Scrierea Bizanţ după Bizanţ prezintă 10 capitole în care sunt evidenţiate

aspecte ale istoriei Bizanţului.

În primul capitol intitulat Pribegii sunt prezentaţi învăţaţii bizantini greci

care au scăpat din catastrofa Constantinopolui „cei trei Divlopatatzes, Manuel

Agallos, Manuil Iagup, egumenul Dionisie, Nicolae Trahaniotis, Alexandru

Cananos, Mihail Dromahatis Chrysoloras, Dimitrie Cananos, Mihail Asanis,

Dimtrie Paleologul, Andronic Trihas Spandonis, Gheorghe Ducas Armenis.”

Exilaţii erau buni cunoscători ai limbii greceşti clasice, aşa cum se învăţase

şi se răspândise în şcolile bizantine cu secole în urmă, , deţineau un ales simţ al

formei căutate, tendinţa către retorică, disciplina unei gramatici complicate şi

tiranice dar în sufletele lor purtau dispreţul faţă de barbar, ura faţă de păgâni şi

speranţa ca imperiul bizantin va învia din nou.

Clerici şi a învăţaţi bizantini pătrund în lumea occidentală şi cunosc marea

dezamăgirea că fraţii creştini nu au sesizat pericolul otoman ce se aşternea asupra

Europei. Imposibilitatea unei solidarităţi i-a determinat pe unii pribegi bizantini să

militeze la curţile marilor conducători occidentali pentru salvarea imperiului

Bizantin.

Deşi unii din greci au preferat să-şi câştige o pâine de la catedră , din editarea

unor clasici sau deveneau cardinali precum Visarion, împărţindu-şi timpul între

studii de filosofie şi misiuni în Apus existau pribegii , precum Filelfo, care făceau

planuri pentru salvarea Bizanţului.

Acest Filelfo a încercat să le arate veneţienilor calea către Durazzo, voind să

dovedea că totodată ca un atac în Morea este cu putinţă şi ştia foarte bine

fortificaţiile turceşti de care dispunea sultanul.

Filelfo propunea fraţilor săi occidentali un atac împotriva imperiului Otoman

, dar planurile sale vor eşua datorită fondurilor insuficiente pentru a plăti efectivele

de soldaţi.

Dar ceea ce a împiedicat încercare lui Filelfo şi altora ca el nu a fost

insuficienta banilor ci egoismul occidental.

Disputele religioase şi politice din timpul împăraţilor bizantini au avut

repercusiuni şi un efect negativ asupra celor ce doreau cu ardoare reînvierea

Imperiului Grec.

Nici un rege de la Roma şi împreună cu alţi împăraţi precum al Ungariei nu

doreau restabilirea Imperiului grecilor deoarece ideile Renaşterii influenţau deja

minţile luminate. Un lat motiv pentru care Apusul nu a întreprins nici o mişcare

cruciată este că nu s-a văzut pus în situaţia de a fi atacat de către otomani dar şi

faptul că multor feţe regeşti le convenea căderea Bizanţului.

Ideea unei cruciade împiedica înţelegerea unei probleme atât de grave şi

urgente. Un factor important care a mai determinat pe lângă celelalte a fost şi ura

occidentalilor faţa de schismatici. Iar orice tentativă a Apusului de a porni o

expediţie de salvare era privită cu neîncredere de exemplu situaţia creată de Papa

Pius al II-lea. Acest Papă a avut iniţiativa să întreprindă o expediţie de salvare a

Bizanţului însă moartea lui şi lichidarea cruciadei de la Ancona va trezi bucurii

nemărturisite.

La vremea respectivă Apusului nu dorea să transforme din Bizanţ o colonie

aragoneză sau veneţiană deoarece era dificilă protejarea ei . Ar fi însemnat să

devină şi o pierdere economică pentru comerţul veneţian.

În 1455 Papa Calixt al III-lea va propune un nou program ce va lucra în

vederea redobândirii oraşului Constantinopol pentru a reinstaura împărăţia lui Iisus

Hristos şi de a purifica oraşul de păcatele omenirii implicit ale otomanilor.

Alte tentative de recucerire a Bizanţului eşuează iar conflictul dintre Veneţia

şi sultan nu schimbaseră de cu nimic situaţia.

Tot în cadrul acestui capitol sunt analizate şi punctele de vedere ale apusenilor

cu privire la situaţia neajutorării imperiului grec dintre ele remarcându-se ideea

2

unui critic german la 1480 . Acesta avertizează iminenţa pericolului datorită

expansiunii în Europa a Semilunei , iar căderea Constantinopolului este receptată

ca fiind pierderea solidarităţii creştine. Chiar propune la un moment dat stăvilirea

încercărilor de înaintarea a otomanilor în spaţiul creştin.

O importantă figură literară care se va ocupa cu prezentarea situaţiei de după

cucerirea Imperiului grec este Teodor Cantacuzino zis şi Spandugino un refugiat în

Italia, unde a locuit la Veneţia. Şi în Franţa , se întorsese de mai multe ori la

Constantinopol. El va evidenţia o istorie a sultanilor comparată cu dinastiile

bizantine ce s-au perindat pe tronul grec. Din mărturiile sale nu observam decât o

simpatie faţă de turci decât faţă de Paleologi deoarece îi considera pe primii

adevăraţi conducători ai Bizanţului datorită administrării vechilor posesiuni

greceşti. Sunt prezentate faptele următorilor sultani : Osman „foarte drept şi

vrednic domn, şi a făcut o mulţime de legi care erau bune şi folositoare, fiind

respectate în Turcia până acum”, Orhan, Baiazid, Mahomed I, Murad al II-lea şi

Mahomed al II-lea. Ultimul este admirat pentru că este „viteaz, iubitor de arme,

darnic, mărinimos” iar adversarul său Constantin Paleologul nu primeşte nici o

laudă deşi este atacat de către sultan. Singura critică pe care o întreprinde

Spandugino împotriva turcilor este cea legată de jaful Constantinopolului în care

nobili ar fi fost ucişi cu grămada.

Spandugino ar fi nutrit acelaşi ideal cu Papa Pius al II-lea şi va fi prezentat

ca fiind „Deşi amestecat în foarte mari războaie, el nu spunea măcar : vom vedea ,

vom face şi ne vom gândi” ci el se frământa toată ziua pentru apărarea împotriva

duşmanului comun al creştinătăţii.

Capitolul II intitulat Constantinopolul cel mare. Raliaţii. Permanenţa

formelor bizantine va surprinde situaţia de după cucerire a Constantinopolului şi

opera de refacere a sultanului Mahomed al II-lea care va grăbi să populeze oraşul, îi

va primi pe exilaţii greci din Agatopolis, Mesembria, Selimbria , Heracleea ,

3

Panidos, Orestias până şi din Adrianopol. Le va vinde proprietăţi la un preţ de

nimic . Din vechile familii sun menţionate câteva figuri ce au reuşi să intre graţiile

sultanului. Vedem un Manuil, fiul despotului Toma, sfătuit de prietenii săi

Mangafas, Contos şi Nicolae să părăsească Roma pentru a se prezenta sultanului.

Obţinu din mila sultanului Mahomed pământuri la Siretion, la Ampelition , o roga

adică o pensie de o sută de aspri, robi şi roabe şi ţiitoare frumoase de la care va

avea , pe urmă , doi fii : Ioan şi Andrei. Unul dintre ei va fi chemat la sultan Selim I

şi va lua mai târziu numele de Mahomed.

Nicolae Iorga argumentează : „ Un Matei , fiul lui Pavel Asanis, care semna

şi „Paleologul” , soţul unei Eudaimonomoiani a trăit o vreme lângă despotul

Dimitrie al cărui nepot era, prin mamă, dar când sărăcia a risipit curtea acestuia, el

a murit de supărare, soţia lui „despina” , şi fiica sa, al cărei veşmânt a devenit sacos

în biserica patriarhală, urmându-l în mormânt. Şi totuşi sultanul, văzându-l că

merge pe jos, îi dăruise un cal, îmbiindu-l să intre în corpul său de gardă.

Din Trapezunt au venit un Kabazites, marele „mesazon” al cărui imperiu şi

nepotul lui Zagaris, un Paleolog, al cărui văr, fiul unei alte fiice a lui Zagaris,

stabilită în Serbia, devenise paşa Mahomed. Era protovestiar. Bigam şi dorind să

capete binecuvântarea patriarhului Ioasaf I pentru căsătoria lui cu fiica ducelui

Atenei, el aduse astfel căderea capului Bisericii. Era un om priceput în mânuirea

arcului şi pătimaş la jocul cu zarurile, într-atât încât a murit în timp ce juca.

Un alt grec din Trapezunt, Gheorghe Amirutzi, s-a lepădat de lege, cu fii săi

odată.

Un grup de renegaţi se închegase la serai şi hotăra în voie la patriarhie. Fiul

lui Gidos ( de la Guy) , - numit astfel sub influenţa Lusignanilor Paleologi - deveni

beglerbegul Has- Murad, ucis în luptă împotriva lui Uzun- Hasan. Skanderberg, fiul

lui Amirutzi, a tradus pentru sultan codicii greci şi tratate de teologie, având funcţia

de secretar şi hasnadar, păzitor al tezaurului. Se aflau până în jurul lui Mahomed

4

tineri care rămăseseră creştini, dar comandantul trupelor turceşti în faţa Rhodosului

fu un Paleolog renegat, iar în 1500 Mezed- Paşa era un tot Paleolog, având alături

un alt renegat, care se trăgea din marile familii.

În preajma prinţesei sârbeşti Mara, văduva lui Murad al II-lea era fratele ei

Grigore şi nepoata ei Caterina, văduva contelui de Cilly; într-un act din 13 aprilie

1479 această prinţesă, care avea proprietate unei vămi, lângă Athos, luase titlul de

„sultana autocratului Murad, cucernica ţarină Mara, fiica despotului Gheorghe.

Alte familii nobile vegetau ca arendaşi ai Imperiului şi în Moreea şi în alte

părţi din provincie, la Midia, la Sozopol, la Mesembria : astfel Mamona şi Notaras,

Muzalon, Vatatzes şi Diplovatatzes, Lascaris, Asanis, Chrysoloras, Eugenikos.” 1

Toţi aceşti greci au avut parte de multe cinstiri din parte turcilor şi chiar la un

moment dat simţeau că imperiul redevenea al lor. Posedau un simţământ de

mândrie deoarece sultanul era mulţumit e faptul că era conducătorul şi împăratul

acestui neam grecesc. Sultanul va deveni nu numai un simplu şef ci chiar un

cunoscător de limba grecească şi va fi un susţinător al Bisericii ecumenice în

revendicările sale de drepturi faţă de Veneţia.

Observăm cum imperiul turc va folosi în documentele sale limba grecească

chiar şi în corespondenţa cu dogele Genovei. Imperiul turc va deveni prin adoptare

limbii greceşti un continuator şi păstrător al tradiţiei bizantine.

Capitolul III intitulat Autonomiile locale este împărţit în şase secţiuni :

Comunităţi creştine pe continent, Insulele, Athosul, Patriarhiile, Muntele Sinai şi

mănăstirea Sf. Sava, Coloniile din Italia.

Prima secţiune şi anume Comunităţi creştine pe continent se menţionează

prezenţa patriarhului Mitrofan la Chalki unde va zidi mănăstirea Sfintei treimi unde

va fi ulterior îngropat . De asemenea va fi îngropat în 1554 patriarhul Dionisie. Se

1 Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, pag.49

5

va păstra o bibliotecă în care se găseau Fotie şi Manasse.

În Adrianopol mai există cincisprezece biserici creştine, iar la Filipol mai erau

încă opt. La Enos exist o comunitatea care trăia în jurul mănăstirii Scalote, la Vela,

în jurul mănăstirii lui Hristos. La Mare Neagră era o altă mănăstire la Sozopol unde

va fi îngropat patriarhul Ioachim. În Thesalia exista o comunitate creştină ce

sărbătorea lăcaşul sfânt al lui Luca Stiriotul.

Atena deţinea ,în anul 1578, 120000 de locuitori. Iar la Nauplia din Morea

exista mănăstirea Trinităţii cu paisprezece sate de ţaconi ce vorbeau un dialect

elenic foarte vechi.

Secţiunea a doua numită Insulele, Nicolae Iorga va discuta despre

Arhipelagul şi despre insule greceşti.

Sunt prezentate o serie de conducători de insule care precum ducele Ioan

Crispo care deţinea Naxos şi Milos dar murind cu doi înainte şi nelăsând decât doi

bastarzi , locţiitorul Somaripa chemă în ajutorul său pe Nicolae Cappello care

comanda corăbiile Republicii în Arhipelag cedează întregul său domeniu în

schimbul unei pensii pentru familia Crispo. La un moment dat va exista un proces

între duce şi Universitate din Milo . Vestea că ducele a fost omorât de piraţi a

determinat ca Senioria să se gândească asupra ocupării domeniului rămas fără

stăpân.

Acest stăpân al insulelor Naxos şi Milos este numit „marele evreu” care

încercase să reînnoiască regimul ducilor din Arhipelag dând documente în

italieneşte şi a acordat scutiri de vamă călugărilor din Patmos. ce treceau prin

aceste insule.

Sub marele evreu se respectau „assisele” Romaniei în ducatul său , trăiau

familiile Sommaripa, Gonzzadini din Sifnos, Michele, Pisano, Sagredo, Querini,

toţi foşti seniori ai statului căzut în vasalitate.

Nicolae Iorga argumentează ideea unei cuceriri parţiale ale insulelor , iar cele

6

scăpate de stăpâniri diferite încă mai păstrau moştenire bizantină exemplul cel mai

elocvent fiind insula Andrusa unde se slujea încă în mănăstirea Theotokos.

În secţiunea a III-a intitulată Athosul este prezentat cursul Sfântului Munte după

căderea Constantinopolului . Locuitori Athosului s-au grăbit să recunoască

stăpânirea nouă şi nu erau în totalmente rupţi de lume . Exista sub conducere

preotului cele două mănăstiri având de la patru până la şapte mii de monahi. În

cadrul acestor mănăstiri erau respectate reguli severe de disciplină iar alegerea unor

patriarhi au influenţat relaţiile cu noua putere.

Iorga afirmă că mănăstirile se luptau între ele pentru întâietate şi bogăţii aşa

cum a fost cazul conflictului dintre Esfigmenos şi Chilandari din secolul al XVI-

lea. În 1581 Simopetra arsese iar Stavronikita avea nevoie de restaurare locuitori

Sfântului Munte au fost nevoiţi să recurgă din nou la daniile bogate ale

domnitorilor români deveniţi ocrotitorii lor începând din secolul al XIV-lea. S-au

bucurat de privilegii din parte domnilor munteni Vlad Ţepeş, Vlad Călugărul,

Vladislav, Radu de la Afumaţi, Vlad Vintilă , donatorul unui măreţ prapur, Radu

Paisie, Alexandru al II-lea, Mihai Viteazul, Simion Movilă, Radu Şerban şi urmaşii

săi dar şi din parte domnilor moldoveni precum Ştefan cel Mare, Petru Rareş , fiica

sa Ruxandra şi a soţului ei Alexandru , Petru Şchiopul , Ieremia Movilă. Chiar un

mitropolit al Moldovei Teofan se duse să moară acolo. Cel care a întărit daniile

făcute de către domnii români la Sfântul Munte a fost patriarhul Ieremia al II-lea.

La Bucureşti în anul 1591 a prezidat sinodul episcopilor din Ţara Românească şi va

întări închinarea către mănăstirea Simopetra a bisericii zidite de viitorul Mihai

Viteazul, care-i va purta numele. Exista o tendinţa către o oarecare autonomie

foarte puternică astfel încât se hirotoniseau clerici de care Bizanţul nu voia să se

ştie.

În secţiunea numită Patriarhiile lipsesc informaţiile asupra condiţiilor în

care au trăit după căderea Constantinopolului cele trei Scaune patriarhale ale

7

Răsăritului. Atitudinea cuceritorului otoman faţă de Patriarhia Antiochiei, a

Ierusalimului şi a Alexandriei nu a fost asemenea cu cea faţă de Constantinopol.

Este amintită o compilaţie în care Atanasie Comnen Ipsilanti confirmă că în 1465

privilegiile Sfântului Mormânt sunt confirmate. În 1558 Ierusalim era refăcut de

atât de sultan cât şi de patriarh, însă se stabilise un anume tarif pentru vizitatorii

Sfântului Mormânt. Sunt menţionaţi următorii patriarhi : Sofronie al IV-lea,

Ioachim al Alexandriei considerat în secolul XVI-lea făcător de minuni, Silvestru în

1567, Pigas în 1590. În 1476 din mănăstire de la Canubium la Muntele Sinai

patriarhul Petru de Antiochia scria în limba arabă papei pentru a-i arăta cât este de

stors de mauri plătindu-le în loc de 100 de ducaţi 500 fără ca maroniii să-i acorde

subsidiile. Patriarhul Siriei se va bucura de aceeaşi tratament fiind deseori jecmănit

de paşă susţinut de evrei.

În secţiunea Muntele Sinai şi mănăstirea Sf. Sava sunt menţionate

informaţii de începând din anul 1453 unde se afla un egumen a cu titlu de episcop

şi administra bunurile sale din Creta. În anul 1583 are loc un sinod din

Constantinopol în care se numea un episcop al „Sfântului Munte Sinai şi al Rhetos-

ului”. Episcopul Muntelui Sinai coresponda cu împăratul Maximilian şi arhiducele

Carol care-i acordase bani pentru refacerea mănăstirilor . El se plângea „sfântului

duce de Austria” că este silit să răscumpere de la „cel care, din îngăduinţa

Domnului, stăpâneşte ca un tiran Constantinopolul, împreună cu oraşele care-i sunt

supuse.”

Deşi pentru alţi călugări sultanul turc era considerat un basileu , pentru

locuitorii Muntelui Sinai el era un simplu „mare turc.”

În 1637 este menţionat un Chiril Lukaris ce restabilise mitropolia de la

Muntele Sinai numind în locul acesta pe fostul episcop de Chimara.

Mănăstirea Sf. Sava se bucură de beneficiile şi de ocrotirea domnilor munteni.

Un Ioachim românul fost egumen de la Muntele Sinai va zidi această mănăstire cu

8

banii donaţi de către doamna Ruxandra a Moldovei. Domnul Alexandru al Ţării

Româneşti va ridica mănăstirea Prodomului. Călugării care aveau un metoh la Iaşi

primeau bani de la domnul ţării Petru Şchiopul. Mai departe s-au bucurat de

sprijinul lui Alexandru Lăpuşneanul, dar şi de ajutorul regelui Spaniei şi marelui

cneaz al Moscovei.

În secţiunea VI numită şi coloniile din Italia este subliniată importanţa unei

comunităţi greceşti care îşi avea sediul în Veneţia pentru zidirea catedralei bizantine

a Sfântului Marcu bogată în mozaicuri. Faţă de această comunitate se va adopta

multă toleranţă la sfârşitul secolului al XVI-lea. O altă comunitate şi anume de la

Ancona primeşte şi îngăduinţa de a-şi clădi o biserică. Mai sunt menţionate şi alte

comunităţi precum cele de la Livorno, unde se întâlneau oameni din Creta, din

Cipru, din insulele Ionice, din Chios, o a treia la Messina, a patra la Malta (chiar

două biserici). Toate aceste comunităţi erau sub ascultarea arhiepiscopului de

Filadelfia care îşi avea reşedinţa la Veneţia.

Iorga nu tratează insulele Ionice deoarece se aflau în centrul disputelor dintre

turci şi veneţieni şi un alt motiv este că cere o cercetare specială şi adâncită.

Capitolul IV se numeşte Patriarhul şi clerul său unde sunt menţionate o serie

de figuri ale patriarhilor ce au condus Constantinopolul începând de la Mahomed al

II-lea. Sultanul turc Mahomed al II-lea îşi va petrece timpul în strălucitoarea

capitală imperială şi va deprinde conform unei cronici elementele civilizaţiei

bizantine. Conducătorul otoman va căuta un şef pentru creştinii săi de lege orientală

pe un anume Gheorghe Scholarios. Acest Gheorghe Scholarios va lua numele de

Ghenadie şi va aduna la repezeală un sinod de „câţiva episcopi din împrejurimi”

pentru a alege un nou patriarh. Noul patriarh va fi proclamat de episcopul Heraclei

şi instalat la Sfinţii Apostoli unde se pare că era un cartier pustiu iar între zidurile

sale fusese găsit un cadavru. Noul patriarh sau „căpetenia romeilor” va fi înconjurat

de cea mai largă toleranţă din partea lui Mahomed al II-lea. Sultanul Mahomed al

9

II-lea este văzut oprindu-şi calul în faţa bisericii, intrând în paraclis la „dreapta

skevofilakionului” şi discutând cu învăţatul Ghenadie despre deosebirea dintre cele

două religii şi puse să se scrie acea Mărturisire de credinţă, pe care paşa din Veria,

Ahmed, căpătă poruncă de a o traduce în turcă.

Este menţionat şi un Isidor al II-lea Xanthopulos care se pare că ar fi păstorit

până în 1463 fără ca administraţia sa să fi lăsat urme. Al III-lea patriarh al bisericii

fără împărat Sifronie Siropulos garanta în 1464 autenticitatea unei cruci ce fusese a

împăratului Alexie Comnenul. Un alt patriarh, un anume Ioasaf Kokkas, va sta un

timp de două ori mai îndelungat şi îşi va curma zilele aruncându-se în fântână în

urma nemulţumirii protovestiarului din Trapezunt care vroia să ia de soţie pe fiica

lui Dimitrie Asanis făgăduită altă dată ducelui Atenei. Şi Marcu al II-lea

Xilokaravis va cade pradă aceloraşi uneltiri, va fi defăimat şi bătut cu pietre de

gloată, drept urmare a trebuit să se retragă la Ohrida. Simion I din Trapezunt îi va

urma după ce plătise locul cu o mie de ducaţi. El era susţinut de grupul de pribegi

puternici din Trapezunt.

După cum se observă, patriarhii aleşi au fost victimele unor uneltiri ce a

determinat intervenţia sultanului turc în 1467.

Văduva lui Murad al II-lea va interveni pentru numirea patriarhului Dionisie I,

ca mitropolit al Filipopolui. Acesta va cădea învins de adversarii lui, care

pretindeau, că fiind rob, fusese circumcis dar ocrotirea acestei femei l-a ajutat să-şi

poată găsi în anul 1472 un adăpost la Kosiniţa. Va fi iarăşi restabilit Simion din

Trapezunt dar va fi şi el atacat de Marcu. În 1475 va fi impus de către un sârb pe

nume Rafail un mitropolit de Ancira. Sârbul îşi plătise locul cu două mii de ducaţi

oferiţi ca tribut anual şi un peşcheş de cinci sute. Cel propus de către Rafail nu va

primi încuviinţarea înaltului cler grec, care îl va înfăţişa ca pe un beţiv, determinând

caterisirea şi întemniţarea lui: el fu văzut cerşind pe stradă, cu lanţul de gât. Va

urma un Manase – Maxim al III-lea care fu ţinut în cinste de sultan, care îi ceru o

10

nouă mărturisire de credinţă în 1482 la doi ani după moartea lui Mahomed al II-lea.

Tronul patriarhului din Constantinopol va fi disputat de trei centre de putere:

Scaunul constantinopolitan, dinastia sârbească şi domnia, monarhia munteană. Va

exista un vicleşug realizat de Nifon pentru a nu se confisca moştenirea patriarhului

Simion. Nifon va cădea surghiunului iar trei călugări vor fi găsiţi vinovaţi şi li se

vor tăia nasul. Succesorul lui Nifon, un anume Manase din Seres, va deveni

patriarhul Maxim al IV-lea. El este reprezentantul muntelui Athos ceea ce face ca să

intre în lupta neîncetată şi dezonorantă a Sfântului Munte pentru suprema putere

spirituală. După Maxim va veni un ucenic al lui Dionisie, Ioachim I, din Drama.

Ioachim a fost să ceară pomana domnului Moldovei Bogdan, fiul lui Ştefan cel

Mare. Urmează la tron patriarhal Teolipt I din Ianina, fiind şi ultimul patriarh de

sub domnia lui Selim, un sultan violent şi îmbătat de gloria sa. Au existat acuzaţii

împotriva lui Teolipt I şi s-a găsit o adunare care să le discute, dar neputându-se

înţelege între dânşii, şefii clerului merseră înaintea Divanului pentru a cere

îngăduinţă în scris de a întruni un adevărat sinod. Însă moartea lui Teolipt în 1522

destrămă orice tentativă de sinod.

În cadrul acestui capitol, Nicolae Iorga relevă ambiţiile ecumenice, bizantine

ale Patriarhiei în lupta cu un alt centru spiritual, din partea Veneţiei, care, prin

posesiunile ei din Creta, Cipru, Moreea era ea însăşi o mare putere bizantină, dar nu

înţelegea în nici un chip să admită amestecul patriarhului în stăpânirile sale.

Biserica creştină, cu toate uneltirile şi catastrofele patriarhilor, îşi mai păstra

prestigiul de centru bizantin. Devine la un moment dat, datorită lipsei de bani, o

demnitate itinerantă. Călătoriile lui Ieremia I şi ale altor feţe bisericeşti în

Muntenia, Moldova, Ivir, Cipru, făceau ca scaunul constantinopolitan să obţină

donaţii în vederea supravieţuirii tradiţiei bizantine într-un spaţiu considerat de

aceştia barbar. Deşi de multe ori au făcut compromisuri cu sultanul, toate acestea s-

au realizat în vederea supravieţuirii elementelor bizantine şi pentru recunoaşterea

11

autorităţii supreme ecumenice în lumea ortodoxă. Unitatea bisericii bizantine se

reînchegase sub marele Soliman încât nici măcar din timpul lui Nichifor Focas nu

cunoscuse asemenea unire. Probabil că factorul otoman a determinat o unitate a

bisericii aşa cum nu cunoscuse niciodată. Feţele bisericeşti preferau mai degrabă

stăpânirea otomană deoarece le oferea o mai mare libertate şi toleranţă în vederea

reglării unor chestiuni de administrare a Scaunului constantinopolitan. Pe sultan îl

interesa doar liniştea în imperiul său şi cuceririle sale decât gâlceava bizantinilor.

Însă nu ezita să ofere din când în când onorurile cuvenite bisericii patriarhale: era

un ienicer care veghea la poarta bisericii dar îl însoţea pe şeful bisericii pe stradă şi

când venea să aducă peşcheşul atunci i se ofereau onoruri ca unui mare demnitar al

Porţii.

După moartea lui Ieremia I din 1545 pe când se întorcea de la Dunăre,

patriarhul Ierusalimului era la Constantinopol şi prin iniţiativa lui, fu redactată o

nouă constituţie a bisericii constantinopolitane. El va fi ales de toţi arhiereii,

mitropoliţii, arhiepiscopii şi episcopii Răsăritului, Apusului şi ai Peloponesului.

Patriarhul avea cancelariile unui adevărat şef de stat, cu marele şi micul

logofăt, marele retor, marele eclesiarh, marele chartofilax, un skevofilax, un

sakelarios, mare protopop, protonotarul, marele econom, nomofilaxul, „parohii

Bisericii mari”, protoapostolarul, lampadarul, protecdicul, dikeofilaxul,

arhidiaconul şi primichierul. În 1569 patriarhii ajung conduşi de economi iar acest

fapt îl întâlnim în actul iscălit de cretanul Zaharia Scordilios, unde se semnează ca

„epitrop” al patriarhului.

Raporturile cu turcii vor lua caracterul unui prietenos trai în comun, patriarhii

devin preceptori ai imperiului otoman aşa cum fusese unul de sub stăpânirea

sultanului Ahmed. Patriarhul, întocmai Papei de la Roma, binecuvânta poporul

adunat în faţa bisericii sale şi cu acest prilej, arunca uneori anatema. Mai sunt

menţionaţi şi alţi patriarhi precum Ieremia la II-lea, Ioanichie I şi alţii.

12

Nicolae Iorga avansează ideea unui Bizanţ patriarhal care va simţi nevoia la

un moment dat de a culege opere canonice şi îşi va direcţiona eforturile către

trimiterea unor manuscrise în Ţara Românească printre care şi culegerea de

canoane a lui Maxim Margunios. Acest tip de Bizanţ s-a văzut în postura de a

continua la rândul său moştenirea greacă şi va căuta relaţii cu lumea exterioară:

vedem un patriarh de Constantinopol adresându-se regelui Franţei Henric al III-lea,

în favoarea lui Petru Cercel, pretendent la tronul Ţării Româneşti.

În capitolul V numit şi Arhonţii arată că la 1573 modul în care a fost înscăunat

Ieremia de Larissa nu mai depindea de greci ci de alte intervenţii. Adevăraţii

stăpâni ai naţiei, deţinătorii reali ai tradiţiei bizantine nu se mai află la patriarhala

Pammakaristos, frumos împodobită de Ieremia al II-lea.

În 1564 este creată o epitropie în care sunt pomeniţi arhonţii acelor vremuri:

Antonie Cantacuzino din Galata, Muzalos, fiul lui Gabras, Constantin Paleologul şi

chiar fruntaşul caramanlîilor, Karatzas. În 1565 bulgarul Mitrofan ajunge patriarh

datorită intervenţiei lui Antonie Cantacuzino şi puternicei sale rude Mihail. Între

aceşti arhonţi se mai numără şi neamul Chalkokondylas, din care Andrei va ajunge

să deţină o situaţie economică însemnată datorită comerţului de blănuri cu Rusia.

Un alt reprezentant al acestui neam pe nume Dimitrie va îndeplini funcţii

diplomatice la hanul tătarilor, dând în acelaşi timp lecţii de greacă padovanului

Andrei Brento. Acest capitol se opreşte foarte mult asupra cantacuzinilor deoarece

au influenţat nu numai viaţa religioasă dar şi pe cea politică. Avem înfăţişate

figurile lui Antonie, om învăţat care dăruise germanilor manuscrisul lui Zonaras

pentru a fi publicat, un Mihail Cantacuzino, având un castel la Anhialos, devenise

arendaşul salinelor şi al pescăriilor din imperiu şi mare vameş, considerat un mare

negustor care totuşi primea 60.000 de ducaţi din partea sultanului pentru a importa

prin agenţii lui blănuri de preţ din Rusia. Mihail Cantacuzino era un om destul de

puternic pentru a pricinui căderea patriarhului Ioasaf al II-lea şi chiar a tânărului

13

domn al Ţării Româneşti, Petru cu a cărui soră voise să se însoare. Va păşi pe

urmele „marelui evreu” conducând cu ajutorul slujbaşilor turci ducatul

Arhipelagului. În 1576 este arestat şi execuţia lui la 3 martie 1578, în palatul său de

pe ţărmul Mării Negre, de faţă cu fratele său, Constantin şi fiul său Andronic, a fost

o catastrofă pentru un grup de interesaţi. Averea sa valoroasă s-a vândut la mezat

printre cumpărători numărându-se şi sultanul care a păstrat vreo douăzeci de cai de

preţ.

Alte familii care s-au evidenţiat în sfera influenţei politice în Arhipelag au fost

koniaţii, în 1598 Ioan Choniates va stăpâni insulele Naxos, Andros şi altele. În

1629 un „Lyverus” Cantacuzino se ocupă de relaţiile dintre principele Transilvaniei

Gabriel Bethlen şi moscoviţi.

Marile familii bizantine nu se stinseseră deci; ele aveau să emigreze la români.

Însă tradiţia arhonţilor nu va pieri nici după această stabilire la Dunăre a marilor

familii. Se mai găseau în Fanar Cantacuzini neinfluenţaţi de mediul românesc şi

dintre aceştia avea să fie ales, în perioada războaielor cu polonii, Dimitraşcu

Cantacuzino, unealtă sigură a politicii otomane, pentru a face dintr-însul domnul

Moldovei primejduite. Ceea ce este de remarcat este că în jurul arhonţilor se

strânsese o populaţie grecească, uneori bogată. În secolul al XVI-lea observăm cum

la ceremonia circumciziunii tânărului fiu al sultanului Mahomed al III-lea ,

numărul arhonţilor era destul de mare. Renegaţii unui imperiu deveniseră factor

generator de putere pentru ţările române şi deţineau un mai mare prestigiu decât

avuseseră predecesorii lor în timpul Bizanţului. Ideea unei salvări a imperiului nu

se mai putea pune în discuţie dar elementele bizantine precum patriarhii, arhonţii ,

donatorii către Sfântul Munte sau către Muntele Sinai, chiar şi ideea imperiala pe

care şi-au atribuit-o viitori conducători nu face altceva decât să legitimeze

interesele fiecărei clase.

Prin prezentarea acestor elemente bizantine , Iorga vrea să demonstreze

14

continuitatea unui imperiu bizantin de după căderea Constantinopolului din 1453.

Ce a determinat această păstrare a moştenirii bizantine? Există cumva

educaţia bizantină , cultura bizantină sau spirit elen care a determinat păstrarea

conservarea de-a lungul timpului a elementelor bizantine?

Am putea vorbi de o „nostalgie” privind vremurile din perioada împăraţilor

Bizantini?

Capitolul VI intitulat Ideea imperială bizantină prin domnii români este

alcătuit din trei secţiuni Donatorii, Români la Constantinopol, Ocrotitorii.

Prima secţiuni dezvălui principale donatori ai centrelor spirituale

bizantine. Printre donatori regăsim reprezentanţii moscoviţi, domni georgieni,

domnitori moldoveni precum Ştefan cel Mare, fiul său Alexandru, Petru

Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, văduva Ruxandra, fiica lui Rareş şi domnitori

munteni precum Radu Şerban,Mihai Viteazul, Radu Mihnea . Vedem din

cadrul acestei părţi importanţa unui mare ctitor Neagoe din prisma mărturiilor

scrise de Gavriil protul de la Athos care a vizitat Ţara Românească. Neagoe

fusese ocrotitorul mănăstirii Dionisiu, de unde pusese să i se aducă moaştele

lui Nifon; iar o biserică fu ridicată în cinstea noului sfânt.

În partea a doua a acestui capitol regăsim figurile unor români precum

Radu Paisie sau Petru de la Argeş care trăit într-un mediu bizantin. În cadrul

acestei părţi sunt prezentaţi figuri ale domnitorilor donatori care au primit o

educaţie bizantină aşa cum este cazul fiului Chiajnei Petru. Este portretizat

Alexandru Lăpuşneanu care a visat la un imperiu bizantin şi a făcut donaţii

importante faţă de Muntele Athos şi Muntele Sinai .Mai sunt portretizaţi

domnitori precum Ioan - Vodă cel Cumplit, Petru Şchiopul, Iancu. Toţi aceşti

domni cunoşteau felul de trai ai bizantinilor deoarece trăiseră ani îndelungi la

Constantinopol şi prin urmare aceştia sunt purtătorii unui idei legate de

imperiul grec. Deşi preluaseră pe lângă acestea şi obiceiurile turceşti , domni

15

moldoveni şi munteni se considerau purtători a unei idei imperiale.

În secţiunea trei a acestui capitol numit Ocrotitorii este explicată

protejarea de către conducătorii ţărilor româneşti a bisericilor car fuseseră sub

grija despoţilor sârbi cum este cazul mănăstirii Schimbarea la Faţă . În cadrul

acestei părţi este argumentată tentativa Constantinopolului de a capta bisericile

româneşti. Demn de aminti este fragmentul în care Mihai Viteazul ia în

stăpânire Ţara Românească , fiind prin origine , fiul grecoaicei Teodora şi

nepotul puternicului vistiernic şi bani Iani, clientul lui Andronic Cantacuzino,

deţinător al tuturor curentelor de până atunci : cel care venea pe calea

Bisericii, cel ce fusese creat de mediul constantinopolitan, cel pe care-l

reprezentau marile familii şi cel stârnit de îndemnurile Apusului. Iar când

Mihai lua în stăpânire Ardealul în noiembrie 1599 , complotul creştin dorea ca

el să ia calea Bizanţului. Un text ce aparţine unui dominican exprima

următorul fapt : „Eu am fost întotdeauna de părere că dacă treburile cu această

binecunoscută chemare la oaste decurg aşa cum din mila lui Dumnezeu

tragem nădejde, zisul Mihai Vodă va ajunge să se înstăpenească pe

Constantinopol , şi grec fiind, şi aclamat, şi urmat îndeosebi de turci, odinioară

stăpâni ai acelei Împărăţii, va pune să fie proclamat el . şi nu altul , împărat al

Constantinopolei.”

Dar moarte lui Mihai Viteazul a determinat ruperea relaţiilor Ţării

Româneşti cu Constantinopolul , iar dinastia movileştilor vasală Poloniei va

cauza scoaterea Moldovei de pe traiectoria Bizanţului.

În capitolul VII numit şi Ocrotirea , de către domnii români, a biserici şi

a civilizaţiei bizantine vom observa împărţirea sa in secţiunile intitulate

Dominatorii bisericii ecumenice, Vasile, domn al Moldovei,şi supremaţia sa,

Cantacuzinii români şi biserica ortodoxă, Constantin Brîncoveanu , domnul

Ţării Româneşti , şi legăturile sale bizantine.

16

În prima parte a acestui capitol Dominatorii bisericii ecumenice

desprindem figura unui patriarh ecumenic Chiril Lukaris care a avut un rol de

luptător la începutul secolului al XVII-lea fiind format de către unchiul său

Meletie Pigas şi cretanul Meletie Vlastos . Pe lângă aceasta figura se

desprinde o personalitate , care a fost educată la Veneţia şi Padova la fel ca şi

Chiril, fiu al domnului Mihnea, care la rândul său era fiul lui Alexandru şi al

levantinei Ecaterina, care copleşise de daruri mănăstireşti Vlateelor la

Tesalonic şi pe călugări Meteorelor, care-l intitulau „basileu”. Cei doi vor

înfăţişa un nou curent apusean în viaţa Bizanţului supus turcilor . Chiril va

ocupa în 1621 Scaunul Constantinopolitan , iar Radu Mihnea devenise un

mijlocitor de prestigiu al păcii între turci şi poloni. Dar cei doi au avut de-a

face cu uneltirile iezuiţilor la Constantinopol şi cu formarea unui Bizanţ

rusesc.

În partea a doua a capitolului VII observăm conturarea evoluţiei

domnitorului moldovean Vasile Lupu care a determinat consternarea turcilor la

lipsa avuţiilor de care ei auziseră că le-ar fi deţinut. Prin venirea lui la tronul

Moldovei în 1634 , se va instaura un imperialism laic , pe care urmaşii săi la

conducerea scaunul moldovenesc vor încerca să-l imite. El va reuşi să domine

toată biserica. Vasile – Vodă nu va mai fi dispus să susţină cu banii săi o

Biserică împărţită şi va interveni în cele din urmă ca stăpân în 1641 iar într-o

scrisoare se va evidenţia următoare situaţie „ ceea ce fusese până atunci o

simplă influenţă dominantă în Orient , deveni un protectorat proclamat formal

şi acceptat fără rezerve.” Chiar dacă oferea bani pentru cheltuielile pentru

patriarhie şi-a dat curând seama că nu îmbunătăţea cu nimic situaţia agitată din

sânul ei. Şi-a asumat în cele din urmă administraţia financiară a Marii Biserici,

consimţind să împartă răspunderea cu patriarhul, iar mitropoliţii trebuind să

promită că vor părăsi Constantinopolul , pentru a se retrage în eparhiile lor. Se

17

înlătură zetia şi nu vor mai fi impuse obligaţii colective. Va fi instaurată

situaţia de lucruri din veacul al XVI-lea.

Va institui o comisie de trei sau patru episcopi , aleşi de sinod pe timp de

un an, ca „exarhi” şi „epitropi”. Capii eparhiilor nu vor Mi fi numiţi pe calea

simoniei. Clericii loviţi de anatemă se vor întoarce între colegii lor, cu toate

drepturile pe care le aveau înainte. Dar misionarii vor merge la fiecare

reşedinţă episcopală pentru a vesti această nouă constituţie : un post –

scriptum recomandă pe Meletie Sirigul, duhovnicul domnului, şi pe

mitropolitul Monemvasiei, care adusese la Iaşi osemintele fiului lui Vasile ,

Ioan, mort la băile de la Brusa.

În secţiune dedicată Cantacuzinilor români şi bisericii ortodoxe vedem

desprinse figurile dinastiei bizantine şi influenţa acestora asupra Bisericii.

Sunt menţionaţi doi dintre Cantacuzini , Gheorghe şi Toma, care au fost sub

domnia lui Lupu , în fruntea boierimii. Un alt frate , pe nume Constantin , un

om învăţat avea numeroşi fii : Drăghici, Şerban, Constantin, Mihai, Iordache,

Toma . Aceştia au dominat opoziţia pământeană , ajungând la conspiraţie

pentru a se înstăpâni pe moştenirea războinicul strămoş, în două rânduri, după

Mihai Viteazul. După moarte lui Drăghici , urmează Şerban , care purta pe

blazonul său vulturul bicefal, şi pe un document al căruia e înscrisă, în două

iniţiale, amintirea Imperiului constantinopolitan , câştiga o coroană pe care ,

prin toată politica sa de alianţă cu imperialii de la Viena, în război cu turcii, el

voia să o schimbe cu coroana Constantinopolului, despre care se credea că ar

fi uşor adusă la lumină.

În secţiunea IV se prezintă domnia lui Constantin Brâncoveanu şi sunt

discutate legăturile acestuia cu Bizanţul. Îşi începe domnia în 1688 în Ţara

Românească şi devine în curând cu protector al patriarhiei. Domnul Ţării

Româneşti se va amesteca în alegerea anumitor patriarhi . Se va amesteca mult

18

timp în desemnarea unor patriarhi şi va deveni un ctitor de biserici însemnate.

În cadrul acestei secţiuni se insista foarte pe mult pe aspectele legate apărarea

moştenirii bizantine contra Renaşterii .Domnia lui Constantin Brâncoveanu

este văzută într-o nuanţă luminoasă deoarece a permis culturii greceşti să

înflorească prin construcţia bisericilor şi realizare unor lucrări.

Capitolul VIII intitulat Renaşterea prin şcoală este împărţit în

următoarele secţiuni Iniţiatori şi îndrumători, Programe şi direcţii, Biserica şi

noua direcţie, Poeţii. În prima parte sunt menţionate personalităţile precum

Teofil Coridaleu, Alexandru Mavrocordat, Nicolae Kerameus, Constantin

Cantacuzino Stolnicul, Manuil Ipsilanti,Ieremia Cacavela ,profesorul lui

Dimitrie Cantemir. Domnul Moldovei Dimitrie Cantemir va intra în contact cu

membrii cercului de erudiţi din Constantinopol printre se care se regăsea şi

patriarhul Calinic. Aceşti reprezentanţi vor marca reînvierea spiritului bizantin

putându-se vorbi de o renaştere elenică.

În parte numită Programe şi direcţii sunt menţionate operele din

literatura clasică şi bizantină ce vor fi din folosite de către învăţaţii bizantini.

Se pun bazele unui nou învăţământ , bazat pe recitirea clasicilor romani şi

greci, care îndruma către elenismul vechi decât cel bizantin.

Parte a III-a, Biserica ş noua direcţie, se analizează rolul Biserici de a

aprecia valorile spirituala ale învăţaţilor decât pe cele ale materialului ce

conduce la dispute neîntrerupte şi costisitoare. Este iarăşi prezentată

personalitate lui Constantin Cantacuzino Stolnicul renumit tipograf atras de

teologie.

Parte a IV, Poeţii, sunt menţionat o serie de nume ce au avut înclinări

poetice precum Constantin Daponte, , Balanos Rhizos şi alţii.

Capitolul IX , Fanarul, se analizează raportul Rusiei faţă de ţările baltice,

preocupat mai mult de orientul bizantin datorită spiritului luminat , fără

19

experienţă a domnului Moldovei Dimitrie Cantemir. Rusia era prea ocupată de

ceea ce însemna spiritul filosofic al secolului XVIII-lea decât de ceea ce

însemna forma vieţii bizantine.

Parte întâi , Primii fanarioţi, este aminti primul fanariot din anul 1709,

care obţinuse tronul românesc datorită funcţiei de dragoman al Imperiului

acesta fiind Nicolae Mavrocordat. Se analizează perioada în care se perinda

urmaşii lui Nicolae Mavrocordat.

Partea a II-a , Fanarioţii , Biserica şi viaţa la Constantinopol, sunt

analizate raporturile dintre fanarioţi şi patriarh. Fanarioţii nu aveau prestigiul

domnilor pământeni în deoarece nu puteau interveni in disputele patriarhiilor.

Nu puteau decât să ofere doar o biată găzduire prelaţilor care au părăsit

Scaunul constantinopolitan.

Partea a III-a, Noul Fanar, este relevat un nou spirit ce se răspândea în

sânul fanarioţilor care se manifesta prin tipărirea de cărţi religioase, zidirea de

noi biserici iar ideile străine cuprindeau totul. Va există un spirit ce va acoperi

toate domeniile şi va da un nou impuls către reforme în sens european. Găsim

reformatori precum Alexandru Ipsilanti şi Grigore Ghica.

Partea a VI - a , Scriitori , Se evidenţiază importanţa spiritului aplicat la

dezvoltarea Biserici şi la moştenirea bizantină. Sunt menţionaţi scriitori din

secolul al XIV- l e a din care se desprind figurile lui Ioan Comnenul, Nicolae

Papadopol Comnenul,.

Capitolul X , Sfârşitul Bizanţului, este prezentat planul lui Alexandru

Ipsilanti de a reîntări Imperiul Otoman , devenit greco-turc, care reprezenta

acum ideea bizantină. Alexandru Ipsilanti s-a lăsat în cele din urmă sedus de

spiritul dominant la Petersburg dar cu ochii îndreptaţi către Constantinopol.

Singura menire a Fanarului era de a porni o revoluţie ce ar determina

reînvierea Bizanţului spre folosul Rusiei. Fiind iniţiatorul Eteriei , el nu avea

20

mijloacele necesare să reprezinte naţionalismul grecesc. Pentru a realiza

schimbări importante apelează la boierii români şi la şeful mişcării ţărăneşti

din Muntenia, Tudor Vladimirescu.

Acest capitol marchează o nouă cotitura în ceea ce priveşte moştenirea

bizantină. Conducătorii fanarioţi dar şi cei care un urmat nu mai puteau să

întruchipeze spiritului bizantin pentru că noile curente , în special iluminist ,

începuseră să mobilizeze învăţaţii către noi idealuri. Idealul bizantin a murit

datorită faptului că el nu mai era demn de a fi purtat de conducători dominaţi

de valorile materiale. Ideea de apartenenţă la Bizanţ era doar o tentativă de

legitimare a propriilor interese a unei clase ce nu se ridica la nivelul domnilor

pământeni.

Nicolae Iorga insista mai mult pe relatare unor evenimente decât pe

evidenţierea unor raporturi mai complexe. Deşi indică în multe rânduri

relaţiile de rudenie dintre familiile bizantine şi despoţi acelor vremuri ,

cititorul riscă să se piardă în evantaiul detaliilor şi să piardă din vedere

anumite aspecte legate de viaţa bizantină. Se poate observa cu uşurinţă cum

elementele bizantine sunt puternic răspândite după 1453 în toată Europa , pe la

curţile marilor regi şi împăraţi pentru a continua în promovarea idei bizantine.

Ştafetă idei imperiale bizantină a fost preluată pe rând de conducătorii politici

sârbi, turci şi mai târziu de către români. Capitolele dedicate domnilor români

au dezvăluit un nou aspect legat de păstrarea moştenirii bizantine. Patriarhia ,

împreună cu aceşti conducători, au permis continuare şi păstrarea elementelor

bizantine şi a idei imperiale despre basileus.

În momentul venirii fanarioţilor la domnia ţărilor române legătura cu

Bizanţul s-a deteriorat nu pentru că nu erau chiar nepotriviţi pentru a moşteni

preceptele bizantine, ci pentru că erau incapabila să înţeleagă elementul

bizantin.

21

Bibliografie

Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Editura Enciclopedică

Română, Bucureşti , 1972

22