253

Universitatea Spiru Haret Facultatea de Istorie, Muzeologie si Arhivistica

CIVILIZAŢIA ROMÂNĂ MODERNĂ

Conf. univ. dr. Sorin Cristescu

SEMESTRUL II

Obiective

Cursul îşi propune să facă înţeleasă istoria modernă a României din perspectiva principalelor sale componente configuratoare. Cum participă aceste componente la ansamblul istoric, cum dezvăluie articularea lor fizionomia şi caracteristicile societăţii moderne româneşti şi ale evoluţiei sale – iată sarcina cursului care porneşte, de fapt, din însuşi conceptul de civilizaţie.

Un aspect important pe care şi-l propune cursul este ca, pe lângă perceperea în sine a trăsăturilor de ansamblu ale societăţii, să dezvăluie interconexiunea acestor trăsături, structurarea lor în totalitatea fenomenului istoric românesc în cursul evoluţiei sale moderne.

I

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE Termenul istorie, însemnând cercetare, povestire, anchetă, datează

din antichitatea greacă. Termenul civilizaţie este mult mai recent. A pornit din adjectivul civilizat, utilizat în secolul al XVI-lea în Franţa, denotând persoană instruită, bine educată şi binecrescută; a înregistrat după aceea o metamorfoză încât abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea a fost folosit de către omul de stat francez Turgot în înţelesul său modern. O întrebuinţare similară a avut loc şi în Anglia (civilisation) în vreme ce în Italia s-a păstrat frumosul cuvânt de provenienţă mai veche civiltá.

Aceasta nu înseamnă că lucrările mai vechi de cristalizarea conceptului nu conţineau în expunerea lor aspecte de civilizaţie. Chiar marea operă a lui

254

Herodot Istorii apelează în expunerea sa la elemente de civilizaţie, prezentând, dincolo de evenimente sau de fapte de arme, şi traiul, obiceiurile, condiţiile de existenţă ale unor popoare, caracteristicile credinţelor lor religioase.

Gânditorul, istoricul şi dramaturgul francez Voltaire a conceput lucrarea sa Eseu asupra moravurilor şi spiritului popoarelor ca pe un vast tablou (relativ universal) al vieţii popoarelor cuprinzând nu numai evenimentele şi faptele de ordin politic sau militar, ci, pe lângă moravuri şi legi, îmbrăţişând domeniile artei, ştiinţei, filosofiei, oferind, prin urmare, o imagine cât mai largă asupra condiţiei de existenţă a umanităţii. Istoria coboară, am putea spune, din cerul vârfurilor conducătoare, civile şi militare, spre mase, spre totalitatea componentelor caracteristice unor popoare, unor arii de cultură.

Şi frumoasa scriere a învăţatului domn moldovean Dimitrie Cantemir (1673-1723) Descrierea Moldovei (1716) se prezintă de fapt ca un tablou de civilizaţie.

Autorul care a dat un statut de maturitate problemei civilizaţiei a fost istoricul francez François Guizot. El a scris două lucrări: Istoria civilizaţiei în Franţa de la căderea imperiului roman până la 1789, 5 volume, apărute între 1829-1832, şi Istoria civilizaţiei europene. În aceste lucrări, Guizot caută să definească profilul societăţii franceze în etapele succesive ale dezvoltării sale, istoria vieţii sociale, a sistemelor juridice şi politice, ca şi tabloul ideilor religioase, al literaturii şi artelor. Savantul francez urmă-reşte, pe de o parte, să explice societatea, iar pe de altă parte, să sugereze felul în care componentele acesteia participă la ansamblul ei concret.

În Istoria civilizaţiei europene, François Guizot evidenţiază ideea totalităţii istorice a Europei, în condiţiile unor diferenţieri înlăuntrul acestei totalităţi, a creaţiei comune a popoarelor la edificiul european, a aerului co-mun care se regăseşte în ideile şi în faptele ce stau la temelia civilizaţiei europene.

În România, Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu au folosit termenul de civilizaţie în anii ’40 ai secolului al XIX-lea într-un dublu sens: ca fenomen care rezumă caracteristicile vieţii poporului, specificitatea istoriei sale şi ca o măsură a dezvoltării şi orientării pe calea progresului a societăţii. În direcţia întocmirii unei istorii ca istorie a civilizaţiei se cer, credem, a fi interpretate şi tezele ambilor istorici potrivit cărora istoria „trebuie să ne arate poporul român cu instituţiile, ideile, sintimentele şi obiceiurile lui în deosebite veacuri” (N. Bălcescu, Opere, I, ediţia 1974, p.95).

255

Preocuparea principală a istoricilor români au constituit-o însă şi la 1848, şi în etapele următoare, scrierea istoriei naţionale, conceperea istoriei ca istorie-naţiune. De aceea, aspectele care vizează civilizaţia au rămas oarecum în afara interesului special al istoricilor. Interesul a venit din partea unor autori cu preocupări sociologice, indiferent că au fost literaţi ca Eugen Lovinescu, economişti şi filosofi ca Ştefan Zeletin, sau doctrinari politici cum a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea. Criticul literar şi omul de cultură Eugen Lovinescu a şi intitulat o lucrare a sa (publicată în trei volume în 1924-1925) Civilizaţia română modernă. Lucrarea caută să arate cum s-sau transformat politic şi instituţional Ţările Române şi apoi România în secolul al XIX-lea prin ideea liberală şi acţiunea politică a Partidului Liberal. Această acţiune a stat sub semnul ideilor apusene, prin urmare hotărâtoare în opera de transformare a societăţii sunt ideile şi stările de spirit pe care ele le creează.

Dobrogeanu-Gherea, fruntaş socialist şi critic literar, a subliniat şi el, într-o lucrare apărută în 1910 sub titlul Neoiobăgia, că ţările mici sunt influenţate în dezvoltarea lor de contextul mondial, dar a arătat că structurile agrare, covârşitoare în viaţa noastră economică şi socială, s-au sustras procesului de modernizare, problema agrară rămânând şi după reforma înfăptuită la 1864 sub pecetea neoiobăgiei, adică a unui regim similar cu cel feudal, dar inovat mai curând sub aspect instituţional-juridic decât în fondul său. Dobrogeanu-Gherea contura astfel o fizionomie a civilizaţiei române moderne cu accentul excesiv pe raporturile agrare înapoiate, estompând elementele de civilizaţie cu conţinut modern, capitalist, sau forme politice-instituţionale în acord cu dezvoltarea europeană.

Dar ce înţelegem prin civilizaţie în genere (deci, şi prin civilizaţia modernă) şi ce contribuţie aduce tratarea problemei civilizaţiei la explicarea procesului istoric românesc, a caracteristicilor şi a specificului evoluţiei sale?

Într-o formulă generală, am defini civilizaţia ca totalitatea componentelor configuratoare ale structurii (fizionomiei) unei societăţi. O societate (şi o civilizaţie) prezintă numeroase fapte de civilizaţie, numeroase componente ale sale: economică, socială, politică-instituţională, culturală, religioasă, moduri de manifestare a mentalităţii, a tradiţiilor etc.

Se înţelege că în paginile care urmează este imposibil să tratăm o arie atât de bogată şi de diversă de fenomene. Ne vom opri doar la câteva – economic, social, instituţional-politic – pe care le considerăm esenţiale.

256

Sunt, este drept, şi abordări care prezintă componenta religioasă a civilizaţiilor ca fiind factorul modelator al acestora. Aşa procedează, de pildă, un savant englez, Arnold Toynbee, într-o vastă operă, Studiul istoriei, în care identifică unele civilizaţii cu ariile religioase: islamică, confucianistă, budistă etc. Un politolog american, Samuel P. Huntington, scria, în lucrarea Ciocnirea civilizaţiilor, că între civilizaţia musulmană şi cea occidentală, nord-atlantică, există deosebiri fundamentale. De aceea, trebuie căutate forme de înţelegere şi de consens între ele spre a nu se ajunge la ciocniri sau (şi mai rău) la confruntări masive.

În cazul românilor, biserica şi ortodoxismul au jucat un rol foarte important mai ales în epoca feudală şi cea premodernă. Viaţa culturală şi cea spirituală au fost exprimate în mare măsură prin faptele religioase şi sub înrâurirea lor. Şi învăţaţii laici (Gr. Ureche, Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir) aveau o conştiinţă profund religioasă. În perioada de început a afirmării naţiunii, confesiunea ortodoxă şi cea greco-catolică au acţionat împreună pentru afirmarea şi promovarea valorilor naţionale ale românilor. În epoca modernă, religia a avut mai ales un rol moral şi spiritual, deşi s-a implicat şi în unele mişcări culturale şi naţional-politice. Nu vom dezvolta această faţetă a civilizaţiei noastre moderne, dată fiind nevoia de a restrânge la maximum analiza fenomenului civilizaţiei române moderne.

Studierea componentelor civilizaţiei, deci şi ale celei moderne, impune nu doar analiza separată şi în sine a acestora, ci şi punerea în evidenţă a articulării lor, a convergenţei şi interconexiunii acestor componente pentru a releva unitatea ansamblului civilizaţional, caracterul său de totalitate. Tocmai în aceasta rezidă unul dintre aspectele semnificative ale abordării realităţii sociale ca istorie a civilizaţiei. Acest tip de abordare prezintă o valoare specială şi prin metoda analizei şi cercetării: ea diminuează semnificativ descrierea şi cronologia, tipul de expunere empirică a datelor şi faptelor spre a descifra, în schimb, ceea ce este esenţial, caracteristic profilului unui fenomen, a focaliza atenţia spre substanţa lor. Sigur, un asemenea deziderat nu este uşor de îndeplinit. Are importanţă însă şi simplul fapt că există un asemenea obiectiv în conştiinţa cercetării de acest tip. În unele ţări – Franţa, Italia, Spania -, abordarea istoriei ca istorie a civilizaţiilor domină câmpul preocupărilor. Un cunoscut istoric francez, Fernand Braudel, a şi scris o carte, Gramatica civilizaţiilor, pentru clasele terminale ale elevilor de liceu. Este o carte care tratează modul în care trebuie înţeleasă civilizaţia şi care prezintă, totodată,

257

caracteristicile unor mari civilizaţii, inclusiv ale civilizaţiei europene – medievală şi modernă.

2. DEMARAJUL SOCIETĂŢII MODERNE ROMÂNEŞTI. EPOCA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

Semnele înnoirii istoriei românilor s-au manifestat o dată cu mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu din anul 1821. Eveniment complex şi difuz, exploziv şi embrionar, mişcarea revoluţionară de la 1821 a accelerat căderea regimului fanariot, care semnifica o conducere politică întemeiată pe incurie şi arbitrar a unor nuclee greceşti de favoriţi din Fanar (cartier din Constantinopol), o dominaţie brutală, nepăsătoare şi provocatoare a Porţii Otomane asupra Principatelor Române, exercitată umilitor prin interpuşi. Un sistem de relaţii economice vicios, spoliator şi prădalnic, având la un capăt ţăranul român asuprit, iar la celălalt trei straturi de beneficiari: boierii români sau de alt neam, curtea domnitoare fanariotă şi Poarta Otomană nesăţioasă.

După zece ani de la căderea fanarioţilor s-a instalat Regimul Regulamentar în Principate (1831-1832). Acesta a introdus o anumită ordine în administraţia şi în organizarea instituţiilor ţării, dar n-a dislocat regimul politic feudal; a instituit, de asemenea, un sistem de relaţii între stăpânii feudali şi ţăranii aserviţi încă mai apăsător decât în veacul fanariot. În plus, Principatele se aflau nu numai sub suzeranitatea turcă (îngrădită, este drept, în abuzurile sale), ci şi sub „protectoratul” Imperiului rus, care însemna mai mult decât o dominaţie. Apariţia presei naţionale, a învăţământului relativ evoluat, afirmarea conştiinţei nevoii de educaţie, crearea unor societăţi cu caracter literar, dar şi politic, disimulat sub vălul operei de cultură, înfiinţarea unor societăţi secrete ca mărturie a nemulţumirii faţă de puterea domnească şi de regim, toate erau semne ale unor căutări, insatisfacţii sau stări de spirit de-a dreptul protestatare.

Era un teren prielnic ca o grupare de tineri formaţi în spiritul ideilor occidentale, având un viu sentiment al nevoii de propăşire a poporului nostru şi entuziasmaţi de dezlănţuirea evenimentelor în 1848 la scară europeană, să precipite în Principatele Dunărene, ca de altfel într-o formă specifică şi în Transilvania, declanşarea revoluţiei. Fruntaşii revoluţiei de la 1848 au fost europeni în toată puterea cuvântului, au deschis ochii Europei asupra Principatelor Române, s-au găsit în raporturi strânse cu mari figuri

258

ale timpului – Kossuth Layos sau Giuseppe Mazzini, în legături prieteneşti cu spirite înalte ale vremii, ca de exemplu Jules Michelet şi Edgar Quinet, istorici şi scriitori francezi.

Figura cea mai proeminentă şi mai profundă a momentului a fost Nicolae Bălcescu.

Viziunea romantică de la jumătatea secolului al XIX-lea a fost novatoare şi optimistă. Ea s-a exprimat nu numai în sfera cultural-spirituală, în creaţia literară şi istoriografică. A inspirat, de asemenea, proiectul şi programul revoluţiei de la 1848. În centrul acestuia s-au aflat trei puncte cruciale: a) problema socială, în fapt eliberarea ţăranilor de servituţile feudale şi împroprietărirea lor prin răscumpărare; b) înlăturarea regimului politic-statal întemeiat pe principii şi pe norme de tip feudal şi intrarea în faza reconstrucţiei moderne a organismului politic şi a funcţiilor statului; c) renaşterea vieţii naţionale şi înfăptuirea Unirii Principatelor Dunărene.

Împrejurările au făcut ca revoluţia să izbândească numai în Ţara Românească; în Transilvania, mişcarea românilor, foarte energică, a luat forma unei aspre confruntări chiar cu revoluţia maghiară victorioasă; în Moldova, vocea revoluţiei s-a auzit mai puţin, domnitorul înăbuşind-o în faşă.

Oamenii revoluţiei de la 1848 au căutat să proiecteze un viitor pentru poporul român şi să definească parametrii construcţiei sale politice şi ai vieţii sale economice: un nou regim agrar şi o ţărănime liberă, o nouă ordine constituţional-politică a statului şi un regim de libertăţi şi de drepturi ale individului şi cetăţeanului, o împlinire a năzuinţelor naţionale şi a unirii politice-statale a Ţării Româneşti şi a Moldovei ca fază importantă a întregirii românilor într-un singur stat.

Întregul scenariu al momentului, în manifestările exterioare şi în corpul ideilor pe care le-a exprimat, vădeşte încercarea de a realiza o transformare globală a societăţii româneşti, de a înscrie procesul nostru istoric într-o nouă paradigmă. Sunt, ca atare, două aspecte ale semnificaţiei acestui moment: unul vizează prefacerile interne – sociale, politice instituţionale şi naţionale, iar cel de-al doilea înscrierea procesului istoric, prin chiar prefacerile realizate, într-un nou flux general al dezvoltării modelat de Apusul european, de iradiaţiile lui civilizatoare.

Prin doctrina, programul şi opera de transformări demarată la 1848, fruntaşii revoluţiei au proiectat o variantă a procesului de înnoire, de modernizare a societăţii româneşti. În primul rând, datorită forţelor de presiune şi de intervenţie exterioară – imperial rusească şi autocrat turcă. În

259

al doilea rând, datorită fragilităţii forţelor şi structurilor sociale şi politice din interiorul Principatelor.

Sensul polarizator al transformărilor implicate în proiectul şi în acţiunea declarată la 1848 consta în modernizarea societăţii româneşti, în trecerea la faza civilizaţiei efectiv moderne. Nu era doar vorba de accelerarea unui parcurs; era vorba de un nou început, de un cap de serie al unei civilizaţii cu atribute efectiv moderne. Bineînţeles, numai începutul, pe care gânditorii cei mai energici ai anului 1848, în primul rând Nicolae Bălcescu, l-au înţeles cu o deschidere largă.

În istoria ţării noastre desprindem, aşadar, anul 1848 ca prim moment al încercării de a înscrie realitatea istorică românească pe făgaşul civilizaţiei moderne. După deschiderea pe care au preconizat-o protagoniştii ei, transformarea modernă a României s-ar fi produs într-o variantă mai energică, mai largă decât cea care s-a făcut după 1859, al doilea punct de reper al trecerii la civilizaţia modernă, punct de reper definitoriu pentru că atunci ţara a intrat efectiv în noul tip de civilizaţie.

Istoria reţine anul 1859 ca an al înfăptuirii Unirii Ţării Româneşti cu Moldova. Semnificaţia lui în viaţa naţională este multiplă: a revigorat naţiunea ca şi comunitate etnolingvistică şi social-culturală, naţiunea ca entitate în sine, prin chiar unirea a două trunchiuri ale sale, i-a asigurat dimensiunea statală ca expresie politică-instituţională a intereselor naţiunii. Statul nu era doar nou ca dimensiune. Era şi un altfel de stat, anume unul modern prin modul în care era conceput şi în care trebuia să funcţioneze. Unirea avea, deci, o implicare directă în aşezarea şi constituirea statului, dar avea o implicare directă şi în planul înnoirii adânci a organismului social. Unirea, ca fapt naţional, „provoacă” emanciparea societăţii, transformarea ei. Statul naţional român trebuia să se instituie ca stat modern. Nu doar pentru că aceasta era năzuinţa şi dorinţa românilor, ci şi pentru că noua formaţiune statală presupunea un cadru instituţional în acord cu cerinţele vremii. Era vorba de viabilitatea statului, de puterea lui de afirmare, de orizontul în care înţelegea să se situeze. Şi apoi, societatea românească nu se constituia doar de una singură. Era o creaţie „asistată” de şapte puteri europene. Ideea unirii şi cadrul constitutiv al noului stat au fost dezbătute la Congresul de pace de la Paris (1856), care a urmat războiului Crimeii. Convenţia de la Paris (1858) a servit drept cadru constituţional al noului stat. Factorii participanţi la realizarea statului român înţelegeau, pe de o parte, să vină cu veşmânt nou pentru societate descifrând acest imperativ al

260

vremii, dar, pe de altă parte, doreau să se manifeste şi în faţa Europei care „stă cu ochii pe noi”, cum se spunea în Divanurile Ad-hoc la 1857. Să arate că exponenţii românilor înţeleg exigenţele timpului. Oamenii Unirii au militat nu numai pentru afirmarea ideii naţionale; ei au contribuit totodată la formarea conştiinţei emancipatoare a societăţii. Veneau în această privinţă pe filiera directă a anului 1848. Mulţi dintre ei au şi fost militanţi ai revoluţiei. Iar domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, a fost şi domn al reconversiei societăţii române spre civilizaţia modernă. Este drept, în „Epoca Unirii”, cum o numeşte istoricul Dan Berindei, transformările nu au fost atât de profunde cum au căutat să le promoveze unii militanţi ai revoluţiei de la 1848. Dacă reformele social-agrare şi politice preconizate la 1848 ar fi avut şansa transpunerii în practică la scara ambelor Principate, atunci procesul de modernizare a societăţii ar fi fost probabil mai larg şi mai intens.

Totuşi, şi în cadrul în care s-au desfăşurat, transformările şi reformele din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza au configurat proiectul trecerii la civilizaţia modernă ca pe o totalitate.

Socotim, deci, că civilizaţia română modernă se desfăşoară ca un curs real o dată cu anul 1859, al Unirii Principatelor, întrucât de aici înainte societatea a cunoscut o amplă suită de transformări cu atribute moderne în plan politic-instituţional, social-economic şi cultural-spiritual. Ele sunt fundamente ale edificiului modern al societăţii româneşti. Epoca domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost o perioadă mai curând de transformări, de zidire, de reforme organice în vederea constituirii societăţii moderne. Închegarea, ca atare, a cadrului societăţii moderne, definirea chenarului ei aveau să se facă abia după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.

Aşadar, în vremea domnitorului Unirii s-a iniţiat o operă intensă de reforme în toate domeniile. S-au pus bazele organismului politico-instituţional modern. Până la unirea deplină, în 1862, în Principate funcţionau două Camere parlamentare şi două guverne – la Bucureşti şi Iaşi – sub acelaşi domn. După aceea, Principatele s-au unit efectiv, în sensul constituirii unui singur organism centralizat cu capitala la Bucureşti.

Actul cu valoare constituţională potrivit căruia trebuia să se călăuzească Principatele Unite era Convenţia de la Paris, inspirată de cabinetele francez şi englez la 1858. Cum s-a observat cu justeţe (vezi Dan Berindei, Epoca Unirii, 2000, p. 157), dispoziţiile Convenţiei de la Paris au fost marcate de contradicţii de fond: pe de o parte, prevedeau adoptarea unor importante reforme politice şi instituţionale, pe de altă parte,

261

statuau o bază electorală extrem de restrânsă. La o populaţie de 3,86-4,11 milioane din Principate, numărul alegătorilor era de o mie de ori mai mic: 3,8-4,1 mii pe parcursul alegerilor dintre 1859-1864. Adunările legislative erau covârşitor moşiereşti şi conservatoare. În primii ani, instabilitatea guvernamentală perturba activitatea normală a Adunărilor parlamentare, ca şi a guvernelor.

Se intrase, totuşi, într-un regim politic reprezentativ, în cadrul unor instituţii moderne. Organele de conducere şi comunale funcţionau şi ele pe criterii similare. În justiţie s-au adoptat coduri generale şi coduri de procedură în materie civilă şi penală după codurile apusene (napoleoniene) şi s-a înfăptuit organizarea modernă judecătorească. S-a adoptat o reformă şcolară modernă, cuprinzând toate treptele de învăţământ (în anii 1860 şi 1864 s-au înfiinţat universităţi la Iaşi şi Bucureşti). În 1864 s-a legiferat introducerea învăţământului primar obligatoriu. Această reglementare a fost însă iluzorie întrucât, în realitate, frecvenţa copiilor de vârstă şcolară a rămas foarte scăzută, iar dotarea şcolilor şi numărul învăţătorilor au fost cu mult sub necesităţile elementare.

În vremea lui Cuza Vodă s-a format un corp unitar de oaste, instituţie naţională. S-a preconizat realizarea unei ample reforme monetare prin stabilirea leului ca monedă naţională, reformă înfăptuită la puţină vreme după abdicarea lui Cuza. S-a adoptat, de asemenea, legea comunală. Curtea de conturi – creată tot atunci – trebuia să supravegheze cum se cheltuie banii publici.

S-a făcut încercarea creării unor instituţii bancare şi s-a organizat CEC-ul, la 1864, prima instituţie cu atribute bancare de la noi, dar şi cu funcţie naţională şi socială. S-au adoptat instrumente moderne de schimb şi circulaţie (metrul, ca unitate de măsură, kilogramul ca unitate de greutate) indispensabile armonizării cu standardele europene şi funcţionării economiei libere de piaţă.

În 1863 s-a realizat secularizarea (trecerea în proprietatea statului) a averilor mănăstireşti, amplă schimbare de statut a circa 25% din teritoriul cultivabil şi forestier al ţării. Statul devenea, astfel, posesorul unor întinse bunuri funciare însumând 2,9 milioane hectare. Ele au asigurat rezerva forestieră a statului, ca şi rezervorul unor împroprietăriri ale ţăranilor începând cu anul 1864.

În august 1864, după dizolvarea Adunării legislative, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi sfetnicul său, primul ministru Mihail

262

Kogălniceanu, au promulgat Legea rurală prin care se efectua o reformă agrară cu caracter structural. Reforma conţinea trei puncte esenţiale strâns corelate: a) ţăranii se eliberau de servituţile feudale; b) aceştia se răscumpărau pe sume care depindeau de suprafaţa de pământ primită; c) ţăranii dependenţi se împroprietăreau în funcţie de numărul de vite pe care le deţineau (trebuia adoptat un criteriu, nu?). Fondul funciar pentru împroprietărire era foarte întins: moşiile boierimii, ca şi terenurile statului, foste mănăstireşti; de fapt, pământurile pe care munciseră până atunci ţăranii aserviţi. Dar în afară de o pătură redusă de ţărani (15,37%), aşa-zişii „fruntaşi”, care au primit suprafeţe între 5 şi 7,5 ha, restul de 84,6% au primit loturi având în medie 3 ha. „Neînsemnătatea întinderii de pământ atribuite săteanului – arăta Radu Rosetti, unul dintre autorii de seamă ai istoriei noastre agrare – alcătuieşte cusurul de căpetenie al legii rurale”.

Prin reformă, ţăranii supuşi obligaţiilor feudale au primit circa 1,9 milioane ha, repartizate la 467.000 de familii. Răscumpărarea eliberării a fost eşalonată pe 15 ani, revenind anual între 133 de lei până la 70 de lei pe familie.

N-ar fi fost costuri prea mari dacă gospodăriile ţărăneşti ar fi fost înzestrate cu mijloace de muncă şi bine organizate. Dar ţăranii au început să resimtă de la început lipsa terenurilor de muncă şi a păşunilor.

Situaţia s-a complicat şi prin faptul că unele categorii marginale de ţărani (văduvele, nevolnicii, cei care nu aveau statut de clăcaşi şi aşa-zişii însurăţei – tineri proaspăt căsătoriţi, dar fără gospodărie proprie – au primit doar locuri de casă şi grădină (1.500 mp). Însurăţeii au fost împroprietăriţi, este drept, peste 14 ani, cu circa 5 ha de familie.

Am stăruit mai mult asupra acestui moment de hotar al vieţii noastre agrare, pentru că România era o ţară profund rurală, ţăranii alcătuiau atunci, în vremea reformei din 1864, circa 85% din populaţia ţării. Economia agrară ocupa un loc covârşitor în ansamblul economiei noastre naţionale, exportul şi veniturile statului se bazau pe agricultură, iar viaţa socială a populaţiei era marcată de relaţiile moşier-ţăran şi de ponderea moşierimii în sistemul politic al ţării. Problema agrară a fost o problemă de destin al istoriei noastre, structura proprietăţii înrâurind dezvoltarea, sau mai bine spus subdezvoltarea ei.

Să concluzionăm în legătură cu reforma agrară din 1864. Această reformă a marcat o deschidere în evoluţia ţării, în trecerea de la feudalism la o nouă ordine, modernă. Reforma a transformat pe ţărani în cetăţeni

263

liberi de obligaţii; a fost o precondiţie a pătrunderii relaţiilor capitaliste în agricultură; a pus raporturile ţăran-moşier pe baze contractuale, deşi făcea acest lucru doar formal; a înlesnit sistemul de schimburi comerciale pe piaţa internă şi externă. Reforma a fost, însă, şi un eşec în măsura în care a dat ţăranilor pământ puţin, creând premisele unui draconic regim de învoieli. Toate trăsăturile vieţii social-agrare şi ale societăţii în genere s-au resimţit de pe urma acestui regim.

Oricum, reforma agrară din 1864 a făcut parte dintr-un amplu pachet de reforme şi de transformări pe care domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi le-a asumat. Ajuns pe tron ca domn al Unirii, Alexandru Ioan Cuza a fost şi domn al reconversiei societăţii române spre civilizaţia modernă. Oamenii Unirii au militat nu numai pentru afirmarea ideii naţionale; ei au contribuit totodată la formarea conştiinţei emancipatoare a societăţii. I-a dat o expresie viguroasă chiar domnitorul Cuza într-un mesaj adresat deputaţilor la 6 decembrie 1859: „Avem tot de creat; avem a întemeia creditul nostru public, a deschide drumuri, a face poduri, a împodobi şi sănătăţi oraşele, a lărgi porturile, a înflori comerţul, a încuraja industria, a întări armata şi săpa canale, a întinde linii de drum de fier pe suprafaţa pământului nostru pentru a înlesni comunicările şi, într-un cuvânt, a dezvolta toate stabilimentele publice”.

Iată o viziune înnoitoare, gândul înfăptuirii unei alte ţări: un proiect al modernizării.

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza s-au fixat doar jaloanele necesare păşirii în faza modernizării. S-a deschis drumul trecerii la civilizaţia modernă.

Cum va arăta imaginea societăţii române moderne, ce elemente caracteristice va prezenta ea, cât de închisă sau de deschisă modernizării va fi evoluţia ei – iată aspecte pe care le-au rezervat deceniile care au urmat după epoca Unirii şi pe care acum le cunoaştem pentru că s-au cristalizat cu peste un secol în urmă.

3. O VASTĂ OPERĂ LEGISLATIVĂ DE INIŢIATIVE ECONOMICE, POLITICE ŞI FINANCIARE ÎN INTERIORUL UNUI CHENAR RIGID

După perioada în care s-a produs trecerea societăţii româneşti în faza evoluţiei sale moderne este cât se poate de caracteristic faptul că ea şi-a constituit un cadru care a rămas aproape neschimbat de la 1866 până la 1918. În toată această perioadă au avut loc acumulări în economie, în

264

procesul de urbanizare a ţării, în infrastructură, mai ales în legătură cu introducerea şi dezvoltarea căilor ferate, în sistemul financiar-bancar, în dezvoltarea reţelei de învăţământ mediu şi superior etc. Cu toate acestea, România a rămas tot o ţară profund agrară şi rurală, cu o industrie slab dezvoltată, cu un sistem politic având aceeaşi configuraţie, cu o evidentă ruptură între „ţara legală şi ţara reală”, cu o înapoiere de substanţă faţă de societăţile moderne europene (faţă de „Apus”, cum se spunea în epocă şi se spune şi acum), cu un ansamblu de caracteristici tipologice deosebite în raport cu aceste societăţi.

Vreme de cinci decenii nu s-a schimbat cadrul constitutiv al civilizaţiei române moderne. Imaginea României a rămas în acelaşi chenar. Cu multe retuşuri, cu modificări interioare însemnate, dar cu elemente de structură, în mare, neschimbate. A fost ca o clădire în care s-au făcut destule amenajări interioare, dar s-a păstrat structura ei de ansamblu.

Să aruncăm o privire asupra componentelor principale ale societăţii.

4. MODERNIZAREA INDUSTRIALĂ – ÎNCEPUTUL UNUI TRASEU DIFICIL

În sfera economiei, conţinutul principal al noii etape a civilizaţiei române moderne îl constituie dezvoltarea modului de producţie capitalist, proces global însumând creşterea bazei materiale a producţiei, inclusiv mutaţiile calitative de ordin tehnico-productiv, cât şi expansiunea muncii salariate şi a raporturilor de piaţă.

Demarajul economiei industriale a Principatelor Unite s-a făcut de la un punct foarte scăzut. Potrivit unei statistici întocmite în 1860 de reputatul economist Dionisie Pop Marţian, în Principate existau 12.867 de stabilimente industriale. Ce reprezentau ele o spun următorii indicatori: 10.381 erau aşezate la sate şi 2.486 la oraşe. Mai mult de jumătate erau mori (6.771); veneau în ordine povernele (1.687), apoi fierăstraiele (608), olăriile (463), pivele şi dârstele (417). Doar 170 de întreprinderi foloseau forţa aburului, dintre care 103 erau poverne (instalaţii pentru distilarea rachiului) şi 33 mori. Valoarea producţiei se cifra la circa 90 de milioane lei din care materia primă valora 62 milioane. În întreprinderile recenzate erau ocupaţi circa 23-25 de mii de salariaţi, la care se adăugau lucrătorii din transporturi, confecţii, pielării etc., neînregistraţi în statistică.

265

După datele de mai sus putem spune că, la momentul Unirii Principatelor, economia industrială a ţării se afla într-o fază preindustrială. A trebuit să se adopte o lege de încurajare a industriei, la 1888, să se promoveze, începând cu 1869, un amplu plan de construcţie a căilor ferate, să se treacă – mai târziu – la exploatarea petrolului şi a lemnului pentru ca industria românească să prindă consistenţă şi să intre efectiv în faza dezvoltării moderne.

Potrivit aceluiaşi recensământ, la 1860 existau 684.160 de „agricultori” capi de familie, 59.000 de meseriaşi, 30.400 de comercianţi, 22.810 funcţionari.

Populaţia ambelor Principate era de circa 3.860.000 locuitori. Datele sunt grăitoare prin sine: peste 90% din „stabilimentele industriale” nu depăşeau stadiul cooperaţiei simple, aproape 75% lucrau doar o parte a anului, circa 80% dintre ele se aflau la sate. Lucrătorii formau abia 1,4% din masa populaţiei.

Prin urmare, la începutul noii epoci, condiţia economică a ţării era de aşa natură încât abia dacă ne îngăduie să vorbim de un potenţial industrial.

În vreme ce lumea occidentală îşi construise structuri economice moderne, se exploatau pe scară întinsă fierul şi cărbunele, simboluri ale vieţii industriale, se produceau mutaţii semnificative în structura socială, lua un avânt nemaicunoscut navigaţia şi se dezvolta reţeaua de căi ferate, în România abia dacă pâlpâiau începuturile muncii în fabrică.

În Anglia, triumful decisiv al industriei asupra economiei agrare a avut loc între 1830-1850; în Franţa, demarajul formelor industriale moderne s-a produs după 1850, iar în Germania abia după 1870. Ritmurile dezvoltării în Germania, Japonia şi SUA au fost însă fulgerătoare la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Şi în România se pot observa progrese în această perioadă. Bineînţeles, la scara şi la dimensiunea unei ţări grevate de structuri socio-economice înapoiate. Sunt totuşi câteva domenii care s-au remarcat prin dinamica şi prin condiţia lor nouă pe relieful economiei. Astfel, construcţia căilor ferate a atins, la începutul secolului al XX-lea, 3.150 de km (pe glob lungimea căilor ferate depăşea 1,2 milioane de km, dintre care peste 80% în Europa şi America de Nord). S-a constituit şi în ţara noastră sistemul bancar-financiar cu o reţea de circa 200 de bănci, dintre care şase bănci mari având ca pivot Banca Naţională, înfiinţată la 1880, instituţie cu drept de emisiune a monedei şi cu o însemnată participare la capital din zona Partidului Liberal. La începutul secolului al XX-lea a început exploatarea

266

pe scară largă a „aurului negru”, producţia petrolului înregistrând o creştere de la 257.000 tone la aproape 1,8 milioane tone în ajunul războiului. Peste 80% din capitalul investit în industria petrolieră era străin: german, anglo-olandez, american. În primul deceniu al secolului al XX-lea s-au extins considerabil exploatarea lemnului şi producţia de cherestea. Acestea sunt domeniile de succes ale vieţii economice. În toate, un rol important l-au avut investiţiile statului şi capitalul străin. De pildă, statul a investit în căile ferate circa 500 de milioane de lei din împrumuturi. A participat la dezvoltarea reţelei financiar-bancare, a susţinut opera de încurajare a industriei „mari” (socotită astfel după criteriile vremii).

O anchetă industrială înfăptuită în anii 1901-1902 a arătat că, la începutul secolului al XX-lea, valoarea producţiei acestui tip de întreprinderi era de 231 de milioane lei, iar capitalul investit era de 247 de milioane. Personalul angajat trecea de 45.000 de persoane.

În deceniul premergător primului război mondial, ritmul dezvoltării industriale s-a accelerat, fiind impulsionat, cum am amintit, de exploatarea pe scară lărgită a petrolului şi a lemnului, de creşterea investiţiilor în sectorul construcţiilor, în amenajarea Capitalei etc. Formele moderne ale economiei de piaţă şi-au croit drum în organismul social-economic.

Sistemul economic modern al României era marcat însă de puternice însemne care îl individualizează în raport cu societăţile moderne avansate din Occident. Să consemnăm câteva din ele: nivelul tehnic-productiv în genere scăzut al economiei, chiar în domeniile mai evoluate; ca urmare, dependenţa aproape totală de tehnologia şi de utilajul perfecţionat din ţările înaintate. În vreme ce în ţările industrializate apusene se petreceau mutaţii spectaculoase, care au propulsat domenii de vârf: industria electrică, chimică, industria de automobile, susţinute de relansarea puternică a domeniilor clasice: industria cărbunelui, metalurgiei, textilă, România nu se putea gândi la asimilarea unor domenii de vârf. Munca socială lipsită de complexitate şi o productivitate scăzută în toate ramurile productive, dar mai ales în economia agrară, se totalizau într-un venit naţional redus pe locuitor, situând ţara noastră în zona inferioară pe scară europeană. Insuficienţa surselor de acumulare internă făcea necesar apelul la creditul extern, care greva la rândul său bugetul ţării pentru plata anuităţilor (plăţi anuale cuprinzând amortismentul şi dobânda), ce reprezentau între 17 şi 40% din buget.

Preponderenţa categorică a agriculturii în cadrul economiei naţionale şi a ţărănimii în structura populaţiei, dar mai ales a populaţiei active, semnalizează caracteristici esenţiale ale dezvoltării ţării. Dacă în sectoarele neagricole carenţele ţin de nivel şi decalaj în raport cu standardele şi

267

performanţele ţărilor occidentale avansate, în privinţa agriculturii insuficienţele erau organice, structurale.

5. TRANZIŢIE FĂRĂ MODERNIZARE EFECTIVĂ

ÎN AGRICULTURĂ

Punctul vulnerabil al operei de înnoire a societăţii româneşti după angajarea acesteia pe făgaşul modernizării a fost, aşadar, agricultura. Adică, realitatea covârşitoare sub aspectul economic, social şi demografic a României.

Cum am menţionat, la începutul seriei istorice care urma să înrâurească evoluţia agriculturii s-a aflat Legea rurală din august 1864 în baza căreia s-a înfăptuit reforma. Aceasta a însemnat o deschidere spre forme noi de producţie şi de viaţă socială. Numai că restructurările şi prefacerile de după reformă au fost foarte limitate şi au avut o capacitate transformatoare redusă. O cauză importantă care a generat această situaţie a fost îngustimea suprafeţelor de pământ primite de ţărani. S-a creat, astfel, o structură a proprietăţii puternic polarizată: marea proprietate de peste 100 de hectare reprezenta circa 70% din suprafaţa cultivabilă a ţării, în vreme ce ţăranii – numărând sute de mii – deţineau doar 30%. Ulterior, s-a extins puţin mica proprietate de până la 10 ha, dar şi aşa ea abia dacă deţinea 50-52% din totalul suprafeţelor cultivabile, iar marea proprietate – peste 48%.Numărul marilor proprietari era de 4.170 de persoane, iar al micilor proprietari, cu până la 10 ha, de 920.000 de persoane. Existau, în plus, circa 300.000 de ţărani lipsiţi cu totul de pământ.

Pe acest fundal s-a născut regimul de învoieli agricole, care a dominat economia rurală de la reformă şi până la primul război mondial. Ţăranul lua în arendă o suprafaţă determinată de pământ pentru hrană, iar de cele mai multe ori şi păşuni pentru vite, în schimbul unor prestaţii în muncă, sau al unei părţi de produse. Organizarea producţiei reunea cele două celule economice ale satului în forme tradiţionale semifeudale, necapitaliste. Contractul de învoială era forma; prestaţia pentru pământ de natură semifeudală era fondul. Unii economişti arătau că în 1905-1906 numărul total al familiilor ţărăneşti care au recurs la învoieli era de 520.000, cu o suprafaţă arendată de 1.260.000 ha. În total, în circuitul învoielilor au fost antrenate 1.837.000 ha de teren cultivabil.

Acest sistem a generat o suită de consecinţe care s-au răsfrânt asupra tuturor sferelor vieţii agrare, iar într-un plan mai general, asupra societăţii în ansamblu. Sub aspect economic a frânat procesul de înzestrare tehnică a agriculturii, deoarece moşierii, dispunând de mână de lucru ieftină şi abundentă, nu erau interesaţi în reorganizarea producţiei pe baze moderne,

268

care presupuneau investiţii însemnate şi preocuparea pentru conducerea adecvată a exploatării. La conacele boiereşti existau vechili, paznici de holde, vătafi, mai rar administratori de moşii, dar foarte rar mecanici lucrători propriu-zis, specialişti în agronomie şi zootehnie. O mentalitate de „boier”, de „stăpân”, străin de spiritul întreprinzător, a generat pe scară întinsă absenteismul, favorizat şi de ascensiunea extraordinară a marii arendări.

Către 1905, din întreaga suprafaţă cultivabilă mai mare de 100 de ha, circa 60% era exploatată de 3.332 de arendaşi. Erau etnici români, greci, armeni şi evrei. Funcţia marelui arendaş din România a fost în genere parazitară şi speculativă.

Lipsa de pământ şi creşterea demografică au mărit presiunea cererii din partea ţărănimii, creând astfel premisele ascensiunii considerabile a arenzilor. Fenomenul s-a conjugat cu intensificarea cererii de cereale pe piaţa mondială, creând oportunităţi pentru exportul pe scară lărgită de către marea proprietate. Între 1880-1914, România a exportat circa 80 de milioane de tone de cereale (în majoritate covârşitoare grâu şi porumb). A fost modalitatea principală de cuplare a României moderne la circuitele de schimburi mondiale, ţinând seama de faptul că cerealele reprezentau circa 80% din exportul românesc. Deşi contribuiau cu 80% din totalul exportului, la sate nu se întorceau decât circa 20% din valoarea acestuia. Acolo unde continuau să trăiască 80% din populaţie. Într-o perioadă de transformări rapide în toate sferele vieţii materiale şi spirituale, ţăranii nu s-au bucurat aproape de nici unul dintre avantajele lumii moderne. Satul românesc a rămas cufundat în nepăsare, decuplat parcă de la circuitele civilizaţiei din epocă.

6. 1907. REVOLTA ROMÂNIEI PROFUNDE

Contradicţiile din viaţa agrară au devenit foarte tensionate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ducând la izbucnirea a două puternice răscoale ţărăneşti: cea din 1888 şi mai ales cea din 1907, eveniment de proporţii şi intensitate dramatică.

Izbucnită la 9 februarie 1907 în nordul Moldovei, judeţul Botoşani, în comuna cu nume fatidic Flămânzi, răscoala s-a aflat cam 2-3 săptămâni într-o fază de gestaţie. S-a aprins însă ca o flacără imensă în judeţele Moldovei de Sus: Botoşani, Dorohoi, Iaşi, apoi dâra de foc a răscoalei a coborât în judeţele învecinate şi spre sud, până la Galaţi.

Era o primăvară rece, cu pământul umed punctat de zăpadă, cu cerul vânăt. Răscoala avea caracterul unei salbe de mişcări la nivelul unor sate sau al câtorva localităţi. Forţa ei era dată de simultaneitatea izbucnirilor şi

269

de impetuozitatea acţiunii ţăranilor, care izbeau şi ardeau conacele (mai rar în Moldova), devastau magaziile şi pătulele de cereale ale moşierilor sau arendaşilor, împărţeau uneori avutul curţilor boiereşti. Primăriile erau, de asemenea, punctele de raliere a masei de ţărani. Ele păstrau contractele de învoieli, actele cu obligaţiile ţăranilor, mărturiile nevoilor, supunerii la muncă, la eforturi, la îndatoriri. Chiar din primele zile ale lunii martie, ţăranii s-au grupat în coloane, au forţat barierele şi au pătruns în oraşe. În Botoşani au avut loc devastări, în Iaşi ţăranii au fost respinşi, în Vaslui s-au produs ciocniri puternice cu detaşamentele militare chemate să păstreze ordinea. La Galaţi, ceata ţăranilor ajunsă pe Strada Domnească şi până la Palatul Administrativ a fost împrăştiată de armată prin arme de foc. La comanda detaşamentului de roşiori se afla şi sublocotenentul Ion Antonescu. Au căzut 14 morţi şi mai mulţi răniţi.

Spre 9-10 martie, când valul răscoalei era în scădere în Moldova, aceasta a izbucnit cu o impetuozitate sporită în Muntenia. Principalele arii de răspândire a revoltelor au fost zona judeţelor Buzău şi Râmnicu Sărat, apoi marele areal al câmpiei muntene – Vlaşca, Teleorman şi Olt, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, Dolj, Romanaţi şi Mehedinţi. În câteva zile, circa 500 de localităţi din Muntenia şi Oltenia s-au aflat sub perdeaua de foc a răscoalei. În Vlaşca şi Teleorman, răscoala a cuprins câte 50 de localităţi, în Buzău 41, în Râmnicu Sărat 22, în Olt şi Romanaţi peste 30 de fiecare judeţ, în Dolj 96, în Mehedinţi 46 de localităţi.

Revoltele se dezlănţuiau cu o forţă elementară, ca un ţipăt de deznădejde şi disperare. România profundă se revărsa peste zăgazuri, mulţimile pătrunzând, când puteau, în oraşe. Spre Bucureşti s-a îndreptat o coloană de circa 4.000 de răsculaţi, împrăştiaţi însă înainte de a intra într-un oraş panicat.

Într-un interval foarte scurt, mentalul ţărănesc a pus în circulaţie simboluri, reprezentări ale unor năzuinţe nedesluşite: ba că „studenţii” vin şi li se alătură în luptă, ba că regele ar fi şi el de partea ţăranilor, dar „ciocoii” îl împiedică să le facă dreptate, ba că ar fi şi împărăţii care le sunt favorabile... Toate erau semne care exprimau nevoia de sprijin, de ajutor, de călăuză.

În prima parte a răscoalei era la putere un guvern conservator prezidat de Gheorghe Gr. Cantacuzino, mare latifundiar, proprietarul somptuosului palat de pe Calea Victoriei care adăposteşte astăzi Muzeul „George Enescu”. Crezând că răscoalele vor fi localizate şi efemere şi ezitând să adopte drastice măsuri represive, guvernul conservator s-a arătat nepregătit să înfrunte o mişcare dezlănţuită tumultuos. Când unda ei de şoc părea că înghite ţara întreagă, guvernul conservator s-a retras, la 12 martie 1907, fiind înlocuit cu unul liberal, condus de Dimitrie A.

270

Sturdza şi având ca stâlpi ai momentului pe Ion I.C. Brătianu, ca ministru de interne, şi Alexandru Averescu, ca ministru de război. O urgentă mobilizare a câtorva contingente militare şi o puternică dezlănţuire de forţe represive au înăbuşit răscoala în circa o săptămână de la instaurarea guvernului liberal. Au căzut peste 4.000 de victime făcute de armată. Ba, în unsprezece localităţi, s-a recurs şi la artilerie. Peste satele răvăşite s-au abătut arestările şi răzbunările, uneori sălbatice, ale moşierilor şi arendaşilor. Unii prefecţi – ca, de pildă, Constantin Stere sau N. Lupu – au procedat mai cu blândeţe, căutând să împace spiritele.

Oraşele au trecut repede din starea de panică în cea de acalmie; doar intelectualitatea a fost puternic marcată de fenomenul care semnaliza grave disfuncţiuni ale societăţii.

Peste douăzeci şi cinci de ani, un român descins din Transilvania, din mediul unei literaturi militante, avea să reveleze adevărul asupra condiţiei ţărănimii antebelice, asupra societăţii româneşti, în genere, în marele roman Răscoala. Era scriitorul Liviu Rebreanu.

Cât priveşte cercurile dominante, ele încă nu s-au arătat dispuse, nu la mici concesii, ci la o operă de largi reforme. A trebuit să treacă şapte ani pentru ca Partidul Liberal, prudent în jocurile politice şi preocupat să atragă toate forţele într-un curs de prefaceri, să declanşeze, în 1914, era reformelor: realizarea unei împroprietăriri, concepută şi acum pe o scară redusă, şi extinderea dreptului de vot la categoriile ştiutorilor de carte.

7. SOCIETATE ŞI PUTERE POLITICĂ

Intrarea României într-un nou ciclu evolutiv a fost considerată mai ales în raport cu transformările politice-instituţionale care au avut loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. România modernă era identificată, până la un punct, cu România noilor instituţii politice, juridice, admi-nistrative, culturale, cu infrastructurile bancar-financiare, cu constituirea mecanismelor moderne ale funcţionării economiei de piaţă. Ea s-a revendicat în acelaşi timp şi de la principalele evenimente care au prezidat consolidarea sa politică şi statală şi afirmarea în contextul vieţii europene (Unirea Principatelor la 1859 şi cucerirea independenţei naţionale la 1877).

După Unirea din 1859, al doilea mare moment în seria faptelor din viaţa politică l-au constituit venirea lui Carol I de Hohenzollern pe tronul ţării şi adoptarea Constituţiei, la 1866. Carol I a căutat „să construiască imaginea unei dinastii naţionale”, cum se exprima un istoric francez. A făcut-o prin stilul activităţii, prin comportamentul său de monarh şi prin sensibilitatea pentru afirmarea prestigiului ţării pe plan internaţional.

271

A fost un om al ordinii şi al lucrului bine făcut. Dar nu a fost însufleţit de o mare idee, cum arăta I.G. Duca, bărbatul de stat liberal legat afectiv de rege. Carol I s-a integrat regimului şi condiţiei societăţii, ba o considera cumva prea impetuoasă, deşi a avut ca om de stat preferat pe I.C. Brătianu, fruntaşul Partidului Liberal. Actul care a statuat aproape şase decenii configuraţia structurilor politice-instituţionale din România a fost Constituţia din 1866. Ea este în multe privinţe o oglindă a civilizaţiei române moderne; document de vitrină şi de prevederi devenite doar parţial operaţionale.

Constituţia punea temei unei guvernări moderne, reprezentative. Ea prevedea un larg regim de drepturi şi libertăţi publice şi cetăţeneşti, dar care erau ignorate şi sfidate când era în cauză covârşitoarea masă a ţărănimii. Într-o dispută prilejuită de iniţiativa unui grup de tineri care răspândeau Constituţia la sate, astfel ca ţăranii să cunoască prevederile ei, Take Ionescu, om politic nu tocmai obtuz conservator, spunea totuşi în Parlament: „Constituţia e o carte subversivă la sate”. Carte de directive pentru norme politice şi drepturi cetăţeneşti, Constituţia era o operă juxtapusă unei realităţi în raport cu care ea avea valoare de „formă fără fond”. „A existat la noi o deosebire imensă între legea scrisă şi starea de fapt – sublinia Paul Negulescu, un bun cunoscător al vieţii constituţionale din România. Când asemenea discrepanţă există între realitate şi legalitate, se naşte imoralitatea”.

Pe terenul structurilor socio-economice date, ţăranii nu-şi puteau forma o conştiinţă a drepturilor cetăţeneşti, încât problema nu consta doar în faptul că li se încălcau aceste drepturi, ci şi în limitarea obiectivă a posibilităţii de a dobândi a conştiinţă cetăţenească şi a percepe sensul libertăţilor înscrise în pravila ţării.

Oglinda stării de drept a societăţii o constituia în fapt sistemul electoral statornicit prin Constituţie. Pe acest teren s-a operat o discriminare flagrantă, care anula în fapt egalitatea cetăţenilor în sfera politicului, adoptându-se la 1866 un sistem cenzitar foarte restrictiv. Censul – altfel spus, cuantumul de impozit în funcţie de care se stabilea condiţia cetăţeanului de elector sau eligibil – a fost grila care a scos, practic, masele muncitoare din mecanismul vieţii politice.

Sistemul restrâns de votare n-a fost propriu doar României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea. El s-a extins progresiv în Anglia, în Italia, în Germania, în Austria până la nivelul votului universal. România a rămas, cum spunea un cunoscut om de cultură, Constantin Stere, cu „camera cea mai cenzitară din Europa”. Tot el o numea şi „ţară de latifundii”.

272

Într-adevăr, potrivit sistemului nostru electoral, ţăranii, care formau 80% din populaţie, aveau repartizat pentru vot colegiul al treilea, cu doar 38 de deputaţi din 183. Restul de 145 de deputaţi revenea claselor superioare, în special moşierimii. Şi aşa, cei 38 de deputaţi erau aleşii guvernamentali, votaţi formal de reprezentanţii ţărănimii, încât în Parlament nu s-a nimerit mai nici un ţăran în toată perioada din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea.

Lipsa de flexibilitate a sistemului politic constituia un semn distinctiv al cadrului civilizaţiei moderne a României, al cristalizării identităţii ei.

Parlamentul a fost dominat de la început, din 1859 şi după aceea din 1866 şi până la 1918, de moşierime. Observăm, aşadar, o dominaţie a moşierimii în sistemul agrar şi a agriculturii în economia naţională, o criză socială generată de sistemul agrar şi exteriorizată în mişcările ţărăneşti, culminând cu răscoala din 1907, o preponderenţă moşierească în viaţa politică a ţării. Iată interconexiunea dintre marile componente ale societăţii – economic, social, politic, componente care se integrează în totalitatea civilizaţională a României moderne între ani 1866-1918. Tocmai interconexiunea componentelor amintite asigură structura organică a civilizaţiei. A înţelege, a explica ideea de civilizaţie înseamnă a percepe şi interconexiunea, a surprinde articularea componentelor civilizaţiei.

Viaţa politică din România celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului XX a fost dominată de două „partide istorice”: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator. Obârşia acestor partide suie spre perioada revoluţiei lui Tudor Vladimirescu. Ele s-au desenat la început ca stare de spirit şi ca atitudini ideologice. La 1848, protagoniştii mişcării considerau că aparţin unei „tinere partide naţionale”. După aceea, curentele de idei, de orientări şi de atitudini politice s-au delimitat mai limpede: în cadrul orientării naţionale şi liberale s-au profilat câteva grupări, după cum şi nuanţele conservatoare vădeau, de asemenea, tendinţe moderate sau pronunţat conservatoare, în funcţie de poziţia faţă de proiectul noii structuri politico-statale, de rânduielile social-economice, de figura domnitoare a ţării.

Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator s-au cristalizat mai ales după 1866. Lungul drum al celor două curente şi mişcări politice s-a finalizat o dată cu formarea Partidului Naţional-Liberal, la 1875, şi constituirea Partidului Conservator, la 1880.

273

Autoritatea şi puterea lor de înrâurire se datorau sprijinirii pe singurele forţe politice active care beneficiau de atuurile averii, culturii, tradiţiei, influenţei în mass-media, pregătirii pentru exercitarea funcţiilor publice, înrâuririi asupra opiniei publice, stăpânirii pârghiilor administrativ-instituţionale.

Partidele Liberal şi Conservator nu trebuie considerate în registrul unor categorii de clasă. Ele sunt distincte, sunt diferite, dar nu întemeiate pe deosebiri organice. Cele două partide exprimau interesele blocului social-istoric format pe terenul dezvoltării civilizaţiei române moderne. Liberalii căutau prin doctrină, viziune şi acţiune politică să favorizeze într-o mai mare măsură afirmarea relaţiilor economice şi sociale capitaliste. „... Da, noi Românii – spunea la 1883 I.C. Brătianu, arhitectul liberalismului român – avem să facem fapte mari; avem să creăm condiţiunile societăţii moderne româneşti”. O frumoasă idee, ca aspiraţie. În ordinea realităţii curente, politica liberală nu a depăşit însă niciodată cadrul structurilor date ale proprietăţii funciare, până la 1914, spre a lua cursul unei alte politici agrare şi electorale abia din 1917-1918. La rândul său, Partidul Conservator a fost grefat pe interesele moşierimii, ale marii proprietăţi, dar şi acesta era deschis unor transformări cerute de opera de modernizare a societăţii. Modernizare, dar cu o mare proprietate moşierească, cu o politică fiscală şi financiară orientată spre agricultură, cu resemnarea la condiţia de „ţară eminamente agricolă”, cu iniţiative industriale şi urbane parcimonioase. Conservatorismul român a fost vetust, ataşat ideii creşterii lente, organice, dar respectuos faţă de regimul constituţional reprezentativ, pus în situaţia de a face, la nevoie, şi o mică împroprietărire a ţăranilor la 1888 (din moşiile statului), de a adopta o lege a minelor (1895) prin care bogăţiile subsolului (cu excepţia petrolului) treceau în proprietatea statului, chiar de a extinde prevederile Legii de încurajare a industriei (1912) atunci când situaţia devenise presantă.

Aşadar, cele două partide de guvernământ reflectau cadrul civilizaţiei române moderne în parametrii constituirii ei în a doua jumătate a secolului XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Ambele operau pe terenul acesteia cu deosebirea că liberalii urmăreau s-o dezvolte în sensul modernizării, iar conservatorii s-o conserve şi s-o lase să se mişte pe cât posibil de la sine.

8. CULTURĂ ŞI EDUCAŢIE ŞCOLARĂ

274

Toate culturile din lume au conştiinţa propriilor valori pe care le revendică, în chip firesc, ca pe un titlu de nobleţe. Aşa se manifestă şi cultura română. Mai ales în legătură cu fenomenul cultural din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea, când s-a înfiinţat şi au început să se afirme forţe creatoare în Academia Română, când s-au creat instituţii specializate pe lângă facultăţi şi în cadrul Academiei, când literatura şi arta, după ce intraseră în mondenitate prin romantism, au propus în circuitul universal de valori figurile lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ion Creangă în literatură, personalităţi de prim rang în artă, în muzică, în istorie şi sociologie. Culturii înalte, savante, îi sunt specifice fenomenul sincronismului, o mare sensibilitate faţă de manifestările din cultura europeană, faţă de înnoirile produse pe marea scenă a culturii europene. Criticul literar şi omul de cultură Eugen Lovinescu a făcut din ideea sincronismului şi a mutaţiei valorilor o lege sociologică după care s-ar fi dezvoltat întreaga noastră civilizaţie modernă. Cu atât mai mult domeniul culturii, artei, literaturii. Un alt interpret al civilizaţiei şi culturii noastre, Pompiliu Eliade, a subliniat că influenţa franceză asupra Principatelor Române şi mai târziu a României a fost atât de puternică încât România modernă este o creaţie a acestei influenţe, iar ideile, stilul elitelor, viaţa culturală (în special literară) au fost influenţate decisiv de iradiaţiile Franţei. Autorul are multă dreptate.

Dar, ceea ce se cuvine precizat este că, prin spiritul şi caracteristicile sale dominante, cultura română a fost, în planul viziunii sale, o cultură organică şi istorică de tipul spiritualităţii germane, iar nu raţionalistă şi dinamică, de tipul celei franceze. Istorismul este prin definiţie tradiţional-evoluţionist. Are vocaţia conservării, a perpetuării însemnelor originare în durata istoriei. Potrivit acestei viziuni, dezvoltarea suie din sine în acord cu natura proprie a matricei istorice, cu impulsurile sale preexistente. Nu aderă la ideea rupturilor dinamice în istorie, ci numai la prefaceri lente.

Această viziune a venit şi prin filiera gânditorilor şi marilor oameni de cultură cum au fost Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu, a unei întregi pleiade de filosofi, literaţi, economişti sau istorici (Nicolae Iorga, Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan), formaţi în mediile culturale germane. Dar spiritualitatea de acest tip a crescut pe însăşi matricea realităţii profunde româneşti, a ruralismului şi imobilismului vieţii agrare, care au marcat condiţiile istorice ale ţării.

275

Acesta este cadrul formativ-spiritual al concepţiei junimiste, al poeziei şi gândirii lui Mihai Eminescu, ca şi al viziunii istorice a lui Nicolae Iorga. De asemenea, al romanelor lui Mihail Sadoveanu şi al filosofiei lui Lucian Blaga… Un fapt plin de înţeles: când a fost să rostească gândul lor cel mai înalt, la primirea în Academia Română, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu l-au îndreptat către sat şi către ţăranul român.

În domeniul educaţiei şcolare, societatea românească a lăsat să se manifeste un fenomen inadmisibil, rezonant înapoierii agrare şi elitismului politic. Este vorba, bineînţeles, de analfabetism, de stigmatul neştiinţei de carte. În 1899, la trei decenii şi jumătate de la adoptarea legii lui Cuza asupra învăţământului obligatoriu de patru clase, aproape 80% din populaţia României era…analfabetă. Noroc cu energicul ministru al învăţământului, Spiru Haret, care a ridicat până la moartea lui, în 1912, numărul ştiutorilor de carte la 36%. Ceea ce s-a petrecut însă în sfera educaţiei şi învăţământului până la 1900 nu îngăduie nici un fel de circumstanţe atenuante care ar pune la adăpost un stat modern şi o clasă politică cultă şi superior instruită. Întreaga problemă se reduce la 4.000 de săli de clasă (sau de şcoli) şi la 4.000-5.000 de învăţători. Este de prisos să insistăm asupra faptului că modernizarea în sfera învăţământului şi educaţiei ar fi putut urma alt traseu. Dar, în ansamblul realităţii româneşti, era destinată să fie o modernizare ciuntită, în rezonanţă şi interconexiune cu condiţia regimului agrar şi a regimului politic. Componentele agrar, politic, şcolar-educaţional sunt interdependente, definind, într-un fel, condiţia civilizaţiei române moderne.

9. MENŢIUNI FINALE

În prima fază a civilizaţiei române moderne, organismul socio-economic şi politic s-a structurat într-un ansamblu care şi-a perpetuat caracteristicile esenţiale de la Unirea din 1859 şi instaurarea monarhiei (1866) şi până la primul război mondial. Considerată ca totalitate socio-istorică, ea (civilizaţia în perioada dată) s-ar putea defini ca o formă a evoluţiei capitaliste cu o puternică componentă moşierească ce se răsfrângea asupra tuturor domeniilor de viaţă a societăţii – economică, socială şi politică. Datele specifice ale componentelor sociale şi agregarea lor globală rezumă cu elocvenţă individualitatea caracteristicilor evolutive ale societăţii româneşti.

276

Într-o formulă globală, putem caracteriza evoluţia României de la 1860 la 1916 ca o perioadă care configurează o structură a unei societăţi moderne diferenţiată tipologic de Apusul modern prin multipli factori de ordin economic, social, politic şi cultural; este modernitatea unei ţări înapoiate. Expresia nu cultivă un paradox, ci ţine efectiv de realitatea situaţiei. Iar înapoierea nu se raportează doar la situarea în timp a demarării procesului de modernizare (nu este, deci, o întârziere) sau la diferenţele cantitative ale unor indicatori economici. Ea cere ca realitatea de ansamblu să fie percepută într-o perspectivă distinctă faţă de modelul societăţii moderne occidentale.

Ca tip de dezvoltare socio-economică, România nu era însă singulară. Similarităţi, mai mult sau mai puţin pronunţate, se regăsesc în linia evolutivă a Ungariei, a Rusiei, a Poloniei, pe fondul unor elemente de diferenţiere ce subliniază diversitatea procesului istoric.

Prefacerile şi transformările petrecute în această epocă nu au modificat marile linii de rezistenţă ale cadrului dat, trăsăturile sale configuratoare. Senzaţia de precipitare a multor fenomene trebuie privită în dimensiunea ei reală, adică în limitele prescrise de cadrul existent.

O „ardere a etapelor”? Da, în raport cu stările anterioare, dar o ardere care n-a impus un nou model al modernizării.

A trebuit să vină primul război mondial, să se schimbe radical atmosfera socială şi politică a epocii, să aibă loc evenimente capitale de ordin naţional şi mutaţii structurale în viaţa politică pentru ca civilizaţia română modernă să intre într-un nou ciclu evolutiv.

II

10. ROMÂNIA DINTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE. UN NOU PRAG ISTORIC AL MODERNIZĂRII

Primul război mondial a tăiat o brazdă adâncă în istoria Europei. A antrenat prefaceri considerabile în existenţa unor popoare, în geografia poli-tică a continentului, în raporturile militar-diplomatice, în viaţa naţiunilor.

Vectorii transformărilor de după război au marcat intens şi realitatea istorică românească. Ei s-au exercitat deopotrivă pe plan naţional-statal, social şi politic, cristalizând o nouă condiţie a acesteia.

Un mare proiect naţional a purtat germeni stimulativi pentru înnoiri în plan social, economic, politic, în ascensiunea pe calea civilizaţiei. Ca şi la

277

1859, conştiinţa nevoii de transformare şi de modernizare a societăţii a devenit mai vie şi a iradiat în transformările care au avut loc, în special în perioada 1919-1921. Scadenţa acestor transformări venise de mult, iar magnitudinea lor se datoreşte deopotrivă presiunilor ivite înlăuntrul organismului social, atmosferei istorice generale create în legătură cu sfârşitul războiului, cu radicalizarea stării de spirit peste tot în Europa, cu dezlănţuirea furtunoasă a Revoluţiei din Octombrie în Rusia şi cu modificările istorice induse de Unirea din 1918 şi în România. Aşadar, proiectul naţional românesc s-a realizat în 1918 într-o formă integrală, prin unirea (în ordine cronologică) a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Cele trei acte ale Unirii, consfinţite ulterior prin tratate internaţionale, au configurat, laolaltă cu vechea Românie, un nou cadru teritorial-statal.

Sub aspect teritorial şi demografic, al resurselor naturale şi materiale, al totalităţii factorilor de viaţă economică şi culturală, România de după primul război mondial se prezentau la alţi parametri faţă de cea antebelică.

Sintetic, datele comparative ale câtorva indicatori esenţiali ai potenţialului de resurse umane şi materiale, de forţe de producţie şi de mijloace de transport, se prezintă astfel:

Vechiul Regat

România 1919 %

Populaţia (mii locuitori) 7.222 14.670 203 Suprafaţă (km2) 137.903 295.049 13 Capital investit în industrie (în mil.lei)

1.406 2.857,4 201

Personal (industria prelucrătoare – în mii lei)

63,4 157,3 248

Fondul arabil al ţării – media 1919-1922 (în mii ha)

6.116 10.923 179

Fâneţe şi păşune (media 1919-1924 – în mii ha)

1.157 4.247 270

Păduri (media 1919-1924 în mii ha) 2.892 7.249 231

Noua condiţie a României a pus într-o perspectivă favorabilă dezvoltarea societăţii în toate compartimentele sale. Pentru cadrul activităţii economice, acest lucru este de domeniul evidenţei prin sporirea complexităţii organismului social-economic şi al elementelor potenţiale de

278

care dispunea sub raportul surselor de energie, materii prime, al complementarităţii lor, al capacităţilor de producţie, al interconectării lor funcţionale, al extinderii pieţii interne a circulaţiei de bunuri şi servicii. Volumul şi multilateralitatea resurselor materiale ale României interbelice i-ar fi permis o creştere a producţiei de 6-7 ori din resurse proprii.

Şi ca întindere geografică, şi ca populaţie, România se situa pe locul 7-8 în Europa. O ţară cu un relief distribuit armonios, cu o câmpie şi cu un teren generos făcând din ea a doua sau a treia din Europa (dacă exceptăm imensa Rusie), cu păduri de mare frumuseţe, cu ape curgătoare nu prea abundente, dar atunci încă limpezi şi curate, cu o viaţă pastorală născută din veacuri, formând ea însăşi o civilizaţie.

România postbelică avea toate motivele să fie încrezătoare în viitor, să se bucure de unitate.

Sigur, România nu era etnic omogenă, dar niciunde ea nu obţinuse etnic mase mai numeroase de minorităţi decât erau aşezaţi românii pe teritoriile reunite. Potrivit recensământului din 1930, minorităţile reprezentau 28,1% din populaţia totală a ţării. La oraşe, ponderea lor trecea de 41%. În mediul urban din provinciile reunite ele prevalau asupra elementului românesc: 69% în Basarabia, 67% în Bucovina, 65% în Banat, 64% în Transilvania.

Chiar diferenţa oraş-sat a locuirii pe naţionalităţi este un indiciu al autohtoniei şi vechimii românilor în provinciile reunite, pentru că satul este o aşezare a permanenţei în vreme ce oraşele sunt creaţii mai noi, cu propensiune spre forme de viaţă evoluate, moderne. Intervine, în plus, faptul că în unele provincii – de pildă, în Transilvania – românii nu aveau dreptul să pătrundă la oraşe. La fel, populaţia neromânească în provincii ca Bucovina sau Basarabia este venită covârşitor după intrarea acestor provincii sub stăpânire străină: austriacă sau rusească.

Sigur, indicele general de mărime a naţionalităţilor, la oraşe ca şi la sate, este foarte important. Trebuie să ţinem însă seama de diversitatea relativ mare a naţionalităţilor, de disparitatea aşezării lor teritoriale, de aspectul enclavatic al locuirii, acolo unde este vorba de zone compacte.

Maghiarii, germanii, evreii şi populaţia ruso-ucraineană prezentau, prin masa lor, un interes special pentru construirea raporturilor naţionale şi sociale în noul cadru politic-statal. Tocmai pentru că beneficiau de un nivel material şi educaţie în general mai bună decât românii cu care convieţuiseră înainte şi convieţuiau după Unire, fenomenele integrării erau sensibile şi

279

complexe. Ca să nu mai vorbim de politica revizionistă a statelor vecine, care tensiona relaţiile interetnice din România.

După primul război mondial a apărut, prin urmare, o problemă nouă în raport cu care viziunea asupra naţiunii, aşa cum era ea definită în veacurile anterioare, trebuia să suporte modificări în sensul deschiderii către celălalt, al preocupării pentru amenajarea unui spaţiu social-politic integrator, al armonizării intereselor şi aspiraţiilor identitare.

România dintre cele două războaie mondiale nu a contat pe certitudinea graniţelor (ţinând seama de atitudinea şi tendinţele unor state vecine). Aceasta s-a resimţit în unele practici în problema minorităţilor în interior, pe lângă anumite deficienţe ale cercurilor dominante româneşti în amenajarea raporturilor interetnice.

Pe plan social-economic, momentul transformator este dominat de reforma agrară din 1918-1921. A fost percepută ca etalon al capacităţii de deschidere la schimbare a societăţii româneşti. Principalele date ale reformei se exprimă astfel: din cele circa 8,1 milioane de hectare deţinute de proprietatea mai mare de 100 ha, s-au expropriat peste 5,8 milioane ha. S-au împărţit peste 3,8 milioane ha la aproape 1,4 milioane de ţărani, s-au creat izlazuri comunale pe circa 990.000 ha, au fost expropriate circa 540 mii ha de pădure. Marea proprietate s-a redus considerabil, încât moşierimea, deşi mai deţinea în medie circa 155 ha arabile de persoană, şi-a pierdut rolul dominant în societate. O clasă dăinuind, sub diverse forme, de secole a intrat în conul de umbră al istoriei. Reforma a produs o considerabilă deplasare în structura proprietăţii. Ea a redus substanţial regimul de învoieli agricole devenit simbol al României antebelice, cu toate consecinţele sociale şi economice ce decurgeau din acest regim. Dar nici noua structură a proprietăţii nu a satisfăcut pe toţi ţăranii cu proprietate de natură să le asigure o normă considerată de ei necesară – 4-5 ha.

O asemenea aşteptare era obiectiv irealizabilă, întrucât, chiar într-o repartizare egalitară a pământului cultivabil, suprafaţa totală era mai mică decât optimul gândit de ţărani. Ideea egalitară şi civilizaţia modernă foarte stratificată sunt dimensiuni situate în cadre diferite ale realului dezvoltat economic şi ale orizontului spiritual tradiţional. Ca factor de civilizaţie, reforma din 1918/1921 a restructurat relaţiile de proprietate, zdruncinând sistemul învoielilor bazat pe dijmă, a scos ţăranii din Vechiul Regat de sub povara acestui sistem, echivalând, de fapt, cu a doua eliberare a lor, după

280

cea din 1864, şi a instituit un nou peisaj agrar în care ţărănimea şi mica economie rurală precumpăneau în cadrul acestuia.

Pe lângă dimensiunea social-economică, reforma din 1918-1921 a avut şi o dimensiune naţională. Într-adevăr, reforma a creat structuri similare de proprietate agrară pe întreg cuprinsul ţării. Sigur, şi înainte de reformă structurile de proprietate se asemănau: marea şi mica proprietate erau polarizate. Ele se integrau însă în alte medii socio-istorice, în alte contexte naţionale, chiar în alte regimuri de exploatare economică în agricultură. Prin reformă, regimul agrar din România s-a limpezit, condiţiile exploatării din Vechiul Regat, din Transilvania, Basarabia şi Bucovina s-au apropiat, fără să dispară, bineînţeles, unele diferenţe provinciale şi zonale. Reforma în sine a fost însă un factor integrator al vieţii agrare şi de coeziune a organismului politic-statal.

În concluzie, trebuie reţinut că progresul dezvoltării civilizaţiei moderne în România nu se putea realiza fără înfăptuirea unei largi reforme a structurii agrare a ţării.

Dar, pe cât de justificată era reforma ca act care încheia un ciclu evolutiv ineficient şi apăsător în viaţa agrară a ţării, pe atât de mari s-au vădit dificultăţile demarajului economic al agriculturii în noua condiţie.

O economie agrară puternică nu se putea clădi pe un regim care miza pe mâna de lucru ieftină a ţăranilor şi pe nevoia lor de pământ, aşa cum a fost până la 1921. La rândul ei, mica proprietate nu are resurse interioare pentru o agricultură de randament şi productivitate ridicate. Un nou ciclu agrar ar fi trebuit să parcurgă un traseu temporal relativ îndelungat (o nouă etapă istorică) spre a se ajunge la o structură economică funcţională modernă, dezvoltată. În România dintre cele două războaie mondiale, producţia şi productivitatea muncii în agricultură au scăzut chiar faţă de perioada dinaintea primului război mondial. Producţia medie de cereale la hectar, în etapa 1920-1940, s-a situat între 800-1000 kg la hectar, având ca tendinţă o uşoară creştere între 1936-1940. Această producţie era cu 60-70% mai mică decât în ţări europene avansate. În S.U.A., diferenţa era dată mai ales de productivitatea muncii foarte ridicată, obţinută prin extinderea mijloacelor mecanizate. Tractoarele şi utilajele mecanizate au devenit o componentă însemnată a utilajului agricol. Ele au fost introduse pe scară relativ largă în Anglia, Germania, Franţa şi nordul Italiei. În România, funcţionau între 3.000 şi 5.000 de tractoare. Îngrăşăminte chimice se foloseau pe o scară cu totul redusă.

281

Dificultăţile create de criza economică din 1929-1933, care au dus la scăderea catastrofală mai ales a preţurilor la produsele agrare (în special cerealiere), au împiedicat procesul acumulărilor productive în sfera economiei agrare şi au grevat veniturile bugetare şi financiare, au impietat asupra dezvoltării economice a ţării, în general.

Civilizaţia agrară din România a continuat şi după reformă, să-şi păstreze caracterul tradiţional. Au apărut mai evidente unele fenomene cu pondere însemnată în ansamblul vieţii economice şi sociale, care existau şi înainte. Reforma le-a dezvăluit însă acuitatea şi dimensiunea. Aşa era suprapopularea agricolă, foarte dificil de atenuat în condiţiile unui spor demografic rural foarte ridicat şi ale unor debuşeuri restrânse ale forţei de muncă la oraşe. O mai largă ofertă ocupaţională la oraşe şi un nivel mai ridicat de educaţie şcolară şi profesională ar fi absorbit o parte din mâna de lucru excedentară şi ar fi redus presiunea demografică asupra pământului. Dar când pământul rămâne izvorul principal de existenţă şi de avuţie, se înţelege că asupra lui se exercită o presiune. Tradiţia se perpetua, se relua ciclul ocupaţiilor şi formelor de trai, iar sursele de bunăstare şi de proprietate rămâneau limitate.

O deschidere industrială a României constituia un dublu deziderat: al importanţei în sine a domeniului şi al resurselor sale transformatoare în direcţia modernizării societăţii şi a descongestionării unor fenomene pe care agricultura, în condiţia în care se afla, nu le putea înlătura prin mişcarea propriilor mecanisme.

11. INDUSTRIA ÎN NOUA FAZĂ A ROMÂNIEI MODERNE.

CRESC RITMURILE DEZVOLTĂRII, RĂMÂNE ÎNAPOIEREA (DECALAJUL)

Până la primul război mondial, România a avut un organism social-economic cu o singură viteză constituită – agricultura – şi cu o a doua viteză aflată în curs de structurare ca organism modern. După primul război mondial s-a constituit şi cea de-a doua viteză, care şi-a afirmat prezenţa (în drepturi depline) în organismul social, dar nu în măsură să antreneze şi să reconfigureze întregul organism. Pornindu-se de la ponderea producţiei bunurilor de capital în totalul valorii producţiei naţionale s-a considerat, în literatura noastră istorică-economică, că România a atins înaintea celui de-al doilea război mondial pragul de ţară industrial-agrară. În realitate,

282

percepţia lumii şi specialiştilor din Apus despre România era cea a unei ţări rurale, subdezvoltată economic. Pe de altă parte, invocatul procent de 49/51% al ponderii sectoarelor industrial-agrare vădea nu performanţele primului, cât insuficienţele de structură ale ambelor. În legătură cu dezvoltarea industrial-bancară a României între cele două războaie mondiale se cuvin subliniate următoarele: această dezvoltare nu s-a petrecut ca o linie continuă, vreme de douăzeci de ani. Infrastructura României (mai ales căile ferate), economia industrială, sistemul financiar-bancar au ieşit sleite din război. Ca, de altfel, şi agricultura, nemaivorbind de pierderile umane, de suferinţele şi privaţiunile atroce îndurate de populaţie. Primul război mondial, ca şi cea de a doua conflagraţie mondială au supus popoarele, în special pe cele europene, la mari încercări, la incredibile pierderi materiale, la teribile tragedii şi dezastre umane.

În ce priveşte transporturile, restabilirea legăturilor economice, asigurarea unei anumite funcţionalităţi a sistemului financiar-bancar, în toate aceste domenii procesul de refacere a durat patru-cinci ani, sau şi mai mult. Abia din 1924 s-a produs demarajul economiei, care a înregistrat până în 1929 o creştere cu circa 40% faţă de nivelul antebelic. Este un ritm susţinut înregistrat de puţine ţări europene.

Criza economică din 1929-1933 a lovit puternic economia românească. Fapt semnificativ, însă, criza nu a generat şi comprimarea producţiei industriale, cum s-a petrecut, de pildă, în statele puternic industrializate ale lumii ca S.U.A. şi Germania, unde efectele crizei au fost dezastruoase în industrie.

În România s-a înregistrat o masivă creştere a extracţiei petroliere, care a atins în 1934 o cantitate de 7,9 milioane tone. Aceasta a salvat bugetul şi finanţele statului de pericolul prăbuşirii. Criza a lovit însă pu-ternic sistemul bancar, agricultura şi exporturile ţării, creditul intern şi extern.

România a intrat abia acum, în perioada dintre cele două războaie mondiale, într-o fază de industrializare desfăşurată. Dacă privim evoluţia civilizaţiei materiale moderne într-o perspectivă temporală mai largă, vom observa că, spre mijlocul secolului al XIX-lea, când s-a trecut masiv în ţările avansate la producţia manşinistă, s-a produs o ruptură dramatică între aceste ţări şi zonele periferice, a căror dezvoltare industrială nu a mai putut asimila modelul nucleului puternic industrializat, nici ritmul şi rezultatele acestuia.

283

Ieşirea din condiţia de „subaltern” (de ţări înapoiate, subdezvoltate sau în curs de dezvoltare) este foarte dificilă. Ea devine o ţintă mai curând ideală decât una reală. Reuşesc doar puţine ţări, cum a fost Japonia. Sau cum s-a petrecut în Rusia Sovietică şi se petrece astăzi în China. Deci, în state imense, cu un enorm potenţial economic şi uman şi cu o drastică politică de investiţii, chiar şi pe seama consumului populaţiei.

Ţările central-est europene n-au putut participa la fluxul marii dezvoltări industriale şi tehnologice ca „Apusul European” datorită antecedentelor lor istorice, datorită structurilor socio-economice şi politice, datorită includerii târzii a ţării în fluxul civilizaţiei moderne. România nu a avut decât cinci decenii şi jumătate de evoluţie în faza civilizaţiei moderne, în etapa 1859-1914 (de la unire la primul război mondial), evoluţie în care reformele şi transformarea modernă au fost grevate de inerţii şi carenţe. A mai dispus de două reprize în perioada interbelică în care, de asemenea, s-au promovat, la început, însemnate reforme şi transformări şi s-a accelerat ritmul dezvoltării. Dar numai cu câteva sectoare dinamice nu se puteau realiza recuperări spectaculoase.

În industrie s-a remarcat ca tendinţe specifice un anumit dinamism al industriei metalurgice; s-au înregistrat progrese în sectorul industriei textile, al materialelor de construcţii, al forţei motrice. A apărut domeniul industriei producătoare de maşini. S-au afirmat spectaculos unele uzine mari la Bucureşti, Braşov, Timişoara, Arad. Aria noilor industrii era însă restrânsă. Este greu de spus cât de pregătită era România să creeze un peisaj manufacturier de natură să o smulgă din condiţia de minorat, din dependenţa, încă severă, faţă de tehnica şi de liniile tehnologice avansate din Apus. Echipamentul industrial al României era restrâns, volumul producţiei de cărbune şi de oţel era neînsemnat. Doar producţia de petrol se menţinea la cote ridicate. Or, aceste trei produse reprezentau încă simbolul lumii noi. Despre expansiunea automobilismului, a aviaţiei, despre mecanizarea şi chimizarea agriculturii nu putea fi vorba la noi. Ele vor intra în circuitul economiei noastre abia cu 40-50 de ani mai târziu.

S-au organizat, este drept, linii de transport aeriene, iar la Braşov s-a creat o uzină aviatică destinată construcţiei de avioane militare cu motoare de import.

Sigur, unele performanţe frumoase trebuie reţinute…Dar o economie divizată în falii, grevată de structuri greu aderente la impulsuri novatoare, nu este o economie modernă, un sistem funcţional integrat. Au existat

284

iniţiative menite să dezvolte producţia manufacturieră, şi dezvoltarea bancar-financiară şi investiţională, şi pentru pregătirea cadrelor economice şi inginereşti, şi pentru importurile de tehnică şi tehnologie. Transformările petrecute în industrie şi în sistemul bancar au semnificaţia deschiderii unui nou ciclu în evoluţia economiei româneşti. Dar ţinta modernizării, a reconstrucţiei efective a economiei la nivelul celor realmente înaintate era încă departe. Potenţial, s-ar fi putut obţine rezultate mai bune dacă arcul de timp al dezvoltării ar fi fost mai mare decât reprizele favorabile interbelice şi dacă s-ar fi extins considerabil valorificarea bazei de materii prime. Pe lângă aceasta, era necesară chiar refondarea strategiei dezvoltării întregii economii naţionale. Progresele economiei industriale nu puteau înrâuri semnificativ marea componentă rurală a economiei româneşti.

12. RECONFIGURAREA VIEŢII POLITICE

Primul război mondial a zdruncinat edificiile politice ale Europei din Germania şi până la Urali. S-a prăbuşit structura imperială austro-ungară, s-a spulberat regimul autocratic ţarist, a trecut prin mari frământări Germania, unde a fost înlăturată coroana imperială. În Italia a rămas numai faţada regalităţii după instaurarea regimului lui Mussolini (1922).

În raport cu aceste friguri transformatoare, în România prefacerile sistemului politic s-au petrecut relativ paşnic. Au fost semnificative şi rapide, dar nu abrupte. Au existat elemente de continuitate. Dar chiar şi fără nici o modificare politică-statală, sistemul politic impunea o amplă reformă. Cu atât mai mult în condiţiile constituirii noului organism statal.

În dezvoltarea vieţii politice din România un rol important l-a avut adoptarea votului universal, pentru bărbaţi, în noiembrie 1918. Legea electorală din acest an a pus capăt sistemului cenzitar de vot, a transformat ţărănimea în factor al vieţii politice şi, pe această bază, s-a putut constitui Partidul Ţărănesc, cu rosturi implantate adânc în realitatea noastră socială.

Reforma electorală s-a aflat într-o perfectă corespondenţă de semnificaţii şi de efecte cu cea agrară. Orice modificare a regimului agrar presupunea şi schimbarea regimului politic bazat pe stratificarea cenzitară, după cum modificarea esenţială a condiţiei politice a ţărănimii a creat incompatibilităţi evidente cu condiţia în sfera raporturilor agrare. Schimbarea regimului electoral juca şi un rol politic integrator în noua Românie. Înainte de 1918, votul universal nu funcţiona nici în Transilvania,

285

nici în Basarabia. În Transilvania existau restricţii cenzitare, completate cu elemente de discriminare pentru români, iar în Basarabia nu funcţiona, practic, până în 1917, vreun drept normal de vot.

În România, populaţia evreiască nu avea, de asemenea, drepturi politice. Era bine situată sub raport material şi avea un nivel de instrucţie ridicat, dar resimţea ca o adâncă frustrare lipsa drepturilor politice. În vechea Românie, populaţia evreiască era relativ redusă (în jur de 200.000 de persoane), dar după Unirea din 1918 numărul total al locuitorilor evrei trecea de 700.000 de persoane. Năzuinţa emancipării, străduinţa Marilor Puteri pentru schimbarea statutului politic şi cetăţenesc al evreilor, efervescenţa naţională şi socială caracteristică epocii şi disponibilitatea cercurilor diriguitoare din România de a promova legislaţia emancipării evreilor au dus la acordarea drepturilor politice şi cetăţeneşti pentru evrei. Evreii se puteau exprima şi în calitate de cetăţeni cu drepturi politice, aşa cum s-au integrat, de fapt, în organismul social-economic, manifestându-se activ în bănci şi în sistemul financiar, în comerţ, în sfera profesiunilor libere şi participând cu contribuţii notabile la viaţa culturală a ţării şi, bineînţeles, la viaţa culturală şi religioasă a propriei comunităţi. Existau, este drept, unele cercuri politice şi intelectuale, mai ales de tineret, care contestau acordarea de drepturi politice şi cetăţeneşti evreilor. Erau manifestări înguste şi obtuze. Principiile organizării moderne şi democratice a statului român impuneau cu necesitate promovarea acestor drepturi.

Când în 1920 s-a putut totaliza pentru prima dată pe întreaga ţară masa electoratului, au fost înregistraţi peste 2.920.000 de votanţi, faţă de 200.000, câţi ar fi putut să participe în condiţiile sistemului cenzitar dinaintea războiului. Cifrele indică o creştere de aproape 15 ori, cea mai mare din Europa, a numărului de alegători. Masa electorală s-a extins într-un ritm mai accentuat chiar decât creşterea demografică, ajungând în 1937 la 4,65 milioane de persoane cu drept de vot.

Reforma electorală, conjugată cu fenomenele care au decurs din ansamblul împrejurărilor războiului, cu efectele procesului de unificare politică-statală a ţării, au remodelat peisajul partidelor politice, au generat o nouă configuraţie a acestora. După câteva timide şi tardive încercări de renovare, s-au prăbuşit partidele conservatoare şi o dată cu ele ideea conservatoare, aşa cum se constituise ea în interiorul regimului reprezentativ antebelic, fiind altoită, ca fenomen politic, pe forţa economică şi pe rolul social al moşierimii.

286

Semnul cel mai caracteristic al vremurilor noi a fost formarea unui viguros Partid Ţărănesc (decembrie 1918), exprimând accesul ţărănimii la viaţa politică şi transformarea ei în factor politic.

În alt plan, ca semn specific unor stări de spirit ale momentului istoric dat, se află ascensiunea spectaculoasă, dar fulgurantă, a Partidului Poporului (creat în 1918 sub denumirea de Liga Poporului) condus de generalul Alexandru Averescu. Liga a catalizat pentru moment năzuinţa spre determinarea unor transformări, nutrită de oamenii din tranşee, a captat întregul conglomerat de aspiraţii venite din toate componentele spectrului social spre înnoire, spre un curs apt să asigure o nouă deschidere a societăţii. A fost, deci, rod al unei conjuncturi istorice, ţâşnit din acestea. Ulterior, îşi va pierde importanţa în viaţa publică.

În mişcarea politică de după război s-au inclus formaţiuni din provinciile reunite. Cea mai importantă a fost Partidul Naţional, din Transilvania, organism politic cu o tradiţie de cinci decenii, cu structuri implantate în provincia de peste munţi, cu rol proeminent în realizarea Unirii şi cu o pleiadă de figuri remarcabile, care aspirau, şi după Unire, la un loc însemnat pe scena politică. În Basarabia, pe valul unei stări de spirit favorabile şi al efervescenţei lumii rurale s-au impus curentele de nuanţă radical-ţărănistă. Ulterior, schimbarea la vârf a lumii politice basarabene a dus la orientarea spre liberali a grupării conduse de Ion Inculeţ (1923) şi la articularea puternicului segment ţărănesc din Basarabia (reprezentat prin Pantelimon Halippa) cu cel din Vechea Românie – 1922. În Bucovina, în prim-plan se afla Partidul Democrat al Unirii, care va fuziona (în 1923) cu Partidul Naţional-Liberal. Policromia partidelor politice din România a adăugat noi nuanţe prin alcătuirea unor formaţiuni pe criterii etnice.

Uneori, partidele etnice – maghiar, evreiesc, german au intrat în cartel electoral cu partidele de guvernământ: Partidul Poporului, Partidul Naţional-Ţărănesc, Partidul Liberal. Fuziuni, amalgamări, structurări şi destructurări, perioada 1918-1926 a fost din punct de vedere al vieţii de partid una de căutări febrile, de definire a liniilor politice şi a orientării de ansamblu, de construcţie a edificiului politic postbelic. Societatea ar fi dorit nu numai schimbări în spectrul politic, dar şi o altfel de politică.

În această vreme a câştigat teren ideea partidelor de clasă, în sensul exprimării şi promovării, cu prioritate, a unor interese adecvate anumitor segmente şi straturi ale societăţii. În ciuda diversităţii de nuanţe şi de orientări, viaţa politică dintre cele două războaie mondiale a pivotat, la

287

început, în jurul a trei formaţiuni: Partidul Naţional-Liberal, Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional din Transilvania, iar după fuziunea, din octombrie 1926, a Partidului Naţional cu Partidul Ţărănesc s-a constituit de fapt dualitatea: Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc. Acestea erau partidele cu cea mai mare pondere şi influenţă, constituind, în consecinţă, alternativele reale de guvernare a ţării.

De fapt, configuraţia partidelor politice s-a alcătuit şi după război pe structura formaţiunilor din vechea Românie – ca în cazul Partidului Liberal – sau a tendinţelor şi cerinţelor politice resimţite acut de ţărănimea din vechea Românie şi din Basarabia. Pe aceste segmente politice s-au aglutinat celelalte nuanţe şi particularităţi existente în provinciile reunite cu ţara. Ele răspundeau chemării vremii, nevoii de a da curs procesului de modernizare a civilizaţiei noii Românii. Cu un adaus însemnat: în Transilvania exista un puternic Partid Naţional. O altă formaţiune politică nu putea face o fuziune cu Partidul Naţional prin subsumarea acestuia. Atunci, Partidul Ţărănesc şi Partidul Naţional-Ţărănesc au urmărit să creeze şi o alternativă la Partidul Liberal şi cele două partide să fuzioneze de pe poziţii relativ egale, deşi la fuziunea din 1926 Partidul Ţărănesc a cedat din unele repere doctrinare şi chiar din prioritatea în organismele de conducere. Or, până la fuziune, Partidul Ţărănesc avea cea mai limpede platformă doctrinară. Radicalismul acesteia era însă o piedică în calea ascensiunii la putere. Diluarea doctrinei a estompat identitatea ţărănismului român, dar l-a făcut mai adaptat luptei politice. Şi aşa au existat deosebiri între naţionali şi ţărănişti în cadrul Partidului Naţional-Ţărănesc.

După liniile de orientare, ţelurile politice, mediile sociale cărora li se adresau şi poziţiile directoare, aşa cum am menţionat, a apărut în mod obiectiv în viaţa politică din România posibilitatea conturării a două mari direcţii: de centru-stânga, exteriorizată de Partidul Naţional-Ţărănesc, şi o alta de centru-dreapta, pe care o exprima Partidul Liberal. Ar fi fost un model politic care ar fi răspuns condiţiilor societăţii româneşti, fără să însemne mimarea vieţii politice franceze, sau schema „albi-roşii” cum erau denumiţi, în chip gratuit de altfel, conservatorii şi liberalii înainte de primul război mondial. Din păcate, aceste alternative în dezvoltarea politică a României n-au reuşit să devină funcţionale.

În condiţiile crizei economice din 1929-1933, când naţional-ţărăniştii s-au aflat la putere, ei s-au izbit de serioase dificultăţi de parcurs şi n-au avut nici experienţa necesară spre a stăpâni optim acţiunea guvernării.

288

Liberalii erau mai bine echipaţi în acest sens, aveau mai multe pârghii instituţionale la dispoziţie, o mai mare capacitate de coagulare a acţiunilor de conducere, de finalizare a lor. Şi un partid, şi celălalt aveau la vârf o componentă formată din cadre vechi. Nu exista tendinţa contestării şefilor „istorici” şi nici nu era cazul. Ionel Brătianu era o figură proeminentă a politicii româneşti încă înainte de 1918, iar după război, el şi-a sporit prestigiul şi capacitatea de înrâurire a vieţii politice. La fel Iuliu Maniu, liderul partidului Naţional-Ţărănesc, venit în fruntea partidului pe filiera Partidului Naţional din Transilvania, se bucura de o mare consideraţie prin prestigiul dobândit în mişcarea naţională a românilor, prin acuitatea perceperii problemelor ţării, a situaţiei ei interne şi internaţionale.

În interiorul celor două partide n-au existat, cel puţin până în 1934, dispute între generaţii. Structurile conducătoare erau relativ stabile, urmaşii prezumtivi se ştiau. Dizidenţele se formau în afara formaţiunilor mari propriu-zise. Uneori, aceste dizidenţe se coagulau ceva mai consistent. Alteori, erau cu totul marginale. În veşnica alertă după efemere coalizări de partizani, dornici să profite de conjuncturi, erau puţine figuri marcante din viaţa politică. A recurs la asemenea viraje Constantin Argetoianu, un cunoscut om politic al vremii.

Capacitatea de afirmare a partidelor politice mari se datora suportului lor social şi pârghiilor instituţionale pe care le puteau pune în mişcare. Analizele statistice şi sociologice efectuate în epocă arătau că masa alegătorilor statornici potenţiali ar fi reprezentat, în cazul unor alegeri libere, neinfluenţate de puterea executivă, circa 30-40% pentru Partidul Naţional-Ţărănesc şi 18-20% pentru Partidul Naţional-Liberal. Adeziunea proţărănească la Partidul Naţional-Ţărănesc explică diferenţa. Sigur, spectrul social al adeziunilor era mult mai larg în cazul ambelor mari partide de guvernământ.

România de după prima conflagraţie mondială a construit un alt sistem politic şi un alt cadru de manifestare a drepturilor alegătorilor. Dar regimul democratic era încă fragil. O democraţie ideală, democraţie model nu există niciunde în lume. Democraţia este o construcţie continuă şi un concept complex mai profund decât libertatea alegerilor. Ea are şi o dimensiune socială şi culturală. Depinde de mediul de civilizaţie în care funcţionează, de mentalităţi şi tradiţii istorice.

În România de după primul război mondial, funcţionarea efectivă a regimului democratic era grevată de vicii formale şi de neajunsuri izvorâte

289

din mentalităţi. Astfel, prin Constituţie, regele avea dreptul să dizolve Camerele legiuitoare şi să revoce guvernul. Prin acest procedeu se constituia un guvern nou care organiza alegeri parlamentare influenţate de acest guvern abia venit la putere. Drept consecinţă, se obţinea o componenţă a Parlamentului favorabilă proaspătului guvern. În acest mod era inversat raportul surselor de putere, parlamentul devenind creaţia guvernului. Aşa se face că în România s-au produs paradoxale variaţii ale curbelor electorale. De exemplu, Partidul Liberal, care obţinea de obicei în opoziţie 6-7% şi nu obţinea niciodată peste 13,5%, obţinea, ca partid de guvernământ, circa 50-60% din voturi, sau chiar mai multe. Şi variaţia curbei electorale a Partidului Naţional-Ţărănesc prezintă oscilaţii considerabile, deşi nu atât de intense ca amplitudine. Asemenea situaţii nu se datorau doar presiunii guvernamentale şi a aparatului administrativ. Este o chestiune de mentalitate, care se datorează şi pregătirii intelectuale modeste, dar mai ales versatilităţii masei alegătorilor, care se orienta spre cel aflat la putere.

Obiceiul, comoditatea, supunerea ancestrală, aşteptarea a ceva mai bun de la o nouă formaţie guvernamentală explică balansul orientărilor electorale. Opoziţia incrimina fraudele şi incorectitudinile puterii. Fraude existau, dar ponderea lor în ansamblul votului era insignifiantă.

Cu acest sistem în transferul puterii, în care regele era resortul declanşator al procesului, se înţelege că el era cultivat, adulat şi căutat de oamenii politici. În jurnalele unor personalităţi marcante ale vieţii politice, în memoriile lor revin aproape obsesiv persoana regelui, menţiunile cu privire la de câte ori a fost primit de rege, cum a fost primit şi ce speranţe de guvernare i s-au dat. Desigur, suveranul nu putea să procedeze cu totul arbitrar. Trebuia să ţină seama de atmosfera publică, de aşteptările electoratului şi de reuşita sau eşecurile guvernării în curs, de combinaţiile şi intrigile parlamentare, de schimbările în cotele de popularitate ale oamenilor politici, dar şi de prieteniile şi slăbiciunile monarhului. În vremea lui Carol I, preferatul era I.C. Brătianu – personalitate într-adevăr bine selectată de aprecierea suveranului. Totodată, respectându-şi statutul regal, Carol I îl prefera, dar nu-l impunea cu orice preţ. A încercat la 1888 să-l apere, dar a renunţat la el când a înţeles fermitatea opoziţiei. Şi regele Ferdinand preţuia în chip special pe Ionel Brătianu-fiul „părintelui” liberalismului român. I.I.C. Brătianu exercita chiar o înrâurire asupra Coroanei. Un favoritism ca semn al preţuirii obiective şi corelat cu

290

interesele ţării este de înţeles, deşi chiar în acest caz apar îndoieli asupra corectitudinii sau incorectitudinii unui monarh. Când însă monarhul se implică în actele de guvernare şi ţinteşte scopuri de natură să prejudicieze climatul democratic al vieţii publice, atunci preferinţele sale sunt prejudiciabile, generatoare de tensiuni sau de-a dreptul destabilizatoare. Aşa s-a întâmplat în timpul domniei lui Carol al II-lea (1930-1940), un rege cu putere de pătrundere a stărilor de lucruri din ţară, dar cu o corectitudine morală nepotrivită pentru un monarh şi ispitit de tentaţia puterii personale. Regele n-a destabilizat singur viaţa politică, dar nici n-a consolidat-o, dimpotrivă, a creat fricţiuni inutile, iar când scena politică s-a deteriorat semnificativ, a instituit propria guvernare autoritară (1938).

Pentru crearea unei stabilităţi guvernamentale, cârmuirea liberală a adoptat în 1926 o lege electorală care a ştirbit serios proporţionalitatea matematică a rezultatului alegerilor. Prin acordarea unei „prime electorale” şi redistribuirea mandatelor de deputat, partidul sau formaţiunea care obţinea cel puţin 40% din voturi în urma scrutinului obţinea o primă de 10% şi participa, de asemenea, la redistribuirea celorlalte 50% proporţional cu ponderea procentuală pe care o înregistrase la alegeri. Pe această cale, un partid care ar fi obţinut, ipotetic, 40% îşi adăuga 10% ca primă electorală şi alte 20% din mandate, prin redistribuire, cumulând, astfel, 70% din totalul mandatelor parlamentare. Sistemul nu era democratic în sensul respectării egalităţii valorii unui vot obţinut de partidul învingător în alegeri cu al celorlalte partide. Se accentuau însă numai diferenţele de pondere ale partidelor în Parlament. În esenţă, cadrul putere-opoziţie se păstra. Trecerea legilor prin Parlament devenea astfel o formalitate, dar se păstra acuitatea confruntărilor în dezbateri, care nu depindea de numărul intervenţiilor, ci de valoarea lor. Considerată din perspectiva raporturilor de putere în stat, legea nu era total benignă. Ea reducea rolul Parlamentului în cadrul acestor raporturi şi întărea pe cel al guvernului, care era beneficiarul votării liniei sale politice şi al măsurilor sale administrative. Legea răspundea, de fapt, filosofiei politice a liberalilor români, ca şi practicii lor guvernamentale, în care există tentaţii autoritare.

13. GRILA LIBERALĂ ŞI CEA NAŢIONAL-ŢĂRĂNISTĂ

A MODERNIZĂRII ROMÂNIEI

291

Marii câştigători ai împrejurărilor care favorizau desemnarea învingătorilor în competiţia pentru putere în perioada interbelică au fost liberalii. Partidul Liberal era experimentat în organizarea unor „alegeri tari”, dispunea de cadre administrative cu experienţă, de mijloace financiare însemnate, de elemente logistice bine puse la punct. Din cei 15 ani de evoluţie politică „normală” (1922-1937) a societăţii româneşti, liberalii au guvernat peste 9 ani. Au făcut două legislaturi „pline”, de fapt singurele de acest fel dintre cele două războaie. Această circumstanţă a avut o mare importanţă pentru configurarea cadrului democraţiei române, în genere, care a păstrat o pecete liberală.

Plămădit în retorta proceselor evolutive ale vechiului Regat, Partidul Liberal a căutat să alinieze la sistemul său de valori sau de principii şi provinciile reunite. Nu era prea greu întrucât în aceste provincii nu existase o viaţă politică modernă, iar anumite idei-forţă ale partidului conveneau, în grilă liberală, unor structuri ale populaţiei din noile provincii. Intrarea în perioada stabilizării (1922-1923) a adus vânt prielnic politicii liberale, a făcut-o suportabilă şi, într-un fel, eficientă. Liberalii au intrat în „graţiile epocii” pentru că şi tendinţele dezvoltării şi fenomenele specifice din economie şi puternica ascensiune a capitalului financiar, a formelor speculative ale capitalului, se regăseau în plan politic în sfera intereselor liberale. Partidul avea aureola legitimităţii istorice.

În vorbe, Partidul Naţional-Liberal se declara partidul care rezumă interesele de ansamblu ale societăţii, având contacte cu toate clasele şi păturile sociale. În realitate, era evident că partidul era purtătorul intereselor claselor privilegiate material, în special ale capitalului financiar şi bancar. A căutat să contopească într-un şuvoi comun acumulările tradiţionale de capital cu cele speculative de după război şi să articuleze interesele capitalului din Vechiul Regat cu cele ale capitalului din provinciile reunite, urmărind să asigure în acest cadru preponderenţa şi prioritatea propriilor poziţii.

În noua etapă istorică a fost reluată, extinsă şi aprofundată ideea liberală „prin noi înşine”. Ea a devenit ideea cheie a programului economic liberal având ca protagonist pe Vintilă Brătianu.

Politica economică şi bugetară a liberalilor a defavorizat vizibil interesele agriculturii, lăsând-o, până la criza agrară din 1929-1934, pe seama resurselor proprii de dezvoltare. Nu este mai puţin adevărat că Partidul Liberal a rămas încă o citadelă a resturilor aristocraţiei tradiţionale, deschisă

292

lumii afacerilor, preocupată de surse noi de venituri, dar împărţită în clanuri şi cercuri închise, rivale şi unite prin nenumărate legături de interese.

Partidul Naţional-Liberal nu mai reprezenta blocul social-istoric clădit pe matricea modernizării României în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. O reprezentare împărţită cu Partidul Conservator, fiecare din cele două partide exprimând în felul său caracteristicile acestui bloc.

În condiţiile de după război, blocul cel vechi n-a mai existat, iar constituirea altuia nu s-a cristalizat şi nici nu era posibilă o cristalizare de tipul celor antebelice. Problema care se punea era aceea a integrării componentelor corpului social, a gradului de reprezentativitate a acestei integrări. Liberalii au urmărit să realizeze integrarea, dar au favorizat prea evident clasele avute şi păturile material privilegiate. Au şi fost învinuiţi de politică „oligarhică”, sintagmă folosită de reprezentanţii unor cercuri politice şi sociale neliberale. Ea avea un ascuţiş polemic, dar releva şi un conţinut real.

Sub aspect doctrinar, Partidul Liberal gravita în jurul câtorva idei: naţionalitate, patriotism, democraţie, monarhie, progres, asumarea intereselor societăţii în ansamblu. Dezbatere efectivă a problemelor dezvoltării României prin prisma rolului de forţă modelatoare al burgheziei şi a acţiunii liberale a fost întreprinsă de analişti din „afara partidului” – Ştefan Zeletin şi Eugen Lovinescu. Cum am arătat, operele lor Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, respectiv, Istoria civilizaţiei române moderne înseamnă o pledoarie pentru modernizare, dar identificată cu o forţă politică şi istorică dominantă, nu însă şi suficient de hotărâtă în sfera accelerării modernizării sociale.

Concepţia de guvernământ a liberalilor, viziunea lor asupra moder-nizării publice şi instituţionale a ţării se exprimă grăitor în Constituţia din 1923 şi în Legea electorală (martie 1926) pe care am prezentat-o mai sus.

Partidul Liberal n-a fost lipsit de anvergura unor proiecte şi a unor programe, dar a conceput de pe poziţii pronunţat partizane demersurile sale economice şi politice. Liberalii au suportat metamorfoza necesară cerinţelor lumii de după război, dar au adus cu sine şi au perpetuat destule procedee şi comportamente, destule elemente de viziune din sedimentările anterioare: tentaţia de a mărgini democraţia la aspectele sale formale, cultivarea clientelismului şi a relaţiilor bazate pe grupuri restrânse de interese, recurgerea la metode autoritare de conducere.

S-a abordat şi în dezbaterea internaţională de idei şi în cea românească problema neoliberalismului, a unui altfel de liberalism. Acest

293

proiect n-a apucat să devină operaţional în cuprinsul liberalismului român de după război. El a suportat însă modificări şi a devenit generator de transformări în dezvoltarea civilizaţiei române moderne.

Interesant este că într-o ţară cu un suport social relativ restrâns pentru liberalism şi cu o burghezie capitalistă redusă numeric, dar puternică sub raport economic (la scara realităţii noastre) PNL s-a impus şi după războiul mondial ca o forţă redutabilă. Este drept, celălalt mare partid – P.N.Ţ. – i-a disputat locul, dar n-a apucat să tranşeze întâietatea în favoarea sa. Societatea românească a suit prin istorie în faza dezvoltării sale moderne mai ales cu Partidul Liberal. Şi, pentru a măsura amplitudinea mutaţiilor petrecute în viaţa politică a României şi a dezvoltării sale politice moderne trebuie subliniat că în ce priveşte al doilea contrafort al mişcării politice s-a înregistrat trecerea de la Partidul Conservator la Partidul Ţărănesc (respectiv Naţional-Ţărănesc).

14. ALTERNATIVA ŢĂRĂNISTĂ, NAŢIONAL-ŢĂRĂNISTĂ

A MODERNIZĂRII

Dintre formaţiunile politice ale vremii, Partidul Ţărănesc era plasat în poziţia cea mai favorabilă spre a îndeplini un rol de prim-plan în viaţa politică a ţării. Curente puternice de înnoire îl propulsau cu o forţă care surprindea pe factorii de putere, obişnuiţi cu ritmurile abia perceptibile ale transformărilor anterioare.

La rândul său, Partidul Ţărănesc ducea o susţinută campanie pentru a-şi pune în valoare identitatea specifică. De aici, rolul deosebit care revenea manifestărilor sale doctrinare şi de propagandă. Această permeabilitate a unor structuri sociale cu rădăcini întinse în realitatea românească la mesajele partidului, în special sentimentul ţărănimii că se regăseşte în parti-dul care-i purta numele, explică ascensiunea rapidă a noii formaţiuni politice.

Partidul sublinia rostul său adânc, organic, validat de structura societăţii, de necesitatea înnoirii corpului social-economic în sensul năzuinţelor şi intereselor maselor rurale. Pentru prima dată, un partid politic de guvernământ se revendica „de jos”, îşi întemeia legitimitatea pe structurile precumpănitoare ale ţării. El îşi asuma aspiraţiile sociale ale ţărănimii şi în acest sens se considera un partid de clasă.

294

Elementele esenţiale ale doctrinei ţărăniste îşi află originea în ideile lui Constantin Stere, fondatorul curentului cultural-ideologic poporanist de la începutul secolului al XX-lea. În doctrina şi propaganda ţărănistă a circulat ideea structurii specifice a economiei ţărăniste, a primatului ţărănimii într-o ţară covârşitor rurală, a posibilităţii modernizării ţării prin modernizarea economiei ţărăneşti şi a micii proprietăţi agrare pe temeiul creşterii potenţialului ei productiv şi al unei intense opere de educare şi culturalizare. După ţărănişti, dezvoltarea industriei şi a centrelor industriale urbane era de dorit, dar numai în sectoarele producătoare de profituri certe (ca industria petrolieră), ale celor cerute de interesele statului şi de solicitările agriculturii. O civilizaţie preponderent agrară, o cultură inspirată din valorile spirituale ale poporului, a democraţiei care nu numai proclamă libertatea, dar şi asigură posibilitatea exercitării ei.

Ţărănimea ca deţinătoare de proprietate, dar şi ca lume muncitoare se simţea, în viziunea doctrinei ţărăniste, solidară cu restul maselor muncitoare.

Într-o perioadă a radicalizării generale a stării de spirit de după război şi a afirmării speranţelor ţărănimii într-o viaţă nouă, Partidul Ţărănesc a ţâşnit în primele linii ale forţelor politice din ţară. Dar prin forţe proprii nu era şi o formaţiune de „cursă lungă” dacă ţinem seama de nevoia de a dispune de numeroasele puncte de sprijin – instituţii, administraţie, resurse financiare – pe care le presupun activitatea şi lupta politică curentă. Nici Partidul Naţional, formaţiunea transilvăneană, nu se putea afirma la nivel naţional dacă nu fuziona cu un partid din „Regat”. Risca să rămână o mişcare politică regională. Aceste împrejurări şi destule altele de conjunctură au condus la fuziunea celor două partide în octombrie 1926. S-a creat în acest fel un puternic organism politic apt să se includă în cursa pentru guvernare. Pe temeiul acţiunii critice pe care a desfăşurat-o la adresa Partidului Liberal şi al propagandei valorilor proprii, al unui program care îmbina principii democratice cu promisiuni de prosperitate materială, Partidul Naţional-Ţărănesc a ajuns la guvernare între 1928-1933. Criza economică din această perioadă şi dificultăţile concrete pe care le ridică orice guvernare au restrâns parametrii programului democratic şi social al naţional-ţărăniştilor, transformându-l într-o rutină de guvernământ. După 1935, odată cu alegerea lui Ion Mihalache la conducerea P.N.Ţ., s-a încercat relansarea doctrinară a partidului prin ideea „statului ţărănesc”. Conţinutul real al acestei idei semnifica sporirea preocupărilor pentru

295

ţărănime şi o deschidere mai largă pentru asigurarea condiţiilor de înfăptuire a libertăţilor democratice. Altfel, principiul statului ţărănesc nu avea o cotă înaltă la bursa vremii. Se spera că se poate ajunge prin el la un mai autentic prag al civilizaţiei moderne, dar calea era prea ocolitoare, iar direcţia uşor de contestat.

Între 1934-1937, naţional-ţărăniştii se aşteptau să ajungă la putere chiar prin schimbarea guvernării liberale conduse de Gheorghe Tătărescu. Regele era însă de două ori precaut în legătură cu o eventuală chemare la guvernare a naţional-ţărăniştilor: avea reţineri faţă de radicalismul lui Ion Mihalache şi de „statul lui ţărănesc”, iar cu Iuliu Maniu era în relaţii reci pentru că fruntaşul transilvănean îi pretindea, ca monarh, un alt comportament moral.

15. ANII PRĂBUŞIRII

Guvernarea la care aspira Partidul Naţional-Ţărănist, de altfel îndreptăţit spre sfârşitul anului 1937 când se încheia mandatul guvernului liberal Gheorghe Tătărescu, n-a mai apucat să vină. Monarhul însuşi l-a preferat în continuare tot pe Gheorghe Tătărescu. Prin această preferinţă s-au blocat, în fapt, ambele partide: Partidul Liberal n-a fost suficient de puternic pentru a câştiga majoritatea de 40% din voturi chiar desemnat fiind de Carol al II-lea să organizeze alegerile, iar Partidul Naţional-Ţărănesc pentru că, neputând beneficia el de desemnare, n-a întrunit voturile necesare pentru a obţine victoria în alegeri.

În perioada dintre cele două mari războaie, regimul parlamentar din România a fost încă fragil, tradiţia democratică insuficient de înrădăcinată spre a rezista zguduirilor care s-au declanşat prin ascensiunea fascismului în Europa. În timpul guvernării liberale din 1934-1937, o aparentă stare de normalitate ascundea precipitarea crizei. Pe un fundal de profunzime avea loc o mutaţie a stării de spirit spre curentele de extremă dreaptă şi lansarea rapidă a curentelor fasciste sau de tip fascist (după 1935, în special, mişcarea legionară). Devansând oarecum acest fenomen, se observă un proces de erodare şi de fărâmiţare a marilor partide de guvernământ – P.N.L. şi P.N.Ţ. – în vreme ce regele şi camarila din jurul său, atrăgându-şi oameni politici obedienţi, urmărea să-şi instaureze propria dictatură.

Istoria modernă recentă vădeşte faptul că mişcările politice sau sociale de tip dictatorial au o ascensiune rapidă, chiar explozivă. Civilizaţia

296

modernă clădeşte edificiul democraţiilor vreme îndelungată. Mişcările de dictatură izbucnesc uneori exploziv, alteori invadează în câţiva ani scena politică. Aşa a fost cazul revoluţiei din Octombrie 1917 – fenomen de erupţie prin chiar caracterul ei de revoluţie, aşa a fost cazul mişcării fasciste mussoliniene, al ascensiunii lui Hitler la putere, al unor răsturnări de regim din jurul ţării noastre: Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Polonia. O mişcare de extremă dreaptă sau stângă nu se dezvoltă şi nu creşte gradual. Este explozivă. Ea pune în evidenţă semnificaţia stărilor de spirit în istorie.

În ţara noastră, la sfârşitul guvernării liberale (decembrie 1937), scena vieţii politice a fost invadată de vuietul extremei drepte. Fenomenul nu era, bineînţeles, absolut nou. Pentru a explica prezenţa extremei drepte în România în epocă (în special a mişcării legionare), trebuie ţinut seama de contextul general al societăţii româneşti. Ea prezenta drept caracteristică expansiunea procesului de modernizare economică în condiţiile prezenţei unor considerabile structuri tradiţionale. Modernizarea nu a fost suficient de puternică încât „să digere” formele tradiţionale din sfera economiei şi a structurilor sociale, dar a fost destul de intensă pentru ca impactul ei să producă tensiuni, să genereze contradicţii, să creeze crize de identitate, stări de alienare. Toate aceste fenomene au fost preluate şi transpuse într-un registru specific de mişcările de extremă dreaptă.

Odată cu schimbarea polilor de putere în Europa pe plan mondial şi cu dobândirea poziţiei hegemonice de către Germania hitleristă, ţările din centrul şi sud-estul Europei s-au vădit prea plăpânde spre a rezista presiunii şi seismelor declanşate de cel de-al III-lea Reich. Fiecare ţară din această zonă a pornit în căutarea propriului destin sub puterea voinţei de fier a forţei de decizie a Reichului.

Pentru doi ani şi jumătate, România şi-a găsit „refugiul” în dictatura regală (februarie 1938 – septembrie 1940). Din instituţiile regimului politic parlamentar au mai rămas doar rudimente. Improvizaţia şi incertitudinea s-au înstăpânit în societate, în cercurile politice patronate de un monarh megaloman, fanfaron şi fără tăria marilor caractere în faţa încercărilor capitale. Asemenea încercări s-au rostogolit peste ţară în vara anului 1940. Sub puterea ultimatumului sau a dictatului, România a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei şi partea de nord a Transilvaniei. Două judeţe din Dobrogea, cele din sud, au fost revendicate de Bulgaria. În total, pierderile teritoriale însumau o treime din suprafaţa ţării (circa 100.000 km2); la o

297

treime se ridicau şi pierderile populaţiei (circa 6,7 milioane de locuitori dintre care aproximativ 42-45% nu erau etnici români).

Cu graniţele prăbuşite, cu viaţa de stat dezorganizată şi angajată într-o cursă continuă de „adaptare” la standardele şi obiectivele Reichului şi Führer-ului său, România „se plafonează” la regimul totalitar al „conducătorului” şi deschide drum alianţei cu Germania în războiul antisovietic. Acest interval istoric este unul de excepţie; el nu oferă o linie de continuitate cu procesele evolutive anterioare în direcţia modernizării, a procesului social, politic şi economic. El potenţează, în schimb, tendinţele forţelor conservatoare şi de regres din societate, împingând în adâncurile corpului social ideea democratică şi perspectiva modernizării. Totalitar în structura sa lăuntrică, intrat pe făgaşul unei alianţe care angaja România într-un război peste capacitatea ei de implicare şi de efort, regimul antonescian s-a prăbuşit, lăsând ipoteci grele asupra problemelor societăţii româneşti în etapele ulterioare.

Cristalizările procesului istoric mondial rezultate din marea conflagraţie a anilor 1939-1945 aveau să antreneze România într-un nou flux evolutiv, s-o înscrie, pentru patru decenii şi jumătate, într-o altă paradigmă socio-istorică.

Consecutiv, datele modernizării societăţii vor cunoaşte o dialectică extrem de complexă şi de un intens dramatism.

16. PEISAJ SOCIAL

Transformările petrecute în economie s-au asociat cu cele din structura societăţii. De fapt, ele erau sudate organic. Între categoriile sociale dinamice au fost muncitorii din fabrici, cei din întreprinderile mici şi mijlocii, de asemenea, meşteşugarii, lumea pestriţă din sfera serviciilor.

Toate transformările ar fi trebuit să diminueze ponderea ţărănimii în structura demografică a ţării, dar efectele lor s-au resimţit în mică măsură datorită faptului că la sate coeficientul natalităţii a rămas foarte ridicat. Astfel că ţărănimea a continuat să deţină peste 78% din totalul populaţiei, înregistrând doar o scădere de 2-3% după 1920. Totuşi, numărul muncitorilor din industrie şi transporturi aproape s-a dublat în deceniul 1920-1930, ajungând la circa 750.000 de persoane. Procentul acesta însemna cam 7,2 % din populaţia activă. Spre a aprecia comparativ, amintim că în Ungaria industria absorbea 24,1% din populaţia ocupată, Italia 22,8 %, Franţa 27,1%, Germania 35,4%. Între 1930-1940, personalul

298

ocupat în industrie a crescut cu aproape 190.000 de salariaţi, ceea ce însemna 62% faţă de anul referinţă (1930). Sigur, segmentul acesta de „muncitori” era el însuşi diversificat: doar 22% erau lucrători calificaţi, în vreme ce muncitorii necalificaţi şi ucenicii alcătuiau 48%, restul de 30% fiind reprezentat de „întreprinzători patroni” (meseriaşi, meşteşugari etc.). Ca atare, putem spune că muncitorimea industrială se afla încă în curs de plămădire. Nu în sensul unei mutaţii generale de ample transformări tehnice (deşi exista şi un asemenea fenomen), ci în acela al constituirii unor componente distincte, specifice procesului de industrializare, în faza sa cristalizată.

Un proces de inevitabilă stratificare şi totodată de lentă absorbţie din rândurile ucenicilor în masa lucrătorilor calificaţi era insuficient pentru a schimba radical fizionomia mozaicată şi enclavatică a lumii muncitoare. Presiunea satului suprapopulat alimenta succesiv mâna de lucru ieftină pentru îndeletniciri de ordin industrial şi comercial. O „ruptură de dig” dinspre sat către oraş nu avea însă cum să se producă, în primul rând, pentru că centrele urbane erau în mod obiectiv limitate, iar în al doilea rând, pentru că lumea rurală conserva un puternic sedentarism. Era adânc înrădăcinată în realitatea dată şi circumscrisă, într-un fel, orizontului ei. Dacă satul n-a oferit oportunităţi pentru modernizare, în sens larg, al vieţii sociale şi economice, el a ferit cel puţin societatea românească de acele vaste fluxuri migratoare de dezrădăcinaţi către oraşe, cum s-a întâmplat în atâtea zone ale globului.

Cele mai semnificative mutaţii în componentele sociale ale societăţii le-au înregistrat însă intelectualitatea şi burghezia. Dezvoltarea învăţă-mântului, în special a celui secundar şi superior, a dus la creşterea explozivă a numărului de studenţi. Dacă înainte de primul război mondial erau în vechea Românie între 4.000 –5.000 de studenţi şi doar două centre universitare – este drept cu tradiţie – după prima conflagraţie s-au înmulţit aceste centre: Cluj, Chişinău, Cernăuţi, Timişoara. Mai semnificative sunt afluxul tinerilor spre universităţi, dorinţa de a dobândi un statut social pe temeiul instruirii, al afirmării valorice şi profesionale prin învăţământul superior. Propensiunea spre învăţătură a pulsat întotdeauna în interiorul societăţii româneşti. Admiraţia şi respectul pentru oamenii „învăţaţi” erau cu atât mai mari cu cât a existat în realitatea românească o cumplită falie între cei care puteau să susţină „luxul” învăţăturii şi cei care nu se puteau gândi măcar la aşa ceva.

299

După război a crescut emulaţia în cadrul unor medii mai largi şi mai diverse ale populaţiei „să-şi trimită copiii la şcoli înalte, să-i facă oameni”. Porneau acum mult mai mulţi din rândurile ţărănimii înstărite, ale funcţionarilor, ale intelectualilor, inclusiv de la sate: preoţi şi învăţători. Numărul studenţilor a ajuns de la circa 20.000 după primul război mondial la 30.000 înaintea celui de-al doilea război mondial.

Condiţiile materiale nu erau deloc uşoare: puţine cămine şi cantine, lipseau bani pentru taxe, cărţi, uneori chiar pentru îmbrăcăminte în rândurile studenţilor neavuţi. Examenele nu erau deloc formale; catedrele erau onorate de profesori de faimă. Se impuneau peste tot, la facultăţile umaniste, la politehnici şi Academia de studii economice, în institutele de medicină, în cele de agronomie şi de medicină veterinară etc. Erau asaltate facultăţile de drept, ca şi acum. Uneori, studenţii petreceau 7-8 ani până la terminarea facultăţii. Majoritatea învăţau însă serios: la orele de curs, la seminarii, la lucrări practice. După tratate şi pe temeiul seminariilor menite să adâncească studiul izvoarelor şi să dezvolte capacitatea de analiză critică individuală.

Anii aşteptărilor, ai idealurilor şi năzuinţelor lor de împlinire erau şi ani de insatisfacţii, de lipsuri, de frustrări, chiar de privaţiuni, pentru studenţii proveniţi din medii modeste. Studenţimea era un teren prielnic pentru manifestări şi curente radicale. Sentimentul inegalităţii dădea naştere unor izbucniri violente. Apăreau curente sau mişcări contestatare.

Într-o societate cu o clasă liberal-burgheză destul de puternică, oscilând între tentaţia autoritară în sfera politică şi cea integratoare a organismului social şi a naţiunii, studenţimea îşi punea pata specifică de culoare.

Clasa cea mai puternică sub aspect economic, având corespondent politic în Partidul Liberal, era, cum am arătat, burghezia română. Oameni de afaceri prosperi şi cu o forţă economică relativ însemnată erau numeric restrânşi. Un economist şi om politic al vremii (Mihail Manoilescu) aprecia la aproximativ 10.000 de persoane, patronii de întreprinderi mari şi mijlocii, finanţiştii, bancherii şi personalul superior al băncilor, marii comercianţi, proprietarii unor edituri, unor organe de presă etc. Probabil că pătura superioară a burgheziei era mai mare. Oricum, acest segment social avea o funcţie esenţială în dezvoltarea economică a ţării, în definirea direcţiei sale evolutive, în gestionarea pârghiilor materiale ale societăţii. Sociologii şi oamenii de cultură, în genere cei care reflectau asupra condiţiei societăţii române şi a liniei sale de mişcare, apreciau că burghezia este destinată să imprime pentru multă vreme nota caracteristică a hegemoniei ale. Sunt

300

cunoscute în acest sens, cum am mai menţionat, scrierile lui Ştefan Zeletin, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric (1925), Eugen Lovinescu, Civilizaţia română modernă (1924-1925), Mihail Manoilescu, Destinul burgheziei române (1942).

Bineînţeles, conceptul de clasă conducătoare nu includea doar comu-nitatea persoanelor legate nemijlocit de capital şi de managementul lui. Iradierile acestui concept sunt mult mai largi, pătrunzând în sfera politicii, în diplomaţie, în straturile superioare liber-profesioniste şi intelectuale.

Judecând comparativ cu structura socială a României antebelice, deosebirea este evidentă şi semnificativă: de unde până la 1918 clasa precumpănitoare social, economic şi politic era moşierimea, după conflagraţia din 1916-1918 şi reforma agrară, ea îşi pierde însemnătatea. Sub aspect politic se retranşează în alte formaţiuni politice, mai ales în cea liberală, nemaiavând un reprezentant politic în partidul conservator (devenite, cum se ştie, nişte facţiuni lipsite de importanţă). Moşierimea şi-a pierdut poziţiile economice anterioare, a pierdut foarte mult din despăgubirile primite în urma reformei agrare, datorită devalorizării severe a leului. Din banii primiţi nu a investit decât puţin pentru reorganizarea modernă a exploatărilor cu care a rămas. A cheltuit uneori peste măsura veniturilor, a încercat să perpetueze viaţa de lux cu care era deprinsă, s-a hrănit, ca orice clasă în declin, cu himerele trecutului, cu nostalgii şi frustrări nejustificate. A beneficiat, desigur, de avantajele tradiţiei, educaţiei şi manierelor, devenite acum desuete. Moşierimea, ca şi corp global, găsea cu greu calea integrării în ritmurile mai alerte de viaţă, în cerinţele unei societăţi orientate spre alte valori, spre un alt fel de trai. Ea trebuia să se grefeze pe burghezie, să se integreze într-un mediu şi într-o atmosferă pe care nu le mai putea domina. Acomodarea la liberalism ca forţă politică şi mentalitate ideologică ar fi fost cea mai bună soluţie; mai complicată era situaţia când frustrări şi insatisfacţii generate de noua situaţie o împingeau spre curentele radicale de dreapta sau, în plan intelectual, spre o viziune organică, tradiţionalistă, conservatoare. Când găsea nişe pentru servicii în diplomaţie, în corpul ofiţeresc, în lumea afacerilor, perspectivele erau, desigur, foarte bune. Odraslele moşierilor ştiau doar limbi străine, erau instruite, stilate, unii dintre moşiei îşi păstraseră încă proprietăţi întinse şi proveneau din familii ilustre. Familii ca Bibeştii, Sturza, Ştirbey, Argetoianu, Brătienii păstrau încă influenţă şi prestigiu.

O frescă sugestivă a claselor conducătoare din România pe parcursul câtorva generaţii a realizat-o scriitorul Petru Dumitriu în romanul Cronică de familie. Dar mentalitatea specifică pentru românul obişnuit, să spunem

301

românul standard, este surprinsă admirabil în tonuri critice de Ion Luca Caragiale. În dramaturgia sa, în schiţele şi nuvelele sale. Ea se regăseşte mai ales în straturile micii burghezii, în lumea diversă a negustorilor, meseriaşilor, a funcţionarilor, mai mici sau mai mari, a oamenilor din administraţie şi din instituţii cu rost şi fără rost, a grosului clientelei politice etc. Condiţiile şi situaţiile s-au schimbat mult după primul război mondial faţă de perioada în care I. L. Caragiale a scris opera sa. Tipurile surprinse de el, ca mentalitate, manifestări, orizont intelectual, ca mod de a percepe şi de a reacţiona, de a înţelege societatea şi oamenii s-au perpetuat. Mica burghezie română era cu un ochi aţintit spre parvenitism şi căpătuire, cu altul spre flecăreală şi lipsă de profunzime. În straturile profunde era însă harnică, preocupată de ameliorarea propriei condiţii, perseverenţă. Aceştia trăiau viaţa intens şi dramatic, foarte mulţi trăiau epidermic.

17. HABITAT, SĂNĂTATE, ÎNVĂŢĂMÂNT

Transformările petrecute în societate de-a lungul întregii perioade de după 1859 s-au regăsit în condiţiile de viaţă ale populaţiei dar nu în măsură să redimensioneze noile probleme cu care aceasta se confrunta în domeniul habitatului, sănătăţii publice şi al învăţământului rural. România s-a izbăvit de plaga bordeielor, care numărau circa 50.000 la începutul secolului al XX-lea, şi a pelagrei – boala porumbului stricat, – de care erau atinşi tot circa 50.000 de persoane – tributul regimului învoielilor agricole din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea.

În deceniile dintre cele două războaie mondiale, România a depăşit faza cea mai dificilă a condiţiilor de locuit la sate. Transilvania şi Bucovina aduceau cu ele un spor de spaţiu, de soliditate în confort în materie de construcţii rurale. Basarabia se afla însă într-o situaţie precară la care concurau tradiţia, vicisitudinile istorice şi absenţa materialelor de construcţie.

La recensământul din 1930, în România existau circa 3078 mii de locuinţe rurale, dintre care 31,3% din pământ (peste un milion) şi 34,9 din lemn. Se construia mult din pământ în Câmpia Română şi în Basarabia, deseori fără temelie şi ca atare fără beciuri sau încăperi de subsol. De etaje nu putea fi vorba la asemenea locuinţe. Din totalul locuinţelor, aproape trei sferturi aveau 1-2 camere. Restul aveau trei sau mai multe camere.

O comparaţie făcută cu realitatea satului românesc contemporan ar releva enormul progres înregistrat în cei 70 de ani care ne despart de recensământul din 1930. Şi aşa, condiţia satului nostru este mult sub cea a

302

locuinţelor din zonele rurale în Europa apuseană unde nu ştii dacă în ţări ca Franţa, Anglia, Germania etc. există sau nu sate în înţelesul nostru.

Din totalul localităţilor ţării – 15.372 (între care 171 oraşe şi 8.704 comune) erau alimentate cu energie electrică, în 1939, doar 565, acoperind circa 25% din populaţie. Posturi telefonice erau puţine, în genere constituiau o raritate în mediul rural. Între 1930-1940, reţeaua posturilor telefonice a crescut de la 5.000 la 10.000, majoritatea covârşitoare fiind instalate la oraşe.

În învăţământul primar, situaţia a continuat să se amelioreze, prin creşterea numărului de învăţători şi dezvoltarea reţelei şcolare. Impulsurile nu au fost însă suficient de energice. Or, problema nu era a creşterii graduale, ci a unei abordări frontale în spirit radical. Practic, în 1930, numărul ştiutorilor de carte era de 57%. Existau diferenţe de provincii, zone urbane şi rurale, sex etc. În deceniul IV al secolului XX s-au făcut noi progrese în dezvoltarea învăţământului, insuficiente însă pentru eradicarea analfabetismului şi ştergerea amprentei lui pronunţat sociale, întrucât ţărănimea îi suporta, mai ales, consecinţele. Este drept, nu eram singulari în Europa: Spania, Grecia, Bulgaria aveau cifre comparabile la capitolul ştiutorilor de carte. Dar, pe fondul situaţiei generale de pe continent, fenomenul indica un deficit de civilizaţie.

În domeniul învăţământului secundar şi universitar s-a produs însă între cele două războaie mondiale o ridicare de plafon. În 1930 existau în ţară 705.100 persoane cu studii secundare, 262, 200 cu şcoli profesionale, 90.650 cu studii universitare şi 42.350 absolvenţi ai altor tipuri de şcoli superioare (revenind cam o persoană cu studii superioare la 150 de locuitori). Personalul antrenat în instruire era de 8.018 persoane.

Sănătatea publică şi fenomenele de ordin demografic se înscriau şi ele în aceiaşi parametri ai civilizaţiei moderne de tranziţie. Legea din 1930 a constituit, de pildă, un instrument notabil în organizarea şi dezvoltarea asistenţei medicale. Obstacolele erau însă mari, reţeaua sanitară redusă, mai ales la sate. În circumscripţiile rurale, la o populaţie de peste 15 milioane de locuitori, activau doar 1.140 de medici în circumscripţii sanitare şi spitale săteşti (1 medic la 19.000 persoane). În reţeaua asigurărilor sociale func-ţionau între 1.500-1.800 de medici; o situaţie ceva mai bună decât în zonele rurale. Totalul lucrătorilor din sfera sănătăţii, muncii şi ocrotirilor sociale se ridica, în ajunul celui de-al doilea război mondial, la 7.765 persoane.

303

România a înregistrat între cele două războaie mondiale o rată relativ ridicată a creşterii demografice – 12,9-14,1‰, însă într-o conjunctură în care natalitatea era de 34-36%0, iar mortalitatea de 21‰. Deţineam (după U.R.S.S.) al doilea loc în Europa la natalitate. Dar şi primul loc la mortalitate, în vreme ce la excedentul naşterilor ne situam pe locul şapte în lume. Între 1920-1940, populaţia României a crescut cu circa 5 milioane de locuitori. În ultimii 15 ani, din 1989 până la 2004, a scăzut cu aproximativ 1,5 milioane.

Se observau variaţii considerabile pe provincii (excedent foarte ridicat în Vechiul Regat şi destul de scăzut în Transilvania şi Banat).

România era încă ţara natalităţii intense, dar şi a mortalităţii foarte ridicate. Nici asistenţa sanitară, nici efectele reglatoare şi contradictorii ale civilizaţiei n-au înrâurit semnificativ fenomenele de ordin demografic. Acestea se mişcau într-o ordine specifică epocilor de început ale ciclurilor de civilizaţie modernă.

18. REPERE CULTURALE

Perioada dintre cele două războaie mondiale a fost marcată, în planul culturii înalte, de remarcabile realizări. Exista sentimentul că România trebuie să se afirme prin cultură. Această exigenţă şi-a asumat-o generaţia matură – perseverent şi sistematic; a afirmat-o cu fervoare, făcând din ea un crez, dar şi urmărind prin aceasta să ocupe poziţii de prim-plan în cultură, tânăra generaţie a lui Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, cercul unor tineri scriitori grupaţi în jurul revistei „Kriterion”. Centrele de iradiere a ştiinţei şi culturii erau Academia Română, catedrele universitare, institutele ştiinţifice de pe lângă universităţi sau fundaţii. S-au afirmat şcoli ştiinţifice remarcabile, cu contribuţii de rezonanţă internaţională în istoriografie – dominată de Nicolae Iorga –, în sociologie – dominată de Dimitrie Gusti –, în domeniul matematicii, chimiei, medicinii, agronomiei, geografiei, al lingvisticii etc. S-a maturizat şi s-a exprimat filosofia prin sisteme de gândire proprii (Lucian Blaga, C. Rădulescu-Motru, Mircea Florian) şi prin lucrări semnificative de istoria filozofiei (P.P. Negulescu, Nicolae Bagdasar etc.).

Literatura şi critica literară au probat remarcabil forţa originalităţii, capacitatea de conectare la noile forme de expresie a sensibilităţii. Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu au creat fresce ample ale vieţii poporului român; în ipostaza duratei istorice sau a problemelor redutabile pe care abia

304

le înfruntase (răscoala din 1907 şi primul război mondial). Critica literară a fost cultivată cu fineţe şi o excepţională capacitate de interpretare a fenomenului literar şi cultural românesc şi universal. George Călinescu a rămas o figură emblematică în acest sens, întocmind o monumentală Istorie a literaturii române. De la origini până în prezent (1941). Contemporan cu el au fost Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu şi mai vârstnicul Eugen Lovinescu, de asemenea o personalitate proteică a criticii literare şi culturii române în genere.

O dezbatere tensionată de ordin doctrinar şi ideologic s-a purtat în jurul descifrării şi interpretării fenomenului românesc, al explicării caracteristicilor evoluţiei sale. Aceste dezbateri sunt revelatoare pentru substanţa culturii române. În cadrul lor s-au confruntat mai ales purtătorii viziunii organice şi istoriciste, care susţineau teza că societatea trebuie înţeleasă ca un organism, ca o totalitate care se dezvoltă din sine gradual, evoluţionist, ca un stejar din ghinda din care răsare. De aici ataşamentul la tradiţie, la formele date ale societăţii, la păstrarea identităţii prin refuzul înrâuririlor modelatoare moderne din afară. Un exponent al acestei viziuni a fost chiar Nicolae Iorga. Acest curent are rădăcini mai vechi în cultura română. Ideile exprimate de unii reprezentanţi ai acestei direcţii în cultura română, ca, de pildă, Nae Ionescu, au fost un pat germinativ chiar pentru doctrine politice de extremă dreaptă.

Alţi gânditori – economişti şi sociologi (ca, de pildă, Ştefan Zeletin) erau adepţii dezvoltării dinamice a societăţii române, ai conectării realităţii noastre la fluxurile civilizaţiei moderne de tip occidental.

În acest cadru s-au manifestat liniile de tensiune ale culturii române, nu numai între cele două războaie mondiale, ci şi înaintea conflagraţiei din 1916-1918. Tocmai de aceea, reţinerea acestui aspect este importantă, fiindcă el ne ajută să înţelegem nu doar dezbaterea de idei din epoca noastră modernă, dar şi realitatea obiectivă a civilizaţiei române moderne.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

• Braudel, Fernand, Gramatica civilizaţiilor, vol. I, II, în româneşte de Dinu Moarcăş, Bucureşti, 1994.

• Bulei, Ion, Viaţa cotidiană în timpul lui Carol I. Lumea românească 1900-1908, Bucureşti, 2004.

305

• Hurezeanu, Damian, Civilizaţia română modernă şi problema tranziţiei, în Radu Florian, Damian Hurezeanu, Alexandru Florian, Tranziţii în modernitate, Bucureşti, 1997, p. 83-215.

• Lovinescu, E., Istoria civilizaţiei române moderne, ediţie de Z. Ornea, Bucureşti, 1972.

• Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Bucureşti, 1999, p. 53-92.

• Zeletin, Ştefan, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Bucureşti, 1925.