreprinde anumite acţiuni, cădea exclusiv însarcina sistemului legislativ şi sistemului juridic. Psihiatria s-a inserat înacest sistem, iar astăzi drepturile indivizilor pot fi alterate de aceste diag -nostice. Dacă în trecut psihiatrilor li se dădea putere numai asupra unui numărrelativ mic de oameni (cazurile cele mai extreme), astăzi s-a ajuns în situaţiaîn care psihiatrii declară că 20% din populaţie suferă de o „boală mintală“sau alta (Caplan 2006). Observaţia lui Rieff (1959, 355) că psihiatria „sesuccede bisericii şi parlamentului ca instituţia arhetipală a culturii occi dentale“capătă deci o semnificaţie tot mai serioasă. Iar dacă procesul descris de el(1966) este corect, atunci este de aşteptat ca procentul să tindă la 100%: pro -misiunea psihiatriei este tocmai de a optimiza starea mintală a persoanei,prin medicamente sau prin reinterpretarea locului său în lume şi a trecutuluisău personal, astfel încât s-o ajute să obţină o satisfacţie maximă de la viaţă.De ce ar fi acest beneficiu limitat doar la „bolnavi“ în loc să fie disponibiltuturor? Aici apare discrepanţa fundamentală dintre Rieff şi Szasz: dacă Rieffconsideră că ceva important se pierde prin acest proces, Szasz îl susţine fărăreţineri atâta timp cât are loc în mod voluntar. Obiecţia sa este legată doarde ataşarea psihiatriei la coerciţie şi la stat, şi la pervertirea pe această calea conceptului de domnie a legii. Cu alte cuvinte, psihiatria ar trebui să rămânăo profesiune liberală, ce se desfăşoară strict contractual şi fără ca diagnos -ticarea să afecteze în vreun fel drepturile indivizilor. Analizând un caz celebrude apărare prin apel la nebunie, Szasz remarcă: „În opinia mea, Donaldsonnu avea nici un drept constituţional la tratament, dar avea un drept constitu -ţional la iluziile sale“ (Szasz 1998, 61).

„Unii oameni pun în pericol societatea: comit infracţiuni – acte ce aten -tează la viaţa, libertatea sau proprietatea altora. Societatea are nevoie de


apărare faţă de asemenea agresori. Ce face psihiatria pentru a contribui larezolvarea problemei? Internarea civilă îi inculpă pe nevinovaţi, iar apăra reaîn justiţie prin apel la nebunie îi scuză pe vinovaţi. Ambele intervenţii ne aratăcât de «utilă» este din punct de vedere social ficţiunea bolilor mintale şi aexpertizei psihiatrice. […] Puterea psihiatrică îi corupe nu numai pe psihia -trii care o folosesc, ci şi comunitatea care o susţine.“ (Ibid., xix-xx) „Psi hiatrilornu ar trebui să li se permită să depună mărturie în procese, la fel cum nu leper mitem preoţilor să depună mărturie despre rai şi iad.“ (Sullum 2000)

Szasz subliniază faptul că domnia legii reprezintă fundamentul de bazăpe care se construieşte o societate democratică liberală, în opoziţie cu o socie -tate tiranică sau despotică; distincţia de bază dintre acestea nu e dată atâtde duritatea cu care sunt pedepsite infracţiunile, cât de lipsa sau prezenţaarbitrarului în decizia a ce anume este pedepsit şi cum (Szasz 1977, 120).Efectul social benefic al domniei legii nu este doar realizarea unei societăţimai drepte în care oamenii nu primesc privilegii arbitrare, ci şi crearea unuicadru de reguli predictibil. Conceptul de domnie a legii are „mai multe încomun cu nevoia de a face comportamentul oamenilor predictibil şi maipuţin cu protejarea societăţii de orice pericole“ (Ibid., 121). Psihiatria înschimb suprapune un cadru nou de intervenţie, care pare arbitrar (dat fiindcă este bazat pe diagnostice psihiatrice ce au o doză foarte mare de subiec -tivitate şi variabilitate) în numele eliminării pericolelor atât pentru societate,cât şi a individului asupra propriei persoane. Psihiatria se confruntă deci şicu o problemă internă de expertiză, care accentuează pericolul alterării dom -niei legii prin creşterea puterii acestor experţi.

Conform lui Bentall (2003), pentru a fi ştiinţifică, o clasificare trebuiesă îndeplinească două criterii: (1) să fie obiectivă (i.e. diferiţi psihiatri săclasifice în acelaşi fel aceeaşi persoană) şi (2) să fie corectă (i.e. să aibă valoarepredictivă, e.g. să estimeze probabilitatea că un anumit simptom va reapăreasau că va fi diminuat/eliminat printr-un anumit remediu). De pildă, astrologiaeste obiectivă (nu există dubii ce zodie are fiecare), dar incorectă (zodia uneipersoane nu are valoare predictivă). Conform unui număr mare de studii,făcute cu scopul explicit de a testa aceste două lucruri, clasificările psihiatricenu sunt nici obiective, nici corecte, cu alte cuvinte, psihiatria este mai puţinştiinţifică decât astrologia! (Bentall 2003, 67–68) Aceeaşi problemă existăapoi şi în privinţa eficacităţii tratamentelor. Iar impactul psihiatriei nu serezumă doar la „nebuni“, ci se răsfrânge şi asupra publicului larg prin inter -mediul psihoterapiei şi a medicamentelor cu efecte asupra stărilor afective.Din acest punct de vedere, teoriile psihiatrice greşite pot avea un impactmajor asupra unui număr foarte mare de oameni. Exemple în acest sens sunt


medi camentele contra depresiei sau insomniei, multe dintre ele produ cânddependenţă, efecte secundare negative şi având o eficacitate discutabilă (May -berg et al. 2002).

Faptul că diagnosticele psihiatrice au o abilitate predictivă extrem de proastăînseamnă inclusiv că predicţiile despre tendinţele violente ale unei per soaneetichetate cu o „boală mintală“ sau alta nu sunt defel de încredere. Nu poatefi deci justificată folosirea diagnosticului psihiatric ca metodă preventivă.Szasz adaugă la acest lucru faptul că o persoană nu poate fi încarcerată legaldoar în ideea că, cine ştie, va deveni violentă în viitor; oamenii nu pot fi pedep -siţi legal decât pentru ceea ce au făcut efectiv. Însă psihiatria face adeseoriexact acest lucru, implementând de fapt un sistem de tip minority report(Dick 1998) în care cineva este încarcerat împotriva dorinţei sale sau obligatsă ia medicamente cu efecte puternice doar pentru că un psihiatru şi-a datcu părerea despre ce s-ar putea ca persoana respectivă să facă. Astfel, „ceeace determină existenţa unei condiţii de nedorit, fie ea boală, tulburare sauinfracţiune – şi ceea ce justifică intervenţia socială împotriva ei, fie ea trata -ment sau pedepsire, internare medicală sau psihiatrică – este decizia unuiexpert, şi nu o regulă scrisă de legislativ şi legitimată prin procesele juridiceşi politice ale guvernării“ (Szasz 1977, 121). Domnia legii este deci înlocuităde arbitrarul deciziei persoanelor cu o anumită autoritate.

Szasz respinge ideea de a modifica pedeapsa pentru un anumit compor -tament pe baza unor speculaţii psihiatrice despre cauzele comportamentuluirespectiv. Asemenea speculaţii, chiar dacă pot în principiu furniza o explicaţiea comportamentului, nu pot furniza şi o justificare sau scuză. La prima vedere,acest lucru pare nerezonabil dacă avem în vedere o concepţie preventivăasupra legilor – ideea că pedeapsa trebuie să fie de aşa natură încât să descu -rajeze comportamentul respectiv. Argumentul în favoarea diminuării pedepseiîn funcţie de cauzele psihice ar fi atunci următorul: Poate că persoanele „nor -male“ sunt influenţate de pedeapsa potenţială şi sunt într-adevăr descurajate,însă „nebunii“, fiind iraţionali, oricum vor face lucrurile respective, indiferentde pedeapsă. Pare deci absurd şi crud să le aplicăm aceeaşi pedeapsă şi să-itratăm pe nebuni de parcă ar fi normali. Problema este că această concepţiedespre nebunie ca deteriorare a capacităţilor raţionale este un pur mit. Înrealitate există dovezi clare că până şi persoanele cu cele mai grave tulburărimintale răspund la stimulente în mod raţional (Corrigan 1995; Higgins & Petry1999; Stuve & Salinas 2002; Caplan 2006). În aceste condiţii, ideea că „nebu -nia“ este o boală care îl privează pe individ de liberul său arbitru şi de respon -sabilitate devine cel puţin discutabilă. Nu există deci o asemenea justificare


de excludere a „nebunilor“, iar psihiatria oricum nu este (cel puţin până înprezent) capabilă să demarcheze clar şi obiectiv normalitatea de nebunie.

„Sarcina medicinei este de a asigura o bună relaţie a cuiva cu propriulcorp, în timp ce este sarcina legilor să asigure o bună relaţie a cuiva cu ceilalţioameni.“ (Szasz 1977, 122) Szasz consideră această invazie a psihiatriei peteritoriul sistemului juridic drept ilegitimă şi periculoasă. Motivul pentru careeste periculoasă este că face drepturile arbitrare, pe măsura arbitrarului diag -nosticelor psihiatrice. Motivul pentru care mulţi susţin însă acest gen de ingerinţăpsihiatrică pe teritoriul legal este că ea pare o expresie a compasiunii. Per -soanele cu probleme mintale pot fi de multe ori considerate pe bună dreptatea fi nişte victime ale circumstanţelor, iar atunci când atacă de pildă pe cinevaeste uşor să avem o anumită doză de simpatie datorată faptului că persoanarespectivă nu pare să fi avut prea multe şanse în viaţă pentru a o duce bine.Szasz respinge o asemenea compasiune, pe principiul că regulile trebuie aplicatela fel tuturor, principiu justificat de preocuparea pentru predictibilitatea regu -lilor sociale. De asemenea, el respinge ideea că o persoană poate fi scutităde responsabilitate din cauza „bolii“ sale mintale, pentru că diagnosticareacu o asemenea „boală“ nu are de fapt valoare predictivă în sens cauzal: „opersoană psihotică poate să omoare pe cineva, dar nu din cauză că e psihotică,ci din cauză că e om“ (Szasz 1994, 60).

Un exemplu similar este cel al dispenselor făcute pe criterii medicale anu -mitor persoane permiţându-li-se să folosească droguri care rămân ilegalepentru ceilalţi. Mulţi susţinători ai decriminalizării consumului de drogurivăd asemenea dispense drept un pas încurajator în direcţia bună. Szasz înschimb le respinge. În loc de a le da psihiatrilor şi medicilor autoritatea de adistribui dispense de la aplicarea legilor (introducându-i astfel ca a patra putereîn stat, alternativă la sistemul juridic) pentru a compensa faptul că legile suntprea dure şi nedrepte, ar trebui ca legile să fie făcute bune şi drepte – în acestcaz, să fie legalizate drogurile pentru toată lumea (Sullum 2000). Szasz men -ţio nează în plus şi faptul că, odată cu crearea de asemenea dispense, poliţiacapătă o legitimitate sporită pentru a implementa şi mai abitir aceste leginedrepte, din moment ce se presupune că posibilităţile de abuz au fost eli -minate (sau micşorate semnificativ).

În fine, reiterând atitudinea lui Hayek despre pericolul aplicării uneiviziuni tehnocratice la stat şi reinterpretând această atitudine în mod original,Szasz subliniază diferenţa fundamentală de viziune dintre cei pentru carestatul este „un mecanism de menţinere a păcii interne printr-un sistem delegi drepte administrate drept“ şi cei pentru care este un mecanism „dereformare a comportamentului oamenilor administrat de o elită ştiinţifică“


(Szasz 1977, 127): „Dat fiind că cele două grupuri au scopuri diferite, nueste de mirare că îşi condamnă reciproc metodele; guvernarea constituţională,domnia legii şi justiţia oarbă sunt într-adevăr metode ineficiente pentru ainspira o schimbare de personalitate în infractori. […] De asemenea, putereapsihiatrică discre ţionară asupra identificării şi diagnosticului unor presupuşiinfractori, interven ţiile terapeutice nonvoluntare şi încarcerarea pe termennelimitat în aziluri de nebuni nu sunt metode nici eficiente şi nici etice dea proteja libertăţile individului sau pentru a asigura că [autoritatea nu esteabuzată]. […] Abor darea medicală şi respectiv legală asupra controlului socialexprimă două ideologii radical diferite, fiecare având propria retoricăjustificativă şi propriile reţineri. […] Conform conceptului legal al statului,justiţia este atât un scop, cât şi un mijloc, iar dacă statul este drept, se poatespune că şi-a atins scopul cu succes. […] Conform conceptului ştiinţifico-tehnologic al statului, terapia este doar un mijloc, nu şi un scop: scopulstatului terapeutic este sănătatea universală sau, măcar, eliberarea de suferinţă.[…] Conflictul dintre indivizi şi în special dintre indivizi şi stat este interpretatca simptom al unei boli sau psihopatologii; iar funcţia primară a statuluieste de a elimina asemenea conflicte prin intermediul terapiei potrivite –impusă cu forţa, dacă este nece sar. Nu este greu de a recunoaşte în imagisticastatului terapeutic vechea Inchiziţie, sau mai noile totalitarisme, ce poartăacum haina tratamentului psihiatric.“ (Ibid., 127–128)

Szasz îl citează pe C.S. Lewis pentru a exemplifica punctul final al acestuitraseu ideologic al statului terapeutic: „Dacă crima şi boala sunt privite cafiind acelaşi lucru, atunci rezultă că orice stare mintală pe care stăpânii noştrialeg să o numească «boală» poate fi tratată drept crimă; şi vindecată cu forţa“.Iar pentru a evita acest punct final trebuie acceptat faptul că rolul statuluinu este de a distribui compasiune, ci dreptate – înţeleasă în sensul clasic liberalde protejare universală şi nediscriminatorie a drepturilor şi libertăţilor indi -vidului, şi abţinându-se de la a condamna preferinţele cetăţenilor care nu-iagresează pe alţii, indiferent cât de bizare şi „nebuneşti“ par aceste preferinţe.

Psihiatria eşuează în încercarea de a produce clasificări şi diagnoze caresă se ridice la standardele ştiinţifice uzuale de obiectivitate (în sensul con -sensului intersubiectiv între experţi) şi corectitudine (în sensul abilităţii dea produce predicţii utile) (Bentall 2003). De asemenea, procesul de dobândirea expertizei psihiatrice pare adeseori să submineze capacităţile critice aleexperţilor. De la psihiatrii din Uniunea Sovietică ce internalizaseră ideo -logia marxist-leninistă în procesul de diagnoză şi până la terapeuţii implicaţiîn mişcarea de recuperare a amintirilor (Spiegel 2002), experţii din domeniutind să ia de bun mult prea uşor tot ce le este predat şi nu par capabili sădis cearnă ştiinţa de ideologie, faptele de judecăţi normative de valoare. În


Uniunea Sovietică diagnosticul de schizofrenie acoperea şi disidenţii politici,iar elocvent pentru noi este faptul că psihiatrii din sistem păreau a acţionacu bună-credinţă – ei pur şi simplu internalizaseră în mod necritic în concepţialor despre „boala mintală“ aspectul politic, identificând printre simptomeleschizofreniei şi „conştiinţă de clasă neurotică“, „conflicte cu părinţii şi auto -rităţile“, „reformism“, „antagonism social“, „nelămuriri filozofice“: „Aceştipsihiatri sovietici chiar erau convinşi că aceşti pacienţi [pe care Occidentulîi considera disidenţi – n.n.] sunt realmente schizofrenici; altfel spus, sistemulcrease o categorie, mai întâi pe hârtie, iar apoi, cu ajutorul educaţiei, în minteapsihiatrilor sovietici, despre care s-a presupus apoi că ar reprezenta o cate -gorie reală de pacienţi, care a fost apoi inevitabil ocupată de oameni reali“(Walter Reich, citat de Bentall 2003, 53). Criticii radicali, precum Szasz, acuzăpsihiatrii occidentali că ar fi ei înşişi victime ale exact aceluiaşi tip de procesde automistificare. Critica psihiatriei este deci o critică a sistemului, nu aintenţiilor, şi nu pune la îndoială buna-credinţă a oamenilor din sistem. Într-unsens, aceştia se comportă asemenea membrilor unor culte religioase şi suntprinşi în propria mitologie. Această constatare devine mai puţin surprin ză -toare odată ce înţelegem felul în care psihiatria şi psihoterapia au preluat sarcinareligiei, iar bisericile însele au fost nevoite să-şi reinterpreteze doctrineletradiţionale în termeni terapeutici individualişti (ele nu mai protejează astăzilumea de „păcat“ aşa cum o făceau în trecut, ci oferă „consolare“: o schim -bare radicală a rolului asumat).

Concluzie

Psihiatria este în expansiune. În prezent, establishment-ul psihiatric susţinecă aproximativ o persoană din cinci ar avea nevoie de tratament psihiatric saupsihoterapeutic. Lumea este bombardată de ştiri despre „epidemia“ de autismsau de ADHD. În ciuda unor fiascouri de proporţii şi a istoriei sale pigmentatede rasism, misoginie, homofobie, bigotism sexual şi tratamente barbare cese califică în mod clar drept tortură, reputaţia psihiatriei ca „ştiinţă“ şi ca „medi -cină“ nu pare să fi suferit prea mult. Publicul larg pare dispus mai degrabăsă inter preteze eşecurile psihiatriei drept exemple ale barbariei de care dă câte -odată dovadă ştiinţa, decât ca dovezi ale caracterului său pseudoştiinţific.

Această reputaţie „ştiinţifică“, care există în ciuda abundenţei dovezilorempirice despre eşecul metodelor de diagnosticare psihiatrică (Rosenhan1973; Bentall 2003, Cap. 3), şi susţinută în mod paradoxal şi de preluareade către psihiatrie a unor sarcini deţinute în trecut de către religie, este ceea



ce mandatează influenţa psihiatriei asupra sistemului legal, fiind ceea ce legi -timează acceptarea psihiatrilor în procesul de judecată, precum şi acceptareadrept legitimă a tratamentelor psihiatrice aplicate nonvoluntar. După cumsubliniază Szasz, acest proces ne duce către o distrugere treptată a statuluide drept pe măsură ce tot mai mulţi oameni intră sub incidenţa psihiatriei,iar drepturile lor devin dependente de diagnostic. După cum subliniază însăRieff, această evoluţie spre „statul terapeutic“ s-ar putea să fie o consecinţănaturală a fenomenului sociologic al „omului terapeutic“, a faptului că într-olume individualistă şi liberală, o lume în care ordinea socială pare să semenţină de la sine prin procesul impersonal al economiei de piaţă, plăcereaa devenit cea mai înaltă valoare. Ideea unui stat care îşi asumă rolul eliminăriisuferinţei nu pare atât de anormală acestui om. În schimb, „cei care pun laîndoială statutul psihiatriei argumentează că este o pseudoştiinţă ce opereazăcu concepte prost definite şi că istoria ei este o istorie de încarcerare, opresieşi intervenţii prost gândite ce produc adesea leziuni cerebrale. Astăzi celemai barbare practici ale psihiatriei au fost oprite, însă problema de principiunu a fost rezolvată. Psihiatria este mai mult decât un domeniu al medicinei.Este un edificiu ideologic vast, o atitudine şi, în primul rând, un limbaj caremodifică realitatea pe care pretinde că o descrie“ (Kotowicz 1997, 12).

Referinţe

Bentall, R. 2003. Madness Explained: Psychosis and Human Nature. London: PenguinBooks.

Caplan, B. 2006. „The Economics of Szasz: Preferences, Constraints, and Mental Illness“.În Rationality and Society, 18(3), 333–66.

Corrigan, P. 1995. „Use of a Token Economy with Seriously Mentally Ill Patients:Criticisms and Misconceptions“. În Psychiatric Services, 46, 1258–63.

Dick, P. K. 1998. „The Minority Report“. În The Collected Stories of Philip K. Dick,Vol. 4. Citadel.

Graham, J. şi Haidt, J. 2009. „Planet of the Durkheimians, Where Community, Authority,and Sacredness are Foundations of Morality“. În Social and psychological basesof ideology and system justification (ed. J. Jost, A. C. Kay şi H. Thorisdottir), 371–401.Oxford University Press.

Higgins, S. şi Petry, N. 1999. „Contingency Management: Incentives for Sobriety“. ÎnAlcohol Research and Health, 23, 122–7.

Kotowicz, Z. 1997. R.D. Laing and the Paths of Anti-Psychiatry. London and New York:Routledge.

Mayberg, H. S., Silva, J., Brannan, S., Tekell, J., Mahurin, R., McGinnis, S., et al. 2002.„The Functional Neuroanatomy of the Placebo Effect“. În The American Journalof Psychiatry, 159(5), 728–37.

McNally, R. 2004. „The Science and Folklore of Traumatic Amnesia“. În ClinicalPsychology Science and Practice, 11(1), 29–33.

Pridmore, S. 2004. „Madness of Psychiatry“. În German Journal of Psychiatry.Rieff, P. 1959. Freud: The Mind of the Moralist. New York: Viking Press.Rieff, P. 1966/2006. The Triumph of the Therapeutic. Intercollegiate Studies Institute.Rieff, P. 1973. Fellow Teachers: Of Culture and Its Second Death. New York: Harper

& Row.Rosenhan, D. L. 1973. „On Being Sane in Insane Places“. Science, 179(4070), 250–258.Sartre, J. P. 1956. „Existentialism Is a Humanism“. În Existentialism from Dostoyevsky

to Sartre (ed. W. Kaufman). World Publishing Company.Spiegel, A. 2002. „An Epidemic Created by Doctors“. În This American Life, June 14.Stuve, P. şi Salinas, J. 2002. „Token Economy“. În Encyclopedia of Psychotherapy,

Vol. 2 (ed. M. Hersen şi W. Sledge), 821–827. New York Academic Press.Sullum, J. 2000. „Curing the Therapeutic State: Thomas Szasz interview“. În Reason,

July.Szasz, T. 1977. The Theology of Medicine. New York: Harper & Row.Szasz, T. 1977/1998. Psychiatric Slavery. Syracuse, NY: Syracuse University Press.Szasz, T. 1994. Cruel Compassion. Toronto: John Wiley & Sons.Szasz, T. 1997. Insanity: The Idea and Its Consequences. Syracuse, NY: Syracuse

University Press.


CRITICĂ ŞI ESTETICĂ LA NEW CRITERIONAnca Fotea

În 1922 T.S. Eliot provoacă viaţa literară engleză, dominată de o viziuneromantică, subiectivă asupra creaţiei culturale, prin publicarea magazinuluiThe Criterion, care, spre deosebire de revistele vremii, vizează un mod rigu -ros şi obiectiv de abordare al sectorului literar care să permită coroborareatradiţiei clasice greco-romane în Vestul european. Pe parcursul celor 17 anide apariţie devine unul dintre magazinele culturale de referinţă ale Angliei.Tenacitatea lui Eliot pusă în slujba eradicării amneziei culturale va fi reluatăcâteva decenii mai târziu de doi critici de artă, Hilton Kramer şi SamuelLipman. Cei doi critici newyorkezi înfiinţează în 1984 New Criterion, avândca obiectiv principal aplicarea unui criteriu echitabil asupra dezba terilor despreviaţa culturală. În prezent, semnează ca editor şi criticul de artă Roger Kimball,acesta ocupându-se totodată şi de blogul publicaţiei, Armavirumque, undedin 2004 sunt dezbătute noutăţile şi controversele politice. Articolele, fiecă abordează subiecte despre artă, literatură sau politică, schiţează un manifestconservator de apărare a principiilor fondatoare. Caracterul esenţial al cre -din ţei, prioritatea constituţiei, federalismul, piaţa liberă, imigraţia legală şi apă -rarea naţională sunt chestiuni ce solicită o permanentă actualizare. Desigurcă într-o societate democratică, în care interesele sunt complexe şi nu potfi aduse la un numitor comun, această misiune este anevoioasă. Totuşi, primacondiţie pentru practicarea unei critici culturale serioase este un contextdemocratic, singurul în care viaţa culturală poate fi prestată la un nivel înalt.Principalele obstacole în calea exercitării criticii culturale sunt aspectul comer -cial al culturii şi modul în care aceasta este abordată în mediul academicactual. Ipocriziile şi minciunile despre artă care sunt propagate în mass-mediaşi în universităţi fac parte din indeologiile care guvernează viaţa contem -porană (Epstein 1982, 7). New Criterion ar fi în acest context un instrumentcare delimitează trivialul de autentic în pictură, muzică, dans sau literatură,aşadar un apel intelectual la arme. Valorificarea marxistă a artei este dezapro -bată, aceasta neputând fi redusă la suma circumstanţelor sale sociale şi materiale.Fiind ataşat de tradiţie şi apreciind rolul acesteia în formarea unei culturi

autentice, respinge pluralismul nelimitat de stiluri reprezentat de postmoder -nism. Una dintre opiniile centrale este că modernismul redă o componentăesenţială a culturii. Creaţiile apărute sub egida postmodernismului sunt inter -pretate în termeni de declin şi degenerare.

Război cultural, postmodernism, corectitudine politică, multiculturalism

New Criterion apare pe fondul dezbaterii despre artă şi cultură, dezbaterecunoscută sub numele de culture war, în care cultura înaltă şi cultura pop seîntrepătrund, având ca rezultat o mulţime de ramificaţii şi subculturi ce punsub semnul întrebării conceptele de valoare politică şi culturală. Criteriileculturale sunt stabilite de mediile omniprezente şi de stânga politică cu efectulcă tradiţia şi conştiinţa istorică se pierd în estetica superficială a societăţii deconsum. Proiectele culturale începute în anii ’60 recunosc ca autoritate institu -ţiile sociale precum şcoala, academia, muzeul, mass-media, Hollywoodul,acestea fiind în măsură să stabilească valorile artistice. Ele contestă impor -tanţa conceptelor culturale tradiţionale, care în opinia lor nu deţin o vala -bilitate transistorică. Acest fenomen se realizează în spiritul unor pretenţiiştiinţifice care văd creaţia artistică drept obiect al unei istorii convenţionaleîntr-un context general al studiilor culturale (precum antropologia).

Kimball critică eclectismul de stânga, care nu trebuie identificat cu mar -xismul, ci cu poziţia care se opune contra gândirii de drept, şi anume mişcăriprecum neo-neomarxismul, structuralismul, poststructuralismul, analiza laca -niană, deconstructivismul, ştiinţele feministe, studiile despre persoane deculoare şi despre homosexuali, New Historicism, studii culturale etc. Aca -demicieni precum Kimball sunt marginalizaţi din cauza poziţiei pe care o apără.În opinia sa, profesorii universitari care nu se integrează în acest eclectismde stânga sunt plasaţi la periferie în universităţi şi nici măcar recunoscuţica autori independenţi (Epstein 2007, 32). În democraţia liberală actuală,limitele expansiunii eclectismului de stânga sunt arbitrare şi în mod constantîmpinse mai departe. Capitalismul global este o producţie postmodernă şiare rădăcini romantice. Kimball afirmă că apărarea democraţiei şi libertăţiitrebuie să se bazeze pe tradiţia umanistă morală şi religioasă occidentală.

Încă din anii ’80 New Criterion condamnă ignoranţa unor foruri culturaleprecum universitatea, în ceea ce priveşte accentul pus de acestea pe funcţiaideologică a creaţiei culturale şi pe rolul social al autorului. În postmodernismfuncţia didactică a produsului cultural este desconsiderată. Atmosfera culturală

CRITICĂ ŞI ESTETICĂ LA NEW CRITERION 429

este împărţită în două tabere, pe de o parte, cultura academică, unde creaţialiterară este practicată într-un mediu restrâns superprofesionalist, iar pe dealta, cultura non-academică, publică, vulgară, care stă în slujba industriei dedivertisment. Un termen care apare constant în articolele revistei este poli -tizarea culturii. Temele politice par a fi reţeta succesului publicistic, însănu toţi autorii deţin autoritate în domeniu, ceea ce are ca efect trivializareaculturii. În apărarea valorilor culturale inspirate de tradiţie, din 2002 existăun premiu de poezie anual New Criterion, decernat pentru „a book-lengthmanuscript of poems that pay close attention to form“.

Pe lângă apariţia lunară a magazinului New Criterion, au apărut două volume,Against the grain (1995) şi Counterpoints. 25 Years of the New Criticism onCulture and Arts (2007), editate de Kramer şi Kimball. Este vorba despreo selecţie de eseuri deja publicate în revistă, însă considerate de editori areflecta perfect situaţia culturală prezentă.

În calitate de autor, Roger Kimball a câştigat notorietate în anul 1990cu publicarea cărţii Tenured Radicals: How Politics Has Corrupted HigherEducation. Pe lângă activitatea sa de coeditor la New Criterion, este şi edi -torul Encounter Books (editură conservatoare care promovează lucrări cuscop didactic în domenii precum istorie, religie, educaţie, politici publiceetc.). Din 2007 postează sub titlul Roger’s Rules pe blogul Pajamas Media.În majoritatea eseurilor sale se întrevede încercarea de a reabilita culturaşi reprezentanţii acesteia, importante figuri din literatura şi arta europeană,despre care Kimball consideră că au fost daţi uitării. Spre exemplu, scriitorica G.C. Lichtenberg, Robert Musil, Milan Kundera, istorici şi filozofi caHegel, Plutarh, Walter Bagehot, George Santayana sau Raymond Aron. Înacelaşi timp, o mare parte din eseurile sale sunt dedicate artei moderne şicontemporane care păstrează legătura cu valorile tradiţionale (Delacroix,Robert Rauschenberg, Robert Motherwell). În plan politic, articolele semnatede Kimball critică multiculturalismul care are drept consecinţă dizolvareavalorilor spirituale şi politice ale societăţii occidentale.

Hilton Kramer, susţinător al modernismului şi critic de artă la New YorkTimes între 1965 şi 1982, a devenit neoconservator din anii ’70, ca atâţia alţicolegi de generaţie. Publicaţiile lui Hilton Kramer sunt în majoritate consa -crate demascării implicaţiilor stângii politice în viaţa culturală şi artistică,care au condus după părerea sa la anularea experienţei estetice (Kramer 1999).O mare parte din eseurile sale sunt o critică la adresa efectelor negative aleculturii pop şi o încercare de redresare a artei clasice tradiţionale şi moderne.Dintre lucrările sale, amintim The Age of the Avant-Garde (1973), The Revengeof the Philistines (1985), The Future of the European Past (1997), editată


în colaborare cu Roger Kimball, The Triumph of Modernism: The Art World1987–2005 (2006).

Apărarea societăţii vestice şi consecinţele multiculturalismului

Orientarea conservatoare a New Criterion este reliefată în special prinrespingerea subculturilor apărute în anii ’60, precum homosexualitatea, femi -nismul, drepturile indienilor, clonarea, inseminarea artificială şi libertăţilesexuale. Ele neagă influenţa culturii tradiţionale şi pot fi încadrate în culturapop, spre exemplu pornografia sau homosexualitatea. Acest relativism esteo consecinţă a împrejurărilor politice din anii ’60, care au denaturat bastioa -nele elitei culturale occidentale.

Cultura se dezvoltă sub egida permanenţei. Instantaneul şi ideea că oricedeţine o valoare intrinsecă sunt duşmanii permanenţei, probleme cu carese confruntă cultura în prezent. Toate valorile devin sociale. Nu există valoare,creaţie sau criteriu care să nu depindă de un anumit trend. Deconstructiviştiideclară că adevărul este relativ la limbaj, la putere politică sau un anumitconstruct social. Multiculturalismul, tendinţă apărută în Vest, promoveazăegalitatea tuturor culturilor, exceptând însă din această categorie culturaoccidentală, al cărei rol îl minimalizează şi subtituie pasiuni politice efemererecunoaşterii creaţiei culturale tradiţionale. „A pair of boots is worth morethan Shakespeare“ (Epstein 2007, 6) – un slogan rus din secolul al XIX-leacare a devenit un imperativ în atmosfera contemporană. Astfel, un filozof,scriitor sau artist este introdus în aceeaşi categorie de creator cu un fotbalistde succes, un coregraf sau cântăreţ. Creaţiile compozitorilor clasici suntrelativizate şi utilizate de mass-media ca instrumente de manipulare (Bacheste comparat cu Elton John sau compoziţiile lui Mozart sunt utilizate înindustria publicităţii).

Începând din anii ’60 relativismul suprapopulează universităţile, viaţaartistică şi culturală. Este vorba de un proces de abdicare de la sarcina aces -tora de a conserva şi proteja valori culturale. New Criterion se vede însărcinatcu extirparea acestui barbarism care ameninţă supravieţuirea culturii. Carac -teristic modului de privire conservator este şi un anumit pesimism relativla succesul acestei lupte, care poate fi pierdută nu din cauză că oponenţiiar deţine arme mai inteligente, ci pentru că aceia care ar trebui să se aperese predau foarte uşor. Este vorba despre ceea ce Mark Steyn denumeşte unvirus inteligent (Kimball 2002) care atacă Occidentul din interiorul său. Răs -punzător pentru situaţie este multiculturalismul, care se traduce în viziunea


adepţilor New Criterion prin antiamericanism. Efectul acestuia este perver -tirea instituţiilor responsabile cu transmiterea şi prezervarea patrimoniuluispiritual, politic şi intelectual. Legislaţiei îi este atribuit un rol special. Înfiecare societate care se conformează legii, legislaţia ar trebui să garantezeinvariabilitate, adică să perpetueze legi care le-au fost transmise, şi nu săinstaureze unele noi. Din punctul de vedere al New Criterion, justiţia ame -ricană a devenit în timp duşmanul culturii tradiţionale. Ea s-a conformatmodului transavangardist, trivial, de judecare a stărilor de fapt, comun miş -cării de stânga liberale şi a promulgat legi noi cu privire la probleme ce vizeazălibertatea de expresie, educaţia, feminismul, sexualitatea şi rasele, fără a daatenţie legilor deja existente.

Libertatea, achiziţia preţioasă a culturii occidentale

Unul dintre argumentele cele mai tari ale conservatorismului este acelacă acţiunile umane au aproape mereu consecinţe neaşteptate şi neprevăzute.Atunci când reforma, care se dorea a fi o vindecare, se dovedeşte a fi mai nocivădecât boala, concluzia care se trage este nevoia unei reforme mai drastice(Scruton 2003). Revoluţiile doctrinare predică triumful dreptăţii pe termenlung, concentrându-şi toate forţele spre anihilarea trecutului, privit în modnece sar drept unul despotic; perspectiva viitorului devine neimportantă, princi -palul deziderat fiind acela de a suprima prin aderarea la avangardă influenţaopresivă a tradiţiei. Trecutul reprezintă pentru revoluţionari o putere dia bolică,suprimarea sa însemnând eliberarea de despotism. Elementele negative ceînsoţesc astfel de programe avangardiste împiedică o eventuală evoluţie, deoa -rece nihilismul în care sunt antrenate le determină autodistrugerea.

Contrar politicianului convenţional, conservatorul nu poate fi obligat înmod dogmatic să se adapteze la statu-quo, deoarece aceasta poate fi o starecreată de politicieni şi distructivă pentru societatea civilă, precum degra -dările culturale din anii ’60. Printre dezideratele sale, el recomandă încetareacreşterii taxei pe venit; un veto legislativ privind deciziile Curţii Supreme;o revizuire anuală a tuturor legilor propuse spre reautorizare de către agenţiilefederale; stoparea monopolului guvernamental asupra educaţiei; anulareaimigraţiei în serie şi a multiculturalismului în instituţiile publice; reformarealentă a programelor de impozitare, în aşa fel încât să poată fi împiedicatprozelitismul sistemului educaţional; respingerea tratatelor şi aranjamentelorinternaţionale care atentează la suveranitatea SUA; revitalizarea limitelorconstituţionale ale puterii guvernamentale; redefinirea credinţei creştine ca


sursă a drepturilor cetăţenilor, de care aceştia nu pot fi privaţi (McCarthy2009). Politicianul care a reuşit îndeplinirea unor astfel de deziderate esteRonald Reagan, obţinând în cele două mandate ale sale ceea ce părea a fiun miracol politic: discreditarea comunismului şi socialismului, sfârşireaRăzboiului Rece, reenergizarea economiei americane, refacerea demnităţiinaţionale şi transformarea SUA în singura superputere mondială.

La sfârşitul anilor ’50, mişcarea conservatoare a început să capete formă,reuşind să unească sub aceleaşi deziderate libertarieni, anticomunişti, econo -mişti ai pieţei libere şi conservatori tradiţionali. Mişcarea Goldwater a adusaceastă coaliţie în scena politică, în primă instanţă cu scopul de a capturaPartidul Republican, dar mai ales de a atribui principiilor conservatoare legiti -mitate naţională (Piereson 2008).

Conservatorismul a luat amploare în anii ’70, odată cu eşecul incontes -tabil al politicilor liberale, care a avut ca efect slăbirea influenţei SUA peplan extern şi stagnarea economică. Think tank-uri noi, precum HeritageFoundation şi Free Congress Foundation au fost înfiinţate pentru a consolidaşi dota conservatorii la Washington cu un program instituţional. În urmarevoltelor din anii ’60, conservatorismul a fost întărit intelectual şi politicprin asimilarea neoconservatorilor care au oferit noi linii de atac la adresagândirii liberale şi conservatorilor religioşi, alarmaţi de direcţia secularămilitantă luată de partidul democrat.

După victoria lui Reagan, de-a lungul anilor ’80 şi ’90 conservatorii aucon tinuat să progreseze, prin organizarea de noi think tank-uri influente, ziare,asociaţii academice, pentru a consolida curentul şi a transforma conservato -rismul dintr-o mişcare de opoziţie într-o coaliţie guvernamentală. Spre exemplu,când Ronald Reagan a fost ales preşedinte în 1980, era consiliat de instituţiiconservatoare precum Heritage Foundation sau American Enterprise Insti -tute. Când George Bush a fost ales în 2000, administraţia sa a putut constatacă organizaţiile de piaţă liberă şi conservatorii erau implicaţi în fiecaredomeniu important al politicilor publice, incluzând legislatura, economia,relaţiile publice, precum şi în artă şi cultură.

Întrebarea „De ce conservator?“ se fundamentează pe ideea de libertateindividuală şi guvern limitat, principii ce au format naţiunea americană, darcare au fost neglijate de reformatorii moderni, ca fiind concepţii învechite.Evoluţia conservatorismului contemporan, dacă nu revoluţionară, a consti -tuit o înnoire ce a marcat necesitatea reafirmării unor principii clasice, careau condus la naşterea naţiunii şi i-au conturat evoluţia. Tirania ca privare delibertate se resimte din ce în ce mai mult în SUA, unde ea apare încă necon -turată, dar totuşi ca o putere de stat arbitrară şi sufocantă. Momentul Obama


nu este „the iron fist of absolute despotism“ (McCarthy 2009), acesta nesim -bolizând singura situaţie periculoasă. Este însă un semn alarmant că libertateaeste ameninţată. Sarcina conservatorilor în acest context este de a analizacauzele care au condus la o astfel de situaţie şi de a încerca o ameliorareprin reexaminarea trecutului.

Islamismul radical

Un duşman al societăţii occidentale este în viziunea New Criterion tero -rismul islamic. O mare parte din ediţiile New Criterion sunt dedicate criticiimişcărilor islamiste din Vest, a abdicării Vestului în faţa pericolului islamicşi încercării de a găsi o soluţie la aceste probleme. Astfel, singura posibilitatede a păstra valorile tradiţionale, câştigate printr-o experienţă îndelungatăcu diverse forme politice, este de a consulta mereu istoria. Aceasta arată căachiziţia libertăţii este un instrument pe baza căruia se pot atinge alte dezi -derate, şi nu doar un scop în sine. Experimentul cu forme noi nu garanteazăsuccesul în confruntarea cu terorismul. Islamul este o ideologie totalitarăce încearcă să controleze fiecare sector al vieţii şi să îşi impună propriilereguli. Scruton aseamănă islamul şi obiectivele sale de a controla statul cupartidul comunist în formă leninistă (Kimball 2003). Securitatea şi libertateanu pot fi aspirate independent una de cealaltă. Statele islamice oferă în primulrând securitate, totuşi 70% din totalul refugiaţilor provin din statele musul -mane. Îngrijorător este faptul că, odată ajunşi în Occident, respectiv în Europa,aceşti refugiaţi se consideră încercuiţi, ameninţaţi, aspirând la distrugereaşi pedepsirea societăţii-gazdă. Mai mult decât atât, statele europene oferindbeneficii fără a pretinde în schimb integrarea socială contribuie la forma -rea unui teren fertil pentru teroriştii islamişti.

Problema islamismului radical este politizarea excesivă, până la transfor -marea statului în instrument de manipulare. Islamismul radical este una dintreameninţările externe cele mai aprige ale societăţii vestice, această ameninţarefiind pregătită şi din interior, prin evoluţia graduală a multiculturalismului.Afirmaţia că Occidentul este în declin a înlesnit infiltrarea acelor idei caresusţin că islamul este soluţia pentru înnoirea societăţii. Această poziţie estepentru conservatori o soluţie radicală la o pseudoproblemă. Vestul nu arenevoie de o revoluţie islamică, ci de o renaştere iudeo-creştină şi una greco-romană (Johnson 2008). Islamul nu va acapara o societate care îşi derivăprincipiile morale din sursele biblice şi pe cele raţionale din surse clasice.Umanitatea nu poate trăi fără credinţă, iar pentru aceia care au moştenit


obiceiurile şi conceptele unei culturi creştine, această credinţă trebuie să fiecreştinismul. Renunţarea la această credinţă înseamnă dispariţia unui sistemdoctrinar şi totodată capacitatea de a percepe adevăruri importante desprecondiţia umană. O altă religie, nouă şi excentrică, nu va reuşi să consolidezemai temeinic în plan spiritual o societate care are drept moştenire un trecutcreştin. La fel, ştiinţa nu face aceste adevăruri mai accesibile; din contră,ea lansează în psihicul uman o serie de fantezii, precum liberalism, umanism,utilitarism, care furnizează o speranţă deşartă de moralitate ştiinţifică.

Iconoclasmul a apărut sporadic de-a lungul istoriei culturii occidentale (epocabizantină, reforma protestantă), o provocare vizibilă din partea islamuluila adresa creştinismului. Totuşi, tradiţia occidentală este reprezentată de artafigurativă până în secolul XX târziu, la apariţia modernismului abstract.Islamul a criticat mereu metodele figurative de reprezentare, şi chiar dacăiconoclasmul a fost provocat din interior, ambele se definesc prin negaţie.Prin urmare, nu este de mirare că radicalismul anilor ’60 se înfrăţeşte cuislamismul radical. Stima compozitorului Karlheinz Stockhausen faţă dedistrugerea turnurilor gemene şi aprecierea acestui act drept cea mai extraor -dinară operă de artă din cosmos a determinat critici dure din partea conserva -torilor (Johnson 2008); prin această afirmaţie se dezvăluie imaginea uneigeneraţii al cărei scop este deconstrucţia tuturor tradiţiilor culturii vestice.Stockhausen a luat apărarea iconoclasmului islamic, simbolizat nu doar prinatacul al-Quaeda, ci şi prin dinamitarea de către talibani a două statui colo -sale reprezentându-l pe Buddha din Bamyan1.

Islamul, aşa cum este definit de liderii săi, nu poate fi integrat într-o socie -tate non-islamică şi nu are nimic în comun cu societatea propusă de conser -vatorii occidentali. Discursul islamiştilor accentuează şi el prioritatea tradiţiei,moralităţii, religiei şi familiei. Dar absenţa libertăţii şi a democraţiei conducela transformarea tuturor dezideratelor în instrumente ale tiraniei. Politicaisla mului nu are nimic în comun cu conservatorismul, ea fiind simultan esca -tologică şi totalitaristă, revoluţionară şi reacţionară. Avertismentul lui AyatollahKhomeini că islamul îşi va exporta revoluţia în lume a reactualizat islamis -mul, arătând că şi în lumea modernă este posibil un islam radical şi violent,şi mai ales că el poate fi expediat spre Occident. Sarcina unui conservatoreste în acest context de a diagnostica situaţia şi a găsi un tratament.


1. Este vorba despre două statui monumentale reprezentându-l pe Buddha stând înpicioare, aflate în valea Bamyan, în Afganistan, construite în secolul al VI-lea în stilulgreco-budist. Au fost dinamitate şi distruse în 2001 de către talibani, la ordinul lideruluiMullah Mohammed Omar, în urma declaraţiei guvernului talibanilor că acestea sim -bolizează idoli.

Se pot trasa multe paralele între intrarea violentă a islamului pe scenalumii în anul 2001 şi apariţia comunismului, care şi-a făcut pentru primaoară simţită prezenţa în anul revoluţionar 1848. Atunci când părea că lumeaveche se apropie de colaps, Marx şi Engels şi-au publicat Manifestul Comu -nist. Au argumentat că proletariatul, clasa nouă urbană creată de revoluţiaindustrială, este destinat să înlocuiască burghezia. Precum liberalismul a fostideologia burgheziei, aşa comunismul va reprezenta noua ideologie a prole -tariatului. Comunismul, apărut în 1848, a atins punctul culminant un secolmai târziu şi declinul în 1989, printr-o revoluţie la fel de dramatică (Johnson2009). Succesorii lui Marx şi Engels din stânga europeană de azi văd întinerii musulmani nemulţumiţi noua clasă revoluţionară, cu islamis mul ca ideo -logie. În 1979 revoluţia a fost transferată de la Paris spre Iran. Acum, aceastăprimejdie ameninţă Europa.

Ideea propagată în mass-media că civilizaţia occidentală este în declin,pe cale de dispariţie, este o consecinţă a multiculturalismului. Imperativullui Huntington (în The Clash of Civilizations and the Remaking of the WorldOrder) de reafirmare a civilizaţiei vestice ca soluţie pentru conservareasocietăţii occidentale şi a Statelor Unite ale Americii subliniază pericolulextremismului islamic. Evenimentele din 11 septembrie 2001 au dramatizatcolapsul civilizaţiilor şi au dat dreptate necesităţii apelului lui Huntingtonde reafirmare a valorilor tradiţionale vestice.

În sine, libertatea înseamnă eliberarea de constrângeri, inclusiv acele con -strângeri care ar putea fi necesare pentru menţinerea existenţei unei societăţi.Dacă tot ceea ce societatea occidentală oferă este libertatea, atunci aceastăsocietate este destinată pieirii (Kimball 2003). Societatea vestică este carac -terizată de echilibru, pe când cea islamică de conflict. Din ţările islamice,în care doctrina oficială este religia, vin cei mai mulţi refugiaţi. Eşecurilecu care se confruntă islamul în prezent nu afectează doar spaţiul islamic, ciîntreaga lume. Religia este o condiţie statică, pe când politica este un procesdinamic. Procesul politic presupune întemeierea legilor prin acord, cooperare,dialog. Soluţiile obţinute prin negociere anulează comenzile absolute. Paceaeste menţinută prin politică, şi nu prin religie (Kimball 2003), statul fiindcel care asigură pacea, şi nu biserica, iar raţiunea, şi nu revelaţia, este ceacare decide legile. Conflictele trebuie rezolvate şi ordinea socială trebuie men -ţinută prin legislaţia politică, şi nu prin cea religioasă. Sunt două lucruri cecaracterizează societatea vestică: contractul social, prin care o persoană estede acord cu o alta în ceea ce priveşte principiul guvernării şi procesul politicprin care fiecare cetăţean (reprezentat de alesul său) participă la elaborarealegilor. Dacă religia, cultura, sexul şi rasa sunt localizate în spaţiul privatal cetăţenilor, nefiind scopul legislaţiei politice, atunci legea publică va fi


un instrument efectiv pentru guvernarea unei societăţi multiculturale, inter -zicând cetăţenilor să facă excepţii în favoarea unui grup, sex, cultură, credinţăsau stil de viaţă preferat (Kimball 2003). Când legea este fixată prin contractulsocial, ascultarea ei este o alegere liberă. În acest caz, libertatea şi obedienţasunt unul şi acelaşi lucru. Cetăţenii au drept de veto atunci când nu sunt deacord cu legile, iar când aceştia nu sunt de acord cu ele, legile devin ilegitime.Un stat care are la bază contractul social respectă demnitatea, libertatea şiautonomia individului.

Despre experienţa estetică şi evoluţia societăţii

Vânătoarea permanentă după nou şi original anulează ideea de progres.Cam acesta ar fi scopul creaţiilor culturale contemporane – succesul pe piaţăşi şocarea permanentă a publicului. Afirmaţia condamnată de New Criterion,şi anume „art is what you can get away with“, susţinută de Andy Warholşi Marshall McLuhan (critic literar şi filozof canadian), descrie din păcaterea li tatea lumii artei. Kramer îşi îndreaptă critica în patru direcţii: artiştii supra -evaluaţi, pictura şi sculptura formalistă a anilor ’60, critici de artă actuali caHarold Rosenberg şi Clement Greenberg, şi publicul larg (Kramer 1986, 59–76).

Mesajul artei este de a transmite valori religioase, politice şi morale, precumşi cunoştinţe filozofice şi ştiinţifice într-o formă comprehensibilă unui anumitcerc de adresanţi. În postmodernism o lucrare de artă merită atenţie doarîn măsura în care oferă un răspuns anumitor probleme sociale. Valoarea uneicreaţii este dată de ideologie (în sens marxist), şi nu de calităţile ei intrinseci.O însărcinare New Criterion este de a se împotrivi şi explica modurile depolitizare a artei ce vin din partea stângii. Ripostele aduse politizării culturiiau, desigur, şi ele o încărcătură politică, ceea ce este de neînlăturat într-oîncercare de a identifica şi izola ideologia marxistă. Acestea trebuie văzuteca încercări de apărare împotriva unei ideologii care se manifestă distructivasupra valorilor artistice.

Interpretarea marxistă oferă o alternativă socială aproape la orice creaţieculturală. Intenţia creatorului este neînsemnată, deoarece fiecărei opere culturaleîi este atribuită o funcţie ideologică. Intenţionalitatea estetică a creatorilor avan -gardişti este condiţionată social, în aşa fel încât L’art pour l’art nu poate existafără un substrat social. Formele estetice au un caracter de Weltanschauung,exprimă interesele de clasă şi clasificări ale realităţilor sociale.

New Criterion nu contestă faptul că lucrările postmoderniste nu ar fi lucrăride artă. Acestea pot fi, însă ele nu sunt lucrări bune, valoarea lor fiind limitată.


O lucrare bună de artă este aceea care face uz de toate resursele puse la dis -poziţie de tradiţie. Din nefericire, majoritatea lucrărilor care se bucură decritici bune în jurnale de mare tiraj şi care pot fi văzute în muzee şi galeriicelebre sunt acelea fără o adevărată valoare estetică. În spatele reflectoarelorse pot găsi uşor lucrări şi critici bune despre artă.

Postmodernisul a apărut pe fondul declinului marxismului şi al colap -sului sistemelor geopolitice precum Uniunea Sovietică. Simultaneitateacreaţiilor culturale care imită diverse stiluri din trecut şi prezent trimit la outopie a unei istorii absolute a artei. Postmodernismul în artă este reprezentatde neoexpresionism, transavangarda italiană, pictura grafitti americană, patternpainting etc. Odată cu aceste curente, concepţia tradiţională despre artă estepusă sub semnul întrebării, ea îşi pierde valoarea. În prezent, concepte precumtendinţe, direcţii, şcoli, modă, trend definesc arta (Schneider 2003, 268). Aceştitermeni erau şi mai înainte folosiţi, însă acum capătă o autoritate intrin secă.Din anii ’80 apar specii noi în artă, precum performance, media art, installation,în timp ce concepte ca specia estetică, categoria artistică sunt din ce în cemai relativizate. Transavangarda respinge modelele de dezvoltare liniară,conforme cu tradiţia, practicând un eclectism radical. Autorii ei monteazăîmpreună sub semnul unui anumit motiv logic caracteristici stilistice dindiverse curente, citate din surse diferite având ca rezultat un pluralism fărălimite. Sursele din care se inspiră sunt trecute sub semnul tăcerii, deoarececreaţiile sunt văzute ca neîntrerupte reinterpretări, având ca rezultat relativi -zarea dezvoltării istorice. Pentru modernism şi avangardă (acele forme alemodernismului care întreţin legătura cu tradiţia), ideea progresului istoricare o mare însemnătate. Pentru postmodernism şi transavangardă sunt valabilemodele multidimensionale sau, dimpotrivă, nu există nici un model. Ideeaunui telos, a unei continuităţi istorice, intră în criză – de aici şi ideea de sfârşital artei cu sensul de „nothing new“, temă dominantă a postmodernismului(Beke 2003, 378).

Arta trebuie să fie mai mult decât un dialog cu creaţia artei în sine. Ea trebuiesă fie emoţionantă, umanistă, în contact cu istoria artei, precum şi expresiacapacităţii estetice şi tehnice. În critica formalistă, precum şi în arta formalistă,emoţiei nu îi este dat voie să depăşească decorativul. Amatorii noului, ai extre -mului, exercită o influenţă excesivă asupra gustului şi valorilor artei, iar atuncicând publicul dă dovadă de lipsă de discernământ, kitschul triumfă.

Nu toţi reprezentanţii modernităţii operează o ruptură cu tradiţia. Autoriprecum Eliot, Pound, Schoenberg sau Pfitzner încearcă o recapturare a tra -diţiei prin realizarea unui liant între experienţa modernă deficientă şi certitu -dinile unei culturi trecute privind istoria în termenii unui continuum (Scruton


1996, 331). Efortul artistului modern este de a prezenta lumea modernă, de aexprima realităţi care nu au mai fost întâmpinate înainte şi care sunt greu decuprins. Dar acest lucru nu poate fi făcut decât prin revitalizarea tradiţiei, încadrul căreia artistul lucrează, şi prin îndreptarea capitalului spiritual al culturiinoastre asupra momentului prezent, pentru a-l reda aşa cum este cu adevărat.

Arta a evoluat din două impulsuri: estetic şi spiritual. Modernismul aîncercat să le menţină unite, în timp ce postmodernismul reprezintă colapsulîn urma dictaturii esteticului. Impulsul estetic limitează creaţia la aparenţe,în ipostaza în care lucrurile sunt savurate doar pentru aspectul şi tonalitateaexterioară. Declinul cultural care decurge din această separaţie nu îi va supra -vieţui impulsului estetic, care este universal uman. Arta poate căpăta formesentimentale sau antisociale, însă va continua să existe, chiar dacă fără un sensprofund. Ca toate produsele culturale, astfel de manifestări ale artei transmitun mesaj, dar acesta nu constituie scopul primar al creării lor, şi anume acelade a monopoliza urechea sau ochiul unui anumit public, cu deplina conştiinţăa gustului acestuia şi a trucurilor necesare pentru a avea succes. Esteticuldevine în consecinţă mecanic şi banal. Cultura pop este un exemplu în aceastădirecţie, pentru preferinţa acesteia către clişeele de formă şi expresie ataşatela sentimente falsificate, către detaşarea de orice conţinut spiritual, transfor -mând tot procesul creator într-un joc cu forme goale. Creaţiile culturale careau la bază un fond religios nu trebuie să fie neapărat solemne. În tradiţiaoccidentală abundă elementele comice şi, chiar dacă o operă de artă ilustreazăabsurdul unui mod de gândire religios, fondul spiritual se resimte în aceasta.În general aceste creaţii exprimă caracterul sacramental al vieţii, precumoperele lui Shakespeare sau creaţiile lui Mozart (Scruton 1996, 345).

Arta este testul final de sinceritate, este singurul lucru care nu poate fifalsificat. O lucrare veritabilă de artă presupune convingeri profunde. Comu -nismul şi fascismul ca subtitute false ale religiei transfigurează valoarea fiinţeiumane şi procesul creator, transformându-le în kitsch. Formele artisticefalsificate rămân la stadiul de kitsch, precum realismul socialist al compo -ziţiilor muzicale new age (Scruton 1996, 337). Separaţia făcută între culturaveritabilă şi cea trivială a afectat şi proiectul modernist prin banalizarea lui.Arta postmodernă s-a definit ca respingere a frumosului şi sublimului.Publicul a devenit obişnuit cu urâtul şi imunizat la imaginile-şoc. Dacă numaivederea unui rechin în formaldehidă poate surprinde spectatorul, atunci artistulnu are altă alternativă decât să producă un rechin în formaldehidă, acestafiind singurul gest autentic rămas. În absenţa unui spirit critic, orice reprezen -tare poate deveni o operă de artă, chiar dacă aceasta este un gunoi. Artaproastă este mult mai uşor de produs decât cea bună, iar dacă distincţia dintre


cele două este suprimată, atunci interesul în a crea lucruri veritabile se pierde.Recuperarea artei autentice este o tentativă de reorganizare a lumii undeexperienţa estetică coexistă cu cea spirituală. Activitatea artistică trebuie săgăsească punţi către publicul obişnuit, nu prin susţinerea banalului, ci înno -bilând ceea ce este autentic.

Critici

Majoritatea definiţiilor despre conservatorismul american sunt date deoponenţii lui, de multe ori cu scopul de a-i fi dovedită ineficienţa şi eşecul.În The Death of Conservatism, Sam Tanenhaus (Piereson 2009) acuză con -servatorismul contemporan de a-şi fi pierdut capacitatea argumentării elevate.Pentru a-i confirma inutilitatea, adversarii creează o serie de paradoxuri menitesă nască confuzie asupra definiţiilor conservatorismului. În viziunea libera -lilor, pentru a-şi menţine desemnarea de conservatori, acestia sunt obligaţisă accepte orice tip de reforme liberale adoptate ca statu-quo. Conservatoriiveritabili nu ar trebui să critice o ordine stabilită, rolul lor fiind acela de ase adapta. În caz contrar, conservatorii sunt caracterizaţi drept contra-re -for matori. La fel, un program propriu cu succes la public ar lua o formăextremistă şi, în consecinţă, i-ar transforma pe conservatori în populişti.Conservatorismul este definit de adversarii lui drept o filozofie politică cese împotriveşte unei naţiuni revoluţionare al cărei centru de greutate suntegalitatea şi democraţia traduse prin schimbarea permanentă. Chiar dacă ise poate atribui un rol de corector al excesului de democraţie, acesta nu ar aveaniciodată şansa de a deveni doctrina oficială a naţiunii americane, deoarececonservatorii sunt prizonieri ai tradiţiei. Cu alte cuvinte, ceea ce le rămânede făcut este să îşi dea acordul pentru legile adoptate de liberali, fără prestareacelei mai mici critici. În caz contrar, vor fi acuzaţi de extremism sau radica -lism. Aşadar, conservatorii ar avea doar o funcţie subordonată, căci un progresal mişcării ar fi echivalent cu disoluţia ei.

O critică adusă publicaţiilor New Criterion este că autorii săi încadreazătoţi membrii postmodernismului în categoria de eclectism de stânga. Educaţiaumanistă trebuie să conţină autorii şi lucrările cele mai bune, cu valorileculturii şi gândirii tradiţionale occidentale, cu tradiţia morală şi intelectualăoccidentală. Bengtsson (2001, 24) critică această opinie, văzând în ea tot unfel de eclectism, unul de dreapta. Există şi autori originali. Fiecare colegiuşi universitate are rolul de a promova înţelepciunea acumulată de civilizaţia



occidentală. Aceasta nu este o ideologie limitată, ci este un registru cuprin -zător de achiziţii umane. Ea nu ne apără de haos şi barbarism.

Aporturi şi evoluţii potenţiale

În timpul mandatului lui Reagan, Samuel Lipman, unul din fondatorii NewCriterion, a făcut parte din Consiliul Naţional al Artelor, instituţie care urmăreaactivităţile fundaţiei National Endowment of Art. New Criterion a condamnatîn repetate rânduri această fundaţie pentru susţinerea finan ciară a artei cusubstrat politic. În curs de câteva luni, preşedintele acestei fundaţii, FrankHodsell, a anunţat închiderea ei, demonstrându-se implicarea New Criterionîn activităţi care urmăresc eliberarea culturii de constrângerile politice.

De-a lungul timpului revista a devenit influentă, însă nu şi populară. Cen -trul său de interes fiind monumentele culturale occidentale, este puţin probabilca astfel de teme să intereseze o lume cucerită de political corectness. Autoriipromovaţi de New Criterion caută să prezerve identitatea americană agresatăde multiculturalism şi de ciocnirea civilizaţiilor, devenită evidentă dupăevenimentele din 11 septembrie 2001. Clişeul atât de popular, că America arfi o ţară de imigranţi, este infirmat de New Criterion prin reamintirea faptuluică valorile anglo-protestante pe care fondatorii Americii le-au adus aici aufăcut posibilă imigrarea însăşi şi au definit cultura americană. Eforturile lorau fost fructificate odată cu generaţiile lui Franklin, Washington, Jefferson,Hamilton şi Madison. Imigranţii veniţi mai târziu au preluat cultura anglo-saxonă împreună cu limba engleză, respectul pentru drepturile individului,sârguinţa şi evlavia desprinse din etica protestantă, devenind americani. Avo -caţii multiculturalismului promovează o ideologie antiamericană şi dorescsubminarea identităţii naţionale americane. Tocmai în aceasta constă misiuneaNew Criterion – de a oferi o alternativă la banalizarea valorilor naţionale, prineducarea simţului critic, esenţial atunci când principiile morale şi politicemoştenite sunt provocate.

Referinţe

Beke, László. 2003. „Postmoderne Phänomene und New Art History“. În Kunstge -schichte. Eine Einführung (ed. Belting Hans). Berlin: Reimer.

Bengtsson, J. Olof. 2001. „Left and Right Eclecticism: Roger Kimball’s CulturalCriticism“. În Humanitas, Vol. 14.

Epstein, Joseph. 1982. „The Literary Life Today“. În New Criterion.

Epstein, Joseph. 2007. „‘The Literary Life’ at 25“. Accesat la 28 ianuarie 2011. http://www.newcriterion.com/articles.cfm/-The-literary-life-at-25–3588.

Johnson, Daniel. 2009. „The seed-plot of history“. Accesat la 2 martie 2011. https://www.newcriterion.com/articles.cfm/The-seed-plot-of-history-4107.

Johnson, Daniel. 2008. „The conservatice response“. Accesat la 25 februarie 2011. http://www.newcriterion.com/articles.cfm/The-conservative-response-to-Islam-3731.

Kimball, Roger şi Kramer, Hilton. 2007. Counterpoints. 25 Years of The New Criterionon Culture & the Arts. Chicago: Ivan R. Dee.

Kimball, Roger. 2003. „Why the West?“. Accesat la 12 mai 2011. http://www.newcriterion.com/articles.cfm/Why-the-West-1823.

Kimball, Roger. 2002. „The Fortunes of Permanence“. Accesat la 2 mai 2011. http://www.newcriterion.com/articles.cfm/The-fortunes-of-permanence-1939.

Kramer, Hilton. 1986. Performing Arts Journal, Vol. 10, No. 1, 59–76.Kramer, Hilton. 1986. The Revenge of the Philistines: Art and Culture, 1972–1984.

London. Kramer, Hilton. 1999. The Twilight of the Intellectuals: Culture and Politics in the Era

of the Cold War. Lanham, MD: Ivan R. Dee Inc.McCarthy, Andrew. 2009. „The Work of Generations“. Accesat la 23 mai 2011.

http://www.newcriterion.com/articles.cfm/The-work-of-generations-4086.Piereson, James. 2009. „Is Conservatism Dead?“. Accesat la 23 martie 2011. http://www.

newcriterion.com/articles.cfm/Is-conservatism-dead-4166.Piereson, James. 2008. „Up from Liberalism“. Accesat la 15 martie 2011. http://www.

newcriterion.com/articles.cfm/Up-from-liberalism-3868.Schneider, Norbert. 2003. „Kunst und Gesellschaft: Der sozialgeschichtliche Ansatz“.

În Kunstgeschichte. Eine Einführung (ed. Belting Hans). Berlin: Reimer.Scruton, Roger. 1996. „The aesthetic Endeavour Today“. În Philosophy, Vol. 71, No. 277,

331–350.


NOII FILOZOFI FRANCEZI1

Constantin Vică

Introducere. Cum şi unde apare „noua filozofie“

Noii filozofi2 nu sunt un curent filozofic, ci un grup informal care a produsun seism la finalul anilor 1970 într-o Franţă plină de contradicţii. Lesnouveaux philosophes sunt une affaire franceză. Din 1975, cu momentulde vârf 1976–1977 şi oprindu-se în anii ’80 ai secolului trecut, lumea culturalăfranceză (şi ecourile sale în Germania, Italia, Statele Unite, dar şi în ţărileblocului comunist) a fost dominată de dezbaterea dacă există sau nu o nouăfilozofie (la nouvelle philosophie), metafizică şi politică, sau dacă este vorbadoar de o strategie de marketing cultural prin care discursul anticomunistşi antimarxist a devenit acceptat (chiar popular) în Franţa. Apariţia pe scenaculturală (la modul cel mai propriu, înainte de a publica cărţi, grupul informalal noilor filozofi a susţinut o serie de conferinţe la nou înfiinţatul CentruPompidou) a acestor autori a polarizat pontifii momentului – Gilles Deleuzeşi Jean-François Lyotard critică şi ironizează mişcarea „noilor filozofi“,Michel Foucault şi Roland Barthes au recenzii pozitive şi luări de poziţiepublice în favoarea lor. Scandalul noii filozofii încheie un secol XX tulburatal problemei intelectualului în Franţa, secol început cu afacerea Dreyfus,şi pune sub semnul întrebării toată moştenirea libertară a evenimentelor dinprimăvara anului 1968.

În spatele acestei mişcări stau mai multe evenimente. Primul dintre eleeste apariţia, în franceză, în 1974, a Arhipelagului Gulag (peste 1,3 milioanede exemplare vândute în Franţa) şi şocul pe care singura ţară occidentalăîn care Partidul Comunist este un element puternic al vieţii sociale şi politice

1. Multe dintre ideile acestui capitol au fost clarificate în atelierele de discuţii aleproiectului „Modelări evoluţioniste ale emergenţei normelor interacţiunii sociale“, derulatde Centrul de Cercetare în Etică Aplicată al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti. Lemulţumesc de asemenea domnilor Cristian Vasile şi Mihail Radu Solcan pentru observaţiişi sugestii privind subiectul şi scrierea acestui capitol.

2. Numele consacrat este încă cel din limba franceză, les nouveaux philosophes.

îl resimte în faţa unei mărturii neacceptate până atunci. Al doilea eveni mentîl reprezintă rezultatele bune la alegerile locale ale blocului stângii. Şi al treileaeste reuşita unei emisiuni televizate de cultură, Apostrophes, de a face audienţeimense şi de a impune autorii care vin în studioul său. Aşa cum au fost acu -zaţi, noii filozofi au folosit toate mecanismele mediatice ale vremii pentrua ocupa spaţiul de emisie şi pe cel tipărit cu scopul de a-şi susţine ideile şicritica la adresa establishment-ului cultural francez.

Cine sunt noii filozofi? Cel mai vizibil reprezentant al grupului informaleste Bernard-Henri Lévy, absolvent al Ecole Normale Supérieure (ENS),filozof, jurnalist şi editor (în anul 1975 coordona două colecţii la edituraBernard Grasset) şi viitorul star al culturii franceze, „inamicul public“ (cumîl definea într-o discuţie Michel Houellebecq) al ultimilor 30 de ani. Celmai respectabil autor rămâne André Glucksmann, absolvent tot de ENS (dealtfel, grupul noilor filozofi s-a coagulat în această instituţie de prestigiu),primul care a dat tonul, cu Bucătăreasa şi mâncătorul de oameni (La Cuisi -nière et le mangeur d’hommes, 1975), unui discurs critic antimarxist al noiifilozofii. Cei doi sunt secondaţi de Maurice Clavel (născut în 1920, cel maibătrân din grup), jurnalist şi scriitor „indezirabil“, cu schimbări bruşte de atitu -dine, care a navigat între gaullism, maoism şi catolicism, jurnalist în acelaşitimp la Nouvel Observateur (revistă a aşa-numitei „stângi-caviar“) şi membrufondator al cotidianului Libération (care, în primii ani după 1973, a avut opoziţie de extremă stângă, imprimată de primul director, Jean-Paul Sartre).Printre „noii filozofi“ au mai fost plasaţi Jean-Paul Dollé, Jean-Marie Benoist,Gilles Susong, Michel Guérin, Christian Jambet şi Guy Lardreau, uneorişi Alain Finkielkraut sau Luc Ferry.

Totuşi, noii filozofi nu sunt primii care pun explicit problema crimelortotalitarismului sovietic şi a inadecvării sociale a teoriilor marxiste. RaymondAron a făcut acest lucru încă din anii ’50, ca un pandant al existenţialismuluimarxist sartrian, Claude Lefort şi François Furet se plasează pe poziţii anti -comuniste de la finalul anilor ’60 etc. De altfel, Lefort este un exemplu avantla lettre de „nou filozof“: coleg cu Lyotard la militanta revistă Socialismeou Barbarie, el se desparte de tradiţia stângistă devenind un critic al comu -nismului. Dar şi al noilor filozofi la apariţia lor, ceea ce îl apropie din noude Lyotard. Merită amintit aici şi numele lui Cornelius Castoriadis, un alt colegal lui Claude Lefort de la revista Socialisme ou Barbarie. Chiar dacă este difi -cil să îl considerăm pe Castoriadis un adevărat precursor al noilor filozofi3,el se remarcă printr-o îndrăzneală analitică ieşită din comun. Castoriadisevoluează de la critica regimului birocratic stalinist (socotit totalitar) la pune -


3. De altfel, Castoriadis s-a aflat într-o relaţie nu tocmai amicală cu „noii filozofi“.Într-un text din Nouvel Observateur, i-a numit les disk-jockeys de la pensée.

rea în discuţie chiar a proiectului marxist. Lucrările lui ajung să sugerezecă problema marxismului nu este leninismul sau stalinismul, ci marxismulînsuşi (Tismăneanu 1997, 12). Peste un deceniu, noii filozofi vor merge multmai departe şi vor vehicula sloganul „Marx este Gulagul“.

Ce au adus noii filozofi în dezbatere încât să stârnească un asemenea scandalşi ce era deja latent în societatea franceză? Acest articol încearcă un răspunsmai amplu. În primul rând, faptul că tinerii anti-establishment aparţineau uneifamilii spirituale a stângii – o parte dintre ei a cochetat cu maoismul şi aveacaldă experienţa Mai ’68 – nu a putut fi iertat de „sfânta familie“. În al doilearând, dorinţa de a depăşi limitele filozofiei politice pentru a intra pe un terenal „jurnalismului filozofic“ în care expresia şi capa citatea de a corela ideologiilecu fapte sunt mai importante decât argu men tarea clară şi raţională. În al treilearând, noii filozofi au apărut într-o perioadă electorală. În al patrulea rând, Franţaieşea din les trente glorieuses (ca toată Europa planului Marshall în urma crizeipetrolului din 1973) urmând o peri oadă de stagnare economică şi de mişcărisociale. În ultimul rând, lipsa de efecte a „revoluţiei libertare“ din Mai ’68(încheiată cu un pact între gaullişti şi comunişti) reduce încrederea într-unprogresism social eliberator. În acest context apare un grup de tineri (susţinuţide Michel Foucault, o garanţie cul turală) care nu se proiectează în avangardacapitalismului (originile maoiste făcându-i mefienţi faţă de orice sistem) şicare replasează interogaţia politică a momentului pornind de la experienţalagărelor sovietice, experienţă trecută sub tăcere de către o mare parte a inteli -ghenţiei franceze. Aşa cum se observă, critica noilor filozofi se răsfrânge asupragândirii poststructuraliste domi nante, o altă ţintă preferată era Sartre (acesteafiind curentele şi poziţiile contem porane cu care se intră în conflict), dar şiasupra unei metafizici esenţialiste, o metafizică a suspiciunii, reprezentată celmai bine de Karl Marx şi Friedrich Nietzsche.

Cu siguranţă noua filozofie nu este un curent filozofic, ci vectorul uneidezbateri politice de la finalul anilor ’70, care a dus, în mod surprinzător,la reformarea stângii franceze şi abandonarea unui eurocomunism utopic,dar şi depăşirea gaullismului de către dreapta franceză (care, la începutulanilor ’80 pierde puterea politică). Niciodată „noua filozofie“ nu a trecutporţile lumii academice şi nu a impus teorii politice sau sociale – aici diag -nosticul lui Gilles Deleuze privind „nulitatea“ acestei filozofii pare a fi corect.Dacă urmărim bibliografia de limbă engleză despre filozofia franceză asecolului XX, la nouvelle philosophie este foarte puţin tratată, ca un subiectpasager şi fără urmări asupra a ceea ce se numeşte french theory, cel mailongeviv produs de export al Franţei în Statele Unite. De altfel, noua filozofierămâne mai puţin importantă (dată fiind vaguitatea ei) în raport cu prezenţanoilor filozofi în câmpul mediatic. A fost o afacere de conştiinţă şi mai puţinun demers teoretic, chiar dacă, de exemplu, volumele lui Glucksmann din

NOII FILOZOFI FRANCEZI 445

acea perioadă rămân deconstrucţii interesante ale fundamentelor ideologiilortotalitare şi originilor etatismului în secolul XX. Noilor filozofi le răspundechiar François Mitterand, candidatul stângii şi viitorul preşedinte al Franţei.„Gaşca Clavel“, cum o numea Lyotard, a vrut programatic să fisureze discursulstângii franceze, deconectat de problemele reale ale socialismului din spateleCortinei de Fier, şi să aducă pe scenă o realitate mărturisită, observată empiric,de către disidenţii sovietici. Presupunerile metafizice ale noii filozofii aucontat mai puţin în tot acest joc de societate.

Cei puşi sub titulatura „noii filozofi“ aveau între 28 şi 40 de ani în 1977şi, începând cu 1975, publicaseră deja 14 cărţi, două dintre ele (La Barbarieà visage humain a lui Bernard-Henri Lévy şi Les Maîtres penseurs a lui AndréGlucksmann) devenite bestseller cu peste 100 000 de exemplare vândute într-unan. În desfăşurarea acestei afaceri intelectuale franceze, momentul 10 iunie1976 este foarte important: apare, sub coordonarea lui Lévy, dosarul „Lesnouveaux philosophes“ în Les Nouvelles littéraires (o revistă literară fondatăîn 1922 de către Larousse şi dispărută în 1985). Alături de tinerii anti-esta -blishment, în dosar mai semnează două nume grele: Claude Lévi-Strauss şiRoland Barthes. Noii filozofi fac prima pagină a ziarelor şi revistelor impor -tante (ca un amănunt picant, apar articole şi în Playboy despre noua filozofie,se publică benzi desenate etc.), iar al doilea moment important în ascensiuneascandalului este seara de 27 mai 1977, atunci când sunt invitaţi de BernardPivot în emisiunea Apostrophes. Întrebarea moderatorului poate fi cheia întregiidezbateri: „Noii filozofi – sunt ei de dreapta sau de stânga?“ Emisiunea areo audienţă de doar şapte milioane de telespectatori, mediocră pentru stan -dardele vremii. Îndeajuns ca fenomenul noilor filozofi să ia amploare, iar cărţilefoştilor normalieni să ajungă bestseller.

Întrebarea lui Bernard Pivot rămâne actuală şi astăzi, la peste 30 de anidupă ce a fost rostită. Ambiguitatea termenilor ei reflectă, de fapt, ambiguitatealumii intelectuale franceze din a doua jumătate a secolului XX, pe fondulpier derii puterii coloniale şi a identităţii culturale şi, mai ales, într-un contextîn care coabitarea între dreapta şi stânga este regula, nu excepţia. Aşadar, noiifilozofi francezi ai finalului deceniului opt sunt de dreapta sau de stânga?

Trei cărţi şi-o emisiune de scandal

Dreapta conduce politic Franţa, dar stânga impune discursul cultural. În1973, la alegerile legislative, au intrat în Assemblée Nationale 177 de deputaţide stânga (de la comunişti – 73 – la social-democraţi) şi 311 de dreapta.La 19 mai 1974, Valéry Giscard d’Estaing câştigase alegerile prezidenţiale


în faţa lui François Mitterand. Tot în 1974 apare Arhipelagul Gulag şi înurmătorii ani dezbaterile politice au stat sub efectul Gulag. Franţa avea orelaţie privilegiată cu URSS (încă din vremea lui de Gaulle), cel mai puternicpartid comunist din Europa occidentală şi cei mai proeminenţi intelectualimarxişti (sau care se declarau marxişti).

Efectul Gulag îl face pe André Glucksmann să publice, în 1975, un eseupasional, violent, ironic, despre raportul dintre Stat, marxism şi lagărele deconcentrare: La cuisinière et le mangeur d’hommes (Bucătăreasa şi mâncă -torul de oameni). Întrebarea cărţii este provocatoare: aşa cum lagărele nazistesunt rezultatul ideologiei naziste, lagărele comuniste sunt ele rezultat alideologiei marxiste? Lagărele sunt invenţia secolului XX, afirmă Glucksmann,secol în care s-a născut şi rezistenţa în faţa violenţei etatice. Cum putemexplica ororarea lagărelor, complicitatea societăţii la acest fenomen? Cu altecuvinte: de ce nu ne-am opus? Problema rezistenţei individuale în faţa vio -lenţei maşinăriilor represive (aşa cum era NKVD-ul) – „lagărele nu sunt ofatalitate“ susţine filozoful – marchează reflecţia noastră asupra secoluluiXX. Un secol în care represiunea a fost instrumentul de neoprit – o „mecanicăgenerală“ a represiunii – în constituirea raţiunii statale, a funcţionării statului.

Experienţa concentraţionară apare mută, cei prinşi în malaxorul ei numai au voce să descrie/transcrie experienţa trăită. Deţinuţilor, dominaţilor,trebuie să li se anuleze distincţia între dominat şi dominator. Demnitateaumană va fi anihilată, deţinutul trebuie să se simtă „un mâncător de oameni“:cei care supravieţuiesc trebuie să se ruşineze de faptul că au rămas în viaţă.Dacă urmărim mărturisirile deţinuţilor din lagărele naziste sau sovietice,ele au ceva în comun: vina de a fi un supravieţuitor. Cum vom ieşi din „eralagărelor“, vom mai avea naivitatea iniţială, când istoria şi progresul socialmergeau împreună?

Eseul lui Glucksmann este scris în tonul adresării directe. Cine este desti -natarul? Vina de a fi fost orbi la „sângele de care musteşte prezentul nostru“pare colectivă. Totuşi, orbirea nu are o cauză naturală, ci una ideologică.Ar fi fost posibile marile crime ale secolului XX dacă nu ar fi fost făcuteîn numele unei aşa-zise ideologii? Critica filozofului francez merge maideparte (şi astfel aflăm destinatarii): plăcerea de a teoretiza infinit, vag savant,e direct proporţională cu refuzul de a vedea suferinţa plebei ruse şi rezistenţaei. „Procesul comunismului“, în Franţa, este procesul filozofilor care rafi -nează şi rescriu marxismul în turnul de fildeş al teoriei refuzând să urmă -rească rezultatele ideologiei în societatea şi statele totalitare comuniste.

Glucksmann observă o lungă istorie intelectuală a totalitarismului, careîncepe cu Republica lui Platon şi se termină cu mărturisirea lui Soljeniţîn.Ideologiile totalitare, cele care vor să dea o imagine şi un ideal total, unic,


definitiv al lumii, nu se reclamă de la biologie, ci dintr-o pedagogie raţională.Actualul sub-om (deţinutul, marginalul, cel care refuză ordinea) va primitratamentul disciplinar care îl va modela în omul viitor, perfect, în omul nou.Aceste ideologii duc întotdeauna la gropi comune, pare să susţină Glucksmann.False „idealuri comune“ (care întotdeauna sunt doar ale unei clase dominante)creează marile gropi comune.

Anul 1977 e momentul de referinţă pentru mişcarea noilor filozofi. Apardouă dintre cărţile care vor fi cele mai citite şi contestate. Prima dintre ele, LaBarbarie à visage humain (Barbaria cu chip uman), scrisă de artizanul mişcării,Bernard-Henri Lévy, încearcă să fie o metafizică politică nihilistă care anuleazăorice concept funcţional al politicii. Plasată tot în efectul Gulag – „am învăţatmai mult din lectura Arhipelagului Gulag decât din glosele savante desprelimbajele totalitare“ (Lévy 1977, 179) –, cartea încearcă să denunţe imposturaîn care se plasa cultura franceză a momentului: cultul pentru Karl Marx.Dacă Glucksmann pune întrebarea, Lévy are răspunsul: lagărul sovietic estemarxist, la fel de marxist pe cât Auschwitz-ul era nazist (Lévy 1977, 181–182).Ideologia marxistă este echivalată cu poliţia şi teroarea, marxismul este„opiumul popoarelor“, adică o religie care a produs biserica comunistă.Exaltarea autorului francez vine după un lung discurs nihilist, în care nimicdin ceea ce ştim nu există.

Eseul lui Lévy se vrea o critică la teoria libidinală a puterii propusă deGilles Deleuze şi Felix Guattari. Revenind la întrebarea „ce este puterea?“,într-un „câmp al ruinelor“ care era Franţa de după 1968, dominată de gândireadeleuziană şi de „sfânta familie“ a stângii, Lévy propune o răsturnare: recitirealui Rousseau (pentru care puterea e eternă şi perisabilă, exact ca societatea)şi reîntoarcerea la Hegel împotriva lui Marx (Lévy 1977, 36, 39). Prin puteresocietatea se ordonează, este instrumentul care participă la socializare. Revoltaeste astfel o moarte socială sigură. Dacă pentru Deleuze dorinţa genereazăputerea, pentru Lévy tocmai inversarea termenilor capătă sens: puterea estegeneratoare a dorinţei. Pentru că orice politică este o lingvistică (Lévy 1977,50), pentru că nici un regim nu poate exista dacă nu impune un limbaj, nuare sens să vorbim de „eliberarea cuvântului“ (atât de cerută în Mai 1968)şi recâştigarea puterii – cele două sunt imposibil de disociat. Pentru Lévytoate conceptele care produc filozofia politică a momentului nu au sens:„Realul nu există“, „Istoria nu există“, „Contractul social nu există“ etc.Progresismul stângii, credinţa în progres şi istorie, este iluzie, iar piaţa propusăde capitalism este un miraj organizat, o fantasmagorie programată (Lévy1977, 56). Între aceste două versiuni ale lumii, născute din utopia iluministă,se află Statul care nu poate fi nici justificat, nici culpabilizat. Individul se


defineşte doar în raport cu Leviathanul, el este inventat, nu invers. Statulnu poate fi o creaţie a oamenilor, nici rezultatul deliberării lor (Lévy 1977,76). Conceptele de opresiune şi eliberare nu fac decât să ţină captiv individulîn rolul de complice al puterii. După tot acest excurs nihilist, apare şi con -cluzia: „revoluţia“ nu este posibilă dacă vom continua să folosim conceptelede „istorie“, „real“, „dorinţă“ sau „eu“, ea rămâne conceptual captivă unui limbajal puterii etatice.

Volumul continuă cu două critici: una a socialismului, alta a capitalului.Iluminismul a impus o ideologie optimistă: totul e posibil, progresul uma nităţiie în mâinile noastre şi spre el tindem invariabil. Pentru Lévy, socialismul eversiunea „cea mai gravă şi mai caricaturală a optimismului“ (Lévy 1977, 87).Socialismul nu acceptă răul (crimele sunt doar deviaţii nedorite), socialiştiisunt fascinaţi de demiurgul industrial şi practică o cultură a resentimentului(Lévy 1977, 90). Socialismul nu propune un proiect de societate, ci e socie -tatea inversată a Capitalului (Lévy 1977, 91). Plasat între două extreme –revoluţie şi aplatizare socială (asemănător astfel fascismului), socialismulnu scapă de referentul său obligatoriu – capitalul. „Abstracţiunea întregiisocietăţi“, proletariatul astfel numit de Karl Marx, este o clasă indefinibilăcare a trebuit, în construcţia socialistă, să ia forma, să fie „sculptat pe modelulburgheziei“ (Lévy 1977, 102). Capitalismul este practica negocierii, el domes -ticeşte lupta, iar clasele sociale devin atopice şi atipice (Lévy 1977, 106–107).Acest fapt nu exclude exploatarea sau drama socială, exclude doar clasa:capitalismul este un mod de producţie fără clasă istorică.

În acest moment Lévy introduce a doua teză, după cea a optimismului politic:dualismul. Indivizii pot fi în acelaşi timp sclavi sau rebeli, observăm coexistenţaa două voinţe, conştiente, distincte şi concurente (Lévy 1977, 109). Acestdualism se manifestă şi în opţiunea ideologică. Dar apare o disjuncţie epistemică:instrumentele teoretice ale marxismului nu sunt operaţionale în înţelegereadramelor lumii contemporane (Lévy 1977, 111). Socialismul exclude răul, eleste o „medicină“ care vindecă rănile provocate de Capital; capitalismul trăieştemoartea, destrucţia este practica reconstrucţiei sale. Capi talismul este o crizăcontinuă, iar aici Lévy îi dă dreptate lui Marx: criza apare la întâlnirea dintreaproprierea privată şi caracterul social al producţiei (Lévy 1977, 119). Capi -talismul, contradictoriu prin natura sa, nu poate să dispară: bazat pe dialecticadestrucţie–reconstrucţie şi pe faptul că propune o legătură socială incluzivă(Lévy 1977, 123), el este un proces fără sfârşit, fără finalitate. Originile salenu sunt în revoluţia industrială: aici se află originile socialismului.

Spectacolul cotidian al dezvoltării industriale, prezent în ambele sis teme,va duce inevitabil la barbarie. Lévy preia o teză heideggeriană clasică în


critica dezvoltării tehnologice, organizaţionale, o critică a extinderii instru men -talităţii şi dispozitivelor asupra Fiinţei. Barbaria, ca sfârşit al fiinţei autentice,este Capitalul însuşi, cu tot adevărul său despre viaţă (destrucţie pentrureconstrucţie) (Lévy 1977, 133–136). Nici socialismul nu răspunde mai bineîntrebării despre Fiinţă: el face o apologie a muncii (Lévy 1977, 143). Socia -lismul la putere este forma degenerată a Capitalului. Progresismul pe careîl adoptă cu necesitate se transformă tot în barbarie. Dar ce nu ajunge barbarie?Deocamdată iluziile socialismului sunt interogate şi cad una după alta. Lévyreia teza lui Foucault din Arheologia cunoaşterii conform căreia ideologiapro gresului este fiica unei angoase ancestrale (Lévy 1977, 150). Desigur, nici„progresul nu există“, iar totalitarismul este „singura revoluţie reuşită“ (Lévy1977, 155). Şi aici se ajunge la una dintre tezele clare ale noii filozofii: statultotalitar este actul de deces al politicii, în care socialul şi puterea sunt amal -gamate, iar cunoaşterea, riguroasă şi instrumentală, domneşte. Unitatea puteriipresupune unitatea cunoaşterii (Lévy 1977, 171). Excesul politic totalitar estefinalul politicii ca loc al reflecţiei şi acţiunii.

Ca orice afacere de conştiinţă, cartea lui Lévy are o morală. Ce putemface atunci când nu mai avem nici politică, nici limbaj pentru a concepe?(Lévy 1977, 218) Mai rămân etica şi datoria morală. Datoria de a nu ficonsilierii puterii, dar nici în serviciul revoltaţilor – a nu fi „farul poporului“.Pentru intelectuali rămâne o scăpare: refugiul în metafizică, artă şi morală.Această propunere îl încântă, alături de scriitură, pe Roland Barthes. Acestase întreabă: nu cumva critica progresului istoric (istoricismului) merge în paralelcu o critică a concepţiei instrumentaliste a limbajului, nu aşa are loc subver -siunea limbajului intelectual prin scriitură? (Barthes 1977). Această etică ascriiturii i se pare teoreticianului francez marele câştig al cărţii lui Lévy.

Al doilea volum scandalos (cu toate că iniţial presa franceză, cu excepţiacelei comuniste, îl va elogia), Les Maîtres penseurs (Maeştrii gânditori),apărut tot în primăvara lui 1977, are o altă strategie în denunţarea gândiriitotalitare. Glucksmann începe cu reluarea unei povestiri a lui Rabelais despreabaţia din Thélème, construcţie utopică şi libertară a lui Gargantua. Aceastăfabulă dă înţeles unei formule aparent definitive a libertăţii: „Fă aşa cumvei pofti!“ Toate formele politice care instaurează astfel libertatea – adicăpozitiv – sfârşesc în totalitarism. Fomula este radicală, revoluţionară, colec -tivistă, dictatorială, dar şi teologică (Glucksmann 1977, 12–15). Nu are sensîn afara relaţiei dominat–dominator, instituie o diferenţă între cel care enunţăşi cel care se lasă enunţat, este rezultatul unui raport guvernat–guvernant. Maşi -năria şi mecanismul puterii îl interesează în egală măsură pe Glucksmann cape Lévy, iar teoria foucauldiană a dispozitivelor disciplinare este explorată


în raport cu fenomenul totalitar al secolului XX. În miezul lucrurilor: raţiu -nea – cea care face atât din birocrat, dar şi din revoluţionar (unul privind spreviitor, altul spre prezent) agenţi ai libertăţii celorlalţi (Glucksmann 1977, 19).Această contradicţie va fi insurmontabilă.

Nu există o ştiinţă a revoluţiei, oricât de mult ar crede eliberatorii în ea.În centrul ideologiei stă, de fapt, o textolatrie. „Suntem prinşi în capcanaunui text“, reia Glucksmann o observaţie a lui Fritz Lang. Capcana textuluise întinde de la Fichte la Nietzsche; întreg secolul al XIX-lea german apregătit această capcană pentru ideologizarea, atât nazistă, cât şi socialistă,a secolului XX. Totalitarismele nu se nasc pe teritoriul german, ci din angoasamaeştrilor gânditori germani ai secolului romantic (Glucksmann 1977,40–48). O angoasă explicabilă: Germania nu trăise o Revoluţie Franceză,nici procesul modernizării statale, în consecinţă toată această tensiune s-aexprimat în textele filozofilor germani. Două lumi separate – idei şi fapte –s-au întâlnit dând naştere efervescenţei totalitare a secolului XX. Dar „pasiu -nea pentru text“ nu se opreşte aici, la graniţele ideologiei. O regăsim în inimastatului: el emană textul puterii (lingvistica puterii, cum ar scrie Lévy). Domi -naţia se face prin lege, prin regulament şi reglementare. Legea va fi întot -deauna contradictorie şi de neînţeles (de unde şi drama cetăţeanului K.): statul,prin birocraţie, îşi manifestă puterea în numele unei raţiuni instrumentale(acea Zweckrationalität weberiană), dar legea, care este expresia acestei raţiuni,va fi de necunoscut şi de neînţeles cetăţenilor săi (Glucksmann 1977, 53–55,58–62). Legea supune universal. Ea, în cazul nazismului, cretinizează şisupune indivizii unor proceduri incomprehensibile (unor reguli care nascinstituţii vide de sens) (Glucksmann 1977, 69).

Cei patru maeştri gânditori sunt Fichte, Hegel, Marx şi Nietzsche – dinintersecţia textelor produse de ei se naşte „ideologia germană“. Glucksmannsusţine că doctrina lor unificată străbate întregul secol XX, oferind justificarecrimelor în numele unor scopuri superioare, de neînţeles plebei. Plebea estemasa amorfă de manevră a puterii – Glucksmann preia de la Foucaultpreocuparea pentru invizibilii istoriei. Cei patru maeştrii au pus raţiunea încentrul reconstrucţiei lumii; sub semnul ei stă atât organizarea instituţionalăa statelor, cât şi excesele lor, fie că vorbim de bomba nucleară sau de Gulag(Glucksmann 1977, 72). Pentru a crea eveniment trebuie ruptă ordinea, ordo -narea, dar acest fapt nu va elibera individul. Contestatarul se află într-o impo -sibilitate logică, susţine Hegel, iar Socrate este cazul cel mai clar. Axio ma puteriimoderne se reduce la atât: supune-te, nu contesta (Glucksmann 1977, 91).

Evreul, nebunul, marginalul, ţiganul, nomadul, vagabondul trebuie excluşi.De ei este nevoie doar conceptual: sunt opusul Statului, al ordinii, stabilităţii.


Ei sunt anti-Statul. Statul centralizat apare cu necesitate: pentru Hegel esteforma de actualizare a libertăţii, pentru Marx şi Engels doar naţiunile care-şipot făuri un Stat raţional modern sunt istorice (şi merită să supravieţuiască),pentru Lenin Statul este o etapă necesară între Evul Mediu şi un viitor lumi -nos (Glucksmann 1977, 106). Statul se naşte din violenţă şi supraveghere,filozofia Statului vine din „a concepe înseamnă a stăpâni“ (Glucksmann 1977,118). Antisemitismul şi rasismul se nasc din „cultul Statului“, o boală apărutăîn Germania.

Filozofia speculativă a maeştrilor gânditori va produce ideologiile domi -nante şi argumente pentru Stat. Adepţii ideologiilor s-au folosit de puterea decoerciţie a mecanismelor statale pentru a produce soluţii finale (Glucksmann1977, 121–123). Dar nu este numai cazul Germaniei naziste sau al UniuniiSovietice, afirmă Glucksmann. Doctrina maeştrilor gânditori s-a univer sa -lizat, iar „critica totalitarismului“ absolvă de vină statele aparent demo cratice,plasând vina doar în nazism şi comunism. Dar mecanismul dominaţiei existăîn toate statele – este în natura lor –, iar paranoia etatistă (aşa cum, de exemplu,o vedem în filmul Dr. Strangelove regizat de Stanley Kubrick) are aceeaşigenealogie cu totalitarismul (Glucksmann 1977, 289–291). Zona de mijloc,plebea, cea care urmează revoluţia şi organizarea, va fi întotdeauna suspendatăîn gândirea etatică a societăţii disciplinare (Glucksmann 1977, 308–310).

În centrul analizei celor doi filozofi francezi se află problema pozi tivităţiietatice, a mecanismelor ei disciplinare. Acesteia i se adaugă critica ideolo -giilor dominante, vizibile sau mai puţin vizibile, care vin întotdeauna caangoase istorice transformate în idealuri supreme, ineluctabile, ale unorgrupuri, niciodată ale unor colectivităţi. Individul nu apare în acest joc, înschimb există plebea, cea care urmează etape clare ale transformării, fie căacestea sunt scrise de ştiinţa revoluţiei sau în teoria birocraţiei. MoştenireaIluminismului a fost sinistră: o raţiune de necontestat care dă o ordonareirevocabilă lumii. Forma ei de manifestare: Statul. Forma ei de reproducereşi diseminare: textul, fie el speculativ sau normativ. Cum se vede aceastăpoziţie, care nu este doar antimarxistă sau antitotalitară (ambii filozofi propunşi o critică a democraţiei şi capitalismului), la televizor?

Şi-au dat intelectualii sufletul unui nou diavol numit televiziune în searade 27 mai 1977? Odată cu apariţia în emisiunea Apostrophes, realizată deBernard Pivot, noii filozofi aduc filozofia într-un mediu deloc propicedezbaterii: televiziunea. Apare astfel intelectualul mediatic (filozoful popular,opus „intelectualului specializat“, reprezentat de Deleuze sau Foucault), darrenaşte şi gustul publicului larg pentru filozofia morală (Chaplin 2007,145–148). De-a lungul emisiunii discuţia a escaladat, astfel încât la final


participanţii cu greu se mai puteau controla. Invitaţi au fost Maurice Clavel,Lévy şi Glucksmann, pe de o parte, şi François Aubral şi Xavier Delcourt,pe de altă parte, autorii unui volum critic la adresa mişcării, Contre la nouvellephilosophie (Împotriva noii filozofii). Bernard Pivot invită părţile să-şi pre -zinte poziţiile, începând cu Clavel, fost luptător în Rezistenţă, migratordinspre dreapta spre stânga politică franceză. Acesta împărtăşea acum cufoştii maoişti Lévy şi Glucksmann cauza comună a antitotalitarismului, darşi problema metafizică a sfârşitului omului transcendent într-o lume a politiciiordonatoare (Chaplin 2007, 150). Urmează Glucksmann, care susţine că estenecesară o responsabilitate a intelectualilor, responsabilitate care s-ar traduceprin abandonul marilor doctrine (marxism, cultul revoluţiei, visul unei socie -tăţi raţionale etc.) şi o mai mare atenţie acordată abuzului de putere realizatde statul modern. Revolta politică nu e cheia, ci asumarea unei marginalităţi,unei poziţii externe şi rezistente puterii – imaginea lui Socrate sau a evreuluirătăcitor. Glucksmann preferă să descrie soarta deportaţilor din Siberia, con -s tituindu-se astfel în vocea celor fără voce. Responsabilitatea morală, atâtde repudiată în Mai 1968, îl reabilitează pe fostul militant libertar: „drepturileomului“ sunt adevărata problemă a secolului (Chaplin 2007, 151). Lévycontinuă argumentarea lui Glucksmann, susţinând că „revoluţiile reuşite aufost totalitare“, „socialismul este o formă de barbarie“ etc.

Răspunsul formulat de Aubral şi Delcourt este acuzator. Condamnă pesi -mismul noii filozofii, poziţia suspicioasă faţă de istorie şi refuzul unor modeleprogresiste (Chaplin 2007, 152). Critica lor se desfăşoară pe două niveluri:filozofic – Lévy scrie trivial şi incompetent despre Marx sau Hegel, deexemplu, şi politic – refuzul oricăror concepte politice funcţionale îi plaseazăpe noii filozofi lângă Noua Dreaptă, cu o agendă conservatoare, antiplu ra -listă (Chaplin 2007, 152). Filozofia se face în reviste academice, în univer -sitate etc., nu în reviste gen Playboy, îl acuză Aubral pe Lévy (Chaplin 2007,153). Omniprezenţa mediatică a noii filozofii este sursa dispreţului celordoi. Pivot încearcă să calmeze spiritele şi îi întreabă pe Lévy şi Glucksmanndacă se consideră noi filozofi. Ambii răspund negativ.

Criticile noii filozofii şi poziţia lui Foucault

Deleuze răspunde într-un interviu: „Cred că gândirea noilor filozofi estenulă“ (Deleuze, 1977). Două sunt motivele acestei nulităţi: utilizează con -cepte mari (precum Puterea, Legea, Maestrul etc.) şi nu scapă din dualismesumare. Sunt reacţionari, afirmă Deleuze, şi scriu în stereotipuri. Filozofia


lor este mai degrabă comică, câtă vreme sunt agresivi în plan mediatic,ducând polemici la nesfârşit. Filozoful lui Anti-Oedipe nu le iartă trecutulmaoist şi nu le acceptă poziţia antistalinistă şi antitotalitară. „Au introdusmarketingul filozofic în Franţa“, afirmă Deleuze, iar ceea ce îl dezgustă celmai mult este martirologia pe care o profesează: „trăiesc din cadavreleGulagului şi din victimele istoriei“. Acest spectacol, în care filozofii suntnişte martori care explică în locul victimelor ce a însemnat suferinţa lor, ise pare grotesc lui Deleuze. O ultimă critică: poziţia anti-ştiinţifică a noilorfilozofi i se pare depăşită. Ei sunt conformişti în cel mai înalt grad preferândgustul comun al presei şi televiziunii: au ales un mediu care nu pune pro -bleme, nu are criterii de selecţie şi nu tulbură pe nimeni. Prin ei se mortificădezbaterea intelectuală în Franţa.

Critica lui Aubral şi Delcourt este mult mai dezvoltată, dar în genere ur -mează linia deleuziană. Noii filozofi acţionează precum nişte guru mediatici,meta fizica lor se reduce la câteva expresii oraculare (Aubral 1977, 19), sunto com binaţie ciudată de creştino-stângism, iar moştenirea lui Mai 1968, dela care se reclamă (dar cine nu este urmaşul lui 1968 în Franţa?), este inexis -tentă. Împotriva noii filozofii apare în acelaşi timp cu volumele lui Lévy şiGlucksmann. Noii filozofi gândesc în sloganuri. Primul dintre ele, pe carel-am aminit deja, „Marx este Gulagul“, este de fapt o demonstraţie a poste -riori a unei evidenţe formulate de Proudhon în 1844. Al doilea slogan, „totuleste discurs“, ca şi refuzul unei concepţii politice asupra lumii (al treileaslogan) sunt moduri de a elimina orice formă de dezbatere şi dezacord asuprarealităţii (Aubral 1977, 26–28). Dialectica este răul absolut pentru noii filo -zofi, iar socialiştii şi politica lor de impostură duc la o societate a Gulaguluide hiperconsum (Aubral 1977, 28). Celor doi critici li se pare paradoxalăîntâlnirea dintre un catolic conservator, Clavel, şi ex-maoiştii atei ai noiifilozofii. Spectacolul filozofic este grosier – „o mascaradă“ (Aubral 1977,35), noii filozofi scriu o filozofie-publicitate la modă.

Ce au în comun Michel Foucault şi noii filozofi? În primul rând, refuzămarxismul ca metodă de a înţelege momentul istoric contemporan. Foucaultafirmă răspicat într-o dezbatere: „necesitatea de a o sfârşi cu marxismul mise pare evidentă“ (Foucault 1978). În al doilea rând, teoria relaţiilor de puterefoucauldiană a fost preluată de Glucksmann (chiar dacă, parţial, pentru Foucaultputerea e totuşi difuză). În al treilea rând, interesul pe care îl au ambii pentrulagărele de concentrare din URSS şi mecanismele disciplinare dezvoltatede statul totalitar, care supraveghează vizibil şi reeducă prin muncă. Nu înultimul rând, poziţia libertariană specială a celor doi în critica statului: nunumai violenţa vizibilă, ci şi cea invizibilă – cum statul îşi construieşte subiectulde drept, cetăţeanul.



Concluzii

Noua filozofie dispare la fel de repede pe cât a apărut. Anii ’80 duc laschimbare politică în Franţa şi la ascensiunea unor autori critici cu moştenirealui 1968. Ruptura adusă de noii filozofi nu poate fi evitată, dar nici trans -formată. Au atacat modul dominant de a face filozofie în Franţa, dar nu auputut pune nimic în loc. Momentul politic – efectul Gulag – le marcheazătextele şi le datează. Chiar dacă toate criticile ridicate de Gilles Deleuze arfi exacte, noii filozofi rămân un moment important, de schimbare a opticiiintelectuale, care a permis atât eliberarea de sub zodia locurilor comune alemarxismului, cât şi recunoaşterea totalitarismului ca fenomen dominant alsecolului XX. La fel ca şi Louis Althusser, profesorul său de la ENS, Bernard-Henri Lévy l-a „recitit“ pe Marx, dar concluziile re-lecturii sunt completdiferite; Levy descoperă că marxismul însuşi este „opiumul popoarelor“.

Referinţe

Aubral, François şi Delcourt, Xavier. 1977. Contre la nouvelle philosophie. Paris:Gallimard.

Barthes, Roland. 1977. Lettre à Bernard-Henri Lévy. În Les Nouvelles Littéraires, 26 mai1977.

Chaplin, Tamara. 2007. Turning on the Mind. French Philosophers on Television. Chicago:University of Chicago Press.

Deleuze, Gilles. 1977. A propos des nouveaux philosophes et d’un problème plus général.În Supliment al revistei Minuit, no. 24, 1977.

Foucault, Michel. 1978. „Méthodologie pour la connaissance du monde: comment sedébarrasser du marxisme (entretien avec R. Yoshimoto)“. În: 1994. Dits et écrits.tomul III. Paris: Gallimard. (Versiunea în limba română: „Metodologie pentru cunoaş -terea lumii: cum să ne debarasăm de marxism“. În Foucault, Michel. 2001. Theatrumphilosophicum. Studii, eseuri, interviuri, 1963–1984. Cluj: Casa Cărţii de Ştiinţă.)

Glucksmann, André. 1975. La Cuisinière et le mangeur d’hommes: Éditions du Seuil.(Versiunea în limba română: Glucksmann, André. 1991. Bucătăreasa şi mâncătorulde oameni. Bucureşti: Humanitas.)

Glucksmann, André. 1977. Les Maîtres penseurs. Paris: Bernard Grasset. (Versiuneaîn limba română: Glucksmann, André. 1995. Maeştrii gânditori. Bucureşti: Albatros.)

Lévy, Bernard-Henri. 1977. La Barbarie à visage humain. Paris: Bernard Grasset.(Versiunea în limba română: Lévy, Bernard-Henri. 1992. Barbaria cu chip uman.Bucureşti: Humanitas.)

Tismăneanu, Vladimir. 1997. Mizeria utopiei. Criza ideologiei marxiste în Europa Răsă -riteană. Bucureşti: Polirom.

POSTFAŢĂPARIUL PE LIBERTATEVladimir Tismăneanu

Există cărţi menite să ne scoată din inerţie, din confortul stereotipurilorde gândire şi al prejudecăţilor împietrite. Ionuţ Sterpan şi Dragoş Paul Aligicăau reuşit să construiască, graţie viziunii acestui volum şi calităţii remar cabilea contribuţiilor, o asemenea carte. Se vorbeşte mult în România şi în întreagalume postcomunistă despre tradiţii ideologice, despre adeziuni doctrinare,despre distincţiile dintre dreapta şi stânga. Plutesc însă numeroase confuzii,se invocă genealogii fictive, eredităţi contrafăcute. Dar cel mai grav estecă discursurile, de prea multe ori, suferă de ceea ce Constantin Noica deplân -gea atunci când vorbea de lăutărism. Am spus-o despre analiza comunismului,o spun şi aici: a trecut timpul aproximaţiilor grăbite, al efluviilor morali -zante; este acum ceasul experţilor, al celor care chiar ştiu despre ce vorbesc.

Cartea de faţă este şi o pledoarie pentru diversitate. Celor care încearcăsă atribuie dreptei conservatoare sau liberale un coeficient de înnăscut şiincurabil radicalism, de ostilitate în raport cu modernitatea burgheză, autoriistudiilor reunite aici le contrapun exact acest pluralism conceptual. Poţi fiun om de centru-dreapta susţinând ideile lui Russell Kirk şi William F.Buckley, pe cele ale lui Raymond Aron ori ale lui Jean-François Revel.Textele din volum construiesc liniile directoare ale unui cadru doctrinar, nuînsă şi unul doctrinarist. Ţin să accentuez că este vorba aici de fundamentelegândirii antitotalitare din veacul al douăzecilea. Se uită adeseori ce rolimportant l-au avut gânditorii liberal-conservatori, de la Eric Voegelin laAurel Kolnai, de la Raymond Aron la N. Steinhardt, de la Hayek la PeterBerger, în articularea unei filozofii opuse oricărei forme de servitute, exte -rioară sau interioară, impusă sau voluntară.

Spunea odată Daniel Bell că societatea civilă este numele politic aleconomiei de piaţă. Aici este miezul problemei: pentru Marx, pe urmele luiRousseau, dar şi ale lui Hegel, fericirea umană putea fi atinsă doar în comu -nitatea perfectă. O asemenea stare de beatitudine postistorică nu putea fi atinsă,gândea Marx, decât prin abolirea proprietăţii private, a pieţei. Găsim în acest


volum argumente solide împotriva acestei autoînşelări, a promisiunilor eman -cipatoare care neagă dreptul individului la proprietate în numele unei utopiia egalităţii implacabile. Se discută aici, cu competentă acurateţe, despre variilefeţe ale conservatorismului, despre geneza şi avatarurile neocon ser vato -rismului, despre dinamica liberalismului de la John Stuart Mill şi BenjaminConstant la Robert Nozick şi Ludwig von Mises. Se explorează relaţia dintretradiţia de centru-dreapta şi modernitate, precum şi intervenţiile noilor filozofifrancezi din anii ’70 şi ’80, pe tema afinităţilor dintre stânga radicală şitotalitarismul bolşevic. În ce mă priveşte, cred şi astăzi că o lucrare precumLes Maîtres penseurs a lui André Glucksmann rămâne un reper crucial aldezvrăjirii intelighenţiei franceze şi al deconspirării resorturilor despoticeaflate în chiar inima proiectului hegeliano-marxist.

Dreapta democratică nu a pactizat niciodată cu totalitarismul, nu a nutritiluzii legate de despoţii fascişti. Critica dictaturii lui Mussolini făcută dedon Luigi Sturzo, părintele creştin-democraţiei italiene, rămâne de o impre -sionantă actualitate. Dreapta democratică a crezut în proiectul integrăriieuropene, a refuzat şovinismele autarhice şi a respins orice mărginire exclu -sivistă. Aceasta este tradiţia din care se inspiră autorii din acest volum. Otradiţie a individualismului civic, a recunoaşterii faptului că, aşa cum scriacândva Arthur Koestler, există un număr de absoluturi morale care nu suntnegociabile. Gândirea de centru-dreapta se opune relativismului moral şiconvingerii că binele şi răul sunt construcţii artificiale, în ultimă analizămaleabile şi interşanjabile.

Cartea de faţă a fost scrisă de un grup de intelectuali care îşi asumă înaintede toate valoarea libertăţii individului şi îi înţeleg tradiţiile. În condiţiile încare sunt unii care afirmă că n-ar exista o asemenea constelaţie intelectualăîn România, acest volum oferă argumente palpabile, incontestabile că lucrurilestau exact invers. Cu minime excepţii, stânga românească n-a reuşit să-şi defi -nească nici „trecutul utilizabil“, nici aspiraţiile reale. Nu mă refer aici lapersonaje precare ca formulă teoretică, polemişti îndrăgostiţi de Žižek şi deBadiou, care se exprimă pe varii bloguri „de circulaţie internă“, ci la o stângăreală, deci una care ar îndrăzni să participe la o dezbatere serioasă având înmână un volum precum acesta, o sinteză a propriilor tradiţii. Nu spun că avemaici alfa şi omega unei tradiţii care este mereu reînnoită, dar avem o operă îndesfăşurare, un manifest pentru ceea ce se numeşte l’esprit de sérieux. O ediţieurmătoare va include, nu mă îndoiesc, şi alte capitole, inclusiv unul despre gân -ditori precum Luc Ferry, Pierre Manent şi Pierre Rosanvallon.

POSTFAŢĂ 459

Salut cu bucurie şi încredere apariţia acestei cărţi de referinţă, un adevăratdicţionar al ideilor care susţin centru-dreapta, o carte echilibrată, pasionantă,onestă şi riguroasă, un efort admirabil care aşază libertatea în centrul unorreflecţii de o vitală semnificaţie.

Washington, D.C.29 aprilie 2011

Editorii

Ionuţ Sterpan este coordonator de programe la Centrul de Analiză şi Dezvoltare Insti -tuţională. A studiat filozofia la Universitatea din Bucureşti, la Universitatea Central-Europeană din Budapesta şi la Universitatea din Maryland.

Dragoş Paul Aligică este publicist şi comentator politic, predă şi cercetează sistemeeconomice comparate şi teorie instituţională la George Mason University, în Statele Unite,şi este autor şi coautor al mai multor lucrări pe teme de doctrină politică, între careReconstrucţia dreptei (Humanitas, 2009), împreună cu Valeriu Stoica.

Autorii

Raluca Ana Alecu este doctorandă a Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Filozofie.A publicat lucrări în domeniul ştiinţelor politice şi administrative.

Dragoş Bîgu este doctor în filozofie al Universităţii din Bucureşti şi asistent universitarla Academia de Studii Economice din Bucureşti în domeniul eticii în afaceri.

Radu Cristescu este cercetător la Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională. Aabsolvit Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti şi Masteratul de PoliticiPublice al University College, Londra.

Anca Fotea este masterandă la Facultatea de Istoria Artei din Tübingen, Germania. Astudiat filozofia culturii la Facultatea de Filozofie din Bucureşti şi la Universitatea dinTübingen.

Laurenţiu Gheorghe este asistent universitar la Facultatea de Filozofie a Universităţiidin Bucureşti.

Tudor Glodeanu este coordonator de programe la Centrul de Analiză şi DezvoltareInstituţională. A absolvit Academia de Studii Economice.

Sorin Manică este specialist în marketing. A absolvit Facultatea de Filozofie a Univer -sităţii din Bucureşti.

Aura Matei este coordonator de programe la Centrul de Analiză şi Dezvoltare Insti -tuţională şi doctorandă în sociologie a Universităţii din Bucureşti. Domeniul său decercetare este sociologia economică.

Radu Nechita este lector universitar doctor la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca,şi preşedinte al Centrului Independent de Studii în Economie şi Drept.

Olga Nicoară este cercetător asociat la Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională.Studiază economie politică la Universitatea George Mason, Statele Unite. Ariile salede specializare sunt economia austriacă, economia instituţională, sistemele economicecomparate, economiile în tranziţie.

Irina Papuc este cercetător la Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională. A absolvitŞtiinţe Politice la SNSPA şi Relaţii Internaţionale la Paris I Pantheon-Sorbona.

Cosmin Victor Popa lucrează la Reţeaua Europeană Împotriva Rasismului din Bruxelles.A studiat comunicare politică la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrativedin Bucureşti şi filozofie politică la Universitatea Leiden din Olanda şi la UniversitateaGeorgetown, Washington, D.C.

Radu Şimandan este doctorand la Academia de Studii Economice din Bucureşti şi asistentuniversitar la Universitatea Politehnică din Bucureşti, Catedra de economie.

Tudor Smirna este director executiv al Institutului Ludwig von Mises România. A absolvitAcademia de Studii Economice, a studiat economie la seminarul privat Mises dinBucureşti şi a obţinut diploma de Master în Economie Austriacă de la UniversitateaRey Juan Carlos din Madrid.

Emanuel-Mihail Socaciu este lector doctor la Facultatea de Filozofie, Universitatea dinBucureşti şi coordonator de programe în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicatăal Universităţii din Bucureşti. Domeniile principale de interes academic sunt filozofiapolitică, etica aplicată, epistemologia ştiinţelor sociale.

Costel Stavarache este doctorand al Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice din Bucureştişi absolvent al Facultăţii de Filozofie, Universitatea din Bucureşti.

Vlad Tarko este coordonator de programe la Centrul de Analiză şi Dezvoltare Institu -ţională şi doctorand în economie la Universitatea George Mason, Statele Unite. A studiatfizică la Universitatea Hyperion şi Universitatea din Bucureşti.

Horia Terpe este director executiv al Centrului de Analiză şi Dezvoltare Instituţionalăşi doctor în ştiinţe politice al Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative.

Mihai-Vladimir Topan este lector doctor la Catedra de Relaţii Economice Internaţionaledin cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti şi preşedinte al InstitutuluiLudwig von Mises România.

Constantin Vică este cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, Universitateadin Bucureşti, în domeniul eticii noilor tehnologii. A studiat etică şi filozofie politicăla Facultatea de Filozofie din Bucureşti şi la Université Paris-Est Créteil.

dreapta intelectuala teorii si scoli sterpan aligica humanitas 2011

Documents