CIVILIZAŢIA SUMERIANĂ

1

Cuprins

1. Originea sumerienilor....................................................................... pag. 32. Agricultura – mod de viata............................................................. pag. 33. O nouă formă de organizare - orasul-stat ........................................ pag. 44. Regi sumerieni.................................................................................. pag. 55. Religia sumeriana............................................................................. pag. 66. Sarbatori si sacrificii......................................................................... pag. 77. Limba si literatura sumeriana........................................................... pag. 88. Scolile si educatia............................................................................. pag. 99. Arta sumeriana................................................................................. pag. 1010. Disparitia unui popor... pastrarea unei culturi................................. pag. 1011. Misterioasa mostenire a sumerienilor............................................. .pag. 1112. Bibliografie...................................................................................... pag. 13

2

CIVILIZAŢIA SUMERIANĂ

1. Originea sumerienilor

Este dovedit deja că cea mai veche civilizaţie de pe pământ este cea sumeriană. În

regiunea Mesopotamiei civilizaţia unică a sumerienilor a apărut mai mult de 6.000 de ani în urmă

şi a avut toate semnele ale civilizaţiei foarte dezvoltată. Erau o populaţie indo-europeană,

vorbind o limbă aglutinantă, asemănătoare limbii turce vechi. Sumerienii erau un popor non-

semitic, fiind astfel un popor migrator. Poporul sumerian s-a așezat pe teritoriul Mesopotamiei și

au început să locuiască în zonele fertile irigate de râurile Tigru și Eufrat. Sumerienii la început

erau simpli fermieri care călătoreau dinspre nord spre sud după care au început să construiască

orașe-state. Sumerienii erau de asemenea pescari care locuiau dea lungul văii Eufratului sau a

Tigrului așa cum fac unii arabi din zilele noastre. Această cultură a contribuit la o fuziune agrară

cu agricultorii din nord, creând astfel o limbă sumeriană și o civilizație.

După transcrierea tăbliţelor sumeriene devine clar că civilizaţia sumeriană a posedat o

serie de cunoştinţe moderne. Sumerienii aveau cunoştinţe despre chimie, astronomie,

matematică, medicină pe bază de plante. Cel mai interesant este faptul că sumerienii au folosit un

sistem numeric ternar care, în lumea modernă este utilizat pentru a crea un computer şi au operat

cu numere Fibonacci. Sumerienii antici erau un popor extrem de civilizat şi acest lucru indică

organizarea administraţiei publice. Ei aveau organe alese, precum şi o judecată cu juriu şi multe

altele, care corespund statului modern.

2. Agricultura - mod de viaţă

Ei locuiau în așezări construite din lut și cărămidă arsă. Casele erau mici și în interior

existau doar rogojini. Hrana era simplă, iar berea era obținută din orz. Cultivau cereale, legume

și fructe, creșteau animalele (capre, oi, vite). Printr-o muncă tenace, sumerienii au asanat

mlaștinile și au construit un sistem ingenios de canale de irigații. În cultivare foloseau plugul tras

de boi, seceri de argilă, piatră, aramă sau bronz. Pe la anii 5000 î.H. sumerienii dezvoltaseră deja

o agricultură intensivă, cuprinzând mono-culturi, irigaţii şi folosirea unei forţe de muncă

specializată, mai ales de-a lungul cursurilor de apă cunoscute astăzi ca Shatt al Arab, din delta

3

golfului Persic până la confluenţa Tigrului cu Eufratul. În urmă cu 3-4000 de ani Mesopotamia

era mult mai fertilă decât astăzi.

Agricultura sumeriană era dependentă de irigaţii. Irigaţiile erau efectuate prin sisteme de

tipul ciuturei, canale, puţuri, baraje şi rezervoare. Inundaţiile frecvente şi violente ale Tigrului şi,

mai puţin, ale Eufratului, făceau ca munca pentru repararea şi menţinerea acestui sistem de

irigaţii să fie vitală. Depunerile trebuiau înlăturate permanent, iar canalele erau foarte des

refăcute sau înlocuite. Autorităţile acelei epoci impuseseră fiecărui individ corvoada lucrului la

întreţinerea canalelor; totuşi, cei bogaţi aveau posibilitatea de a plăti un înlocuitor.

După sezonul de inundaţii, după echinoxul de primăvară şi după Akitu (sărbătoarea noului an),

fermierii îşi inundau canalele şi apoi scurgeau apa. Apoi puneau bivolii să calce în copite şi să

taseze pământul, omorând astfel şi buruienile. Nivelau apoi pământul cu târnăcoapele. După

uscare săpau (desţelenire, afânare a solului), arau şi grăpau (mărunţire) pământul de trei ori, apoi

îl săpau din nou, pentru a pulveriza bulgării de pământ, înainte de a planta seminţele. Din păcate,

rata mare de evaporară ducea la mărirea salinităţii pământului. La un moment dat agricultorii

sumerieni au renunţat la grâu pentru orz, plantă mult mai tolerantă în ce priveşte sarea, acesta

devenind recolta lor principală.

Sumerienii recoltau primăvara, lucrând în echipe de câte trei persoane, care constau dintr-un

cosaş, un legător şi un mânuitor de snopi. Fermierii foloseau căruţe în care se separau spicele de

tulpini, iar apoi acestea se îmblăteau pentru a desprinde boabele. Acestea se separau de pleavă

prin aruncare în aer, operaţiune ce permitea vântului să alunge impurităţile uşoare, separându-le

de boabe.

3. O nouă formă de organizare - orasul-stat

Datorită dezvoltării agriculturii, Sumer, a devenit una dintre cele mai bogate regiuni ale

vremii. Astfel, în jurul anului 3000 i.Hr. Folosindu-se de capacităţile intelectuale şi financiare,

sumerienii au început să se organizeze în orase-stat mari în sudul Mesopotamiei ce controla pe

atunci zone de sute de kilometri. Numele acestor oraşe vorbesc de un trecut îndepărtat şi ceţos:

Ur, Uruk, Lagash, Eridu. Sumerienii erau tot timpul în război cu alte popoare pentru apă, care era

o resursă rară şi valoroasă. Rezultatul în timp a acestor războaie este creşterea acestor orase-state,

o dată ce statele puternice le înglobau pe cele mici. În centrul acestor oraşe sumerienii construiau

turnuri care aveau forma unor piramide înalte denumite ziggurate. Regele, care era și mare preot,

(după alte surse regele şi preotul erau persoane diferite) oficia ceremonii religioase și efectuă

4

sacrificii în templul situat în vârful turnului. Zigguratul era împărțit în șapte etaje, deoarece

sumerienii credeau că zeii coborau din cer în șapte zile.

Oraşele-stat erau înconjurate de ziduri uriaşe pentru a se proteja de invadatori, dar

deţineau şi armată proprie. Aceste oraşe aveau administraţie proprie. Din punct de vedere

economic, comerţul se realiza în interiorul fiecărui oraş. În acelaşi timp conflictele se ţineau lanţ,

intre cetăţile (oraşele) rivale. Mişcările de trupe nu erau împiedicate nici măcar de obstacolele

naturale greu de trecut: munţi, fluvii etc. Soldatul sumerian nu era un profesionist. Venea din

rândul ţăranilor sau meşteşugarilor. Cel care îi mobiliza era regele. Dispuneau de o cască din

piele, un scut care le acoperea aproape tot corpul, o lance cu vârf din bronz sau o bardă, o spadă

curbată sau o măciucă. Luptau în sandale sau în picioarele goale. Învingătorii se întorceau cu

prizonierii de război pe care-i transformau în sclavi. Cadavrele erau strânse grămadă pentru a

oferi învinşilor o imagine cât mai terifiantă.

4. Regi sumerieni

La fel ca majoritatea civilizaţiilor de la vremea aceea, sumerienii erau conduşi de regi.

Aceştia conduceau fiecare cetate (oraş-stat). Textele prezintă oraşele ca aparţinând zeilor, fiind

tratate drept proprietăţi ale acestora. Zeii erau adevăraţii regi ai oraşelor. Regii “văzuţi”, erau

reprezentanţi ai zeilor, ei primind puterea de la aceştia, iar scopul regilor este de a aduce la

cunoştinţă şi de a impune populaţiei ordinele acestora. Dar, pe lângă rolul de reprezentanţi ai

zeilor, regii mai aveau şi îndatoriri mai “pământeşti”, îndatoriri administrative: dădeau legi şi

dispoziţii, declarau război, etc. În cazul conflictelor dintre regi sau oraşe, se pare că zeii aveau rol

de mediatori, iar cuceririle unui rege erau considerate a fi de fapt ale zeului protector, “regele

văzut” fiind de fapt servitorul divinităţii.

Printre cei mai importanţi regi ai sumerienilor se numără Urukagina din Lagas (2378-2371

î.Hr.) pare să fi fost unul dintre cei mai interesanţi regi din istoria Sumerului. El a început o serie

de reforme sociale punând bazele unui set de reguli și legi administrativ-politice. Urukagina era

iubit de către clasa săracă cărora le-a şters datoriile, dar în acelas timp şi urât de către preoţii

cărora le-a redus veniturile. Această ură din partea preoţilor a dus mai târziu la forţarea acestuia

de a părăsi tronul în defavoarea lui Lugal-Zaggesi din Umma care cucereşte oraşul Lagas. În

următorii 25 de ani va străluci Lugal-Zagessi din Umma, care va supune toate cetatile-state

sumeriene, mutându-şi capitala la Uruk. Lagaş a avut o ultimă perioadă de prosperitate în timpul

5

celor 20 de ani de domnie a lui Gudea. Mai puţin preocupat de lupte şi cuceriri, el a reuşit să

construiască un sistem de irigaţie şi temple închinate zeilor. Statul sau va fi preluat de Sargon din

Akkad. Un alt rege important este şi cel al oraşului Ur, Ur-Nammu, care a dat legi privitoare la

organizare și administrare, ridicând astfel standardul vieții orașului.

Prin anii 1958-1916 î.Hr. Hammurabi a unit aceste ținuturi și a înființat Imperiul Babilonian

printr-o sinteză sumero-akkadiana. De acum înainte sunt cunoscuți ca un singur popor, cu o

singură limbă formând o singură civilizație. Hammurabi a fost regele care a oferit poporului un

set de reguli, ceea ce îl caracterizează ca un împărat înțelept și un bun conducător militaro-

politic.

5. Religia sumerienilor

Sumerienii erau adepții unei religii politeiste caracterizată de zei și zeițe antropomorfe

reprezentând forțe sau prezențe din lumea materială, un concept foarte mult utilizat în mitologia

greacă de mai târziu. Zeii au creat inițial oamenii ca servitori pentru ei înșiși, dar i-a eliberat

atunci când a devenit prea greu să-i mai controleze. Oamenii credeau în ZI (spirite) cărora le

slujeau organizând tot felul de ceremoniale păgâne. P anteonul sumerian foarte numeros şi variat

venea din acea credinţă a lor că sunt înconjuraţi de nenumăraţi zei, duhuri, genii bune şi rele care

conduc viaţa lor zilnică, le hotărăsc soarta. Divinităţile sumeriene cuprinse în „listele” alcătuite

în şcoli, în „listele” de ofrande şi jertfe aduse acestora şi întreg panteonul foarte numeros şi variat

s-a dezvoltat treptat, nefiind o apariţie populară întâmplătoare, ci mai ales opera preoţilor

sumerieni. Alţi zei sunt chiar invenţii teoretice ale unor teologi care doreau să-i înconjoare pe zei

cu fii, rude şi slujitori, zei de mâna a doua sau rang secundar.

Zeii, cei ce supravegheau şi conduceau lumea, deşi rămâneau invizibili, aveau în sarcină un

element al Universului pe care l-au creat şi îl considerau un domeniu rezervat mai întâi lor,

zeilor. Din descoperirile din ultima sută de ani a numeroaselor tăbliţe, pe lângă „cataloagele” şi

„listele” cu zei, este clar că sumerienii cunoşteau pe nume încă din mileniul al III-lea î.d.Hr. Sute

de zei. Dintre aceştia primul loc, ca zei principali, îl ocupă cei patru zei creatori: An, Enlil, Enkki

şi zeiţa Ninhursag. An era personificarea cerului unde şi locuia. Deşi nu se bucură de o cinstire şi

un cult prea răspândit, având locul principal de cult la Uruk, totuşi era socotit „zeu suprem”,

suveranul suprem al panteonului. Enlil, zeul aerului şi al atmosferei, dar şi al vântului, cel ce a

despărţit cerul de pământ, devine zeitate principală, deţinând locul prim în cult şi în mituri. Enkki

6

sau Ea ca fiu al zeului cerului An, numele său semnifică „stăpân al pământului”, adică partea din

străfund a pământului unde locuiesc zeităţile Anunnaki, în acel ocean, Apsu, de unde izvorau

toate apele. De aici calitatea sa de domn şi stăpân al apelor dulci, Apsu, de unde izvora apă atât

de binefăcătoare pentru viaţă şi rodnicia pământului. Oamenii mergeau la templele prostituatelor

care își ofereau trupul unor practici păgâne pentru a menține echilibrul în societate între bătrâni,

tineri și copii. Astfel, fiecare bărbat femeie, tânăr și copil trebuia să-și venereze zeul cum putea

el mai bine. Fiecare oraș a avut propriul său zeu suprem. Temple închinate zeilor sunt întâlnite în

toate orașele sumerienilor. Fiecare oraș avea un templu cu un mare preot în frunte și o zeitate

supremă. Existau și alte temple pentru celelalte zeități dar templul principal caracteriza zeitatea

supremă din acel oraș. Templele sau locurile sfinte ale sumerienilor. Fiecare zeu îşi avea

reşedinţa proprie şi un domeniu care îi aparţinea, atât în cer, cât şi pe pământ. În aceste locuinţe

zeii trăiau ca nişte regi, alături de soţiile lor, de concubinele lor, de fiii şi de fiicele lor şi de alaiul

de servitori. Membrii “familiei” divine erau onoraţi de sumerieni în “capelele” templelor. Pentru

această era nevoie de un personal numeros care să îngrijească templele şi clădirile din jur, ce

constituiau domeniul zeului; acest personal se ocupa de curăţirea statuilor, de rugăciunile care se

făceau pentru fiecare membru în parte al casei zeului; de asemenea, ei strângeau ofrandele aduse

cu ocazia sărbătorilor de către sumerieni. În fapt, în perioada proto-sumeriană, templul era un

organism foarte complex, ce oglindea o mentalitate proprie acestei perioade.

6. Sărbătorile şi sacrificiile

O mărturie sensibilă a vieţii religioase a sumerienilor o constituie sacrificiile. Acestea se

făceau în vremea sărbătorilor anuale şi a celor lunare. Astfel: în epoca sumeriană, de Anul Nou

se făcea o sărbătoare în cinstea zeiţei Baba, în oraşul Lagash. Era vorba de o sărbătoare care dura

trei zile, în timpul cărora se aduceau jertfe zeiţei. La Ur, sărbătoarea Anului Nou se făcea de

două ori: prima dată, la începutul primăverii – care era de fapt începutul anului; cea de a doua,

avea loc în luna a şasea, adică la începutul toamnei.

Asemenea procesiuni aveau loc în cele trei mari oraşe sumeriene: Ur, Ninsun şi Shubaru. Cu

ocazia acestei sărbători, la templu erau aduse cantităţi mari de cereale şi multe animale ce aveau

să fie sacrificate. La Ur, se sacrificau şi animale mari şi animale mici, pentru fiecare zeu în parte

existând un anume animal şi o anumită cantitate de grâne ce erau oferite. Nu se ştie dacă aceste

animale erau arse în totalitate pentru că zeul să se hrănească cu mirosul de carne prăjită sau dacă

7

o parte din această ofrandă era consumată de preoţii care ofereau sacrificiul. În cursul unui an,

mai erau şi alte sărbători care se celebrau prin rugăciuni şi sacrificii de animale şi de cereale. Tot

aici, aveau loc mari sărbători în cinstea zeiţei Baba; la Nanse, erau sărbătorile se-ku şi bulug-ku,

fiecare durând şapte zile, timp în care erau sacrificate foarte multe animale mari şi mici. În luna a

şasea, la Nippur, era sărbătoarea care dădea chiar numele acestei luni calendaristice: ezen-kin-

Ninni sau lună sărbătorilor lui Ninni. Pe tăbliţele descoperite, s-au găsit înscrise sacrifiicile aduse

cu această ocazie zeităţii. În luna a opta, luna irigaţiilor – apin-du – la Nippur, avea loc o mare

sărbătoare, cu jertfe aduse în cinstea lui Enlil şi Ninlil. În luna a şaptea, la Uruk, erau sacrificate

animale în templul lui Nana. Este foarte greu să enumerăm toate sărbătorile sumeriene, pentru că

erau multe şi diferite de la un oraş la altul. Este de reţinut faptul că semerienii îşi cinsteau

zeităţile prin aducerea de sacrificii animale şi cereale şi că ei considerau că zeul ia parte la aceste

sărbători şi, prin sacrificii, ei câştigă bunăvoinţa zeului sau îşi exprimă recunoştinţa pentru

ajutorul dat în anumite situaţii.

7. Limba şi literatura sumeriană

Limba sumeriană era aglutinantă, non-semitică, compusă din mai multe dialecte. Ea

împărtăşea elemente care apar în mai multe limbi, dar nu poate fi raportată cu certitudine la vreo

familie lingvistică cunoscută. În sumeriană, noţiunile noi se formau adăugând prefixe la rădăcina

cuvintelor. Literatura sumeriană iniţială fusese orală, dar prin anii 2.600 î.e.n., pe la începutul

domniei regelui Mesilim din Kiş, dorinţa de a consemna creaţiile literare a obţinut câştig de

cauză. Dată după care textele sumeriene sunt scrise în oraşul Ur, pe Eufrat, în sudul Sumeriei, la

Lagaş şi Uruk. Din această epocă ne-au rămas texte istorice sumeriene, texte administrative,

lirico-religioase şi mitologice.

Una dintre trăsăturile caracteristice ale literaturii sumeriene este faptul că autorii săi

insistau în a-şi păstra anonimatul. O altă trăsătură este aceea că operele literare sunt orientate

spre proslăvirea zeilor și a regalităţii, ca expresie a voinţei administrative a zeilor.

Mai menţionăm o trăsătură caracteristică: poezia sumeriană nu se bazează pe rime sau accente, ci

pe paralelismul membrelor, adică al părţilor frazelor, ideile se repetă sau alternează în două-trei

strofe, aşa cum va face şi poezia evreiască de mai târziu.

Primul om care refuză să se mai confunde cu marea masă de creatori literari anonimi este

Enheduanna, fiica marelui rege Sargon I (cca. 2350 î.e.n.). Pentru a avea pace în Sumer în timp

8

ce se războia cu alte regate, Sargon a făcut mişcarea dibace de a-şi impune fiica, pe prinţesa

Enheduanna ca mare-preoteasă a cetăţii Ur. Această prinţesă-preoteasă a fost primul autor

cunoscut pe nume din întreaga lume, cu certe înclinaţii spre teologia sistematică, şi o poetesă

excepţională care a lăsat în urmă o serie de opere literare valoroase, de genul imnurilor şi

proslăvirilor zeilor.

8. Şcolile şi educaţia

Într-o societate tradiţionalistă cum este societatea sumeriană, cele mai multe dintre meserii se

transmiteau din tată în fiu, iar instruirea forma perioada de ucenicie. Educaţia scribilor se înscrie

în aceeaşi linie, numai că referitor ia această au rămas foarte multe documente scrise.

Primele şcoli au fost o continuare firească a sistemului de

scriere cuneiformă conceput de sumerieni în jurul anului 3500

î.Hr., iar primele manuale, descoperite în oraşul sumerian Erech,

au constat din câteva sute de tăbliţe dreptunghiulare de lut, multe

dintre ele conţinând liste de cuvinte ce trebuiau studiate şi

memorate. Pe la mijlocul mileniului al treilea î.Hr., în Sumer

existau mai multe şcoli pentru copii şi adolescenţi, iar fiecare elev

învăţa în primul rând cum să scrie cu pictograme. Miile de tăbliţe care au fost traduse până în

prezent ne oferă o imagine edificatoare asupra gradului de complexitate a sistemului şcolar

sumerian.

Şeful unei şcoli sumeriene era numit “ummia” (“expert” sau “profesor”), deşi i se mai

atribuia şi numele de “părinte al şcolii”, în vreme ce elevilor li se spunea “fiii şcolii”. Asistenţii

lui ummia erau “fraţii cei mari”, ale căror îndatoriri constau în compunerea de texte pe care

elevii aveau obligaţia să le copieze pe tăbliţe şi în verificarea temelor acestora. O altă fază a

învăţământului era scrierea după dictare: profesorul dicta, elevul repeta mai întâi oral şi apoi

scria. În alte cazuri, elevul primea un manuscris, pe care îl copia, după care colaţiona cu mare

grijă tăbliţa sa. Operele copiate de acest fel aparţin unor genuri foarte diferite. Unele aparţin

literaturii, altele mitologiei; sunt imne, epopei, lamentaţii, dezbateri, etc. De asemenea, erau

copiate scrisorile istorice şi aşa se face că a ajuns până la noi corespondenţa unor suverani

sumerieni, în special a monarhilor din a IlI-a dinastie Ur şi a unor regi amoriţi de la Larsa. De

asemenea, elevii aveau obligaţia de a copia inscripţiile regale comemorative. În afară de acestea,

9

elevul învăţa noţiuni de drept, de matematici, sistemele de măsură, pentru a putea face faţă

cerinţelor meseriei de scrib.

Educaţia sumeriană implica o muncă asiduă. Elevii trebuiau să vină la cursuri în fiecare zi, de

dimineaţă până seara, vacanţele fiind stabilite de către profesorul şcolii respective. Uneori,

şcolile nici nu acordau vacanţe. Educaţia începea de obicei în copilărie şi continuă până spre

începutul maturităţii, materiile de predare fiind axate pe teme religioase, economice,

administrative şi literare. Aceasta se încheia doar atunci când elevul era declarat un om educat.

Femeile nu aveau dreptul să urmeze şcoala. Activitatea şcolilor sumeriene nu se limita doar la

învăţământ sau la copierea şi studierea operelor din trecut, ci tot aici se compuneau şi opere

religioase sau literare. Şcolile au devenit astfel şi adevărate centre de creaţie literară.

9. Arta sumeriană

Nu se cunosc foarte multe detalii despre arta

sumeriană, excepţie făcând templele ori monumentele

care au rămas în picioare până

acum. Picturi de pe vremea

sumerienilor nu se găsesc, în

mare datorită faptului că acestea au fost afectate de trecerea timpului şi a

elementelor naturale. Au fost, însă, găsite elemente care să ateste faptul că

pictura era o formă de artă în timpul civilizaţiei sumeriene. Pictura ornamentală practicată de

summerieni a avut rol de a împodobi palatele şi templele. Ornamentele erau florale, geometrice,

reprezentând oameni şi animale. Culoarea dominantă a acestor picturi era roşul pe fond negru.

Printre elementele de arta sumeriană care s-a păstrat până în prezent se numara sculpturi sau

inscripţii pe templele închinate zeilor. De asemenea obictele de podoabă au fost nelipsite: brăţări,

diademe, inele etc, încrustrate cu aur.

10. Dispariţia unui popor... păstrarea unei culturi

În jurul anului 2350, semitul Sargon I, numit şi Sargon cel Bătrân, suveranul Akkadului,

porneşte o campanie împotriva Sumerului şi obţine o victorie totală. Regatul akkadian avea să se

întindă până la Golful Persic. Alături de alte cetăţi din delta fluviului, Ur – cetatea în care se va

10

naşte, peste cinci sute de ani de la aceste evenimente, Avraam – avea să cunoască o nouă

perioadă de înflorire: suveranul semit al Akkadului îşi avea palatul şi administraţia prin

apropiere; capitala Akkadului este stabilită la Agade. La scurt timp după cucerirea Sumerului de

către akkadieni, se va petrece un fel de simbioză a acestor două civilizaţii ieşite din două popoare

foarte diferite. Destinul politic al Sumerului a trecut în mâinile akkadenilor, dar, aceştia au

acceptat şi au preluat de la sumerieni şi au dezvoltat în continuare ştiinţele, scrierea, artele. În

jurul anului 2000 i. Hr. Apare statul babilonian, care sub domnia regelui Hammurabi cel Mare

(circa 1728 – 1686 î.Hr.) se transformă într-un imperiu prin asimilarea teritoriilor fostelor regate

Akkad şi Sumer a căror putere a fost puternic diminuată datorită constantelor atacuri ale

popoarelor migratoare.

Imperiul Babilonian a adoptat limba akkadiană semitică pentru uz oficial și a păstrat limba

sumeriană pentru uz religios, care în acel moment nu mai era o limbă vorbită. Tradițiile

akkadiană și sumeriană au jucat un rol major în cultura babiloniană de mai târziu, iar regiunea va

rămâne un important centru cultural, chiar și în afara statului, în întreaga epoca bronzului și

epoca fierului timpurie.

11. Misterioasa moştenire a sumerienilor

De-a lungul anilor s-au descoperit o sumedenie de istorisire şi manuscrise sumeriene care au

şocat lumea prin dezvăluirile lor.În unele manuscrise antice sumeriene sunt informaţii

disponibile cu privire la originea vieţii intelectuale pe Pământ. Conform acestor date, genul

Homo sapiens modern a fost creat în mod artificial, prin utilizarea cunoştinţelor în domeniul

ingineriei genetice. Totul fiind posibil doar cu ajutorul aşa zişilor zei care în fapt puteau fi

extrateresti denumiţi Annunaki care însemna” cei care din rai au venit pe pământ”. Sumerieni au

lăsat artefacte şi scrieri în piatră care descriu faptul că Annunaki au venit pe pământ de pe o altă

planetă din sistemul nostru solar.

Teoriile general acceptate astăzi, despre cunoştinţele de astronomie ale sumerienilor,

spun că aceştia remarcaseră, încă de la începuturi, prezenta pe bolta cerească a celor cinci planete

vizibile cu ochiul liber: Venus, Saturn, Jupiter, Mercur şi Marte, cele care, alături de Soare şi

Luna, vor da, în majoritatea culturilor lumii, sistemul săptămânal de şapte zile. Şi cu toate

acestea, descoperirea unei plăcuţe de lut sumeriene, celebra VA-243, aflată în prezent la Muzeul

de Istorie din Berlin soca lumea oamenilor de ştiinţă. Nu numai ca sistemul solar, gravat în

11

detaliu, arată toate planetele cunoscute astăzi, ba mai mult, alături de cele 11 corpuri cereşti

recunoscute astăzi: Soarele, Luna, Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun

şi Pluto, apare reprezentată, la o distanţă considerabilă, o altă planetă, numită în mediile

academice, şi nu numai, Planeta X sau Nibiru. Mitul existenţei giganţilor în trecutul oamenirii

exista în aproape toate culturile lumii aşa cum, de altfel, exista şi mitul potopului. Fiinţe de

staturi colosale sunt menţionate atât în credinţa sumeriană, prima cunoscută de acest gen, precum

şi în pasajele biblice şi, mai târziu, în miturile occidentale, cu precădere cele nordice. Dar

nicăieri nu exista gravuri mai tulburătoare decât cele de pe plăcuţele de lut din anticul Sumer, în

care existenţa uriaşilor să fie atât de evidentă.

În concluzie, un popor a cărui istorie nu o cunoaştem foarte bine, sumerienii este

considerat leagănul civilizaţiei actuale. Agricultura, comerţul, artele, religia sumeriană, au fost

preluate şi dezvoltate în mare parte de babilonieni, care ni le-au transmis şi nouă. Datorită aceste

civilizaţii, Mesopotamia a fost centrul inteligenţei, lumina spre care se îndreptau toate popoarele

care abia ieşeau din Epoca de Piatră.

12

Bibliografie

Ovidiu Drimba, Istoria Culturii și Civilizației I, Introducere: Sumerul și Egiptul, Ed. Vestala,

1998

Constantin Daniel – Civilizaţia Sumeriană, Ed. Sport-Turism, 1983

www.orice.info

www.roportal.ro

www.istoriiregasite.wordpress.com

www.agentia.org

www.ecology.md

www.reteteleluiradu.ro

www.messianicrestorer.wordpress.com

www.revistamagazin.ro

www.wikipedia.com

www.descopera.ro

www.scrigroup.com

www.stiintasitehnica.ro

13