ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

Catedra “BĂNCI ŞI BURSE DE VALORI”

MONEDĂ ŞI CREDIT

CURS DE LECŢII

Autor:

© Ilinca GOROBEŢ

Chişinău 2002

CURS DE LECŢII2

MONEDĂ ŞI CREDIT

CUPRINS

Tema 1: „Provenienţa şi esenţa monedei”…………………...…………………

1. Concepţii şi etape în evoluţia monedei…….…..….………………………………………..

2. Esenţa monedei….………………………...………………………………………………..

3. Rolul monedei în economia contemporană…………………...…..………………………...

Tema 2: „Formele (tipurile) monedei"…………………………………………

1. Moneda metalică……………………………………………………………………………

2. Moneda de hârtie…………………………………………………………………….……...

3. Titlurile de credit…………………………………………………………………….……...

4. Titluri de credit contemporane……………………………………………………………...

Tema 3: „Funcţiile monedei”…………………………...………………………

1. Moneda – etalon al valorii………..…………………………………………………………

2. Moneda – mijloc de circulaţie………………………………………………………………

3. Moneda – mijloc de plată…………………………………………………………………...

4. Moneda – instrument de rezervă a valorii…………………………………………………..

5. Moneda internaţională………………………………………………………………………

Tema 4: „Masa monetară”……………..………………………………..……...

1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară……………………………………………………

2. Masa monetară: concept, structură, conţinut………………………………………………..

3. Agregatele masei monetare. Caracteristica generală……………………………………….

4. Factorii ce determină masa monetară……………………………………………………….

Tema 5: „Sistemul monetar”……………………………………………………

1. Sistemul monetar naţional: concept, elemente. Evoluţia sistemului monetar (tipuri):

metalist (bimetalist şi monometalist); al monedei de hârtie…………..…………………….

2. Sistemul monetar metalist…………………………………………………………………..

3. Sistemul monetar al monedei de hârtie şi tendinţele dezvoltării lui………………………..

4. Sistemul monetar al Republicii Moldova……………………………………………….…..

pagin

a

5

5

6

8

9

9

10

11

14

16

16

17

18

19

20

22

22

24

26

26

27

27

28

30

3

CURS DE LECŢII

Tema 1: "Provenienţa şi esenţa monedei"

1. Concepţii şi etape în evoluţia monedei.

2. Esenţa monedei.

3. Rolul monedei în economia contemporană.

1. Concepţii şi etape în evoluţia monedei.

Banii sunt cunoscuţi încă din antichitate, şi au apărut ca rezultat al dezvoltării

forţelor productive şi relaţiilor marfă. Economia naturală se caracterizează printr-un nivel

scăzut de dezvoltare a forţelor de producere şi de aceea tot ce se producea, de obicei, şi se

consuma. Schimbul se produce numai la nivelul surplusurilor.

Schimbul reprezintă – mişcarea mărfurilor de la un producător la altul în direcţia

opusă, contra altei mărfi. El presupune comensurarea mărfurilor de diferit tip, calitate,

formă, destinaţie, etc. Această evaluare cerea o bază reală de comparare. Aşa bază poate

servi valoarea mărfii, adică, cantitatea de muncă materializată în procesul producerii

mărfii şi încorporată în marfa dată.

Munca depusă pentru producerea unei mărfi atare, poate varia de cantitatea de

muncă materializată în altă marfă şi din acest considerent şi valoarea acestor bunuri este

diferită. De aici apare şi necesitatea utilizării valorii de schimb.

Valoarea de schimb – capacitatea de schimb a unei mărfi pe altele în anumite

proporţii sau compararea cantitativă a mărfurilor. În economia naturală mărfurile aveau

numai valoare de întrebuinţare sau de consum. În economia de schimb pe producătorul de

mărfuri îl interesează, mai întâi, valoarea de schimb sau costul, apoi cea de întrebuinţare,

deoarece dacă marfa n-are valoare de întrebuinţare, n-are rost de a fi produsă.

În procesul schimbului marfa trebuie să aibă valoare de întrebuinţare pentru

cumpărător şi de schimb – pentru vânzător. Această particularitate a mărfurilor se prezintă

ca o unitate de contrarii: unitate prin faptul că fiecare marfă trebuie să posede ambele

valori, iar contrariul se manifestă prin aceea că pentru una şi aceeaşi persoană, marfa dată

nu poate avea ambele valori.

4

MONEDĂ ŞI CREDIT

Se cunosc mai multe forme în evoluţia schimburilor de mărfuri.

I formă – simplă sau stihiinică, când valoarea de schimb se stabilea în proporţie

de 1:1. Acest tip de schimb avea următoarele neajunsuri:

a) nu se ţinea cont de principiul de echivalenţă la schimbarea mărfurilor;

b) în aceste condiţii nu se asigura accesul liber al oricărui producător la orice

marfă ce se producea în societate (conflictul de interese).

II formă – completă sau reversibilă se caracterizează printr-un flux mare a

schimburilor şi mărfurilor produse pentru schimb. Neajunsul acestei forme –

apariţia multor mărfuri echivalente nu a dus la definitivarea exprimării

valorice a valorii fiecărei mărfi.

III formă – generală, când marfa devine principalul scop al producerii. În

această perioadă fiecare producător tinde spre obţinerea aşa-zisei "marfă

generală", care este necesară tuturor. Ca marfă generală se utiliza grâul, sarea,

etc. Neajunsul acestei forme este – aceste echivalente erau alterabile şi greu

transportabile.

IV formă – bănească sau monetară, care a dus la înlocuirea echivalentului de

mărfuri cu cel de metale preţioase. Dezvoltarea formei lingoului din metal

preţios a dus la apariţia monetelor (partea din faţă – nominalul, cea opusă –

stema statului). Odată cu apariţia relaţiilor economiei de piaţă, iarăşi a devenit

incomod folosirea monetelor din metale preţioase pentru deservirea afacerilor

în legătură cu creşterea rapidă a numărului afacerilor şi a sumei fiecărei

afaceri. În aceste condiţii apare moneda-semn sau acea monedă propriu-zisă

care s-a păstrat până în prezent.

2. Esenţa monedei.

Esenţa banilor se manifestă prin faptul că sunt o formă specifică de mărfuri, cu

formă naturală care îndeplinesc funcţia de etalon general al valorii.

Banii sunt o categorie istorică reeşind din următoarele:

5

CURS DE LECŢII

a) în decursul istoric de dezvoltare al societăţii au existat perioade când relaţiile

de producere se organizau fără participarea banilor; ei au apărut la una din

etapele de dezvoltare a societăţii;

b) odată cu dezvoltarea relaţiilor de producere în societate s-au dezvoltat şi

formele banilor, funcţiile acestora, operaţiunile efectuate cu bani;

c) banii au fost unul din principalii factori de stimulare a societăţii.

Banii ca categorie economică sunt determinaţi de următoarea definiţie. Banii sunt un

echivalent general al valorii tuturor mărfurilor. Esenţa banilor ca o categorie economică se

manifestă prin următoarele trei forme:

a) în formă de valoare de schimb nemijlocit şi general;

b) în formă de valoare de schimb de sine stătătoare;

c) în formă de măsură reală a muncii.

După conţinutul lor banii sunt o marfă. Ca şi mărfurilor le este specifică şi valoarea

de întrebuinţare şi cea de schimb. Însă în comparaţie cu celelalte mărfuri, banii sunt o

marfă specifică:

a) înafară de valoarea de întrebuinţare pe care o au mărfurile, mai au şi o valoare

de întrebuinţare globală. Cu ajutorul lor omul îşi poate satisface orice

necesitate;

b) valoarea de schimb a banilor se manifestă prin aceea, că ei pot fi schimbaţi pe

orice marfă, pe când valoarea de schimb a celorlalte mărfuri apare numai

atunci când ea poate fi schimbată pe piaţă.

Banii asigură fluxul între două valori. Odată cu apariţia banilor, lumea mărfurilor s-

a divizat în două: prima parte reprezintă banii şi a două restul mărfurilor.

Valoarea de consum este concentrată de partea mărfurilor, iar cea de schimb – de

cea a banilor. Mărfurile participante în cadrul schimbului se prezintă ca valori de consum,

iar banii se prezintă ca valori de consum, iar banii se prezintă ca un echivalent al tuturor

mărfurilor, prin însăşi valoarea lor.

În concluzie, particularităţile banilor se exprimă prin:

a) banii sunt o marfă evidenţiată stihiinic;

6

MONEDĂ ŞI CREDIT

b) banii sunt o marfă privilegiată, care joacă rolul de echivalent general;

c) banii au soluţionat contradicţia dintre valoarea de întrebuinţare şi cea de

schimb, specifice tuturor mărfurilor, inclusiv banilor.

3. Rolul monedei în economia contemporană.

Rolul pe care şi-l asumă banii în economia de piaţă se rezumă în faptul, că ei se

transformă în capital. Banii devin capital bănesc în procesul reproducerii industriale,

datorită faptului că funcţionarea lor se include în circuitul capitalului productiv-industrial

şi ei îşi schimbă forma. În rezultatul ciclului de producţie se obţin tot bani.

Banii asigură producerea şi realizarea capitalului social.

În anii '80 s-a înteţit rolul banilor în calitate de instrument de redresare a economiei,

când în ţările dezvoltate de rând cu concepţia monetaristă, se utilizează pe larg şi politica

monetar-creditară.

Fără existenţa banilor este imposibilă organizarea proceselor de producere şi

realizare a mărfurilor şi serviciilor şi prin urmare, este imposibilă existenţa societăţii.

Banii sunt unicul mijloc cu ajutorul cărora se poate efectua schimbul de mărfuri,

evidenţa contabilă şi statistică a cheltuielilor pentru producerea mărfurilor şi veniturilor de

la realizarea mărfurilor.

Banii sunt unul dintre principalele stimulente ale activităţii fiecărui membru al

societăţii.

Numai cu ajutorul banilor poate exista specializarea şi cooperarea producătorilor,

pot fi organizate relaţiile economice internaţionale.

7

CURS DE LECŢII

Tema 2: "Formele (tipurile) monedei"

1. Moneda metalică.

2. Moneda de hârtie.

3. Titlurile de credit.

4. Titluri de credit contemporane.

Banii în evoluţia sa s-au impus sub două aspecte: bani reali şi bani reprezentativi.

1. Moneda metalică.

Banii reali sunt banii, a căror valoare nominală corespunde valorii lor reale, adică

valorii metalului din care au fost confecţionaţi. Banii metalici (aramă, argint, aur) au avut

diferite forme. Cea mai comodă formă pentru circulaţie s-a dovedit a fi cea rotundă. Partea

din faţă numindu-se avers, cea din spate – revers, şi cea laterală – gurt. În scopul protecţiei

contra sustragerii, partea laterală se turna în formă de zimţuri.

Primele monete datează cu 26 secole în urmă, în China Antică şi în statul Lidia. În

Rusia Chieveană monetele au apărut în secolele IX – X e.n.

De la început se emiteau numai monete confecţionate din aur şi argint. În a II

jumătate a secolului IX la emiterea în circulaţie a monetelor din aur a trecut şi Anglia, care

deţinea monopol în extragerea minereului dat. Cauzele fiind: aurul este metal omogen

după calitate; divizabil şi legabil, fără pierderea calităţilor anterioare; portabil; păstrabil;

greu dobândibil; greu prelucrabil.

Datorită rezistenţei sale, banii metalici puteau fi emişi de mărimi egale, în cantităţi

egale, uşor participând la relaţiile economice interstatale, precum şi îndeplinind toate cele

5 funcţii ale sale. Însă, monetelor din aur le erau specifice unele neajunsuri:

- extragerea metalului nu era în egală măsură cu fabricarea mărfurilor şi prestarea

serviciilor;

- monetele date nu puteau deservi afacerile mici;

8

MONEDĂ ŞI CREDIT

- nu făceau faţă elasticităţii pieţei: nu puteau fi emişi şi retraşi din circulaţie;

- moneda-aur, în general, nu stimula producerea şi circulaţia mărfurilor.

Monetele-aur au circulat relativ puţin – până la I război mondial, când statele

beligerante pentru acoperirea cheltuielilor au recurs la emisiunea monedei-hârtie. Pe

parcurs aurul a dispărut complet din circulaţie.

2. Moneda de hârtie.

Banii reprezentativi se consideră: semnele metalice (moneta mică reprezentativă

(ban, cent, copeică) confecţionată din metale ieftine (aramă, aluminiu)) şi semne de hârtie,

care împart moneda de hârtie şi titluri de credit.

Moneda de hârtie – a apărut ca un substituitor al celei metalice. Primii bani de hârtie

au apărut în Rusia în 1769. Emitenţii acestor monede pot fi trezoreria publică şi băncile

centrale. În primul rând, statul direct emite aceste bilete de trezorerie pentru acoperirea

cheltuielilor sale. În cazul doi, banca centrală emite bancnote de valori mici şi le acordă

credit guvernului, adică se emit indirect. Diferenţa dintre valoarea nominală şi cea reală a

monedei date reprezintă venitul de la emisiune (sau emisional), care reprezintă un element

semnificativ în ponderea veniturilor publice.

Moneda de hârtie se emite pentru finanţarea cheltuielilor statului, pentru acoperirea

deficitului bugetar şi mărimea acestei emisii depinde de necesităţile statului în resurse

financiare şi nu de necesităţile circulaţiei de mărfuri sau a celei monetare.

La etapa iniţială monedele de hârtie se emiteau alături de cele metalice şi între

aceste două monede exista un raport, adică puteau fi liber schimbate una pe cealaltă. Însă,

necesităţile crescânde ale bugetului au dus la înlăturarea existenţei acestui raport.

Moneda-hârtie îndeplineşte doar 2 funcţii ale banilor: mijloc de circulaţie şi mijloc

de plată.

Lipsa convertirii în aur nu dă posibilitate de a fi remişi din circulaţie. Natura

economică a monedei-hârtie exclude posibilitatea stabilităţii circulaţiei monedei date,

9

CURS DE LECŢII

deoarece aceşti bani n-au nimic comun cu circulaţia de mărfuri. De aceea moneda astfel

emisă umple toate canalele de circulaţie şi se depreciază. Cauzele deprecierii sunt:

- emisiunea excedentară de monedă-hârtie,

- scăderea încrederii faţă de emitent,

- balanţa comercială negativă.

Aşa dar, esenţa monedei-hârtie constă în aceea că sunt bani reprezentativi, emişi de

autorităţile statale, pentru acoperirea deficitului bugetar, de regulă, neconvertibili în aur şi

căror le este atribuit un curs artificial faţă de aur.

3. Titlurile de credit.

Titlurile de credit apar odată cu dezvoltarea forţelor de producţie, când vânzarea-

cumpărarea se face pe credit; când momentul cumpărării variază de cel al achitării.

Apariţia lor a avut ca scop asigurarea elasticităţii circulaţiei băneşti.

Titlurile de credit trebuie să fie capabile să asigure necesităţile circulaţiei de mărfuri

în numerar, să economisească banii reali (moneda metalică), să contribuie la dezvoltarea

decontărilor prin virament.

Din categoria titlurilor de credit fac parte: cambia, bancnota sau biletul de bancă,

cecul, banii electronici şi cardurile. Titlurile de credit ca şi moneda-hârtie îndeplinesc doar

2 funcţii: mijloc de plată şi mijloc de circulaţie, însă, asigură autoreglarea masei monetare.

Cambia - reprezintă obligaţiunea irevocabilă scrisă de către debitor de a plăti o

sumă anumită creditorului. Există cambie simplă sau bilet la ordin emis de debitor şi

trata, emis de creditor, semnat de debitor şi remis creditorului, ca ultimul să-l andoseze.

Cambiilor le este caracteristic:

abstractivitate – lipsa pe document a informaţiei despre afaceri;

obligativitate – debitorul este dator să achite suma indicată pe cambie;

circulaţie înaltă – transmisibilitatea lor terţelor persoane.

10

MONEDĂ ŞI CREDIT

Există cambii bancare, emise de bancă în favoarea persoanei ce deţine depozit în

banca dată, comerciale se emit sub gajul mărfii, trezoreriale, car se emit pentru aplanarea

deficitului bugetar şi cel de casă.

Utilizarea cambiei este limitată reeşind din:

cambia deserveşte numai comerţul en-gross;

comerţul en-gross se efectuează şi în numerar;

în circuitul cambiilor sunt atraşi un cerc îngust de persoane, care au încredere în

traşi şi giranţi (indosator).

Primind cambia vânzătorul mărfii poate s-o utilizeze în 3 modalităţi:

1) s-o păstreze până la scadenţă, primind şi o dobândă;

2) cambia poate fi folosită ca mijloc de plată, neprimind dobândă;

3) cambia poate fi scontată la banca comercială şi reescontată la banca centrală.

Bancnota sau biletul de bancă – sunt titlurile de credit care se emit de banca

centrală ca rezultat al reescontării cambiilor.

Bancnota se deosebeşte de cambie prin:

după termen – cambia are termen de circulaţie, pe când bancnota este o obligaţiune

fără termen;

după garanţie – cambiile se emit de întreprinzători anumiţi, având garanţie

individuală; bancnota se emite de banca centrală şi are garanţie de stat.

Bancnota se deosebeşte şi de moneda-hârtie prin:

după utilizare – moneda-hârtie se utilizează, mai mult ca mijloc de circulaţie, pe

când bancnota – ca mijloc de plată;

după metoda de emitere – moneda-hârtie se emite de trezorerie, bancnotele – de

banca centrală;

după rambursabilitate – bancnotele după achitarea cambiei se remit din circulaţie,

pe când moneda-hârtie – rămâne în circulaţie;

după convertibilitate – bancnotele ajungând la banca centrală se convertesc în aur şi

argint, iar moneda-hârtie nu se converteşte.

11

CURS DE LECŢII

Bancnotele moderne nu se convertesc în aur, dar îşi păstrează exprimarea prin

mărfuri sau bază creditară.

În prezent se cunosc 3 canale de emisie a bancnotelor:

a) creditarea bancară a economiei, care asigură legătura circulaţiei băneşti cu

dinamica reproducerii capitalului social;

b) creditarea bancară a statului, când bancnotele se emit în schimbul obligaţiunilor

pe termen lung;

c) în cazul creşterii rezervelor valutare oficiale a balanţei comerciale active

(Germania, Japonia).

Cecul este un document bănesc prin care deţinătorul mijloacelor băneşti la bancă îi

ordonează băncii să transfere aceste mijloace altui agent economic.

Prima dată cecul a fost utilizat în 1683 în Anglia.

Se cunosc 3 tipuri de bază:

nominative – pe cec este scris numele unei persoane concrete şi este netransmisibil;

la purtător – fără indicarea titularului;

la ordin – pentru o persoană concretă, dar cu dreptul de andosare.

Cecurile sunt utilizate pentru primirea numerarului, ca mijloc de circulaţie şi plată şi

ca instrument al decontărilor fără numerar. În cazul decontărilor cu persoane ce-şi deţin

mijloacele în bănci diferite intervine Centrul de Decontări.

În decontările internaţionale se utilizează cecurile bancare, pentru efectuarea

plăţilor comerciale, însă, în genere, ele se utilizează pentru efectuarea plăţilor cu caracter

necomercial.

Cecul de decontare este ordinul scris băncii de a efectua de pe contul plătitorului de

cec pe contul beneficiarului cecului.

Cecurile băneşti – servesc pentru primirea numerarului de către întreprinderi şi

organizaţii.

În genere, cecurile au stat la baza apariţiei decontărilor fără numerar sau prin

virament.

12

MONEDĂ ŞI CREDIT

4. Titluri de credit contemporane.

Din categoria titlurilor de credit contemporane fac parte: banii electronici şi

cardurile.

Banii electronici. Rapida circulaţie a cecurilor, după al II război mondial, cerea

schimbarea formelor de plată. Progresul tehnico-ştiinţific şi dezvoltarea tehnicii de calcul

au dat posibilitate ţărilor puternic dezvoltate să elaboreze sisteme electronice-automatizate

pentru prelucrarea cecurilor şi ţinerea evidenţei conturilor de decontare. În S.U.A. în anii

‘70 a fost creată sistema de plăţi pe suport electronic, ce a primit denumirea de sistem

electronic de transfer a mijloacelor băneşti (E.F.T.S. – Electronic Funds Transfert System).

Această sistemă este o punte de trecere în evoluţia economiei de monedă. Echipamentele

electronice şi sistema de legături telefonice, privind efectuarea operaţiunilor de creditare şi

de plată (introducerea şi scoaterea în/de pe cont, transferul de pe un cont pe altul, calculul

dobânzilor, controlul stării conturilor) cu ajutorul impulsurilor electronice, în regim non-

hârtie, au dat imbold apariţiei banilor electronici. Cu ajutorul lor se efectuează o

impunătoare parte de operaţiuni interbancare.

Cardurile sau cărţile de credit. Introducerea în bănci a calculatoarelor electronice

a făcut posibilă înlocuirea cecurilor şi a numerarului cu cardurile. Sunt o posibilitate de a

obţine mijloace creditare pe termen scurt de la instituţiile creditare. Se emit la bancă în

baza contului deschis de client în formă de cartelă de plastic cu microschemă.

În străinătate cardurile se utilizează în comerţul cu amănuntul şi în sfera serviciilor.

Cele mai răspândite carduri sunt cele bancare, cele comerciale, pentru procurarea benzinei,

pentru achitarea serviciilor distractive şi turism. O aplicabilitate mai mare o au cardurile

comerciale.

13

CURS DE LECŢII

Tema 3: “Funcţiile monedei”

1. Moneda – etalon al valorii.

2. Moneda – mijloc de circulaţie.

3. Moneda – mijloc de plată.

4. Moneda – instrument de rezervă a valorii.

5. Moneda internaţională.

1. Moneda – etalon al valorii.

Banii ca etalon general al valorii stabilesc preţurile tuturor mărfurilor. Însă, nu banii

fac mărfurile comensurabile, ci munca materializată pentru producere. Costul mărfii

evaluat în etalon monetar – reprezintă preţul. Preţul reflectă cheltuielile de muncă

efectuate pentru producerea şi realizarea mărfii date.

La baza preţurilor stă scara preţurilor, care este nu altceva decât mărimea valorii

întărită pentru fiecare unitate monetară. Preţul mărfii se stabileşte pe piaţă la confruntarea

cererii şi ofertei. El depinde de valoarea mărfii şi a banilor. În cazul funcţionării banilor

metalici, preţul mărfii este direct proporţională cu valoarea mărfurilor şi invers

proporţională cu valoarea banilor. La devierea preţurilor (în jos în sus) de la valoarea

mărfii, producătorul determină care mărfuri sunt deficitare şi care sunt excedentare.

În cazul monedei metalice preţurile depindeau numai de valoarea mărfurilor, iar

prezenţa monedei-hârtie dezorientează producătorul, deoarece una şi aceeaşi marfă în

diferite locuri costă diferit. Pentru compararea mărfurilor ce au valori diferite este necesar

de a le evalua în unităţi monetare.

Între monedă ca etalon al valorii şi monedă ca scară a preţurilor este diferenţă. Banii

ca etalon al valorii se referă la toate mărfurile, apar stihiinic şi se schimbă în dependenţă

de forţele productive şi de munca materializată la producerea lor. Banii ca sară a

preţurilor se fixează de stat şi depind de cantitatea de metal fixată. Ea variază în

dependenţă de preţul metalului dat. De la început unitatea monetară coincidea cu scara

14

MONEDĂ ŞI CREDIT

preţurilor. Dacă în 1900 1$ = 1.50463 g. Au, în 1934 1$ = 0.888671 g. Au, ca mai apoi, în

1976 1$ = 0.736 g. Au.

Sistema valutară de la Jamaica din 1976 – 1978 a lichidat noţiunea de preţ oficial al

aurului şi conţinutul unităţii monetare în aur pentru ţările Fondului Monetar Internaţional.

Mai apoi, scara preţurilor se stabilea stihiinic pe piaţă, în dependenţă de puterea de

cumpărare a mărfurilor.

În prezent se simte un proces de demonetizare a dolarului. În prezent noţiunea de

scară a preţurilor, odată cu impunerea pregnantă a titlurilor de credit, a suferit schimbări.

Statul stabileşte:

a) denumirea unităţii monetare, ordinea de emitere şi remitere, precum şi valoarea

lor;

b) ordinea de emitere a unităţii monetare divizionare (bănuţi), determinându-i

raportul în unitatea de bază;

c) regula circulaţiei numerarului şi a circuitului prin virament;

d) cursul valutar al monedei naţionale faţă de cea străină, ce se publică în presa

oficială, stabilindu-se în dependenţă de cererea pentru valută.

Deci, preţul mărfii se stabileşte pe piaţă în corespundere cu cerinţele legii valorii.

Aceasta în cazul dominaţiei aurului. Însă, în prezent, preţul se formează prin confruntarea

valorii unei mărfi cu alta. Pe piaţă mărfurile sunt supuse unor modificări, rezultate de

păstrarea circulaţiei legii valorii.

2. Moneda – mijloc de circulaţie.

15

CURS DE LECŢII

Moneda ca mijloc de circulaţie trebuie să existe real. Circulaţia mărfurilor include:

vinderea mărfii, adică, preschimbarea ei în bani şi cumpărarea mărfii, preschimbarea

banilor în marfă: M – B – M (marfă – bani – marfă). În aşa mod, moneda îndeplineşte

rolul de intermediar. Funcţionarea banilor ca mijloc de circulaţie creează condiţia de

aplanare a graniţelor de timp, spaţiu, distanţă, care sunt caracteristice circulaţiei directe

a mărfurilor. Deci, banii contribuie la circulaţia neîntreruptă a mărfurilor.

În cazul schimbului marfă – marfă, timpul cumpărării şi vânzării mărfii coincidea.

Însă, circulaţia mărfurilor presupune 2 faze distinse:

1 – cumpărarea mărfii;

2 – vânzarea mărfii.

Aceste faze diferă ca timp şi spaţiu, ceea ce creează o situaţie de criză pentru

producător. Particularităţilor banilor ca mijloc de circulaţie le pot îndeplini banii

reprezentativi: moneda de hârtie şi titlurile de credit. În prezent poziţiile cheie le ocupă

titlurile de credit servind ca mijloc de cumpărare şi plată. Monedei ca mijloc de

cumpărare îi este caracteristice producţia de mărfuri simplă: M – B – M.

Însă, în condiţiile actuale, formula circulaţiei banilor are aspectul B – M – B.

Titlurile de credit se prezintă ca mijloc de circulaţie şi ca mijloc de plată şi de aceea în

literatura de specialitate de peste hotare, aceste două funcţii sunt îmbinate într-una.

3. Moneda – mijloc de plată.

Mărfurile nu întotdeauna se vând contra numerar. Cauza fiind: neomogenitatea

continuităţii perioadelor de producere şi circulaţie a diferitor mărfuri, precum şi din cauza

sezonalităţii producţiei, ce creează necesităţi suplimentare la subiecţii economici. Ca

rezultat, apare necesitatea cumpărării mărfurilor în credit. Banii în calitate de mijloc de

plată se prezintă în felul următor : M – D (marfă – datorii la termen); D – B (datorii la

termen – bani). Deci, mărfurile şi banii nu intră în contact direct, ceea ce creează pericol

de neplată pentru creditor. Banii ca funcţie – mijloc de plată leagă diferiţi producători, care

cumpără mărfuri în credit, deoarece ei sunt strâns legaţi unul de celălalt, falimentarea

16

MONEDĂ ŞI CREDIT

unuia creează probleme serioase sau uneori chiar şi falimentarea celorlalţi. Una din

metodele de soluţionare a urgentării plăţilor între întreprinderi poate duce la lărgirea

utilizării titlurilor de credit cum sunt: cambiile bancare, banii electronici şi cardurile,

apărute în baza banilor electronici.

4. Moneda – instrument de rezervă a valorii.

Banii se prezintă ca un echivalent general, asigurându-i deţinătorului lor obţinerea

oricărei mărfi. Ei stau la baza avuţiei naţionale, deaceea la oameni apare tendinţa de a-i

acumula şi păstra.

Pentru crearea comorilor banii se remit din circulaţie, adică, actul de vânzare-

cumpărare se întrerupe. Însă, acumularea simplă de bani, nu aduce beneficiarului venit

suplimentar. Spre deosebire de celelalte funcţii, banii ca mijloc de acumulare şi tezaurizare

trebuie să-şi menţină valoarea măcar pe o perioadă, şi trebuie să fie reali. În cazul

circulaţiei banilor metalici, această funcţie era bine venită, deoarece surplusul de bani

pleca în tezaur, iar insuficienţa de bani era completată din tezaur. Prin tezaur se

subînţelege acumularea de valoare făcută în forma ce asigură păstrarea bunurilor în funcţie

de spaţiu şi timp.

Pe măsura dezvoltării producerii de mărfuri, rolul funcţiei de acumulare şi

tezaurizare creşte. Fără acumulări este imposibilă reproducerea. În prezent antreprenorului

îi este neconvenabil de a păstra banii, el tinde să îi antreneze în permanenţă în procesul de

producere. Întreruperea procesului de producere din cauza rupturii de resurse băneşti duce

uneori la falimentarea subiectului economic, iar la nivel de stat – la discordanţe în

economia naţională.

Până nu demult statele păstrau rezerve de aur, deoarece moneda reprezentativă era

convertibilă în aur. Însă, în prezent, aurul este păstrat în rezerva băncilor centrale,

trezoreria statului şi rezervele valutare ale guvernelor. Mărimea rezervei de aur denotă

bogăţia ţării şi asigură încrederea rezidenţilor şi nerezidenţilor în unitatea monetară

naţională.

17

CURS DE LECŢII

În prezent, multe persoanele fizice cumpără bijuterii, colectează monete cu scopul

protejării împotriva devalorizării monedei naţionale. Agenţii economici îşi păstrează

acumulările pe termen scurt în instituţiile financiare, iar cele pe termen lung în hârtii de

valoare, obţinând venituri considerabile.

Deci, această funcţie a monedei reglează stihiinic circulaţia monetară.

5. Moneda internaţională.

Legăturile externe şi creditele internaţionale au contribuit la apariţia banilor

internaţionali. Ei funcţionează ca mijloc de plată internaţional, mijloc de circulaţie

internaţională şi mijloc de acumulare internaţională. Ei sunt utilizaţi pentru echilibrarea

balanţei de plăţi. Ei se utilizează la contractarea împrumuturilor şi subsidiilor

internaţionale. De la început rolul banilor universali îl deservea aurul.

Prima convenţie valutară internaţională de la Genua din 1922, a declarat dolarul

american şi lira sterlină ca echivalente ale aurului.

Apoi, a urmat conferinţa de la Bretton-Woods din 1944, care a specificat că funcţia

de bani internaţionali o are aurul. Alături de aur au mai fost recunoscute în calitate de

mijloc de plată internaţională şi rezervă valutară internaţională dolarul american şi lira

sterlină. Cursul oficial al dolarului faţă de aur era de 35∃ pentru 1 uncie (31.1 g. aur).

Înafară de acorduri internaţionale au mai fost semnate şi acorduri regionale, care

asigurau relaţiile între ţările dominante şi cele dominate. Aşa a apărut blocul lirei sterline

(1931), blocul dolarului (1933), blocul aurului (1933, sub preşedenţia Franţei).După al

doilea război mondial în baza acestor blocuri au apărut zone: zona lirei sterline, zona

dolarului, zona francului francez, zona guldenului olandez, zona lirei sterline, etc.

Clearing-ul valutar – este sistema de decontări între state în baza cererilor reciproce.

Se utilizează în corespundere cu convenţiile de plată internaţionale, care presupun conturi

de clearing, valuta şi ordinea de stingere a datoriei.

Pentru crearea unei unităţi monetare de cont, cu scopul soluţionării problemelor

privind lichiditatea internaţională, Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) a introdus noi

rezerve şi mijloace de plată – D.S.T. (drepturi speciale de tragere). D.S.T.-ul are rolul de

18

MONEDĂ ŞI CREDIT

a regla balanţa de plăţi a ţărilor membre F.M.I., de a completa şi facilita rezervele oficiale

şi decontările, precum şi pentru a aprecia duritatea monedei naţionale. În 1971 s-a stabilit

conţinutul D.S.T.-ului în aur şi era egal cu cel al dolarului – 0.888671 g. Însă, după

devalorizarea dolarului, de la 1 iulie 1974, valoarea unităţii D.S.T. se determina după coşul

valutar a 16 valute, apoi după cele 5 valute a celor mai dezvoltate ţări ale lumii (dolarul

american, yena japoneză, marca germană, francul francez şi lira sterlină).

Pentru ţările membre ale sistemului monetar european din martie 1979, a fost

introdusă unitatea monetară de cont – E.C.U. În comparaţie cu D.S.T.-ul, E.C.U.-ul era

asigurat 50% cu aur şi dolari americani (din contul a 20% din rezervele oficiale a ţărilor

membre) şi 50% din contul monedelor lor naţionale. E.C.U.-ul servea drept înscris în

conturi la băncile centrale a ţărilor membre. Valoarea E.C.U. se determina ca şi cea a

D.S.T.-ului cu ajutorul coşului valutar. Se utiliza de 12 ţări ale Uniunii Monetare Europene

(U.M.E.).

Din 1999 a fost introdusă ca monedă de cont – EURO, iar din 2002 circulă şi în

numerar. O utilizează 12 ţări ale U.M.E. (din cele 15) cu o populaţie de 300 mln. de

locuitori. În numerar au fost introduse 600 mln. bancnote şi 400 mln. monete. Paralel, pe

teritoriul ţărilor respective monedele lor naţionale în decurs de 2 luni au fost anulate. N-au

aderat la EURO – Marea Britanie, Norvegia şi Danemarca.

Cele 5 funcţii ale banilor se află într-o strânsă corelare şi interdependenţă. Logic şi

istoric, fiecare funcţie este predecesoarea unei alteea. Din cele expuse putem desprinde 3

particularităţi de bază ale monedei, care totodată reflectă şi esenţa lor:

1. banii asigură schimbul. Cu ajutorul lor se poate cumpăra orice marfă;

2. banii reflectă valoarea de schimb a mărfurilor. Prin intermediul lor se

stabileşte preţul mărfii, iar acesta dă posibilitate unei comparări calitative a diferitor

mărfuri din punct de vedere utilitar;

3. banii reflectă munca materializată într-o marfă concretă.

19

CURS DE LECŢII

Tema 4: “Masa monetară”

1.Circuitul monetar şi circulaţia monetară.

2.Masa monetară: concept, structură, conţinut.

3. Agregatele masei monetare. Caracteristica generală.

4.Factorii ce determină masa monetară.

1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară.

Banii se află într-o permanentă mişcare între 3 subiecte: persoane fizice, agenţi

economici şi organe statale. Mişcarea banilor în exercitarea funcţiilor sale în formă de

numerar şi prin virament reprezintă circulaţia monetară.

Circuitul monetar îşi începe funcţionalitatea la subiecţii economici. Banii se

concentrează în portmoneurile populaţiei, în casele persoanelor juridice, pe conturile

instituţiilor creditare, în trezoreria statului. Pentru începerea circuitului monetar este

necesară apariţia necesităţii de bani la una din părţi. Când apare cererea de monedă, apare

necesitatea efectuării tranzacţiilor pentru circulaţie şi a plăţilor pentru mărfuri şi servicii.

Volumul lor este determinat de P.I.B. Cu cât este mai mare valoarea mărfurilor şi

serviciilor, cu atât mai mulţi bani sunt necesari pentru încheierea afacerilor. Cererea de

monedă este înaintată şi pentru acumulare, care apare sub diferite forme: depuneri în

instituţiile creditare, hârtii de valoare şi rezerve oficiale de stat. Circulaţia monetară se

efectuează în 2 moduri: în numerar şi prin virament.

Circulaţia monetară în numerar – mişcarea banilor în sfera circulaţiei îndeplinind 2

funcţii: mijloc de plată şi mijloc de circulaţie. Banii în numerar se utilizează pentru

circulaţia mărfurilor şi serviciilor, pentru decontările nelegate nemijlocit de circulaţia

mărfurilor şi serviciior, şi anume: decontări cu salariaţii: pensii, premii, pensii alimentare;

pentru contribuţii la asigurările sociale; pentru plata hârtiilor de valoare şi dobânzilor la

ele; pentru achitarea serviciilor sociale; ş.a.

20

MONEDĂ ŞI CREDIT

Circulaţia monetară în numerar include circulaţia masei monetare în numerar pe o

perioadă anumită de timp între populaţie şi persoanele juridice, între persoanele fizice,

între populaţie şi organele statale, între persoanele juridice şi organele statale.

Circulaţia monetară în numerar se efectuează cu ajutorul diferitor forme de monedă:

bancnote, monedă metalică, alte titluri de credit ca cambiile, cecurile, cardurile, etc.

Emisia de numerar este efectuată de Banca Centrală. Ea emite numerar în circulaţie,

precum şi îl remite, dacă este uzat, precum şi-l schimbă pe bancnote de nou model şi pe

monete.

Circulaţia monetară prin virament – circulaţia valorii fără participarea numerarului:

transferul de mijloace în conturile instituţiilor creditare, compensarea plăţilor reciproce,

etc. Decontările prin virament se efectuează cu ajutorul cecurilor, cambiilor, cardurilor şi

altor titluri de credit.

Circulaţia monetară prin virament cuprinde decontările între: întreprinderi,

organizaţii, instituţii cu diferite forme de proprietate; persoanele juridice şi diferite

instituţii creditare privind acordarea şi rambursarea creditului; persoanele juridice şi

populaţia privind plata salariilor, veniturilor pe hârtiile de valoare; persoanele fizice şi

juridice cu trezoreria statului privind plata impozitelor, colectarea altor taxe cu titlu

obligatoriu, precum şi pentru primirea mijloacelor bugetare.

Mărimea circulaţiei monetare depinde de volumul mărfurilor în ţară, nivelul

preţurilor, etc.

De circulaţia prin virament depinde viteza de rotaţie a activelor circulante, reducerea

numerarului din circulaţie, micşorarea cheltuielilor cu circulaţia.

În dependenţă de circuitul economic se deosebesc 2 forme de circulaţie prin

virament:

♦ pe operaţiuni cu mărfuri;

♦ pe obligaţiuni financiare.

Primei forme i se atribuie decontările cu mărfurile şi serviciile, formei a doua – i se

atribuie decontările cu bugetul (impozitul pe venit, T.V.A., fondurile extrabugetare,

21

CURS DE LECŢII

rambursarea creditelor bancare, evidenţa dobânzilor pentru credit, decontările cu

companiile de asigurare).

Între circulaţia monetară în numerar şi circulaţia monetară prin virament există

legătură şi interdependenţă: banii în permanenţă trec dintr-o formă în alta, banii în numerar

se transformă în bani fără numerar atunci când sunt depuşi la bancă şi invers.

Deci, circulaţia numerarului şi circulaţia fără numerar constituie circuitul monetar al

ţării, în care funcţionează o monedă unică, de aceeaşi denumire.

2. Masa monetară: concept, structură, conţinut.

Prin masă monetară se subînţelege totalitatea instrumentelor care pot funcţiona ca

mijloc de circulaţie şi de plată. În scopul optimizării masei monetare este necesară

existenţa unui mecanism practic cu ajutorul căruia se poate analiza volumul şi structura

masei monetare. Pentru a asigura rotaţia normală a mijloacelor băneşti, mărimea masei

monetare, care se află în rotaţie, trebuie să corespundă strict necesităţilor pieţei de mărfuri

şi servicii. În cazul când masa monetară este mai mare decât mărimea necesară, banii se

devalorizează (inflaţia). În cazul când mărimea masei monetare este mai mică decât

mărimea necesară, atunci o parte din mărfurile produse nu pot fi realizate (criza de

supraproducere).

Legea rotaţiei monetare determină, din punct de vedre teoretic, mărimea masei

monetare necesară pentru asigurarea decurgerii normale a rotaţiei rotaţiei monetare.

5

4321 −−+=M (4.1)

1 – suma preţurilor tuturor mărfurilor şi serviciilor existente pe piaţă;

2 – suma plăţilor, care urmează să fie făcute în perioada respectivă, pentru mărfurile

realizate în perioada trecută;

3 – suma plăţilor ce se anulează reciproc;

4 – suma plăţilor, care vor fi efectuate în perioada viitoare, pentru mărfurile realizate

în prezent;

22

MONEDĂ ŞI CREDIT

5 – viteza medie de rotaţie a unităţii monetare (numărul actelor de vânzare-

cumpărare deservite în mediu de unitatea monetară în perioada respectivă);

M – masa monetară.

Masa monetară este compusă din:

moneda efectivă sau numerarul;

moneda de cont;

depunerile la termen şi în vederea economisirii;

alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.

Moneda efectivă reprezintă activul cel mai lichid, fiind una din componentele de

bază ale masei monetare. Este solicitată de agenţii economici pentru bunurile şi serviciile

ce pot fi procurate în schimbul ei.

Moneda de cont – disponibilităţile în conturile curente sau la vedere. Cu ajutorul lor

pot fi trase cecuri şi efectuate plăţi fără preaviz. În ţările dezvoltate 50% din tranzacţii se

lichidează prin cecuri.

Depozitele la termen şi în vederea economisirii ce sunt constituite la bănci şi în

casele de economii. Ele pot fi retrase după un preaviz.

Alte active – activele plasate în diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe piaţa

financiar-monetară.

Modificarea masei monetare este în funcţie de gradul lor de lichiditate, în raport cu

care avem 3 situaţii:

a) o gamă minimă de active ce în termen scurt se pot schimba în lichidităţi

(bonuri de tezaur, obligaţiuni convertibile în orice moment);

b) o gamă medie de active – înlocuitori ai monedei, fără a ţine seama de gradul

de negociabilitate sau de posibilitatea de realizare a acestor active, de faptul

că circulă numai în interiorul ţării sau/şi înafara ei, de faptul că vânzarea-

cumpărarea lor influenţează mărimea masei monetare;

c) o gamă largă de active – toată gama de instrumente financiare, care pot

influenţa lichiditatea şi masa monetară (obligaţiuni, hârtii de valoare ce pot

negociate şi comercializate uşor la bursă).

23

CURS DE LECŢII

3. Agregatele masei monetare. Caracteristica generală.

În majoritatea ţărilor cu economie de piaţă în calitate de mecanism de reglare a

masei monetare este utilizat agregatul monetar. Prin agregat monetar se subînţelege un

indicator ce caracterizează mărimea şi structura masei monetare. Se folosesc următoarele 5

agregate monetare:

M1 – mijloacele băneşti în numerar (bancnotele, monetele şi mijloacele băneşti în

conturile de decontare);

M2 – include agregatul M1 şi depunerile la termen în băncile comerciale;

M3 - include agregatul M2 şi depunerile instituţiile creditare specializate;

M4 – include agregatul M2 şi depunerile la termen în băncile comerciale mari;

M5 – include agregatul M3 şi depunerile la termen în băncile comerciale mari.

4. Factorii ce determină masa monetară.

Asupra masei monetare influenţează 2 factori:

a) cantitatea masei monetare se determină de autorităţi şi-i în dependenţă de

circulaţia mărfurilor.

b) viteza de circulaţie a banilor se determină:

1. P.N.B. sau V.N./ Masa monetară (agregatul M2 sau M3) (4.2)

unde: P.N.B. – produsul naţional brut; V. N. – venitul naţional.

Acest indicator reflectă legătura între circulaţia monetară şi procesul de dezvoltare

economică.

2. viteza de circulaţie a banilor în circuitul plăţilor = mărimea mijloacele ре

conturile bancare / mărimea medie a masei monetare în circulaţie (4.3)

Viteza de rotaţie a masei monetare este invers proporţională cu mărimea masei

monetare din circulaţie. Dacă sporeşte viteza de circulaţie a masei monetare – creşte masa

monetară. Sporirea masei monetare la aceeaşi cantitate de mărfuri şi servicii duce la

devalorizarea ei.

24

MONEDĂ ŞI CREDIT

Tema 5: “Sistemul monetar”

1. Sistemul monetar naţional: concept, elemente. Evoluţia sistemului monetar

(tipuri): metalist (bimetalist şi monometalist), al monedei de hârtie.

2. Sistemul monetar metalist.

3. Sistemul monetar al monedei de hârtie şi tendinţele dezvoltării lui.

4. Sistemul monetar al Republicii Moldova.

5. Sistemul monetar (valutar) naţional: concept, elemente.

6. Etapele şi caracteristica generală a funcţionării sistemului valutar

internaţional.

7. Sistemul monetar european: apariţia, evoluţia, caracteristica.

8. Puterea de cumpărare şi convertibilitatea monetară.

1. Sistemul monetar naţional: concept, elemente. Evoluţia sistemului monetar

(tipuri): metalist (bimetalist şi monometalist), al monedei de hârtie.

Unitatea monetară a Basarabiei, leul românesc, a fost introdusă în circulaţie în 1867

în legătură cu crearea unui sistem monetar asemănător Uniunii Monetare Latine. Până în

1890 leul s-a aflat în circulaţie pe teritoriul României paralel cu francul francez. Uniunea

Monetară Latină a fost un acord încheiat în 1865 între Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia (în

1869 aderă şi Grecia), cu scopul menţinerii stabilităţii circulaţiei monetare în baza

bimetalismului. Principalul scop al creării Uniunii Monetare Latine, şi, în primul rând, al

principalului participant la această uniune – Franţa, a fost crearea unui bloc comercial

valutar pentru întărirea poziţiilor ţărilor-membre pe piaţa internaţională, faţă de Marea

Britanie şi Germania.

Pe teritoriul ţărilor-membre se aflau în circulaţie monede confecţionate din aur şi

argint, raportul dintre ele fiind de 1:15.5. Aceste monede aveau conţinut egal de metal

preţios (greutatea monedei şi titlul aliajului), ce corespundea conţinutului francului francez

(4.5 g. argint şi 0.29 g. aur).

25

CURS DE LECŢII

Pe teritoriul ţărilor a fost admisă circulaţia liberă a monedelor altor ţări, membre ale

Uniunii Monetare Latine. De asemenea toate băncile centrale ale ţărilor-membre încasau

venit în moneda ţării-membre. România, Spania, Belgia şi Serbia, necătând la faptul că nu

au aderat ca participanţi la acordul menţionat mai sus, au introdus pe teritoriul lor

reglementări monetare identice celor care existau pe teritoriul ţărilor-membre ale uniunii.

În 1873 – 1876, în legătură cu devalorizarea argintului şi cu trecerea majorităţii ţărilor la

monometalismul de aur s-a început fluxul de argint în ţările-membre ale Uniunii Monetare

Latine. În aşa mod a apărut pericolul plecării din ţările numite a aurului. Acest fapt a

impus ţările-membre iniţial să limiteze, iar ulterior (în 1878) să elimine complet monedele

confecţionate din argint din circulaţie. După primul război mondial (1914 – 1918), când

majoritatea ţărilor au creat sisteme monetare de hârtie, Uniunea Monetară Latină şi-a

pierdut semnificaţia şi scopul pentru care a fost creată şi, în 1927, şi-a încetat activitatea.

2. Sistemul monetar metalist.

Sistemului monetar metalist i-au fost specifice două forme: bimetalism şi

monometalism.

Bimetalismul este un sistem monetar în care două metale (de obicei, aur şi argint)

îndeplinesc funcţiile banilor. Unităţile monetare se confecţionează din ambele metale sau

se schimbă pe aceste metale, şi circulă în mod nelimitat. Au existat două tipuri de

bimetalism:

1) Sistemul valutei paralele – prevedea că statul stabileşte prin legislaţie raportul

dintre aur şi argint, iar monedele din aceste metale participă la deservirea afacerilor în

raportul care există între preţurile de piaţă ale acestor metale. Acest tip al bimetalismului a

fost puţin răspândit.

2) Sistemul valutei duble – prevedea că statul fixează în legislaţie raportul dintre

ambele metale preţioase, şi aceste metale participă la deservirea afacerilor numai conform

raportului stabilit în legislaţie. Acest tip al bimetalismului a fost răspândit pe larg.

26

MONEDĂ ŞI CREDIT

Stabilirea raportului între ambele metale intră în contradicţie cu schimbarea

stihiinică a preţurilor de piaţă ale acestor metale. Ca urmare, unul dintre aceste metale are

un preţ legal mai mic decât preţul de piaţă, iar celălalt metal – un preţ mai mare.

Dezvoltându-se, această contradicţie duce la eliminarea din circulaţia monetară a metalului

cu preţul legal mai mic decât preţul de piaţă (legea Copernic – Greşen). Această lege

economică obiectivă a fost descoperită de cunoscutul savant polonez Copernic în 1526, şi

a fost formulată definitiv de finansistul englez Greşen în 1560. Conform acestei legi, aşa-

numiţii “bani răi” resping din circulaţia monetară “banii buni” în condiţiile când este

stabilit în legislaţie raportul dintre metalele monetare.

Bimetalismul a fost răspândit pe larg în secolele 16-18, iar în unele ţări (Franţa,

Belgia, Elveţia, Italia) a existat şi în secolul XIX. La sfârşitul secolului XIX în toate ţările

bimetalismul a fost înlocuit cu monometalismul (sub acţiunea legii Copernic – Greşen).

Monometalismul este un tip de sistem monetar în care numai unul din metalele

preţioase (aur sau argint) funcţionează ca echivalent general al valorii tuturor mărfurilor

(îndeplineşte funcţiile banilor). Instrumentele monetare sunt confecţionate din acest metal

sau pot fi schimbate liber pe acest metal. Monometalismul de argint a existat în Rusia

(1843 – 1852), India (1852 – 1893), Olanda (1847 – 1875), China (până în 1935). În

secolul XIX în majoritatea ţărilor monometalismul de argint a fost înlocuit cu

monometalismul de aur.

Au existat trei tipuri de monometalism de aur:

1) aur-monede – monedele ce se aflau în circulaţie erau confecţionate din aur;

2) aur-lingouri – bancnotele de hârtie puteau fi schimbate în sumele respective

pe lingouri de mărime standard din metal preţios;

3) aur-devize – bancnotele de hârtie se schimbă pe metal preţios prin

intermediul devizelor (prin devize se înţelege valuta acelei ţări, care asigură schimbul liber

al banilor de hârtie pe metal preţios).

În condiţiile monometalismului era imposibilă apariţia inflaţiei, deoarece funcţiona

principiul de autoreglare a volumului masei monetare prin formarea tezaurului. Odată cu

dezvoltarea relaţiilor economice de piaţă, monedele confecţionate din metal preţios au

27

CURS DE LECŢII

început să se retragă din treptat din rotaţie în schimbul apariţiei banilor de hârtie. Raportul

dintre monedele din metal preţios şi banii de hârtie permanent se schimba în direcţia

măririi cotei banilor de hârtie. În S.U.A., Marea Britanie şi Franţa acest raport a constituit

3:1 în 1815, 1:1 în 1860, 1:3 în 1885. În 1913 monedele confecţionate din aur şi argint

constituiau numai a şasea parte din masa monetară a ţărilor din lume, inclusiv monedele

din aur – numai a zecea parte. În anii primului război mondial monometalismul a fost

lichidat în majoritatea ţărilor din lume (înafară de S.U.A.). După război multe ţări

europene au reintrodus diferite forme ale monometalismului, cu scopul de a stabiliza

unitatea monetară: aur-lingouri (Marea Britanie, Franţa), aur-devize (Germania, Austria,

Norvegia). În timpul crizei economice mondiale (1929 – 1933), şi sub influenţa acesteia,

au fost lichidate toate formele monometalismului în toate ţările lumii (Marea Britanie –

1931, S.U.A. – 1933, Franţa – 1936).

3. Sistemul monetar al monedei de hârtie şi tendinţele dezvoltării lui.

Sistemul monetar de hârtie prevede că în rotaţia monetară se află instrumentele

monetare, valoarea reală a cărora nu coincide cu valoarea nominală. Banii, valoarea reală a

cărora e mai mică decât valoarea lor nominală, se numesc bani reprezentativi.

Istoric banii reprezentativi au apărut în formă de hârtie. În prezent banii

confecţionaţi din hârtie ocupă aproximativ 10% din masa monetară (cea mai mare parte a

masei monetare este alcătuită din bani ce există în formă de impulsuri magnetice în

memoria calculatoarelor). Sistemul monetar de hârtie în prezent este unicul tip de sistem

monetar care există în lume.

Sistemul monetar de hârtie are următoarele elemente:

1) unitatea monetară;

2) tipul banilor ce se află în rotaţie;

3) ordinea de emitere şi scoatere a banilor din circulaţie;

4) scara preţurilor;

28

MONEDĂ ŞI CREDIT

5) cadrul instituţional ce asigură organizarea, efectuarea şi reglarea operaţiilor monetare în

cadrul rotaţiei monetare.

Denumirea unităţii monetare în fiecare ţară aparte e determinată de particularităţile

dezvoltării istorice a ţării respective (leu, dolar, franc). Mărimea valorii unităţii monetare,

de asemenea, depinde de particularităţile ţării. Existenţa unităţilor monetare este unul din

atributele principale ale fiecărui stat independent; ea îi oferă statului posibilitatea de a

regla de sine stătător volumul masei monetare; de a realiza politica sa în sferele monetară,

valutară, creditară; de a întreprinde măsuri antiinflaţioniste; de a stimula sau stopa, prin

instrumente monetare, dezvoltarea proceselor economice în diferite sfere ale economiei.

În cadrul sistemului monetar de hârtie pot să se afle în rotaţie trei tipuri de bani:

1) bilete de trezorerie;

2) bancnote;

3) monede de schimb sau divizionare.

Tipurile banilor se deosebesc prin metodele de emitere şi prin particularităţile de

funcţionare a acestora.

Biletele de trezorerie se emit în baza operaţiunilor de finanţare. Nu se prevede un

mecanism de autoretragere a acestora din rotaţie.

Bancnotele se emit în baza operaţiunilor de credit. Această metodă permite

asigurarea autoretragerii masei monetare de prisos din circulaţie. Prin forma lor fizică

biletele de trezorerie şi bancnotele nu se deosebesc.

Pentru asigurarea circulaţiei mărfurilor şi serviciilor, valoarea cărora este mai mică

decât valoarea unităţii monetare în rotaţie, se emit monede de schimb sau divizionare. De

obicei, la emiterea monedelor de schimb, se foloseşte sistemul zecimal, care asigură

posibilitatea divizării unităţilor monetare în 100 părţi egale. Denumirea monedelor de

schimb de asemenea depinde de particularităţile ţării respective şi nu coincide cu

denumirea unităţii monetare (ban, cent, copeică, etc.).

Există două tipuri ale ordinii de emitere a banilor în rotaţie:

1) emiterea banilor în baza operaţiilor de finanţare;

2) emiterea banilor în baza operaţiilor de credit.

29

CURS DE LECŢII

Prin scara preţurilor se înţelege mărimea valorii stabilite în mod stihiinic sau

centralizat pentru unitatea monetară. Stabilirea scării preţurilor este necesară pentru

asigurarea posibilităţii exprimării valorii mărfii prin unităţi monetare (stabilirea preţurilor),

fără de care banii nu-şi pot îndeplini funcţiile lor.

Prin cadru instituţional se înţelege totalitatea structurilor care participă la

organizarea, efectuarea şi reglarea operaţiunilor monetare. Principalele structuri sunt:

banca centrală, băncile comerciale, ministerul finanţelor, alte ministere şi departamente

economice, diferite firme particulare care se specializează în efectuarea unor tipuri de

operaţii monetare (firme de leasing, factoring, companii de asigurare). Fiecare din

structurile cadrului instituţional funcţionează în limitele împuternicirilor sale, stabilite prin

legislaţie.

4. Sistemul monetar al Republicii Moldova

Sistemul monetar contemporan al Republicii Moldova a apărut în noiembrie 1993,

odată cu introducerea în rotaţie a unităţii monetare naţionale. Cadrul instituţional al acestui

sistem a apărut în 1991, odată cu aprobarea de către Parlament a legilor “Cu privire la

Banca Naţională de Stat a Republicii Moldova” şi “Cu privire la bănci şi activitate

bancară”. În baza acestor legi în 1991, în a doua jumătate a anului, a fost creat un sistem

bancar din două niveluri:

1) Banca Naţională a Republicii Moldova;

2) bănci comerciale.

La sfârşitul anului 1995 – începutul anului 1996 Parlamentul a aprobat două legi

noi, care au înlocuit legile bancare din 1991: “Legea cu privire la Banca Naţională a

Republicii Moldova” şi “Legea cu privire la instituţiile financiare”. Aceste legi

reglementează într-o măsură mai mare, faţă de legile precedente, organizarea şi efectuarea

rotaţiei monetare. Scara preţurilor în Republica Moldova s-a stabilit stihiinic, mijloacele

băneşti se emit în rotaţie de Banca Naţională în baza operaţiilor de credit ale acesteia.

30

MONEDĂ ŞI CREDIT

Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de Banca Naţională în comun

acord cu Guvernul.

Sistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în sensul

elaborării şi introducerii în practică a instrumentelor monetare existente în toate ţările

dezvoltate (instrumentele de supraveghere bancară, crearea atributelor pieţei hârtiilor de

valoare, implementarea mecanismului contabil conform principiilor internaţionale, etc.).

5. Sistemul monetar (valutar) naţional: concept, elemente.

Prin sistem valutar naţional se înţelege totalitatea relaţiilor economice şi cadrul

instituţional în baza cărora se înfăptuieşte rotaţia monetară internă a ţării, se acumulează şi

se folosesc resursele de valute străine necesare pentru economia naţională. Sistemul

valutar naţional este determinat în actele legislative ale ţării, emise în corespundere cu

normele de drept internaţional. Sistemul valutar naţional include următoarele elemente:

1) valuta naţională;

2) mărimea şi componenţa rezervelor oficiale de metale preţioase şi valute străine;

3) paritatea valutară;

4) cursul valutar;

5) convertibilitatea monetară;

6) existenţa sau lipsa restricţiilor valutare;

7) ordinea de efectuare a tranzacţiilor internaţionale;

8) piaţa valutară naţională.

Particularităţile sistemului valutar naţional al fiecărei ţări depind de gradul de

dezvoltare a economiei naţionale, ramurile de specializare a acesteia, volumul mărfurilor

produse pentru export.

Valuta naţională este unitatea monetară naţională, denumirea, forma, modul de

emitere ale căreia sunt determinate în legislaţia naţională. Valuta naţională a fiecărei ţări

poate să se afle în circulaţia monetară din exteriorul ţării. Gradul de răspândire a valutei

31

CURS DE LECŢII

naţionale în alte ţări depinde de mai mulţi factori: nivelul de dezvoltare economică a ţării,

stabilitatea unităţii monetare, echilibrul balanţei de plăţi, etc.

Pentru a-şi asigura credibilitatea pe plan internaţional, fiecare ţară tinde spre

formarea şi maximizarea rezervelor oficiale de metale preţioase şi valute străine. În

majoritatea ţărilor sursa pentru formarea acestor rezerve o constituie veniturile provenite

din export, în unele ţări – din extragerea zăcămintelor naturale. Rezervele valutare oficiale

reprezintă un factor puternic de atragere a investiţiilor străine. Aceste rezerve pot fi uşor

folosite pentru stabilizarea economică în condiţii de criză, intervenţii valutare, lărgirea

capacităţii de producere, etc.

Prin paritate valutară se înţelege raportul dintre două valute stabilit prin lege, cu

scopul stabilizării unităţii monetare naţionale. De obicei acest raport se stabileşte în formă

de coridor valutar.

Prin restricţie valutară se înţelege interzicerea efectuării unor operaţii cu valută

străină pe teritoriul ţării, sau limitarea posibilităţii efectuării acestor operaţii. Restricţiile

valutare, de obicei, se introduc în ţările cu economie slab dezvoltată, cu scopul protejării

intereselor agenţilor economici din ţară, limitării influenţei valutelor străine asupra

sistemului valutar naţional.

Achitările internaţionale se înfăptuiesc prin intermediul conturilor de

corespondenţă deschise între băncile de pe teritoriul ţării şi băncile străine. Există mai

multe forme de efectuare a transferurilor: acreditiv, incasso, clearing, etc.

Prin piaţă valutară naţională se înţelege totalitatea centrelor oficiale care se ocupă

cu vânzarea şi cumpărarea valutelor străine, satisfăcând în aşa mod cererea şi oferta

agenţilor economici. Existenţa acestor centre creează posibilitatea pentru fiecare agent

economic de a efectua schimbul operativ al valutelor cu scopul asigurării activităţii

economice neîntrerupte. Ele sunt organizate în formă de burse valutare; de asemenea astfel

de servicii acordă băncile şi casele de schimb valutar.

32

MONEDĂ ŞI CREDIT

6. Etapele şi caracteristica generală a funcţionării sistemului valutar

internaţional.

Se cunosc trei sisteme valutare internaţionale:

1) sistemul valutar de la Bretton-Woods (a încetat să existe la mijlocul anilor ’60);

2) sistemul valutar de la Jamaica;

3) sistemul valutar european.

Sistemul valutar de la Bretton-Woods a fost juridic organizat în 1944 la

conferinţa valutar-financiară a O.N.U., care s-a petrecut la Bretton-Woods (S.U.A.).

Necesitatea organizării acestui sistem a apărut în anii ’30, odată cu lichidarea

monometalismului în toate ţările lumii. Scopul organizării acestui sistem a fost crearea

unui mecanism de efectuare a achitărilor internaţionale. În calitate de unitate monetară

acceptabilă pentru folosirea în relaţiile internaţionale a fost stabilit dolarul american. De

asemenea la afacerile internaţionale au fost acceptate valutele naţionale ale ţărilor-

membre, cu condiţia că ele vor menţine cursul valutelor naţionale faţă de dolar la nivelul

existent la momentul semnării acordului. Devierile nu trebuiau să depăşească ± 1%. În aşa

mod valutele tuturor ţărilor-membre au fost puse în dependenţă directă de dolarul

american. În mărimile prevăzute în acord, dolarii puteau fi schimbaţi pe metale preţioase

la trezoreria S.U.A.

Sistemul valutar de la Jamaica a fost organizat juridic de către ţările-membre ale

F.M.I. în 1976. Formarea acestui sistem a fost cauzată de criza sistemului valutar de la

Bretton-Woods. Cauza obiectivă au constituit-o schimbările în economiile ţărilor-membre

ale F.M.I.: apariţia a trei centre de concurenţă internaţională (S.U.A., ţările europene,

Japonia). Conform acordului de formare a acestui sistem a fost lichidată paritatea valutară

şi au fost introduse cursurile valutare flotante. Cu scopul de a asigura efectuarea normală a

achitărilor internaţionale a fost emisă unitatea monetară de cont – D.S.T. Cursul acestei

unităţi se bazează pe cele trei valute-forte ale ţărilor-membre: dolarul american, francul

francez, lira sterlină, marca germană, yena japoneză.

33

CURS DE LECŢII

7. Sistemul monetar european: apariţia, evoluţia, caracteristica.

Sistemul valutar european este o formă de organizare a relaţiilor valutare între

ţările-membre ale Pieţei Europene Comune (numai două ţări-membre nu au participat la

acest sistem – Marea Britanie şi Grecia). Acest sistem a fost organizat cu scopul micşorării

oscilaţiilor cursurilor valutare şi cu scopul stimulării proceselor de integrare a ţărilor-

membre. Apariţia acestui sistem a fost cauzată, pe de o parte, de creşterea dependenţei

reciproce a ţărilor europene, iar pe de altă parte, de criza sistemului valutar de la Bretton-

Woods. Sistemul valutar european se aseamănă cu sistemul valutar de la Jamaica.

Elementul de bază al acestui sistem este unitatea monetară europeană – E.C.U., emisă de

B.E.R.D. (Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare). Cursurile tuturor

valutelor ţărilor-membre se stabilesc în raport cu E.C.U.-ul. Cursul E.C.U. se fixează

pentru valutele ţărilor-membre (10 la număr). În 1999 E.C.U.-ul a fost înlocuit cu EURO:

Ca monedă de cont – EURO a fost introdusă din 1999, iar din 2002 circulă şi în

numerar. O utilizează 12 ţări ale U.M.E. (din cele 15) cu o populaţie de 300 mln. de

locuitori. În numerar au fost introduse 600 mln. bancnote şi 400 mln. monete. Paralel, pe

teritoriul ţărilor respective monedele lor naţionale în decurs de 2 luni au fost anulate. N-au

aderat la EURO – Marea Britanie, Norvegia şi Danemarca.

8. Puterea de cumpărare şi convertibilitatea monetară.

Convertibilitatea este legată de valută. Prin valute convertibile se înţeleg valutele

acelor ţări, care, reeşind din cererea şi oferta acestor valute şi din politica valutară a ţării

emitente, se schimbă liber pe oricare altă valută şi pe unităţi monetare internaţionale

convenţionale. Acest schimb poate fi efectuat de toate categoriile de deţinători în oricare

formă şi în cadrul tuturor tipurilor de operaţii comerciale.

Valuta se consideră neconvertibilă dacă ţara-emitent interzice schimbul acestei

valute pe teritoriul său. Există valute cu grad intermediar de convertibilitate. În aceste

34

MONEDĂ ŞI CREDIT

cazuri convertibilitatea se răspândeşte numai asupra unor categorii de deţinători sau

operaţii.

Gradul de convertibilitate poate să difere pentru rezidenţi şi pentru nerezidenţi.

Reieşind din aceasta există valute cu convertibilitate internă sau externă. Gradul de

convertibilitate depinde de esenţa şi componenţa restricţiilor valutare existente în ţara-

emitent.

Moneda emisă şi pusă azi în circulaţie pe plan naţional şi internaţional are ca

corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul

fiecărei economii naţionale şi reprezintă puterea de cumpărare a monedei. Acest etalon

monetar este urmărit prin indicii de preţ.

35

CURS DE LECŢII

Tema 6: “Teoriile monetare”

Teoria monetară metalistă.

Teoria monetară nominalistă.

1. Teoriile monetare cantitative (clasice).

2. Teoriile monetare moderne.

1. Teoria monetară metalistă.

În perioada feudalismului în mai multe ţări a apărut şi a început să se dezvolte aşa-

numitul fenomen de “uzare a monedei”. De exemplu, acest fenomen s-a dezvoltat în

Franţa şi Marea Britanie.

Prin “uzarea monedei” se înţelege micşorarea de către autorităţile statului a

greutăţii monedelor confecţionate din metale preţioase sau reducerea titlului metalului

preţios respectiv, fără a schimba valoarea nominală a monedei.

Fenomenul de “uzare a monedei” era folosit pe larg de către autorităţile feudale ale

diferitor state pentru a primi venituri suplimentare de metale preţioase în vistieria statului.

Despre existenţa fenomenului de “uzare a monedei” mărturisesc următoarele fapte.

În Franţa unitatea monetară a Parisului în jumătatea a doua a secolului X conţinea 1.5 g.

argint, iar în jumătatea a doua a secolului XIII – numai 0.4 g. argint. În Marea Britanie lira

sterlină conţinea în secolele XI – XII un funt de argint, iar în secolul XVIII – doar 1/3 din

funt. Fenomenul de “uzare a monedei” influenţează negativ asupra dezvoltării comerţului

internaţional.

Cu scopul contracarării fenomenului de “uzare a monedei” a apărut teoria metalică

a banilor. Ideea de bază a acestei teorii se exprimă prin următoarea afirmaţie: prin bani se

înţeleg metalele preţioase, şi invers. Unul din primii reprezentanţi ai acestei teorii a fost

Oron.

36

MONEDĂ ŞI CREDIT

În mod definitiv teoria metalică a fost formulată de către mercantilişti, care

considerau că bogăţia societăţii se exprimă prin cantitatea de bani de care dispune această

societate, iar valoarea banilor depinde de greutatea metalului din care sunt confecţionaţi.

Aceste afirmaţii corespundeau pe deplin intereselor negustorilor ce se ocupau cu

comerţul extern. Adepţi ai acestei teorii în secolele XVII – XVIII în Anglia au fost

Stafford, Men, Nors, în Franţa – Montchrestien, în Italia – Galiani.

Teoria metalică a avut rolul de lichidare a fenomenului de “uzare a monedei”. Dar

din cauza unor neajunsuri esenţiale ale acesteia, la sfârşitul secolului XIX această teorie a

fost înlocuită treptat cu alte teorii monetare.

Neajunsul teoriei metaliste constă în faptul că, afirmând că banii sunt o marfă,

valoarea căreia depinde de greutatea metalului din care au fost confecţionaţi, adepţii

acestei teorii nu ţin cont de faptul că banii ca marfă îndeplinesc funcţii specifice.

Odată cu apariţia şi dezvoltarea relaţiilor economiei de piaţă au început să crească

esenţial numărul şi mărimea afacerilor. În aceste condiţii a devenit necesară folosirea

banilor din hârtie.

În legătură cu necorespunderea afirmaţiilor teoriei metalice practicii monetare,

adepţii teoriei metaliste au început treptat să cedeze poziţiile de bază ale teoriei metalice.

În secolul XIX economiştii germani Cnis, Lexis, Lantzburg, adepţi ai teoriei metaliste, de

acum nu mai negau posibilitatea existenţei banilor din hârtie. Dar afirmau că neapărat

trebuie să existe posibilitatea schimbului lor pe metale preţioase.

Odată cu lichidarea monometalismului în toate ţările din lume, teoria metalică a

pierdut legătura cu practica economică, însă, ulterior adepţii ei au încercat de mai multe ori

să explice cauzele proceselor inflaţioniste în diferite ţări, prin lipsa banilor confecţionaţi

din metale preţioase.

În anii ’60 ai secolului XX, teoria metalică a fost temporar reanimată în Franţa, care

cerea ţărilor în care exporta mărfuri sale să achite contravaloarea acestora cu metale

preţioase (adepţi: Tuleman, Rufe).

37

CURS DE LECŢII

2. Teoria monetară nominalistă

Teoria nominalistă a banilor, spre deosebire de teoria metalistă, afirmă că banii nu

sunt marfă, nu au valoare proprie şi, prin urmare, nu este important din ce metal ei sunt

confecţionaţi, sau care este cantitatea metalului în fiecare monedă. Banii sunt nişte semne

convenţionale care au valoare declarativă, exprimată prin nominalul acestora.

Teoria nominalistă a apărut în perioada feudalismului şi corespundea intereselor

acelor pături sociale, cărora le era convenabilă existenţa fenomenului de “uzare a

monedei”.

Odată cu apariţia teoriei metalice, teoria nominalistă a început brusc să se dezvolte

ca reacţie împotriva acesteia. De asemenea, s-a dezvoltat sub influenţa apariţiei şi

dezvoltării relaţiilor economice de piaţă (apariţia banilor din hârtie).

Nominalismul s-a format definitiv în secolele XVII – XVIII, când rotaţia monetară a

majorităţii ţărilor era inundată de monede, greutatea metalului cărora nu corespundea (era

mai mică) valorii nominale a acestora.

Primii reprezentanţi ai teoriei nominaliste au fost Berkley şi Stuart. Ei afirmau că

banii nu au valoare proprie, ci sunt un instrument, cu ajutorul căruia se poate evalua

valoarea altor bunuri.

La sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, nominalismul a început să

ocupe poziţii de bază în diferite doctrine economice, care stăteau la baza politicilor

economice ale multor ţări ale lumii. De exemplu, nominalismul a constituit o parte

principală a teoriei de reglare monetar-creditară elaborată de Keynes.

Keynes afirma că banii nu sunt marfă şi nu au valoare proprie, dar au valoare

declarativă. În lucrarea sa “Tratatul despre reforma monetară” (1923), Keynes a exprimat

ideea de bază a nominalismului prin formula

n = p * k (6.1)

unde:

n – numărul de bani aflaţi în rotaţie;

p – nivelul preţurilor;

38

MONEDĂ ŞI CREDIT

k – numărul unităţilor de mărfuri şi servicii existente pe piaţă.

După părerea lui Keynes, existenţa permanentă a unui nivel mic de inflaţie

influenţează pozitiv asupra conjuncturii economice, iar cauza principală a crizelor de

supraproducţie constă în neajunsul de mijloace băneşti în rotaţie şi, prin urmare, lichidarea

acestor crize este posibilă cu ajutorul emiterii banilor în rotaţie.

Teoria neoclasică a banilor de asemenea afirma că există o legătură între numărul

de bani aflaţi în rotaţie şi nivelul preţurilor.

Ideile nominalismului corespund în prezent acelor state care folosesc pe larg emisia

monetară pentru acoperirea deficitului bugetar. Cea mai radicală formă de exprimare a

ideilor nominalismului o reprezintă teoria monetară a statului, elaborată de Cnap, la

începutul secolului XX. Această teorie afirmă că valoarea unităţii monetare trebuie să se

stabilească în legile fiecărei ţări.

Necătând la unele divergenţe, toate variantele nominalismului au neajunsuri

asemănătoare: nu recunosc că banii sunt o marfă şi că au valoarea lor proprie.

3. Teoriile monetare cantitative (clasice)

În secolul XV în Europa a început să se dezvolte procesul de acumulare iniţială a

capitalului. Acest proces se baza pe dezvoltarea comerţului.

Teoria cantitativă a banilor este o doctrină economică care afirmă că nivelul

preţurilor la mărfuri şi servicii şi valoarea unităţii monetare depind de volumul masei

monetare din rotaţie.

Ideea despre dependenţa nivelului preţurilor de volumul masei monetare a fost

lansată pentru prima dată de Bodin (1530 – 1596), care a încercat să explice preţurile

înalte de pe atunci, şi fluxurile de metale preţioase din ţările coloniale în cele europene.

Ulterior folosirea metodei de comparare a volumului masei monetare cu volumul de

mărfuri şi servicii, a început să se folosească pe larg de către diferiţi economişti, pentru a

explica cauzele schimbării valorii banilor (Montesque, Hume, Mill).

39

CURS DE LECŢII

Filosoful englez Locke (1632 – 1704) afirma că există o dependenţă proporţională

între schimbarea volumului masei monetare şi schimbarea valorii unităţii monetare.

La dezvoltarea ideilor teoriei cantitative a contribuit D. Ricardo (1772 – 1823).

Afirmaţiile sale cu privire la valoarea unităţii monetare aveau un caracter dualist:

1) pe de o parte, D. Ricardo recunoştea că valoarea banilor depinde de munca

depusă la producerea materialului din care ei sunt confecţionaţi;

2) iar pe de altă parte, Ricardo afirma că în unele perioade valoarea unităţii

monetare depinde de numărul monedelor aflate în rotaţie. Această idee a fost folosită de

Ricardo pentru a explica cauzele devalorizării bancnotelor emise de Banca Angliei, după

încetarea schimbului acestora pe metal preţios în 1797.

Cele două afirmaţii ale lui Ricardo se contrazic reciproc.

La începutul secolului XX teoria cantitativă a banilor a început să ocupe poziţiile de

bază în diferite curente ale economiei politice, devenind partea principală a teoriei

neoclasice de reproducere.

Printre diferitele variante ale teoriei cantitative cele mai răspândite au fost varianta

tranzacţionistă şi varianta de la Cambridge.

Varianta tranzacţionistă a fost elaborată de Fisher (1867 – 1947). Această variantă

se bazează pe exprimarea prin două metode a sumei afacerilor care se produc în societate:

pe de o parte, (suma afacerilor se exprimă ca produs între numărul banilor (M) din rotaţie

şi viteza medie de rotaţie a unităţii monetare (V)), iar pe de altă parte, suma afacerilor se

exprimă ca produs între numărul unităţilor de marfă realizată (Q) şi preţul mediu al unei

unităţi de marfă (p):

M *V = p * Q (6.2)

Analizând această formulă Fisher a ajuns la concluzia că elementele V şi Q sunt

constante, deoarece, după părerea lui, ele nu se pot schimba esenţial într-o perioadă scurtă

de timp:

• viteza medie de rotaţie a unităţii monetare depinde de gradul de dezvoltare a

relaţiilor creditare, a mijloacelor de telecomunicaţie, etc.;

40

MONEDĂ ŞI CREDIT

• numărul unităţilor de marfă realizată nu poate să se schimbe esenţial

deoarece, conform teoriei neoclasice (adept al căreia era şi Fisher), societăţii capitaliste îi

este caracteristică antrenarea minimă a tuturor resurselor în procesul de producţie.

Formula la care a ajuns Fisher exprimă ideea de bază a teoriei cantitative a banilor:

M = p (6.3)

Varianta Cambridge a teoriei cantitative a fost dezvoltată în lucrările economiştilor

englezi Marshall, Pegou, Robertson (profesori la Universitatea Cambridge).

Spre de varianta tranzacţionistă a lui Fisher, această variantă a folosit pentru a

exprima ideile teoriei cantitative următoarea formulă:

M = k * p * Q (6.4)

unde:

k – partea veniturilor curente pe care agenţii economici nu doresc să o consume, dar

doresc să o acumuleze în formă monetară.

k = 1/V (6.5)

Înlocuind în relaţia (6.4) relaţia (6.5) obţinem că:

M = (1/V) * p * Q = M * V = p * Q (6.6)

Observăm că relaţia (6.2) este egală cu relaţia (6.6).

Autorii variantei Cambridge au considerat elementele V şi Q constante, deoarece ele

sunt determinate de factori psihologici. Aceşti factori nu se pot schimba esenţial într-o

perioadă scurtă de timp.

Cu alte cuvinte: M = p, adică ajungem la relaţia (6.3).

Necătând la unele deosebiri în argumentarea teoretică, ambele variante exprimă

aceeaşi idee de bază.

4. Teoriile monetare moderne

Adepţi ai monetarismului contemporan sunt M. Friedman, Leidler, Keigem, ş.a.

Versiunea cea mai răspândită este cea a lui Friedman, cu următoarele afirmaţii:

41

CURS DE LECŢII

1) teoria cantitativă a banilor, care afirmă că există o dependenţă directă între

creşterea masei monetare şi creşterea preţurilor;

2) teoria monetară a ciclurilor economice, care afirmă că toate schimbările

esenţiale în conjunctura economică sunt determinate de schimbările anterioare (creşterea

masei monetare → creşterea cererii → creşterea volumului de producţie → criza de

supraproducţie);

3) existenţa unui mecanism special de influenţă a schimbărilor în volumul masei

monetare asupra proceselor de producţie (prin nivelul preţurilor, şi nu a dobânzii, cum

afirma Keynes);

4) măsurile statului îndreptate spre reglarea economiei sunt ineficiente şi lipsite

de sens, deoarece aceste măsuri întârzie permanent (schimbările factorilor monetari

niciodată nu coincid cu situaţia reală din economie);

5) aşa-numita “regulă de k%”, conform căreea mărirea permanentă a volumului

masei monetare aflate în rotaţie şi menţinerea unui nivel stabil de inflaţie este necesară

pentru micşorarea oscilaţiilor în economie în decursul ciclurilor economice, de asemenea e

necesară pentru menţinerea permanentă a cererii înalte;

6) este necesară folosirea sistemului cursurilor valutare flotante pentru

autoreglarea echilibrului pe plan internaţional.

42

MONEDĂ ŞI CREDIT

Tema 7: “Creditul”

1. Necesitatea şi esenţa creditului.

2. Funcţiile creditului.

3. Principiile creditului.

4. Formele creditului.

5. Rolul creditului în economie. Teorii asupra creditului.

1. Necesitatea şi esenţa creditului.

Existenţa proceselor de producere a mărfurilor şi serviciilor este imposibilă fără

existenţa relaţiilor creditare. De aici reese şi necesitatea creditului.

Fiecare agent economic, desfăşurând activitate economică, permanent schimbă

forma capitalului său. Iniţial, capitalul exista în formă monetară. După cumpărarea

factorilor de producţie, capitalul se transformă în formă de producţie. După încetarea

procesului de producere şi consumarea tuturor factorilor de producere, capitalul se

transformă în formă de marfă. După realizarea mărfurilor, capitalul din nou se transformă

în formă monetară. Deplasarea capitalului începând cu forma monetară, prin intermediul

formelor de producere şi de marfă, şi reîntoarcerea lui la forma monetară se numeşte ciclu

de rotaţie a capitalului. Repetarea incontinuu a ciclurilor de rotaţie – rotaţie a capitalului.

Mărimea capitalului necesară pentru decurgerea fără întrerupere a rotaţiei capitalului

permanent oscilează (se măreşte şi se micşorează). Mărimea oscilaţiilor depinde de

caracterul activităţii desfăşurate de agenţii economici. În legătură cu oscilaţiile capitalului,

la fiecare agent, în unele perioade, apar necesităţi de mijloace băneşti temporar libere (în

cazul când necesităţile de capital se micşorează), iar în unele cazuri, apar necesităţi în

mijloace băneşti suplimentare (în cazul când necesităţile de capital cresc). De exemplu:

mijloace băneşti temporar libere apar în legătură cu formarea diferitor fonduri strategice

(fondul de amortizare, de dezvoltare, etc.), iar neajunsurile de capital pot apărea în

legătură cu caracterul sezonier al procesului de producere.

43

CURS DE LECŢII

Existenţa în permanenţă a agenţilor care au surplusuri temporare de capital, pe de o

parte, şi a agenţilor care au necesităţi temporare de capital, pe de altă parte, cauzează

necesitatea obiectivă în existenţa unor relaţii economice (un mecanism în baza cărora

mijloacele băneşti, temporar libere, ale agenţilor economici se redistribuiesc, temporar,

agenţilor care necesită aceste mijloace adăugătoare).

Fără existenţa acestui mecanism, apare pericolul întreruperii activităţii acelor agenţi

economici, care au necesităţi adăugătoare de capital. Întreruperea activităţii acestora, în

mod direct, afectează activitatea părţii a doua de agenţi economic. Prin urmare, lipsa de

redistribuire temporară, în mod direct, cauzează întreruperea activităţii majorităţii

agenţilor.

Relaţiile economice în baza cărora se redistribuiesc mijloacele temporar libere se

numesc relaţii creditare.

Prin credit se subînţelege un împrumut în formă monetară sau în formă de marfă

acordat în condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi, de regulă, cu plată. Creditul exprimă

relaţiile economice care apar între creditor şi debitor în cadrul procesului de redistribuire

temporară a mijloacelor temporar libere.

Creditorul este unul din participanţii la relaţiile creditare, subiectul care acordă

împrumutul. Creditorii acordă împrumuturi din următoarele surse:

1. mijloace proprii;

2. mijloace împrumutate (băncile).

Debitorul este unul din participanţii la relaţiile creditare, subiectul căruia i se acordă

împrumutul.

Debitorul se deosebeşte de creditor prin faptul că el nu devine proprietarul

mijloacelor împrumutate. De aici reese obligaţiunea debitorului de a folosi mijloacele

împrumutate în modul stabilit de creditor, în momentul acordării împrumutului. De

asemenea, deosebirea debitorului de creditor constă în faptul că debitorul plăteşte

creditorului dobânda.

Relaţiile creditare pot să apară în următoarele condiţii:

a) debitorul şi creditorul sunt persoane juridice sau fizice;

44

MONEDĂ ŞI CREDIT

b) creditorul şi debitorul asigură responsabilitate reciprocă de avere;

c) creditorul şi debitorul sunt agenţi cointeresaţi reciproc unul faţă de altul.

Totalitatea mijloacelor temporar libere constituie piaţa capitalurilor creditare.

Preţurile pe această piaţă (mărimea dobânzii) asemănător, preţurilor de pe piaţa mărfurilor

şi serviciilor, depind de raportul dintre cerere şi ofertă.

2. Funcţiile creditului.

Creditul îndeplineşte două funcţii:

1. funcţia de redistribuire temporară a mijloacelor libere – majoritatea absolută

a mijloacelor temporar libere se redistribuiesc prin intermediul sistemului financiar al ţării,

care este format din bănci comerciale şi instituţii financiare specializate. Regulile în baza

cărora se redistribuiesc mijloacele băneşti se conţin în legislaţia financiară a ţării.

2. funcţia de reglare a volumului masei monetare din rotaţie. Mărirea sau

micşorarea masei monetare se înfăptuieşte în baza operaţiunilor de credit ale băncii

centrale. În urma acestei operaţiuni, mijloacele băneşti se refinaţează prin operaţiuni de

credit ale băncilor comerciale. Manipulând cu rata de refinanţare a băncii centrale, statul

are posibilitatea să mărească sau să micşoreze volumul emisiei creditare (politica monetar-

creditară de expansie sau politica monetar-creditară de restricţie), în dependenţă de

conjunctura economică care există pe piaţă.

3. Principiile creditului.

Principiile creditului sunt:

rambursabilitate;

scadenţă;

plată;

asigurare;

destinaţie;

45

CURS DE LECŢII

caracter diferenţiat în dependenţă de beneficiar.

4. Formele creditului.

Există 6 forme ale creditului.

1. Creditul bancar – se acordă de către băncile comerciale. Asigurarea

rambursării creditelor bancare se înfăptuieşte prin următoarele metode:

gajul valorilor materiale;

poliţa de asigurare;

cedarea drepturilor de încasare a veniturilor;

scrisori de garanţie de la terţi.

În momentul acordării creditului, se analizează starea financiară a debitorului

(suficienţa capitalului acestuia, lichiditatea).

Creditele bancare pot fi clasificate în dependenţă de termenul creditului:

pe termen scurt – < 1 an;

pe termen mediu – 1 – 3 ani;

pe termen lung – > 3 ani.

Băncile comerciale acordă credite în limita resurselor creditare de care dispun.

Resursele creditare ale băncilor comerciale sunt formate din două părţi:

- mijloace proprii (fonduri, profit);

- mijloace temporar libere atrase (≈ 90%).

2. Creditul comercial presupune acordarea împrumutului în cadrul afacerilor

comerciale, în formă de amânare a plăţii pentru mărfurile şi serviciile prestate. Creditul se

acordă în formă naturală, dar se rambursează în formă monetară. Vânzătorul transmite

marfa, în schimbul căreea nu primeşte bani, dar primeşte un document care conţine

obligaţiunea cumpărătorului de a chita costul mărfii plus dobânda la creditul respectiv.

Acest document se numeşte cambie.

3. Prin credit de stat (public) se subînţelege creditul acordat de persoanele

fizice şi juridice bugetului de stat. Acest credit se acordă în formă de emisiune de hârtii de

46

MONEDĂ ŞI CREDIT

valoare de stat. Creditul se acordă în momentul cumpărării hârtiilor de valoare de stat.

Acest credit se foloseşte pentru acoperirea deficitului bugetar. În Republica Moldova

creditul public, în marea majoritate, se acordă de sistemul bancar, B.N.M. Creditul public

trebuie să se folosească pentru crearea noilor capacităţi de producere, care în viitor vor

servi la completarea veniturilor bugetare. Folosirea neproductivă a mijloacelor creditului

public nu creează posibilitatea rambursării acestuia (plata salariilor, bursei, etc.) în acest

caz unica posibilitate de a rambursa creditul este de a emite un pachet nou de hârtii de

valoare, ceea ce va duce la mărirea deficitului bugetar.

4. Prin credit de consum se subînţelege creditul acordat pentru a fi folosit nu în

scopuri productive, ci în scopuri de consum. Acest credit, pe de o parte, contribuie la

realizarea stocurilor de producţie, creând, în aşa mod, condiţiile necesare pentru

continuarea ciclurilor de rotaţie a capitalurilor agenţilor economici (una din cauzele de

ieşire din criza de supraproducere), pe de altă parte, acest credit creează condiţii necesare

pentru desfăşurarea activităţii persoanelor particulare. Sursa de rambursare a creditelor de

consum este una din veniturile activităţii de bază ale împrumutului.

5. Prin credit internaţional se subînţelege creditul acordat de rezidentul unei

ţări, rezidentului altei ţări sau creditul acordat de un organism financiar internaţional

(Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, etc.). Majoritatea absolută a creditelor

internaţionale se acordă de organismele financiare internaţionale. Sursele pentru acordarea

acestor credite sunt formate din donaţiile ţărilor membre ale acestor organisme, de obicei,

ţările dezvoltate cu economie de piaţă. Aceste credite se acordă în valute liber-convertibile

sau în unităţi monetare internaţionale convenţionale. Acordarea acestor credite are ca scop

ajutorarea ţărilor puţin dezvoltate, din punct de vedere economic. Acordarea lor este

însoţită de stabilirea a mai multor condiţii de ordin social-politic. Creditele se acordă pe

tranşe, în dependenţă de îndeplinirea condiţiilor creditului. Supravegherea îndeplinirii

acestor condiţii se realizează prin reprezentanţii permanenţi ai organismelor internaţionale

în aceste ţări şi prin vizitarea periodică a ţărilor de către misiunile creditorilor. Creditele

internaţionale creează posibilitatea formării într-o perioadă de timp scurtă a:

cadrului legislativ contemporan;

47

CURS DE LECŢII

bazei normative, în diferite domenii de reglementare a economiei;

crearea infrastructurii;

modernizarea tehnologiei de producere;

posibilitatea intervenţiei valutare, cu scopul menţinerii stabilităţii valutei

naţionale.

6. Prin credit ipotecar se subînţelege creditul rambursarea căruia este asigurată

prin gajul imobilului (deseori, pământul). Această formă a creditului este puternic

dezvoltată în ţările în care pământul este obiect de vânzare-cumpărare. Asigurarea

creditului prin imobil este considerată una din cele mai bune forme de asigurare a

creditelor. În cadrul sistemelor bancare ale diferitor ţări există bănci comerciale

specializate în domeniul creditului ipotecar. Funcţionarea acestor bănci se bazează pe

legislaţia specială, care asigură posibilitatea realizării drepturilor de proprietate gajată.

Creditul în acelaşi timp poate avea mai multe forme.

5. Rolul creditului în economie. Teorii asupra creditului.

Rolul creditului în economie se manifestă prin funcţiile pe care le îndeplineşte.

Cu ajutorul creditului este asigurată continuitatea ciclului de producţie, apa noi edificii,

activităţi, etc.

Se cunosc următoarele teorii ale creditului:

1. teoria naturalistă a creditului – afirmă că creditul este o simplă metodă de

redistribuire temporară a mijloacelor băneşti şi, prin urmare, nu îndeplineşte careva funcţii

active în economie.

Fondatorii acestei teorii au fost A. Smith şi D. Ricardo. Ei afirmau că creditul este

dependent în întregime de procesele de reproducere şi nu influenţează deloc asupra acestor

procese.

Neajunsul acestei teorii constă în faptul că adepţii ei recunoscând că creditul se află

în dependenţă de procesele de reproducere nu recunoşteau influenţa activă a creditului

asupra acestor procese.

48

MONEDĂ ŞI CREDIT

În secolul XIX adepţi ai acestei teorii au fost: Say, Mak-Culoh; în secolul XX –

această teorie a fost înlocuită de teoria de creare a capitalului prin credit.

2. teoria de creare a capitalului prin credit afirmă că creditul creează capitalul

economiei şi este factorul decisiv, care influenţează asupra dezvoltării economiei.

Fondatorul teoriei este Lo. El considera că bogăţia societăţii poate fi mărită prin

acordarea de credite de banca centrală. În aşa mod, băncile sunt o sursă nelimitată de

creştere a bogăţiei societăţii.

La mijlocul secolului XIX economistul englez Macleod afirma că băncile acordă

credit şi prin aceasta creează capital, şi, prin urmare, creează bogăţie. În acest sens el a

denumit băncile “uzine de producere a capitalului”.

Bancherul german Gan şi profesorul austriac Shumpeter recomandau folosirea

permanentă a emisiunii creditare în scopuri de menţinere a conjuncturii economice înalte.

Neajunsul acestei teorii constă în faptul că adepţii acesteea supraapreciază funcţiile

active ale creditului şi nu ţin cont de faptul că creditul se află în dependenţă de procesele

de reproducere a mărfurilor şi serviciilor (sursa creditului sunt mijloacele temporar libere

ale agenţilor economici).

49

CURS DE LECŢII

Tema 8: “Dobânda”

1. Esenţa şi rolul dobânzii.

2. Funcţiile dobânzii.

3. Factorii ce determină nivelul dobânzii.

4. Teorii asupra dobânzii.

1. Esenţa şi rolul dobânzii.

Plata pe care debitorul o plăteşte creditorului pentru împrumut se numeşte dobândă.

Mărimea ei se numeşte rată. Rata dobânzii se stabileşte în formă de procent periodic. (În

R.M., de obicei, în formă de procent anual).

De exemplu, mărimea împrumutului – 3000 lei. Împrumutul este acordat pe 3 luni.

Rata dobânzii – 15% anual. Suma plăţii pentru credit este egală cu: (3000 * 3/12 *

15/100).

Reeşind din modul de calculare a plăţii pentru credit mărimea acesteea depinde de

următorii factori:

◙ mărimea dobânzii;

◙ termenul de creditare;

◙ mărimea ratei.

La rândul său mărimea ratei depinde de raportul dintre cerere şi ofertă la resursele

creditare şi nivelul inflaţiei.

Rolul dobânzii reese din funcţiile pe care le îndeplineşte. Dobânda este unul din

instrumentele principale ale politicii monetar-creditare ale statului. Dobânda este sursa

principală de întreţinere a sistemului financiar-bancar; din contul dobânzii se finanţează

cheltuielile operaţionale ale băncilor; se formează rezervele prudenţiale ale băncilor; se

plătesc impozite în buget; se plătesc dividende acţionarilor băncii.

Nivelul dividendelor, în mare măsură, determină volumul investiţiilor de capital în

sistemul financiar-bancar. Mărimea rezervelor adecvate riscurilor fiecărei instituţii

50

MONEDĂ ŞI CREDIT

financiar-bancare determină volumul de mijloace băneşti temporar libere depuse în

sistemul bancar şi, prin urmare, determină volumul de resurse creditare ale băncilor şi

capacitatea lor de satisfacere a cerinţelor agenţilor economici în credite bancare. Existenţa

rezervelor obligatorii adecvate riscurilor determină disponibilitatea investitorilor din

străinătate de a investi capitalul în economia ţării prin intermediul sistemului bancar.

2. Funcţiile dobânzii.

Dobânda creditară îndeplineşte următoarele funcţii:

1. funcţia de stimulare economică;

2. funcţia de reglare;

3. funcţia de redistribuire a veniturilor.

Funcţia de stimulare economică. Stimularea economică se produce reeşind din

faptul că mărimea plăţii pentru credit depinde de mărimea împrumutului şi termenul

creditului. Fiecare agent economic (debitor) tinde spre maximizare sumelor de credite

primite de la bănci şi spre minimizarea termenului de folosire a mijloacelor împrumutate.

Reeşind din aceasta, agenţii economici se află în căutare permanentă a celor mai eficiente

căi de folosire a resurselor creditare. Această presiune de dobânzi asupra agenţilor

economici contribuie la introducerea noilor tehnologii şi noilor metode de organizare a

procesului de producere.

Funcţia de reglare. Organele speciale ale statului (B.N.M.) ridicând sau micşorând

rata de refinanţare poate influenţa asupra ratei dobânzii băncilor comerciale. Reeşind din

aceasta banca centrală poate să influenţeze asupra volumului investiţiilor creditate în

economie şi, prin urmare, poate să stimuleze dezvoltarea sau încetinirea dezvoltării

conjuncturii economice.

Funcţia de redistribuire a veniturilor. Prin dobândă creditară se redistribuiesc

veniturile agenţilor economici obţinute în urmă desfăşurării activităţii economice cu

mijloacele împrumutate. Mărimea dobânzii trebuie să asigure nivelul mediu de

rentabilitate pentru debitor şi pentru creditor. Prin urmare, mijloacele împrumutate pot fi

51

CURS DE LECŢII

investite numai în activitatea care asigură nivelul dublu de rentabilitate medie pe

economie.

3. Factorii ce determină nivelul dobânzii.

Factorii ce determină nivelul dobânzii sunt:

1. productivitatea capitalului – investitorul atunci când îşi propune să mobilizeze

un capital suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilităţile de rentabilitate, respectiv,

dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să-l remunereze corespunzător pe deţinătorul

de capital.

Profitul total = Dobânda + Profitul net (8.1)

2. lichiditatea – creditorii pot prefera acea formă de împrumut care să le asigure

lichiditatea. De obicei, se preferă termene scurte. Orice îndelungare a plăţii dobânzii este

însoţită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi. Stabilirea nivelului dat al ratei dobânzii,

în cadrul contractului de credit, este o expresie a compromisului între creditori, care doresc

o cât mai ridicată lichiditate şi debitori, interesaţi în a plăti cât mai puţin pentru aceasta.

3. riscul nerambursării – rambursarea este o cerinţă generală, care poate fi

asigurată dacă, în cazurile particulare, se iau măsurile necesare de evitare şi acoperire a

acestui risc. Aceste cerinţe conduc la separarea elementelor de structură a ratelor dobânzii.

a) rate a dobânzii pure, care este costul utilizării capitalului;

b) plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării.

4. raportul dintre cerere şi ofertă la credite. Oferta de credite este determinată de

nivelul economisirii, de porţiunile tradiţionale ale populaţiei pentru economii. Cererea de

credite este intercondiţionată de cei trei mai debitori: guvern, agenţi economici şi familiile,

influenţaţi de evoluţia activităţii economice şi tendinţele de dezvoltare a investiţiilor.

5. stabilitatea economică şi politică. Orice fenomen de dezechilibru vor duce la

creşterea ratei dobânzii.

4. Teorii asupra dobânzii.

52

MONEDĂ ŞI CREDIT

Ansamblu teoriilor asupra dobânzii s-a divizat iniţial în pure sau ale capitalului real

şi monetare. Deasemenea este cunoscută şi gruparea în teorii eclectice şi sintetice.

1. Teoriile pure sau ale capitalului real, din care fac parte:

a) teoria productivităţii şi a utilizării capitalului – consideră că capitalul în

combinaţie cu alţi factori de producţie, dă naştere unui prisos fizic şi

economic (valoric). Prisosul şi constituie dobânda.

b) teoriile privind costul formării capitalului – capitalul este o renunţare la o

parte din consumul curent, iar dobânda este o remunerarea pentru această

abţinere. Adepţi – Marshall, Bohn-Bawerk, Fisher. Astfel se explică

dobânda şi profitul ca un cost – o remunerare pentru renunţarea la un bun

prezent, pentru a se folosi de el în viitor.

c) teoriile rarităţii – dobânda derivă din raritatea capitalului. Adept – Cassel.

Dobânda poate influenţa asupra acumulării capitalului şi prin aceasta

asupra relativei sale rarităţi.

d) teoriile riscului – adept Galliani. Explică dobânda prin existenţa unui risc

de pierdere totală sau parţială a capitalului; cu toate că riscul nu constituie

cauza esenţială a dobânzii.

e) dobânda ca impozit asupra profitului – adept Shumpeter. Dobânda este o

parte a beneficiului pe care întreprinzătorul trebuie să îl cedeze pentru a

obţine capitalul necesar potrivit dinamicii producţiei determinate de aceste

inovaţii.

2. Teoriile monetare moderne ale dobânzii sunt:

a) teoria fondului de împrumut – are ca adepţi pe Hicks şi Robertson. Oferta

de capital o constituie disponibilităţile băneşti care-şi au originea în

precedentele investiţii de capital fix sau circulant. Cererea de capital este

reprezentată prin solicitările producătorilor pentru noi investiţii. Dobânda

este remunerarea plătită pentru fondurile de împrumut cerute. Când

investiţiile de bunuri de capital sunt preponderente, prin aceasta se

53

CURS DE LECŢII

limitează consumul şi, în mod necesar, se majorează economiile şi venitul

naţional; cu această majorare creşte oferta de fonduri de împrumut şi se

diminuează dobânda.

b) Teoria preferinţei pentru lichiditate a lui Keynes . Rata dobânzii se

stabileşte prin intermediul echilibrului dintre cererea şi oferta de monedă.

Cererea de monedă, pune în evidenţă, aşa-zisa, preferinţă pentru

lichidităţi. Pentru fiecare persoană cerinţele de ordin tranzacţional depind

de 3 factori:

frecvenţa veniturilor;

nivelul veniturilor;

standardul de viaţă.

În viziunea lui Keynes teoria dobânzii este o teorie monetară.

3. Teorii contemporane asupra dobânzii. Relaţia între rata dobânzii reale şi

cea nominală este un esenţial al teoriilor dobânzii actuale. Adepţi: Friedman, Fama,

Gibsen, Levi, Makin. Acest curent susţine că rata nominală a dobânzii este egală cu

cea reală şi cu rata anticipată a inflaţiei.

54

MONEDĂ ŞI CREDIT

Tema 9: “Banca şi sistemul bancar”

1. Originea şi caracteristica generală a băncii ca instituţie financiară.

2. Sistemul bancar: concept şi evoluţie.

3. Sistemul bancar al Republicii Moldova.

1. Originea şi caracteristica generală a băncii ca instituţie financiară.

În trecut fiecare agent economic îşi desfăşura activitatea sa bazându-se numai pe

capitalul propriu. În legătură cu faptul că mărimea capitalului necesară pentru desfăşurarea

neîntreruptă a activităţii permanent oscilează, agenţii economici nu puteau să folosească

efectiv capitalurile sale, deoarece era necesar permanent de menţinut rezerve de capital

înafara rotaţiei, pentru asigurarea oscilaţiilor de mărire a necesităţilor în capital. Rezervele

menţionate nu aduceau profit. Cu scopul de a mări eficienţa acestor capitaluri, unii agenţi

economici, au început să acorde împrumuturi din contul rezervelor formate pentru

asigurarea neîntreruptă a activităţii sale.

Odată cu apariţia relaţiilor economiei de piaţă şi dezvoltarea acestora a început să se

mărească brusc cererea la mijloacele împrumutate. În legătură cu aceasta a crescut preţul

acestor împrumuturi şi profitul de la acordarea acestor împrumuturi. Au apărut agenţi

rentabilitatea activităţii cărora era mai mică decât rentabilitatea acordării împrumuturilor.

În legătură cu acest fapt s-au început procesele de returnare a capitalurilor din diferite

tipuri de activităţi în activitatea de acordare a împrumuturilor.

Însă, folosirea capitalului propriu de unii agenţi economici pentru desfăşurarea

activităţii creditare nu putea să satisfacă cerinţelor economiei, pe de o parte, iar pe de altă

parte, majoritatea agenţilor economici continuau să activeze în diferite ramuri ale

economiei, având rezerve proprii de capital. În legătură cu aceasta, unii agenţi economici

au început să transmită rezervele proprii de capital altor agenţi economici, care se

specializau în acordarea creditelor. Transmiterea se înfăptuia în condiţii de

rambursabilitate, scadenţă şi plată. În aşa mod, au apărut agenţi economici care se

55

CURS DE LECŢII

specializau în acordarea creditelor din surse proprii şi din contul surselor atrase. Însă,

majoritatea capitalului continua să se afle înafara instituţiilor creditare, deoarece

capitalurile erau investite în diferite ramuri ale economiei. Pentru atragerea acestor

capitaluri, instituţiile creditare au început să acorde servicii de transferare a mijloacelor

atrase la dispoziţia proprietarului acestor mijloace. Acest mod de achitare a plăţilor a

devenit atrăgător pentru agenţi economici, deoarece el permite economisirea timpului şi

mijloacelor necesare pentru achitarea plăţilor. Reeşind din aceasta, majoritatea capitalului

care activa în diferite domenii ale economiei, a fost atras de instituţiile creditare.

Instituţia creditară care atrag depozite transferabile se numeşte bancă, iar cele ce

atrag depozite netransferabile se numesc instituţii financiare.

Majoritatea băncilor se organizează ca societăţi pe acţiuni. Organul suprem de

conducere este Adunarea Generală a Acţionarilor. Din componenţa acţionarilor se alege

Consiliul Băncii, care concretizează strategia şi politica băncii şi asigură dirijarea zilnică a

activităţii băncii. Preşedintele băncii este unul din membrii Consiliului Băncii. Consiliul

Băncii determină structura organizatorică şi angajează numărul necesar de funcţionari.

Structura organizatorică a băncii depinde de volumul şi caracterul operaţiilor pe care le

efectuează. Banca îşi formează organul intern de control, care informează periodic

acţionarii despre modul de dezvoltare a băncii. La sfârşitul anului se determină profitul

primit în decursul anului şi direcţiile de repartizare a acestuia. Mărimea profitului destinată

pentru dividende se repartizează între acţionari în dependenţă de cotele acestora în

capitalul băncii. Desfăşurându-şi activitatea, banca intră în relaţii contractuale cu mai

mulţi agenţi economici şi cu alte bănci. Banca este responsabilă pentru îndeplinirea

obligaţiunilor sale contractuale cu capitalului său propriu, care este format din cotele

acţionarilor şi alte fonduri formate din profitul băncii. Cu scopul de a atrage un număr

maxim de clienţi, băncile permanent se află în căutarea noilor forme de deservire a

clienţilor. Cu scopul de micşorare a riscurilor, băncile tind spre diversificarea operaţiunilor

sale active.

56

MONEDĂ ŞI CREDIT

2. Sistemul bancar: concept şi evoluţie.

Prin sistem bancar se subînţelege totalitatea băncilor şi cadrului legislativ care

reglementează activitatea acestora. În condiţiile economiei de piaţă, sistemul bancar are

două nivele:

I nivel – banca centrală;

II nivel – băncile comerciale şi instituţiile financiare specializate.

Se deosebesc următoarele tipuri de bănci:

a) după caracterul operaţiunilor efectuate:

♦universale;

♦specializate.

b) după apartenenţa capitalului:

♦de stat;

♦societăţi pe acţiuni;

♦cooperatiste;

♦private;

♦mixte.

c) după proporţii:

♦consorţii;

♦mari;

♦medii;

♦mici.

d) după sfera de deservire:

♦regionale;

♦interregionale;

♦naţionale;

♦internaţionale.

e) după numărul de filiale:

57

CURS DE LECŢII

♦ cu filiale;

♦ fără filiale.

f) în dependenţă de ramura ce o deserveşte:

♦ multiramurale;

♦ uniramurale.

3. Sistemul bancar al Republicii Moldova.

În RM din 1991 este format sistemul bancar din două nivele. Nivelul superior –

B.N.M., iar cel inferior 19 bănci comerciale şi 4 sucursale a băncilor străine (1 ianuarie

2002). În prezent 15 bănci comerciale.

Banca Naţională a Moldovei îndeplineşte funcţia de bancă centrală de emisie,

asigură reglarea şi supravegherea băncilor comerciale, deasemenea elaborează politica

monetar-creditară şi cea valutară a statului.

Funcţiile de bază ale B.N.M. sunt:

₤ determinarea politicii monetar-creditare;

₤ asigură reglarea masei monetare şi, în special, a numerarului;

₤ determină politica valutară a statului, precum şi efectuează controlul valutar

asupra persoanelor juridice cărora li s-a dat dreptul de a efectua asemenea

operaţiuni;

₤ eliberarea licenţelor băncilor comerciale şi controlul asupra activităţii lor;

₤ stabileşte rezervele minime ale băncilor comerciale;

₤ stabileşte rata dobânzii;

₤ asigură dirijarea cu rezervele valutare ale statului;

₤ asigură controlul valutar.

Nivelul inferior îl formează băncile comerciale, ce asigură decontările prin virament

şi cele de casă ale persoanelor juridice şi fizice şi acordă un spectru larg de servicii

bancare de caracter universal. Marea majoritate au format Asociaţia Băncilor din

Moldova. Patru bănci (Moldova Agroindbancă, Moldindconbancă, Banca Socială şi Banca

58

MONEDĂ ŞI CREDIT

de Economii) s-au format în baza fostelor bănci specializate cu capital de stat. Multe bănci

sunt formate din capital străin şi mixt ca: Petrolbancă, Victoria Bancă, Mobias Bancă, etc.

Multe din ele au pe teritoriul Republicii Moldova filiale şi reprezentanţe. Toate au legături

de corespondent între ele, precum şi cu bănci din ţările dezvoltate: S.U.A., Germania,

Austria, Israel, Turcia, precum şi cu ţările C.S.I.

De rând cu B.N.M., membri ai asociaţiei internaţionale a transferurilor

financiare internaţionale au devenit Petrolbancă, Universalbancă, Fincombancă, etc., ce

asigură operativitatea transferurilor monetare ale clienţilor.

De la 1 iulie 1995, lunar, se publică date referitor la rezultatele activităţii

băncilor comerciale, ce asigură agenţilor economici de a primi informaţia despre starea

financiară a băncilor comerciale, care îi deservesc şi gradul de risc la care sunt supuşi

aceştea colaborând cu banca dată.

În permanenţă Consiliul de Administraţie a B.N.M. revede capitalul normativ

total. De la început acest capital fiind de 4 milioane, în prezent este 32 milioane

Aşadar, din 1991 s-au întreprins o serie de măsuri de întărire a sistemului

bancar. Băncilor le rămâne să efectueze restructurizarea activelor şi pasivelor, să se

elibereze de operaţiunile neeficiente şi neprofitabile, să perfecţioneze gestiunea riscurilor

şi lichidităţii, să ridice nivelul de pregătire a cadrelor cu scopul implicării lor cât mai activ

şi rezultativ în toate funcţiile bancare pe pieţele financiare internaţionale şi mondiale.

59

CURS DE LECŢII

Tema 10: “Banca Centrală”

1. Provenienţa şi evoluţia Băncii Centrale.

2. Statutul şi formele de organizare a Băncii Centrale.

3. Structura organizatorică a Băncii Centrale.

4. Funcţiile Băncii Centrale.

5. Operaţiunile Băncii Centrale: active şi pasive.

1. Provenienţa şi evoluţia Băncii Centrale.

În fiecare stat funcţionează câte o bancă centrală organizată de stat. Ea are ca scop

efectuarea politicii monetar-creditare în economie, deţine monopolul emisiunii de

bancnote, reglează masa monetară, efectuează control asupra funcţionării instituţiilor

creditare, îndeplineşte funcţia de “bancă a băncilor”, păstrează rezervele valutare şi de aur

ale statului, etc.

În diferite state ele se numesc diferit: Bancă Centrală, Bancă de Stat, Bancă

Populară, Bancă Naţională, etc.

Primele bănci centrale au apărut cu 300 ani în urmă, însă, răspândirea lor a avut loc

la începutul secolului XX. Istoric, ele au apărut ca companii acţionare, înzestrate cu

obligaţiuni speciale. Acestea erau cele mai mari instituţii creditare, care îndeplineau

funcţiile de bancă centrală.

Deseori, capitalul băncii centrale aparţine statului, însă acţionari pot fi băncile

comerciale şi instituţiile financiare. În multe ţări, aceste bănci sunt în supunere nemijlocită

a parlamentului sau a comisiei bancare speciale, constituită de organul legislativ.

Conducerea băncii centrale poate funcţiona pe un termen de la 4 – 14 ani.

Prima bancă centrală a apărut în Anglia în 1664.

În S.U.A., în 1864 a apărut primul act bancar naţional. Toate băncile ce primeau

carter de la Guvernul Federal se numeau naţionale, iar cele ce primeau carter de la

60

MONEDĂ ŞI CREDIT

guvernele statelor se numeau bănci ale statelor. În aşa mod, în S.U.A. a apărut sistemul

bancar compus din două nivele.

În R.M., Banca Naţională a Moldovei a fost formată în 1991, atunci a apărut şi legea

“Cu privire la Banca Naţională de Stat a Republicii Moldova”, care, apoi, a fost înlocuită

cu “Legea privind Banca Naţională a Moldovei” din 1995.

Pe măsura dezvoltării societăţii, a crescut şi rolul băncilor centrale.

2. Statutul şi formele de organizare a Băncii Centrale.

În statutul băncii centrale, ca şi în statutul oricărei bănci intră:

forma de organizare;

mărimea capitalului statutar;

funcţiile pe care le îndeplineşte;

alte componente.

Din punct de vedere al proprietăţii capitalului, băncile centrale se clasifică în:

de stat (capitalul cărora aparţine statului (Marea Britanie, Germania, Franţa,

Canada, Rusia));

societăţi pe acţiuni (S.U.A.);

mixte (societăţi pe acţiuni şi o parte a capitalului aparţine statului (Japonia, 55%

capital de stat şi 45% capitalul persoanelor particulare; Elveţia, 57% capital de stat şi 43%

capitalul persoanelor particulare).

Multe bănci centrale au fost formate ca bănci de stat (Germania, Rusia), multe au

fost formate ca societăţi pe acţiuni, iar, apoi, au fost naţionalizate (în Marea Britanie,

Franţa).

Însă, indiferent de faptul aparţine sau nu capitalul băncii centrale statului, istoric,

între bancă şi guvern există legături strânse, mai ales în perioada actuală. Guvernul este

cointeresat în siguranţa băncii centrale, deoarece ultima asigură sistema creditară a ţării,

asigură politica economică a guvernului. Guvernul nu poate influenţa nelimitat asupra

politicii băncii centrale. Banca centrală este supusă fie organului legislativ, fie comisiei

61

CURS DE LECŢII

speciale bancare, formată de parlament. Conducătorul băncii care este numit de parlament,

preşedinte, guvern, monarh, etc. şi nu intră în componenţa guvernului. Gradul substanţial

de independenţă este o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea eficientă, care, deseori,

intră în contradicţie cu scopurile pe termen scurt ale guvernului, mai ales, în prag de

alegeri. Aceste contradicţii sunt şi mai accentuate când este vorba de acoperirea deficitului

bugetar. Însă, independenţa băncii centrale faţă de guvern este limitată, deoarece o politică

economică nu poate fi benefică fără concordanţa între aceste elemente de bază: politica

monetar-creditară şi cea financiară. Pe termen lung, politica băncii centrale determină

priorităţile macroeconomice ale guvernului.

În fine, orice bancă centrală, într-o oarecare măsură, întruneşte calităţi de bancă şi

de organ statal.

3. Structura organizatorică a Băncii Centrale.

Structura organizatorică în diferite ţări este diferită.

Marea Britanie – organul superior al băncii este Directoratul, care constă din 4

directori oficiali şi 12 directori-adjuncţi. Directoratul este condus de ei şi este ales pe

termen de 5 ani. Directorii, de obicei, sunt foşti reprezentanţi ai celor mai solide bănci şi

concerne de comerţ sau industrie. Directoratul asigură politica monetară a statului şi

colaborează intens cu guvernul.

S.U.A. – în structura organizatorică a Rezervei Federale de Stat (R.F.S.) se

evidenţiază următoarea structură de conducere:

- Consiliul Directorilor R.F.S. – organul administrativ superior, compus din 7

membri, numiţi de preşedintele S.U.A. (cu acordul Senatului). Asigură conducerea cu

toate operaţiunile şi cu toate sferele, reglementează şi controlează activitatea tuturor

băncilor;

- Comitetul Federal privind Operaţiunile pe Piaţa Deschisă, în care intră toţi

membrii Consiliului Directorilor şi încă 5 reprezentanţi, aleşi din rândurile Băncilor

Federale de Rezervă;

62

MONEDĂ ŞI CREDIT

- Consiliul Federal Consultativ, care este compus din 12 membri, numiţi de

membrii Băncilor Federale de Rezervă. Consiliul înaintează recomandări privind

problemele activităţii R.F.S., în special, privind politica creditară, operaţiunile cu aur,

emisiunea de bancnote şi operaţiunile cu băncile străine;

- 12 Bănci Federale de Rezervă în 12 regiuni: New-York, Boston, Filadelfia,

Clivlend, Ricimond, Atlanta, Chicago, Sant-Luis, Minnieapolis, Canzas-City, Dallas, San-

Francisco;

- 5.8 mii bănci – membre a R.F.S., în cota cărora intră, aproximativ, 75% din

activele băncilor comerciale ale S.U.A.

Germania – organele de conducere ale Bundesbăncii sunt:

- Consiliul Băncii Centrale – organ superior, ce determină direcţia activităţii

de conducere a băncii. Este compus din preşedinte, vicepreşedinte şi preşedinţii băncilor

centrale ale landurilor;

- Directorat – organul executiv superior, răspunde de traducerea în viaţă a

hotărârilor Consiliului Bundesbăncii şi, practic, asigură legăturile cu alte organe statale,

efectuează operaţiunile valutare şi cele de pe piaţa deschisă;

- Băncile Centrale ale landurilor – conducerea Bundesbăncii în teritoriu.

Îndeplinesc toate funcţiile operaţionale în teritoriul landului şi conduc cu reţeaua de

sucursale, asigurând băncile comerciale cu numerar.

Franţa – în fruntea Băncii Franţei stă un director şi 2 vicedirectori, care se numesc

de preşedinte pe un termen nedeterminat. Hotărârile financiare şi conducerea băncii o

efectuează Consiliul General al Băncii, care este compus din 12 membri, 7 din care sunt

numiţi de ministrul finanţelor.

Japonia – Banca Centrală a Japoniei este condusă de Consiliul Politic, în care intră

7 membri, conducătorul, ministrul finanţelor, preşedintele Direcţiei Economice şi de

Planificare şi 4 reprezentanţi ai celor mai mari bănci, concerne industrial-comerciale.

Ultimii sunt numiţi de guvern pe un termen de 4 ani. Preşedintele Consiliului Politic este

conducătorul băncii. Legea obligă Consiliul Politic să colaboreze intens cu Ministerul

Finanţelor în anumite probleme. Lucrul operativ a Băncii Japoniei este executat de un

63

CURS DE LECŢII

organ executiv special, în care intră conducătorul, viceconducătorul, 3 directori şi 3

consultanţi. Banca Japoniei, sediul căreea se află la Tokyo, are filiale şi sucursale în ţară,

precum şi reprezentanţe în New-York, Londra, Paris, Frankfurt-pe-Maine şi Hong-Kong.

Rusia – organul superior al Băncii Centrale este Consiliul Directorilor, care

conduce cu activitatea băncii privind înfăptuirea politicii monetar-creditare. În

componenţa Consiliului intră Preşedintele Băncii şi 12 membri ai Consiliului. Preşedintele

şi membrii Consiliului se numesc de Duma de Stat pe un termen de 4 ani, la propunerea

preşedintelui Rusiei. Una şi aceeaşi persoană nu-şi poate exercita funcţia de trei ori

consecutiv. Banca Centrală a Rusiei se subordonează Dumei de Stat.

Republica Moldova – organul suprem de conducere este Consiliul de

Administraţie. Consiliul Administrativ al B.N.M. este compus din 5 membri: guvernatorul

B.N.M. – preşedintele Consiliului, prim viceguvernator B.N.M. – vicepreşedintele

Consiliului, 3 viceguvernatori ai B.N.M. Toţi membrii Consiliului sunt numiţi de

Parlament, la propunerea speaker-ului. Orice candidatură îşi poate exercita funcţia numai

de două ori. Ei trebuie să fie cetăţeni ai R.M., să aibă reputaţie impecabilă şi o experienţă

de muncă de numai puţin de 10 ani. Ei se aleg pe un termen de 7 ani. B.N.M. este o

persoană juridică independentă şi poartă răspundere faţă de Parlament. B.N.M. dispune de

imunitate fiscală.

Tabelul 12.1

Structura Băncilor Centrale a diferitor ţări

Ţara Denumire Băncii

Centrale

Principii

structurale /

filiale

Relaţiile cu

autorităţile

1 2 3 41 2 3 4

Rusia Banca Centrală a

Rusiei

180 sucursale Depinde de directivele

Dumei de Stat şi de

influenţa guvernuluiPolonia Banca Naţională a

Poloniei

60 filiale Depinde de directivele

parlamentului

64

MONEDĂ ŞI CREDIT

Germania Bundesbanc 9 Bănci Naţionale

ale landurilor şi

200 filiale

Nu depinde de

directivele guvernului

Franţa Banc de France 211 filiale Nu depinde de

directivele guvernuluiMarea

Britanie

Bank of Anglia 5 filiale şi 3 agenţii Depinde de directivele

trezoreriei

S.U.A. R.F.S.

12 Bănci Federale

de Rezervă ce au

49 filiale

Supusă Congresului

Japonia Banca Japoniei 33 filiale şi 12

reprezentanţe

locale în băncile

comerciale

Depinde de organele de

control ale Guvernului

Republica Moldova

Banca Naţională a

Moldovei

– Supusă Parlamentului

4. Funcţiile Băncii Centrale.

Banca Centrală îndeplineşte următoarele funcţii:

a) de emisiune;

b) banca băncilor;

c) bancherul statului;

d) centru valutar;

e) de creditare.

Funcţia de emisiune. Banca centrală deţine monopolul emisiunii monedei de hârtie.

În unele ţări, băncii centrale îi revine funcţia de emisiune a monedelor, însă, de

confecţionarea lor se ocupă ministerul finanţelor (trezoreria). Emisiunea de bancnote

înseamnă un control aspru, având ca scop reglarea efectuată prin politica monetar-

creditară. Principala funcţie a politicii monetar-creditare este controlul emisiunii banilor de

cont. Banca centrală, totodată, serveşte şi ca centru a emisiunii de casă. Ea constituie

rezerva de casă a oricărei bănci comerciale.

65

CURS DE LECŢII

Funcţia de bancă a băncilor. Banca centrală nu are legătură directă cu agenţii

economici şi cu populaţia. Clientela ei de bază o reprezintă băncile comerciale. Băncile

comerciale păstrează rezerva lor de casă la banca centrală. Această rezervă constituie,

totodată, un fond de garanţie pentru rambursarea depozitelor. În multe ţări, băncile

comerciale sunt obligate să deţină rezerve obligatorii în banca centrală. Prin conturile

deschise în banca centrală, se asigură regularea decontărilor între ele. Aceasta se

efectuează prin centrul de decontări al băncii centrale.

Funcţia de bancher al statului. Indiferent de apartenenţa capitalului, banca

centrală este strâns legată cu statul. În calitate de bancher la statului, banca centrală se

prezintă ca bancher şi creditor. În banca centrală sunt deschise toate conturile guvernului şi

structurilor guvernamentale. Banca centrală contribuie la executarea de casă a bugetului de

stat. Veniturile colectate în urma impozitelor şi taxelor se transferă pe un cont fără

dobândă deschis trezoreriei în banca centrală. Din acest cont, se efectuează toate

cheltuielile guvernamentale. În unele state ca S.U.A. majoritatea veniturilor bugetare se

colectează în băncile comerciale.

Funcţia de centru valutar. În numele guvernului banca centrală reglează rezervele

valutare şi de aur ale statului. Banca centrală este depozitarul acestor valori. Ea asigură

reglarea decontărilor internaţionale, a balanţei de plăţi, participă la operaţiunile pieţei

mondiale a capitalurilor creditare şi ale aurului. Banca centrală reprezintă ţara sa în

organismele valutar-creditare internaţionale şi regionale.

Funcţia de creditare. În condiţiile deficitului bugetar cronic, funcţia de creditare a

ţării are ca scop gestiunea datoriei publice. Prin noţiunea de gestiune a datorie publice se

subînţelege operaţiunile băncii centrale privind amplasarea şi rambursarea împrumuturilor,

organizarea plăţii dobânzilor, convertirea şi consolidarea ei. Banca centrală utilizează în

acest scop mai multe metode: cumpără sau vinde obligaţiunile publice, influenţând, astfel,

asupra cursului lor; modifică condiţiile de vânzare; prin diferite metode contribuie la

majorarea atractibilităţii datoriilor publice pentru investitorii privaţi. Deasemenea, banca

centrală se prezintă ca creditor şi pentru băncile comerciale. De obicei, rata dobânzii la

66

MONEDĂ ŞI CREDIT

asemenea credite este foarte înaltă şi băncile recurg la asemenea împrumuturi în caz de

absenţă a altor posibilităţi de creditare.

Toate funcţiile băncii centrale sunt în strânsă interdependenţă. Creditând statul şi

băncile, banca centrală concomitent influenţează asupra circulaţiei creditare. Asigurând

emisiunea şi stingerea datoriei publice, banca centrală contribuie asupra nivelului ratei

dobânzii.

Funcţiile sus-menţionate creează necesităţi obiective pentru realizarea întregului

sistem monetar-creditare al statului şi, corespunzător, al economiei.

5. Operaţiunile Băncii Centrale: active şi pasive.

Toate funcţiile sale banca centrală le realizează prin operaţiunile sale – pasive şi

active.

Operaţiunile pasive. Principala sursă a resurselor băncii centrale, în marea

majoritate a ţărilor, o constituie emisiunea de bancnote (de la 54 – 85% din totalul

activelor). La etapa contemporană, emisiunea de bancnote este fiduciară, adică, nu este

convertibilă în aur. Convertibilitatea în aur a bancnotelor este suspendată în prezent, însă,

necătând la aceasta, în unele ţări formal continuă să existe restricţii privind emisiunile

fiduciare.

Mecanismul contemporan al emisiunii bancnotelor este bazat pe creditarea băncilor

comerciale, a statului şi mărirea rezervelor de aur-valute. Emisiunea bancnotelor, în cazul

de creditării băncilor comerciale este asigurată de cambii şi alte obligaţiuni bancare; în

cazul creditării guvernului – obligaţiuni publice la termen; iar când are loc cumpărarea

aurului şi valutelor – corespunzător cu aur şi valute.

Cuantumul operaţiunilor pasive este în dependenţă de cuantumul operaţiunilor

active: credite acordate băncilor, trezoreriei; cumpărarea de valute şi aur, etc.

Nu fiecare creditare a băncilor comerciale sau a statului este însoţită de o nouă

emisiune de bancnote. Aceste credite pot fi transferate pe conturile băncilor comerciale şi

trezoreriei deschise în banca centrală. În aşa caz, are loc emisiunea depozitară. Drept sursă

67

CURS DE LECŢII

de creditare servesc depozitele comerciale şi rezervele obligatorii ale băncilor comerciale

(ce se află pe conturi speciale deschise în banca centrală), precum şi depozitele trezoreriei.

4% din totalul pasivelor revine capitalului propriu.

Operaţiunilor active ale băncii centrale li se atribuie: operaţiunile de reescontare,

investiţiile bancare, operaţiunile cu aur şi cu valute.

Operaţiunile de reescontare sunt de două tipuri: credite băncilor comerciale şi

statului. În calitate de gaj se utilizează cambiile comerciale, cambiile trezoreriale,

obligaţiunile emise de autorităţile publice, etc. şi operaţiuni de reescont – cumpărarea de

către banca centrală a cambiilor de la autorităţile publice şi de la băncile comerciale.

Cumpărarea cambiilor de la băncile comerciale se numeşte reescontare, deoarece are loc

scontarea a doua oară. Diferenţa dintre suma pe care banca centrală o plăteşte băncii

comerciale cumpărând cambia, şi suma ce va fi primită de la debitor, când va sosi

scadenţa, formează venitul băncii centrale. Rata dobânzii, în baza căreea banca centrală

acordă credite băncilor comerciale şi reescontează cambiile lor se numeşte rată de

reescont sau rată de refinanţare.

Investiţiile bancare – reprezintă cumpărarea de către bancă a hârtiilor de valoare.

Investiţiile băncii centrale constau din alocări în hârtii de valoare ale statului. Cumpărarea

de către banca centrală a obligaţiunilor publice, în majoritatea ţărilor industrial-dezvoltate

servesc ca formă de creditare a guvernului. Creditarea directă a guvernului în aceste ţări

lipseşte (S.U.A., Canada, Japonia, Marea Britanie, Elveţia, Suedia) sau este limitată de

lege (Germania, Franţa, Olanda). În portofoliul băncii centrale se află o parte neînsemnată

a hârtiilor de valoare de stat – marea majoritate a acestor hârtii de valoare circulă pe piaţa

de capital. Corespunzător, principalii creditori ai statului sunt nu băncile centrale, ci

băncile comerciale, instituţiile financiar-creditare, corporaţiile şi populaţia. Cauza

principală a cumpărării de către banca centrală a hârtiilor de valoare de stat este reglarea

lichidităţii sistemului bancar şi gestiunea împrumutului public, în procesul desfăşurării

politicii monetar-creditare.

68

MONEDĂ ŞI CREDIT

Tema 11: “Băncile comerciale”

1. Esenţa şi funcţiile băncilor comerciale.

2. Principiile de funcţionare.

3. Operaţiunile băncii comerciale (active, pasive).

1. Esenţa şi funcţiile băncilor comerciale.

Prin bancă comercială se subînţelege instituţia financiară care acceptă depozite

transferabile şi le investeşte în operaţiuni active din numele său. Băncile comerciale

reprezintă al doilea nivel al sistemului bancar. Ele concentrează partea principală a

resurselor creditare, efectuează un diapazon larg de operaţiuni bancare şi servicii

financiare pentru persoanele juridice şi fizice. Băncile comerciale se organizează ca bănci

de stat, societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, precum şi ca bănci mixte.

Funcţiile de bază pe care le îndeplinesc băncile comerciale sunt următoarele:

₤ Deservirea conturilor agenţilor economici şi gestionarea lor la dispoziţia

clienţilor (efectuarea decontărilor fără numerar). Prin deschiderea conturilor, băncile

comerciale atrag mijloace băneşti în aceste conturi, care împreună cu capitalul propriu al

băncii formează resursele creditare ale băncii.

₤ Acordarea creditelor bancare – este una din principalele operaţiuni active ale

băncii, care formează aproximativ 80 – 90% din veniturile băncii.

₤ Deservirea de casă a agenţilor economici – prin această operaţiune, băncile

comerciale creează posibilitatea, pentru fiecare agent economic, de a-şi converti liber

mijloacele băneşti proprii din formă numerică în cea fără numerar şi invers.

₤ Cumpărarea, păstrarea şi vânzarea valutelor străine – această operaţiune

permite fiecărui agent economic de a-şi converti liber mijloacele băneşti proprii în valuta

oricărei ţări, cu scopul de a-şi asigura relaţiile economice internaţionale.

₤ Leasing financiar – prin această operaţiune, băncile cumpără din contul

mijloacelor băneşti proprii: mijloace fixe, utilaj şi alte mijloace fixe, pe care le transmite în

69

CURS DE LECŢII

arendă clienţilor săi. Plata pentru arendă este calculată în mărimea care permite în decursul

termenului de arendă achitarea costului mijloacelor fixe procurate şi comisionul pentru

serviciul bancar respectiv.

₤ Operaţiuni de factoring – esenţa acestor operaţiuni constă în faptul că banca

achită plăţile agenţilor economici cu retragerea ulterioară a mijloacelor băneşti din contul

plătitorului. Această operaţiune permite se micşoreze termenul între livrarea mărfii şi

primirea plăţii.

₤ Deservirea de casă a bugetului de stat – prin această operaţiune, banca

îndeplineşte funcţia tehnică de acumulare a veniturilor bugetului şi de finanţare a

cheltuielilor bugetului conform dispoziţiilor şi planurilor elaborate de Ministerul de

Finanţe.

₤ Servicii de păstrare a valorilor (depozitar).

₤ Servicii de marketing şi consultaţie.

2. Principiile de funcţionare.

Banca comercială este persoana juridică căreea i se acordă dreptul, în conformitate

cu “Legea privind instituţiile financiare”, în baza autorizaţiilor eliberate de B.N.M., de a

mobiliza mijloace băneşti de la persoane juridice şi fizice şi de a le amplasa în numele său,

în condiţii de rambursabilitate, de dobândă şi de scadenţă, precum şi de a efectua alte

operaţiuni bancare.

Banca comercială devine persoană juridică dacă posedă capital propriu, are stabilite

funcţiile, structura organizatorică, formele de conducere şi administraţie prin statut propriu

şi dacă este înscrisă în registrul băncii centrale.

Pentru a obţine autorizaţie de la B.N.M., banca comercială trebuie să înainteze o

cerere, la care se anexează:

♦ date referitor la calificarea şi experienţa administratorilor viitoarei instituţii;

♦ date despre capitalul viitoarei bănci;

♦ business-planul pe următorii trei ani;

70

MONEDĂ ŞI CREDIT

♦ informaţii despre numele, sediul şi activitatea persoanelor ce deţin mai mult

de 10% din capitalul statutar al viitoarei bănci;

♦ alte informaţii solicitate de B.N.M..

În termen de trei luni, B.N.M. aprobă cererea preliminar sau o respinge în scris.

După aprobarea preliminară a cererii, B.N.M. stabileşte următoarele cerinţe:

depunerea capitalului iniţial, care nu trebuie să fie mai mic decât capitalul minim

necesar;

angajarea de specialişti;

încheierea contractului cu o firmă de audit;

închirierea sau cumpărarea de utilaj pentru efectuarea operaţiunilor bancare.

Dacă în decursul unui an banca nu îndeplineşte cerinţele enumerate, aprobarea

preliminară a cererii se anulează. Dacă cerinţele enumerate sunt satisfăcute, B.N.M.

eliberează autorizaţia în termen de 1 lună. Autorizaţiile se acordă pe un termen

nedeterminat şi nu sunt transferabile.

În multe ţări organul care eliberează autorizaţia, precum şi mărimea capitalului

minim necesar este diferit. Ca de exemplu: în S.U.A. dreptul de a elibera licenţe îl are

carterul statului, capitalul minim – 100 – 200 mii $, iar pentru cele naţionale carterul

federal, capitalul normativ – > 200 mii $; în Germania – Serviciul Federal de

Supraveghere Bancară, capitalul minim – 6 milioane mărci; în Elveţia – Comisia Federală

Bancară, capitalul minim necesar – 20 milioane franci elveţieni; în Japonia – Ministerul

Finanţelor, capitalul minim – 1 miliard yeni; în Anglia – Banca Angliei, capitalul minim –

5 milioane lire sterline.

Cât priveşte, structura organizatorică, este la fel diferită şi este în dependenţă de

forma de proprietate.

3. Operaţiunile băncii comerciale (active, pasive).

Operaţiunile băncilor comerciale se clasifică în: pasive şi active.

Operaţiunile legate de formarea resurselor bancare se atribuie celor pasive.

71

CURS DE LECŢII

Resursele bancare se clasifică în: proprii, atrase şi resurse obţinute în urma emisiei.

Către resursele proprii se atribuie capitalul acţionar, cel de rezervă precum şi

beneficiul nerepartizat.

Capitalul acţionar se formează prin emisiunea şi plasarea acţiunilor. Pe măsura

lărgirii posibilităţilor de activitate, băncile emit noi acţiuni.

Capitalul de rezervă sau fondul de rezervă se formează pe contul defalcărilor din

beneficiu şi este destinat pentru acoperirea pierderilor neprevăzute sau excepţionale (de

exemplu, scăderea cursului valutar, scăderea cursului hârtiilor de valoare).

Profitul nerepartizat – o parte a beneficiului ce rămâne după plata dividendelor şi

defalcărilor în fondul de rezervă.

Resursele proprii au o mare importanţă pentru bănci. Micşorarea cotei capitalului

propriu poate duce banca la faliment.

Resursele atrase reprezintă partea principală a resurselor băncilor comerciale.

Acestea sunt depozitele şi contocorrentele.

Ponderea principală în totalul resurselor atrase o constituie depozitele care sunt de

trei feluri: la vedere, la termen şi de economii.

Depozitele la vedere şi mijloacele în conturile curente pot fi retrase de depunător

fără preaviz. Dobânda la aceste conturi, de obicei, este foarte mică, dar sunt convenabile

deoarece asigură depunătorului lichiditate.

Depozitele la termen sunt depunerile pentru o dată fixă. Dobânda pentru aceste

depuneri este înaltă. O formă a depozitelor la termen sunt certificatele de depozit (hârtii de

valoare, ce se emit în sume fixe (100, 1000, etc.)).

Depozitele de economii se consideră depozite cu destinaţie specială. Ele se depun şi

se retrag în sumă deplină sau parţială, iar depunătorului i se eliberează cărticica de

economii sau livretul de economii.

Pentru bănci cele mai atractibile depozite sunt cele la termen, deoarece-i asigură

băncii o lichiditate sporită.

O altă sursă a resurselor atrase o constituie şi creditele interbancare. De obicei, ele

se acordă pe un termen de la 1 zi până la 14 zile şi sunt de două feluri: centralizate şi

72

MONEDĂ ŞI CREDIT

decentralizate. Cele centralizate se acordă de banca centrală, iar cele decentralizate se

acordă de băncile comerciale.

Contocorrentul este un cont cu ajutorul căruia se realizează toate operaţiunile de

plată şi de creditare a clientului.

Resursele obţinute în urma emisiei sunt împrumuturile obligatare, cambiile bancare,

etc.

În ultimul timp se vând obligaţiuni cu rata dobânzii variabilă.

Alt tip de operaţiuni pasive sunt hârtiile de valoare ce se află la balanţa băncii şi se

vând cu acord de răscumpărare (REPO).

Operaţiunile active sunt operaţiunile de plasament a resurselor atrase. La aceste

operaţiuni se atribuie: operaţiunile de creditare, operaţiunile cu cambii, investiţiile

bancare, leasing-ul, operaţiunile cu valuta, etc.

Operaţiunile creditare se împart: la termen şi la vedere. În dependenţă de acoperire:

cambiale, comerciale, cu hârtii de valoare şi fără acoperire. Creditele comerciale sunt

creditele ce au ca gaj: warantele (recipisă ce atestă că debitorul are marfă depozitată),

recipisa de transport, conosamentul (recipisă eliberată de un port, ce atestă că marfa a fost

încărcată pe navă. În baza acestor documente se pot obţine credite în bancă.

Operaţiunile cu cambiile se clasifică în operaţiuni de scontare şi credite acoperite cu

cambii. Către operaţiunile cambiale se atribuie şi operaţiunile de accept şi de avalizare.

Operaţiunea de accept constă în aceea că banca acordă dreptul unui client solid de a emite

cambii, pe care banca le acceptă, adică, garantează plata din contul ei (din contul băncii).

Însă, clientul care se bucură de un asemenea credit, este obligat să introducă la scadenţă

suma necesară. O altă formă de creditare o reprezintă avalul. În acest caz, plata cambiei

este efectuată de către debitor (tras), iar avalul serveşte numai ca garanţie a cambiei.

În genere, operaţiunile active se pot clasifica în patru grupe (după lichiditate):

1. rezerve primare – numerar, mijloace pe conturi în banca centrală. Ele nu

aduc venit;

2. rezerve secundare – cambii şi alte hârtii de valoare pe termen scurt, credite la

vedere şi cele acordate clienţilor stabili;

73

CURS DE LECŢII

3. portofoliul creditelor bancare;

4. portofoliul investiţional – operaţiuni înafara bilanţului (extrabilanţiere),

operaţiunile cu valuta, etc.

74

MONEDĂ ŞI CREDIT

Tema 12: “Instituţiile financiar-creditare specializate”

1. Tipurile şi operaţiunile băncilor specializate.

2. Instituţiile financiar-creditare specializate nonbancare ca componenţă principală

a sistemului bancar: (companii de asigurări, fonduri de pensii, fonduri de

investiţii, asociaţii de împrumut şi economii, companii financiare, fonduri

mutuale, uniuni creditare).

1. Tipurile şi operaţiunile băncilor specializate.

Se cunosc următoarele tipuri de bănci specializate:

bănci de economii;

bănci investiţionale;

bănci ipotecare.

Băncile de economii îndeplinesc următoarele funcţii:

mobilizarea resurselor temporar libere de la populaţie şi agenţi economici;

amplasarea resurselor atrase în economie şi în operaţiuni cu hârtii de valoare;

creditarea necesităţilor de consum ale populaţiei;

asigură efectuarea decontărilor băneşti şi plăţilor în economie şi cu populaţia;

emisiunea, cumpărarea, vinderea şi păstrarea cambiilor, cecurilor,

certificatelor şi altor hârtii de valoare;

consultarea şi acordarea de informaţie economică şi financiară;

acordarea serviciilor comerciale (factoring, leasing, etc.);

funcţia de constituire;

perfecţionarea operaţiunilor valutare şi a decontărilor internaţionale.

Băncile de economii îndeplinesc următoarele operaţiuni:

Active – acordarea creditelor băncilor, organizaţiilor şi populaţiei, în limita

resurselor disponibile.

75

CURS DE LECŢII

Pasive – primirea, păstrarea şi asigurarea plăţilor populaţiei şi organizaţiilor privind

obligaţiunile lor financiare (plăţi în buget, în contul organizaţiilor şi instituţiilor

comerciale, comunale, de transport, etc.), cumpărarea şi vinderea hârtiilor de valoare de

stat şi altor hârtii de valoare.

Băncile de investiţii sunt instituţii creditare specializate, ce asigură finanţarea şi

creditarea investiţiilor.

Investiţiile sunt amplasarea capitalului pe termen lung în industrie, agricultură,

transport, construcţii, etc. Scopul investiţiei este obţinerea venitului sau a procentului.

Investiţiile se clasifică în financiare şi reale.

Investiţiile financiare reprezintă plasarea în hârtii de valoare emise de companiile

particulare şi de stat, deasemenea în depozite bancare şi în obiecte de tezaurizare.

Investiţiile reale reprezintă plasarea în capital fix şi creşterea de stocuri materiale.

Deasemenea, sunt investiţii de lărgire a producţiei, de modernizare şi investiţii de reînnoire

a capitalului fix, ce se efectuează din defalcările de amortizare. Primele se efectuează din

beneficiu şi resurse atrase, obţinute pe piaţa creditelor.

Pentru efectuarea operaţiunilor privind finanţarea investiţiilor, băncile investiţionale

mobilizează capitalul creditar pe termen lung şi-l pun la dispoziţie debitorilor prin

intermediul emisiunii şi plasării obligaţiunilor şi altor titluri de împrumut. Înafară de

aceasta, băncile investiţionale cumpără şi vând pachete de acţiuni şi obligaţiuni pe contul

lor, precum şi acordă credite cumpărătorilor de hârtii de valoare.

Ca şi altor bănci, băncilor investiţionale le este caracteristic efectuarea operaţiunilor

active şi pasive.

Pasive se numesc operaţiunile cu ajutorul cărora băncile investiţionale îşi formează

resursele sale, iar active – prin intermediul cărora plasează aceste mijloace. Active se

consideră operaţiunile de acordare a creditelor sub gajul hârtiilor de valoare, precum şi

investiţiile bancare.

Deasemenea băncile investiţionale îndeplinesc anumite operaţiuni de comision.

Resursele băncilor investiţionale se formează din contul mijloacelor proprii şi

împrumutate şi din contul plasării hârtiilor de valoare.

76

MONEDĂ ŞI CREDIT

Creditele se acordă sub formă procent din cursul de piaţă al hârtiilor de valoare, iar

însăşi hârtiile de valoare trec din posesia debitorului în posesia băncii, până la rambursarea

creditului.

Investiţiile bancare reprezintă cumpărarea hârtiilor de valoare de către bănci, în

cazul în care aceste hârtii de valoare devin proprietatea băncii.

Băncile ipotecare sunt bănci specializate în acordarea creditelor pe termen lung. În

calitate de gaj se utilizează imobilul – pământ, construcţii, etc. Resursele băncilor

ipotecare formează propriile atrageri şi obligaţiuni ipotecare. De regulă, băncile ipotecare

acordă şi alte servicii bancare, ce duc la completarea veniturilor sale.

Obligaţiunile ipotecare – hârtii de valoare emise pe termen lung având ca gaj

imobilul. Asigură deţinătorului un procent solid. Creditele ipotecare – credite pe termen

lung având ca gaj imobilul, în primul rând, pământul. Gajul ce are drept acoperire imobil

poartă denumirea de ipotecă.

2. Instituţiile financiar-creditare specializate nonbancare ca componenţă

principală a sistemului bancar: (companii de asigurări, fonduri de pensii, fonduri

de investiţii, asociaţii de împrumut şi economii, companii financiare, fonduri

mutuale, uniuni creditare).

Companiile de asigurări. Particularităţile constituirii capitalului companiilor de

asigurare o constituie primele de asigurare, obţinute de la persoanele fizice şi juridice,

mărimea cărora este în dependenţă de cotele de primă tarifară, precum şi a venitului din

investiţii. Rezultatul activităţii financiare a unei companii de asigurări o constituie

beneficiul şi rezervele de la primele de asigurare, care se calculă ca diferenţă dintre

primele încasate şi despăgubirile plus cheltuielile privind ţinerea evidenţei acestor

operaţiuni. Beneficiul rămâne la dispoziţia companiei, iar rezervele sunt gestionate în

investiţii şi servesc drept siguranţă pentru deţinătorii de poliţe de asigurare.

Operaţiunile pasive şi active ale companiilor de asigurare un caracter specific şi se

deosebesc de operaţiunile analogice ale băncilor şi ale altor instituţii financiar-creditare.

77

CURS DE LECŢII

Operaţiunilor pasive se compun din: colectarea primelor de asigurare, atragerea

capitalului acţionar (în cazul societăţilor pe acţiuni), a capitalului de rezervă şi a altor

fonduri.

Operaţiunilor active se compun din: cumpărarea hârtiilor de valoare de stat, a

hârtiilor de valoare ale altor state, a hârtiilor de valoare ale autorităţilor locale, a

obligaţiunilor şi acţiunilor corporaţiilor, investiţii în ipotecă, investiţii în imobil,

împrumuturi acordate pentru cumpărarea poliţelor de asigurare, etc.

Fondurile de pensii nu se formează ca societăţi pe acţiuni sau ca societăţi cu

răspundere limitată. Aceste fonduri se formează în cadrul companiilor particulare, titularii

cărora sunt colaboratorii companiei date. Multe din fondurile de pensii se formează în

secţiile-trust ale băncilor sau în companiile de asigurare. Acestea fonduri se numesc

neasigurate. În cazul în care corporaţia încheie un contract cu o companie de asigurare,

atunci fondurile sunt asigurate.

Operaţiunile pasive – operaţiuni în urma cărora se primesc resurse de la corporaţii,

întreprinderi, deasemenea, cotizaţii ale membrilor (≈ 20% – 30%). Cu cât este mai bogată

corporaţia cu atât cota angajaţilor este mai mică.

Operaţiunile active – cumpărarea hârtiilor de valoare de stat şi ale corporaţiilor.

Deasemenea se cunosc fonduri la nivel centralizat (de stat).

Fondurile de investiţii sunt de tip închis şi de tip deschis. Cele de tip închis îşi emit

acţiunile sale odată şi cumpărarea lor se poate face numai în cazul vinderii lor de către

vechii posesori. Companiile de tip deschis îşi emit acţiunile sale periodic, şi le poate

cumpăra oricine doreşte.

Particularitatea companiilor investiţionale constă în faptul că hârtiile de valoare se

cumpără de către instituţiile financiar-creditare şi de către corporaţiile comercial-

industriale. Fiecare investitor este dator să achite comisioane în cazul procurării hârtiilor

de valoare şi în cazul gestionării averii.

Baza operaţiunilor pasive a fondurilor investiţionale constituie vinderea hârtiilor de

valoare proprii, atragerea capitalului acţionar, a fondului de rezervă şi a imobilului

companiei.

78

MONEDĂ ŞI CREDIT

Operaţiunile active ale companiilor investiţionale sunt specifice şi se deosebesc de

alte operaţiuni asemănătoare ale instituţiilor creditare specializate. Banii obţinuţi de la

vinderea propriilor acţiuni sunt investiţi în acţiunile altor corporaţii şi companii.

Asociaţiile de împrumut şi economii reprezintă uniuni creditare constituite pentru

finanţarea construcţiilor de spaţiu locativ.

Operaţiunile pasive – resursele lor sunt constituite din cotizaţiile membrilor, ce

prezintă pături largi ale populaţiei. Activitatea lor de bază reprezintă acordarea creditelor

ipotecare sub garanţia construcţiilor locative, în oraşe şi sate.

Operaţiunile active constau în acordarea împrumuturilor şi creditelor, care

constituie, aproximativ, 90%, precum şi în alocarea în hârtii de valoare de stat (ale

autorităţilor centrale şi locale).

Companiile financiare sunt un tip special de instituţii creditar-financiare, care

activează în sfera creditului de consum. Ele se organizează ca societăţi pe acţiuni sau

cooperative. Companiile financiare sunt de două tipuri:

- de finanţare a vânzărilor cu amănuntul;

- de finanţare personală.

Primului tip de companii finanţează cumpărarea automobilelor, mobilei, etc., iar

tipului doi – creditarea consumatorilor sau finanţarea vânzărilor unui antreprenor sau a

unei companii. Companiile financiare, de regulă, acordă credite de la un an până la trei

ani.

Operaţiunile pasive se efectuează din contul emisiunii proprii de hârtii de valoare şi

din contul creditelor pe termen scurt de la băncile comerciale.

Operaţiunile active constau în acordarea creditelor de consum şi în efectuarea

investiţiilor în hârtii de valoare de stat. Creditelor de consum le revin, aproximativ, 90%

din totalul operaţiunilor active.

Fondurile mutuale. Constituind fonduri mutuale marile corporaţii finanţează

învăţământul, instituţiile de cercetări ştiinţifice, centrele de artă, bisericile, alte organizaţii

cu caracter obştesc. Transmiterea mijloacelor în fondurile de binefacere se efectuează sub

formă de fluxuri băneşti sau sub formă de pachete de acţiuni. În aşa mod, aceste fonduri

79

CURS DE LECŢII

participă pe piaţa capitalurilor cumpărând hârtii de valoare sau primind dividende de la

pachetele primite, mărindu-şi, astfel, capitalul său.

Operaţiunile de pasiv constau în acumularea de mijloace băneşti sau de hârtii de

valoare, iar cele de activ – în amplasarea mijloacelor primite în hârtii de valoare, în

special, de stat şi în imobil. Aproximativ, 90% din totalul operaţiunilor active o constituie

acţiunile şi obligaţiunile.

Uniunile creditare se constituie după relaţii profesionale sau confesionale. Ele se

constituie ca cooperative.

Operaţiunile de pasiv constau în formarea resurselor necesare din cotizaţiile

membrilor. Resursele provin din cumpărarea acţiunilor de către membri, precum şi din

credite bancare. Din contribuţii se plăteşte dobânda.

Operaţiunile de activ constau în acordarea de credite pe termen scurt pentru

cumpărarea automobilelor, reparaţia caselor, etc. Aceste credite constituie 90% din totalul

activelor. Restul activelor se utilizează pentru cumpărarea hârtiilor de valoare de stat şi

private. Uniunile creditare se specializează în creditarea păturilor sărace ale populaţiei.

80

MONEDĂ ŞI CREDIT

Tema 13: “Politica monetar-creditară şi piaţa monetară”

1. Politica monetar-creditară: concept, obiective, conţinut.

2. Instrumentele realizării politicii monetar-creditare: manevrarea taxei scontului;

operaţii pe piaţa liberă (open-market) şi rezervele minime obligatorii.

3. Piaţa monetară. Cererea şi oferta de monedă. Factori ce determină cererea şi

oferta de monedă.

4. Concordanţa dintre politica monetar-creditară şi cea fiscal-bugetară.

1. Politica monetar-creditară: concept, obiective, conţinut.

Prin politică monetar-creditară se subînţelege totalitatea măsurilor întreprinse în

sferele monetare şi creditare, îndreptate spre reglarea dezvoltării economiei, combaterea

inflaţiei şi şomajului, echilibrarea balanţei de plăţi a ţării, etc.

Politica monetar-creditară este una din metodele principale de implicare a puterii de

stat în decurgerea proceselor de reproducere a mărfurilor şi serviciilor. Această politică se

elaborează de banca centrală în comun acord cu principalele ministere economice ale ţării

(ministerul finanţelor, ministerul economiei, ministerul agriculturii, etc.). Se aprobă de

organul legislativ a ţării, de obicei, pe un an şi se realizează de organele nominalizate.

În scopul realizării politicii monetar-creditare, banca centrală influenţează asupra

stării pieţei de capitaluri creditare şi asupra rotaţiei monetare. Influenţând asupra

volumului de resurse creditare ale băncilor comerciale, asupra ratelor dobânzii şi asupra

volumului masei monetare, banca centrală influenţează asupra procesului de investiţii de

capital, asupra volumului şi caracterului cererii pe piaţă, asupra nivelului preţurilor şi

asupra altor factori care determină starea economiei.

Există două tipuri de politică monetar-creditară:

1. politica monetar-creditară de restricţie (îndreptată spre limitarea investiţiilor,

încetinirea ritmului de creştere a volumului masei monetare);

81

CURS DE LECŢII

2. politica monetar-creditară de expansiune (stimularea volumului operaţiunilor

de creditare, reducerea ratelor dobânzii creditare, mărirea volumului masei monetare).

Politica monetar-creditară de restricţie se realizează, în condiţiile în care

conjunctura economică se dezvoltă rapid, cu scopul de a nu admite criza de

supraproducţie.

Politica de expansiune se realizează în condiţiile în care scade volumul de producţie

a mărfurilor şi serviciilor şi creşte şomajul.

Politica monetar-creditară se realizează prin intermediul următoarelor instrumente:

1. taxa scontului;

2. operaţii “open-market”;

3. normele rezervelor minime obligatorii;

4. metode selective.

2. Instrumentele realizării politicii monetar-creditare: manevrarea taxei

scontului; operaţii pe piaţa liberă (open-market) şi rezervele minime obligatorii.

Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate de către banca

de emisiune în cadrul operaţiunilor de reescontare. Denumirea specifică este dată de faptul

că o perioadă îndelungată principala formă de acordare a creditului de către banca de

emisie era reescontarea bazată pe operaţiunile de scont. În cadrul economiei de piaţă există

multiple valori ale dobânzii.

Ţinând seama de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a

dobânzii. Toate aceste valori diferite ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa

scontului, astfel că la orice modificare a ei, trebuie să varieze concertat.

În principal, acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor, sfera creditului

şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei.

Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzii, sporeşte

eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării

activităţilor pe baza antrenării de capitaluri suplimentare.

82

MONEDĂ ŞI CREDIT

Dimpotrivă, creşterea taxei scontului, având ca urmare sporirea generală a

dobânzilor, are ca efect înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea

profiturilor pentru cei ce utilizează capitaluri suplimentare. În consecinţă, întreprinzătorii

vor manifesta prudenţă la dezvoltarea activităţii lor şi vor renunţa la o parte a creditelor.

Manevrarea taxei scontului acţionează, deasemenea asupra capitalurilor străine.

Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor

capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase.

Dimpotrivă, creşterea taxei scontului şi al nivelului general de dobânzi, atrage în

ţară capitaluri străine. Se creează astfel o abundenţă de capitaluri care influenţează în

sensul scăderii nivelului general al dobânzilor.

Astfel, prezenţa capitalurilor străine, contracarează rapid efectele preconizate, în

sensul restrângerii accesului la credite. Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului

şi refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la această metodă în scopul

echilibrării balanţei de plăţi. De pildă, creşterea taxei scontului atrage după sine o invazie a

capitalurilor străine şi are, momentan, un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi.

Afluxul capitalurilor, determinat astfel, poate, însă, veni în contradicţie cu conjunctura

dezvoltării economice la acea dată, în deosebi, cu obiectivele politicii economice şi de

credit ce influenţează această conjunctură.

Operaţiile pe piaţa liberă reprezintă, faţă de operaţiile de reescont, deosebiri

pregnante, prin caracteristici opuse acestora.

Trăsături specifice operaţiilor pe piaţa liberă:

nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi, îndeosebi,

sunt determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună;

în desfăşurarea acestor operaţii, banca centrală are un rol activ. Aceasta

iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi, în special, prin oferte proprii;

operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens.

În timp ce operaţiile de reescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi, a

băncilor comerciale, operaţiile pe piaţa liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă, să

83

CURS DE LECŢII

acorde credite şi să împrumute pe această piaţă, reducând astfel lichidităţile băncilor şi,

prin aceasta, ale economiei naţionale.

Politica de open-market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, zisă piaţă

liberă sau deschisă. Această intervenţie se efectuează pentru a creşte sau a diminua

lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă şi posibilităţile lor de acordare a

creditelor şi de creaţie a monedei scripturale.

Creanţele ce fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa open-market sun diferite: efecte de

comerţ, bonuri de tezaur, efecte de mobilizare a creditelor ipotecare şi de consum, etc. În

multe ţări, cele mai frecvente creanţe ce fac operaţiilor pe piaţa liberă sunt bonurile de

tezaur. Intervenţia băncii centrale pe piaţa liberă duce la redistribuirea, lichidităţilor între

banca centrală şi băncile comerciale. Această redistribuire influenţează plasamentele de

credit în economie.

Sistemul rezervelor minime obligatorii, instituit din grija de a asigura o lichiditate

minimală, constă din obligaţia băncii, care constituie depozite, să consemneze, în conturile

sale deschise la banca centrală, o sumă dimensionată, de regulă, prin cote procentuale.

Sistemul rezervelor minime obligatorii îndeplineşte o funcţie importantă în cadrul

economiei contemporane şi este un instrument al politicii monetare şi de credit. Acest

sistem, potrivit dimensiunilor sale (stabilite procentual), determină un anumit raport între

volumul depozitelor şi volumul creditului ce poate fi acordat.

Modificarea cuantumului rezervei minime obligatorii are ca efect modificarea

acestui raport. Sistemul rezervelor minime constituie una din măsurile guvernamentale. În

raport cu interesele conjuncturale, acest sistem poate fi utilizat fie pentru creşterea

volumului de credite acordate economiei, determinând astfel intensificarea activităţii

economice (prin reducerea rezervei minime), fie pentru scăderea creditelor acordate

economiei şi atenuarea dezvoltării activităţii economice (prin creşterea rezervei minime

obligatorii). Intervenind în sensul creşterii sau descreşterii coeficienţilor rezervelor minime

obligatorii, se ajunge la o anumită schimbare a costului creditului pentru bănci, atât prin

modificarea posibilităţilor de plasare pe piaţa monetară, cât şi prin costul diferit al

resurselor.

84

MONEDĂ ŞI CREDIT

Prin modificarea coeficienţilor de rezervă pentru depozitele băncilor străine şi a

persoanelor nerezidente se poate exercita controlul asupra mişcării capitalurilor flotante,

respectiv, operaţiilor cu străinătatea şi nivelul rezervei valutare. În mod simetric,

diminuarea rezervelor permite de a micşora costul creditului (politică de relansare).

Modificările coeficientului de rezervă permite de a corija, în sensul dorit de

autorităţile monetare, efectele variaţiei lichidităţii şi de a întări acţiunea de intervenţie a

băncii centrale pe piaţa monetară.

3. Piaţa monetară. Cererea şi oferta de monedă. Factori ce determină cererea şi

oferta de monedă.

Piaţa monetară reprezintă cadrul necesar în care se desfăşoară zilnic raporturile

dintre bănci în legătură cu lichiditatea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. Pe de

o parte, băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele acordate anterior. Pe

de altă parte, din ordinul clienţilor lor, titulari de depozite, băncile efectuează operaţiuni cu

alte bănci şi sunt beneficiare de încasări, de la aceleaşi bănci sau de la altele. Astfel,

desfăşurând operaţiuni, bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. La finele

unei zile, fiecare bancă, în parte, în raport cu celelalte bănci, are o serie de poziţii şi sume

creditoare şi, în consecinţă, este, fie beneficiara unui sold creditor, fie titulara unui sold

debitor.

Evoluţia practicii bancare a determinat ca necesitate stingerea comună a plăţilor

reciproce într-un cadru organizat, de regulă sub egida băncii centrale.

Procedeul implică, într-o primă etapă, în prima parte a zilei, reunirea

reprezentanţilor băncilor pentru confirmarea pretenţiilor reciproce, compensarea plăţilor şi

stabilirea soldurilor aferente fiecărui participant.

În cadrul unei a două etape, către sfârşitul zilei respective, urmează să aibă loc

stingerea soldurilor reciproce. Aceasta se efectuează de către titularii soldurilor debitoare

către beneficiarii soldurilor creditoare. În raport cu natura soldurilor, unele bănci vor avea

85

CURS DE LECŢII

poziţii debitoare şi vor apela la împrumuturi de la colegele lor, iar în sens contrar, altele

vor acorda împrumuturi.

Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face

obiectul tranzacţiilor pe piaţa monetară. Pe această piaţă zilnic apar două categorii de

participanţi. Ofertanţii sunt titularii conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune şi

care au solduri creditoare. Întrucât depozitele de la bancă de emisiune nu sunt remunerate,

aceştia sunt foarte interesaţi să valorifice aceste disponibilităţi prin negocierea acordării de

credite. Solicitanţii de credite pe piaţa monetară sunt acele bănci care, rămânând debitoare

în raport cu celelalte bănci, caută resurse de acoperire.

Piaţa monetară este piaţa lichidităţilor. În cadrul acesteea se oferă moneda băncii

centrale, contra unei promisiuni de restituire pe termen scurt, adică în credit. Se acordă

credit în moneda băncii centrale.

Banca de emisiune poate interveni pe piaţa monetară în mod diferit: fie prin

stabilirea nivelului ratei dobânzii, fie prin stabilirea volumului creditului.

Caracteristicile pieţei monetare:

♦ participanţii acestei pieţe sunt băncile;

♦ obiectul tranzacţiilor sunt disponibilităţile în monedă naţională, respectiv,

depozitele de la banca centrală;

♦ pe piaţă se desfăşoară operaţiuni zilnic;

♦ termenele de acordare a împrumutului sunt foarte scurte, cele mai multe

având scadenţă în ziua următoare;

♦ creditele acordate pe piaţa monetară sunt credite personale (de la bancă la

bancă şi implică, de regulă, riscuri reduse;

♦ dobânda practicată pe piaţa monetară se stabileşte zilnic în raport cu cererea

şi oferta.

86

MONEDĂ ŞI CREDIT

4. Concordanţa dintre politica monetar-creditară şi cea fiscal-bugetară.

Politica fiscal-bugetară constă în influenţarea economiei prin modificarea

volumului şi structurii veniturilor şi cheltuielilor publice în scopul atingerii echilibrului

general. Instrumentele politicii fiscal-bugetare sunt veniturile şi cheltuielile publice.

Veniturile publice se prezintă sub două aspecte: impozite şi taxe. Element al politicii

fiscale îl reprezintă perceperea impozitelor sub două forme mari:

1) Impozite directe, care se suportă nemijlocit de cei care le plătesc;

2) Impozite indirecte, adică acele impozite care sunt cuprinse în preţul mărfii.

Cât priveşte cheltuielile publice ele se clasifică în:

− Transferuri – plăţi guvernamentale fără contraprestarea cetăţenilor;

− Achiziţii guvernamentale – care reprezintă cheltuielile băneşti pentru procurarea

de bunuri şi servicii necesare statului.

Politicile monetare şi de credit constituie componente majore ale politicii

economice, dispunând de instrumente şi pârghii specifice prin care influenţează cursul

vieţii economice. Atât politica monetară cât şi cea de credit sunt apanajul instituţiilor

bancare şi, în primul rând, al băncii centrale, subordonată intereselor promovate de stat.

Între politica monetară şi cea creditară există o strânsă legătură.

Politica monetară poate fi definită ca ansamblul măsurilor monetare luate de către

stat şi de banca centrală pentru realizarea echilibrului dintre masa banilor în circulaţie şi

nevoile de bani ale economiei sau pentru influenţarea într-un anumit sens a conjuncturii

economice.

Politica de credit se identifică într-o anumită măsură cu politica monetară, aşa cum

rezultă chiar şi din definiţie: politica de credit – politica băncii centrale ce urmăreşte, cu

ajutorul unor instrumente specifice, să asigure, prin intermediul creditului, echilibrul

general economic.

Politicile monetare şi de credit nu pot fi promovate în mod izolat, rupte de celelalte

componente ale politicii economice.

87

CURS DE LECŢII

Obiectivele interne ale politicii monetare sunt: stabilitatea preţurilor, ocuparea

deplină a forţei de muncă şi expansiunea economică.

Obiectivele politicii de credit reflectă: utilizarea deplină a forţei de muncă,

stabilitatea preţurilor, echilibrarea balanţei de plăţi, dar şi îmbunătăţirea structurii

diverselor sectoare de activitate.

Principalele instrumente ale politicii monetare şi a celei creditare sunt: manevrarea

taxei scontului, operaţiile pe piaţa liberă, politica rezervelor minime obligatorii, intervenţia

pe piaţa valutară, etc.

Cunoaşterea profundă a instrumentelor de politică monetar-creditară şi aplicarea lor

adecvată, în funcţie de evoluţia de durată şi conjunctura economiei, permite creditului

exercitarea rolului său de factor mobilizator dar şi de reglator al vieţii economice.

88

MONEDĂ ŞI CREDIT

Tema 14: “Echilibrul monetar şi inflaţia”

1. Echilibrul monetar. Inflaţia: concept, cauze, forme, efecte.

2. Politica antiinflaţionistă şi reformele monetare.

3. Inflaţia şi politica antiinflaţionistă în Republica Moldova.

1. Echilibrul monetar. Inflaţia: concept, cauze, forme, efecte.

89

CURS DE LECŢII

O primă expresie a echilibrului monetar este atunci când există echilibru între

investiţii şi economii, specifice pieţei de bunuri şi servicii, iar a doua expresie a

echilibrului este echilibrul monetar, care rezultă din confruntarea dintre cererea şi oferta de

monedă.

Prin inflaţie se subînţelege devalorizarea banilor (scăderea capacităţii de cumpărare

a acestora). Se exprimă prin creşterea preţurilor la mărfuri şi servicii. Inflaţia duce la

redistribuirea valorilor acumulate în formă monetară în folosul bugetului de stat. Inflaţia

apare în urma nerespectării cerinţelor legii obiective a rotaţiei monetare.

În trecut nu exista inflaţie, deoarece în rotaţie se aflau bani confecţionaţi din metal

preţios. În condiţiile rotaţiei monetare metaliste funcţionează mecanismul de autoreglare a

volumului masei monetare prin formarea acumulărilor în formă de tezaur.

Apariţia inflaţiei în trecut era posibila numai în cazul când în legătură cu necesitatea

finanţării cheltuielilor de război, unele state înlocuiau sistemul monetar din metal cu

sistemul monetar din hârtie. De exemplu, pe teritoriul S.U.A. în trecut sunt cunoscute două

cazuri de inflaţie, legate de războiul pentru independenţă din America de Nord (1775 –

1783) şi războiul civil (1861 – 1865). Pentru finanţarea ultimului război au fost emişi 450

milioane de dolari de hârtie, capacitatea de cumpărare a cărora a scăzut în decurs de doi

ani cu 40%. Anume în această perioadă pentru prima dată a început să se folosească

termenul de inflaţie, pentru caracterizarea procesului de devalorizare a banilor.

Cel mai mare nivel al inflaţiei a avut loc în Germania după primul război mondial.

Masa monetară existentă în rotaţie în această perioadă în Germania a constituit 496

cvintilioane (1018) de mărci germane de hârtie. În cadrul reformei monetare petrecute în

această ţară în 1923 banii vechi au fost înlocuiţi cu bani noi în proporţie de 1 trilion: 1.

Până la criza economică mondială din 1929 – 1933, inflaţia în majoritatea ţărilor se

încheia odată cu reintroducerea monometalismului, adică când unitatea monetară se

stabiliza sub influenţa mecanismului de autoreglare a masei monetare, prin formarea

tezaurului.

90

MONEDĂ ŞI CREDIT

În condiţiile contemporane în unele ţări a apărut stagflaţia. Acest fenomen a fost

introdus de economistul american Paul Samuelson în 1971, când pentru prima dată

monopolurile stăruindu-se să-şi apere capitalurile de devalorizare au început să reducă

volumul de producere a mărfurilor în schimbul reducerii preţurilor la mărfuri şi servicii.

Dacă creşterile de preţuri sunt de circa 2 – 4% anual inflaţia este târâtoare, dacă

creşterile de preţuri se exprimă prin 2 cifre – declarată; 3 cifre – galopantă sau

hiperinflaţie.

Cauza principală a inflaţiei este nerespectarea cerinţelor obiective ale legii rotaţiei

monetare, în urma căreea masa monetară este mai mare decât necesităţile pieţei de mărfuri

şi servicii.

Inflaţia poate fi condiţionată de mai multe organe:

monopolurile naţionale şi internaţional;

banca centrală;

băncile comercial;

guvernele;

factori externi.

91

CURS DE LECŢII

Monopolurile ridicând preţurile, cu scopul maximizării profiturilor, contribuie la

dezvoltarea inflaţiei. Maximizarea profiturilor poate fi realizată în urma influenţării asupra

următorilor trei factori: volumul de producţie, cheltuielile de producţie şi preţurile.

Mărimea volumului de producere este limitată de volumul resurselor. Micşorarea

cheltuielilor de producţie este limitată de tehnologiile existente. Din această cauză

ridicarea preţurilor este unicul mijloc real de mărire a profitului.

Băncile centrale şi cele comerciale contribuie şi ele la dezvoltarea inflaţiei. Ele nu

influenţează asupra preţurilor în mod direct, dar prin intermediul volumului masei

monetare.

Băncile centrale emit bani de prisos în rotaţie în următoarele două cazuri:

cumpărarea de la bugetul de stat a hârtiilor de valoare emise pentru acoperirea

deficitului bugetar;

1. efectuarea schimbului nelimitat a valutelor străine pe valuta naţională cu

scopul echilibrării balanţei de plăţi a ţării.

Băncile comerciale contribuie la dezvoltarea inflaţiei în urma “emisiunii de credite”.

Guvernul contribuie la dezvoltarea inflaţiei prin faptul că, în majoritatea ţărilor o

parte tot mai mare a cheltuielilor bugetului de stat se finanţează din contul împrumuturilor

primite de la banca centrală, ceea ce contribuie la mărirea masei monetare, care dă imbold

măririi nemotivate a cererii la mărfuri şi servicii şi corespunzător la creşterea preţurilor.

Asupra dezvoltării inflaţiei influenţează, deasemenea, şi factori externi, inclusiv

creşterea preţurilor la mărfurile de import care servesc ca materii prime pentru producerea

mărfurilor naţionale; creşterea dobânzii la creditele primite din străinătate; etc.

Urmările social-economice ale inflaţiei:

creşterea preţurilor;

devalorizarea capitalurilor şi acumulărilor monetare ale persoanelor juridice şi

fizice;

reducerea capacităţilor de acordare a creditelor de către sistemul bancar (în

legătură cu devalorizarea resurselor creditare);

92

MONEDĂ ŞI CREDIT

micşorarea impozitelor plătite în buget şi, în legătură cu aceasta, apariţia

tendinţei de ridicare a impozitelor;

devalorizarea finanţelor din buget şi, în legătură cu aceasta, apariţia tendinţei de

mărire a cheltuielilor bugetare;

ca urmare are loc dezechilibrarea bugetului de stat şi creşterea permanentă a

deficitului acestuia;

apariţia tendinţei de acoperire a deficitului bugetar din contul emisiei monetare;

apariţia tendinţei reducerii cheltuielilor bugetare, care cauzează micşorarea

sferei bugetare şi apariţia şomajului;

se reduc posibilităţile statului de a acorda societăţii condiţii de învăţământ

public, ocrotire a sănătăţii, etc.

devalorizarea capitalurilor agenţilor economici cauzează reducerea volumului de

producere, ca urmare, se micşorează volumul de mărfuri şi servicii existente pe

piaţă, se măreşte numărul de şomeri.

2. Politica antiinflaţionistă şi reformele monetare.

Există mai multe metode de stabilizare a monedei naţionale:

1. anularea banilor;

2. devalorizarea banilor;

3. revalorizarea banilor;

4. creditele internaţionale.

Prin anularea banilor se subînţelege declararea de către stat a banilor care se află în

rotaţie nevalabili şi înlocuirea lor cu alţi bani. În trecut anularea banilor, de regulă, era

însoţită de introducerea banilor confecţionaţi din metal preţios. Această metodă a fost

folosită în Franţa la începutul secolului XVIII.

În prezent anularea banilor se înfăptuieşte prin metoda de schimb a banilor vechi cu

noi în proporţia care permite retragerea din rotaţie a masei monetare de prisos. În Grecia în

93

CURS DE LECŢII

noiembrie 1994, banii vechi au fost schimbaţi pe noi, în proporţie de 50 milioane de

drahme vechi pe una nouă.

Anularea banilor se înfăptuieşte în condiţiile când inflaţia se dezvoltă cu ritmuri

înalte. În urma anulării banilor duc pierderi toţi agenţii economici, populaţia, dar câştigă

bugetul de stat.

Prin devalvare se subînţelege micşorarea valorii unităţii monetare, care se exprimă

prin scăderea cursului acesteia, către valutele străine şi unităţile monetare internaţionale

convenţionale (dumping-ul valutar).

Prin reevaluarea banilor se subînţelege ridicarea cursului valutei naţionale către

valutele străine. Reevaluarea se produce la etapa de încheiere a procesului de stabilizare a

valutei naţionale.

Creditele internaţionale se folosesc pentru lărgirea capacităţilor de producere a

mărfurilor şi serviciilor, crearea infrastructurii necesare pentru dezvoltarea diferitor ramuri

ale economiei, realizarea diferitor măsuri monetariste antiinflaţioniste (intervenţiile

valutare).

Prin reforma monetară se subînţelege un complex de măsuri întreprinse în cadrul

sistemului monetar cu scopul stabilizării unităţii monetare. Măsurile menţionate mai sus

pot schimba, în unele cazuri, esenţial unele elemente ale sistemului monetar.

Se cunosc trei tipuri de reforme monetare:

1. crearea unui sistem monetar nou (în legătură cu trecerea de la bimetalism la

monometalism sau la sistemul de hârtie, sau în legătură cu schimbarea ordinii sociale).

Acest tip de reformă prevede schimbarea esenţială a tuturor elementelor sistemului

monetar;

2. modificarea parţială a sistemului monetar existent (schimbarea denumirii

banilor, ordinii de emitere a acestora în rotaţie, scării preţurilor, etc.). Acest tip de reformă

prevede schimbarea esenţială numai a câtorva elemente ale sistemului monetar;

3. stabilizarea valutei naţionale fără modificarea esenţială a elementelor

sistemului monetar existent (se realizează prin politica monetar-creditară a statului).

94

MONEDĂ ŞI CREDIT

3. Inflaţia şi politica antiinflaţionistă în Republica Moldova.

Începând cu introducerea valutei naţionale în noiembrie 1993, în Republica

Moldova se realizează o politică monetar-creditară dură îndreptată spre menţinerea

stabilităţii valutei naţionale. Volumul de emitere a mijloacelor băneşti în rotaţie este strict

limitat prin plafoanele monetare, ce se stabilesc în dependenţă de dinamica de creştere sau

descreştere a volumului de mărfuri şi servicii.

B.N.M. foloseşte activ instrumentele clasice ale politicii monetar-creditare (rata de

refinanţare, mărimea rezervelor obligatorii, operaţiile pe piaţa deschisă, etc.) pentru

menţinerea stabilităţii unităţii monetare.

Regulat, se petrec licitaţiile de creditare în cadrul cărora, cu ajutorul ratei de

refinanţare, se reglează volumul de emitere a banilor în circulaţie.

Deasemenea, B.N.M., regulat, efectuează operaţii de vânzare şi cumpărare a valutei

străine la bursa valutară.

În ultimii ani de mai multe ori au fost modificate normele rezervelor obligatorii ale

băncilor comerciale. Se întreprind măsuri îndreptate spre stabilizarea stării financiare a

băncilor comerciale.

95