curs universitar managentul investitiilor 2009

Managementul Investiţiilor – curs universitar

Conf. Univ. Drd. Văduva Cecilia

MANAGEMENTUL INVESTIŢIILOR

- AN III -

TÂRGU JIU

5


2009

MANAGEMENTUL INVESTIŢIILOR

6


Cuprins

CAPITOLUL IInvestiţiile - factor al creşterii economice

1.1. Investiţiile: concept, structură, rol

1.2. Cadrul legislativ referitor la investiţii

1.3. Funcţia investiţiei

1.4. Factorii care determină înclinaţia spre investiţii

1.5. Investiţiile şi relansarea economică

1.6. Rolul investiţiilor în dezvoltarea economico-socială

1.7.Necesitatea unei teorii a investiţiilor integrată în teoria creşterii economice

1.8. Investiţiile – factor al creşterii economice

1.9. Politica de investire

1.9.1. Investirea: decizie financiară strategică

1.9.2. Politica de investiţie a statului în economie

1.9.3. Obiective ale intervenţiei statului în economie

1.9.4. Tehnici de intervenţie a statului în economie

1.9.5. Alegerea variantei optime a investiţiei

Test de autoevaluare

CAPITOLUL IITrăsături ale investiţiilor


CAPITOLUL IIIInvestitiile pentru afaceri

3.1. Teoria neoclasică a investiţiilor pentru afaceri

3.1.1. Stocul optim de capital

3.1.2. Costul de utilizare a capitalului

3.1.3. Funcţia de investiţii şi reglarea dinamică a stocului optim de capital

3.2. Teoria q a investiţiilor.

3.2.1. Costurile de instalare a investiţiei

3.2.2. Funcţia de investiţii şi q Tobin

7


3.3.Factorii determinanţia ai investiţiilor. Decizia de a investi

3.4.Rata investiţiilor şi defifictul bugetar.


CAPITOLUL IV

Investiţiile străine directe

4.1. Investiţiile străine directe – o nevoie reală şi obiectivă pentru economiile în tranziţie.

4.2. Efectele investiţiei străine asupra ţării gazdă.4.2.1. Efectele asupra activităţii economice

4.2.2. Efectele asupra balanţei de plăţi

4.3. Efectele investiţiei străine asupra ţării de origine

4.3.1. Efectele asupra activităţii economice



CAPITOLUL V

Teorii şi modele ale creşterii economice

5.1. Definirea modelelor şi teoriilor creşterii economice

5.2. Teoria şi modelul clasic al creşterii economice

5.3. Keynes şi evoluţia investiţiilor


Bibliografie

8


CAPITOLUL I

INVESTIŢIILE - FACTOR AL CREŞTERII ECONOMICE

CONŢINUT:

1.1. Investiţiile: concept, structură, rol






1.7. Necesitatea unei teorii a investiţiilor integrată în teoria creşterii economice

1.8. Investiţiile – factor al creşterii economice


1.1.Investiţiile: concept, structură, rol

În sens restrâns, investiţia este o utilizare a venitului care se materializează într-un avans de

capital, în vederea obţinerii unui venit.

Într-o accepţiune mai largă, investiţia reprezintă orice decizie de cheltuire care conduce la

dobândirea unui activ, în vederea obţinerii ulterioare a unui flux de lichidităţi, şi care are ca scop

creşterea avuţiei proprietarilor întreprinderii.

Investiţia este un act fundamental, care provoacă o creştere în viitor a venitului (de unde

decurge şi o modificare a consumului şi a economiilor) şi, implicit, condiţionează dimensiunea

utilizării factorilor de producţie.

Volumul investiţiilor este variabil în timp şi are un puternic efect de antrenare.

Comportamentul oscilant al volumului investiţiilor pe o perioadă lungă este determinat de faptul că

cererea de investiţii este legată de noile descoperiri ştiinţifico-tehnice, de noile produse, de

extinderea zonelor de aprovizionare şi desfacere, de utilizarea unor resurse noi, de creşterea

populaţiei, a producţiei şi a venitului.

La aceşti factori se mai adaugă previziunile optimiste (sau pesimiste) privind evoluţia în

perspectivă a economiei, încrederea în fiscalitate, evoluţia cheltuielilor publice, măsurile legislative.

Desfăşurarea normală a procesului de producţie presupune contribuţia mai multor factori

9


(capital fix, muncă, materii prime), iar în cadrul acestora un rol deosebit îl ocupă capitalul fix.

Crearea de noi utilaje, precum şi aducerea parametrilor celor existente la nivelul impus de progresul

tehnic contemporan se realizează numai prin investiţii. În acest context, investiţiile de capital

reprezintă totalitatea cheltuielilor prin care se creează sau se achiziţionează noi capitaluri

fixe, productive sau neproductive, se dezvoltă, se modernizează şi se reutilizează cele existente.

Partea din venit cheltuită pentru formarea capitalului – factor de producţie, adică pentru

creşterea volumului capitalului fix şi a stocurilor materiale (materii prime, producţie neterminată,

produse finite) se numeşte investiţii nete. Ele se concretizează în acumularea netă de capital. Dacă

la investiţia netă adăugăm amortizarea capitalului fix, se defineşte investiţia brută, care reprezintă

formarea brută de capital fix şi creşterea volumului stocurilor materiale. Prin investiţii brute are loc

atât acumularea de capital, înlocuirea capitalului fix consumat, cât şi creşterea volumului

capitalului.

Orice investiţie (netă) presupune ca o parte din venit să fie îndreptată către bunurile de

producţie. După concepţia tradiţională, economia corespunde unei tendinţe de neconsumare.

Conform concepţiei funcţionale, numai veniturile neconsumate, destinate investiţiilor, joacă un rol

economic. De aici, unii autori susţin că ceea ce se economiseşte din venit, prin non-nconsum, nu

este obligatoriu întotdeauna să fie egal cu valoarea veniturilor investite. Veniturile economisite pot

fi utilizate ca investiţii, plasamente de capital sau pot fi tezaurizate; de asemenea, o parte a

veniturilor investite poate proveni nu din veniturile economisite, ci din crearea de monedă care

produce venituri ce nu sunt rezultate din activitatea economică. Se face o delimitare netă între

investiţii, plasamentele de capital şi tezaurizare.

Capitalul investit lucrează, produce împreună cu ceilalţi factori de producţie bunuri materiale

şi servicii. Investiţiile, respective economiile în vederea acumulării, sunt esenţiale pentru creşterea

economică. Trebuie să se sublinieze totuşi că economiile în sine nu contribuie la creşterea

economică. Ele contribuie la creşterea economică numai dacă sunt investite şi utilizate în mod

productiv.

Plasamentele de capital definesc operaţiunile prin care deţinătorii de capital întrebuinţează

fondurile (economiile) în afara activităţii lor de bază, în scopul de a obţine profituri cât mai ridicate.

Capitalul plasat apare doar ca aducător de câştig. Plasamentele de capital au o largă sferă de

cuprindere: plasamente în hârtii de valoare – obligaţiuni, acţiuni, rente; plasamente imobiliare – în

terenuri, construcţii, lucrări de infrastructură; achiziţionarea de bunuri mobile – metale preţioase,

tablouri, mobilă şi obiecte de artă, mărci poştale, care vizează sporirea simţitoare a capitalului când

se scontează creşterea în perspectivă a preţurilor bunurilor cumpărate.

Tezaurizarea, respectiv punerea deoparte şi păstrarea neproductivă a valorilor, are drept

rezultat scoaterea unor importante mijloace din circuitul monetar şi economic.

10


După alţi autori, prin care şi J. M. Keynes, la nivel macroeconomic, investiţiile sunt în mod

necesar egale cu economiile. Economiile şi investiţiile, la nivelul unei ţări, nu reprezintă decât faţete

diferite ale aceluiaşi lucru. Orice individ poate economisi o anumită sumă de bani mai mare sau mai

mică, în funcţie de venitul şi comportamentul său economic. Nu orice individ însă poate fi un

întreprinzător, nu poate să-şi asume riscurile investitorului, nu are calităţile necesare. Dar ,,oamenii

nu îşi bagă economiile sub saltea.’’. Ei îşi pun economiile la lucru. ,,Dacă nu-şi cumpără ei înşişi

bunuri de capital cu venitul pe care îl economisesc, atunci cumpără active financiare de mai multe

feluri (obligaţiuni, acţiuni, conturi de economii) şi, în felul acesta, transferă economiile altcuiva care

va achiziţiona bunuri de capital’’. Prin urmare, volumul economiilor este rezultatul

comportamentului individual, în timp ce investiţiile reprezintă un rezultat al comportamentului

colectiv al întreprinzătorului individual.

Elementele definitorii ale conceptului de investiţii, sunt:

- conţinutul concret material al efortului investiţional, care consideră investiţia ca o structură

individualizată de resurse diferite ca natură şi volum ce sunt angrenate în realizarea unui proiect;

- factorul timp, care relevă faptul că orice proiect de investiţii are o perioadă de viaţă proprie

caracterizată prin etape şi momente bine definite şi pe parcursul căreia parametrii economici ai

proiectului au o evoluţie proprie descrisă, de regulă, în tabloul de flux de numerar;

- noţiunea de eficienţă, conform căreia întreprinzătorul acceptă schimbarea unor disponibilităţi

prezente de resurse pentru o serie de efecte viitoare, care în sumă totală trebuie să fie superioare

cheltuielilor iniţiale;

- noţiunea de risc, care decurge din însăşi eşalonarea pe perioade viitoare a efectelor aşteptate;

aceste efecte viitoare sunt încă speranţe şi nu certitudini.

Principalele criterii de clasificare a investiţiilor sunt:

a) După natura lor, investiţiile se grupează în:

- investiţii materiale, care au ca scop menţinerea sau creşterea potenţialului productiv, fiind

constituite din imobilizări corporale şi activul circulant;

- investiţii imateriale, care concură la realizarea imaginii întreprinderii şi care sunt

concretizate în domeniul cercetării, formării personalului, reclamă, publicitate şi al programelor

informatice;

- investiţii financiare, generate pe lângă urmărirea valorificării disponibilităţilor

întreprinderii şi de politica de creştere externă, de impunerea intereselor proprii în gestiunea şi

administrarea altor unităţi, regăsindu-se sub forma participării la capitalul acestora;

- investiţii umane, care urmăresc formarea şi perfecţionarea personalului (şcolarizare,

calificare, perfecţionare etc.);

- investiţii sociale, care urmăresc îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viată a salariaţilor.

11


b) După obiectivul investiţiilor vorbim despre:

- investiţii productive, care sunt destinate activităţii de exploatare;

- investiţii de participare şi plasament care pot urmări pe lângă plasarea disponibilităţilor băneşti şi

obţinerea de avantaje comerciale;

- investiţii strategice, care se fac pentru ameliorarea activităţii în domeniul cercetării dezvoltării şi

reducerea riscului determinat de progresul tehnic şi concurenţă;

- investiţii obligatorii, care urmăresc respectarea unor dispoziţii legale sau a unor angajamente luate

faţă de angajaţii proprii şi care cel mai adesea sunt concretizate în proiecte de protecţie a mediului şi

a personalului.

c) După gradul de risc investiţiile se împart în:

- investiţii cu risc scăzut (investiţiile de menţinere) care presupun realizarea aceluiaşi volum de

activitate cu acelaşi tip de utilaje sau cu utilaje noi performante, fără a fi necesar un proces laborios

de decizie;

- investiţii cu risc sporit (investiţiile de extindere) care urmăresc fie extinderea pieţei întreprinderii

fie a influenţei sale ceea ce implicit decizii strategice generate de cheltuirea unor sume importante

de bani, pe perioade îndelungate.

d) după modul de finanţare investiţiile se grupează în:

- investiţii finanţate din surse proprii, care au la bază rezultatele obţinute de întreprindere şi

amortizarea şi se referă la:

- sumele repartizate pentru perioada precedentă, dar neutilizate;

- amortizarea activelor imobilizate din perioada de realizare a investiţiilor;

- sume repartizate din profitul net pentru dezvoltare.

- investiţii finanţate din surse străine, care presupun apelarea la sursele disponibile în afara

întreprinderii, identificate în:

- creşterea capitalului social prin emisiunea suplimentară de acţiuni;

- creditul obligatar;

- creditul bancar;

- finanţări din partea grupului

- alocaţii de la buget din fondurile speciale de investiţii;

În funcţie de relaţiile care se stabilesc între întreprindere şi sursa străină de resurse pentru

investiţii, investiţiile străine pot fi grupate în:

- investiţii străine directe (de portofoliu), când cel care finanţează primeşte posibilitatea de a

controla investiţia;

- investiţii străine de plasament financiar fără implicaţii în activitatea întreprinderii;

e) După scopul alocării sumelor pentru investiţii:

12


- investiţii directe, destinate realizării obiectivului de bază;

- investiţii colaterale, destinate asigurării cu materii prime, materiale combustibil, energie la

obiectivului de bază;

- investiţii conexe, destinate asigurării unei bune funcţionări a obiectivului de bază

f) După structura tehnologică a cheltuielilor, investiţiile se clasifică în;

- investiţii în mijloace fixe, care cuprind:

- cheltuieli cu echipamentele;

- cheltuieli de montaj-instalare;

- construcţii speciale, clădiri, amenajări;

- alte mijloace fixe.

- cheltuieli preliminare sau alte cheltuieli, care cuprind:

- costul bunurilor de proiectare;

- formare de personal de exploatare;

- licenţe;

- know-how;

- cheltuielile de constituire.

- fondul de rulment sau de capital de lucru pentru acoperirea necesarului de fond de rulment rezultat

din desfăşurarea activităţii în noile condiţii.

g) După politica generală a întreprinderii investiţiile se împart în:

- investiţii interne, care constau în alocarea resurselor pentru achiziţionarea de active

materiale şi nemateriale în vederea dezvoltării şi modernizării întreprinderii;

- investiţii externe, care constau în plasamente de capital în alte unităţi economice în vederea

obţinerii de venituri.

h) După modul de folosire a bunurilor de capital achiziţionate, investiţiile se împart în:

- investiţii de înlocuire, destinate înlocuirii bunurilor de capital fix scoase din funcţie, ca

urmare a deprecierii lor. Sursa acestor cheltuieli o constituie amortizarea;

- investiţii pentru dezvoltare sau nete, destinate sporirii volumului capitalului tehnic real,

adică formării nete a capitalului, a căror sursă o formează venitul economisit.

Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete, de dezvoltare, formează investiţiile brute

de capital, ce contribuie la formarea brută a capitalului tehnic.

Investiţia brută se compune din investiţii în bunuri de capital (durabile), cu excepţia

cheltuielilor pentru bunurile gospodăriilor populaţiei, care se includ în consum privat şi al bunurilor

durabile, care se includ în producţia intermediară a statului şi investiţii în stocuri, în modificarea

stocurilor de materii prime, semifabricate şi produse finite din producţie proprie, destinate vânzării.

13


Atunci când în economie suma investiţiilor brute este mai mică decât volumul investiţiilor de

înlocuire are loc o reducere a capitalului tehnic real, adică un fenomen de dezinvestiţie.

Investiţiile constituie principalele "motoare ale creşterii economice" deoarece acestea sunt

puternice creatoare de venituri şi locuri de muncă.

Rolul investiţiilor. Prin implicaţiile lor, investiţiile au un puternic efect de antrenare în toate

sectoarele economiei, asupra tuturor agenţilor economici. Prin investiţii sporeşte şi se modernizează

capitalul - factor de producţie. Investiţiile nete constituie suportul material al creării de noi locuri de

muncă şi sporirii înzestrării tehnice a muncii, al promovării celor mai noi şi eficiente cuceriri ale

ştiinţei şi tehnicii moderne în producţie, al modernizării structurii şi diversificării producţiei, al

creşterii productivităţii factorilor de producţie şi al rentabilităţii, al competitivităţii, al creşterii

economice şi, pe această bază, a venitului şi consumului. Prin urmare, creşterea consumului în viitor

implică, în mod necesar, folosirea unei părţi din venit pentru investiţii, pentru dezvoltare.

Prin investiţii de capital se asigură construirea de noi unităţii economice, dezvoltarea,

modernizarea şi reutilarea celor existente, precum şi construirea, lărgirea şi amenajarea obiectivelor

cu caracter social-cultural şi de locuinţe.

Investiţiile de capital au un rol deosebit de important în asigurarea dezvoltării şi restructurării

economiei naţionale. Indiferent de natura ştiinţei fiecare agent economic investitor urmăreşte cu

prioritate:

- accentuarea procesului de modernizare a bazei tehnice în condiţiile restructurării întregii producţii

materiale;

- reducerea costurilor de producţie şi îndeosebi a cheltuielilor materiale. Problema apare cu atât mai

importantă cu cât reducerea costurilor de producţie se va face în condiţiile ridicării nivelului

calitativ al produselor, diversificării sortimentale şi creşterii gradului de complexitate a acesteia;

- promovarea largă a progresului tehnic, prin aplicarea cât mai rapidă în producţie a rezultatelor

cercetării ştiinţifice şi tehnologice;

- gospodărirea judicioasă a materialelor de care dispune fiecare beneficiar de investiţii, ridicarea

gradului de valorificare a resurselor materiale etc. ;

- creşterea calitativă a întregii activităţi de comerţ exterior şi de cooperare economică internaţională.


În vederea susţinerii creşterii economice şi pentru o mai bună integrare în economia mondială,

autorităţile de decizie au iniţiat şi legiferat acte normative speciale pentru investiţiile strategice. În

foarte multe activităţi sau zone geografice infuzia de capital străin este varianta cea mai viabilă

pentru producerea efectelor pozitive de antrenare în economie şi crearea de noi locuri de muncă.

14


Astfel prin legea 332 / 2001 legiuitorul a stabilit că participarea la investiţiile directe cu impact

semnificativ în economie se poate realiza numai cu capital lichid în lei sau în valută liber

convertibilă.

Existând decalaje consistente între zonele administrative ale ţării sub aspectul dinamicii

industriale, ocupării forţei de muncă, protecţiei mediului s-au elaborat politici pentru dezvoltare

regională care să adreseze în mod dedicat problemele locale. Cadrul legal este asigurat în principal

de Legea nr.151 / 1998 privind dezvoltarea regională, care stabileşte obiectivele, cadrul

instituţional, competenţele şi instrumentele specifice pentru realizarea politicii de dezvoltare

regională în România.

Obiectivele generale ale politicii de dezvoltare regională se referă la diminuarea

dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor

defavorizate, prevenirea producerii de noi dezechilibre, stimularea cooperării interregionale interne

şi internaţionale care contribuie la progresul economic şi social.

Obiectivele strategice ale dezvoltării regionale în România vizează:

- promovarea mecanismelor economiei de piaţă în toate regiunile ţării, în vederea îmbunătăţirii

competitivităţii şi realizării unei creşteri economice permanente;

- promovarea unei dezvoltări spaţiale armonioase şi a reţelei de localităţi;

- creşterea capacităţilor regiunilor de a-şi susţine propriul proces de dezvoltare crearea şanselor

egale în ceea ce priveşte accesul la informare, cercetare-dezvoltare tehnologică, educaţie şi formare

continuă a populaţiei din zonele periferice;

- promovarea unor politici diferenţiate, conform unor particularităţi zonale reducerea decalajelor de

dezvoltare dintre judeţe, dintre mediul urban şi rural, dintre zone centrale şi periferice;

- prevenirea apariţiei unor zone probleme.

Obiectivele generale şi strategice se realizează treptat şi etapizat. Măsurile, programele şi

proiectele regionale sunt finanţate din resurse interne, concentrate în Fondul Naţional de Dezvoltare

Regională şi resurse externe, reprezentate, în principal, de sprijinul financiar acordat României de

către UE în cadrul Programului Naţional Phare. Un rol important în dezvoltarea regională îl are şi

cooperarea transfrontalieră. Obiectivul general al cooperării transfrontaliere este promovarea

dezvoltării economice şi sociale a regiunilor de graniţă prin identificarea şi valorificarea

oportunităţilor de cooperare.

Cadrul legislativ privitor la investiţii este completat de actele normative referitoare la zonele

defavorizate. Prin Ordonanţa 24 / 1998 se definesc aceste zone în funcţie de structurile productive,

de nivelul şomajului, de mijloacele de comunicaţie şi de infrastructură.

15



Funcţia de investiţii exprimă relaţia dintre volumul investiţiilor şi factorii săi determinanţi.

Dacă investiţia reprezintă o adăugire la stocul de capital existent, firma este interesată să ajungă la

stocul optim de capital. Deci, investiţia reprezintă cantitatea de capital cu care se cuvine a fi sporit

stocul actual de capital pentru a dispune de un stoc optim de capital. În consecinţă, factorii

determinanţi ai stocului optim de capital sunt, în mare măsură, comuni cu factorii de care

depinde volumul investiţiilor.

În primul rând, este vorba de productivitatea marginală aşteptată a capitalului. Cu cât aceasta

este mai ridicată, cu atât este mai profitabilă pentru firmă instalarea unui nou capital. În al doilea

rând, se are în vedere rata reală a dobânzii (ir).

Economiştii clasici privesc rata dobânzii drept principal factor determinant al investiţiilor.

Pentru a reliefa această abordare, să luăm în considerare analiza microeconomică a unei firme care

doreşte să adopte o decizie cu privire la efectuarea unei anumite investiţii. Atunci când firma

achiziţionează un utilaj sau un alt activ, este de aşteptat ca venitul (beneficiul) adus de noua

investiţie să depăşească costul investiţiei.

Calcularea venitului scontat nu este o operaţiune simplă întrucât o investiţie produce o

perioadă mai lungă de timp, iar o sumă primită în viitor are întotdeauna o valoare mai mică decât

aceeaşi sumă primită în prezent.

Decizia de a investi se bazează pe o serie de calcule. O primă modalitate constă în compararea

venitului scontat cu costul investiţiei, ceea ce implică calcularea valorii actuale a investiţiei şi

compararea ei cu costul actual al investiţiei. Dacă valoarea actuală a venitului este mai mare decât

costul investiţiei, investiţia este profitabilă şi poate fi realizată. Întrucât venitul realizat printr-o

investiţie este un venit viitor, el trebuie actualizat, adus în prezent ca mărime. Relaţia de calcul

pentru valoarea prezentă Vp a unui venit ce se obţine peste n ani, Vn este:

Vp= Vn / (1+i)n,

unde i este rata dobânzii. Pentru determinarea costului investiţiei se ţine seama şi de perioada de

dare în funcţiune a investiţiei. Dacă perioada este de câţiva ani, atunci costurile se actualizează după

aceeaşi regulă ca şi veniturile.

O a doua modalitate constă în a compara venitul net (profitul) estimat al unei investiţii în

raport cu costul investiţiei şi compararea acestuia cu rata dobânzii. Atunci când rata rentabilităţii

este mai mare sau egală cu rata dobânzii, investiţia se poate realiza. De exemplu, la o investiţie de

200 milioane u.m. cu un profit net de 50 milioane u.m., o rată a dobânzii de 25% şi o rată a inflaţiei

de 15%, rata venitului net Rvn este:

Rvn= (50 : 200)*100=25%

16


iar rata reală a dobânzii i=25-15=10%. Întrucât rata venitului net este 25%, mai mare decât rata

reală a dobânzii care este de 10%, investiţia respectivă se justifică. Rezultă că firmele care doresc

să-şi maximizeze profitul vor investi în proiecte pentru care se presupune că rata rentabilităţii

investiţiei depăşeşte rata dobânzii. Rata rentabilităţii investiţiei suplimentare denumită şi

randamentul marginal al investiţiei manifestă tendinţă de scădere pe măsură ce sunt întreprinse mai

multe proiecte de investiţii din următoarele motive:

a) cele mai profitabile proiecte sunt, de obicei, primele realizate;

b) creşterea preţului bunurilor de investiţii.

Reducerea ratei dobânzii poate face ca unele investiţii să devină profitabile astfel încât

investiţia agregată să crească, iar o creştere a ratei dobânzii poate să afecteze profitabilitatea unor

proiecte de investiţii. Investiţia totală este invers proporţională cu rata dobânzii.

Aceasta reprezintă costul capitalului şi anume, costul suportat când resursele necesare

investiţiei sunt împrumutate sau costul de oportunitate, când utilizează o parte din resurse pentru

investiţii. Se realizează investiţii atunci când PMk excede costul marginal al capitalului. Mai

exact, investiţia este cu atât mai ridicată, cu cât stocul curent de capital este inferior stocului optim

de capital, deci, cu cât PMk este mai mare decât 1+ir (rata nominală brută a dobânzii prin care se

exprimă costul capitalului) sau altfel spus, rata PMk / (1+r)>1. În raport cu elementele de mai sus şi

cu relaţiile dintre ele, funcţia de investiţii are următoarea formă:

I = I(PMk / 1+r)

În al treilea rând, se are în vedere că sporirea anticipată a producţiei trebuie să fie însoţită de o

creştere a investiţiei, relaţie pusă în evidenţă de modelul accelerator sau ipoteza ajustării

graduale.


Imboldul de a investi este rezultatul acţiunii conjugate a unui ansamblu de factori. În esenţă,

când individul se hotărăşte să investească, el dobândeşte dreptul la un şir de venituri viitoare pe care

contează să le obţină de pe urma vânzării rezultatelor obţinute, după scăderea cheltuielilor curente

ocazionate de obţinerea producţiei respective.

Unul dintre factorii care determină imboldul de investiţii îl reprezintă cererea de investiţii.

Cererea de investiţii este în funcţie de eficienţa marginală a capitalului şi de rata dobânzii. Mărimea

efectivă a investiţiilor curente creşte până la acel punct până nu mai există nici o categorie de bunuri

de capital a căror eficienţă marginală depăşeşte rata curentă a dobânzii. Este vorba de acel punct de

pe curba cererii de investiţii în care eficienţa marginală a capitalului este aproximativ egală cu rata

de piaţă a dobânzii.

17


Totodată, imboldul de a investi depinde de modul în care sunt asumate riscurile ce le implică

activitatea investiţională. Astfel, riscul întreprinzătorului, al celui ce ia bani cu împrumut, izvorăşte

din propriile sale îndoieli cu privire la obţinerea venitului viitor scontat. Acest tip de risc este

susceptibil de a fi micşorat prin egalizarea riscurilor şi printr-o mai mare precizie a previziunilor.

Există un al doilea tip de risc, al celui ce dă bani cu împrumut. Acesta este determinat de o

nesiguranţă de ordin moral, legată de insolvabilitatea deliberată sau de una voluntară, provocată de

nerealizarea aşteptărilor.

În timp ce primul risc reprezintă, într-un anumit sens, un cost social real, cel de-al doilea este

un adaos net la costul investiţiilor care nu ar exista dacă debitorul şi creditorul ar fi aceiaşi persoană.

Riscul creditorului implică, parţial, o dublare a mărimii riscului întreprinzătorului care trebuie să fie

adăugat de două ori la rata pură a dobânzii, pentru a se obţine minimul de necesar de randament

viitor, care va determina efectuarea investiţiilor.

Cu cât o afacere este mai riscantă, cu atât este nevoie de o diferenţă mai mare între

randamentul scontat de cel ce ia bani cu împrumut şi cu rata dobânzii la care consideră că merită să

ia bani cu împrumut. În acelaşi timp, din aceleaşi motive, este nevoie de o diferenţă mai mare între

dobânda percepută de creditor şi rata pură a dobânzii, pentru a-l determina să acorde bani cu

împrumut.

Mai poate exista şi o a treia sursă de riscuri determinată de o posibilă modificare nefavorabilă

a valorii etalonului monetar, al cărui fapt este creşterea nesiguranţei împrumutului bănesc. Un alt

factor care determină imboldul de investiţii îl constituie randamentul în perspectivă al unui bun de

capital.

Starea de anticipare pe termen lung al randamentului viitor al bunului economic este o stare

psihologică, depinzând nu numai de calitatea prognozei care se face, ci şi de autoâncrederea cu care

aceasta se face.

Starea încrederii are o influenţă puternică asupra curbei eficienţei marginale a capitalului.

Astfel că, între curba eficienţei marginale a capitalului şi starea încrederii se creează o interacţiune,

cu efecte asupra volumului investiţiilor.

Dacă la început, investiţiile depindeau de existenţa unui număr suficient de indivizi optimişti

din fire şi cu înclinaţii constructive, în prezent, dar mai ales în perspectivă, capătă o importanţă

deosebită calculul cât mai precis al profitului.

În prezent, o dată cu separarea proprietăţii de conducerea întreprinderilor şi cu dezvoltarea

pieţelor financiare organizate, apare un factor nou care uneori facilitează investiţiile, dar alteori

accentuează în măsură însemnată instabilitatea sistemului.

Fluctuaţiile cotidiene ale profiturilor la investiţiile existente constituie un alt factor care

influenţează imboldul investiţiilor.

18


Răspunderea statului pentru organizarea directă a investiţiilor în sectorul public

reprezintă un alt factor. Manifestarea reală a acestei răspunderi antrenează un consum sporit de

bunuri de investiţii, în timp ce lipsa acestei răspunderi sau diminuarea ei pot avea efecte contrare.

Alături de aceşti factori, imboldul de investiţii depinde şi de starea generală a economiei

naţionale. Aceasta se poate concretiza în stabilitatea şi instabilitatea factorilor economici şi social-

politici. O economie aflată în declin economic are nevoie, mai întâi, să oprească această tendinţă

negativă, pentru ca apoi să înceapă acţiunea factorilor care stimulează imboldul la investiţii. În

strânsă legătură cu acest ultim factor, imboldul de investiţii depinde şi de conjunctura economiei

mondiale, concretizată în variaţia fazelor de expansiune sau de criza, ascendente şi descendente ale

ciclurilor economice. Determinată de factori normali ai vieţii, dar şi de factorii anormali, variaţia

fazelor ciclului economic acţionează favorabil sau nefavorabil, direct sau indirect, asupra celorlalţi

factori interni, influenţează imboldul la investiţii, cu consecinţe pozitive sau negative.

Toţi aceşti factori care influenţează imboldul la investiţii într-o economie cu piaţă

concurenţială acţionează în strânsă interdependenţă, cu buclele de conexiune inversă pozitivă sau

negativă.


Noţiunea de investiţii are două sfere de cuprindere. Sfera lărgită este reprezentată de

investiţiile financiare, care constituie, în esenţă, orice plasament de capital cu scopul de a obţine un

anumit profit. Cumpărarea de acţiuni sau de alte titluri de valoare, plasamente de seme băneşti la

bănci, alocarea unor fonduri pentru iniţierea de afaceri - în scopul de a obţine dividende, dobânzi şi

respectiv profituri - înseamnă investiţii financiare. Sfera restrânsă se referă la achiziţionarea de noi

mijloace fixe şi se cheamă investiţii de capital. Este de înţeles că prima sferă o cuprinde pe cea de

a doua , dar, uzual, investiţiile financiare se referă la plasamentele de capital exemplificative.

Investiţiile de capital au loc în economia reală precum şi în domeniile social-culturale, constituind

suportul material al creşterii economice şi al dezvoltării activităţilor social-culturale în orice ţară din

lume.

Prin investiţii de capital trebuie să se înţeleagă nu numai construcţia de noi obiective, ci şi

modernizarea celor existente. În domeniul economiei reale, ţara noastră nu are nevoie de noi

obiective , ci mai cu seamă de modernizarea celor existente. Politica de atragere a capitalului străin

vizează tocmai modernizarea întreprinderilor existente, care dispun de utilaje îmbătrânite ce nu pot

face rata competiţiei economice actuale şi cerinţelor de consum ale populaţiei.

Aproape niciodată o nouă investiţie nu reproduce exact o investiţie anterioară. Invers se poate

19


spune că orice investiţie aduce ceva nou. Investiţiile sunt propagatoare de nou, lor le este propriu

caracterul novator, ele aduc întotdeauna schimbarea situaţiei existente, apariţia altor elemente decât

cele cunoscute anterior. Investiţiile angajează întotdeauna viitorul, de unde decurge caracteristica

asocierii unui însemnat factor de risc la orice proces investiţional.

Investiţiile unui agent economic pot fi făcute în propria sa ţară sau în ţări străine. Problema se

poate pune şi astfel: investiţiile dintr-o ţară au surse interne şi surse atrase. Putem spune că

procesul investiţional are determinări endogene şi exogene. Situaţiile rezultate din combinarea celor

două provenienţe sunt ceea ce la noi în ţară se numesc investiţii mixte. Separat, agenţii economici

străini pot realiza la noi investiţii proprii, fără participare românească. În ţara noastră se pot realiza

trei tipuri de investiţii:

1) investiţii proprii, româneşti, să le spunem autohtone;

2) investiţii mixte, cu capital românesc şi străin;

3) investiţii străine, cu capital extern.

Corelaţia dintre investiţii şi creştere economică este de tipul legăturilor duble: pe de o parte,

investiţiile influenţează creşterea economică prin volumul lor, iar pe de altă parte, creşterea

economică este influenţată de calitatea investiţiilor realizate, aspect ce se reflectă in eficienţa

economică a investiţiilor. Precum se ştie, principala menire a sistemului bancar este de a aloca

resursele disponibile ale societăţii în mod cât mai eficient. În acest fel, capitalurile împrumutate

aduc maximum de profit celor care le deţin. Evenimentele din ultimi ani din ţara noastră arată însă

că banii depunătorilor nu au fost gestionaţi cu toată grija şi responsabilitatea necesare, drept pentru

care riscul a crescut considerabil, pierderile băncilor au devenit foarte mari, în unele cazuri existând

chiar pericolul falimentului bancar. În acest domeniu, aspectele cele mai semnificative ţin de

administratorii bancari şi managementul investiţiilor în economia reală.

Investiţiile sunt un domeniu foarte sensibil al activităţii umane. Orientarea fondurilor băneşti

spre anumite obiective se face în funcţie de necesităţi, dar şi de tendinţele existente pe plan mondial,

de starea economiei, de dorinţele consumatorului chiar şi de modă, motive pentru care întotdeauna

investiţiile trebuie tratate cu maximă atenţie de către întreprinzător.

Investiţiile afectează în mod direct sau indirect creşterea economică. După cum ziua de mâine

depinde de ziua de azi, tot aşa şi viitorul societăţii depinde investiţiile prezente.


Investiţiile reprezintă principala cale de creştere economică şi de realizare a unei structuri

moderne a ramurilor producţiei. Prin investiţii se asigură dezvoltarea economică a ţării noastre.

Prin investiţii, s-a asigurat în primul rând, crearea şi perfecţionarea bazei tehnico-materiale a

20


tuturor ramurilor şi sectoarelor economiei naţionale. Manifestarea în această direcţie a rolului

investiţiilor s-a concretizat în cadrul unor procese convergente: industrializarea ţării, dezvoltarea

socială a judeţelor şi localităţilor ţării.

În al doilea rând prin intermediul investiţiilor nu se realizează doar latura cantitativă a

imobilizărilor corporale, ci se asigură creşterea calitativă a acestora prin perfecţionarea şi

modernizarea lor. Atât în cazul investiţiilor pentru obiective noi, cât şi în cazul celor pentru

dezvoltare, modernizare, se pune problema asigurării unui înalt nivel calitativ al utilajelor,

agregatelor şi echipamentelor.

În al treilea rând, prin volumul şi orientarea lor investiţiile au rolul de a asigura valorificarea

superioară a resurselor naturale şi de muncă. Se remarcă astfel deziderentul valorificării superioare

a resurselor naturale ale ţării, protecţia mediului şi a resurselor naturale deficitare, greu regenerabile

(minereuri, resurse forestiere hidrocarburi, etc), creşterea gradului de prelucrare a produselor.

În al patrulea rând, investiţiile constituie o pârghie în asigurarea repartizării teritoriale a

forţelor de producţie. Manifestarea rolului investiţiilor pe această linie se justifică şi mai mult dacă

avem în vedere că ţara noastră a moştenit o distribuţie teritorială neraţională a aparatului de

producţie.

În al cincilea rând, se remarca rolul deosebit pe care investiţiile îl au în ceea ce priveşte

crearea de noi locuri de muncă şi asigurarea folosirii sporului populaţiei active în raport cu cerinţele

dinamice ale unora din ramurile şi subramurile economiei naţionale. Se impune şi rolul pe care îl

joacă investiţiile în cadrul diviziunii internaţionale a muncii.

1.7. Necesitatea unei teorii a investiţiilor integrată în teoria creşterii economice

Investiţiile au un rol determinant în creşterea economică şi justifică necesitatea dezvoltării

unei "teorii a investiţiilor" integrată în teoria creşterii economice. În acest sens pot fi invocate mai

multe argumente.

În primul rând, sub aspectul teoriei investiţiilor. Admiţând părerea că investiţia înseamnă un

act decizional care antrenează cheltuirea unor resurse dar şi rezultate economice obţinute pe seama

unui act, se ajunge la concluzia unităţii de scop cu teoria creşterii economice.

În al doilea rând, desfăşurarea procesului investiţional fiind legată de timp (perioada

premergătoare luării deciziei, perioada de realizare şi perioada de funcţionare) efectul investiţiei

este un multiplicator al resurselor cheltuite care se face simţit în dezvoltarea economică pe o lungă

perspectivă.

În al treilea rând, realizarea şi funcţionarea obiectivelor de investiţii nu poate fi separată de

problemele resurselor de muncă, ale progresului tehnic încorporat în fondurile fixe create, ale

21


schimburilor economice externe, care constituie preocupări ale teoriei creşterii economice.

Din perspectiva acestor argumente se poate admite că teoria investiţiilor se înscrie în teoria

creşterii economice. Există însă alte motive care conduc la necesitatea abordării separate a celor

două teorii. De exemplu, faptul că teoria investiţiilor poate să analizeze mai bine anumite aspecte

specifice care ar complica teoria creşterii economice, cum sunt cele privind procesul transformării

investiţiilor productive în fonduri fixe, durata economică de funcţionare a fondurilor fixe, scoaterile

din funcţiune datorită uzurii fizice şi morale, amortizarea fondurilor fixe, activitatea referitoare la

exportul de investiţii etc.

Teoria investiţiilor prelungeşte teoria creşterii economice în spaţiul microeconomic şi ţine

seama de aspectele specifice ale obiectivelor de producţie, cunoscând ca fiecare dintre acestea

constituie o problemă aparte cel puţin sub aspectul localizării pe teritoriul naţional şi amplasării în

cadrul localităţilor, al surselor de materii prime, destinaţiei producţiei, tehnologiei folosite.

În spaţiul macroeconomic, teoria investiţiilor se preocupă, în primul rând, de formarea şi

repartizarea primară a volumelor de investiţii, ca rezultat al optimizării corelaţiei dintre acumulare

şi consum, apoi de realizare în timp şi de eficienţa utilizării fondurilor fixe, ceea ce determină în

ultima instanţă, ritmurile de creştere ale venitului naţional.

La nivelul unităţilor de producţie, teoria investiţiilor poate să se concentreze asupra aspectelor

legate de durata de realizare a acestora, de perioada de înlocuire a utilajelor şi a tehnologiei, de

eficienţa economică în utilizarea forţei de muncă, a fondurilor fixe, valorificarea materiilor prime.

Teoria investiţiilor va trebui să analizeze evoluţia conceptului de investiţii în sensul său

modern. Aceasta priveşte nu numai definirea activităţii de investiţii, al cărei scop este să studieze, să

aleagă, să conceapă şi să realizeze bunuri de investiţii, dar şi prelungirea ei până la obţinerea

rezultatelor economice. În această direcţie este necesar să se acorde o poziţie aparte investiţiilor

realizate în străinătate în cadrul acţiunilor de cooperare. Sensul modern al conceptului de investiţii

se referă şi la faptul că cheltuielile de investiţii nu creează numai obiecte fizice destinate creşterii

producţiei materiale sau nivelului de trai. Se poate admite că şi cheltuielile destinate cercetării

ştiinţifice aplicative, precum şi introducerii rezultatelor acesteia în activitatea economică, sunt de

natura investiţiilor. Există păreri că şi cheltuielile pentru formarea personalului, pentru

perfecţionarea pregătirii profesionale, sau chiar cele pentru menţinerea sănătăţii sunt de natura

investiţiilor.

Teoria investiţiilor va trebui să propună noi metode şi noi indicatori de analiză a eficienţei

obiectivelor de investiţii pe o perioadă îndelungată, ceea ce impune folosirea unor tehnici de

transfer în timp a valorilor de calcul prin intermediul unor coeficienţi de actualizare.

În ţara noastră, interesul pe care îl prezintă perfecţionarea conceptului de creştere economică

şi conturarea unei teorii a investiţiilor este legat de următoarele aspecte:

22


a) creşterea importanţei deciziilor economice, cu deosebire a celor de investiţii, prin mărirea

mijloacelor materiale şi financiare angajate, prin implicaţiile lor asupra altor sectoare ale economiei

şi prin faptul că ele ne angajează pentru o lungă perioadă. Astfel există riscul ca o decizie de

investiţii care nu se înscrie într-o strategie economică şi nu ia în considerare factorii generatori de

schimbări pe plan intern sau internaţional, poate ajunge după puţini ani într-o situaţie de neeficienţă,

deşi analiza economică în momentul luării deciziei avea concluzii favorabile. Din acest punct de

vedere, este necesar ca teoria investiţiilor să furnizeze elemente care să arate probabilitatea ca

investiţia să rămână eficientă o perioadă mai lungă de timp şi să permită ca în acest interval să se

aprecieze aportul ei la creşterea economică;

b) evoluţia tot mai rapidă a ştiinţei şi tehnologiilor care conduce în mod inerent la o uzură

morală accelerată a fondurilor fixe, face necesară o teorie a investiţiilor care să aprecieze

implicaţiile economice ale progresului tehnic asupra obiectivelor de producţie ce se vor realiza într-

o anumită perioadă;

c) amplificarea şi diversificarea schimburilor economice internaţionale precum şi

posibilitatea de a folosi eficient posibilităţile de colaborare cu alte ţări;

d) perfecţionarea metodelor pentru corelarea deciziilor de investiţii cu obiectivele majore ale

creşterii economice şi pentru conturarea obţiunilor care să permită atingerea acestor obiective cu

cele mai mici cheltuieli de muncă.

Teoria creşterii economice urmăreşte să analizeze şi să pună în valoare relaţiile principale

dintre factorii de creştere care determină evoluţia economică pe o lungă perioadă, teoria investiţiilor

are ca drept scop în cadrul creşterii economice şi strâns legat de aceasta, să stabilească relaţiile de

bază care evidenţiază contribuţia volumului, structurii şi eficienţei investiţiilor, asupra creşterii

economice.

1.8. Investiţiile - factor al creşterii economice

În sistemul economiei naţionale, investiţiile reprezintă un accelerator care are rolul de a

multiplica intrările de resurse materiale şi de muncă determinând astfel o creştere a ieşirilor din

sistem.

Astfel în sistemul factorilor care condiţionează dezvoltarea economică a unei ţări, investiţiile

ocupă un loc strategic. De aceea investiţiile constituie principalul mijloc prin care se realizează

creşterea economică.

Economia se confruntă tot mai mult cu implicaţiile tehnico-ştiinţifice, ale cărei "produse"

necesită pentru aplicarea lor în producţie importante fonduri de investiţii. Mecanizarea,

23


automatizarea, robotizarea şi cibernetizarea producţiei nu pot deveni realităţi în afara cheltuirii de

către societate a unor importante fonduri de investiţii.

Pentru ţările în curs de dezvoltare investiţiile trebuie considerate ca unicul factor care poate

asigura micşorarea decalajelor faţă de statele avansate economic ale lumii. Numai prin folosirea

adecvată a resurselor investiţionale se pot crea noi locuri de muncă, se poate mări produsul naţional

brut pe locuitor, poate creşte productivitatea muncii şi, pe această bază, calitatea vieţii poporului.

Nici decalajele interne ale unei ţări, între ramuri, zone nu se poate elimina şi micşora fără punerea

în valoare a resurselor locale, naturale şi de muncă, crearea de noi obiective economice, toate

posibile numai prin alocarea de fonduri investiţionale.

Pe de altă parte, investiţiile reprezintă un factor principal al modernizării structurii economiei

naţionale, întrucât toate schimbările care se înfăptuiesc în structura tehnologică şi tehnico-

economică, posibilitatea economiei de a ţine pasul cu cerinţele tehnico-ştiinţifice sunt condiţionate

de investiţii. Investiţiile constituie şi un important factor calitativ, intensiv al modernizării structurii

economiei naţionale.

Investiţiile reprezintă în cea mai mare parte un factor extensiv de creştere economică, ceea ce

ne obligă a a-l considera într-o strânsă interdependenţă cu factorii intensivi, cu cei care determină

creşterea eficienţei economice a resurselor ocupate în sistemul economiei naţionale. Este necesară

creşterea venitului naţional atât pe cale extensivă (noi investiţii), dar mai ales pe cale intensivă

(creşterea productivităţii muncii, reducerea cheltuielilor materiale etc).

Influenţa investiţiilor asupra dezvoltării economice este condiţionată de structura imobilizările

corporale în care se materializează. Este vorba de ponderea pe care o deţin elementele active ale

mijloacelor fixe-maşini, utilaje şi instalaţii - prin intermediul cărora se realizează procesul

tehnologic; cu cât această pondere este mai ridicată în total, cu atât, de regulă, este mai mare

eficienţa economică a acestora.

Realizarea unei creşteri economice dinamice şi echilibrate depinde, în mare măsură, de

lărgirea bazei proprii de materii prime, atragerea în circuitul economic a noi resurse naturale,

prelucrarea superioară şi eficienţa tuturor resurselor naţionale.

Dezvoltarea şi diversificarea prestărilor de servicii, cercetări ştiinţifice, ocrotirea sănătăţii,

îmbunătăţirea condiţiilor de locuit, extinderea reţelei comerciale, precum şi a dotărilor social-

culturale, în concordanţă cu exigentele crescânde ale populaţiei necesită investiţii. Aceasta întrucât

pentru toate activităţile enumerate trebuie în primul rând, dezvoltată şi modernizată baza materială,

fapt irealizabil, fără investiţii.

Creşterea economică în toate ţările a suscitat şi suscită numeroase opinii, precum şi modele

privind aceiaşi creştere economică. Între factorii care influenţează nivelul acestei creşteri se pot

menţiona: potenţialul uman, volumul şi calitatea capitalului fix şi circulant, resursele naturale

24


existente şi atrase în circuitul economic, progresul tehnico-ştiinţific, nivelul de organizare a

producţiei şi a muncii, eficienţa comerţului exterior şi investiţiile alocate şi realizate.

Creşterea economică şi prosperitatea unei ţări depind în mod esenţial de expansiunea

capitalului investit, aşa cum a dovedit-o dezvoltarea impetuoasă a S.U.A. Rata de creştere a

economiei S.U.A. s-a bazat pe faptul că investiţiile au reprezentat 21 % din produsul naţional brut

(PNB), cu vârfuri de 28% în perioade de prosperitate, în timp ce în perioade de război sau de criză,

ponderea investiţiilor s-a redus considerabil. Rolul investiţiilor în condiţiile economiei de piaţă

porneşte de la finalitatea investiţiilor, în sensul că aceste investiţii înseamnă creşterea unui

portofoliu de active cu cele două componente:

- active fixe, care pot fi incorporate (clădiri, utilaje etc.), neâncorporate (brevete, tehnologii,

soft-uri) şi financiare (acţiuni, obligaţiuni, alte hârtii de valoare), deci cu timp îndelungat de

folosinţă;

- active circulante, care sunt necesare exploatării curente şi deci sunt supuse unei rotaţii

rapide, referindu-se la stocuri materiale şi creanţe asupra clienţilor, dar şi datorii contactate pentru

producţie.

Se pune problema înnoirii tehnice a tuturor ramurilor şi sectoarelor din economia naţională,

dar aceasta înnoire înseamnă eforturi financiare interne şi externe, care trebuie susţinute pe seama

producţiei interne actuale şi prin participarea unor investitori străini. Reânoirea înseamnă orientarea

investiţiilor spre activele fixe, care vor atrage şi o anumită structură a activelor circulante.

În economia românească, prima problemă constă în restructurarea proprietăţii pentru a se

instituţionaliza cele trei tipuri de proprietăţi întâlnite în toate ţările: proprietatea particulară, publică

şi mixtă, concomitent având loc restructurarea economiei româneşti, punând la bază o concepţie

economică reală, raţională, democratică şi umanistă, conformă cu interesele naţionale, dar şi cu

viaţa economică internaţională.

O importanţă deosebită se acordă rolului investiţiilor în strategia restructurării capacităţilor de

producţie. Aceasta, întrucât restructurarea capacităţilor de producţie la nivel microeconomic nu se

poate desfăşura în sfera procesului investiţional.

Se pot deosebi două tendinţe în activitatea de investiţii: a investi pentru a produce mai bine şi

a investi pentru a supravieţui. Trecerea la economia de piaţă este pentru multe întreprinderi, în

primul rând o problemă de supravieţuire. Supravieţuirea este doar o modalitate de a amâna şi de a

împiedica falimentul economic.

Practica reliefează modul important pe care îl au investiţiile în susţinerea unor strategii active

ale întreprinderilor, precum: fabricarea de noi produse, cucerirea de noi pieţe, specializarea

accentuată, adaptarea rapidă la cerinţele clientului. Promovarea acestor strategii dă şanse mult mai

mari de reuşită faţă de acele întreprinderi care urmăresc doar reducerea costurilor, producând mereu

25


acelaşi produs.

Interesul agenţilor economici este acela de a se impune şi de a-şi consolida poziţia pe piaţă, de

a analiza componenţa ofensivă a strategiei investiţionale în vederea restructurării capacităţilor de

producţie şi permanenţei adaptării la mecanismul cererii şi ofertei.

În concluzie, în toate ţările se urmăreşte promovarea unei politici investiţionale, iar pentru

România realizarea de investiţii eficiente este o problemă esenţială în procesul de creştere

economică.


1.9.1. Investirea: decizie financiară strategică

Orice plasament de capital, pe termen lung sau pe termen scurt, cu scopul obţinerii unui profit

reprezintă o investire. Indiferent că fondurile se plasează în active imobilizate sau în active

circulante, investirea reprezintă o imobilizare de capital importantă ca volum şi durabilă în timp,

urmărind obţinerea unei rentabilităţi viitoare optime. Prin urmare, decizia de investire conduce la o

imobilizare de capital făcută în prezent, în speranţa unei rentabilităţi viitoare şi care urmează să se

realizeze pe mai multe exerciţii financiare.

Decizia de investire este parte integrantă a politicii generale a întreprinderii.

Ea marchează nu numai o imobilizare de capital, dar şi o anumită activitate utilă plasată într-un

anumit segment al pieţei, angajarea unei anumite cantităţi de resurse naturale, umane şi băneşti,

iniţierea şi întreţinerea unor relaţii cu întreprinderi din ramuri de activitate conexe, a căror cifră de

afaceri este influenţată pozitiv.

Având în vedere costul, de regulă ridicat al investiţiilor, o problemă de prim ordin care se

ridică este găsirea şi alegerea surselor necesare pentru finanţare, precum şi evaluarea rentabilităţii

acestora, comparând costurile de finanţare cu rezultatele financiare previzibile.

Procedura de alegere a investiţiei presupune însă, pe lângă evaluarea şi compararea

rentabilităţii proiectelor avute în vedere, în contextul strategiei generale a întreprinderii, şi greutăţile

în obţinerea surselor de finanţare. Dacă selecţia proiectelor de investiţii se face în funcţie de criterii

financiare, trebuie să se ţină cont, totodată, şi de priorităţile dictate de politica întreprinderii în

cadrul strategiei de dezvoltare a acesteia. Evident că fiecare proiect se adoptă pe baza unui studiu

comercial, tehnic şi financiar care să justifice oportunitatea investiţiei.

Sub aspect financiar, investiţia provoacă o mare cheltuială iniţială, care trebuie să fie urmată

în perspectiva de intrări de fonduri, respectiv de fluxuri financiare de recuperare prevăzute a avea

loc eşalonat pe întreaga perioadă de viaţă economică a obiectivului construit (de regulă, durata de

viaţă economică sau durata normală de funcţionare).

26


Dacă cheltuielile iniţiale pentru dobândirea activelor imobilizate şi fluxuri negative sau de

imobilizare, se cunosc din devizul general, fluxurile financiare viitoare, denumite şi fluxuri pozitive

sau de intrare şi care constau din amortizările şi beneficiile anuale de realizat de pe urma exploatării

obiectivului trebuie cuantificate. După stabilirea fluxurilor financiare pozitive şi negative, urmează

compararea lor în vederea stabilirii oportunităţii executării investiţiei.

Stabilirea fluxurilor financiare pozitive este o operaţiune relative dificil de realizat pentru

două considerente: în primul rând, pentru că totdeauna există o anumită incertitudine a previziunilor

şi, în al doilea rând, pentru greutatea de a separa contribuţia unui anumit activ imobilizat la fluxurile

generale pozitive (beneficiul, în mod deosebit) ale întreprinderii. La toate acestea se mai adaugă şi

greutăţile cuantificării incidenţei fiscale, respectiv contribuţia proiectului la profitul brut care

trebuie corectat cu impozitul pe profit.

O politică de investiţii se defineşte în funcţie de obiectivele angajate de o societate care

dispune, în acelaşi timp, de resursele necesare. Dar realizarea efectivă a obiectivelor, formarea

resurselor şi veniturilor generate de exploatarea obiectivului se eşalonează pe mai multe perioade

consecutive, motiv pentru care este necesară determinarea valorii lor la un moment dat, adică acea

valoare care este posibil de atribuit activelor şi pasivelor imobilizate în procesul investiţional.

Abordarea contabilă are în vedere valoarea patrimonială (de piaţă) respectiv contravaloarea

monetară a cumpărării/vânzării unui activ la un moment dat şi care poate fi valoarea de achiziţie,

valoarea de lichidare sau valoarea de înlocuire. Spre deosebire de aceasta, abordarea financiară are

în vedere valoarea economică a unei investiţii, dată de mărimea fluxurilor de încasări actualizate pe

baza costului de oportunitate, el însuşi determinat economic propriu proiectului de investire şi de

gradul de rentabilitate al altor oportunităţi oferite.

Orice decizie de investire sau de păstrare a unui obiectiv construit are loc în condiţiile când

valoarea economică este mai mare sau cel puţin egală cu valoarea de piaţă a acestuia, după cum

orice decizie de dezinvestire se va lua când valoarea economică < valoarea de piaţă.

Rentabilitatea unui proiect de investiţii se stabileşte nu atât în funcţie de durata normală de

funcţionare a obiectivului, cât de durata sa de viaţă economică, adică de perioada în care obiectivul

generează o rentabilitate optimă.

Când durata normală de funcţionare este lungă, din considerente de prudenţă, există practica

de a determina fluxurile financiare de intrare (pozitive), pe o perioadă mai scurtă - spre exemplu, pe

10 ani - urmând ca restul să fie considerat ca valoare reziduală care, corectată cu incidenţa

fiscală( taxă pe valoarea adăugată aferentă vânzării către terţi a valorii reziduale) va majora fluxul

de intrare în ultimul an al duratei de viaţă economică a obiectivului.

27


1.9.2. Politica de investiţie a statului în economie

Investiţiile joacă un rol central, multiplicator în creşterea economică, influenţând atât cererea,

cât şi oferta pe piaţă. Practic, lucrurile se desfăşoară astfel: întreprinderea beneficiară de investiţie

se adresează, pentru realizarea proiectului, furnizorilor de utilaje, antreprenorilor etc.

Dacă aceştia sunt din ţară, decizia de investiţie declanşează o serie de mişcări pentru ţara şi

economia investitorului: creşte cifra de afaceri a furnizorilor interni, creşte fondul de salarii,

beneficiile, impozitele către stat, creşte în ramurile conexe cum ar fi în industria uşoară, alimentară

etc. Rezultă că investirea într-un anumit sector are un rol multiplicator asupra activităţii economice

generate.

Dacă furnizorii sau antreprenorii sunt externi, creşterea cifrei de afaceri şi a beneficiilor va

influenţa pozitiv economia ţării exportatoare de bunuri şi servicii. Balanţa comercială a ţării

investitorului va fi solicitată, iar efectele pozitive în lanţ se vor repercuta asupra economiei ţării

exportatoare.

În consecinţă, statul este interesat să intervină pentru stimularea investitorilor interni şi pentru

a le crea condiţii favorabile de a rezista în lupta de concurenţă internaţională. Practic, toate statele

cu economie de piaţă dezvoltată se implică în diverse forme, în economie.

Politica intervenţionistă a statelor în economie urmăreşte anumite obiective şi se realizează

prin diverse tehnici.

1.9.3. Obiective ale intervenţiei statului în economie

Pentru alegerea punctelor de impact ale intervenţiei în economie, statul utilizează două criterii:

sectorial şi al finalităţii.

Criteriul sectorial are în vedere sectorul spre care se poate îndrepta ajutorul statului:

agricultură, industrie alimentară, aeronautică, siderurgie, informatică etc.

Alegerea sectorului se face în funcţie de mai mulţi factori: sectoare de viitor căror piaţă are

mari perspective, dar care necesită mari cheltuieli de cercetare, fapt pentru care întreprinderile ezită

să se angajeze; existenţa unor sectoare "grele", cum ar fi siderurgia, care prezintă dificultăţi mari de

finanţare; sectoare foarte expuse concurenţei internaţionale care, dacă n-ar fi sprijinite, n-ar putea

supravieţui; sau unele sectoare cu finalităţi sociale, cum este construcţia de locuinţe, cărora este

necesar să li se imprime un ritm susţinut pentru a rezolva mai repede unele probleme ale populaţiei

etc.

Alegerea sectoarelor de intervenţie a statelor în economie se face respectând două condiţii:

statul ajută investirea şi nu exploatarea obiectivelor; intervenţia statelor este temporară şi nu

28


permanentă.

Criteriul finalităţii porneşte de la ideea că este mai uşor sau mai eficace ca statul să acţioneze

în sensul de a menţine potenţialul de producţie existent la un moment dat, decât de a asista pasiv la

dispariţia (falimentul) unor întreprinderi sau sectoare de activitate, pentru ca apoi, din necesităţi

naţionale, să sprijine recrearea acelui potenţial. Este cazul unor domenii de activitate precum

cercetarea fundamentală , lansarea de produse noi, automatica, noi fabricaţii, tehnologii. Mijloacele

pe care le poate utiliza statul pentru atingerea unor astfel de obiective sunt primele de export, de

producţie, exonerări fiscale, credite ieftine etc.

Asemenea ajutoare de la bugetul statului se mai folosesc pentru stimularea unor acţiuni de

luptă împotriva poluării şi protejarea mediului pentru cazuri de restructurări în producţie, servicii

etc.

1.9.4. Tehnici de intervenţie a statului în economie

În practica ţărilor cu piaţa s-au conturat diverse modalităţi de intervenţie a statului în

economie: subvenţii, subvenţii rambursabile, participaţii, exonerări fiscale, garanţii.

Subvenţia reprezintă un transfer nerambursabil de la bugetul statului către un agent economic,

comensurată în funcţie de pierderile previzionate şi care se acordă într-o singură tranşă sau eşalonat

în timp, funcţie de producerea efectivă a pierderilor. Are scopul de a menţine capacitatea productivă

a respectivei întreprinderi care nu poate recupera integral costurile prin preţurile de vânzare

practicate.

Subvenţia rambursabilă este, de fapt, o formă intermediară între subvenţie şi credit care

funcţionează astfel: dacă activitatea se desfăşoară cu succes va fi rambursată, dacă proiectul

eşuează sau nu dă rezultate subvenţia rămâne definitivă, adică nu se mai rambursează. O asemenea

tehnică se aplică, cu precădere, pentru sectorul cercetare fundamentală sau aplicată.

Participaţia statului cu capital la o anumită operaţiune economică, alături de întreprinzătorul

privat, urmăreşte completarea fondurilor necesare sfârşit a unui proiect, ceea ce reprezintă un ajutor

dat agentului privat care altfel, n-ar putea procura fondurile necesare. În acelaşi timp însă,

participarea presupune un interes financiar din partea statului care ia parte la repartizarea

profiturilor.

Exonerări fiscale, reduceri sau amânări ale plăţilor în contul impozitelor şi taxelor datorate de

către agenţii privaţi. Înlesnirile fiscale practicate de stat au rolul de a permite agenţilor economici

accesul la credite, acţionând ca factori care compensează volumul dobânzilor înalte plătite.

Garanţia statului, dată băncilor, pentru ca agenţii economici să poată obţine credite bancare.

Garanţiile au rolul de a acoperi riscul băncilor, total sau parţial. Ele se concretizează, de regulă, în

29


scrisori de agreare şi care se dau mai ales pentru unităţi cu activităţi inovatoare cum ar fi cele din

ramura construcţiilor de maşini.

Prin tehnicile utilizate, statul urmăreşte raţionalizarea ajutorării agenţilor economici, precum

şi evitarea caracterului generalizat, obligatoriu sau permanent al intervenţiilor sale. Intervenţia

statului este contractualizată, exprimă cuantumuri şi termene şi este astfel organizată, încât să

excludă arbitrariul şi favoritismele. În general, se stabileşte un sistem de legiferare a condiţiilor în

care se pot acorda ajutoare din partea statului, se stabilesc criterii precise de acordare care sunt

publicate pentru ca toate întreprinderile să ia cunoştinţă, astfel încât cele care întrunesc condiţiile

pot beneficia automat de ajutor din parte a statului.

1.9.5. Alegerea variantei optime a investiţiei

O primă etapă pe linia de investire o constituie preselecţia proiectelor, astfel încât ele să

răspundă obiectivelor generale ale întreprinderii, să se încadreze în posibilităţile maxime de

finanţare, de recrutare a forţei de muncă în vederea exploatării obiectivului.

Proiectele rămase în competiţie după preselecţie urmează a fi studiate sub aspectele comercial,

financiar, tehnic etc.

Studiul comercial sau de marketing este, fără îndoială, cel mai important, întrucât însăşi

rentabilitatea este funcţie de cifra de afaceri posibil de realizat. În această ordine de idei este cazul

să se decidă asupra cantităţii produselor sau serviciilor ce se vor lansa pe piaţă cu noul proiect, cu

luarea în consideraţie a posibilităţilor apariţiei unor întreprinderi concurente, a condiţiilor interne

sau externe de producţie sau desfacere.

Studiul tehnico-economic rezolvă problemele constructive, soluţiile adoptate, ordinea

execuţiei, costul total şi pe elemente componente ale proiectului, costul exploatării după darea în

funcţiune.

Studiul fiscal porneşte de la faptul că investirile, cu consecinţele lor asupra creşterii valorilor

materiale, sunt obiectul impunerii fiscale, sub aspecte diverse: profit, taxa pe valoarea adăugată etc.

Studiul fiscal ţine seama de eventualele măsuri fiscale de încurajare a investirilor, mai ales în

perioada de şomaj sau recesiune; se poate proceda la o inventariere a acestor reglementări fiscale de

care poate beneficia un investitor: subvenţii, exonerări parţiale, amortizări accelerate etc.

Stimulentele fiscale au, de regulă, durate limitate, astfel încât investitorul trebuie să fie atent pentru

a beneficia din plin sau să aştepte o perioadă favorabilă.

Studiul de personal comensurează nevoile ca număr şi categorii de personal utilizate în faza

de execuţie sau de exploatare, cheltuielile pentru formarea personalului.

În sfârşit, studiul financiar analizează posibilităţile de folosire a diverselor surse de finanţare,

30


posibilităţile de autofinanţare, posibilităţile de a obţine împrumuturi pe termen lung şi mijlociu,

posibilităţile de creştere a capitalului propriu, costul capitalului.

31


CAPITOLUL II

TRĂSĂTURI ALE INVESTIŢIILOR

Investiţiile pot fi şi trebuie abordate, în strânsă legătură cu procesul dezvoltării, al creşterii

economice. Dezvoltarea depinde de capacitatea factorilor de decizie:

a. de a formula opţiuni de investiţii, în acord cu obiectivele şi scopurile stabilite;

b. de a ameliora strategia şi politicile de dezvoltare, în ideea potenţării efectelor

investiţiilor;

c. de a selecta proiectele de investiţii, care să permită valorificarea raţională a tuturor

resurselor materiale, financiare şi de muncă, pentru atingerea obiectivelor stabilite.

Investiţiile înfăptuite jalonează limitele, parametrii factorilor de producţie riguros pentru o

perioadă mare de timp, generând efecte complexe, pe termen lung.

Investiţia apare ca o operaţiune de modificare şi de creştere a patrimoniului iniţial: construcţii

industriale şi civile, achiziţia, montajul şi instalarea unor echipamente industriale, cumpărarea unor

maşini, utilaje. Investiţia este alocarea capitalurilor economisite, în activităţi lucrative, cu caracter

profitabil, care să majoreze valoarea capitalurilor, iniţial acordate.

În sens financiar, investiţia înseamnă schimbarea unei sume de bani certă, în speranţa obţinerii

unor venituri viitoare.

În sens contabil, investiţia reprezintă alocarea unei trezorerii disponibile pentru procurarea

unui activ fix, care va genera fluxuri financiare de venituri şi cheltuieli de exploatare.

Investiţia, într-o altă formulare, reprezintă o decizie de a cheltui pentru achiziţionarea de

active fixe sau circulant, inclusiv în scopuri speculative, prin care să se obţină un flux de lichidităţi

şi o creştere a avuţiei, aparţinând unei persoane fizice sau juridice.

Literatura engleză defineşte investiţiile, după trei criterii importante:

a. în plan contabil, investiţiile constituie o imobilizare în bunuri mobile sau imobile,

corporale sau necorporale, achiziţionate sau create, pentru o entitate economică, durabile:

- imobilizări legate de exploatare;

- imobilizări în afara exploatării;

2. în plan economic, investiţiile constituie sacrificiul de resurse curente în speranţa

obţinerii unor rezultate viitoare superioare:

- sub influenţa factorului timp;

- în condiţii de eficienţă economică;

- sub spectrul riscului.

32


3. în plan financiar, investiţiile reprezintă ansamblul de cheltuieli, care va genera

venituri, o perioadă îndelungată şi care permit rambursarea, recuperarea cheltuielilor iniţiale.

Din punct de vedere al pieţei financiare, se vorbeşte de :

investiţii pentru afaceri, cheltuieli pentru maşini, utilaje, dotări ale societăţii

comerciale (cotate la bursa de valori mobiliare);

investiţii imobiliare care includ clădiri, locuinţe, terenuri (cotate la bursa de valori

imobiliare);

investiţii în stocuri de valori mobiliare circulante (cotate la bursa de mărfuri).

În economia de piaţă, investiţia constituie plasament de capital, în active diverse, indiferent de

durata şi scopul deţinerii lor, inclusiv în scop speculativ.

Aporturile cu ,,caracter inteligent’’ constituie întotdeauna ,,acumulări’’ care au generat în

timp, efectele fiind veritabile investiţii pentru omenire. Capitalul intelectual al omenirii, se află

înmagazinat în biblioteci, brevete, investiţii, care constituie un capital exploatabil, înglobând capital

uman şi formele stocate de idei, informaţii, raţionamente. Se relevă caracterul de investiţie a

activităţii intelectuale, care ar include cheltuieli de cercetare-dezvoltare, cheltuieli de formare

intelectual-profesională, unele cheltuieli de marketing şi publicitate.

Conceptul de investiţie, implică sensuri şi accepţiuni variate. Datorită complexităţii acestui

concept, se impune o sinteză.

În sens larg, prin investiţie se înţelege plasarea unor sume de bani, în domeniul economiei,

social-cultural, administrativ, cu scopul de a asigura baza tehnico-materială şi forţa de muncă

necesară desfăşurării şi lărgirii activităţii acestora tot în sens larg, semnalăm vehicularea şi a altor

definiţii, al căror conţinut îl prezentăm în continuare.

P. Masse prin investiţie desemnează toate actele de transformare a mijloacelor financiare, în

bunuri concrete şi rezultatele acestor acţiuni. În această concepţie, noţiunea de investiţii se

delimitează prin următoarele elemente:

a) subiect, persoana care investeşte;

b) obiect, construcţia, echipamentele, utilajele pentru care se iniţiază investiţia;

c) cost, efort financiar, cost actual pentru realizarea obiectivului respectiv;

d) efecte, concretizate în rezultate, valori materiale, economice, financiare, care

urmează să fie obţinute în viitor.

Investiţia este considerată ca o cheltuială prezentă, realizată în vederea obţinerii unor efecte

viitoare, în condiţii de risc şi incertitudine.

H. Peumans dă conceptului de investiţii două sensuri:

33


a. în sens larg, include în investiţie cheltuielile de mijloace financiare, pentru achiziţionarea de

bunuri concrete, durabile, echipamente de producţie, inclusiv cheltuielile pentru materii prime,

materiale, cheltuieli de producţie.

b. în sens restrâns, din definiţie de mai sus, se elimină cheltuielile curente de producţie.

În modelele de creştere economică ale Keynes, Harrod, Homar se pune semnul egalităţii între

investiţii şi economii, luând în considerare faptul real că, investiţiile au ca resursă principală de

realizare, economiile. Se ignoră semnificaţia lor diferită, investiţiile sunt o cheltuială, economiile o

resursă, un efect al procesului economic, pe seama căruia, cheltuiala poate fi efectuată.

Tot în sens larg, pot fi reţinute şi alte definiţii. Astfel, investiţia reprezintă renunţarea la

sursele băneşti lichide, contra speranţelor unor resurse viitoare, etalate în timp, o condiţie a

progresului social, care se realizează prin renunţarea la consumarea imediată în favoarea unui

consum ulterior sau adaosul curent, la valoarea echipamentului de producţie, care a rezultat din

activitatea de producţie a perioadei respective.

Într-o concepţie strâns legată de fapte, investiţiile sunt producţia de procese suplimentare,

pentru că, aşa cum remarcă N. Georgescu Roegen, o fabrică de textile, de exemplu, este un produs

al activităţii economice.

Într-un sens foarte larg, subliniază I. Românu a investi înseamnă a încorpora într-un obiect sau

acţiune, eforturi umane şi mijloace materiale, cu scopul de a obţine un anumit rezultat.

Necesităţile de ordin metodologic şi practic cu privire la constituirea fondurilor, geneza şi

alocarea resurselor aferente investiţiilor, cât şi cu privire la organizarea şi înfăptuirea activităţii de

investiţii (procesul investiţional) impun conturarea mai precisă, a conceptului de investiţii. În acest

context, în sens restrâns, investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor prin care se creează sau se

acţionează, noi mijloace fixe, productive şi neproductive, se înlocuiesc mijloace fixe uzate, se

perfecţionează sau se modernizează, mijloacele fixe ori se fac plasamente financiare, cu scop

profitabil.

Abordarea conceptului de investiţie, cu sensul său restrâns, este frecventă în planul teoriei, al

practicii economice. În sens restrâns, investiţiile în economia unei ţări, au o sferă de extindere

marcată prin scop şi mijloace.

Scopul evidenţiază faptul că investiţiile presupun mutaţii ale unor elemente de patrimoniu, de

natura mijloacelor de muncă, mai ales a mijloacelor fixe. Contextul tranziţiei la economia de piaţă,

în România, implică analiza unor noi aspecte.

Se conturează următoarele argumente privind oportunitatea extinderii acestui concept:

1. prin înglobarea unor cheltuieli asimilate investiţiilor, având aceeaşi sursă de

finanţare, chiar dacă nu produc mutaţii cantitative în structura şi volumul mijloacelor fixe;

34


2. prin cerinţa înglobării în acest concept, a investiţiilor intelectuale (nemateriale),

care pot avea sau nu, aceeaşi sursă de finanţare, cu investiţiile materiale (propriu-zise) întrunind

următoarele condiţii: produc modificări de comportament; contribuie la o acumulare de patrimoniu

şi conduc la creşterea capacităţii de producţie. Se au în vedere cheltuielile de cercetare-dezvoltare,

pentru informatizare, implantarea logisticii comerciale a firmei, formarea profesională şi studii de

diagnoză, prognoză şi fezabilitate;

3. prin luarea în considerare, a investiţiilor financiare. Apariţia investiţiilor financiare,

presupune modificări în activele necorporale ale firmei şi generează efecte financiare, în bilanţul

acestuia, prin dividendele, dobânzile cuvenite. Este vorba de investiţiile de natura plasamentelor în

acţiuni, cumpărarea de obligaţiuni şi titluri de valoare.

Sfera de cuprindere a conceptului de investiţie, este marcată şi prin mijloacele de realizare.

Principalul mijloc de realizare a oricărei investiţii, îl constituie cheltuiala unor sume băneşti.

Investiţia are ca mijloc de înfăptuire realizarea unor lucrări, efectuarea unor plasamente financiare,

cu efecte de lungă durată sau efectuarea unor cheltuieli de natura investiţională, prin sursa de

finanţare ori prin efectele generate asupra patrimoniului firmei.

Indiferent de sensul larg sau restrâns, al abordării conceptului de investiţie şi de relativa

diversitate a punctelor de vedere şi opiniilor formulate, pot fi desprinse câteva trăsături comune care

prezintă interes:

a) orice investiţie presupune transpunerea în cheltuieli, a unor disponibilităţi băneşti,

indiferent dacă efortul înseamnă realizarea unor obiecte, bunuri concrete, echipamente sau

plasamente în acţiuni, titluri şi hârtii de valoare;

b) orice investiţie presupune efort, dar în urma căreia se scontează efecte diverse,

multiplicatoare sub forma sporului de profit, a cărui realizare rămâne incertă;

c) orice investiţie implică ,,dezafectarea’’ temporară, dar certă a unor resurse curente

al căror cost urmează să fie suplinit de efectele nete viitoare.

Clasificarea conceptului de investiţie implică identificarea accepţiunilor pe care le comportă:

plasament, cheltuială, acţiune, lucrare, activitate, proces.

Accepţiunea de plasament de fonduri băneşti, dată investiţiilor, acoperă doar în parte, sensul

larg al conceptului de investiţie. Este indicată doar destinaţia unor fonduri băneşti, dar nu se reflectă

tehnica şi mijloacele de efectuare.

Scopul este conturat pe un plan general. În contextul tranziţiei la economia de piaţă, se

explicitează caracterul investiţional al plasamentelor financiare în acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat,

dar acest fapt nu este suficient.

Investiţiile capătă accepţiunea de cheltuială sau totalitate a cheltuielilor, prin care se creează,

se achiziţionează noi mijloace fixe ori se înlocuiesc cele scoase din uz.

35


Cu un sens mai general, a cheltui înseamnă a întrebuinţa banii, pentru a cumpăra sau plăti

ceva. Într-o altă formulare, cheltuielile sunt expresia valorică a consumului de mijloace de

producţie, de forţă de muncă sau mijloace băneşti, pentru satisfacerea necesităţilor de consum

productiv sau neproductiv. A consuma înseamnă a folosi ceva, pentru satisfacerea trebuinţelor

proprii sau pentru a obţine alte produse. Prin acţiunea de a consuma elementul supus consumării,

dispare, se transformă sau se distruge.

Când ne referim la investiţii, apreciem că atributul de cheltuială trebuie înţeles ca având

semnificaţia transformării activelor băneşti, în active materiale. Activele materiale puse în operă,

rămân şi măresc patrimoniul întreprinzătorului sub forma activelor fixe. Măresc patrimoniul unităţii

sub aspectul valorilor de întrebuinţare, introduse în economia întreprinderii, dar şi sub aspectul

valorii nou create, adăugate la munca vie.

Atributul de cheltuială pe care îl au investiţiile, tinde să capete o recunoaştere mai largă, în

contextul mecanismelor de piaţă. Constituirea resurselor băneşti aferente şi tehnica de avansare, de

cheltuire a lor, au loc prin intermediul unor proceduri financiare. Creşte ponderea investiţiilor

asimilate, nemateriale şi financiare, care deşi generează în parte efecte investiţionale, nu comportă

întru totul, regimul amortizării pe care îl au mijloacele fixe.

Accepţiunea de cheltuială dată investiţiilor, trebuie completată cu aceea de acţiune, activitate,

proces de transformare a mijloacelor băneşti afectate acestui scop, în mijloace de producţie.

Caracterul de acţiune atribuit investiţiilor, este recunoscut în literatura noastră economică. Se

subliniază faptul că investiţiile reprezintă o acţiune, care comportă un anumit risc remarcând că

totodată, consumul de mijloace materiale şi umane, este sigur, efectele prevăzute constituie doar o

speranţă pe care timpul o va confirma sau infirma.

Accepţiunea de activitate atribuită investiţiilor, are teme reflectând gradul şi modul de

implicare a diferiţilor factori de realizare a investiţiilor. Este posibilă identificarea răspunderilor

concrete asumate de investitori, organele de consultanţă şi de proiectare, în materializarea opţiunilor

de investiţii.

Accepţiunea de proces în domeniul investiţiilor, are ca referinţe preocupările lui N.

Georgescu-Roegen în abordarea entropică, procesuală a activităţii economice. Profesorul

Georgescu-Roegen sublinia că la rădăcina penuriei economice, se află nu numai caracterul limitat al

resurselor globului, dar şi irevocabila degradare entropică a acestor resurse, proces pe care îl

accelerează activităţile umane.

Conceptual, procesul reflectă mersul, desfăşurarea sau evoluţia unui fenomen sau eveniment,

transformarea succesivă în starea unui lucru sau şirul de operaţii ori de fenomene, prin care se

efectuează o lucrare. Procesul economic reflectă desfăşurarea în timp şi spaţiu, a fenomenelor

economice, transformările succesive, cantitative şi calitative, intervenite în starea acestora.

36


În concepţia lui Georgescu - Roegen, proces reprezintă o noţiune derutantă, pentru că, proces

înseamnă schimbare. În aceeaşi accepţie, un proces implică o întâmplare pentru a cărui reprezentare

analitică trebuie să se ţină seama de scop, delimitarea faţă de procese ca şi durata acestuia, de

coordonatele în care se poate înfăptui orice proces.

Conform teoriei lui N. Georgescu - Roegen, întrucât timpul se scurge într-o singură direcţie,

spre viitor, acest fapt reflectă evoluţia entropică a proceselor, transformarea care impune redefinirea

entropiei, ca măsură a gradului de dezordine, într-un sistem, în raport cu un anumit scop.

Orice proces impune o reprezentare analitică, iar în acest scop, s-au impus în economie, două

modele: modelul cu fluxuri şi modelul cu stocuri. Deşi opuse, ele coexistă cu mult timp înainte de

apariţia modelelor matematice. Primul ia ca punct de plecare, sistemul static input-output al lui

Leontief şi spune că un proces este descris în întregime de coordonatele fluxurilor (fluxul fiind un

stoc distribuibil pe un interval de timp), cel de-al doilea ia ca punct de plecare, reprezentarea cu

stocuri, în care observatorul inventariază stocurile la începutul şi sfârşitul intervalului, care

delimitează procesul. N. Georgescu - Roegen consideră incomplete ambele modalităţi de

reprezentare analitică a procesului economic, folosind pentru descrierea unui proces modelul cu

fluxuri şi fonduri.

Elementele fluxului cuprind: resursele, materiile prime ce se transformă în produse finite;

materialele auxiliare, ca input-uri în proces; produsele finite şi deşeurile, ca output-uri ale

procesului.

Elementele fondului cuprind, în accepţiunea la care ne referim, agenţii procesului de

producţie. Sunt interesante observaţiile pe care autorul le face în legătură cu modelul de

reprezentare analitică, a unui proces prin fluxuri şi fonduri:

a) orice proces poate fi descompus în procese elementare, în raport cu

graniţa fixată de analist, între noile procese delimitate;

b) folosirea eficientă a elementelor fondului unui proces, este posibilă în

cazul organizării proceselor elementare în sistem de fabrică;

c) un element al fondului, intră în proces şi din el, fără să-şi modifice

eficienţa;

d) elementele fluxului intră în proces, într-o structură bine stabilită, în

funcţie de scop, graniţele sau durata procesului şi ies din proces, într-o structură ce exprimă

devenirea lor în proces, ca urmare a acţiunii elementelor fondului din proces, asupra intrărilor;

e) împărţirea factorilor producţiei, în elemente de flux sau fond, este

relativă, depinzând de scopul sau finalitatea procesului, de durata acestuia, rolul lor în proces;

f) procesele economice sunt produse la fel ca mărfurile;

37


g) orice proces economic nu este circular, ci unidirecţional şi entropic; nu

creează şi nu consumă materie sau energie, ci doar transformă entropia joasă, în entropie înaltă;

h) faţă de procesul entropic, din mediul înconjurător, caracterizat prin

automatism, procesul economic depinde de activitatea umană, este un proces entropic sau selectiv,

adevăratul său produs nu constă dintr-un flux fizic, de deşeuri, ci din plăcerea de a trăi.

Activitatea de investiţii se desfăşoară organizat, având un scop prestabilit, prin documentaţia

tehnico-economică, înfăptuirea unui anumit obiectiv economic, social sau de altă natură, are graniţe,

delimitări riguroase. Se identifică pe plan organizatoric, tehnologic, financiar şi informaţional.

Sub aspect organizatoric, delimitările operează indiferent de forma executării lucrărilor.

Tehnologiile de execuţie sunt variate, dar specifice scopului urmărit, înfăptuirea obiectivului de

investiţii pe un anumit plasament. Fondurile aferente investiţiilor şi tehnica utilizării lor, sunt

specifice.

Pe plan informaţional, delimitările constau în organizarea distinctă a fluxului de culegere şi

prelucrare a informaţiilor şi a contabilităţii.

Activitatea de investiţii implică durate variate, desfăşurându-se sub incidenţa factorului timp.

Activitatea, în domeniul investiţiilor, constituie un proces de transformare calitativă a

resurselor materiale, financiare şi de muncă, prin realizarea de noi capacităţi şi obiective, prin

modernizarea, dezvoltarea, reconstrucţia şi reânnoirea mijloacelor fixe.

Cadrul legislativ impune abordarea procesuală, sistemică a activităţii de investiţii.

Abordarea conceptului de investiţii, prin prisma accepţiunilor variate, este de natură să-i

confere caracter sistemic. Investiţiile sunt diferenţiat tratate, în raport cu locul şi rolul unuia sau

altuia dintre factorii implicaţi în înfăptuirea lor. Pentru societate ele sunt un plasament de fonduri

băneşti, pentru investitori o totalitate de cheltuieli, pentru realizarea unor obiective, cel mai adesea

cu regim de mijloace fixe.

Investiţiile, ca totalitate de cheltuieli reprezintă o anumită omogenitate. Privite prin prisma

naturii acestor cheltuieli, a modului în care se regăsesc în lucrări, într-o sferă sau alta de activitate, a

resurselor de finanţare, investiţiile pot fi clasificate răspunzând unor necesităţi de ordin practic.

38


CAPITOLUL III

INVESTITIILE PENTRU AFACERI

CONŢINUT :

3.1.Teoria neoclasică a investiţiilor pentru afaceri.

3.2.Teoria q a investiţiilor.

3.3.Factorii determinanţia ai investiţiilor. Decizia de a investi.

3.4.Rata investiţiilor şi defifictul bugetar.

3.5.Eficienţa economică a investiţiilor.

3.1. Teoria neoclasică a investiţiilor pentru afaceri

Teoria neoclasică a investiţiilor consideră că rata investiţiilor este determinată de viteza cu

care firmele îşi ajustează stocul de capital la nivel optim (dorit).

3.1.1. Stocul optim de capital

Pentru orice firmă, ca şi pentru economia naţională în ansamblu, se pune următoarea

problemă: cât de mare trebuie să fie stocul său de capital.

Stocul dorit de capital este acel stoc de capital pe care firmele ar vrea să-l aibă pe termen lung,

făcând abstracţie de întârzierile pe care le întâmpină în ajustarea capitalului folosit. Firmele nu pot

ajusta instantaneu stocul existent de capital la nivelul stocului dorit. Mărimea stocului dorit de

capital se poate determina prin luarea în considerare a costului utilizării capitalului şi a rezultatelor

ce se aşteaptă.

Firmele urmăresc maximizarea profitului obţinut. Cât timp profitul nu este maxim, firmele

caută să-şi mărească stocul de capital. Dar cât de mare trebuie să fie stocul de capital pentru a

realiza un profit maxim? Răspunsul implică compararea productivităţii marginale a capitalului şi a

costului de utilizare a acestuia (costul marginal al capitalului).

Productivitatea marginală a capitalului (PMk) reprezintă creşterea de producţie (venituri)

înregistrată de către firme, obţinută prin folosirea în plus a unei unităţi de capital.

Costul de utilizare al capitalului, adică costul marginal al capitalului (Ck), reprezintă creşterea

costului producţiei, ca urmare a folosirii unei unităţi suplimentare de capital.

39


Productivitatea marginală a capitalului se poate determina relativ uşor prin măsurarea sporului

de producţie obţinut în perioada în care a fost suplimentat capitalul utilizat. În acest scop, se

calculează producţia obţinută.

În condiţiile unor tehnologii date, cantitatea de producţie care se poate fabrica este descrisă de

funcţia (de producţie):

Y = F(K)

Determinarea costului marginal al capitalului este o problemă mai complicată, dar

rezolvarea sa este absolut necesară, întrucât firmele işi suplimentează capitalul (investesc) până în

momentul în care venitul aşteptat este egal cu costul utilizării capitalului (costul capitalului). Pentru

determinarea costului utilizării capitalului (Ck) se are în vedere că firma finanţează achiziţionarea

stocului de capital prin împrumut, pentru care plăteşte dobânda ir. Pentru a obţine serviciile unei

unităţi suplimentare de capital, firma trebuie să plătească costul i r al dobânzii. În acest fel, mărimea

de bază a costului utilizării capitalului este dată de rata dobânzii, chiar dacă firma finanţează

investiţiile din profituri realizate în perioade anterioare.

Funcţia de producţie este reprezentată în graficul a) din figura 1. Pe măsură ce se adaugă

capital suplimentar, productivitatea marginală a capitalului scade. Fiecare unitate adiţională de

capital este mai puţin productivă decât precedenta, graficul b) din figura 2, arată acest lucru.

a)

40

Q

0

K K* KFig. 1. ,,Stocul optim de capital’’

Q


Firma dispune de un stoc de capital (K) în momentul în care funcţiei sale de producţie este cea

mai arcuită faţă de dreapta OR, care reprezintă, costul de utilizare al capitalului K(1 +i r), unde (1

+ir) este rata dobânzii nominale. În acest punct, productivitatea marginală a capitalului este egală cu

costul marginal al capitalului (PMk =1 +ir). Investiţia este diferenţa între stocul dorit de capital K' şi

stocul de capital acumulat K până la momentul respectiv.

Costul de utilizare a capitalului este reprezentat de (1 +ir), care apare în graficul b) sub forma

unei drepte orizontale. Profitul întreprinderii este dat de diferenţa între producţie şi cost şi este

măsurat prin distanţa verticală între curba ce reprezintă funcţia de producţie şi dreapta OR, care

reprezintă costul capitalului.

Firma urmăreşte maximizarea profitului şi trebuie să aleagă stocul optim de capital (K'), adică

acel stoc pentru care distanţa dintre cele două curbe este cea mai ridicată. Stocul optim de capital

corespunde punctului unde panta curbei funcţiei de producţie - panta dată de tangenta la aceasta este

egală cu panta dreptei OR, care reprezintă costul capitalului. În acel punct, productivitatea

marginală a capitalului este egală cu costul de utilizare al capitalului, numit şi costul de oportunitate

al investiţiei:

PMk=Ck

Într-o viziune mai largă, stocul optim de capital (K*) este dependent de mărimea aşteptată a

venitului Ye, de costul marginal al capitalului utilizat Ck şi de salariul real plătit forţei de muncă W.

Deci, stocul optim de capital este o funcţie de tipul:

K* = f(Ye, Ck, W)

41

0 K* K** KFig. 2. ,,Stocul optim de capital’’

PMk

(1+ir)

b)


În determinarea stocului optim de capital K* se obişnuieşte a se considera constant salariul

real. Când venitul aşteptat nu este o mărime constantă, stocul optim de capital este o funcţie de

productivitate marginală a capitalului (venitul dorit) şi costul marginal al capitalului.

K* = f(PMk, Ck)

Cu cât costul de utilizare al capitalului va fi mai mic, cu atât mai mare va fi stocul optim de

capital şi cu cât mai mare va fi productivitatea marginală a capitalului, cu atât mai mare va fi stocul

de capital.

Creşterea stocului de capital este, însă, determinată mai ales de costul marginal al capitalului,

în raport cu costul marginal al muncii. Firmele utilizează cu atât mai mult capital cu cât costul

marginal al capitalului este mai mic, deoarece - la un cost mai redus al capitalului - îşi pot permite

să utilizeze capitalul şi să înlocuiască munca, care are un cost mai ridicat, chiar dacă productivitatea

marginală a capitalului este mai mică. Dacă costul marginal al capitalului este ridicat, firmele vor

utiliza capital doar în măsura în care productivitatea lor marginală este mai ridicată.

Cererea de capital poate fi reprezentată ca o curbă a productivităţii marginale a capitalului sau

ca o curbă a raportului cost - beneficiu marginal, pentru capitalul respectiv (BMk).

Deoarece capitalul şi munca nu sunt perfect substituibile în realizarea unui nivel constant al

venitului, adăugarea continuă de capital face să scadă raportul cost - beneficiu marginal. Pe măsură

ce firma combină mai mult capital cu relativ mai puţină muncă, pentru a obţine o cantitate dată de

producţie, productivitatea marginală a capitalului scade.

În determinarea stocului (dorit) de capital trebuie specificată care este perioada de timp

relevantă. Stocul dorit este stocul pe care firma îl consideră a fi optim pentru a obţine, în viitor, un

anumit venit. Cererea de capital pe termen lung, a firmei, care depinde de nivelul normal

(permanent) al producţiei, este relativ independentă de nivelul curent al venitului şi depinde de

aşteptările cu privire la nivelele viitoare ale venitului. Producţia curentă afectează cererea de capital

în măsura în care ea afectează aşteptările asupra veniturilor viitoare.

Stocul optim de capital este corelat şi cu tehnologia aplicată. Progresul tehnic generează

avantaje sporite la acelaşi stoc de capital folosit: măreşte productivitatea marginală a capitalului sau,

dacă costul de utilizare al capitalului scade, firmele nu vor face noi investiţii până ce venitul

marginal al capitalului nu egalează noul cost marginal.

3.1.2. Costul de utilizare a capitalului

În general, costul utilizării capitalului poate fi apreciat prin rata dobânzii plătite, dacă

fondurile investite au fost împrumutate, sau prin dobânda care nu a fost încasată (costul de

oportunitate), dacă investiţia s-a finanţat din fonduri proprii, care nu au mai putut fi valorificate pe

42


piaţa monetară.

Costul utilizării capitalului are un caracter complex şi elementele sale constitutive au

componente specifice. Principalele elemente ale acestuia sunt următoarele:

a) deprecierea datorită uzurii, defectării şi "demodării", care se manifestă pe măsura folosirii

capitalului. De aceea, pentru a-l menţine în stare de funcţionare, trebuie făcute o serie de cheltuieli

de întreţinere şi reparaţii;

b) rata reală a dobânzii, pe care firma trebuie să o plătească pentru fondurile împrumutate,

sau costul de oportunitate pentru profitul utilizat pentru investiţie.

În raport cu aceste componente, costul utilizării capitalului este:

Ck = d + i

Unde d este rata deprecierii (uzurii) capitalului, iar i este rata dobânzii. Rata deprecierii

capitalului d exprimă câţi lei sunt necesari a fi cheltuiţi, într-o anumită perioadă, la fiecare leu stoc

(existent) de capital, pentru a-l menţine în funcţiune în stare corespunzătoare, adică pentru a înlătura

uzura acestuia.

Rata dobânzii i este rata nominală existentă în momentul preluării împrumutului şi investirii

capitalului. Pentru măsurarea costului utilizării capitalului, se are în vedere rata reală a dobânzii i r,

şi nu rata nominală (i). Aceste rate coincid doar în situaţia în care rata inflaţiei (r i) este egală cu

zero. Rata reală a dobânzii este:

ir = i – ri

iar costul utilizării capitalului va fi:

Ck = d + (i – ri) = d + ir

Mărimea ratei dobânzii are o importanţă deosebită. Cu cât rata dobânzii este mai mare, cu

atât mai mică este valoarea actuală a curgerii de venit pe care capitalul o va produce în viitor.

Costul fondurilor împrumutate este mai mare decât rata dobânzii. Cu cât o firmă împrumută

o sumă mai mare, cu atât mai ridicat este raportul dintre datoriile sale şi profitul net şi cu atât mai

mare este şansa de a nu fi capabilă să-şi acopere plata dobânzii necesare şi să fie forţată să dea

faliment. Firma care se împrumută, nu numai că trebuie să plătească dobânda, dar acceptă şi riscuri.

Firma poate răspunde la creşterea posibilităţilor de risc prin restructurarea bilanţului. Ea va

emite mai multe acţiuni, pentru a preveni creşterea raportului între capitalul împrumutat şi

drepturile sale asupra stocului. În acest caz, costul de utilizare al capitalului său va fi o combinaţie

între rata dobânzii, plătită pentru împrumuturi, şi veniturile aferente sporului de acţiuni emise.

c) costul utilizării capitalului mai este afectat de impozitele pe venitul firmelor, care vor

creşte, o dată cu creşterea stocului de capital şi care măresc costul utilizării capitalului. De

asemenea, se au în vedere scutirile de taxe pentru fondurile investite. Acestea pot fi folosite de

43


firme la finanţarea unei părţi din stocul de capital, contribuind la micşorarea costului utilizării

capitalului.

Problema fundamentării deciziilor investiţionale, trebuie analizată separat, în cazul

investiţiilor autofinanţate şi în cazul investiţiilor pe bază de împrumuturi.

a) cazul investiţiilor autofinanţate:

Orice agent economic, care dispune de fonduri proprii îşi pune problema: investesc bani în

fonduri fixe productive sau plasez bani pe piaţa capitalului, cumpărând hârtii de valoare.

Pentru ca cele două posibilităţi de investire a banilor, investitorul trebuie să cunoască suma pe

care să o plasezi ori pentru a dispune de o sumă egală cu venitul adus de investiţie.

Să presupunem că, intenţionăm să investim într-un echipament de producţie, cu o durată

normală de funcţionare de un an, şi cu o valoare reziduală netă. Venitul net (diferenţa dintre

valoarea vânzărilor bunurilor ce le-a produs cu acest echipament şi costurile sale de exploatare) a

acestei investiţii ar fi de 50 mil. lei (v1-50). Dacă rata dobânzii (i) pe piaţa capitalului, este de 40%,

ceea ce ne indică randamentul plasării capitalului, în hârtii de valoare, se pune problema ce sumă k0

trebuie să fie plasată astăzi, ca să obţinem la sfârşitul anului 50 mil. lei.

La sfârşitul anului, suma plasată k0 cu dobânda i, se aduce dobânzii de I k0 ceea ce va face ca

valoarea capitalului să devină în final, k0 + ik0 sau k0(1+i). Pentru că această valoare să fie

echivalentă cu venitul net (v1) dorit prin investiţie.

Este necesar ca:

K0 (1+i) =v1

Sau

K0=

K0: valoarea actualizată a lui v1 dacă i = 40%

V1= 50 mil.

Valoarea actualizată VA va fi:

VA = k0 = = 3,57 mil. lei

Pentru a dispune de 50 mil. lei, la sfârşitul anului, este necesar să fie plasaţi la începutul anului

pe piaţa capitalului 35,7 mil. lei, în condiţiile unei rate a câştigului, pe această piaţă de 40%.

Dacă rata dobânzii va avea alte valori decât 40%, atunci valoarea actualizată nu va mai fi 35,7

mil. lei, ci va avea valori aşa cum rezultă din tab. 1.

44


Tabelul 1

Nr. crt. Rata dobânzii Valoarea actualizată

1 20 41,66

2 30 38,46

3 40 35,71

4 50 33,33

5 60 31,25

Din tabel se observă că valoarea actualizată a fluxului de venituri, variază în funcţie de

nivelul dobânzii, ceea ce poate fi redat în fig.1 ,, Variaţia fluxului de venituri în funcţie de nivelul

dobânzii.

V A k0

V A c0

35

30

Presupunând că investiţia se face la un cost c0 35,71 mil. lei, investitorul va trebui să

compare valoarea actualizată a venitului net cu costul investiţiei, decizia de investire luându-se

astfel:

Va investi în utilajul respectiv, dacă rata dobânzii va fi mai mică de 40%, deoarece, valoarea

actualizată a fluxului de venituri, va fi superioară costului investiţiei;

Va plasa capitalul pe piaţa capitalului, dacă rata dobânzii este superioară lui 40%, pentru că

valoarea actualizată a fluxului de venituri, datorită utilajului vizat, va fi inferioară costului

45

45

20% 30% 40% 50% 60%Fig. 1. ,,Variaţia fluxului de venituri în funcţie de nivelul dobânzii.


investiţiei. Agentul economic va investi numai dacă valoarea actualizată a venitului, va fi superioară

costului său, adică:

Valoarea actualizată se poate calcula pentru fluxuri succesive de venituri nete. Dacă

investiţia se va face pentru doi ani, atunci la sfârşitul celui de al doilea an, valoarea actualizată va fi:

Generalizând raţionamentul pentru o investiţie pe n ani, valoarea fluxului va fi:

Înseamnă că pentru toate fluxurile de venituri nete V1,V2,…,Vi,…,Vn

valoarea actualizată va fi:

Regula de decizie investiţională va fi identică cu cea din exemplul precedent, în sensul că investiţia

va fi acceptată dacă:

Să presupunem că un utilaj se procură cu 100 mil. lei, c 0 100 , iar veniturile nete estimate a le

aduce în cei 3 ani de funcţionare normaţi sunt:

V1 60 mil.

V2 50 mil.

V3 40 mil.

În situaţia în care agentul economic ar putea plasa capitalul său cu o rată a dobânzii de 35%,

valoarea actualizată a fluxului de venituri va fi:

Investiţia nu va fi acceptată deoarece valoarea actualizată a venitului este mai mică decât

costul investiţiei.

Dacă rata dobânzii este de 20%, valoarea actualizată a veniturilor va fi de 108,3 mil. lei,

valoarea aproximativ egală, cu costul investiţiei ceea ce îl va determina pe agentul economic să fie

aproape, indiferent dacă îşi va investi capitalul sau îl va plasa pe piaţa financiară.

Dacă rata dobânzii scade la 10%, valoarea actualizată a veniturilor va fi de 12601 mil., cifră

superioară costului investiţiei, ceea ce îl va determina pe agentul economic să facă investiţia în

utilajul investit.

46


b. Cazul investiţiilor finanţate prin împrumut:

În cazul când suma ce trebuie să fie împrumutată, agentul economic va trebui să restituie la

sfârşitul primului an, o sumă egală cu C0 (1+i).

Acest agent economic va efectua investiţia numai dacă suma de rambursare, este mai mică

decât venitul net V1 , adus de utilajul respectiv:

C0(1+i)<V1

Prin împărţirea termenilor inegalităţii la (1+i), vom obţine:

sau:

Rezultatul de la regula valorii actualizate nu s-a modificat, chiar dacă agentul economic a

trebuit să împrumute fondurile necesare investiţiei.

3.1.3. Funcţia de investiţii şi reglarea dinamică a stocului optim de capital

Funcţia de investiţii exprimă relaţia dintre volumul investiţiilor şi factorii săi determinanţi.

Dacă investiţia reprezintă o adăugire la stocul de capital existent, firma este interesată să ajungă la

stocul optim de capital. Deci, investiţia reprezintă cantitatea de capital cu care se cuvine a fi sporit

stocul actual de capital pentru a dispune de un stoc optim de capital. În consecinţă, factorii

determinanţi ai stocului optim de capital sunt, în mare măsură, comuni cu factorii de care depinde

volumul investiţiilor.

În primul rând, este vorba de productivitatea marginală aşteptată a capitalului. Cu cât aceasta

este mai ridicată, cu atât este mai profitabilă pentru firmă instalarea unui nou capital. În al doilea

rând, se are în vedere rata reală a dobânzii. Aceasta reprezintă costul capitalului, şi anume costul

suportat, când resursele necesare investiţiei sunt împrumutate, sau costul de oportunitate, când

utilizează o parte din resursele pentru investiţii. Se realizează investiţii atunci când PMk excede

costul marginal al capitalului. Mai exact, investiţia este cu atât mai ridicată, cu cât stocul curent de

capital este inferior stocului optim de capital şi, deci, cu cât PMk este mai mare decât i + ir (rata

nominală, brută a dobânzii prin care se exprimă costul capitalului) sau, altfel spus, relaţia PM k / (1

+r) > 1. În al treilea rând, se are în vedere că sporirea anticipată a producţiei trebuie să fie însoţită

de o creştere a investiţiei, relaţie pusă în evidenţă de principiul accelerării.

Teoria investiţiilor conţine aspecte ale unui comportament dinamic, adică acel comportament

47


care depinde de valorile economice ce se manifestă în perioadele viitoare. Sunt două surse de

comportament dinamic. Prima este legată de aşteptări. Stocul dorit de capital depinde de producţia

estimată pentru perioada viitoare. Firma îşi formează estimările sale asupra producţiei permanente

ca o medie a nivelelor anterioare şi se înregistrează întârzieri în ajustarea nivelului producţiei

permanente la nivelul actual al producţiei. La rândul lor, investiţiile se ajustează cu întârzieri la

modificările intervenite în nivelul producţiei. Cea de-a doua sursă îşi are originea în întârzierile în

ajustare. Întârzierile în ajustarea producţiei determină şi un răspuns întârziat al investiţiilor la

modificările în variabilele care afectează stocul dorit de capital.

În esenţă, teoria acceleratorului flexibil al investiţiilor relevă legătura ce există între investiţia

netă şi venitul aşteptat. Această legătură este considerată ca fiind similară cu aceea dintre stocul

dorit de capital şi costul utilizării capitalului, însă cu introducerea unei structuri întârziate a

adăugirilor de capital.

Modificarea stocului dorit de capital nu se realizează în întregime şi într-o singură perioadă, ci

de regulă, se distribuie în timp.

Distribuirea în timp a adăugirilor de capital este determinată de constrângerile de capacitate

din industria bunurilor de capital, incertitudinii firmelor în ceea ce priveşte creşterea venitului

aşteptat, creşterii constrângerilor financiare şi aşteptărilor cu privire la politica fiscală şi monetară,

după cum urmează:

a) adăugirile de capital nu sunt instantanee, ele implică comenzi către industria bunurilor de

capital, care le onorează într-o perioadă ce poate depăşi un an;

b) creşterea capitalului poate fi diferenţiată în timp ca urmare a incertitudinii cu privire la

vânzările aşteptate - nu orice firmă doreşte să-şi extindă activitatea până nu este sigură că nivelul

crescut al venitului este justificat;

c) pot sa apară constrângeri financiare - firmele nu dispun de resurse financiare nelimitate şi

disponibilitatea de fonduri acţionează ca o constrângere a lărgirii capitalului;

d) accelerarea sau încetinirea adăugirilor de capital de către firme pot fi influenţate de

aşteptările în politica monetară, adică funcţie de costul curent şi cel aşteptat al fondurilor, precum şi

de aşteptările în politica fiscală, adică de taxele pe creditele de investiţii şi de accelerarea deprecierii

capitalului.

Teoria acceleratorului flexibil al investiţiilor ţine cont de faptul că stocul dorit de capital este

afectat de costul utilizării capitalului şi că adăugirile la stocul dorit de capital se produc în timp.

Cu alte cuvinte, teoria acceleratorului flexibil ia în consideraţie efectul modificărilor în

venitul aşteptat şi în costul utilizării stocului de capital.

Dacă venitul Y este reprezentat de PIB, se poate trage concluzia că investiţiile sunt

proporţionale cu schimbările în PIB. Atunci când economia se află în faza de avânt, investiţiile sunt

48


pozitive, iar în faza de recesiune, investiţiile sunt negative. În practică, investiţiile nete nu pot fi

negative, iar valoarea negativă sugerează prezenţa unor fluctuaţii însemnate în nivelul investiţiilor.

Modelul acceleratorului furnizează o explicaţie a fluctuaţiilor mai ample ale investiţiilor decât ale

cheltuielilor de consum.

Mai există, însă, alte două explicaţii ale fluctuaţiilor investiţiilor. În primul rând, estimările nu

au o bază sigură. Decizia de investiţie este afectată de posibilitatea de estimare pe o perioadă lungă

de timp a veniturilor ce urmează a fi obţinute. Dacă estimările nu sunt fundamentate corespunzător,

ele s-ar putea modifica uşor şi, în consecinţă, şi investiţiile determinate de aceste estimări.

O altă explicaţie a fluctuaţiilor investiţiilor este reprezentată de flexibilitatea alegerii

momentului demarării investiţiei. Decizia de a investi poate fi amânată, dacă proiectul necesită un

timp îndelungat pentru a intra în funcţiune. Alegerea momentului depinde de gradul de folosire

eficientă a capitalului existent, de faza ciclului economic, de perspectivele conjuncturii economice.

Oricare din aceşti doi factori, separaţi sau împreună, pot explica fluctuaţiile ample în

cheltuielile pentru investiţiile economice. Ele ar putea să explice succesul teoriei acceleratorului

investiţiilor, pentru că dacă firmele aşteaptă o conjunctură pentru economie, investiţiile lor sunt

strâns legate de modificările PIB.

Volumul investiţiilor este variabil în timp şi are efect de antrenare. Comportamentul oscilant

al volumului investiţiilor, pe o perioadă lungă, este determinat de faptul că cererea de investiţii este

legată de noile descoperiri tehnico-ştiinţifice, de utilizarea unor resurse noi, de creşterea populaţiei,

a producţiei şi a venitului. La aceşti factori, se mai adaugă previziunile optimiste sau pesimiste,

privind evoluţia în perspectivă a economiei, încrederea în fiscalitate, măsurile legislative.

Multitudinea de factori inerţi, sistemul economic sau din afara acestuia, fac ca într-o economie

liberă de piaţă, să nu poată garanta ca volumul investiţiilor prevăzut, să fie suficient pentru a realiza

utilizarea deplină. În raport cu cererea globală, investiţia poate fi excesivă într-o anumită perioadă

ceea ce se concretizează în capacitate de producţie excedentară, pierderi, şomaj, alte privaţiuni.

În economiile de piaţă moderne, prin măsuri bugetare şi monetare adecvate, puse în practică

de puterea publică, este posibilă atenuarea fluctuaţiilor şi îndeplinirea unui important rol stabilizator

al economiei. Aceste măsuri nu pot să elimine în totalitate, fluctuaţiile conjuncturale şi nici nu se

urmăreşte aceasta.

Obiectivul lor este de a nu atenua amplitudinea oscilaţiilor, care afectează preţurile.

Investiţiile sunt cheltuieli destinate stocului de capital. Stocul de capital se depreciază.

Deprecierea înseamnă o reducere a stocului de capital, prin deteriorarea în timp, prin uzură.

Adăugirile totale la stocul de capital, cele pentru refacerea capitalului uzat şi cele pentru creşterea

stocului, sunt investiţiile brute. Cheltuielile destinate creşterii nete a stocului de capital, reprezintă

investiţiile nete.

49


Dacă investiţia netă se realizează pe seama utilizării unei părţi din venit, investiţia brută

implică o sursă suplimentară - amortizarea capitalului fix.

Stocul de capital poate fi stoc de capital fix şi stoc de capital uman. Stocul de capital fizic, este

alcătuit din maşini, utilaje, instalaţii, clădiri productive, alte mijloace necesare producerii bunurilor

şi serviciilor, toate constituind stocul de capital productiv, din stocul de imobile şi din stocurile

materiale. Investiţiile pot fi identificate ca investiţii în capital productiv, investiţii imobile şi

investiţii în stocuri.

Investiţiile reprezintă suportul material al dezvoltării economico-sociale a ţării. Prin ele se

asigură sporirea capitalului fix, creşterea randamentului tehnic şi economic al celor existente, dar şi

crearea de noi locuri de muncă. Investiţiile reprezintă elementul decisiv al creşterii economice, al

promovării factorilor intensivi, calitativi şi de eficienţă.

Investiţiile au un pronunţat caracter novator, deoarece prin ele, se creează condiţiile materiale

necesare promovării progresului tehnic şi a rezultatelor activităţii de cercetare ştiinţifică, în toate

domeniile de activitate, iar prin aceasta se asigură perfecţionarea mijloacelor de producţie,

tehnologiilor, formelor de organizare a producţiei şi înnoirea produselor. Promovarea progresului

tehnic prin investiţii, trebuie privită din trei puncte de vedere: tehnic, economic, social.

Din punct de vedere tehnic, investiţiile alocate conduc la perfecţionarea bazei tehnice a

unităţilor, sub aspect economic investiţiile contribuie la creşterea volumului de produse pentru

satisfacerea necesarului intern şi pentru export, iar sub aspect social, prin investiţii se asigură

creşterea nivelului de trai, uşurarea muncii depuse, creşterea eficienţei sociale. Toate acestea sunt

posibile ca urmare a faptului că, prin investiţii se asigură mecanizarea, automatizarea, robotizarea

proceselor de producţie, modernizarea utilajelor existente, crearea de noi mijloace de muncă mai

perfecţionate, elaborarea unor tehnologii moderne, crearea şi folosirea de noi materiale mai ieftine

şi uşoare.

În dezvoltarea economiei naţionale, investiţiile au un rol hotărâtor în asigurarea modernizării

întregii activităţi economice, ca o condiţie indispensabilă de adaptare a sistemelor tehnice şi

economice, la o economie de piaţă.

Prin investiţii se poate asigura dotarea locurilor de muncă cu utilaje performante,

perfecţionarea proceselor tehnologice, se asigură creşterea gradului de utilizare a resurselor

materiale şi de muncă ale societăţii, având un rol important în dezvoltarea economico-socială a ţării.

Cererea de investiţii depinde de eficienţa marginală a capitalului şi de nivelul ratei dobânzii.

Dimensiunile investiţiilor curente cresc, până în acel punct în care, eficienţa marginală a capitalului

nu mai depăşeşte rata curentă a dobânzii la nici o categorie de bunuri capital, adică eficienţa

marginală a capitalului Wmk este aproximativ egală cu rata de piaţă a dobânzii d.

Wmk ~ d

50


Wmk : eficienţa marginală a capitalului;

d : rata de piaţă a dobânzii

După expresia lui Fisher, mărimea investiţiilor în orice domeniu, este dată de raportul dintre

rata venitului şi rata dobânzii.

r > d, când apare imboldul spre investiţii

Desfăşurarea normală a activităţii economice, impune ca firmele să aibă în permanenţă, un

stoc de materii prime, semifabricate şi un stoc de produse finite.

Investiţia brută reprezintă fluxul de producţie, care merge la constituirea capitalului.

Adjectivul brut sugerează că acesta implică o subdiviziune. Putem constata că fluxul de producţie

ce merge la capital, serveşte la realizarea a două obiective. O parte a acestui flux, este folosită

pentru a înlocui capitalul care a fost epuizat, în procesul de producţie, aşa cum indivizii participanţi

la producţie, trebuie să-şi refacă forţele printr-un flux de bunuri de consum, tot aşa elementele

materiale ce contribuie la producţie, trebuie să fie întreţinute şi reânnoite, dacă vrem ca aporturilor

de producţie, să nu scadă. Această parte a investiţiei brute, al cărui obiect este de a menţine intact

stocul de capital, al societăţii, se numeşte investiţie de înlocuire.

Fluxul total al producţiei, este insuficient pentru a menţine stocul de capital existent,

diminuarea capitalului dezinvestiţie.

Investiţia brută nu este folosită integral, în scopul înlocuirii. Dacă producţia totală consacrată

capitalului, este suficientă pentru a compensa uzura, dar şi pentru a creşte stocul de capital, spunem

că s-a făcut o investiţie netă sau o formare netă de capital.

3.2. Teoria q a investiţiilor

Modificările productivităţii marginale şi costul utilizării capitalului nu sunt singurii factori

determinanţi ai investiţiilor. Existenţa unor costuri de instalare, creşterea preţului capitalului în

raport cu preţul forţei de muncă şi creşterea dobânzii afectează, de asemenea, investiţiile. Îmbinarea

tuturor acestor elemente formează conţinutul teoriei q a investiţiilor, elaborată de James Tobin.

3.2.1. Costurile de instalare a investiţiei

În practica activităţii economice, firmele nu pot atinge într-o perioadă foarte scurtă stocul

optim de capital, pentru că la costurile de utilizare (costul capitalului), analizate anterior, se adaugă

diverse costuri de instalare. De fapt, orice adăugire sau introducere de echipamente noi tinde să

perturbe metodele de producţie existente. Mai mult, noile instalaţii pot necesita o formare

51


corespunzătoare a lucrătorilor. În sfârşit, timpul care trebuie consacrat pentru realizarea investiţiei,

până la punerea în funcţiune, este limitat şi, deci, costisitor.

Costurile de instalare prezintă două particularităţi importante.

În primul rând, ele sunt proporţionale cu investiţiile, în sensul că avansurile mari la stocul de

capital costă relativ mai mult decât cele mai mici.

În al doilea rând, costurile de instalare sunt temporare: o dată echipamentul instalat, firma nu

mai suportă decât rata dobânzii, adică costul de oportunitate al resurselor împrumutate.

Luarea în considerare a costurilor de instalare, alături de costurile de utilizare (costul

capitalului), face să apară modificări în dimensiunea stocului optim de capital. Întreprinzătorul care

doreşte să-şi sporească stocul existent de capital cumpără costul marginal al investiţiei cu

productivitatea marginală a acesteia. În valoare actualizată, costul marginal al investiţiei este suma

costului de oportunitate şi a costului marginal de instalare. Aceasta din urmă creşte cu rata

investiţiilor, reprezentată de raportul (I / K) între noile investiţii şi stocul existent de capital. Dacă

(I / K) este costul marginal de instalare, nivelul investiţiei I**, care maximizează profitul, egalează

costul marginal şi valoarea actualizată a productivităţii marginale a capitalului:

1 + (I** / K) = PMk / I + ir

În figura 2, curba CTi descrie costul total al investiţiei, inclusiv costurile de instalare. În

absenţa stocului iniţial de capital, curba CTi se abate tot mai mult de curba R, care descrie costul de

utilizare a capitalului (costul capitalului). Costurile de instalare crescătoare explică de ce costul

investiţiei se abate din ce în ce mai mult de dreapta R, care reprezintă numai costul capitalului.

Mărimea profitului este reprezentată întotdeauna de distanţa verticală între curba funcţiei de

producţie şi curba costului total al investiţiei. Firma îşi maximizează profitul în cazul în care stocul

de capital K** corespunde punctului în care distanţa dintre curba funcţiei de producţie şi curba

costului total al investiţiei este cea mai mare. Sub efectul costurilor de instalare, noul stoc optim de

capital K** este inferior lui K*, care ar fi ales în absenţa costurilor de instalare.

52

R

Fig. 2. Investiţia cu costurile de instalare

CTi

Y=f(K)

Q


5.2.2. Teoria q Tobin a investiţiilor

În ultimii ani, frecvent se formulează concluzia după care nivelul investiţiilor trebuie explicat

prin valoarea de piaţă a firmelor şi prin costurile de reproducţie ale acestora.

În figura următoare, pe axa orizontală este măsurată investiţia, exprimată în procente rata de

capitalul existent (I / K). Acest raport este denumit rata investiţiilor. Dacă toate variabilele din fig.3

se împart cu (l+ir), se ajunge la valoarea actualizată a acestor indicatori

În acest caz, în absenţa costurilor de instalare, (I / K) = 0, costul marginal al capitalului este

egal cu 1, pentru că trebuie să se renunţe, în prezent, la o unitate de venit pentru consum, pentru a

efectua o investiţie de o unitate necesară formării capitalului care produce în viitor. Costul fiecărei

unităţi adiţionale de investiţie este egal cu costul capitalului, adică 1, şi se prezintă pe diagramă sub

forma unei drepte orizontale, paralelă cu abscisa. Introducerea costurilor de instalare face ca costul

marginal al investiţiei să fie superior costului marginal al capitalului. Acesta este reprezentat de

53

A

BCostul marginal al

capitalului

Costul marginal al investiţiei

Randamentul marginal al noii

investiţii

Rata investiţiei

Fig. 3 q Tobin

Costul şi randamentul marginal

q

l


funcţia:

CTi = 1 + (I / K)

şi creşte o dată cu rata investiţiei. Curba reprezentând costul marginal al investiţiei se ridică

deasupra dreptei costului marginal al capitalului.

Firma acţionează în maniera optimă dacă investeşte până în punctul în care costul marginal al

investiţiei este egal cu randamentul marginal al noii investiţii. În figura profitul este maxim în

punctul A, unde valoarea actualizată a randamentului marginal al investiţiilor este egală cu costul

marginal al acesteia. Randamentul marginal al investiţiei este, în mod necesar, superior costului

capitalului, căci firma trebuie să-şi acopere costurile de instalare. În consecinţă, rata optimă a

investiţiei cu costuri de instalare (I / K)** este inferioară ratei optime a investiţiilor fără costuri de

instalare (I / K)*.

Corespunzător punctului A din fig.3, este q Tobin, care desemnează raportul dintre valoarea

actualizată a randamentului noii investiţii (productivitatea marginală a capitalului) şi costul

marginal al capitalului.

Atât timp cât q Tobin este superior unităţii, firma are interes să investească: în valoare

actualizată, randamentul aşteptat este egal cu q pentru un cost egal cu unitatea. Atunci când q = 1,

stocul de capital a atins un nivel pentru care o investiţie suplimentară nu mai este rentabilă întrucât

PMk = (1 + ir), ceea ca înseamnă că stocul de capital este la nivelul său optim K*.

Punctul B corespunde cazului în care nu există (sau se neglijează) costul de instalare şi rata

optimă a investiţiilor (I / K)* aduce, instantaneu, stocul de capital la nivelul său optim. În

consecinţă, q = 1 şi nu mai există interes de investiţii.

Dacă q < 1, există interes de a reveni la stocul existent de capital, al cărui valoare este egală cu

q. În acest caz, cel mai bun lucru de făcut în practică este de a suspenda investiţia brută şi de a

scoate, progresiv, din uz componente ale stocului de capital (investiţie netă negativă şi egală cu

amortismentul).

Modificarea productivităţii marginale şi costul utilizării capitalului, nu sunt singuri factori

determinanţi ai investiţiilor. Existenţa unor costuri de instalare, creşterea preţului capitalului, în

raport cu preţul forţei de muncă şi creşterea dobânzii afectează veniturile. Îmbinarea acestor

elemente, formează conţinutul teoriei q a investiţiilor, elaborată de James Tobin.

În practica activităţii economice, firmele nu pot atinge într-o perioadă foarte scurta, stocul

optim de capital, la costurile de utilizare se adaugă diverse costuri de instalare.

Orice adăugire sau introducere de echipamente noi, tinde să perturbe metodele de producţie

existente. Noile instalaţii pot necesita o formare a lucrătorilor. Timpul care trebuie consacrat pentru

realizarea investiţiei, până la punerea în funcţiune este limitat şi costisitor.

54


Toate aceste costuri de instalare, relevă faptul că este preferabil pentru firme, să eşaloneze

riguros în timp, punerea în funcţiune a echipamentului care asigură stocul optim de capital.

Costurile de instalare, prezintă două particularităţi:

În primul rând, ele sunt proporţionale cu investiţiile, avansurile mari la stocul de capital costă

relativ mai mult, decât cele mai mici.

În al doilea rând, costurile de instalare sunt temporare: o dată cu echipamentul instalat, firma

nu mai suportă decât rata dobânzii, costul de oportunitate al resurselor împrumutate.

Luarea în considerare a costurilor de instalare, alături de costul de utilizare (costul

echipamentului) face să apară modificări în dimensiunea stocului optim de capital. Întreprinzătorul

care doreşte să-şi sporească stocul existent de capital k, compară costul marginal al investiţiei, cu

productivitatea marginală a acestuia.

În valoarea actualizată, costul marginal al investiţiei, este suma costului de oportunitate şi a

costului marginal de instalare. Costul marginal de instalare creşte cu rata investiţiilor, reprezentată

de raportul ( 1/ k )între noile investiţii şi stocul existent de capital. Dacă ( 1/k) este costul marginal

de instalare, nivelul investiţiei I , care maximizează profitul, egalează costul marginal şi valoarea

actualizată a productivităţii marginale a capitalului.

Randamentul marginal al investiţiei este superior costului capitalului, pentru că firma trebuie

să-şi acopere costurile de instalare.

Rata optimă a investiţiei cu costurile de instalare (I/k) este inferioară ratei optime a

investiţiilor, fără costurile de instalare (I/k) .

Corespunzător punctului A din fig. 3, este ,, q Tobin care desemnează raportul dintre

valoarea actualizată a randamentului noii investiţii ( productivitatea marginală a capitalului ) şi

costul marginal al capitalului:

Valoarea actualizată a randamentului noii investiţii PMk

qTobin =

Costul marginal al investiţiei

Apare pe ordonată, deoarece costul marginal al capitalului este constant şi egal cu unitatea,

atât timp cât q Tobin, este superior unităţii, firma are interes să investească în valoarea actualizată,

randamentul aşteptat este egal cu q pentru un cost egal cu unitatea.

55


Atunci când q=1, stocul de capital a atins un nivel pentru care o investiţie suplimentară nu mai

este rentabilă, pentru că PM =( 1+i ), înseamnă că stocul de capital este la nivelul său optim K .

Punctul B corespunde cazului în care nu există (sau se neglijează) costul de instalare şi rata

optimă a investiţiilor (I/k) aduce instantaneu, stocul de capital la nivelul său optim, q=1, nu mai

există interes de investiţii.

Dacă q1, există interes de a reveni la stocul existent de capital, al cărui valoare este egală cu

q. În acest caz, este de a suspenda investiţia brută şi de a scoate progresiv, din uz, componente ale

stocului de capital (investiţie netă negativă şi egală cu amortismentul).

q Tobin nu poate fi observat direct, pentru că exprimă natura anticipativă a investiţiilor şi

corespunde aproximativ cursurilor bursiere. Piaţa stabileşte valoarea pentru stocul existente în

cadrul firmei. Dacă această valoare este mai mare decât investiţiile necesare dezvoltării unei firme

asemănătoare, se poate obţine profit, făcând investiţiile necesare.

Dacă costă mai puţin să cumperi stocul existent al unei firme, decât să investeşti, pentru a

construi o nouă firmă, atunci cei care doresc să-şi asume drepturile asupra capitalului fizic, vor

cumpăra stocul firmelor existente şi nu vor face investiţii în firme noi.

Teoria q a investiţiilor, explică nivelul investiţiilor, prin raportul între valoarea de piaţă a

firmelor, şi cheltuielile de reproducţie a acestor firme:

Valoarea de piaţă a titlurilor financiare ale firmei

Q =

Costul de înlocuire a valorilor reale ale firmelor

Teoria coeficientului q Tobin, este o teorie dinamică a investiţiilor, ce explică investiţia netă,

legând valoarea de piaţă a titlurilor financiare a firmelor, de costul de înlocuire. Firmele fac adăugiri

la stocul lor de capital, când valoarea de piaţă a hârtiilor de valoare deţinute, depăşesc costul de

înlocuire a valorii reale ( q1), deoarece sporul de venit datorat capitalului adăugat, depăşeşte

aceste adăugiri.

Valoarea de piaţă a firmei (valoarea de piaţă a valorilor financiare ale firmei) este valoarea

capitalizată a câştigurilor generate de valori reale.

VP=

Unde:

VP: valoare de piaţă a firmei

E : câştigurile generate de valorile reale

k : rata capitalizării câştigurilor, exprimată prin luarea în considerare a ratei reale a

unui nivel de risc

n : număr de acţiuni

56


Dacă E este constantă, atunci VP este în raport invers cu k . O scădere, în rata reală a

dobânzii, reduce costul utilizării capitalului şi creşte valoarea de piaţă a titlurilor financiare ale

firmelor, ca urmare a diminuării valorii lui k iar coeficientul q Tobin se majorează. Firma poate

achiziţiona capital suplimentar.

Valoarea de piaţă ia forma cursului bursier şi dacă q Tobin caracterizează valoarea firmei,

înseamnă că acţionarul nu ar trebui să accepte să vândă acţiunea la un curs sub q, iar cumpărătorii

să fie pregătiţi să plătească suma echivalentă cu q Tobin, care la limită, reprezintă ceea ce i-ar costa

crearea unei întreprinderi echivalente. În fond, q Tobin este raportul dintre capitalizarea bursieră a

firmei şi fondurile proprii ale acesteia, evaluate la costul de înlocuire. Bursa stabileşte cursul

acţiunilor, estimând valoarea stocului de capital deja instalat.

Dacă se raportează cursul acţiunilor, la costul echipamentelor noi, se obţine o valoare

aproximativă lui q Tobin. Cursurile acţiunilor şi costurile echipamentelor sunt observabile în mod

empiric. La fel ca şi q Tobin, cursurile acţiunilor sunt anticipative şi esenţialul operaţiunilor la

bursă, constă în a încerca să se prevadă rentabilitatea viitoare a firmelor. Viitorul se valorizează,

stabilind un preţ pentru fluxul veniturilor viitoare, generat de deţinerea de acţiuni.

Potrivit teoriei lui Tobin, q este un determinant esenţial în luarea deciziei investire şi

fluctuează în jurul unităţii. În cazul în care este subunitar, (q1) bursa subevaluează întreprinderile

şi cumpărătorii sunt interesaţi să achiziţioneze acţiuni, când cursul este mai mic sau egal cu q.

În acest caz, vânzătorul solicită pentru acţiune, un preţ cel puţin egal cu q, acesta este costul

marginal al investiţiei. Orice preţ inferior lui q, împiedică acoperirea costului investiţiei şi îl

determină să-şi menţină proprietatea asupra firmei.

Pe măsură ce q devine supraunitar, q1, costul preluării controlului firmelor respective va

creşte, cel al emisiunii de acţiuni noi se va diminua, fiind mai avantajoasă sporirea capitalului

propriu, decât recurgerea la îndatorire.

În cazul q1, firma este supraevaluată, deţinătorii de titluri se aşteaptă la o diminuare a

cursurilor şi vor vinde acţiunile, iar investitorii vor investii mai ales în active fixe, productive, decât

în firmele existente, supraevaluate şi mai scumpe.

Aceste ajustări vor permite reechilibrarea pieţei acţiunilor, prin diminuarea cererii excedentare

şi sporirea concomitentă a ofertei , q tinzând spre unitate. Q Tobin este preţul este preţul de

echilibru al pieţei(cursul) la care vânzătorul şi cumpărătorul, sunt gata să schimbe o acţiune.

Durata de utilizare a unei investiţii, variază în funcţie de natura elementelor fizice ale

capitalului realizat şi de starea pieţei. În raport cu acestea, se stabileşte orizontul de timp pentru care

se evaluează rentabilitatea investiţiilor preconizate.

57


Primul factor determinant al investiţiei, este valoarea randamentului viitor aşteptat. Intervine

apoi rata dobânzii, la care fluxurile viitoare de venit, sunt actualizate şi costurile iniţiale de instalare.

Toate aceste elemente sunt luate în calcul de q Tobin.

Elementele care intervin în decizia de realizare a unei investiţii, sunt sintetizate în funcţie de

investiţii care leagă rata investiţiei de q:

I / k= I

Astfel exprimată, funcţia de investiţii este extrem de simplificată, deşi nu se poate contesta

relaţia dintre elementele implicate. Ea trebuie să fie completată cu alte elemente. Nu toate

investiţiile sunt finanţate prin emisiunea de acţiuni. Întreprinderile de dimensiuni mici, care nu emit

acţiuni, sunt multe. Este mai avantajos să se realizeze autofinanţarea investiţiilor, folosind o parte

din profitul care nu este distribuit sau să se apeleze la creditul bancar.

Dacă se au în vedere aceste posibilităţi de finanţare a investiţiilor, atunci costul capitalului este

bine măsurat prin rata reală a dobânzii este semnificativ împrumutul sau costul de oportunitate al

reinvestirii profiturilor nedistribuite.

Nu trebuie omis principiul accelerării, care reflectă impactul creşterii PIB asupra investiţiei.

Funcţia de investiţii, pentru toate aceste motive, care integrează elementele de mai sus, ia

forma:

I / k=I

Rata investiţiilor creşte o dată cu q Tobin şi cu sporul de PIB şi descreşte atunci când rata

reală a dobânzii se majorează.

3.2.2. Funcţia de investiţii şi q Tobin

Durata de utilizare a unei investiţii variază în funcţie de natura elementelor fizice ale

capitalului realizat şi de starea pieţei. În raport cu acestea, se stabileşte orizontul de timp pentru care

se evaluează rentabilitatea investiţiilor preconizate. Rezultă că primul factor determinant al

investiţiei este valoarea randamentului viitor aşteptat. Intervine apoi rata dobânzii la care fluxurile

viitoare de venit sunt actualizate, precum şi costurile iniţiale de instalare. Toate aceste elemente sunt

luate în calcul de către q Tobin.

Elementele care în decizia de realizare a unei investiţii sunt sintetizate în funcţia de investiţii,

care leagă rata investiţiei de q:

I / K = I( q)

Funcţia de investiţii exprimată astfel este extrem de simplificată. Ea trebuie să fie completată

cu alte elemente. De reţinut este că nu toate investiţiile sunt finanţate prin emisiunea de acţiuni. De

58


multe ori este mai avantajos să se realizeze autofinanţarea investiţiilor, utilizând o parte din profitul

care nu este distribuit, sau să se apeleze la creditul bancar. Având în vedere aceste posibilităţi de

finanţare a investiţiilor, costul capitalului este bine măsurat prin rata reală a dobânzii, care semnifică

costul împrumutului sau costul de oportunitate al reinvestirii profiturilor nedistribuite. Nu trebuie

omis principiul accelerării, care reflectă impactul creşterii PIB, asupra investiţiei. Pentru toate

aceste motive, funcţia de investiţii, care integrează elementele de mai sus, ia forma:

I / K = I( q)

Rata investiţiilor creşte o dată cu q Tobin şi cu sporul de PIB, şi descreşte atunci când rata

reală a dobânzii se majorează.

3.3. Factorii determinanţi ai investiţiilor. Decizia de a investi.

Investiţiile, ca premisă reală a expansiunii economice, sunt influenţate de mai mulţi factori ce

pot fi grupaţi în:

Mărimea economiilor, iar aceasta la rândul său depinde de mărimea venitului, respectiv

proporţia în care venitul se împarte între consum şi economie;

Cererea de investiţii, care la rândul ei este influenţată de eficienţa marginală a capitalului şi de

nivelul ratei dobânzii; astfel imboldul spre investiţii sporeşte atunci când rata profitului net este mai

mare decât rata dobânzii. Dinamica investiţiilor este direct proporţională cu rata rentabilităţii şi

invers proporţională cu rata dobânzii;

Riscurile asumate de întreprinzători, respectiv de cel care acordă credite. Riscul

întreprinzătorului este legat de incertitudinile privind profitul aşteptat de la investiţiile preconizate.

Riscul creditorului influenţează de asemenea înclinaţia spre investiţie.

Randamentul viitor al bunului capital, care este determinat de raportul dintre preţul de ofertă al

unui bun capital (preţul actual al activului fizic) şi viitorul său randament sau valoarea sa economică

de piaţă,

Fluctuaţiile profitului la investiţiile existente;

Politica financiară şi bugetară a statului, care influenţează atât volumul cât şi orientarea

cheltuielilor publice, evoluţia creditului, a ratei dobânzilor, etc;

Starea generală a economiei naţionale. Dacă economia este confruntată cu stagnarea, populaţia

va fi preocupată să-şi asigure surse pentru consumurile viitoare. Se va acţiona mai întâi pentru

frânarea fenomenelor negative şi apoi pentru crearea de condiţii de stimulare a investiţiilor.

Conjunctura economiei mondiale, care poate favoriza sau frâna înclinaţia şi efectuarea de

investiţii într-o ţară influenţând atât asupra cererii de noi produse, cât şi asupra ofertei de noi

59


capitaluri.

Decizia de a investi aparţine producătorului, întreprinzătorului care transformă economiile

băneşti în active fizice, bunuri de producţie (maşini, clădiri, fabrici, stocuri). Astfel, investiţia se

deosebeşte de plasamentele de capital care reprezintă transformarea banilor în active financiare

(acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.).

În decizia de a investi, un rol important îl are analiza comparativă a:

1 raportului dintre valoarea prezentă a venitului ce urmează să fie obţinut din investiţie şi

costul investiţiei;

2.raportului dintre rata venitului net actualizat şi rata reală a dobânzii

(sau costul de oportunitate al investiţiei).

Dacă costul investiţiei este mai mare decât valoarea prezentă atunci investiţia nu trebuie

realizată. În schimb, dacă valoarea prezentă a venitului este mai mare sau cel puţin egală cu costul

investiţiei, atunci decizia de a investi este favorabilă.

Deoarece venitul realizat de o investiţie este un venit viitor, el trebuie actualizat, adus în

prezent ca mărime.

Valoarea prezentă (Vp) a unui venit ce se va obţine peste n ani (Vn) se ca1culează cu formula:

Vp = Vn/(l +i)n,

unde i - rata nominală a dobânzii.

În ceea ce priveşte determinarea costului investiţiei, trebuie să se ţină seama şi de perioada de

dare în funcţiune a investiţiei. Dacă perioada este de câţiva ani atunci costurile se actualizează la fel

ca şi veniturile.

Având în vedere cea de-a doua analiză comparativă, rata venitului net se calculează făcând

raportul procentual dintre profitul net actualizat şi costul investiţiei, iar rata reală a dobânzii este

egală cu diferenţa dintre rata nominală (de piaţă) a dobânzii şi rata inflaţiei.

Se consideră că investiţia poate fi realizată, dacă rata venitului net este mai mare sau egală cu

rata reală a dobânzii.

3.4. Rata investiţiilor şi deficitul bugetar

Strategia de dezvoltare pe termen mediu formează mai multe opţiuni majore ale stimulării

creşterii economice, printre care rata investiţiilor (tabelul 2) şi rata deflatorului bugetar.

Tabelul 2

60


Indicator 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

1.

Formarea

brută de

capital:

a) mld. lei

curent

1156

,9

3583

,7

1009

5,7

1542

4,9

2499

8,5

5350

41,1

6791

9,9

9663

0,4

1514

86,2

2192

89,3

2521

82,6

b) valori

deflatate

1156

,9

906,

1

1578

,7

1887

,3

1949

,4

1659

,6

1498

,4

1373

,1

1531

,2

1705

,0

1960

,7

c) cotă în

PIB

19,2 17,9 20,3 21,4 23,0 21,2 18,2 17,7 18,9 19,0 19,0

2. Variaţia

stocurilor

materiale:

a) mld. lei

curent

736,

7

2212

,2

2252

,6

2085

,1

3161

,4

-136

8,7

-158

6,4

-888

9,8

6194

,1

3336

1,0

3836

5,15

b) valori

deflatate

736,

7

559,

3

352,

2

255,

1

246,

5

--42

,5

-35,

0

-126

,7

62,6

259,

4

298,

41

c) cota în

PIB

12,2 11,8 4,5 2,9 2,9 -0,5 -0,4 -1,6 0,8 2,9 2,9

3. Total

formare

brută de

capital:

a) mld. lei

curent

1893

,6

5795

,9

1234

8,3

1751

0,0

2815

9,9

5243

5,4

6633

3,5

8774

0,6

1576

80,3

2526

50,3

2905

47,8

b) valori

deflatate

1893

,6

1465

,4

1930

,9

2142

,4

2195

,9

1617

,1

1463

,4

1250

,4

1593

,8

1964

,4

2259

,0

c) cota în

PIB

31,4 28,9 24,8 24,3 25,9 20,7 17,8 16,1 19,7 21,9 24,1

61


4.

Investiţii:

a) mld. lei

curent88

8,6

2821

,8

8004

,6

1299

5,5

2094

5,3

4413

4,7

6051

5,2

8394

8,1

1249

87,2

1809

29,7

2080

69,1

5

b) valori

deflatate

888,

6

713,

5

1251

,7

1590

,1

1633

,3

1369

,0

1335

,1

1196

,4

1263

,3

1406

,7

1617

,70

c) cota în

PIB

14,7 14,1 16,1 18,0 19,3 17,5 16,2 15,4 15,6 15,7 15,8

d) cota în

total

formare

brută de

capital

(fix)

46,8

(76,6)

48,8

(78,8)

64,9

(79,3)

74,1

(84,1)

74,5

(83,9)

84,5

(82,5)

91,0

(89,0)

95,6

(87,0)

79,2

(82,5)

71,7

(82,6)

72,6

(82,9)

Sursa: Strategia de dezvoltare pe termen mediu a României.

Rata investiţiilor în PIB se stabilizează în ultimii ani ai intervalului, la circa 15% (cu un punct

procentual peste nivelul primilor ani ai intervalului) şi cu circa 3,5% puncte procentuale sub nivelul

maxim al acestui interval; similar, cota investiţiilor în formarea brută de capital fix care este de

circa 82,5% (cu 6 puncte procentuale peste nivelul primilor ani ai intervalului) şi cu circa 6,5%

puncte procentuale sub nivelul maxim al acestui interval. Cota scoaterilor din uz de capital fix

variază între 9 şi 23%, stabilizată la circa 17,5% în ultimii ani ai intervalului.

Rata investiţiilor este relativ mare, urmare a unui proces de economisire lent şi de mică

amploare generat de o rată a consumului de peste 80% în anii 1998-2001. Pe de altă parte,

acţionează şi alţi factori de frânare, cum ar fi:

- creşterea relativ mică, în termeni reali, a PIB pe locuitor, respectiv 11,9%;

- rata înaltă a inflaţiei, generatoare a unui indice general al preţurilor şi creştere alertă;

- ratele de dobândă ridicate pe piaţa monetară, cu tendinţă lentă de scădere cauzată şi de

menţinerea dobânzii la niveluri peste piaţă cel puţin a unora din împrumuturile pe termen scurt

lansate de stat pentru suplinirea golului temporar de resurse ordinare;

- procedurile administrative greoaie şi volumul adesea mare al legislaţiei privind înfiinţarea

prin investiţie directă a unei societăţi comerciale.

Soluţiile rezidă în atenuarea în primul rând a ultimelor două frâne mai sus menţionate. În ceea

ce priveşte rata consumului, aceasta se află într-un feed-back negativ cu nivelul şi ritmul creşterii

economice, respectiv al PIB: în condiţiile în care creşterea PIB se accelerează, se va produce şi un

62


proces de diminuare a ratei consumului şi, prin consecinţă, de creştere a resurselor pe care populaţia

le va aloca economisirii, adică implicit creării de sume de finanţare pentru noi investiţii.

CAPITOLUL IV

INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE

CONŢINUT:

4.1. Investiţiile străine directe – o nevoie reală şi obiectivă pentru economiile în

tranziţie.

4.2. Efectele investiţiei străine asupra ţării gazdă.

4.3. Efectele investiţiei străine asupra ţării de origine.

63


În acest fel, noţiunea de investiţie directă urmăreşte să se elibereze de o definiţie tehnică strict

înţeleasă ca o achiziţie de valori mobiliare. Potrivit definiţiei date de Fondul Monetar Internaţional

în anul 1977, în Manualul Balanţei de Plăţi, investiţia străină directă ,,desemnează o investiţie care

urmăreşte dobândirea unui interes durabil într-o întreprindere exploatată într-o ţară, alta decât cea a

investitorului, scopul acestuia din urmă fiind influenţarea efectivă a gestiunii întreprinderii în

cauză’’.

Se consideră că, pentru ca o investiţie străină să fie directă, investitorul străin trebuie să

posede 10% sau mai mult din acţiunile comune sau din drepturile de vot într-o întreprindere. Astfel,

o dată ce firma care investeşte deţine cel puţin 10% din firma străină, investiţia directă cuprinde

orice investiţie, fie că e vorba de o nouă achiziţie sau de un simplu împrumut.

Într-una din cărţile sale, economistul francez P. Joffre afirmă că investiţia străină directă

reprezintă fluxurile de capitaluri internaţionale prin care o întreprindere dintr-o ţară creează sau

dezvoltă o filială într-o alta ţară. Astfel investiţia străină directă corespunde unei creşteri a

capacităţii de producţie în străinătate, prin intermediul filialei sale. Trăsătura distinctivă a investiţiei

străine directe este aceea că aceasta antrenează nu numai un transfer de resurse, ci este însoţită şi de

un alt element decisiv: achiziţia controlului şi a puterii de decizie a firmei investitoare asupra

activelor generatoare de valoare adăugată în virtutea unui interes de lungă durată manifestat de

aceasta. Prin aceasta, filiala nu are numai obligaţii financiare în raport cu societatea mamă, ci ea

face parte din una şi aceeaşi structură organizaţională.

Filiala, controlaţii de firma-mamă, primeşte de la aceasta, frecvent şi în mod direct, mijloace

de producţie cum ar fi: diferite procedee tehnice, secrete comerciale şi instrucţiuni diverse,

utilizarea de drepturi de proprietate intelectuală, manageri, reguli de gestiune dar şi alte active de tip

imaterial. În consecinţă, investiţia directă nu este numai o mişcare de capitaluri; fluxurile de

investiţii directe, indiferent de destinaţia lor, reprezintă suma următoarelor elemente:

- aporturi nete de capital acordate de investitori sub forma achiziţiei de acţiuni, a creşterii

capitalului sau creării de noi întreprinderi;

- împrumuturi nete, inclusiv împrumuturi pe termen scurt sau avansuri ale societăţii mamă

către filiala sa;

- beneficii nedistribuite şi reinvestite.

Nevoia de capital şi de investiţii, care se ridică la un nivel mult peste posibilităţile economice,

actuale, impune ca o condiţie obiectivă, apelarea la capitalul străin, sub forma atragerii de investiţii

directe de capital.

64


Nevoia de capital străin, este amplificată şi de nivelul tehnologic rămas în urmă, al dotărilor şi

producţiei industriale. Retehnologizarea întreprinderilor este pusă în prim planul strategiilor de

dezvoltare, pe termen scurt.

Internaţionalizarea şi globalizarea proceselor economice ale producţiei industriale, ale mişcării

capitalurilor financiare, fac ca şi activitatea de investiţii să devină una de natură globală, cu

implicaţii asupra tuturor economiilor naţionale şi asupra întregii economii mondiale.

Accesul la piaţă este esenţial pentru investitorii străini, chiar şi pentru cei strategici, care

vizează obiective pe termen lung, privind expansiunea pieţei produselor şi serviciilor oferită de

acestea. Ele urmăresc construcţia unor reţele de distribuţie, cu efecte sinergice, clare.

Avantajele costurilor reduse, în zona statelor primitoare de investiţii străine, nu sunt admise. O

serie de investiţii văd în această zonă de interese, o componentă esenţială a propriilor strategii.

Costul redus al forţei de muncă şi cel al resurselor materiale, este deosebit de atractiv. Majoritatea

firmelor străine investitoare, sunt orientate pe export şi numai în mică măsură, pe satisfacerea unor

pieţe interne ale statelor primitoare, care nu au perspective de creştere considerabilă, a cererii

interne de mărfuri şi servicii.

Concluzii similare se pot regăsi şi în tabelul următor.

Tabel 3

Motivele prioritare ale activităţii

investitorilor occidentali în Europa de Est

Motivaţia Austria Franţa Germania Japonia Anglia SUA

0 1 2 3 4 5 6

Accesul la

piaţă

12 14 7 2 16 20

Extindere

piaţă

9 6 3 3 7 14

Cost mic de

producţie

2 3 2 1 5 2

Sursa

materiilor

prime

2 3 2 1 5 2

Alte motivaţii 8 2 3 3 3 3

Total 34 34 20 7 26 41

65


intervievaţi

În condiţiile trecerii la economia de piaţă, în ţările ex-comuniste, renaşte proprietatea privată,

iar investitorii încep să fie persoane sau firme care urmăresc realizarea unui profit cât mai mare,

existând convergenţă de interese, între investitorul străin şi cel autohton.

Această convergenţă de interese la nivel microeconomic, adesea devine în divergenţă cu

interesele macroeconomice.

Practica în domeniul investiţiilor străine, a dovedit că investitorii străini au acţionat de fiecare

dată, cu prioritate, în interes propriu. În condiţiile de după abolirea sistemului comunist şi al

adâncirii proceselor de globalizare a problemelor economice şi de intensificare a tendinţelor

integraţioniste, ţările aflate în tranziţie, au o serie de interese convergente cu cele ale statelor

dezvoltate:

1. armonizarea nivelului de dezvoltare economică şi crearea unor posibilităţi de revitalizare

economică a acestui grup de state;

2. crearea condiţiilor de folosire mai intensă, a resurselor umane, la locul de reşedinţă al

acestora şi prevenirea emigrării spre ţările dezvoltate industrial;

3. utilizarea cu mai mare eficienţă, a resurselor minerale şi în condiţii ecologice superioare,

care să permită o mai largă perioadă de timp, acoperită cu aceste resurse;

4. crearea condiţiilor necesare procesului de integrare economică şi politică, la nivelul

Europei.

Uniunea Europeană a reacţionat după abolirea dictaturii din estul Europei, a schiţat măsuri de

sprijinire a ţărilor acestora, marcând măsuri de sprijinire a acestor ţări în tranziţia de la economia de

comandă, la cea de piaţă.

,,Grupul celor 7’’ întrunite la Paris, în 1989, a dat mandat Comisiei Comunităţii Europene să

coordoneze programul de ajutoare al ,,Grupului celor 24’’ care au fost direcţionate mai întâi spre

Polonia şi Ungaria, considerate ca fiind cele mai avansate pe drumul democratizării, la care mai

târziu, au fost adăugate Cehoslovacia, Ţările Baltice, România, Bulgaria, Albania. În anii 1990-

1993, ,,Grupul celor 24’’ a pus la dispoziţie în cadrul programelor de ajutoare, peste 70 miliarde de

dolari SUA.

Apar şi o serie de interese ale statelor dezvoltate:

a. asigurarea unor plasamente rentabile, ale surplusului de capital acumulat;

b. dorinţa de a crea noi pieţe de desfacere, pentru produsele proprii, de înalt nivel tehnologic şi

care, nu se poate realiza pe piaţa acestora.

Apar anumite divergenţe de interese pe plan intern, al economiilor naţionale ale statelor

dezvoltate exportatoare de ISD, între orientările spre exterior ale investitorilor potenţiali şi

66


interesele generale ale guvernelor naţionale ale statelor de origine a acestora, care consideră

exporturile de ISD ca fiind cauzatoare de efecte negative asupra gradului de ocupare a forţei de

muncă proprii, din economiile naţionale.

Atragerea şi buna orientare a noilor investiţii private, devine o componentă esenţială pentru

ţelurile majore: relansarea economică, crearea economiei de piaţă şi asigurarea bunei funcţionalităţi

a ei, crearea unor condiţii reale de atractivitate a investiţiilor străin, prin consolidarea acumulării de

capital autohton, impulsionarea procesului de creare de noi întreprinderi private.

O măsură de mare importanţă, cu efect pozitiv în atragerea de investitori străini, a constat în

încheierea de acorduri de evitare a dublei impuneri şi de promovarea investiţiilor, dând

investitorului străin, garanţii şi securitate asupra investiţiilor.

O componentă esenţială a strategiei de atragere de investiţii străine, constă în accelerarea

procesului de privatizare, ca expresie a tranziţiei spre economia de piaţă, un rol important revine

creării şi stimulării investiţiilor private autohtone şi formarea unui sector de IMM-uri.

În România, în urma ajutoarelor primite de la Comisia Comunităţii Europene pentru

dezvoltarea sectorului de IMM, guvernul a alocat în primii ani de tranziţie, 3 mld. lei, pe acţiuni de

sprijinire a acestui sector, s-a înfiinţat o fundaţie ,,Centrul Român pentru IMM’’, care a primit spre

gestionare, un fond de 10 mil. ECU, din partea Comunităţii Europene.

Diminuarea şi eliminarea riscului de ţară, este o componentă strategică, în politica de atragere

de investiţii străine. Riscul de ţară, care vizează posibilitatea unor pierderi financiare ale

investitorilor străini, ca urmare a unor probleme ce apar în ţara primitoare de investiţie, în legătură

cu anumite probleme politice macroeconomice, este o coordonată a investitorilor străini, în luarea

deciziilor de a investi într-o ţară. Elementele componente ale riscului de ţară, sunt:

1.politica macroeconomică

2.strategia comercială

3.priorităţile de investiţii

4.politica şi stabilitatea financiară

5.stabilitatea monetară

sunt elemente cărora investitorii străini le acordă o mare atenţie.

Factorii de cea mai mare importanţă, în fundamentarea deciziilor de a investi, în străinătate,

sunt:

1.stabilitatea politică

2.stabilitatea financiară

3.calificarea forţei de muncă

4.profitabilitatea potenţială

aşa cum este redat în tabelul următor:

67


Tabel 4

Nr. crt. Factori Nr. puncte

1 Stabilitatea politică 15

2 Absorbţia pieţei 71

3 Stabilitatea financiară 47

4 Buna calificare a forţei de muncă 40

5 Profitabilitatea potenţială 35

6 Poziţie geografică 33

7 Costuri competitive 28

8 Convertibilitatea monetară 15

9 Reţeaua de transporturi infrastructură 10

Participarea la procesul de integrare europeană, poate fi o componentă esenţială a strategiei de

atragere de investiţii străine, aşa cum se apreciază în preambulul la Acordul de asociere a României

la Uniunea Europeană, părţile semnatare sunt convinse că, prezentul acord va crea un nou climat

pentru relaţiile lor economice şi în special, pentru dezvoltarea comerţului şi a investiţiilor,

instrumente indispensabile pentru restructurarea economică şi modernizarea tehnologică.

Apartenenţa la Uniunea Europeană, reprezintă un punct de referinţă pentru aprecierea

garanţiilor oferite de diferite state, în luarea deciziilor de a investi în economia acestora, fiind o

garanţie şi faţă de riscul de ţară.

Investiţiile străine directe au apărut în acelaşi timp cu iniţierea de firme cu putere economică,

a programelor de pătrundere a economiilor naţionale străine, în scopul deschiderii de filiale ce au

condus la apariţia primelor societăţi transnaţionale, ca expresie a acumulării de capital, a

concentrării acestuia.

În plan sectorial, în ultimele trei decenii, asistăm la o reorientare a ISD, dinspre resurse

materiale, spre cele intelectuale. Ponderea ISD ieşite din statele dezvoltate, a crescut de la 32% la

50%, în sectorul terţiar, în timp ce în sectorul primar s-a redus de la 23% la 11%, iar în sectorul

secundar, de la 45% la 39%.

68


Tabel 5

Repartizarea sectorială a stocului mondial de ISD

exprimat în %1980 1990 1995 2000

Total ieşiri 100 100 100 100

Sector primar 23 18 18 11

Sector secundar 45 44 39 39

Sector terţiar 32 38 43 50

Intrări în ţările

dezvoltate

100 100 100 100

Sector primar 16 7 9 9

Sector secundar 60 55 46 43

Sector terţiar 24 38 45 48

Intrări în ţări

dezvoltate

100 100 100

Sector primar 23 24 22

Sector secundar 54 50 48

Sector terţiar 23 26 30

Principalele state industrializate, deşi sunt deschise intrărilor de capital străin, sub forma ISD,

impun anumitor sectoare, interdicţia totală faţă de ISD.

Sunt supuse restricţiilor totale domeniile transportului feroviar, în toate statele europene

dezvoltate, transporturile rutiere în majoritatea statelor, cu excepţia Finlandei, Franţei; sectorul

petrolier şi gaze naturale, în Austria, Australia, Grecia, Islanda sunt supuse unor restricţii sub forma

condiţionării de reciprocitate sau unor limitări sectoriale: asigurările, domeniul bancar, transportul

aerian, transportul maritim.

La baza deciziilor investitorilor străini, de a investi în ţările ex-socialiste, au stat motivaţii de

ordin economic, schimbările de sistem politic al acestor ţări.

Din punct de vedere al motivaţiilor economice, ale investitorilor străini, amintim: accesul la

piaţă, accesul la resurse, strategiile expansioniste ale marilor concurenţi care acţionează consecvent

pentru lărgirea proceselor de producţie şi desfacere, pe pieţele externe.

În perioada 1995-2000, volumul total al intrărilor de ISD, în statele foste socialiste, a crescut

de la 2458 mii dolari, la 11924 mii dolari, efectiv vărsaţi.

Tabel 6

69


Evoluţia intrărilor de ISD în ţările central şi est-europene

Ţara 1995 1996 1997 1998 1999 2000 TOTAL

Bulgaria 4 56 42 40 105 90 333

Polonia 10 298 865 1697 1846 1134 5840

Ungaria 311 1462 1479 2339 1095 4410 10785

Rep. Cehă 120 593 1083 564 762 2526 5528

Slovacia 18 138 189 179 506

România 37 73 87 339 417 953

Total anual 463 2446 3542 4865 4336 8756 23945

Total

cumulat

463 2909 6451 11316 15652 24408 24408

Între gradul de privatizare şi volumul ISD vărsate, există o legătură de intercondiţionare,

datorită faptului că, o foarte mare parte din ISD intrate, se regăsesc în participări la preluarea unor

capacităţi de producţie, supuse privatizării din statele ex-socialiste, chir privatizarea capacităţilor

respective s-a făcut tocmai datorită participării capitalului străin, la acest proces.

Un raport al BERD, privind tranziţia din octombrie 1994, situa Ungaria, Cehia, Slovacia,

Polonia cu un maxim de punctaj, urmate de Bulgaria şi România.

Tabel 7

Progresul în tranziţie,

realizat de statele central şi est-europene

Ţara ContribSecto

r privat PIB

%

Reforma

sist.

bancar

Privatizare

a în întrep.

mari

Privatizare

a în întrep.

mici

Restructurar

e

Reform

ă

comerţ

schimb

valutar

Liberalizar

e preţ şi

concurenţă

Medi

e

Bulgaria 40 2 2 5 2 4 3 15

70


Rep.

Cehă

65 3 4 4 3 4 320

Slovacia 55 3 3 4 3 4 3 20

Polonia 55 3 3 4 3 4 3 20

Ungaria 55 3 3 4 3 4 3 20

Români

a

35 2 2 3 2 4 316

Ponderea mare a investiţiilor se localizează în zona mare a statelor central şi est-europene,

între 99,5% şi 73,4% an de an.

În statele din Europa Centrală şi de est, la fel ca şi la nivelul evoluţiei mondiale, investiţiile

străine sunt orientate spre sectoarele noi ale structurii economice, spre servicii şi spre industriile cu

circulaţie rapidă a capitalului.

Cele mai multe investiţii străine, în statele central şi est-europene în tranziţie, provin dinţările

vest-europene dezvoltate.

Cercetările efectuate asupra evoluţiei ISD, în economiile aflate în tranziţie, corelate cu

evoluţiile economiilor acestora şi asupra strategiilor naţionale, colaborate cu strategiile unor

structuri internaţionale, cu implicaţii în domeniul economic mondial, evidenţiază efecte ale

politicilor şi practicilor în domeniul extinderii ISD în aceste ţări. Deşi toate economiile aflate în

tranziţie, abordează problematica ISD, ca o soluţie de accelerare a tranziţiei, iar intensitatea

fluxurilor de ISD, în aceste economii, se află mult sub nivelul necesarului şi aşteptărilor, nici una

din aceste economii nu poate prezenta dovada unui rol definitoriu al ISD, în evoluţia economică

internă.

Există preocupări de stimulare a ISD, în statele cu economii de tranziţie. Statele vest-europene

dezvoltate, contribuie la accelerarea proceselor de integrare a ţărilor est-europene în comunitate, un

instrument principal al acestei accelerări fiind considerat procesul de promovare a ISD, în ţările de

tranziţie.

Problema ISD în statele ex-socialiste, apare sub două aspecte esenţiale:

a)interesul economiilor în tranziţie de a atrage capitalul străin, sub formă de ISD, ca o cale de acces

la o serie de factori acceleratori al tranziţiei şi de redresare economică;

b)investitorii străini se manifestă interesaţi direct în realizarea de ISD, în aceste state, prin prisma

interesului firmelor investitoare, cât şi prin prisma intereselor macroeconomice şi mondoeconomice

ale statelor furnizoare de ISD.

71


Afluxul de capital străin, nu se face numai pe calea ISD. O anumită parte de capital străin,

intră pe piaţa statelor de tranziţie şi pe calea investiţiilor de portofoliu.

ISD în statele aflate în tranziţie, au avut un anumit impact asupra economiilor în tranziţie:

1) volumul efectiv al capitalului intrat ca resursă externă, în investiţii. Până la jumătatea anului

1996, în statele din Europa Centrală şi de Est, s-a realizat un volum de 32259,7 mil. dolari. În

România, volumul investiţiilor străine, înregistrat la finele lunii noiembrie 1996, a fost de 2155,6

mil. dolari, localizat într-un număr de peste 45500 firme cu participare străină de capital, iar la 1

iulie 1997, acest volum era de 2570 mil. dolari. Acest volum de ISD, reprezintă valoarea subscrisă,

în timp ce valoarea capitalului vărsat este aproape la jumătatea celui subscris.

2) Proliferarea unităţilor economice, din iniţiative private cu participare de capital străin. Numărul

de astfel de societăţi, era în România la 1 iulie 1997, de 46381, din care 42200 peste 95% din totalul

societăţilor create prin asociere de capital, sunt unităţi mici, cu un capital social sub 50000 dolari,

unităţi economice corespunzătoare potenţialului redus al investitorilor particulari români. Numărul

relativ mare de proiecte cu participare de capital străin, reflectă mai mult corelaţia dintre intrările de

ISD şi progresul în procesul privatizării. Efectele într-o creştere economică, sunt de aşteptat mai

târziu ăi numai în corelare cu relansarea activităţii investiţionale.

3) Numărul de locuri de muncă este un indicator care ar putea să reflecte un impact favorabil de

ISD. În cazul României, s-ar putea deduce că dacă cele aproape 470000 de societăţi comerciale cu

capital privat, înregistrate la Registrul Comerţului, ocupau peste 10% din forţa de muncă activă,

acesta este şi un efect al afluxului de ISD, care a uşurat apariţia celor 44 mii societăţi cu capital

mixt.

4) Aportul tehnologic pe care capitalul străin îl aduce, reprezintă un factor de impact important.

Datele statistice în anumite state vest-europene furnizoare de investiţii atestă faptul că, atenţia

acestora este concentrată asupra dotării noilor capacităţi şi mai puţin asupra caracterului extensiv al

investiţiilor efectuate în străinătate. Costurile specifice pe loc de muncă, tot mai mari, în investiţiile

ce se fac cu participare de capital străin sau exclusiv cu capital străin, reflectând acest lucru.

5) ISD se constituie ca pârghii de consolidare a legăturilor internaţionale şi ale interdependenţelor

economice, politice şi de securitate. ISD reprezintă elemente ale expansiunii economice dorite de

toate marile puteri industriale.

6) Statele primitoare de ISD văd în prezenţa capitalului străin, un garant al sprijinului în faţa unor

eventuale provocări agresive, dar şi un sprijin în promovarea unor acţiuni internaţionale de finanţare

a unor proiecte de interes strategic naţional.

Orice program economic, se bazează pe factorul investiţional. Problematica investiţiilor

străine de capital în România, devine o componentă a strategiei macroeconomice pe termen mediu

şi lung.

72


Madgearu considera că acest capital străin, poate juca un rol important numai dacă, capitalul

românesc şi economia românească, stăteau pe propriile lor picioare, pentru că dacă această condiţie

nu era îndeplinită, nu exista temei pe care să se primească ajutorul din afară.

România are motivaţii obiective şi subiective, ce stau la baza interesului faţă de ISD, dintre

care putem menţiona:

1) Nevoia de capital, în vederea retehnologizării, a refacerii economice, în urma restructurărilor

impuse de tranziţia la un alt sistem economic, al economiei de piaţă, constituie o primă motivaţie a

interesului de atragere de capital străin. Trecerea la economia de piaţă, presupune câteva mutaţii în

structurile economice. Implementarea proprietăţii private, ca formă preponderentă în economie,

devine o cerere a tranziţiei. Acest lucru necesită resurse noi de capital, pentru a aduce unităţile

economice dezetatizate, la nivelul de competitivitate necesar, comparabil cu statele dezvoltate. În

toate statele foste comuniste, acest capitol lipseşte cel puţin pe termen scurt şi mediu, ceea ce

presupune ca primă urgenţă, asigurarea unor resurse de capital din afară, care să compenseze

acumularea internă de capital.

2) Transferul de tehnologie şi de know-how, este una din motivaţiile interesului faţă de capitalul

străin. Progresul tehnic atins în ţările dezvoltate, trebuie atras în favoarea economiilor în tranziţie, o

cale de aplicabilitate a acestui fapt, este asocierea cu parteneri străini, din ţările dezvoltate şi prin

atragerea de capital să se uşureze accesul la această tehnologie.

Astfel, producătorii din ţările în tranziţie, vor fi competitivi pe piaţa mondială, putând avea

acces la piaţa externă, cu propriile produse. Decalajul de dezvoltare existent, faţă de ţările

dezvoltate, nu poate fi depăşit sau cel puţin diminuat, decât prin înzestrarea economiilor în tranziţie,

cu mijloace de producţie şi cu tehnologii performante, care să poată asigura ritmuri de creştere a

PIB, superioare.

3) Preluarea şi aplicarea noilor metode de conducere, constituie o componentă a restructurărilor

necesare reuşitei tranziţiei. Dintre factorii sinergici, cu efecte determinante în creşterea şi

dezvoltarea economică, managerul tânăr, inovativ, şi cu rol pozitiv, este considerat de Centrul de

Cercetări Economice din Japonia, foarte important. Helmut Schmit, fostul cancelar german, declara

că la baza progresului rapid al economiei germane postbelice, a stat buna organizare a activităţii

economice şi de producţie, alături de disciplina poporului german.

4) Accesul la piaţa occidentală constituie o motivaţie a atragerii de investiţii străine directe.

Produsele obţinute în cadrul unor participări străine, la fabricaţie, au acces pe pieţele externe, mai

ales dacă şi când se alătură propriilor realizări ale investitorului străin, în ţara de origine. În multe

cazuri, rezultatul unor astfel de cooperări care au ca obiect realizarea de investiţii şi produse în

comun, bucurându-se de anumite uşurări la intrarea pe pieţele statelor dezvoltate, facilităţi ce pot

viza autorizări, omologări, şi facilităţi de ordin vamal, fiscal.

73


5) Principala măsură a pătrunderii ISD, în economia românească, a constituit-o Legea 351/1991,

privind regimul investiţiilor străine în România. Aceasta a fost pregătită şi precedată de un pachet

de alte acte normative, fără de care nu ar fi putut avea aplicabilitate.

În 1990, prin Decretul-lege 96/1990, s-au înlăturat o serie de disfuncţionalităţi ale legislaţiei

anterioare, iar prin Legea 15/1990, privind transformarea unităţilor economice în societăţi

comerciale şi în regii autonome şi prin Legea 26/1990 privind Registrul Comerţului, alături de

Legea 12/1991, privind impozitul pe profit, s-a înregistrat cadrul juridic necesar oricăror acţiuni de

cooperare externă şi de atragere de investiţii străine directe.

Legea 58/1991, privind privatizarea s-a constituit într-un nou impuls al atragerii de ISD,

existând baza unor parteneriate economico-industriale, între firmele româneşti şi firme din alte ţări.

Cadrul legislativ asigură în principal, accesul în România al ISD, garantează integritatea

capitalului străin. În baza legislaţiei existente, în România capitalul străin într-o societate, nu mai

este limitat, ca proporţie, fiind permise chiar societăţi cu capital străin 100%, iar societăţile

comerciale cu capital total sau parţial străin, au acelaşi regim juridic, ca orice alt agent economic

autohton.

În perioada 1990-1995, volumul investiţiilor străine în România, a crescut stocul acestora,

ajungând de la 87,3 mil. dolari, în 1990, la 1594,8 mil. dolari, la finele anului 1995, perioadă în care

numărul societăţilor cu participare de capital străin, a crescut de la 1427 la 42464.

Există o creştere a volumului mediu de capital extern, pe firmă - investiţie de la 61177 dolari,

la 78627 dolari în aceeaşi perioadă, cu toate că în 1991, acest nivel a fost de numai 21909 dolari, pe

firmă, iar în 1993, de 15393 dolari, creşteri mari înregistrându-se în 1994 şi 1995, la care

modificarea Legii 35 privind investiţiile străine, privind creşterea platformelor capitalului extern, a

avut o influenţă decisivă.

Volumul mediu relativ mic de capital străin, pe firmă, este în concordanţă cu orientarea

acestor investiţii îndreptate spre sectoare, cu şanse sporite de recuperare rapidă: comerţul, turismul

şi serviciile, industria alimentară şi uşoară, sectoare care nu necesită investiţii de mare anvergură.

Investiţiile străine în România, provin în cea mai mare parte, din zona Uniunii Europene (59%

ca valoare şi peste 39% ca număr de investiţii). Ponderea mai mare în structura valorică, decât cea

fizică, arată că aceşti investitori au alocat volume specifice mai mari pe fiecare investiţie,

demonstrând garanţia de perspectivă, a acestor parteneri.

Sub aspectul distribuţiei sectoriale, a investiţiilor străine, rezultă că, principala ramură

consumatoare de ISD o constituie industria alimentară, cu o pondere de 15,5%, urmată de industria

construcţiilor de maşini cu 9,8%, turismul cu 6,7% şi industria uşoară cu 5,4%.

Are loc o anumită tendinţă de creştere a investiţiilor medii specifice, pe societate comercială,

atât prin alocarea iniţială de capital, cât şi prin majorarea capitalului subscris, prin capitalizarea

74


profitului.

4.1. Investiţiile străine directe - o nevoie reală şi obiectivă

pentru economiile în tranziţie

Nevoia de capital şi de investiţii care se ridică la un nivel mult peste posibilităţile economice

actuale impune ca o condiţie obiectivă apelarea la capitalul străin sub forma atragerii de investiţii

directe de capital, caracteristica comună tuturor statelor ex-comuniste. Astfel, în acest sens există

deja un interes de ambele părţi, atât din partea investitorilor şi capitalului străin, cât şi din partea

investitorilor interni.

Iminenţa integrată a statelor din estul şi centrul Europei alături de cele vest europene în

Uniunea Europeană, stimulată de interese strategice de ambele părţi, impune atât o extindere a

cooperării internaţionale cu alte state şi mai ales cu cele dezvoltate, cât şi o accelerare a tranziţiei la

economia de piaţă, care să deschidă orizonturi reale cooperării internaţionale. De altfel, imediat

după destrămarea sistemului socialist, ţările din Europa Centrală şi de Est ca Ungaria, Polonia şi

fosta Cehoslovacie, precum şi Bulgaria şi România au iniţiat diverse demersuri pentru anumite

acţiuni regionale de cooperare cum ar fi între ţările riverane Mării Negre, crearea de zone

economice transfrontaliere, etc. De asemenea, acestea au trecut la solicitarea unor înţelegeri cu

Comunitatea Europeană, cu care au şi semnat acorduri de asociere sau acorduri de liber schimb.

Forţa necesară accelerării acestui proces de tranziţie la economia de piaţă şi a aderării la

Uniunea Europeană rezidă numai în disponibilul de capital. Conştiente, la rândul lor, că

obstacolul principal pe care îl au de înfruntat statele în tranziţie îl constituie lipsa de capital şi,

respectiv, de investiţii în domeniul privat, productiv şi al serviciilor, ţările vest-europene manifestă

real interes în acordarea de ajutoare financiare economiilor în tranziţie.

Tranziţia spre economia de piaţă este caracterizată în toate statele est şi central europene de o

instabilitate a economiilor naţionale, de declin economic, de o adevărată criză de capital şi de o rată

periculos de mică a investiţiilor, mai ales a celor productive. Practic, toate economiile naţionale

aflate în tranziţie sunt marcate de profunde dezechilibre datorate atât scăderii productivităţii muncii

şi a timpului efectiv lucrat, cât şi presiunii sindicale asupra salariilor şi scăderii capacităţii

manageriale a noilor echipe de conducere.

Rata mare a dobânzilor, la care România s-a aflat în ultimii ani pe primul loc în rândul ţărilor

în tranziţie, a constituit una din principalele cauze a reducerii înclinaţiei spre investiţii.

În aceste condiţii este evidentă incapacitatea fiecărei economii naţionale foste comuniste de a

face faţă, singură, nevoii absolute de capital propriu pentru a se asigura o minimă creştere

economică.

75


Nevoia de capital străin rezidă, deci, tocmai în incapacitatea propriilor economii

naţionale ex-comuniste de a satisface nevoia, chiar minimă, de capital pentru refacerea economică

şi pentru relansarea investiţiilor, care, în situaţia menţinerii reculului din anii imediat de după 1990,

riscă să arunce aceste economii în totală dependenţă de lumea dezvoltată, cu grave consecinţe pe

termen mediu şi lung.

Pe de altă parte, această nevoie de capital străin este amplificată şi de nivelul tehnologic mult

rămas în urmă al dotărilor şi producţiei industriale din ţările aflate în tranziţie.

4.2. Efectele investiţiei străine asupra ţării gazdă

Guvernele ţărilor trebuie să decidă prin acţiunile lor politica investiţională la nivel naţional,

motiv pentru care pe teritoriul lor naţional, guvernele pot limita sau interzice investiţiile directe în

anumite sectoare de activitate sau, de asemenea, să reglementeze în diferite moduri, operaţiunile

firmelor străine, de la a impune o participare locală în noua activitate, la formarea de personal,

achiziţia de componente de provenienţă naţională, cercetare comună, accesul pe pieţe de desfacere,

etc. În prezent, asistăm la "o curte" asiduă pe care multe guverne o fac firmelor multinaţionale,

oferindu-le diverse forme de subvenţii, pentru a le incita să-şi localizeze operaţiunile în ţara lor.

Practic, acum concurenţa s-a mutat de la nivelul firmelor, la nivel de guverne, care se întrec în

acordarea unor substanţiale stimulente de natură să influenţeze investitorii străini în alegerea ţărilor

lor ca localizare multinaţională.

Efectele asupra ţării de primire nu sunt, în mod obligatoriu, simetrice cu cele care se exercită

asupra ţării de origine; în plus, ele nu vor avea acelaşi impact, după cum ţara de primire este

dezvoltată sau în curs de dezvoltare, respective mare sau mică.


Efectele asupra activităţii economice se pot considera, apriori, ca favorabile, întrucât

investiţia străină stimulează producţia, ocuparea şi dezvoltarea. Prin adăugarea de activităţi noi sau

prin creşterea producţiei firmelor preluate, producţia naţională creşte şi, astfel, ritmul general al

creşterii economice se poate accelera. Aportul direct de economisire străină măreşte posibilităţile

naţionale de investiţie, favorizând creşterea pe termen mediu - lung, adesea la aceasta contribuind şi

îmbunătăţirea productivităţii muncii datorate tehnicilor şi cunoştinţelor noi ruse la dispoziţia

naţiunii receptoare, fără cheltuieli suplimentare din partea acesteia. Alocarea resurselor este

76


ameliorată, în măsura în care firmele străine investesc, în mod normal, în sectoare în care naţiunea

dispune de un avantaj comparativ pe care aceasta nu l-ar putea exploata suficient, de regulă, din

cauza posibilităţii reduse de economisire internă. În consecinţă, eficacitatea economică generală ar

trebui să crească; la rândul ei, concurenţa ar putea fi stimulată prin intrarea în sector a unor noi

producători, ceea ce ar putea antrena o regrupare a firmelor locale.

Cu toate acestea, în raport cu concurenţii săi locali, filiala străină se află într-o poziţie

privilegiată: ea beneficiază de un cost mai mic şi un acces direct la cunoştinţele tehnice ale firmei -

mamă, parţial la resursele ei, de condiţii mai bune de credit pe pieţele financiare locale şi

internaţionale (pe garanţia societăţii-mamă); de regulă, ea poate dispune de abilităţile manageriale,

de marketing sau organizatorice ale firmei multinaţionale. Însă toate acestea fac mai dificilă

adaptarea firmelor locale naţionale.

Pe de altă parte, firmele multinaţionale, căutând să planteze o nouă unitate de producţie într-o

ţară, acceptă mai uşor decât firmele naţionale să se localizeze în regiuni aflate în dificultate sau a

căror dezvoltare este prioritară deoarece ele pot evita mai uşor diverse bariere comerciale, caută să

profite la maxim de ajutoarele publice disponibile şi se bazează înainte de toate pe un calcul

economic avantaj - a căror putere de negociere le permite să sporească avantajele (subvenţiile) şi să

reducă costurile. Apoi, implantarea unei noi firme permite ţării gazdă că, în timp, să crească

veniturile fiscale, cel puţin, în măsura în care relaxările fiscale acordate nu sunt sistematice.

În acelaşi timp, riscul de reducere a independenţei şi autonomiei naţiunii de primire nu poate

fi ignorat, întrucât politica de producţie şi de creştere a filialei este definită în funcţie de interesele

societăţii - mame, interese care pot să nu conveargă cu cele ale naţiunii. Prin codurile şi acordurile

de investiţie, ONU şi a OCDE tind să definească şi să facă să se respecte reguli acceptabile de către

firme şi de către naţiuni, chiar dacă, aparent, nu există motive pentru care o firmă ar sabota o

instalaţie rentabilă pe raţiuni economice.


Efectele pozitive (intrarea de devize) sunt, în primul rând, urmare a intrărilor de capitaluri

prin dobândirea sau construcţia instalaţiilor, angajarea personalului plătit iniţial de către firma

mamă (cât timp filiala nu a dezvoltat suficient activităţile sale de producţie şi de vânzare pentru a

putea autofinanţa cheltuielile sale); ca urmare, balanţa comercială va înregistra exporturile filialei

(chiar la costuri reduse de transfer spre firma-mamă) şi eventual, reducerea importurilor bunului

fabricat, de acum înainte, pe plan local.

77


Efectele negative sunt legate de repatrierea dividendelor, de cumpărarea de maşini, piese de

schimb, bunuri intermediare importate de filială pentru a asigura producţia sa, de plata dividendelor,

a redevenţelor achitate în schimbul dreptului de folosinţă a tehnologiei. În general, este dificil a face

judecăţi de ansamblu care să permită a spune apriori că ţara de primire beneficiază întotdeauna sau

pierde în mod sistematic o dată cu implementarea filialei unei întreprinderi străine; pentru a stabili o

astfel de judecată, ar trebui să se poată compara situaţia nouă o dată cu prezenţa filialei străine, cu

situaţia pe care ar fi cunoscut-o ţara în absenţa investiţiei directe, ceea ce se considera a fi practic

imposibil.

Criticile la adresa investiţiilor străine directe pornesc de la considerentul că investiţia directă

are efecte negative asupra balanţei de plăţi a ţării investitoare pe termen scurt şi asupra ţării

primitoare pe termen lung. Din punctul de vedere al ţării de primire, investiţia directă se considera

ca fiind "costisitoare". O investiţie mică, care are slabe efecte asupra balanţei de plăţi în primii ani,

se transformă, prin "jocul" reinvestiţiei, într-o întreprindere ale cărei venituri repatriate (dividende,

salarii) pot deveni substanţiale.

Ca principiu fundamental, investiţia directă care aduce profituri ridicate este un semn de ofertă

foarte slabă în raport cu cererea şi, ca urmare, pe piaţă ar trebui să apară noi "protagonişti", astfel

încât oferta să crească până când profiturile ating un nivel normal.

Aceste efecte pozitive şi negative asupra activităţii economice şi balanţei de plăţi a ţării gazdă

se vor regăsi, de maniera mai nuanţată, în economia ţărilor în curs de dezvoltare situaţie în care se

afla şi România, instabilitatea lor economică le poate împiedica să beneficieze de efectele favorabile

ale implantării unei filiale pe teritoriul lor şi, în schimb să le întărească pe cele nefavorabile. Ţările

în curs de dezvoltare au, în general, o economie duală şi dezarticulată, ceea ce face ca dezvoltarea

filialei să nu se răsfrângă decât slab asupra ansamblului economiei şi, o parte a efectelor de creştere

a produsului intern al filialei să fie transferată furnizorilor străini şi nu spre activităţile naţionale, în

amontele procesului productiv; există astfel o juxtapunere şi nu o interdependenţă între sectorul

"modern" căruia îi aparţine filiala şi sectorul "tradiţional" al ţării în dezvoltare. În plus, alegerea

tehnologiei şi a factorilor se face în funcţie de constrângerile ce apasă asupra economiei ţării de

origine şi, evident, neadaptat la dotarea factorială a ţării de primire: tehnologiile potrivite ar permite

o angajare mai importantă cu o mai mică utilizare a unui capital insuficient, dar costul cercetării sau

adaptării acestora apare excesiv pentru firma multinaţională. Datorită raportului de talie relativă a

ţării în dezvoltare şi a firmei multinaţionale, ţara gazdă poate pierde o parte a suveranităţii sale, a

eficacităţii politicii sale economice şi monetare, a politicii sale de dezvoltare. Se ajunge, astfel, la

situaţia în care se doreşte o limitare a puterilor firmei multinaţionale, pentru a beneficia de

implantarea acesteia, fără costuri prea mari.

În prezent, însă, ţările de primire, dezvoltate sau în curs de dezvoltare, sunt interesate în

78


atragerea de firme multinaţionale, încât s-a ajuns la o licitaţie în ceea ce priveşte sistemul de

subvenţii şi de relaxări fiscale, puterea de negociere revenind firmelor multinaţionale.

4.3. Efectele investiţiei străine asupra ţării de origine

În general, de localizarea activităţilor de producţie ale unei firme multinaţionale este

considerată nefastă pentru activitatea economică, gradul de ocupare şi pentru balanţa de plăţi a ţării

de origine. În realitate, efectul asimetric de dominaţie care ar decurge din investiţiile directe nu este,

poate, atât de important pe cât se pretinde, ţinând şi de faptul că importanţa lor relativă se poate

modifica în timp şi poate schimba efectul final.


Ca urmare a faptului că, în principiu, investiţia străină ar trebui să înlocuiască o investiţie

care nu este realizată "pe loc", producţia şi ocuparea ar trebui să se reducă în raport cu nivelele pe

care le-ar fi atins, dacă investiţia ar fi fost făcută în ţara de origine. Cu toate acestea, investiţia

străină în sectorul primar sau în producţia de bunuri intermediare poate fi benefică, dacă asigură

surse de aprovizionare cu materii prime la un cost mai mic sau forţa de muncă eficientă şi puţin

costisitoare, contribuind la refacerea competitivităţii produselor finale sau la asigurarea

supravieţuirii unor segmente de producţie. În plus, aceasta investiţie poate antrena exportul de

bunuri de echipament şi intermediere din producţia realizată în ţara de origine a multinaţionalei.

Investiţia în diverse ramuri industriale apare însă mai problematică, întrucât ea antrenează o

concurenţă străină mai puternică care utilizează tehnici de producţie similare, dar beneficiază de

costuri salariale mai reduse. În general, industriile intensive consumatoare de forţă de muncă par

condamnate în ţările industrializate, în virtutea chiar a dezvoltării lor economice şi sociale (creşterea

valorii timpului). Din experienţa ţărilor europene a reieşit că este iluzorie încercarea de menţinere a

acestor industrii în ţările dezvoltate, resursele putând fi mai bine utilizate în sectoarele în care

beneficiază de avantaje comparative, decât în ramurile în care suferă un dezavantaj. În sfârşit, o

parte a investiţiei directe poate fi finanţată prin împrumuturi de pe pieţele externe, ceea ce permite

să nu opereze o reducere a fondurilor care pot fi disponibile pentru industria naţională, în sectoare

sau subsectoare cu avantaje comparative.

În ceea ce priveşte ocuparea şi remunerarea factorilor de producţie, investiţia străină tinde, în

general, să reducă cererea de muncă puţin calificată, dar creşte relativ cererea de muncă mai

calificată: activităţile "nobile" cu mai puternică valoare adăugată tind să se concentreze în ţările

dezvoltate, ceea ce duce la o creştere a valorii muncii calificate.

79



Îngrijorarea privind efectele potenţiale ale investiţiei străine directe asupra balanţei de plăţi a

ţărilor de origine şi de primire poate părea paradoxală. Argumentul luat în considerare în ţara de

origine este faptul că investiţia directă conduce la o ofertă de monedă naţională pe pieţele

internaţionale de schimb; ţara de primire insistă asupra faptului că, o dată investiţia realizată,

profiturile care se obţin vor constitui, probabil, o scurgere serioasă anuală din contul balanţei sale de

plăţi. Acest conflict aparent se explică, de asemenea, prin aceea că efectele în ţara de origine sunt

privite pe termen scurt, în timp ce, efectele asupra ţării de primire sunt apreciate pe termen lung.

Din acest punct de vedere, efectele pozitive (intrarea de devize) şi negative se întrepătrund, oscilând

şi mai mult între termenul lung şi scurt, ceea ce face dificilă o judecată a priori.

Efectele negative sunt imediate: asistăm (în general) la o ieşire a capitalurilor necesare

cumpărării unor întreprinderi străine sau creării tuturor pieselor filialei; în primii ani ai existenţei

sale, filiala va recurge adesea la economiile firmei - mame pentru a asigura dezvoltarea sa şi

fondurile necesare; aceasta din urma va trebui, de asemenea, dacă este nevoie, să asigure finanţarea

noilor investiţii.

Totuşi, fondurile investite sunt adesea recuperate în intervale cu atât mai scurte, cu cât

investiţia pare mai riscantă (termenele de recuperare nu sunt uneori decât de cinci - şase ani) şi o

mare parte a cheltuielilor de investiţie în exterior poete fi finanţată cu capitaluri străine, inclusiv cu

cele ale ţării de primire; astfel, numai o parte a investiţiei totale corespunde, cu adevărat, ieşirilor de

capitaluri înregistrate în balanţa de plăţi. Balanţa înregistrează ieşiri de devize legate de plata

efectuată de societatea - mamă pentru importurile de produse şi semiproduse fabricate de filială şi

care vin să înlocuiască vechea producţie autohtonă.

În acelaşi timp, fluxurile de mărfuri care tranzitează frontiera se modifică în sensul creşterii

importurilor şi reducerii (eventuale) a vechilor exporturi; aceste fluxuri trebuie, însă, să fie private

cu circumspecţie, în măsura în care, practica preţurilor de transfer permite apariţia profiturilor

cantabile în ţara care are în aplicare impunerea cea mai slabă pe beneficiile societăţii.

Efectele pozitive sunt mai mult sau mai puţin simetrice. În primul rând, firma - mamă

înregistrează venituri în devize legate de vânzarea savoir-faire-ului său (priceperii, îndemânării,

exploatarea tehnologică), de vânzarea bunurilor de echipament ( eventual de ocazie), de piese de

schimb, de furniture diverse, etc. Repatrierea rapidă a profiturilor filialei poate da naştere unor

efecte pozitive nete şi, la capătul unor ani, să transforme firma - mamă în rentieră a capitalului său

tehnologic. În al doilea rând, tehnicienii şi managerii expatriaţi continuă să facă o parte a

cheltuielilor lor pe teritoriul naţional şi repatriază o parte, adesea ridicată, din salariile lor.

80


În ceea ce priveşte balanţa de plăţi a ţării de origine, se poate presupune că investitorul

înregistrează un randament corect din fondurile sale şi ca valoarea actualizată a fluxurilor de

câştiguri nete este egală sau superioară valorii actuale a investiţiei. Dacă ţara nu poate suporta o

investiţie în străinătate, aceasta înseamnă că rata de actualizare privată pe care o utilizează

investitorul pentru a efectua calculele sale este eronată (prea slabă) sau că investitorul

supraestimează valoarea investiţiei. Această ultimă posibilitate nu trebuie exclusă: investiţia directă

poate părea, mai de grabă, că favorizând un comportament de turmă, ca în atâtea alte activităţi cu

caracter economic, social sau cultural. Firmele pot fi induse în eroare prin faptul că, dacă alte firme

se extind în străinătate, atunci şi ele se grăbesc să o facă, fără a calcula însă, în mod serios,

randamentul acestui act.

În concluzie putem spune că efectele investiţiei directe asupra balanţei de plăţi a ţării de

origine depind de ipoteza de referinţă imaginată, atunci când investiţia nu are loc.

CAPITOLUL V

TEORII ŞI MODELE ALE CREŞTERII ECONOMICE

CONŢINUT:

5.1. Definirea modelelor şi teoriilor creşterii economice.

81


5.2. Teoria şi modelul clasic al creşterii economice.

5.3. Keynes şi evoluţia investiţiilor.

5.1 Definirea modelelor şi teoriilor creşterii economice.

Modelul creşterii economice este o construcţie logico-matematică, care evidenţiază ansamblul

de factori care concură la creşterea producţiei naţionale pe ansamblu şi pe locuitor, dependenţa

funcţională a producţiei faţă de factori este pusă în evidenţă printr-un sistem de ecuaţii.

Modelele creşterii economice prezintă următoarele caracteristici:

- acoperă întreg spaţiul economic naţional;

- sunt modele dinamice ceea ce reflectă modificarea în timp a valorilor diverşilor parametrii

specifici creşterii economice;

- traictoria creşterii economice este conceptul esenţial pentru suprimarea caracterului dinamic al

modelelor creşterii economice.

Putem spune ca viabilitatea modelelor creşterii economice este condiţionată de satisfacerea

cumulativă a unui set de condiţii, în sensul de a fi:

- izomorfe cu sistemul real pe care îl prezintă;

- operaţionale, adică de a face apel la indicatorii uzuali în practica statisticii şi previzionării;

- calculabile, adică de a fi prevăzute cu algoritm de determinare a variabilelor numerice ale

expresiilor diverselor funcţii şi parametri prin metode tradiţionale sau prin calculul electronic.

Clasificarea modelelor de creştere economică se face după mai multe criterii:

a) După criteriul cuprinderii acestea pot fi:

- modele interramuri, care reflectă interdependenţele tehnologice dintre ramuri;

- modele sectoriale, care surprind interdependenţele din cadrul economiei naţionale, cu ajutorul

funcţiilor economice.

b) în funcţie de intervalul de timp la care se referă:

- modele staţionare, pe un interval foarte scurt, creşterea fiind posibilă la orice nivel;

- modele dinamice, în construcţia cărora timpul este considerat o variabilă economică ce implică

modificări structurale, creşterea având loc în condiţiile unor restricţii determinate de modificarea

structurală.

c) După scopul utilizării lor:

- modele decizionale;

- modele previzionale.

82


În decursul timpului au fost elaborate numeroase teorii ce şi-au propus să explice creşterea

economică. Unele dintre ele au abordat aspectele sociale şi tehnologice, iar altele au pus accentul pe

analiza creşterii demografice a schimbărilor survenite în structura economiei, pe factorul

instituţional etc.

Teoria creşterii economice este o teorie pe termen lung. Ea se concentrează asupra efectelor pe

care investiţiile le au în creşterea venitului naţional potenţial şi ignoră fluctuaţiile pe termen scurt

ale venitului naţional actual în jurul celui potenţial.

Teoriile şi modelele creşterii economice pun în evidenţă diferite modalităţi prin care

activitatea prezentă o influenţează pe cea viitoare şi identifică sursele care pot duce la o creştere

continuă. Aceste teorii au evoluat în timp, în funcţie de dinamica realităţii economice şi de evoluţia

instrumentelor de analiză economică.

Teoria dezvoltării economice a evoluat de la modelul clasic al dezvoltării spontane (prin

mecanismul mâinii invizibile a pieţei) spre modelele moderne, keynesiste, neoclasice; de la

dezvoltarea clasică bazată pe avantajul comparativ, la modelul contemporan al avantajelor

competitive. Teoriile şi modelele contemporane de dezvoltare economică, indiferent de doctrinele

pe care se întemeiază, iau în consideraţie necesitatea stimulării dezvoltării prin politicile

macroeconomice ale guvernelor şi strategiile de dezvoltare. Un aspect interesant îl constituie

trecerea, în investigarea economică, de la modelul dezvoltării economice la modelele keynesiene şi

neoclasice.

5.2. Teoria şi modelul clasic al creşterii economice

Fondatorii economiei politice clasice au elaborat şi primele elemente ale unor teorii şi modele

ale creşterii economice. Adam Smith (1776) şi David Ricardo (1819) prezintă creşterea economică

ca un rezultat al acumulării de capital. Creşterea bogăţiei provine din creşterea capitalului pe

locuitor.

Teoria clasică dădea echilibrului economic pe termen scurt o interpretare simplă potrivit

căreia nivelul producţiei este o consecinţă directă a echilibrului pieţii muncii. Deci, creşterea

economică are la bază, exclusiv, creşterea numărului de lucrători. În acest caz, relaţia între bogăţia

ţării şi populaţia activă, ia forma funcţiei de producţie.

Y = f(N)

Este adevărat că sporirea numărului de lucrători este o condiţie necesară progresului, dar nu

suficientă. Societatea trebuie să fie capabilă de a furniza diferiţilor lucrători instrumentele necesare

practicării meseriei, ceea ce presupune ca şi capitalul va creşte în acelaşi timp cu mâna de lucru

83


pentru a se adapta nevoilor sale.

Evoluţia societăţii este, deci, marcată de o creştere simultană a populaţiei şi a producţiei. Care,

însă va fi evoluţia productivităţii medii? Producţia va creşte mai repede decât populaţia sau mai

încet? În primul stadiu, este posibil ca producţia să crească mai repede, fie pentru ca o piaţă mai

vastă permite producţii de dimensiuni sporite şi care devin astfel rentabile, fie pentru ca sporirea

numărului de lucrători permite să se beneficieze de diviziunea muncii.

Atâta timp cât se poate profita de această productivitate a sporită, standardul de viaţă se ridică.

Dar situaţia într-o zi se inversează: utilizarea mai multor persoane pe o suprafaţă de teren cultivat cu

grâul permite să se recolteze cu o eficienţă sporita datorită diviziunii muncii. Însă prezenţa unui

număr de persoane care depăşeşte nivelul optim, nu mai este productivă, dimpotrivă influenţează

negativ. Populaţia creşte dar, productivitatea sporului de populaţie (productivitatea marginală) are

tendinţa să descrească, astfel că există un moment în care noul lucrator este mai puţin productiv

decât media lucrătorilor existenţei. Producţia medie încetează să crească, apoi începe să scadă.

Pentru a menţine nivelul consumului, populaţia trebuie să restrângă progresiv investiţiile. Când

acestea devin zero, consumul mediu începe să scadă.

Investiţiile fiind scăzute, noii lucrători nu dispun de mijloace de producţie iar ansamblul

populaţiei işi vede consumul diminuat. Această situaţie nu poate dura decât până la momentul în

care consumul este reclus la minimul fizic de subzistenţă ceea ce înseamnă ca populatia numai

poate să crească din lipsa mijloacelor de subzistenţă. De aici, rezultă că viitorul societăţii este destul

de sumbru: progresul economic nu poate fi decât efemer şi el se întrerupe în momentul în care

contribuţia productivă a unui nou lucrător (productivitatea sa marginală) devine mai mcă dwecât

nevoile sale de consum. Economia se îndreaptă atunci spre stagnare în care populaţia rămâne

rămâne staţionară iar mijloacele de subzistenţă fizică se asigură cu greutate.

Această viziune pesimistă care decurge din teoria clasică a productivităţii nu este

fundamentată. Ea neglijează complet efectul de creştere al capitalului paralel cu cea a populaţiei.

Ori, acumularea de capital permite să crească productivitatea muncii astfel că producţia

medie, influenţată simultan de efectul negativ al creşterii populaţiei şi efectul favorabil al

acumulării de capital, poate să nu scadă niciodată. Pornind de aici în şcoala clasică s-a dezvoltat un

curent de gândire care ţine de efectul acumulării capitalului. Mecanismele pieţii dezvoltă o

economisire suficientă pentru a face să crească capitalul mai repede, în conformitate cu nevoia.

5.4. Keynes şi evoluţia investiţiilor.

J. M. Keynes duce mai departe decât clasicii, analiza creşterii apreciind că producţia pe

locuitor poate să se menţină constantă, chiar dacă populaţia sporeşte întrucât acumularea de capital

84


o permite. Pentru aceasta rata dobânzii trebuie să scadă progresiv.

Teoria lui Keynes are ca punct de pornire primatul consumului, iar modelul pe care îl creează

foloseşte următoarele agregate:

a) volumul ocupării braţelor de muncă (E);

b) venitul total (Y);

c) consumul (C),.

d) investiţiile totale (I).

Principalele ecuaţii care constituie modelul lui Keyne menit să pună în evidenţă factorii care

determină modificările volumului venitului sunt:

Y = C+I (1)

S = Y+C (2)

S = I (3)

Ecuaţia (1) defineşte venitul ca sumă a cheltuielilor de consum şi investiţii; ecuaţia (2)

defineşte economiile (S) ca parte din venit care rămâne după ce s-au scăzut cheltuielile de consum,

iar ecuaţia (3) care decurge din ecuaţia (1) şi (2) este ecuaţia de echilibrul a sistemului.

Modelul mai conţine o funcţie a utilizării mâinii de lucru. Dacă cererea efectivă este D, iar N

este forţa de muncă, atunci: N = F(D), ceea ce înseamnă că N oameni vor fi utilizaţi când cererea

efectivă va fi egală cu D:

D = C + I = Y => N = f(Y)

In modelul lui Keynes, tehnica producţiei, resursele şi costurile considerate ca neschimbate; în

consecinţă unui volum al ocupării îi corespunde totdeauna un anumit volum al venitului (Y).

Cantitatea de muncă (N) pe care întreprinzătorii decid să o utilizeze depinde de volumul producţiei

ce poate fi plasată, care la rândul ei depinde pe de o parte, de volumul consumului total (C) pe de

alta parte, de volumul investiţiilor totale (I). Consumul plus investiţiile, la un loc formează ceea ce

Keynes numeşte cerere efectivă adică venitul efectiv cheltuit.

Prima componentă a cererii efective, consumul total (C) se află într-o anumită corelaţie

funcţională faţă de venitul total (Y) adică mărimea consumului variază într-un anumit fel în funcţie

de mărimea venitului: C = f(Y) .

Această corelaţie funcţională dintre consum şi venit arată că mărimea consumului corespunde

fiecărei mărimi a venitului şi care este cunoscută sub denumirea "funcţia consumului". Aceasta are

următoarea proprietate fundamentală; dacă venitul total creşte atunci şi consumul dar în măsura mai

mică decât venitul, iar dacă acesta scade atunci scade şi consumul dar iarăşi în măsură mai mică

decât venitul. Exprimată într-un limbaj matematic, "functia consumului" reprezintă o curbă a cărei

inclinaţie faţă de axa pe care este reprezentată mărimea venitului este întotdeauna mai mică decât

45°. Acest fenomen Keynes îl explică printr-o lege psihologică fundamentală, "înclinaţia spre

85


consum" după care oamenii ar fi dispuşi "de regulă şi în medie" să-şi mărească consumul dacă li se

măreşte venitul, dar mai puţin decât creşterea venitului.

Funcţia consumului ocupă un loc central în teoria lui Keynes. Corelaţia funcţională pe care o

exprimă stă la baza explicaţiei date ocupării. Pentru ca folosirea mâinii de lucru să atingă un anumit

nivel (E) este necesar- spunea Keynes-ca cererea efectivă (C+ I) să fie egală cu venitul total (Y0),

adică (C+ I) =Y0.

Dar având în vedere legea psihologică fundamentală conform căreia creşterea consumului

rămâne în urma creşterii venitului, cu cât mai mare este nivelul folosirii mâinii de lucru (E0) cu atât

mai mare va fi diferenţa dintre venitul total, corespunzătoare acestui nivel şi partea lui care va fi

consumată, cu atât mai mare va fi economia şi în consecinţă, cu atât mai mari vor trebuie să fie

investiţiile pentru a egala aceste economii (I = S0) şi a absorbi astfel restul venitului. Cu alte cuvinte,

datorită proprietăţii fundamentale a funcţiei consumului, cu cât mai mare este nivelul folosirii

braţelor de muncă, cu atât mai mare este decalajul. Atunci cererea efectivă va fi insuficientă pentru

absorbirea producţiei şi va scădea nivelul ocupării. Această scădere va continua până atunci când

diferenţa dintre venit şi consum, adică economiile vor deveni suficient de mici pentru a putea fi

absorbite de investiţii.

Care este, în aceste condiţii, poziţia variabilei "investiţie" în modelul lui Keynes? Este o

poziţie distinctă de cea a variabilei "economii". Aceasta din urma este şi rămâne complementul

consumului în sensul că o unitate din venitul utilizat este formată din consum cu atât trebuie să

scadă economiile şi invers, cu cât cresc economiile cu atât trebuie să scadă consumul.

Ceea ce se economiseşte din venit, prin non-consum nu se şi investeşte neapărat şi întotdeauna

în întregime. Economiile pot fi mai mari decât investiţiile, dacă o parte a lor se tezaurizează. În

acest caz, venitul rămâne egal cu suma consumului şi investiţiilor, dar el este mai mic decât ar putea

fi dacă economiile s-ar fi investit în întregime. Declinul venitului nu se va opri atâta timp cât nu se

creează o situaţie în care economiile să fie investite în întregime. Pe scurt, funcţia investiţiilor s-a

separat de funcţia economiilor, deşi, prin definiţia venitului, ele erau identice.

În concepţia lui Keynes, dualitatea economii - investiţii nu este sinonimă cu independenţa

reciprocă. Există, în sistemul său, o anumită ordine a dependenţelor. Variabila "ultima" şi

"definitivă" este consumul, după care se situează investiţiile care depind de consum, iar economiile

se adaptează la nevoile de investiţii.

Aceasta înseamnă că investiţiile unei societăţi bogate, nu depind de economii ce se realizează

după satisfacerea unui anumit consum, dimpotrivă economiile se adaptează la posibilităţile de

investire rentabilă.

Semnificaţia acestei abordări a economiilor faţă de investiţii este în contradicţie cu identitatea

S = I inclusă în definiţia venitului, dar este în concordanţă perfectă cu teza de bază a teoriei lui

86


Keynes, aceea a primatului consumului.

Constatând că funcţia consumului este mai mult sau mai puţin stabilă, Keynes apreciază că

fluctuaţiile cererii efective şi deci ale nivelului ocupării depind în primul rând de fluctuaţiile

investiţiilor, iar nivelul de echilibru al folosirii braţelor de muncă, este determinat în mod nemijlocit

de volumul investiţiilor curente.

După Keynes, volumul investiţiilor depinde de înclinaţia spre investiţii, determinată la rândul

său, de raportul dintre eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii.

Într-o formă generală, Keynes numeşte eficienţa marginală a capitalului raportul dintre

profitul în perspectivă pe care îl promite o investiţie de o unitate de capital real şi preţul de înlocuire

sau preţul de ofertă al unităţii respective de capital real.

Cu cât este mai mare eficienţa marginală a capitalului şi cu cât mai mică este rata dobânzii

care s-ar putea obţine dacă banii nu sunt investiţii ci împrumutaţi, cu atât mai mare este înclinaţia

spre investiţii şi în consecinţă volumul investiţiilor. Primul factor (eficienţa marginală a capitalului)

are rol hotărâtor.

Raportul dintre eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii, determină nivelul

investiţiilor în felul următor. Când eficienţa marginală a capitalului este mai mare decât rata

dobânzii, investiţiile sunt în creştere. Dar pe masură ce volumul investiţiilor creşte, sporeşte pe de

altă parte şi abundenţa de capital real, iar pe de altă parte şi preţul materialelor necesare pentru

investiţii, ceea ce va reduce eficienţa marginală a capitalului până la nivelul ratei dobânzii. Scadenţa

eficienţei marginale sub acest nivel, va reduce volumul investiţiilor până când capitalul real va

deveni de rar pentru că nivelul eficienţei marginale să atingă din nou nivelul dobânzii. Fluctuaţiile

ciclice ale eficienţei marginale în raport cu rata dobânzii- spune Keynes, atrag după sine fluctuaţiile

ciclice ale investiţiilor.

Corelaţia dintre creşterea investiţiilor şi creşterea venitului ce va rezulta din aceasta este

exprimată de "multiplicatorul" "investiţional", - noţiune introdusă de Keynes, a cărui semnificaţie

este descrisă în felul următor: "El ne spune că, atunci când avem o creştere a investiţiei agregate,

venitul va creşte cu o sumă egală cu de "g" ori creşterea investiţiei, adică g=dY / dl

În jurul noţiunii de "multiplicator" şi-a construit Keynes teoria cu privire la formarea

venitului. Dat fiind că funcţia consumului este mult sau mai puţin stabilă, spune Keynes, mărimea

cererii efective şi deci a venitului total şi a folosirii mâinii de lucru, depinde înainte de toate de

volumul investiţiilor. Potrivit lui Keynes, investiţiile îşi creează singure economiile prin procesul

"multiplicatorului"; o sporire a investiţiilor dă naştere unei creşteri a venitului care durează până

când se creează economiile corespunzătoare creşterii investiţiilor.

Nu investiţiile se ajustează la volumul economiilor, ci invers economiile se ajustează la

87


volumul investiţiilor.

Procesul de ajustare a economiilor la investiţii, care în modelul lui Keynes determină nivelul

folosirii braţelor de muncă, este totodata procesul de ajustare a venitului total la cererea efectivă.

Acest proces îl concepe în felul următor:

Funcţia consumului pentru o anumită ţară fiind dată, volumul venitului total, respectiv al

folosirii braţelor de muncă este determinat de volumul investiţiilor. Atât timp cât eficienţa

marginală a capitalului este mai mare ca rata dobânzii, investiţiile cresc, aceasta atragând după sine-

prin intermediul procesului multiplicatorului- creşterea consumului şi deci a venitului total,

respectiv a nivelului folosirii braţelor de muncă. Volumul investiţiilor se stabilizează la nivelul la

care eficienţa marginală a capitalului ajunge la egalitatea cu rata dobânzii, iar volumul producţiei

respective modelul folosirii braţelor de muncă, se stabilizează la puntul unde economiile ajung la

echilibru cu investiţiile. Dacă eficienţa marginală a capitalului scade sub nivelul ratei dobânzii

atunci investiţiile se reduc, aceasta tragând după sine acelaşi proces cumulativ în sens opus.

După Keynes, în condiţiile, în care creşte populaţia totală, nu se poate menţine sau spori

producţia pe locuitor, decât cu preţul unei creşteri corespunzătoare a capitalului în funcţiune. Dar ca

şi populaţia, capitalul este un factor cu randament descrescător adică eficienţa marginală a acestuia,

tinde să se reducă. Dacă producţia pe locuitor trebuie să crească atunci sporirea capitalului, în mod

necesar trebuie să fie mai rapidă decât cea a populaţiei, pe termen lung, iar rata dobânzii este pusă

în situaţia de a scădea în mod progresiv.

Analiza pe care o face Keynes neglijează efectul progresului tehnic care este indus de fiecare

nouă investiţie astfel ca productivitatea marginală a capitalului are tendinţa, simultan să scadă

datorită acumulării tot mai puternice de capital şi să crească, datorită profiturilor obţinute prin

încorporarea de progres tehnic. Desigur este dificil de precizat care este efectul dominant.

BIBLIOGRAFIE

88


1. Brăileanu Gh., ,,Diagnistic, risc şi eficienţă în afaceri’’, Ed. Mirton, Timişoara,

2006;

2. Cistecan L., ,,Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor’’, Ed. Economică,

bucureşti, 2002;

3. Cocris V., Isan V – „Economia afcerilor”, editura Graphis, Iasi, 2005;

4. Gherasim T. Zoit D. – „Eficienta sistemelor de productie”, Iasi ,2007;

5. Masse P. – „Le choix des investissments”, Dunod, Paris, 1959,

6. Matei St. – „Eficienta economica a investitilor”, tipografia Universitati din

Timisoara, 1986.

7. Nicolae A., Popa A., ,,Pieţe de capital şi eficienţa investiţiilor’’, Ed.

Universitaria , Craiova, 2008;

8. Vasilescu I., Românu I., Cicea Cl., ,,Investiţii’’, Ed. Economică, Bucureşti,

2000;

9. Denuţă I., ,,Investiţiile străine directe’’, Ed. Economică, Bucureşti, 1998;

10.Băileşteanu Gh., ,,Studii de fazabilitate’’, Ed. Mirton, Timişoara, 1992;

11.Negoescu Gh., ,,Risc şi incertitudine în economia contemporană’’, Ed. Alter –

Ego Cristian, 1995;

12.Negricioiu A., ,,Tranziţie raţională’’, Ed. Economică, Bucureşti, 1999

13.Zoit D. – „Eficienta economica a investitiilor” Iasi, 2004;

89

curs universitar managentul investitiilor 2009

Documents