APARATUL CARDIO-VASCULAR

Sistemul circulator:inimă, vasele sangvine şi limfatice = unitate

funcţională coordonată şi permanent adaptată nevoilor organismului

1. Inima = pompa care asigură forţa necesară circulaţiei sângelui în organism, prin intermediul celor două“circulaţii”: pulmonară (MICA CIRCULATIE) sistemică (MAREA CIRCULATIE)

2. Arterele = sistemul de distribuţie a sângelui până la nivel tisular;

3. Microcirculaţia (care include capilarele) = asigură schimburile dintre sânge şi ţesuturi;

4. Venele = servesc ca rezervoare şi colectează sângele pentru a-l readuce la inimă.

Inima = organ musculos ce pompeaza ritmic în artere sângele pe care îl primeste prin vene.

- in torace inapoia sternului, la circa 4-5 cm fata de linia mediana

- foma de para: dimensiunea pumnului unui adult sanatos

- cântãreste aprox. 300 g 60-100 b/min, 100.000 b/zi- peste 7200 l sânge/zi. - Contractiile încep în embrion la circa 3 saptamâni de laconcepere si continua de-a lungul întregii vieti a

individului.

- două pompe aşezate una lângă cealaltă, separate de un perete gros şi rezistent numit sept.

- partea din drepata a inimii pompează sânge cu un conţinut scăzut de oxigen spre plămâni, prin intermediul a. pulmonare.

În plămâni sângele colectează o rezervă nouă de oxigen, apoi se întoarce în partea stângă a inimii prin intermediul venelor pulmonare.

Fiecare din cele două cavităţi ale inimii este bicamerală:

camera superioară, asemănătoare cu o pungă groasă şi elastică - atriu – are funcţia unei „camere de aşteptare” pentru sânge;

camera inferioară are pereţi mai groşi şi mai multe fibre musculare – ventricul – produce presiunea necesară pentru ca sângele să fie expulzat în artere.

Între fiecare atriu şi fiecare ventricul se află o valvă. Valvele fac ca sângele să circule în direcţia corectă.

Există valve între fiecare ventricul şi arterele principale: valva pulmonară în dreapta (spre plămâni) şi valva aortică în stânga.

Partea stângă a inimii este mai mare decât cea dreaptă şi are multe fibre musculare. De aici sângele cu oxigen este transportat prin aortă în tot corpul.

După ce are loc schimbul de gaze, sângele se întoarce la inimă prin vene, apoi trece în cavitatea dreaptă de unde va fi trimis la plămâni.

Vasele Vasele inimiiinimii

Prin cele două vene cave, sângele sărac în oxigen ajunge la nivelul AD şi de aici, la nivelul VD, traversând valva tricuspidă.

Sângele încărcat cu gaz carbonic ajunge la nivelul plămânilor prin intermediul a. pulmonare.

De la plămâni, sângele oxigenat ajunge în AS prin cele 4 v. pulmonare (2 pentru fiecare plămân).

Din AS, traversând valva mitrală, sângele oxigenat ajunge în VS; de aici este ejectat în aortă, prin intermediul valvei aortice, şi trimis mai departe, către ţesuturi şi organe.

Inima este de asemenea alimentată de cele 2 a. coronare, ramuri ale rădăcinii aortei.

A. coronară dreaptă alimentează VD.

A. coronară stângă se divide în mod obişnuit în 2 ramuri: a. descendentă anterioară şi a. circumflexă; acestea irigă peretele anterior, septul interventricular şi peretele liber al VS.

APARATUL CARDIO-VASCULARAPARATUL CARDIO-VASCULAR

Circulaţia sistemică = marea circulaţieCirculaţia sistemică = marea circulaţie

Circulaţia pulmonară = mica circulaţieCirculaţia pulmonară = mica circulaţie

APARATUL CARDIO-VASCULARAPARATUL CARDIO-VASCULAR

Endocardul: stratul intern ce Acopera toate structurile interne ale inimii: endoteliu situat pe o membranã bazalã ce se continuã cu stratul subendotelial, format dinfibre colagene, fibre de reticulinã,fibre elastice, rare celuleconjuctive si numeroase terminatiinervoase senzitive. Miocardul: cel mai bine reprezentat strat alcatuit din fibremusculare. În afara celulelor miocardice, mai există celule specializate în generarea şi conducerea impulsulilor de contracţie: constituie ţesutul excitoconductor nodal Pericardul: sacul fibros ce tine

inimain pozitie si o protejeaza. Pericardulcontine o mica cantitate de lichid cefaciliteaza miscarile contractile alecordului

Epicard

Din punct de vedere structural

Structura şi proprietăţile Structura şi proprietăţile miocarduluimiocardului

Miocardul posedă două tipuri de celule:

celulele specializate, capabile de a genera şi de a transmite un impuls excitator – ţesutul nodal

celulele musculare (fibre cardiace, cardiomiocite) care răspund stimulării prin contracţie – miocardul de lucru.

1. TESUTUL NODALTransmiterea impulsului electric

cel care imprimă ritmul normal, dominant fiziologic al inimii, la o frecvenţa de 60-100 b/min. Această frecvenţă este caracteristică ritmului sinusal.

Ţesutul nodal: celule organizate în mod particular, în puncte privilegiate de ţesut muscular cardiac, de unde porneşte unda PA a bătăilor automate şi ritmice ale muşchiului cardiac

Depolarizarea celulelor Depolarizarea celulelor cardiace in timpul unui ciclu cardiace in timpul unui ciclu

cardiaccardiac

Studiul electric al inimii, sau electrografia, este rezultatul înregistrării activităţii electrice a inimii

→→ celule (fibre) musculare striate alungite, în formă de cilindrii bifurcaţi = cardiomiocite.

Fiecare fibră musculară prezintă la exterior o membrană, sarcolema şi conţine cilindrii mici denumiţi miofibrile (câteva sute până la câteva mii).

În interiorul fibrei, miofibrilele sunt suspendate într-o matrice – sarcoplasma:

- cantităţi mari de potasiu, magneziu, fosfaţi şi proteine-enzime.

- printre miofibrile se află organite celulare cu funcţii extrem de importante: reticulul sarcoplasmatic şi mitocondriile

Miofibrilele conţin la rândul lor o succesiune regultă de alţi cilindrii identici, de dimensiuni mici, denumiţi sarcomere.

2. MIOCARDUL DE LUCRU

Sarcomerul reprezintă unitatea morfologică şi funcţională a fibrei miocardice.

Este delimitat de două linii Z şi conţine două tipuri de proteine, proteinele contractile şi proteinele reglatoare.

Proteinele contractile - dispuse în paralel de-a lungul întregului ax al sarcomerului: filamentele fine de actină (3000) şi filamentele groase de miozină (1500)

Miofilamentele de actină se fixează cu unul din capete direct pe liniile Z.

Miofilamentele de miozină sunt dispuse la mijlocul sarcomerului şi se fixează indirect pe liniile Z prin intermediul unei proteine, protein titina

Când sarcomerul este relaxat, filamentele de actină aparţinând celor două benzi Z succesive, se află printre filamentele de miozină, iar capetele lor libere se suprapun puţin. La sarcomerul contractat, filamentele de actină sunt trase printre filamentele de miozină astfel încât se vor suprapune aproape complet. În acelaşi timp, benzile Z sunt trase de către filamentele de actină până în vecinătatea capetelor filamentelor de miozină. Deci, contracţia musculară are loc printr-un mecanism de glisare a filamentelor.

Ionii de calciu activează forţele de interacţiune dintre filamente, declanşând contracţia.

Proteinele reglatoare:

tropomiozina şi troponina ultima, dispusă la

intervale regulate de-a lungul filamentelor fine de actină prezintă 3 subunităţi: TnC, T şi I.

Troponina C reprezintă receptorul pentru ionii de Ca2+

Sarcolema prezintă nişte prelungiri tubulare transversale, numite tubii transversali T.

Prin intermediul acestor prelungiri stimulul electric este condus spre interiorul fibrei, astfel că miocitul se contractă simultan de la periferie spre centru.

Acest sistem este situat în apropierea reticulului sarcoplasmatic longitudinal, ale cărui terminaţii au formă de saci şi se numesc cisterne terminale.

Rolul cisternelor terminale este de a stoca calciul necesar contracţiei musculare

Iniţierea contracţiei muşchiului scheletic începe cu PA al fibrei

musculare. Acesta generează curenţi electrici ce se răspândesc şi spre interiorul fibrei, unde determină eliberarea ionilor de Ca din RS. Ionii de Ca vor iniţia apoi contracţia.

Fibra musculară însă este atât de groasă, încât în timpul propagării PA de-a lungul suprafeţei membranei, aproape nu se produce nici o scurgere de curent în profunzime. Pătrunderea curentului electric în vecinătatea fiecărei miofibrile în parte se realizează prin transmiterea PA prin tubii T. Tubii T sunt foarte înguşti, încep de la nivelul membranei celulare şi penetrează fibra musculară, străbătând-o complet dintr-o parte în cealaltă.

Funcţia cardiomiocitelor Fibrele cardiace prezintă

caracteristicile tuturor fibrelor musculare, şi anume, potenţialul de repaus şi potenţialul de acţiune.

Potenţialul de repaus (PR) este dat de diferenţa repartiţiei ionice de o parte şi de alta a membranei celulare (Na, K, Cl).

În repaus, celula este polarizată, prezentând un echilibru între sarcinile electrice pozitive de la nivelul suprafeţei externe şi sarcinile electrice negative din interiorul celulei.

Stimularea unei fibre Stimularea unei fibre musculare musculare

printr-un excitant printr-un excitant mecanicmecanic

sau electric determină sau electric determină modificări ale modificări ale potenţialului potenţialului

de suprafaţă celular.de suprafaţă celular.

PA - determinat de inversarea polarităţii celulare, în urma creşterii bruşte a permeabilităţii celulare, în special pentru ionii de Na+ şi Ca2+. Intrarea Na în celulă antrenează fenomenul de depolarizare (faza 0 rapidă a PA), care este urmat de fazele 1, 2 şi 3 de repolarizare. Faza 2 (de platou) se caracterizează printr-un echilibru între un curent de intrare a Ca2+ şi un curent de ieşire a K+. Faza 3 se caracterizează doar prin ieşirea ionilor de K+. După faza 0 de depolarizare a PA şi în urma repolarizării celula nu mai este excitabilă = perioada refractară.

PR: determinatde gradientul electrochimical K

Fazele potenţialului de acţiune, în relaţie cu ECG

Complexul QRS Complexul QRS corespunde fazei 0 de corespunde fazei 0 de depolarizare rapidă, depolarizare rapidă, durata sa depinzând de durata sa depinzând de viteza de conducere a viteza de conducere a influxului cardiac în influxului cardiac în întreg miocardul.întreg miocardul.

Segmentul ST şi unda T Segmentul ST şi unda T reflectă fazele 1, 2 şi 3 reflectă fazele 1, 2 şi 3 de repolarizare de repolarizare miocardică. miocardică.

Proprietaţile muşchiului cardiac

- Ritmicitatea = proprietatea cordului de a se contracta succesiv ca urmare a impulsurilor generate de NSA.

- Conductibilitatea = proprietatea miocardului, în special a ţesutului nodal de a conduce unde de contracţie de la nivelul NSA în întreg cordul.

- Excitabilitatea = proprietatea miocardului de a răspunde printr-o contracţie la stimuli adecvaţi.

- Contractilitatea = proprietatea miocardului de a se contracta atuci când este stimulat adecvat.

Contracţiile miocardului se numesc sistole iar relaxările diastole.

În timpul sistolei ventriculele se contractă puternic, forţând sângele să curgă în artere prin valvele pulmonară şi aortică.

Diastola atrialăDiastola atrială: aspirarea : aspirarea sângelui în atrii.sângelui în atrii.

Diastola ventricularăDiastola ventriculară::– debutează cu faza de debutează cu faza de

relaxare relaxare izovolumetricăizovolumetrică şi şi scăderea bruscă a scăderea bruscă a presiunii ventriculare presiunii ventriculare care antrenează care antrenează închiderea valvelor închiderea valvelor sigmoide (presiunea în sigmoide (presiunea în vase este superioară vase este superioară presiunii diastolice din presiunii diastolice din ventriculi);ventriculi);

– continuă cu faza de continuă cu faza de umplere: deschiderea umplere: deschiderea valvelor atrio-valvelor atrio-ventriculare (presiunea ventriculare (presiunea din ventriculi este din ventriculi este inferioară celei din atrii).inferioară celei din atrii).

Fenomenele mecanice:

REVOLUTIA CARDIACA

Sistola atrială: se termină umplerea ventriculară prin expulzarea sângelui conţinut încă de atrii, în ventriculi. La sfârşitul umplerii ventriculare, presiunea este mai crescută în ventriculi decât în atrii: are loc închiderea valvelor atrio-ventriculare.

Sistola ventriculară:– iniţial, contracţia

izovolumetrică, cu alte cuvinte tensionarea muşchilor ventriculari, când orificiile ventriculare sunt încă închise. Presiunea creşte progresiv în cavitatea ventriculară, iar din momentul în care presiunea ventriculară devine superioară presiunii arteriale, valvele sigmoide se deschid imediat;

– în final, faza de ejecţie a sângelui ventricular în arterele mari.

Contractia

izovolumetrica

Faza deejectie

Diastola

atriala

Relaxarea

izovolumetrica

Batai cardiace filmate prin MRI.Batai cardiace filmate prin MRI.doar ventriculii sunt vizibilidoar ventriculii sunt vizibili

Volumul telediastolic (VTD) este volumul de sânge conţinut de ventricul la finalul diastolei; este de aproximativ 120 ml în repaus.

Volumul de ejecţie (VE) este volumul de sânge ejectat de un ventricul la fiecare sistolă; în repaus are o valoare de aproximativ 80ml.

Fracţia de ejecţie (FE) = volumul de ejecţie/volumul telediastolic (VE/VTD) = aproximativ 0,67.

Volumul telesistolic (VTS) sau volumul rezidual este volumul care persistă în ventricul la sfârşitul sistolei şi reprezintă aproximativ 40ml.

Debitul cardiac (Q, DC)

DC = volumul de ejecţie (VE) x frecvenţa cardiacă (FC).

Debitul cardiac, în repaus:

0,08 l x 70/min = 5,6 l/min

cantitatea de sânge expulzată de ventriculul stâng în aortă la fiecare contracţie a inimii

sau în cursul unui minut. - această valoare poate fi crescută de 5 ori, în cadrul

unui efort muscular intens.

Fenomenele reglatoareFenomenele reglatoare

Inima nu se supune sistemului nervos central (SNC) care conţine encefalul şi măduva spinării.

sub influenţa sistemului nervos autonom (SNA) sau neurovegetativ (SNV), implicat de asemenea în controlul muşchilor netezi şi al glandelor endocrine.

SNV: 2 sisteme distincte din punct de vedere anatomic, şi antagonsite: sistemul parasimpatic şi sistemul simpatic.

Sistemul parasimpatic conţine celule ganglionare situate în proximitatea organelor ţintă şi eliberează acetilcolina ca neurotransmiţător

Sistemul simpatic conţine în principal celule ganglionare situate la distanţă de organele ţintă şi care eliberează noradrenalina.

Neurotransmitator: substanta chimica eliberata de un neuron la nivelul sinapsei, care modifica intr-o maniera specifica, activitatea unei alte celule.

Ach: primul neurotransmitator descoperit, este eliberat la nivelul sinapselor de catre neuronii SNP.

– Sinapsele care utilizeaza Ach ca neurotransmitator = sinapse colinergice. Ach se fixeaza pe receptorii prezenti la suprafata neuronului post-sinaptic. Acesti receptori sunt de 2 tipuri: nicotinici si muscarinici

Noradrenalina si adrenalina (norepinefina, epinefrina): sunt sintetizate din Aa (TIROZINA).

– Noradrenalina se fixeaza pe receptorii prezenti la suprafata neuronului post-sinaptic. Acesti receptori sunt receptori adrenergici

Receptorul = structura capabila de a transforma un stimul fizic sau chimic in mesaj nervos

Buton sinaptic: vezicule sinaptice de dimensiuni mici, suspendate in citoplasma – contin neurotransmitatorii

Regiunea receptoare – mai multe tipuri de receptori specifici. Fiecare tip de receptor corespunde unui anumit tip de neurotransmitator. Acesti receptori sunt situati pe membrana unei dendrite/pe corpul celular al neuronului postsinaptic;

Intre cele 2 regiuni: fanta sinaptica, spatiu umplut de lichid interstitial – impiedica contactul intre cele 2 regiuni.

Transmiterea influxului nervos (unidirectionala): influx nervos → buton sinaptic → veziculele elibereaza neurotransmitatorii in fanta sinaptica → acestia interactioneaza cu receptorii specifici post-sinaptici → influx nervos (post-sinaptic). La citeva secunde dupa ce-si exercita efectul, neurotransmitatorii sunt degradati de enzime in fanta sinaptica, recuperati in butonul sinaptic, sau absorbiti in sange.

Sinapsa(chimica)

Sistemul parasimpatic

Sistemul PSY - cardiomoderator: Scăderea FC (bradicardie

sinusală) Alungirea timpului de

conducere atrio-ventricular Diminuarea forţei

contracţiilor miocardului. Centrii cardio-reglatori PSY,

perechi şi simetrici: în bulb. Nervul lor motor este nervul vag (a

Xa pereche de n. cranieni). Acest nerv posedă un contingent de fibre destinat inimii. Nervul vag imprimă în permanenţă o oarecare încetinire a ritmului cardiac spontan – tonusul vagal moderator.

Mediatorul chimic este acetilcolina care acţionează asupra ţesutului nodal şi asupra miocardului de lucru.

Receptorii colinergici sunt receptorii muscarinici (inhibaţi de atropină).

Sistemul Sistemul

simpaticsimpatic

Sistemul SY este cardioaccelerator: Accelerarea FC (tahicardie

sinusală); Scăderea timpului de

conducere atrio-ventricular; Creşterea forţei de contracţie a

miocardului Centrii cardioacceleratori SY: în

coarnele anterioare ale măduvei spinării, la nivelul coloanei cervicale inferioare şi dorsale superioare.

Nervii lor motori sunt nervi simpatici care părăsesc măduva la nivelul fiecărei vertebre şi formează plexul simpatic până să se distribuie la nivelul inimii şi să se ramifice în întreg ţesutul.

Nervii simpatici impun în permanenţă o anumită accelerare ritmului cardiac.

Mediatorul chimic = noradrenalina, eliberată la nivelul extremităţilor nervilor simpatici cardiaci, şi care acţionează atât asupra ţesutului nodal, cât şi asupra miocardului de lucru.

Receptorii Receptorii

adrenergiciadrenergici β1 miocardici (efect:

creşeterea forţei de contracţie ventriculară şi a frecvenţei ventriculare)

β2 ai vaselor coronariene, cerebrale, hepatice şi ai musculaturii striate scheletale (efect vasodilatator)

α1 vasculari (efect vasoconstrictor)

Sistemul circulator

Structura generala

Aparatul circulator - asimilat cu un circuit hidraulic: o pompă (inima) şi un robinet (reprezentat de deschiderea mai mult sau mai puţin importantă a anumitor vase, şi anume, capilarele).

Pompa cardiacă - branşată de un sistem închis de conducte complexe.

Rolul conductelor este de a aduce sângele în contact cu toate ţesuturile organismului.

Acest lucru este posibil datorită existenţei unei suprafeţe mari de schimb, constiuită dintr-un număr imens de vase extrem de fine (asemănătoare firelor de păr): capilarele.

Pompa şi reţeaua de conducte sevesc deci într-un singur scop: de a permite trecerea sângelui prin intermediul capilarelor, acestea fiind sediul tuturor schimburilor de la nivelul organsimului

tunica internă/intima: strat celular unic = endoteliu;

tunica externă / adventicea: fibre conjunctivo-elastice unde ajung terminaţiile nervoase ale fibrelor SNA;

tunica medie, cea mai groasă/media: fibre musculare netede circulare + fibre elastice

→ contractilitatea şi elasticitatea.Aceste două proprietăţi le permitvaselor mari să-şi modifice calibrulsau tonusul → marea adaptabilitate a

sistemului circulator la necesităţile organismului.

Structura generala

Aorta şi arterele mari:- asigură suportul faţă de forţa exercitată de

sângele ejectat sub presiune din inimă = „rezervoare de înaltă presiune“

Arterele mici şi arteriolele:- cu musculatură netedă → ↑distribuţia

sângelui către organe, prin reglarea diametrului, ca răspuns la stimularea simpatică şi la mecanismele locale de control;

= ”vase de rezistenţă“: conţin ≈ 20% din volumul sanguin

TENSIUNEA ARTERIALTENSIUNEA ARTERIALĂĂ

Sângele este transportat de la inimă la ţesuturile organismului prin artere, presiunea sângelui reprezentând forţa cu care împinge sângele în pereţii arterelor.

La fiecare bătaie a inimii (60-70 bătăi/minut în repaus), se pompează sânge în artere.

DefiniţiaTA = presiunea exercitată de sânge împotriva pereţilor vasculari, generată de pompa cardiacă.

Componentele TA:– presiunea sanguină (PS);– tensiunea arterială (TA) = tensiunea dezvoltată în pereţii arteriali

împotriva PS;– PS = TA.

Curgerea sângelui în sistemul arterial, cu alte cuvinte presiunea arterială medie (PAM) este condiţionată de doi factori:

Condiţiile de funcţionare ale pompei – debitul cardiac (DC)

Rezistenţa la înaintarea sângelui în vase – rezistenţa vasculară periferică (RVP) sau totală (RPT).

RVP (RPT) reprezintă rezistenţa periferică care opune debitului totalitatea patului vascular

R periferică = R arterială + R arteriolară + R capilară + R venoasă.

Rezistenţa arteriolară este predominantă: 60% din RPT, rezistenţa arterială: 10% din RPT, rezistenţa capilară şi rezistenţa venoasă, fiecare: 15% din RPT.

Formula pentru calculul presiunii arteriale medii este astfel:

PAM = DC x RVP

PAM = DC x RVPPAM = DC x RVP

Dacă luăm în considerare că volumul de sânge este constant → PAM este direct influenţată de factorii care modifică:

DC (forţa de contracţie a musculaturii cardiace şi frecvenţa cardiacă)

RVP (diametrul arteriolelor).

Presiunea arterială este maximă în momentul contracţiei inimii şi pompării sângelui: presiune arterială sistolică.

Când inima se relaxează,

între bătăi, presiunea arterială scade: presiunea arterială diastolică.

Presiunea arterială este caracterizată de aceste două valori, presiunea sistolică şi diastolică.

Valorile normale ale TA- TAS: 120 mmHg- TAD: 80 mm Hg

TENSIUNEA ARTERIALTENSIUNEA ARTERIALĂĂ

Tensiunea arterială depinde de mai mulţi factori:

Volumul sanguin (TA scade în cazul unei hemoragii) Calibrul arteriolelor (TA scade în cazul vasodilataţiei) Elasticitatea trunchiurilor arteriale (TA creşte în

cazul pierderii acestei elasticităţi, la persoanele în vârstă, de exemplu)

Debitul cardiac (TA creşte în cazul unei cardioaccelerări)

Circulatie turbulentă (cînd pe peretele vasului apare o placă ateromatoasă): TA creste

(N: circulaţia laminară - sângele circulă în straturi sângele circulă în straturi concentriceconcentrice))

Vâscozitatea: cu cit sangele e mai vascos, cu atit creste TA

Determinarea TADeterminarea TA

Presiunea arterială (tensiunea arterială, TA) poate fi măsurată cu ajutorul a două presiuni:

Prima, are valoarea cea mai mare şi corespunde presiunii maxime atinse în momentul în care inima se contractă: numim această presiune, presiunea arterială sistolică (PAS)

Cea de-a doua, are o valoare mai scăzută şi corespunde presiunii minime care persistă în artere în momentul în care inima se relaxează: numim această presiune, presiunea arterială diastolică (PAD).

Determinarea Determinarea TATA

Forţa prin care fluxul sanguin dintr-o arteră determină creşterea coloanei de mercur într-un tub este determinată cu ajutorul unui aparat numit manometru.

Valorile sunt exprimate în mmHg. Dacă manşeta tensiometrului este

suficient de umflată pentru a comprima artera care se află dedesubt (artera humerală), trecerea sângelui este blocată, iar examinatorul nu mai aude nici un fel de zgomot (dispare pulsul).

Apoi, manşeta este decomprimată progresiv, lent.

La scăderea presiunii din manşetă cu puţin sub presiunea sistolică, artera se deschide pentru foarte puţin timp, atunci când presiunea din arteră atinge valoarea maximă, producându-se un zgomot discret.

În continuare, cu fiecare pulsaţie în stetoscop se aud zgomote care cresc în intensitate.

În apropiereea presiunii diastolice, zgomotele dispar.

Metoda clasică: cu ajutorul unei manşete de tensiune şi a unui stetoscop

Determinarea TADeterminarea TA

Apariţia primului zgomot la decomprimare marchează valoarea presiunii sistolice, iar ultimul zgomot auzit, celei diastolice.

Măsurarea corectă a tensiunii arteriale prin metoda clasică - aparate cu mercur sau aparate electronice - trebuie să respecte câteva reguli:

1. Determinarea TA să se facă după 5 minute de repaus, şezând;

2. Braţul să fie la nivelul inimii;3. Să nu se fumeze cu minim 15 minute înaintea

măsurătorii;4. Să nu se consume cafea în ora precedentă examinării;5. Să nu se administreze stimulente adrenergice (ex.

Epinefirna din descongestionantele nazale);

TENSIUNEA ARTERIALTENSIUNEA ARTERIALĂĂ

Organizaţia Mondială s Sănătăţii (OMS) a propus din anul 2003, pentru toate categoriile de vârstă, următoarele valori normale (în mmHg):

TAS TAD

TA optimă < 120 < 80

TA normală < 130 < 85

Limite sup. ale normalului

130 – 139 85 – 89

Capilarele- simple ducte cu pereţii formaţi dintr-un strat

endotelial, fără musculatură netedă → nu îşi pot modifica în mod activ diametrul;

- datorită grosimii ↓ (1μ) → spaţiu redus între sângele capilar şi celule → favorizează schimburile dintre sânge şi ţesuturi;

= “vase de schimb” pentru substanţe nutritive, produşi de catabolism, gaze respiratorii şi apă;

Aceste schimburi vitale sunt posibile datorită a trei factori esenţiali:

Scurgerii relativ lente a sângelui în teritoriul capilar Suprafeţei mari de schimb realizată (aproximativ

6000m2) Gradientului de presiune dintre sânge şi lichidul

interstiţial

- conţin ≈ 5% din volumul sanguin.

În prima jumătate a reţelei capilare (extremitatea arterială), presiunea capilară, numită de asemenea şi presiunea hidrostatică (PHS) este superioară presiunii oncotice (PO).

PO reprezintă forţa de atracţie pe care o exercită plasma asupra limfei: forţa care reţine apa, funcţionează în ˝sens opus˝ (presiunea coloid osmotică): schimburile se fac dinspre plasmă spre mediul interstiţial.

În cea de-a IIa jumatate a reţelei capilare (extremitatea

venoasă), presiunea capilară scade progresiv la o valoare inferioară celei oncotice: schimburile: dinspre lichidul interstiţial către plasmă La extremitatea arterială se realizează filtrarea, la extremitatea venoasă se realizează reabsorbţia (85%).

- - O parte a lichidului interstiţial (15% din apa filtrată) va fi încărcat de limfă.

- Vasele limfatice se varsă în canalul toracic, care la rândul său se varsă în venele subclaviculare.

De aici, sângele revine în circulaţia venoasă, prin venele cave, atrii, după care trece în circulaţia sistemică.

Venele si venulele

- au pereţi mai subţiri decât arterele; - sunt mai largi decât arterele corespondente (3-4x) = ”vase de capacitanţă“, conţinând cea mai mare parte din volumul sanguin (≈75%) la o presiune scăzută.

Colectează sângele din capilare şi îl transportă la inimă → asigură întoarcerea venoasă; chiar dacă presiunea venoasă este scăzută, este suficientă pentru umplerea inimii cu sânge în cursul diastolei.

Circulaţia unidirecţională a sângelui prin sistemul venos, în sensul capilare-inimă, poate fi realizată datorită existenţei valvelor venoase din peretele venelor

Circulaţia unidirecţională de la nivelul sistemului arterial este asigurată de presiunea sanguină puternică!

Patologic: insuficienţa valvulară → sângele se reîntoarce în zona declivă;

⇓– dilatare venelor cu traiect

sinuos → varicozităţi;– edeme hidrostatice.

Factorii care împiedicã circulaţia în sus a sângelui din picioare: – Hainele strâmte – Sarcina – Exerciţiile fizice care

presupun ridicarea de greutãţi sau exercitã presiune asupra stomacului

– Tuse cronicã sau constipaţie (încordarea provoacã presiune mare în venele de la picioare)

– Perioadã lungã de timp petrecutã aşezat sau cu picioarele încrucişate

– Obezitate