DANIEL BALANESCU

CROSSING. I AM THE SYSTEM

Daniel Balanescu describes himself as a dreamer whose greatest fear is that he makes art which is dead.Because of that his world is a world in constant creation as he works to create that which is alive in him and that which will remain alive once completed: bright on a piece of salvaged board, on a used subway ticket, on deconstructed furniture or fluid as colour dyed into textile.He uses media which have been or will become other things: a piece of discarded wood, clothing, even cement and grouting which will crumble and fall, changing the work as time advances.Growing up in communist Romania, it is the tension between that rigorous environment and Balanescu's rejection of any form of institutionalisation which contributes to the tension, the aliveness in his work.He studied textile design at the National University of Arts in Bucharest, a subject disdained by many as being gearded towards industry rather than 'pure' like painting.This is not what interests Balanescu. His interest is in making art which could serve to point people beyond the constructs of society and its expectations, towards what might be called 'the soul'.He is interested in the construction of 'society', of what is taken for granted, in the search for what is alive and what is yearning to be alive, in every one of us.Themes he has explored over his career include Mr. Gigi, a series whose protagonist is the neighbourhood drunk. It is an exploration of a man who seeks to escape the rigid and narrow confines of society through alcohol and the fact this could be a gateaway into a world in which dreaming becomes possible.A similar theme appears in Smokers Go to Heaven: the idea that dreaming is what elevates a human from numb-cog in mindless-machine to something more exalted.For Balanescu's most recent exhibition: ' Crossing. I am the system ' ( 20 May 2014, Aiurart Contemporary Art Space) he uses a medium he discovered two decades ago: the subway ticket. What delights him about it is that each ticket has been held in the hand of an individual and represents a moment in that life as she or he travels to or from someone or something adding a thread to each unique tapestry which is their life.In one installation 2200 tickets plaster a wall and onto each ticket, using a variety of media from ash to acrylic and collage Balanescu has worked a variation of the motif: Running Man. Originally inspired by the green man at pedestrian crossings meaning safe to cross, the motif has become representative for Balanescu of many things: the individual amongst the many; the striving for individuality amongst conformity; the constant running which is a human attribute; running always towards better, more, safety.What excites Balanescu currently is the possibility of involving other people in his next project. He's dreaming onto creation a single day on the London Underground in which every passenger contributes a thought or a sketch or a line of poetry – anything – to their ticket which will then be displayed in a station. ' It will be a living portrait of London on that day' Balanescu explains. Olivia Stewart Liberty

DANIEL BALANESCU

CROSSING. I AM THE SYSTEM

Of all the creative fields, visual arts are the only ones where a phrase is frequently used indicating precisely that the author is an artist: a visual artist. No one deems it necessary to say poet-artist, artist-director or artist-composer, as if in other areas of artistic expression the quality of being an artist is inherently obtained by completing the creative act. Is it merely a mental pattern or a compulsory determination to distinguish between that which is merely an attempt at improving objects by redrawing them with craftsmanship and talent and could be called a simple beautification of the surrounding space and artistic creation, one that is carried out so as to communicate and engender a new and, possibly, sensitive and sentimental meaning of the world, thus expressed? Maybe this is because the talent to draw and paint may be put to use equally well with different valencies: to replicate, beautify and enrich the surrounding space, through the improvements redrawing objects may bring, be they tools, clothes and furniture or interior decorations, or to create objects whose artistic attributes are inherent and explicit. Thus the draughtsman seems to find himself in a two-term opposition: industrial or hand-made, lot production or one of a kind, consumerism or art. Obviously this balancing may extend to many of the arts where craftsmanship is put to less exciting uses. The poet may become a song lyric writer and the writer a copywriter just as easily as the painter may become a living-room decorator or a company logo designer.

This preamble contains a semantic speculation, rather imprecise and really debatable at that, used here however to open a discussion on the fine and ever shifting line between craftsmanship and art as far as drawing and painting are concerned. For this is the sphere where Daniel Bălănescu attempts to push the limits. Choosing to study textile design within the National University of Arts in Bucharest – a field deemed by the artistic milieu a sort of Cinderella of the arts, apparently more related to the industry than the noble painting and their trendy and fashionable cousin, graphic design – he was faced with this struggle and managed to overcome the complex of the insignificant media with which it operates, without ridding the sense of creation of its mystery. He is aware that neither the medium nor the purpose of the object are important but rather the thought substance of the intervention is the one that can transform a work into an artistic act.

1

Of approximately the same age as Nicolae Comănescu and Dumitru Gorzo, to name two of the established Romanian visual artists, Daniel Bălănescu comes across as a lonely wolf in a world that, for various reasons, has felt the need to gather around some generational movements that would help the members of those artistic platforms either become more visible, or impose concepts and attitudes which the group members deemed then to be artistically natural, imperative, urgent or self-evident. He shares with the two the biographical detail that they are artists who spent their childhood and possibly their careers as student draughtsmen under the communist regime, yet the moment they entered adulthood they stopped having anything to do with any kind of ideological censorship. Theirs is the first generation which, after fifty years, does not bear the scars of censorship, of self-censorship and of the politically commissioned works. Even if censorship becomes in this new context voluntary involvement and socio-political pressure, self-censorship is replaced by the need to connect to the international arts circuit which is much more uncompromising, professional, challenging and diversified and the political commissioning is replaced by the much dreaded `market demand`.

Daniel Bălănescu begins his studies in 1992 at the National University of Arts in Bucharest, specialising in Textile Design and Textile Arts. This is when he allows himself to be won over by the possibilities of expression that this unsuspected medium provides, that is the voiles and colouring fabrics using methods specific to industrial impression for, in a way, until then he had mentally associated the act of creation with the traditional brushwork as a necessary carrier of artistic expression. Exiting this paradigm makes him experiment with various media until he finds the tube cards to use as a medium for his drawings, one that, alongside its implications, will become a favourite of his and which he will continue to use to this day, with increasingly complex meanings.

Mixing the colours of traditional painting with serigraphy techniques, the beginning of his artistic career equalled an ebullience of natural quests. The bohemia of every day life transforms itself into one of the media used: pieces of old wood, canvas, cardboard, glass, tapestry, dismantled furniture. In an attempt to dissect reality, anything can become an artistic medium of visual expression which continues to relate however to what usually defines as traditional painting and, as is the case with any forming period, with an incommensurable joy to imitate, parody, twist and ironize that is specific to the energy of youth. He alternates between themes, moods, subjects, nonchalantly abandons areas that he had obsessively explored over several months simply to forget about them over night, with a power to reinvent himself which he will retain to this day, always lined by a dissatisfaction of the artist who never believes a work to be completed as it can transform at any point reaching a state where the work itself chameleonically asks the author to reassess and reinterpret it in a new piece that comes closer to the essence of the ideas it encompasses. This fervour and energy assert themselves in a burst of colours which he employs in the most extreme ways.

2

Bălănescu is a courageous and innovative artist who either confounds the register of expression by breaking up one or two colours into an infinite number of nuances, experimenting onto evanescent chromatic spaces or allows himself to be impertinent and exaggerates using strong nuances, in a symphony of raw, lean colours, as would a contemporary fauvist.

Shortly after the tube cards began being used, Daniel Bălănescu grew attached to this object which remains to this day one of his favourite media, the drawings on the cards becoming somewhat of a personal trademark. Heat impression (they are made out of heat-sensitive paper so that they can be marked by the ticket machines) done either with the help of a pyro engraving tool or with a cigarette even, helps him attain a filigree-like fineness in his drawings, a series of monotone nuances and subtle shadows that the pencil alone cannot produce. Alternating the various types of drawing tools – pencil, felt tip pen, acrylic paints while not abandoning the heat-impression technique – Daniel expresses himself on tens of cards in a multitude of spectacularly diverse miniatures. A diversity of themes, of characters, mere sketches or elaborate drawings, lyrical moods or mere decorations, as they would appear at first sight. Because the medium of the drawing means more than a mere sheet of paper or a new canvas. The used card is to Daniel an object that used to belong to somebody and which borrowed some of the energy of the person who took the tube, just as the tube trip has come to be a part of everybody's life. For Daniel Bălănescu the tube becomes a sort of urban temple, one that, though visited with almost religious-like fervour, lacks any spiritual significance. Daniel, however, sees in this urban congestion the perfect place to observe contemporary society as well as the soul of the city and its inhabitants who are forced into the same space, as on a sociological panel. He explores this area considering at the same time an urban project which he is striving to start: a tube station decorated with thousands of cards marked by the travellers – either with a drawing, a thought or their favourite line, any mark of the person who took the trip to be displayed on the station walls as living proof of the fact that travellers are beings with thoughts, sensitivities, feelings and dreams, not just mere flickering shadows crossing the platforms coming from nowhere and going nowhere. Unfortunately, at the time the project was not met with enthusiasm by the administrators of the tube company and remains to this day a potential project that Daniel Bălănescu still hopes to be able to carry out some day.

One can find in Daniel an undesisting pursuit of ideas, easily noted in his sets of works. Among the series of themes which he pursued over time one could note `Uncle Gigi`, a series whose protagonist is the neighbourhood pub drunkard. A hominoid with an elongated head undistinguishable from the neck, constantly thirsty, he stands for the man who spends his life in the squalid pubs at the outskirts of the city, one with the table and the bottle, always answering to the name of `Gigi`, not because that is his name but because he lives under the impression that a positive answer, whatever the question,

3

may win him a treat that will allow him to remain submerged in a better, alcohol-coloured world. The character, although marginal and disillusioned, is treated with a kind of sympathy and at the same time, with admiration, the subtext being that beyond the subhumanity there is a soul and a power to dream difficult to attain by the well-behaved. This empathy with the vices and the weaknesses that are seen as a gateway to dreaming and the freedom from the urban constraints and from obligations can also be found in the series `Smokers Go to Heaven` or in the reinterpretation of Don Quixote as the last defender of the power to dream. Love is explored in a series devoted to couples or in the `Toxic Love` series where a simple respirator becomes, via alterations in colour, lighting and atmosphere, an artifact of the love that is drained and poisonous.

Daniel Bălănescu's latest public appearance, the `Crossing. I am the System` exhibit* shows the minuteness, the perfectionism and the density of thought whereby, in an apparent scarcity of figurative motifs, using a symbol which he appropriates by retouching, he turns a large part of his work from the past several years into a meditation on the purposes of the individual in the modern world. It all starts from the drawing we are all familiar with, the man who crosses the street at the green light, sketched on all the traffic lights in the city, whose presence means that the crossing is possible, a figure which, slightly retouched, he begins to use in his works, thus being born the `Running Man`. The running man is the key element that crosses the works. A character that has haunted the artist's works over the years, like an extra on the set of a movie, constant and persistent like a beggar. Slightly more insignificant at first, easily ignored and then, in time, imposing himself and compelling the artist to grant him the leading role. This evolution can be seen in the older works, such as `The Man with a Thousand Faces`, a reinterpretation of the self-portrait – one of Daniel's favourite themes – and one can observe how, insinuatingly, the Running Man appears in several instances, figuratively, a mere sign, sometimes repeating itself in a multitude of signs, waiting to be discovered, hidden among other symbols, colours and impressions, to become, in his more recent works, the only sign. Crucial in the evolution of the `Running Man` theme as well as to defining the whole concept of `Crossing` is the triptych completed in Linz in 2011, a series of three frustratingly austere works, each with an apparently simple background: red in one of the paintings, black in another and finally white, the colour backdrop against which the Running Man is multiplied in long juxtaposed rows, like the plastic sparrows on the wires of the counting frame. This is the moment when the Running Man ceases to be just another element among a conglomeration of elements that potentiate playfully by mere counterpoint a structure made of different tension axes. One can thus distinguish four areas of evolution. The first, one where the Running Man is placed, in a counterpointing manner, in a set of elements and is only used to potentiate the idea of the individual as series, as an element decorating the social environment. The second area is the one where, returning to the key motif of the tube card, in a piece which impresses by its dimensions,

4

minuteness and diversity and is spectacular in that it is done on small items, he creates an art installation made up of approximately 2,000 tube cards, a single running man drawn on each of them. The cards are juxtaposed to create a living body, as impressive as a crowd gathered on a stadium and looked at from high above. The onlooker is not a demiurge who looks at the tiny figures; he is but a spectator of his own life who, having taken a few steps back, sees the social ensemble of the continuous movement of which he is a part as long as he belongs to a society he cannot detach himself from and which he willy-nilly represents. Himself appearing scared by the vivacity and noise created by the conglomeration of the tube cards in the `Crossing` series which is done solely in shades of brown, ochre and greyish yellow, with discrete touches of colour, in the third area of approaching the theme the Running Man is rendered in a melancholy, thoughtful register acquiring weight, gravity, substance and even some saturnine accents in the fourth area of interpretation, the `Running Man` series done solely in black and white, in various collage techniques, on various media such as unfinished wood, paper, cardboard and using various types of cements. Some of the pieces are even done in brittle grout so that a part of the `running men` would suffer, slowly with the passing of time, various degrees of spoilage. The figure is decomposed and on the paper background there remains but the trace of the little figure, the way the memory of the departed one lingers in the minds of those who were close to him: sometimes more pregnantly, other times a mere outline of the vanished existence, any attempt to remember can but retrace a pale shadow.

In `Crossing. I am the System`, Bălănescu begins playing with the whole made up of a set, juxtaposing the singular and lonely one. One becomes all and all become one, the same way the individual remains a conscience in the set that is itself a conscience. As in a game with disjoint and inclusive sets, from the multitude of instances of the `Running Man` there start lurking questions, thoughts, suppositions. `Crossing. I am the System` is a serious project, centered around the disquieting themes that tackle the relationship between the individual and society, between the freedom of choice and power. This is in no way a political exhibit, as one would be inclined to believe when considering these themes. This is actually a meditation on the individual and on the freedom the individual has access to these days, in a world where distances and borders no longer seem insurmountable and where the individual gets lost in a multitude, and the multitude becomes all too often a mass. Are we so many that we lose our individuality? Is it so that we cannot succeed unless we form a critical mass, a revolted crowd? Or are we so many that revolt is impossible? Looked at from close-by I am an individual and from a distance an insignificant dot? You cross borders. You cross mind frames. You cannot stay in one place. You cross so you'll do better, looking for a better job, for a country where you'll feel more at home, perhaps you cross to go where love calls you. Other times you are pushed from behind, chased away by wars, dictatorships or natural disasters.

5

Even when you think you're staying in one place, when you extract yourself from contemporaneity, isolating yourself in your own world, refusing to leave your city, your home and your personal space for years, you remain but a fish scale moving at once with the fish it clings to. And that continually moving fish is time.

There is a modern fervour that takes over the common object, and by a more or less unpalatable, more or less spectacular redecoration whose absolute superlative is `cute`, makes customisation a substitute for diversity. A different industry, designed to bedazzle you, bowing to a wider notion of beauty and at the same beneficial first and foremost to the need for harmony but which, many times, falsely and scurrilously tries to present itself as an artistic act and strives to substitute it from our spiritual space. And it cannot substitute it for this type of customisation lacks transcendence, is usually convenient and eludes profound analysis which at best it replaces with the lucidity of the quibble. Bălănescu places himself at the opposite end of this attitude. Without avoiding a decorating technique he holds so dear, he uses objects as intrusive media for communicating the artistic act. Once the idea crosses his mind, he renders it in painting, multiplies it on the tube cards but also uses it on voiles, employing fabric colouring and serigraphy techniques. To him it is less relevant whether a piece hangs quietly in a frame, pleats onto the folds of a dress or shows from among the drapes of a curtain. He transposes his favourite themes onto fabrics, paying attention to the way the medium demands a slight adjusting of the shape, yet always precise where the meaning is concerned which, by rendition, acquires newer, more sensitive nuances. As such, the voiles become the most propitious medium where the patterns and shapes that inhabit his paintings, such as the `Running Man` or `Don Quixote` question colours and come to life by the slightest twisting of the medium. Thus, the voiles make it difficult for their owners to choose a proper use for them – t-shirt, dress, drapes or mere display –, for they are a work of art in themselves. However, Bălănescu has no problem allowing an object from the surrounding space (be it a article of clothing, a piece of furniture or an instrument) to be a portal for musing and questioning. This is the opposite trip to the one that Duchamp proposed, whereby the industrial object, cut out and recontextualised becomes art. From Daniel Bălănescu's perspective art, if it encompasses itself truthfully, remains art whatever the vehicle it parasitises. And it can be called on, utilised even, to allow us to find as often as possible isles of humanity and reflectiveness in a daily world and a society that rarely offer us the leisure to look into our own souls.

DAN PLESA, curator

6

Dintre toate zonele creative, doar în arta plastică se utilizează în mod frecvent sintagma care indică precis că autorul este artist: artist plastic. Nimănui nu i se pare necesar să spună poet-artist, artist-regizor, sau artist-compozitor, de parcă în alte zone de manifestare a creației calitatea de artist este obținută intrinsec prin exercitarea creației. Să fie numai un calc mental sau o precizare obligatoriu necesară pentru a face distincția între ceea ce este o simplă încercare de îmbunătăți obiecte redesenându-le cu măiestrie şi talent, care s-ar putea numi doar înfrumusețarea spațiului înconjurător şi creație artistică, creație realizată cu sensul unei comunicări şi al unui înțeles nou şi, poate sensibil şi sentimental, al lumii, transmis pe această cale? Poate pentru că talentul de a desena şi picta poate fi utilizat la fel de bine cu valențe diferite: pentru a replica, înfrumuseța şi îmbogăți spațiul din jur, prin îmbunătățirile pe care le poate aduce redesenarea obiectelor, de la ustensile, haine şi mobilă până la decorațiuni interioare, sau pentru a creea obiecte al căror atribut de artă să fie intrinsec şi explicit. Astfel desenatorul pare a sta într-un binom: industrie sau hand-made, serie sau unicat, consum sau artă. Evident că această balansare se poate extinde asupra multora dintre arte, unde meşteşugul îți găseşte întrebuințări mai mundane. Poetul poate deveni textier, scriitorul copywriter, nu doar pictorul decorator de sufragerii sau desenator de logouri de multinațională.

Preambulul acesta conține o speculație semantică, destul de imprecisă şi realmente discutabilă, folosită însă pentru a aduce în discuție granița fină şi în perpetuă mişcare dintre meşteşug şi artă în ceea ce priveşte desenul şi pictura. Pentru că acesta este spațiul în care Daniel Bălănescu încercă să forțeze limitele. Studiind la specializarea textile din cadrul Universității de Artă din Bucureşti - specializare considerată în mediul artistic un fel de cenuşăreasă a artelor, mai apropiată de industrie decât nobila specializare a picturii sau verişoara cochetă şi mondenă grafica – s-a confruntant cu această luptă şi a reuşit să se debaraseze de complexul suporturilor de lucru minore, fără a cădea însă într-o demistificare a sensului creației. El ştie că nu suportul şi nici scopul utilizării obiectului sunt importante, ci substanța ideatică a intervenției este cea care poate transforma o lucrare într-un act artistic.

Apropiat de vârstă cu Nicolae Comănescu sau Dumitru Gorzo, pentru a numi doi artişti plastici consacrați, Daniel Bălănescu face figura unui lup singuratic într-o lume care, din varii motive, a simțit nevoia să se grupeze în jurul unor mişcări generaționale care să-i ajute pe membri respectivelor platforme artistice fie să devină mai vizibili, fie să impună uneori concepte sau atitudini pe care membrii grupării le considerau în acele momente fireşti artistic, necesare, urgente sau indiscutabile. Însă are în comun cu cei amintiți amănuntul biografic că sunt personalități care şi-au petrecut copilăria, şi eventual cariera de desenator elev, în regimul comunist, însă în clipa începutului de maturizare nu au avut în niciun fel de-a face cu vreun tip de cenzură ideologică. Este prima generație care, după aproape cincizeci de ani, nu poartă cicatricele cenzurii, autocenzurii şi ale operei de comandă politică. Chiar dacă cenzura devine în noul context implicare

7

voluntară şi presiune social-politică, autocenzura devine racordare la circuitul internațional al actului artistic, mult mai intransigent, profesional, competitiv şi diversificat, iar comanda politică se transformă în detestabilul „ce cere piața”.

Daniel Bălănescu îşi începe studiile în 1992 la Universitatea Națională de Arta Bucureşti, la specializarea Design Textil şi Arte Textile, moment în care se lasă cucerit de posibilitățile de expresie pe care le poate găsi într-un mediu nebănuit, respectiv voalurile şi colorarea pânzeturilor cu procedee specifice imprimării industriale, pentru că, într-un anumit fel, până atunci legase mental pictura clasică ca mediu obligatoriu de exprimare artistică de actul creației. Ieşirea din această paradigmă îl face să experimenteze medii de lucru, până când găseşte cartelele de metrou ca suport, un suport care, împreună cu semnificațiile sale, va deveni unul dintre mediile de desen dragi lui, şi pe care, cu sensuri din ce în ce mai complexe, îl va utiliza până astăzi.

Amestecând culoarea picturii clasice cu tehnici serigrafice, perioada de început a lui Daniel Bălănescu s-a concretizat într-o efervescență de căutări naturale. O boemie a vieții cotidiene se transfigurează într-o boemie a suporturilor de lucru: bucăți de lemn vechi, pânză, carton, sticlă, tapiserie, mobilier dezafectat. Într-o încercare de eviscerare a realității, orice poate deveni mediu artistic de exprimare vizuală care se raportează totuşi la ceea ce în mod uzual s-ar putea defini drept pictură clasic-tradițională şi, ca în orice perioadă de formare, cu o bucurie inegalabilă a pastişării, persiflării, răstălmăcirii şi ironiei specifice energiei tinereții. Astfel schimbă teme, stări, subiecte, abandonează nonşalant zone explorate obsesiv câteva luni pentru a le uita peste noapte, cu o putere de reinventare pe care o va păstra până astăzi, dublată întotdeauna de o nemulțumire de artist care crede că o lucrare nu este finalizată niciodată, oricând se poate transforma şi ajunge la ipostaza în care ea însăşi, cu o cameleonică personalitate, îi cere autorului reevaluarea şi reproducerea într-o altă lucrare mai apropiată de esența ideiilor pe care le conține. Fervoarea şi energia această se manifestă şi într-o explozie de culori pe care nu uită să le utilizeze în cele mai paroxistice moduri. Bălănescu este un artist curajos şi inventiv care fie amestecă registrul exprimării prin descompunerea în infinite tonuri şi nuanțe a uneia sau a două culori, experimentând pe spații cromatice infinitezimale, fie se lasă purtat de impertinență şi şarjează în nuanțe tari, în simfonii de culori crude, nete, ca un fauvist al zilelor noastre.

La puțină vreme după introducerea în uz a cartelelor de metrou, Daniel Bălănescu se ataşează de acest obiect care rămâne până astăzi unul dintre mediile sale preferate de exprimare, desenul lui pe cartele devenind undeva chiar o marcă personală. Posibilitatea de imprimare termică (pentru că acestea sunt realizate pe o hârtie termosensibilă pentru a putea fi inscripționate de aparatele de taxare) realizată fie cu un aparat de pirogravat, fie chiar cu o țigară, îl ajută să obțină o delicatețe de filligran în desen, o serie de nuanțe monocolore şi umbre subtile pe care creionul nu le poate surprinde. Combinând tipurile de instrumente de desenat – creion, carioca, culori

8

acrilice şi nelăsând de-o parte intervenția termică –, pe zeci de cartele Daniel se exprimă în miniaturi de o diversitate spectaculoasă. O diversitate de teme, personaje, crochiuri sau desene minuțioase, stări lirice sau simple decorațiuni, revolte sociale sau glume care te pun pe gânduri. Nu e doar o joacă pe spații mici, cum ar putea părea la prima vedere. Pentru că suportul desenului înseamnă mai mult decât o simplă foaie de hârtie sau o pânză nouă. Cartela utilizată este pentru Daniel un obiect care a aparținut cuiva şi care a preluat o parte din energia celui care a mers cu metroul, la fel cum călătoria cu metroul ajunge să fie o parte din viața fiecăruia. Pentru Daniel Bălănescu metroul devine un templu urban, un templu frecventat cu conştiinciozitatea religiosului, însă lipsit de orice semnificație spirituală. El însă vede în această aglomerare urbană locul perfect în care poate să surprindă societatea contemporană precum şi suflul oraşului şi al locuitorilor acestuia care se adună forțaţi în acelaşi spațiu, ca într-un panel sociologic. Explorarea acestei zone o face şi cu gândul unui proiect urban pe care se străduie să-l demareze: o stație de metrou care să fie decorată cu mii de cartele însemnate de călători - fie un desen, fie un gând sau un vers preferat. Orice semn al celui care a călătorit care să rămână pe pereții stației de metrou ca o dovadă vie a faptului că cei ce călătoresc sunt ființe cu gânduri, sensibilități, sentimente şi vise, nu doar umbre fulgurante care traversează peroanele dinspre nicăieri către nicăieri. Din păcate la momentul acela proiectul nu a găsit deschidere la administratorii metroului, şi a rămas şi astăzi un proiect posibil pe care Daniel Bălănescu tot speră că-l va putea realiza într-o bună zi.

Există la Daniel Bălănescu o tenace urmărire a ideilor, care poate fi lesne văzută în serii de lucrări. Printre seriile de teme urmărite de-a lungul vremii am putea aminti: „nea Gigi”, o serie care are ca protagonist bețivul crâşmei de cartier. O ființă antropomorfă, cu un cap alungit şi formând un corp comun cu gâtul, veşnic însetat, el îl reprezintă pe cel care întotdeauna se găseşte în sordida cârciumă marginală, făcând corp comun cu masa şi sticla, răspunzând întotdeauna la numele de Gigi, nu pentru că l-ar chema astfel ci pentru că trăieşte cu impresia că răspunsul afirmativ, indiferent de întrebare, îi va aduce o tratație care să-i permită să rămână scufundat într-o lume mai bună şi mai colorată de alcool. Personajul, deşi marginal şi dezabuzat, este tratat cu un anumit fel de înțelegere şi, totodată, cu admirație, fiindcă totul lasă să se înțeleagă că dincolo de subumanitate există un suflet şi o putere de visare greu de atins de către cei cuminți. Această empatie cu viciile şi slăbiciunile, care sunt văzute ca o poartă de eliberare către vis şi desprindere de citadin şi obligații, se poate găsi şi în seria ”Fumătorii merg în cer” sau în redesenarea lui Don Quijote ca ultim apărător al puterii de a visa. Erosul este explorat într-o suită dedicată cuplurilor sau în seria „Toxic Love” în care o simplă mască de gaze devine, prin schimbări de culoare, lumină şi ton, un artefact al iubirii stinse şi otrăvitoare.

Cea mai nouă prezență publică, expoziția ”Traversare. Eu sunt sistemul”* arată minuțiozitatea, perfecționismul şi densitatea ideatică prin care, într-o aparentă

9

economie de mijloace figurative, Daniel Bălănescu utilizând un simbol, devenit prin stilizare personal, transformă o importantă parte din munca sa din ultimii ani într-o meditație despre sensurile indiviului în lumea contemporană.

Totul pleacă de la desenul atât de familiar tuturor, omul care traveresaeză pe culoarea verde, schițat pe toate semafoarele din lumea citadină, a cărui apariție constituie semnalul faptului că traversarea este posibilă, figură pe care, uşor restilizată, începe să o introducă în pânzele sale, născându-se astfel „Alergătorul”. Alergătorul este elementul cheie care traversează lucrările. Un personaj care a urmărit pânzele artistului de-a lungul anilor, ca un figurant pe platoul de filmare, persistent şi insistent ca un cerşetor. La început mai neînsemnat, uşor de trecut cu vederea, apoi, de-a lungul timpului, impunându-şi personalitatea şi obligând autorul să-i acorde rolul principal. Această evoluție poate fi văzută în lucrările mai vechi, cum ar fi ”Omul cu o mie de chipuri”, o retratare a autoportretului – temă predilectă a lui Daniel - şi se poate observa cum, insidios, Alergătorul apare în câteva ipostaze, figurativ, doar un semn, uneori repetitiv, într-o multitudine de semne, aşteptând să fie descoperit, ascuns printre alte simboluri, culori şi sugestii, ajungând ca în lucrările mai recente să devină singurul semn. În evoluția acestei teme a Alergătorului, precum şi în conturarea întregului concept de „Traversare” este important tripticul realizat la Linz, în 2011, o serie de trei lucrări, de o simplitate frustrantă, fiecare dintre lucrări având un fond aparent simplu: într-una dintre pânze roşu, în alta negru şi în cea din urmă alb, suportul colorat deasupra căruia Alergătorul este multiplicat în şiruri lungi unul peste altul, precum pe sârmele orizontale ale socotitoarei stau vrăbiile de plastic. Acesta este momentul în care Alergătorul nu mai este doar un element într-o altă masă de elemente care să potențeze jucăuş şi doar prin contrapunct un construct al altor linii de forță. Se pot distinge astfel patru zone de evoluție. Prima, cea în care alergătorul se află, contrapunctic, într-un ansamblu de elemente şi este utilizat doar pentru a potența perspectiva de individ ca serie, ca element decorativ al spațiului social. Cea de-a doua zonă este aceea în care, revenit la laitmotivul cartelei de metrou, într-o lucrare impresionantă prin dimensiuni, minuțiozitate şi diversitate şi spectaculoasă prin faptul că se realizează pe spații mici, realizează o instalație alcătuită din circa 2000 de cartele de metrou, fiecare dintre ele având desenat pe ea doar un singur alergător. Cartelele sunt alăturate într-un corpus vivant, impresionant ca o mulțime strânsă pe stadion şi văzută din elicopter. Privitorul nu este un demiurg care se uită la siluetele minuscule, este doar un spectator al propriei vieți, care, retras câțiva paşi în spate, întrevede ansamblul social al mişcării continue din care face parte atâta vreme cât aparține unei societăți de care nu se poate desprinde şi pe care, vrea-nu vrea, o reprezintă. Poate speriat el însuşi de vivacitatea şi zgomotul declanşat de mulțimea cartelelor de metrou, în seria „Traversare” realizată doar în tonuri de maro, ocru şi galben pământiu, cu mici accente discrete de culoare, Alergătorul este configurat în a treia zonă de abordare a temei într-un registru meditativ melancolic, pentru a căpăta greutate, gravitate, substanță şi chiar accente saturniene în a patra zonă de interpretare, seria „Alergătorului” realizată doar în alb şi negru, în

10

diferite tipuri de colaj, pe suporturi diverse precum lemnul neprelucrat, hârtie, carton şi utilizând pentru a desena cimenturi de construcție, unele dintre lucrări fiind făcute cu ciment friabil, astfel încât o parte dintre „alergători” să sufere, încetul cu încetul odată cu trecerea timpului, diferite stadii de degradare. Silueta se descompune, iar pe hârtia suport rămâne doar urma omulețului, precum rămâne şi amintirea celui ce s-a dus în memoria celor din jur: uneori mai pregnantă, alteori un simplu contur al existenței dispărute, orice efort de memorie nu poate să reconstituie decât o umbră palidă.

În „Traversare. Eu sunt sistemul” Bălănescu începe joaca de-a întregul format dintr-o mulțime, juxtapusă unului singular şi singuratic. Unul devine tot şi totul unul, la fel cum individul rămâne o conştiință în mulțimea care este ea însăşi o conştiință. Ca într-o joacă cu mulțimi disjuncte şi incluse, din multitudinea de reprezentări ale „Alergătorului” încep să licărească întrebări, meditații, supoziții. „Traversare. Eu sunt sistemul” este un proiect grav, centrat în jurul temelor inconfortabile care vorbesc despre relația dintre individ şi societate, dintre libertatea de a alege şi putere. Nu este o expoziție politică, în niciun caz, după cum ai putea fi tentat să crezi atunci când te gândeşti la aceste teme. Este de fapt o meditație despre individ şi libertatea la care are acces individul astăzi, într-o lume în care distanțele şi granițele nu mai par insurmontabile şi în care individul se pierde într-o mulțime, iar mulţimea devinde de prea multe ori o masă. Suntem atât de mulți încât ne pierdem individualitatea? Nu putem reuşi decât dacă suntem de ajuns să formăm o masă critică, o mulțime revoltată? Sau suntem atât de mulți încât revolta este imposibilă? De aproape sunt individ, din avion sunt o pată insignifiantă? Traversezi granițe. Traversezi mentalități. Nu poți rămâne într-un loc. Traversezi ca să-ți fie mai bine, în căutarea unui loc de muncă mai bun, în căutarea unui țări în care să te simți mai bine, traversezi, poate, pentru a te duce acolo unde te cheamă dragostea. Alteori eşti împins de la spate de nevoie. Te alungă războaie, dictaturi sau catastrofe naturale.

Chiar şi atunci când crezi că stai locului, când te extragi din contemporaneitate, te izolezi într-o lume personală, nu-ți părăseşti oraşul, casa şi spațiul ani de zile, chiar şi atunci tot eşti un solz de peşte care se mişcă odată cu peştele pe care stai. Iar acel peşte, în continuă mişcare, e timpul.

Există o fervoare contemporană care preia obiectul uzual şi, printr-o redecorare mai mult sau mai puțin indigestă, mai mult sau mai puțin spectaculară, care-şi găseşte superlativul absolut în drăguț, face din individualizare şi personalizare un substitut al diversității. Un alt tip de industrie, făcută să-ți ia ochii, cu o reverență adusă unei noțiuni largi de înțelegere a frumosului, şi totodată benefică în primul şi în primul rând nevoii de armonie, dar care de multe ori, în mod fals şi abuziv, încearcă să ni se recomande în acelaşi timp ca act artistic şi se străduieşte să-l suplinească din spațiul nostru spiritual. Şi nu poate să-l suplinească pentru că acest tip de personalizare e lipsit de transcendență, este de regulă comod şi se fereşte de meditație pe care o înlocuieşte în cel mai bun caz cu ludicitatea calamburului.

11

Bălănescu se află la polul opus al acestei atitudini. Fără a ocoli o tehnică decorativă care îi este atât de apropiată, el foloseşte obiectele ca suporturi intruzive ale comunicării actului artistic. Traversat de o idee, el o reproduce în pictură clasică, o repetă pe cartele de metrou, dar o transpune şi pe voaluri, folosind tehnici de vopsire a țesăturii sau tehnici serigrafice. Pentru el este mai puțin important dacă o lucrare stă cuminte în rame, se mulează pe faldurile unei rochii sau se întrezăreşte din drapajele unei perdele. Temele predilecte sunt transpuse pe țesături, atent la modul în care mediul cere o mică reajustare a formei, însă mereu precis cu sensul care, de multe ori, prin retranspunere, capătă noi şi sensibile nuanțe. Voalurile devin astfel cel mai propice mediu în care pattern-uri şi forme care-i populează picturile, cum ar fi „Alergătorul” sau „Don Quijote” găsesc spații de interogare a culorilor, prind viață prin contorsionarea infintezimală datorată suportului. Astfel, voalurile pun la grea încercare decizia celui care le deține ce utilizare să le dea - tricou, rochie, drapaj sau expunerea simplă, căci ele sunt în sine o lucrare. Dar Bălănescu nu vede nicio problemă în a lăsa un obiect din spațiul înconjurător (fie că este o haină, un obiect de mobilier sau un instrument) să fie un portal al meditație şi interogării. Este drumul invers propus de Duchamp, prin care obiectul industrial decupat şi recontextualizat devine artă. Din perspectiva lui Bălănescu, arta, dacă se conține pe sine însăşi fără minciună, rămâne artă indiferent de vehiculul pe care-l parazitează. Şi poate fi utilizată, chiar instrumentată, pentru a ne permite să găsim cât mai des breşe de umanitate şi reflecție într-un cotidian şi într-o societate care ne oferă tot mai rar răgazul de ne privi în suflet.

DAN PLESA, curator

12

I have never asked myself whether my Running Man runs more to the right or to the left. I did not think of a specific reason when I chose the direction. Actually, this is what a system means. It won't let you choose. You try to control the important things in your life by crossing.

Niciodată nu m-am întrebat dacă merge mai mult spre dreapta sau mai mult spre stânga Alergătorul meu. Nu am ales direcția în funcție de ceva anume. De fapt asta înseamnă un sistem. Nu te lasă să alegi. Încerci să controlezi lucrurile importante din viața ta traversând.

I

14

mixed media cement drawings on paper59x84 cm, 2013

CROSSING

15

mixed media cement drawings on paper59x84 cm, 2013

CROSSING

16

CROSSINGdetail

mixed media cement drawings on paper59x84 cm, 2013

CROSSING

19

mixed media cement drawings on paper59x84 cm, 2013

CROSSING

20

It's not a question of guilt. It's easy to blame others, to say that you wanted to stand up against it but were forced to go with the flow. You can be the flow that pulls the one on your right or the one on your left towards mediocrity. It is a question of responsibility. When you understand that you are the system, you know that it is up to you to make the world a better place.

Nu e o problemă de vinovăție. E ușor să dai vina pe alții, să spui că tu ai vrut să te împotrivești, însă a trebuit să mergi cu valul. Tu poți fi valul care-l trage în mediocritate pe cel din dreapta ta, sau pe cel din stânga ta. E o problemă de responsabilitate. Când înțelegi că tu ești sistemul, știi că de tine depinde să faci lumea un loc mai bun.

II

22

mixed

media cement drawings on canvas

40.5x30.5 cm, 2013

CROSSING

mixed media cement drawings on paper59x84 cm, 2013

CROSSING

23

mixed media cement drawings on paper59x84 cm, 2013

CROSSING

24

detail

CROSSING

mixed media cement drawings on paper59x84 cm, 2013

CROSSING

27

mixed media cement drawings on paper59x84 cm, 2013

CROSSING

28

detail

CROSSING

mixed media cement drawings on wood40.5x40.5 cm, 2013

CROSSING

31

4444444

mixed media cement drawings on wood40.5x40.5 cm, 2013

CROSSING

32

instalation, 2014Aiurart Contemporary Art Space

CROSSING

35

The subway card preserves the trace of the journey. It is marked with the time you entered the station and the time you exited from underground. A bin full of used cards resembles a bin full of diaries. I imagined what a subway station papered with these cards would look like. Drawn, why not, by those who took the trip themselves. They would be more than mere shadows on the walls. They would be proof that we are not merely part of a system that moves along without us. That we're not just ants.

Cartela de metrou păstrează urma călătoriei. Are înscrisă ora la care ai intrat în stație, ora la care ai ieșit din subteran. Un coș de gunoi plin de cartele consumate e ca un coș de gunoi plin cu jurnale de viață. Mi-am imaginat cum ar arăta o stație de metrou tapetată cu aceste cartele. Desenate, de ce nu, și de cei care au făcut călătoria. Ar fi mai mult decât niște umbre pe pereți. Ar fi o dovadă că nu suntem doar o parte dintr-un sistem care merge fără noi. Că nu suntem doar furnici.

III

36

instalation, 2014Aiurart Contemporary Art Space

CROSSING

TUBE TICKET PROJECT, proposal, graphic concept -

Brigitta

Munz Both

I love the textile the most. I imagine the same piece of fabric in various situations. A piece of veil stretched upon a sofa can decorate a room. The same veil, stretched on a frame can be a work of art all onto itself. On a woman's body it is fashion. I am not afraid of the derisory. My story needs to be told and I tell it no matter what the person who will someday own it does with my drawing. If the story is important, it remains so whatever the context.

Textilul îmi place cel mai mult. Acelaşi material mi-l imaginez în diferite situații. Un voal întins pe canapea poate decora un spațiu. Acelaşi voal, întins pe saşiu poate fi o lucrare de sine stătătoare. Pe corpul unei femei e modă. Nu-mi e frică de derizoriu, povestea mea trebuie spusă, şi o spun indiferent ce va face cu desenul meu cel care-l va avea într-o bună zi. Dacă povestea mea este importantă, rămâne importantă în orice context e pusă.

IV

42

mixed media on canvas100x100 cm, 2012

DANG

47

mixed media cement on canvas100x100 cm, 2012

R A P

48

mixed media on canvas30x30 cm, 2012

DUMB 2

49

mixed media cement on canvas30x30 cm, 2012

DUMB 1

50

3

mixed media on canvas100x100 cm, 2005

SELF PORTRAIT

PAST WORKS

52

mixed media on canvas50x70 cm, 1998

EU SINT DIN EST

54

silkscreen on textile support65x65 cm, 2007

MR. GIGI

oil colour on wood65x65 cm, 1995

MR. GIGI

mixed media on textile support 135x230 cm, 2008-2012

THERE IS NO RAIN

silkscreen50x65 cm, 2007

HAPPYmixed media on textile support 100x70 cm, 2012

SELF PORTRAIT

60

LOVE IS IN THE AIRPersian carpet,400x300cm,2013

63

mixed media on canvas63x81 cm, 2005

ARIZONA DREAM

mixed media on textile support 226x150 cm, 2007

ATTITUDES

paint with rongalit c on textile support 220x155 cm, 2007

FEAR

mixed media on canvas 100x100 cm, 2005

LEAVING

67

paint with rongalit c on veil viscose 100x70 cm, 2007

SMOKERS GO TO HEAVEN

AsPlanned

Undercover

HOTTIE

COLGATE

I Am!

wire frame and gauze,1997

69

paint with rongalit c on veil viscose 143x155 cm, 2008

I TAKE CARE OF YOU

71

BIOGRAPHY

1967, born in Targu Jiu, Romania

EDUCATION

1992-1998National University of Arts BucharestMaster of Design in Textile Design

72

SELECTED PROJECTS, PERSONAL & GROUP EXHIBITIONS

Ss2014, Wo+Men in R.E.D., 4th International Mail Art Exhibition, Thessalonik i [GR]2014, Connected -Interdisciplinary art project in Bernau, 2014, I am The [DE] System, personal exhibition, Aiurart Contemporary Art Space, Bucharest [RO]2014, Emotion Tickets, Fluxjob-MCBA Minnesota Centre for Book Arts, Minneapolis 2013, Renaissance, installation, Le Parc de St Symphorien des [US] Monts 2012, Emotion Tickets – Hysterical Monument, NAG (White Night of the [FR]Art Galleries), Bucharest, 2012, Keep the message, pass the frame on to a [RO] child, with Asdesign95 at UIA (International Union of Architects), Tokyo 2012, [JP]Keep the message, pass the frame on to a child, Aiurart Contemparary Art Centre, Bucharest 2011, Noah´s Ark Project – installation with Maxim Corciova, [RO] HALMA The European Network of Literary Centres, different places from Germany to Port Cetate 2011, Noah´s Ark Project –installation with Maxim Corciova, [RO]The Long Night of Museums Jean-Marc Laik Gallery, Koblenz 2011, textile [DE] prints, Europe in Europe exhibition, Budapest 2011, Attraversare (mixed [HU]techniques on canvas), St. Florian 2010, Blaue Stunde, Galerie 11, Köln [AT] [DE] 2009, Between Evil and Good - Human Rights Exhibition, Complesso Monumentale Belvedere di San Leucio, Caserta, 2009, Luna Asleep –International Art Action [IT] Project, Project, Worldwide-Artists For Peace, Galeria Dolmabahce, Istanbul [TR]2009, Mixed Techniques on Canvas – The Zone Zero, 1st International Environmental Art Symposium, Gallikos river 2009, Body and Soul, installation, [GR] Living Gallery, Lecce 2008 Angels and no Angels, Esto No Es Una Galeria, [IT] , Bogota 2007, Attitudes (textile prints), Carturesti, Bucharest 2007, Mixed [CO] [RO] Techniques on Canvas, Symposium modern-art, Mallnitz 2006–2007, [AT]installation with Gabrijela Turturea –Art Paper Balkanart - Cacak 2005, Make , [RS] Friends, Not War (painting on wood), Art gallery Ripustus, Hameenlinna 2002, [FI]Drawings on subway tickets, Henkel, Vienna 2001, Project with subway tickets, [AT]25 Years of subway, Brussels 2000, Miniature Textiles, group exhibition, Apollo [B] Gallery, Bucharest 2000, International Visual Arts Fair TIAV 2000, group [RO] exhibition, Bucharest 1997, Sacred Man (textile prints), personal exhibition, [RO]Romanian Cultural Center, Budapest , Romanian Academy, Rome , [HU] [IT] Romanian Cultural Center, Venice 1997, mixed technique and experimental art, [IT]group exhibition, Romanian Cultural Center, Paris 1996, graphics and painting, [FR]personal exhibition, European Commission Delegation, Bucharest [RO]

73

Since opening to the public in 2012, Aiurart has been a venue for contemporary art exhibitions, devoted to the diversity of contemporary forms of artistic expression. Aiurart is an open space for curatorial projects and a contemporary art gallery, being run with the support of a consulting board. To date, Aiurart has staged more than forty exhibitions, including group exhibitions with international artists. This helped turn Aiurart into the most active contemporary art centers in Romania’s capital city.

Our curators and the exhibit design team are reinventing Aiurart’s place aiming a research focused on staging the curatorial discourse and innovation, on spatial narrative and on the role of the exhibition space as an immersive environment. Aiurart brings forth the joy of contemporary aesthetics and the intimacy of a pre-war mansion, exquisitely refurbished with the help of the ‘Asdesign 95’ team - a piece of restoration work nominated at the 2013 Bucharest Architecture Annual. Thus, Aiurart brings a telling contribution to the existing urban space restoration work whilst revitalizing the surrounding area through its cultural programmes.

Inside Cărturești Carusel bookstore located in the historic center of Bucharest, on Lipscani Street, a contemporary art gallery was opened recently. The exhibition program proposed by Aiurart includes retrospective curatorial selections, suitable for the location in this agora and relevant for the recent art history.

21 Lirei St, Bucharest & Carturesti Carousel, 55 Lipscani St, Bucharest www.aiurart.ro

76

Aiurart Contemporary Art Space

Editor

Foreward by

Cover

Photo credits

Cassandra Pop

Graphic design

Vellant

Published by

Printed in RomaniaISBN:978-606-8642-23-9

All rights reserved 2015© 2015

Daniel Balanescu - CROSSING

Dan Plesa

Alex Radu - p.33-34,46 Geraldine Aresteanu - p.37-38 Gabriel Balanescu - p.41,43-44Daniel Balanescu - p.45 Sorin Gociu - p.69Cassandra Pop - p.25,29-30

77