Consilierea filosofica/filosofia practica/filosofia aplicata

Ce este consilierea filosofica?

Natura umană si cautarea adevarului

Cum este bine sa traim?

In cele ce urmeaza am sa vorbesc, atat cat imi va permite timpul, despre ceea ce

se cheama astazi “consiliere filosofica” sau “consultanta filosofica”, un domeniu

mai putin cunoscut la noi, aproape deloc, insa extreme de dinamic si intr-o

expansiune constanta in Occident. Denumirea de “consiliere filosofica” poate

parea, pentru cei familiarizati cu filosofia ca disciplina de studiu, cel putin stranie.

De regula, consilierul este vazut ca un soi de sfatuitor, de sfetnic, si atunci ce

poate sa faca un sfatuitor filosofic? Caci filosofia nu se ocupa cu problemele vietii

cotidiene, acelea cu privire la care avem, poate fiecare dintre noi, nevoie de

sfatuire.

Ei bine, tocmai aceasta dificultate de a intelege cu ce se ocupa consilierea

filosofica sta marturie pentru o anumita intelegere cu privire la semnificatia si

rosturile filosofiei, o intelegere care persista inca din Antichitate. Inca de pe

vremea lui Tales, filosofii erau vazuti ca nefiind deloc utili pentru societate, niste

personaje care traiesc cu “capul in nori”, de multe ori niste neadaptati la societate

si cutumele acesteia. Cum ar putea un astfel de personaj sa ne ofere sfaturi? Tot

din Antichitate persista insa si o alta perspective asupra rosturilor filosofiei si

anume filosofia ca o cautare a intelepciunii, o cautare de genul celei exemplificate

de personajul principal din Dialogurile lui Platon, si anume Socrate. De fapt, am

putea considera ca acest domeniu efervescent astazi numit consiliere filosofica isi

are in Socrate unul dintre primii parinti fondatori. Caci problema lui Socrate este

si problema zilelor noastre.

Asa cum s-a spus de nenumarate ori, socratismul ca atitudine si practica filosofica

consta in cautarea raspunsului la intrebarea “Cum este bine sa traim?” sau “Ce

inseamna a trai bine?” Socrate a murit tocmai in apararea acestui drept pe care el

il considera fundamental, dreptul de a cauta, cu puterea mintii noastre, raspunsul

la aceasta intrebare. Grecii din vremea lui Socrate traiau, in mare masura, dupa

normele si regulile exemplificate sau reprezentate in miturile si povestile

transmise din gura in gura timp de generatii. Faptele zeilor constituiau normele de

conduita care erau trasmise apoi copiilor si astfel ordinea si armonia cetatii se

bazau pe imitarea zeilor. Asadar, pentru majoritatea grecilor din vremea lui

Socrate, raspunsul la intrebarea “Cum e bine sa traim?” era ”Dupa modelul zeilor,

imitandu-i pe zei.” Aceste norme desprinse din povestile despre zei si actiunile lor

intrau insa, de multe ori, in contradictie unele cu altele. Intr-un pasaj celebru din

Dialogurile lui Platon, Socrate sta de vorba cu un tanar pe nume Eutifron, care se

intorcea de la tribunal unde depusese o plangere impotriva tatalui sau. Socrate il

intreaba pe tanarul Eutifron de ce l-a acuzat pe tatal sau. Acesta ii raspunde ca l-a

acuzat de crima caci a lasat sa moara un sclav, care ucisese un alt sclav, tinandu-l

legat in asteptarea autoritatilor. De ce totusi, insista Socrate, crede ca a facut bine

acuzandu-si tatal. Pentru ca acesta este un lucru pios. Ce inseamna pietatea, il

intreaba Socrate. Pietatea inseamna, raspunde Eutifron, sa faci pe placul zeilor, sa

faci ceea ce este in acord cu vointa si comportamentul zeilor. Dar unii zei se

revolta impotriva parintilor, il sicaneaza Socrate pe Eutifron, altii isi asculta si isi

respecta intotdeauna parintii. Cum ar trebui sa procedam? Pe care zei sa-I urmam?

Eutifron nu intelege ce vrea Socrate si pune capat conversatiei vazandu-si de

drum.

Multi dintre noi procedam ca Eutifron, ne vedem de drum considerand ca ceea ce

am facut in cutare sau cutare situatie a fost corect pentru ca a fost in acord cu o

normă sau alta. Caci, la urma urmei, nu toti oameni sunt in cautarea

adevarului. Majoritatea oamenilor cauta sa-si asigure cele necesare traiului si sa-

si consolideze o reputatie. Daca pe aceasta cale ne putem intalni cu adevarul si

onestitatea, cu atat mai bine. Dar daca nu…atunci cu atat mai rau pentru adevar si

onestitate. Ca si Eutifron, multi dintre noi ne-am simti deranjati daca ni s-ar pune

in discutie sau ni s-ar critica eficienta, discernamantul si integritatea.

Asadar, pentru Socrate si altii ca el raspunsul oferit de traditie la intrebarea “Cum

este bine sa traim?” nu mai era multumitor. Dar trebuie sa existe un raspuns

multumitor, credea Socrate, noi avem in continuare nevoie de un raspuns la

aceasta intrebare. Caci Socrate stia un lucru pe care multi dintre filosofii de dupa

el l-au uitat: oamenii actioneaza in functie de ceea ce cred, oamenii sunt

influentati in actiunile lor de ceea ce cred, de opiniile, credintele si convingerile

pe care le impartasesc. Si mai stia ca nu toate aceste credinte si convingeri sunt

corecte, adevarate, legitime sau indreptatite. Am putea spune ca tocmai de aici

porneste sarcina filosofului-consilier. In aceasta privinta, nu s-a schimbat nimic,

problema lui Socrate este si problema zilelor noastre. Oamenii fac ceea ce cred ca

este bine sa faca. Intr-o anumita privinta insa, lucrurile s-au schimbat. Noi traim

intr-o epoca a relativismelor, astazi nu mai credem, precum Socrate, ca exista un

raspuns la aceasta intrebare. Ci credem mai degraba ca toate raspunsurile sunt

legitime. Noi nu mai credem astazi ca putem sa dobandim o imagine in oglinda a

lumii, cum spune Richard Rorty, o reflectare fidela a realitatii. Toate credintele

sunt bune, atata vreme cat nu-i deranjam pe ceilalti. Dar aceste credinte si

convingeri intra adeseori in contradictie unele cu altele.

Filosofia de dupa Socrate s-a retras, incet-incet, intre zidurile scolii, in

universitati si academii. Pornind de la practica, filosofii s-au indreptat catre teorie.

Si au ramas acolo! Insa cetatea nu i-a urmat. Oamenii au crezut in continuare ceea

ce spune traditia, religia sau, uneori, ceea ce spune un filosof mai atent la treburile

cetatii, cum a fost Marx. Apoi filosofii s-au intors in piata publica proclamand ca

nu exista credinte si convingeri absolute, pe deplin asigurate. La slujba ni se

spune ca trebuie sa credem in valorile corporatiei, sa ne identificam cu “viziunea”

sau “mission statement-ul” companiei. Si trebuie sa facem acest lucru caci, la

urma urmei, la slujba ne petrecem majoritatea timpului! La slujba de duminica ni

se spune ca trebuie sa credem in poruncile lui Dumnezeu. Si trebuie sa facem

acest lucru caci de asta depinde sanatatea noastra spirituala. Parintii ne spun apoi

ca trebuie sa credem in valorile traditionale, sa le promovam si sa le respectam. Si

trebuie sa facem acest lucru caci ele ne dau identitatea si sentimentul de

apartenenta, atat de important pentru fiecare dintre noi. Dar toate acestea pot sa

intre si de fapt intra de multe ori in conflict. Seful ne cere sa ne dedicam cu trup si

suflet intereselor companiei si sa ne straduim permanent sa depasim concurenta.

Biserica ne spune apoi sa ne iubim aproapele si sa-l ajutam atunci cand se afla in

nevoie, iar traditia ne spune sa punem familia pe primul loc. Nu le putem face pe

toate. Cum sa alegem? Ce este bine sa facem? In ce ordine? La aceste intrebari ne

ajuta sa ne raspundem filosoful in versiunea lui moderna, filosoful-consilier.

In aceasta versiune moderna, consilierea filosofica este un domeniu relative tanar.

A aparut in 1981 in Germania (Gerd Achenbach) si apoi s-a raspandit in alte tari

precum Olanda, Israel, SUA, Canada, Franta, Marea Britanie. Exista astazi cateva

sute de mii de practicieni ai consilierii filosofice. Exista mai multe asociatii

nationale care organizeaza periodic workshop-uri, colocvii si congrese

internationale si care au reviste de profil. Toate aceste activitati au in comun

ceea ce am povestit succinct mai devreme: cautarea intelepciunii in maniera

socratica. S-au scris foarte multe articole si studii in ultimele decenii despre

consilierea filosofica si din aceasta literatura in continua crestere putem observa

ca si in cazul consilierii filosofice, ca si in cazul altor discipline, nu exista o

abordare unitara, ci mai multe. Aceasta este o situatie fireasca de vreme ce nici o

disciplina nu se dezvolta in acord cu o singura definitie. Toate aceste abordari au

insa in comun o anumita trasatura, si anume aceea ca, spre deosebire de

majoritatea terapiilor de inspiratie psihologica, in sedintele de consiliere filosofica

se filosofeaza. Consilierul nu isi intampina clientul, ca sa spunem asa, cu o

anumita viziune sau conceptie filosofica, asa cum se intampla, de pilda, in cazul

terapiei existentiale unde perspective de fundal este data de filosofia

existentialista. Ci in cadrul sedintelor de consiliere are loc un schimb liber de

opinii intre consilier si client, se filosofeaza. Intrebarea este insa cum se

filosofeaza si cu ce scop. De aici incep diferentele intre diferitele conceptii asupra

consilierii filosofice. Una dintre abordari sustine ca filosoful-consilier isi foloseste

abilitatile de argumentare pentru a-si ajuta clientul sa depaseasca probleme cu

care se confrunta printr-o analiza a credintelor sau atitudinilor fata de contextul

sau situatia problematica aflata in discutie. De pilda, un anumit individ se poate

plange ca are dificultati la slujba iar consilierul, prin intermediul metodelor

filosofice de analiza, il poate ajuta sa vada mai clar acele probleme si sa inteleaga

mai bine rolul pe care il are la slujba depasind astfel dificultatile. Alti teoreticieni

ai consilierii filosofice considera insa ca aceasta abordare reduce consilierea

filosofica la o tehnica de rezolvare a problemelor ceea ce transforma filosofia doar

intr-un mijloc si anume un mijloc de a contribui la satisfactia clientului. Filosofia

este folosita doar pentr a-l face pe client sa se simta mai bine, indiferent cat de

corecte ar fi concluziile la care se ajunge. O astfel de abordare pierde din vedere

intelesul originar, socratic, al cautarii intelepciunii. Pornind de la astfel de critici,

unii practicieni au dezvoltat o alta perspective, potrivit careia consilierea

filosofica urmareste dezvoltarea constiintei de sine a clientului, sporirea

intelegerii acestuia cu privire la situatia sa in lume.

Dar cum poate filosofia care, in mod traditional a fost vazuta de multe ori ca fiind

dedicate dezbaterii unor probleme abstracte si exclusive teoretice, sa fie relevanta

pentru viata individului? Cum poate o disciplina care de-a lungului timpului a fost

preocupata cu elaborarea unor teorii generale despre lume, despre bine, adevar,

etc., sa contribuie la intelegerea unei vieti particulare, viata unui anumit individ?

Ei bine, filosofarea poate fi o cale foarte eficienta pentru a te intelege pe tine

insuti deoarece fiecare dintre noi traieste o filosofie personala. Emotiile,

sentimentele, sperantele, fanteziile noastre, toate acestea exprima, adesea implicit,

anumite presupozitii filosofice despre natura lumii sau, pe scurt, o conceptie

despre lume. Altfel spus, felul in care isi croieste drum prin viata fiecare dintre

noi se bazeaza pe o filosofie implicita, o conceptie despre lume in aspectele ei

esentiale, iubire, morala, cariera, etc. Dar de cele mai multe ori natura, structura si

implicatiile acestor filosofii personale ne raman necunoscute, raman neanalizate.

Ele nu sunt formulate constient, nu sunt alese, ci de cele mai multe ori sunt

compuse din setul de credinte si convingeri intretinute in lumea si comunitatea in

care traim sau la care suntem expusi. Si multe dintre aceste convingeri sunt, asa

cum stia inca Socrate, gresite. In aceasta viziune, sarcina filosofului-consilier este

aceea de a-l ajuta pe client sa dea la iveala si sa clarifice reteaua de convingeri si

credinte pe care se sprijina aspectele esentiale ale vietii sale: sa analizeze

conceptele si judecatile fundamentale pe care se bazeaza diferitele atitudini ale

clientului, sa dezvaluie presupozitiile ascunse in spatele comportamentelor

cotidiene. Aceasta clarificare urmareste sa dezvolte o intelegere mai profunda a

individului cu privire la sine si la relatiile sale cu lumea in care traieste, avand ca

un beneficiu secundar si sporirea abilitatii de a-si rezolva mai bine problemele

personale.

Exemple: misoginismul, indoiala fata de existenta lui Dumnezeu pornind de la

nedreptatile cotidiene.

Ei bine, atunci cand aud o astfel de descriere, multi filosofi de profesie ridica

neincrezator din sprancene. Si fac acest lucru din doua motive: pe de o parte, li se

pare ca oamenii nu au nevoie de astfel de sprijin pentru a-si lamuri presupozitiile

ascunse ale actiunilor lor, pentru a ajunge sa vada limpede ceea ce cred de fapt. Pe

de alta parte, filosofii de profesie au o neincredere teoretica in relatia cauzala

intre credinte, convingeri si actiuni. Aceste doua prejudecati alcatuiesc ceea ce eu

numesc “orbire elevata”. Oamenii sunt finite cugetatoare, intr-adevar, insa unii

gandesc mai bine, altii mai putin bine! Unii sunt dispusi sau deprinsi sa gandeasca

propriile convingeri, sa le adopte in urma reflectiei si nu din conformism, altii nu.

Apoi, fie ca ne place fie ca nu, fie ca poate fi explicat theoretic, fie ca nu, oamenii

actioneaza asa cum cred ca este bine. Nu avem inca o explicatie teoretica adecvata

pentru aceasta legatura cauzala dar oamenii procedeaza astfel in viata de zi cu zi.

Si daca nu tot ceea ce cred oamenii ca este bine este realmente bine, pentru ei ca

indivizi si pentru societate in ansamblu, atunci merita sa examinam aceste

credinte si convingeri. La capatul acestei calatorii pe care filosoful-consilier o

parcurge impreuna cu clientul nu se afla Adevarul, nu se afla solutia la toate

problemele dificile ale vietii cotidiene. Dar se afla totusi, asa cum marturisesc

multi dintre cei care au parcurs aceasta calatorie, o viata mai buna.