Capitolul 1

MONEDA ŞI ROLUL SĂU ÎN ECONOMIE

Din totdeauna, moneda a constituit pentru monetarişti, un subiect de controverse. De exemplu,

mercantiliştii susţineau că moneda este un semn al bogăţiilor, clasicii prin Stuart Mill, afirmau că nimic nu este mai

semnificativ ca moneda, iar în epoca contemporană, dacă aspectul monetar al celor patru mari dezechilibre –

inflaţia, şomajul, deficitul bugetar, şi deficitul balanţei de plăţi, cărora trebuie se le facă faţă toate ţările, este

recunoscut de o manieră unanimă, o divergenţă fundamentală apare, chiar din momentul în care se examinează

natura intervenţiei monedei în aceste manifestări de insolvabilitate.

1.1. Conceptul monedei

Monedei îi sunt atribuite două accepţiuni:

- moneda este un bun, o marfă cu calităţi deosebite şi care are o existenţă deosebită;

- moneda este un semn, o creanţă asupra emitentului, o expresie a voinţei oamenilor, deci un

instrument cu însuşiri subiective. Moneda apare ca o convenţie socială se interpune între cel

care o emite şi cel care o foloseşte.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au înţeles ca la tranzacţiile comerciale să dea şi să primească un

anumit lucru, ca fiind el însuşi folositor, dar care avea avantajul că era uşor de numit pentru obţinerea mijloacelor de

trai. Acestea erau fierul, argintul, aurul şi alte metale.

La început oamenii îi determinau valoarea monedei numai după mărime şi greutate. Aceştia au bătut efigii

pentru a fi scutiţi de măsurători, iar efigiile reprezentau un semn al valorii. Înscrierea efigiei pe această marfă –

etalon reprezintă actul de naştere al monedei.

Moneda este marfa de o anumită valoare proprie, într-un volum mic, relativ omogenă, cu posibilitatea de a

fi uşor divizată fără a pierde valoare. Această marfă este uşor de identificat ea serveşte ca etalon şi ca unitate, pentru

a exprima cifric valoarea acelor mărfuri.

Pentru definirea monedei, majoritatea cercetărilor ai încercat şi încearcă să surprindă aspecte de esenţă,

legate îndeosebi de funcţiile şi rolul său în economie. De exemplu, economistul J. K. Galbraith afirmă că banul are

trei creator5i: moneda, tezaurul şi băncile.

Thomas Gresham (1519 – 1579) scria la vremea sa „moneda rea alungă pe cea bună”

Adam Smith (Anglia) – „moneda este o creanţă, un semn, o guinee care serveşte drept poliţă pentru

procurarea unei cantităţi de bunuri”.

Sammuelson /SUA) – „ moneda este un mijloc modern de schimb şi unitate etalon în care se exprimă

preţurile şi obligaţiile”.

1.2. Caracteristicile monedei

Aflându-se în centrul vieţii economice, moneda, sub toate formele sale, a devenit în prezent un instrument

de utilitate economică pentru toţi agenţii economici.

Moneda prezintă trei caracteristici importante şi anume:

a) moneda apare ca un bun, o marfă şi reprezintă un drept de creanţă;

b) latura juridică a monedei – Recunoaşterea oficială a fost şi este necesară pentru ca folosirea monedei

să fie accesibilă fără obiecţii din partea persoanelor care o pot deţine, asigurând şi un control asupra

circulaţiei monetare.

c) utilitatea monedei ca instrument monetar de schimb decurge din acceptarea generală şi universală a

acesteia de către toţi agenţii economici.

Aceste accepţiuni se sprijină pe trei motivaţii:

este fundamentul material, potrivit căruia moneda este un bun cu valoare proprie;

este fundamentul instituţional, moneda este un simbol căruia legea monetară îi conferă şi conservă

valoarea;

este fundamentul psiho-social: potrivit căruia moneda este acceptată ca instrument de schimb şi de

plată. Valoarea ei decurge din încrederea celui care o deţine pentru cel care o emite.

1.3. Funcţiile monedei

a) funcţia de instrument unic de schimb;

b) funcţia de etalon al valorii;

c) funcţia de rezervă a valorii;

d) funcţia de mijloc de plată;

e) funcţia de lichiditate.

a) Funcţia de instrument unic de schimb este funcţia cea mai importantă – Moneda joacă un rol de

intermediar între agenţii economici. Moneda este aceea care garantează libertatea de opţiune pentru anumite bunuri

şi servicii oferite pe piaţă. Valoarea acesteia provine şi din faptul că ea poate fi folosită ulterior în aceleaşi scopuri

ale agenţilor economici.

b) Funcţia de etalon al valorii – Moneda este un etalon de valoare, datorită proprietăţii sale are

capacitatea de a aduce la acelaşi numitor bunurile eterogene, aceste bunuri şi servicii putând fi astfel ierarhizate. Cu

ajutorul monedei, folosite ca etalon al valorii, toate bunurile devin comparabile.

c) Funcţia de rezervă a valorii– Moneda este purtătoare de valoare, îşi conservă valoarea. Practic, această

valoare se reflectă în puterea de cumpărare a monedei care se modifică odată cu raportul dintre masa monetară şi

masa de bunuri şi servicii.

d) Funcţia de mijloc de plată – Obligaţia de plată se efectuează în mare măsură cu ajutorul monedei.

Folosirea monedei ca mijloc de plată dovedeşte puterea liberatorie, universală şi nelimitată a monedei.

e) Funcţia de lichiditate – Această funcţie este legată de funcţia de mijloc de plată. Ea permite agenţilor

economici să-şi constituie depozite de tranzacţii, depozite de precauţie şi depozite de speculaţie, permiţându-le să

acţioneze pe piaţă ca factori de producţie a capitalului şi a bunurilor de consum.

1.4. Evoluţia monedei şi clasificarea semnelor monetare

Moneda apare de timpuriu în istoria societăţii româneşti, fiind prezentă în tranzacţii sub forma unor mărfuri

obişnuite şi foarte variat. Exteriorizarea valorii se realiza o dată cu schimbul, prin raportarea mărfurilor la marfa care

îndeplinea rolul de monedă. De la sfârşitul preistoriei, în Europa, vitele se utilizau ca monedă. În Africa Neagră,

etnologii au observat în societăţile tradiţionale folosirea monetară a sării şi a scoicilor rare care serveau de obicei, ca

podoabe. Acelaşi lucru s-a întâmplat mult timp în Tibet cu ceaiul.

Odată ce omul utilizează o marfă unică drept intermediar în tranzacţii, el iese din sfera trocului primitiv

pentru a intra în cea a economiei de schimb; marfa aleasă permite vânzarea şi cumpărarea bunurilor obişnuite,

măsurarea precisă a valorii şi economisea. Deci locul trocului este luat de o marfă care, pe lângă utilizarea sa

normală – ca bun de consum sau de producţie, servea drept instrument de schimb.

Evoluţia monedei, de la concret la abstract, demonstrează valabilitatea celor două accepţiuni date monedei,

calitatea sa de marfă şi de creanţă.

1.3.1. Etape în evoluţia monedei

a) Primul moment

Apariţia monedei. Moneda este prezentă în operaţiunile de schimb şi de evaluare sub forma unor mijloace

cu valoare de întrebuinţare obişnuită. Măsurarea valorii are la bază un etalon care trebuie să îndeplinească anumite

cerinţe:

- concentrare de valoare mare în volum mic;

- divizibilitate fără afectare sau pierdere de valoare;

- rezistenţă la acţiunea factorilor fizico-chimici.

Aceste calităţi au fost îndeplinite de metalele preţioase care au cucerit treptat poziţia de etalon.

b) Al doilea moment

Apariţia monedei de hârtie şi de cont (moneda semn). Cauzele care au generat momentul respectiv au

fost:

- deteriorarea şi pierderea de valoare a monedei de aur, fie prin uzură, fie prin falsificare;

- greutatea în transport şi păstrarea aurului;

- cuantificarea monedei potrivit căreia, baterea de monedă de metal preţios era o povară.

Acest moment are la baza apariţia băncilor (sfârşitul sec. XV – începutul XVI).

Caracteristici ale acestei etape:

- la început rolul primordial îl avea moneda-marfă (aur), care ulterior a fost înlocuită cu moneda;

- treptat moneda de hârtie şi de cont contribuie alături de moneda-marfă (aur) la realizarea funcţiilor

monedei; moneda de hârtie devine instrument monetar ideal;

- iese din circulaţie moneda aur-marfă care se depozitează în bănci.

Prin punerea în circulaţie a monedei-semn, s-a realizat legătura cu moneda-marfă prin convertibilitate. Deşi

aurul era depozitat, în bănci, era etalon fără să participe la operaţiuni de schimb.

c) Al treilea moment

Desprinderea monedei-semn de moneda-marfă din punct de vedere fizic şi cantitativ. Aurul devine

insuficient pentru operaţiuni de convertibilitate, astfel, se naşte o contradicţie între posibilităţile băncii de a bate

monedă şi nevoile de monedă ale schimburilor comerciale.

Alături de aur în depozitele bancare, sunt aduse efecte comerciale şi publice (titluri de creanţă). Legătura

dintre moneda-semn şi depunerile băneşti slăbeşte convertibilitatea, care ulterior a fost exclusă de pe piaţa internă.

Moneda de hârtie şi de cont rămân singurele semene vizibile în circulaţie, sprijinindu-se pe bunuri şi

servicii faţă de care se află într-o dependenţă directă.

d) Al patrulea moment

Crearea sistemului monetar în anul 1944

Moneda-semn, sub denumirea de valută preia integral rolul de instrument de schimb pe plan internaţional,

fiind legată însă de metalul monetar prin mecanismul convertibilităţii externe. Dolarul garanta emisiunea de monedă

naţională.

În depozitele băncilor de emisiune, alături de aur, efectiv intră şi valutele garantate de bunuri şi servicii

produse în ţara de emisiune. Dolarul era convertibil numai la extern.

În anul 1971 se impune convertibilitatea în aur a dolarului, moment care marchează excluderea totală de la

baza sistemului monetar naţional şi internaţional a aurului. Aurul devine o marfă obişnuită, se alătură celorlalte

bunuri şi contribuie la formarea unui nou tip de etalon, etalonul puterii de cumpărare.

e) Al cincilea moment:

Emisiunea de monede internaţionale

Prezentul cuprinde şi el, la rându-i, evenimente deosebite şi inedite în privinţa monedei – semn. Are loc

emisiunea de monedă în context internaţional de către:

- Fondul Monetar Internaţional sub denumirea de DST (Drepturi Speciale de Tragere).

În anul 1969 are loc primul amendament la Statutul FMI privind crearea de către acest organism a unui nou

activ de rezervă definit prin raportare la aur şi anume DST. În anii 1976 – 1978, are loc punerea în funcţiune a

Acordurilor de la Jamaica privind reglarea florării monedelor şi demonetizarea aurului, iar redefinirea DST se face

pe baza unui coş de 16 monede, iar în anul 1980, redefinirea DST se face pe baza unui coş de 5 monede (cele liber

utilizabile).

- Sistemul Monetar European sub denumirea de ECU (Unitate de cont European). În anul 1979, este pus în

funcţiune Sistemul Monetar European şi are loc crearea unei noi monede ECU, care era definită pe baza unui coş de

9 monede ale ţărilor comunitare.

- Tratatul asupra Uniunii Europene (sau tratatul de la Maastricht) a fost adoptat în decembrie 1991 şi a

intrat în vigoare la 1 decembrie 1993. Tratatul reprezintă o a doua revizuire a tratatelor de bază şi abordează două

teme majore şi anume: uniunea politică şi uniunea economică şi monetară.

Uniunea Monetară Europeană (European Monetary Union – EMU) a adoptat moneda Euro ca monedă

unică pentru cele 11 state din zona Euro de la 1 ianuarie 1999, la care s-au adăugat al 12-lea stat de 1 ianuarie 2001,

moment când moneda ECU a fost înlocuită de Euro la o rată de schimb de 1 la 1; Contractele care au fost încheiate

în ECU sau monedă naţională se continuă.

În prezent zona EURO este formată din următoarele state: Belgia, Germania, Grecia, Spania, Franţa,

Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda.

Moneda Euro a intrat în circulaţie de la data de 1 ianuarie 2002. Ea se prezintă sub forma de bancnote de

200, 200, 100, 50, 20, 10 şi 5 Euro şi sunt identice în toate cele 12 state. Monedele sunt de 1 şi 2 Euro, 50, 20, 10, 5,

2 şi 1 cent. Monedele sunt emise de fiecare stat şi au faţa identică iar pe verso sunt individualizate cu motive

specifice fiecărui stat. Statele din Europa de Est îşi păstrează încă monedele naţionale. Monedele naţional au o rată

de schimb fixă faţă de moneda unică. Putem afirma că trecerea la moneda unică aduce beneficii nu numai

întreprinzătorilor, marilor companii, prestatorilor de servicii, cât şi consumatorilor. Ele se referă în principal la:

Stabilitatea monetară (se schimbă riscul ratei de schimb pentru ţările din zona Euro);

Scăderea preţurilor datorită creşterii transparenţei în domeniul costurilor dar şi al concurenţei;

Transferul fondurilor se va mai uşor şi mai ieftin;

Reducerea inflaţiei (politica monetară comună va împiedica inflaţia dintr-o ţară membră să afecteze

celelalte state membre);

Schimburile comerciale între statele membre vor fi impulsionate datorită eliminării costurilor legate

de schimbul valutar;

EURO are potenţial de a deveni una din principalele valute de tranzacţie pe plan mondial, alături de

yen, ducând, în acest mod, la creşterea stabilităţii mediului economic internaţional şi la stimularea

comerţului internaţional.

Cele mai semnificative momente pe care l-ea cunoscut moneda în evoluţia sa de la apariţie şi până în zilele

noastre sunt prezentate în tabelul următor1:

TABELUL 1.1.

Evoluţia monedei înainte de Bretton Woods

• Secolul VII î.e.n.: apariţia primelor piese

metalice din aur şi argint

• 1870 - 1878; curs forţat al francului francez

• Secolul II: cursul de schimb între monedele

metalice la Roma: aurul cota de 2 ori mai

mult decât argintul

• 1871 - 1874: abandonarea bimetalismului aur-

argint şi adoptarea etalonului aur în Germania

şi ţările scandinave. Crearea Uniunii

Monetare Latine; Debutul demonetizării

argintului în S.U.A.

• 1447: stabilirea la Geneva a aurului ca

singurul tip de monedă având curs legal

• 1874 - 1875: instalarea de facto a

monometalismului aur în Franţa

• 1519: apariţia talerului emis de bancherul

Fugger, devenind monedă dominantă în

Europa; Talerul va da naştere, dolarului

• 1897: adoptarea etalonului aur in Rusia şi

Japonia

• 1890: abandonarea bimetalismului şi

adoptarea monometalismului aur în România• Secolul XVI: creşterea de şase ori a

numerarului şi de trei ori a preţurilor şi

efectuarea de importuri masive de metale

preţioase (argint, in special) provenind din

America

• 1900: adoptarea etalonului aur iu S.U.A.

• 1913: crearea unei bănci centrale federale în

S.U.A. (Sistemul Rezervelor Federale)

• 1650: crearea unei pieţe monetare mondiale la

Amsterdam

• 1914: suspendarea convertibilităţii

bancnotelor în aur în toate ţările beligerante

(inclusiv România)• 1690: emiterea monedei-hârtie în Imperiul

1 Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, pg. 19-21

Britanic • 1922: recunoaşterea principiilor etalonului

aur-devize (gold-exchange standard) la

Conferinţa Monetară de la Geneva• 1697: Banca Angliei monopolizează

emisiunea bancnotelor

• 1720: curs forţat al biletelor emise de bancă în

Franţa (John Law)

• 1774: curs legal în exclusivitate acordat

aurului in Anglia

• 1925: restabilirea etalonului aur in Anglia; £

regăseşte paritatea sa dinainte de război

• 1792: instituirea bimetalismului aur-argint în

S.U.A. • 1928: restabilirea convertibilităţii francului-

francez• 1797: suspendarea convertibilităţii in aur a

biletelor de bancă în Anglia şi stabilirea unui

curs forţat al acestora• 1928 - 1930: crearea Băncii Reglementelor

Internaţionale (România – membru fondator)

• 1800: crearea In Franţa a Băncii de emisiune • 1931: suspendarea convertibilităţii £ în

Anglia. Generalizarea controlului

schimburilor şi flotarea monedelor. Crearea

blocurilor monetare

• 1803: crearea francului germinai şi

instituţionalizarea bimetalismului. Raport

legal între argint şi aur este de 15,5 la 1

• 1933: eşecul Conferinţei de la Londra privind

stabilizarea cursurilor de schimb ale

monedelor• 1816: limitarea puterii liberatorii a monedei în

Anglia• 1934: fixarea parităţii $ S.U.A. la 35 % uncia

(1 uncie = 31,102 grame aur fin). Aplicarea

etalonului aur-devize care permite guvernelor

străine să convertească în aur dolarii pe care-i

deţin în rezervă ia banca centrală

• 1821: restabilirea convertibilităţii in Anglia

• 1867: instituirea bimetalismului in România;

crearea sistemului monetar naţional

Evoluţia monedei după Bretton Woods (1944)

• 1944: crearea sistemului monetar internaţional şi a

Fondului Monetar Internaţional

• 1946: reforma monetară în Germania şi crearea DM

• 1949: devalorizarea monedelor europene şi implicit a

lirei sterline (£)• 1946 - 1958: punerea in funcţiune a SMI bazat pe

principiile etalonului aur-devize pe dolarul S.U.A. ca

principală monedă de rezervă• 1958: restabilirea convertibilităţii externe a monedelor

europene între ele

• 1961 - 1908: pool-ul aurului. 8 ţări se angajează să

intervină pe piaţa aurului pentru menţinerea preţului la

35 S uncia

• 1976 - 1978: punerea in funcţiune a Acordurilor de la

Jamaica privind reglarea flotării monedelor şi

demonetizarea aurului. Redefinirea DST pe baza unui

coş de 16 monede• 1967 - 1971: revizuirea grilelor de paritate;

devalorizarea £, revalorizarea DM, devalorizarea

francului francez etc.• 1979: punerea in funcţiune a Sistemului Monetar

European. Crearea ECU definit pe baza unui coş de 9

monede ale ţărilor comunitare• 1969: primul amendament la statutul FMI privind

crearea de către acest organism a unui nou activ de

rezervă definit prin raportare la aur şi anume DST• 1980: redefinirea DST pe baza unui coş de 5 monede

(cele liber-utilizabile)

• 1985: acordurile de la Piaza privind coordonarea

politicilor de schimb între 5 (apoi 7) mari ţări

industriale• 1971: suspendarea convertibilităţii in aur a $ S.U.A. şi

prăbuşirea etalonului aur-devize. Prima devalorizare a

S S.U.A. după 1934. Lărgirea marjelor de fluctuare a

cursurilor de schimb ale monedelor aderente

• 1986: punerea în funcţiune de către FMI a unui

mecanism de supraveghere monetară, bazat pe un set

de indicatori

• 1990: Conferinţa interguvernamentală a CEE privind

Uniunea Economică şi Monetară Europeană• 1972: crearea şarpelui monetar european, limitând

marjele de fluctuare ale monedelor aderente • 1992: Tratatul de la Maastricht privind integrarea

economică şi monetară a celor 12• 1973: a doua devalorizare a $ S.U.A: generalizarea

flotării monedelor şi amplificarea volatilităţii

cursurilor de schimb

1.3.2. Clasificarea semnelor monetare

1. după circulaţia efectivă – monedă materială:

a. de metal;

b. de hârtie;

2. după unitatea emitentă:

a. creată de agenţii economic;

b. creată de guvern;

c. creată de bănci:

i. bilete de bancă;

ii. monedă scripturală;

3. după valoarea pe care o exprimă;

a. monedă cu valoare integrală;

b. monedă semn;

4. după obligaţiile asumate de emitent;

a. monedă convertibilă;

b. monedă neconvertibilă;

5. după capacitatea liberatorie

a. monedă legală;

b. monedă facultativă;

c. monedă tracţionară.

În decursul evoluţiei economice, aşa cum am prezentat, de altfel, în paragraful precedent, moneda şi

semnele ei au evoluat şi ele; unele semne monetare au apărut şi s-au extins, altele au dispărut s-au impus rapid sau

treptat.

Paralel cu această evoluţie, diferitele teorii monetare au imprimat monedei sau semnelor monetare

semnificaţii, funcţii şi acţiuni specifice potrivit propriilor lor susţineri.

Pentru a înţelege atât interpretările diferitelor şcoli monetare, cât şi evoluţiile istorice este necesar să avem

o reprezentare clară a semnelor monetare într-o corelare de ansamblu, în cadrul unei clarificări semnificative dar şi

cuprinzătoare. De altfel, teoriile mai vechi sau mai noi privind moneda ne orientează în a reţine şi folosi expresia de

„semn monetar” ca fiind cea mai exactă cu privire la reprezentările contemporane şi anterioare ale monedei.

Practica a confirmat că, atunci când au circulat monede cu valoare integrală şi unde utilizarea expresiei de

monedă ca purtător de valoare ar fi putut fi considerată obligatorie, moneda nu era decât un semn. Aceasta pentru că,

intrând în circulaţie, moneda îşi pierde treptat o parte din substanţa sa materială, devenind cu timpul reprezentanta

propriei valori, chiar dacă această reprezentare este sensibil apropiată de valoarea sa. În plus în economia de piaţă

acţionează factori multipli ce determină modificarea frecventă şi de substanţă a valorii monedei, indiferent de

formele ei de reprezentare.

Pentru a răspunde acestor cerinţe vom încerca să clasificăm semnele monetare în raport de anumite criterii:

a) Un prim criteriu este forma de existenţă a monedei, în raport de care avem moneda materială (moneda

metalică şi moneda de hârtie) şi moneda de cont (scripturală). Moneda metalică îşi are originea în antichitate, când

moneda era reprezentată de bunurile materiale şi apoi de metalele preţioase. Astăzi, moneda metalică se rezumă la

rolul de monedă divizionară. Moneda de hârtie se prezintă sub forma bancnotelor, iniţial convertibile în metal

preţios, astăzi prezentându-se ca o monedă fiduciară, neconvertibilă în aur sau argint. Moneda de cont (scripturală) a

apărut şi s-a dezvoltat o dată cu apariţia şi creşterea rolului băncilor. Pe baza depozitelor constituite de agenţi

economici la bănci şi înregistrate, ca atare, în conturile lor, acestea pot dispune de plăţi către alţi titulari de depozite.

Circulaţia monedei se rezumă doar la înregistrări în conturile bancare, transferul având loc prin diminuarea

depozitului dintr-un cont şi majorarea depozitului în alt cont. Soldurile creditoare ale conturilor agenţilor economici

reprezintă de fapt moneda scripturală temporar statică şi care devine mobilizabilă prin instrumente specifice: cecuri,

ordine de plată, ordine de virament etc. O formă a acesteia este moneda electronică.

b) O altă clasificare a semnelor monetare o putem face având drept criteriu emitentul. în raport de acest

criteriu, putem grupa moneda în:

- monedă creată de agenţii economici: a funcţionat în cadrul sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-

monedă pe baza unui mecanism simplu. Agenţii economici se prezentau la monetărie cu lingouri de aur

şi primeau în contrapartidă echivalentul lor în aur-monedă;

- moneda creată de tezaur: vizează îndeosebi moneda divizionară, fără a exclude însă rolul pe care îl

exercită statul în economia modernă, atât în ce priveşte creaţia monetară de ansamblu, cât şi în

domeniul politicilor monetare;

- moneda creată de bănci: relevă rolul decisiv pe care îl au băncile în creaţia monetară, pe de o parte,

prin emiterea biletelor de bancă (de către banca centrală) şi, pe de altă parte, prin crearea monedei de

cont sau scripturală (de către băncile comerciale).

c) Un alt criteriu este valoarea intrinsecă, în raport de care moneda cunoaşte două forme: moneda cu

valoare integrală şi moneda-semn. Moneda cu valoare integrală este moneda care conţine o cantitate de metal

preţios egală cu cantitatea de metal preţios ce i se atribuie prin valoarea nominală. Moneda-semn este reprezentată

de monedele sau de alte alcătuiri de hârtie pe care sunt imprimate valori exprimate printr-un anumit număr de unităţi

monetare. Acestea sunt valori fiduciare, acceptate şi utilizate prin încrederea reciprocă, atribuindu-li-se o anumită

putere de cumpărare.

d) Obligaţiile pe care şi le asumă emitentul reprezintă un alt criteriu în raport de care putem grupa

monedele în convertibile şi neconvertibile. Moneda convertibilă a fost reprezentată iniţial de bancnote care puteau fi

preschimbate în metal preţios. Aceasta era o formă a convertibilităţii interne. Mai târziu, ca şi astăzi, unica formă de

convertibilitate este cea externă. Moneda neconvertibilă înseamnă în exclusivitate moneda care circulă numai în

cadrul graniţelor naţionale.

e) O ultimă clasificare pe care o luăm în considerare are în vedere capacitatea liberatorie (stabilită juridic) a

monedei, caz în care avem: monedă legală, cu capacitate liberatorie sau circulatorie nelimitată, recunoscută prin

lege, atribuită monedei naţionale; moneda fracţionară, cu capacitate liberatorie limitată, atribuită monedei de argint

(când circula paralel cu moneda de aur în cadrul monometalismului aur) şi monedei divizionare; moneda facultativă,

care este, de regulă, o monedă străină.

1.4. Puterea de cumpărare a monedei2

Valoarea monedei, respectiv puterea ei de cumpărare, decurge din nivelul preţurilor. Puterea de cumpărare

a unei cantităţi de monedă este variabilă, deoarece valoarea bunurilor şi serviciilor ce pot fi achiziţionate cu această

cantitate nu este constantă – datorită variaţiilor condiţiilor conjuncturale ale pieţei. Pentru a cumpăra aceleaşi

cantităţi de bunuri şi servicii, în perioade şi locuri diferite, de fiecare dată avem nevoie de cantităţi diferite de

monedă. Deci, relaţia dintre cantităţi variabile de bunuri şi servicii şi o masă monetară fixă sau invers, între cantităţi

fixe de bunuri şi variaţii în volumul masei monetare, se evidenţiază prin fluctuaţiile de preţ.

Teoretic, puterea de cumpărare este reciproca unui indice de preţ. în general, indicii de preţ utilizaţi sunt de

trei tipuri:

-indici speciali, cu referire la un anume sector economic, unde ritmul modificărilor de preţuri poate afecta

nivelul general al preţurilor;

2 Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, pg. 21-24

-indicele general al preţurilor, care reuneşte într-o expresie finală produsele şi serviciile cele mai

reprezentative ale economiei;

-indicii de consum, în cadrul cărora pentru exprimarea evoluţiei puterii de cumpărare cel mai reprezentativ

este indicele costului vieţii. Tot în această categorie includem şi indicii preţurilor de consum (cu amănuntul sau cu

ridicata), foarte importanţi, prin construcţia lor, la determinarea puterii de cumpărare.

a) Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional. În calitatea sa de etalon al valorii sau unitate de

calcul este relativ simplu de a determina valoarea unei monede în raport cu un bun. Ea se măsoară prin cantitatea din

acest bun ce poate fi cumpărată cu această monedă. Dacă o unitate dintr-un bun „A” este echivalentă cu două unităţi

monetare, valoarea reală a monedei este de 1/2 din acel bun. Preţul monedei în raport cu un bun este inversul

preţului monetar al bunului respectiv.

Determinarea valorii unei monede în raport de toate bunurile sau în raport de cele mai reprezentative, este

mult mai dificilă. Pentru aceasta este necesara utilizarea unui „coş” de bunuri, în care fiecare bun particular este

ponderat cu un coeficient, calculat în funcţie de locul ocupat în tranzacţiile comerciale. Dacă considerăm acest „coş”

ca un produs nou, el are un preţ „P” egal cu media ponderată a preţurilor monetare ale fiecărui bun component.

Acesta poartă denumirea de nivelul absolut al preţurilor sau simplu nivelul preţurilor şi se calculează pe baza

relaţiei:

P=∑ ai⋅p i

în care:

ai = ponderea fiecărui produs în total tranzacţii;

pi = preţul monetar al produselor.

b) Puterea de cumpărare externă a monedei. Pe plan internaţional, puterea de cumpărare a monedelor

naţionale este adesea utilizată pentru stabilirea cursurilor reale (fundamentate economic) de schimb. Deşi,

inoperante pe pieţele monetare, cursurile reale sunt urmărite de marile corporaţii financiar bancare.

Acest curs real nu se calculează în mod curent, nefiind, deci, operativ Ia tranzacţiile comerciale şi valutar-

financiare.

Cursul real de schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire a mărfurilor comercializate de o ţară

în tranzacţiile cu o altă (e) ţară (i), utilizând relaţia:

CRS=∑ a i⋅Cr i

în care:

ai = ponderea produsului „i” în volumul tranzacţiilor internaţionale ale unei ţări sau în totalul produsului

social al ţării respective;

Cri = cursul de revenire realizat la produsul „i” în relaţiile cu ţara de referinţă.

La rândul său, cursul de revenire poate fi calculat ca raport al preţurilor interne din fiecare ţară pentru

fiecare produs astfel:

Cr i=Pi A

P i B

în care:

PiA şi PiB = preţurile de vânzare exprimate în moneda naţională a ţărilor luate

în analiză.

Capitolul 3

MASA MONETARĂ

3.1. Definirea şi structura masei monetare

Masa monetară este o mărime eterogenă, constând din totalitatea activelor monetare, care pot fi utilizate

pentru procurarea de bunuri şi servicii şi pentru plata datoriilor.

Sintetizând aprecierile monetariştilor, putem spune că în structura masei monetare trebuie incluse

următoarele active:

- moneda de hârtie şi moneda de cont (formele clasice ale monedei, reprezentând partea cea mai

activă a masei monetare - masa monetară cu cel mai înalt grad de lichiditate şi putere de circulaţie.

Specialiştii o notează cu M1.

- depunerile la vedere şi la termen sub formă de depozite la bănci, case de economii şi care reprezintă

cvasimoneda. Specialiştii o simbolizează cu M2. Aceste active care staţionează în depozite cu un grad

relativ mare de lichiditate ele îndeplinind unele funţii ale monedei (îndeosebi funcţia cea de mijloc de

plată).

- alte active financiare cu grade diferite de lichiditate, sunt simbolizate cu M3, în structura cărora sunt

incluse efectele comerciale (trate, cambii, bilete la ordin, CEC-uri), efecte publice, efecte particulare.

Aceste active, au grade mai mari sau mai mici de lichiditate şi sunt incluse în structura masei monetare, ele

având trăsături asemănătoare, comune cu cele ale monedei. Nu toate aceste active sunt la fel de frecvent folosite

pentru plăţi curente. Unii specialişti nu le includ în masa monetară.

Cu toate acestea, deţinerea unor asemenea active influenţează volumul şi structura cheltuielilor posesorului

aproape la fel ca şi deţinerea unui disponibil în cont la bancă.

În condiţiile în care, agenţii economici inovează noi modalităţi de plasare a activelor lor financiare are loc

şi o modificare în structura masei monetare. Sunt necesare conceperea unor noi instrumente de reglare a masei

monetare.

În aceste condiţii determinarea calitativă a masei monetare are un accentuat caracter relativ, tocmai datorită

gamei variate de active financiare pe care le poate crea o piaţă financiar-monetară dinamică şi complexă.

3.2. Indicatori monetari

Dimensionarea masei monetare şi urmărirea evoluţiei acesteia, a diferitelor tendinţe pe care le înregistrează

activele componente, cu- grade diferite de lichiditate, se realizează folosind anumiţi indicatori monetari, integraţi

într-un model de analiză monetară de natură să explice şi să orienteze procesele şi politica monetară.

Definirea, calcularea şi interpretarea indicatorilor monetari trebuie apreciată în contextul elaborării unei

concepţii generale de analiză a interacţiunii dintre variaţiile masei monetare şi a celorlalte fenomene monetare, pe de

o parte, şi principalele procese economice, pe de altă parte, cum sunt: plasarea şi utilizarea resurselor, producţia şi

comercializarea bunurilor şi serviciilor; formarea preţurilor; oscilaţiile cursurile de schimb; situaţia generală a

balanţei de plăţi externe etc. De derularea acestor procese depinde în ultimă instanţă mărimea şi dinamica masei

monetare, iar evoluţia şi tendinţele acesteia din urmă influenţează la rândul lor procesele respective.

Pentru ca indicatorii monetari să permită cuantificarea acestor influenţe reciproce este necesar ca ei să

reliefeze dinamica masei monetare şi evoluţia ei şi să permită evaluarea conexiunilor între procesele monetare şi

cele economice.

În raport de aceste aprecieri, monetariştii grupează indicatorii monetari în două categorii. Un prim set de

indicatori sunt cei care oferă informaţii privind estimarea evoluţiei masei monetare şi care exprimă caracterul

politicii monetare, ca expansionistă sau restrictivă. A doua categorie grupează acei indicatori care oferă informaţii

privind estimarea efectelor exercitate de politica monetară asupra celei economice, ei exprimând în acest caz

obiectivele politicii monetare. Unii monetarişti fac distincţie în cadrul acestei din urmă categorii de indicatori, între

cei care exprimă obiectivele pe termen scurt (short term targets) de cei care exprimă obiectivele pe termen lung

(long term targets) ale politicii monetare. Primii sunt consideraţi „indicatori monetari propriu-zişi" oferind

informaţii atât despre caracterul evoluţiei masei monetare, cât şi despre obiectivele pe termen scurt urmărite de

autorităţile monetare pentru influenţarea proceselor extramonetare. Cei din urmă sunt consideraţi „indicatori

economici", ei reflectând legătura dintre obiectivele politicii monetare şi scopurile politicii economice generale.

Utilizarea acestor două categorii de indicatori este necesară şi posibilă în condiţiile în care în economia

unei ţări funcţionează o piaţă financiar-monetară dezvoltată şi complexă. în schimb, în economiile cu procese

monetare relativ simple, unde relaţiile monetare şi structura financiar-bancară sunt puţin diversificate, opţiunea

pentru utilizarea unei singure categorii de indicatori care să exprime, atât caracterul, cât şi obiectivele politicii

monetare, este o soluţie acceptabilă. O asemenea soluţie se justifică prin numărul redus de produse monetare şi prin

gama extrem de restrânsă a activelor lichide.

În practica monetară din ţările dezvoltate se utilizează ca indicatori de reflectare a caracterului şi

obiectivelor politicii monetare rata dobânzii şi agregatele monetare.

În prezent, predomină practica utilizării agregatelor monetare, ca indicatori monetari, chiar şi în ţări ca

SUA, unde există o îndelungată tradiţie în folosirea ratei dobânzii ca instrument important în aprecierea evoluţiei şi

dinamicii masei monetare. Această realitate se explică prin faptul că utilizarea ratei dobânzii, ca indicator monetar,

are, totuşi, anumite limite determinate de factori cum sunt: influenţa intensă a factorilor nemonetari asupra nivelului,

structurii şi evoluţiei ratei dobânzii; decalajul în timp cu care se manifestă interacţiunea dintre rata dobânzii şi unele

procese economice fundamentale cum sunt cele privind economiile şi investiţiile; unele procese economice sunt

influenţate de nivelul previzibil al ratei dobânzii şi nu de cel efectiv, ceea ce este dificil de exprimat cu mijloace

statistice; slaba reacţie, uneori, a ratei dobânzii la măsurile de politică monetară; insuficienţa sau slaba dezvoltare a

pieţelor financiar-monetare din unele ţări, caz în care rata dobânzii se fundamentează pe criterii administrative şi

drept urmare are o importanţă redusă ca instrument de politică monetară şi, implicit, ca indicator monetar.

Utilizarea cu prioritate a agregatelor monetare ca indicatori monetari nu exclude, însă, folosirea ratei

dobânzii în analizele monetare, inclusiv pentru aprecierea caracterului politicii monetare promovate de autorităţi.

Creşterea masei monetare are ca efect, dacă aceasta depăşeşte rata de creştere a produsului naţional brut, o reducere

a nivelului dobânzii, fapt ce stimulează investiţiile, ieftinind creditul şi, deci, cererea totală. Ca urmare, utilizarea

agregatelor monetare ca indicatori ai politicii monetare nu se poate dispensa de folosirea în acelaşi scop şi a ratei

dobânzii. De altfel, numeroase modele de analiză monetară elaborate până în prezent, îndeosebi cele de factură

keynesistă şi neo-keynesistă cuprind ambele variabile, adică rata dobânzii şi agregatele monetare.

3.3. Agregatele monetare

Agregatele monetare diferă în general de la o economie la alta, dar în ansamblu au anumite caracteristici

comune şi pot fi grupate în trei categorii:

a) Moneda primară

b) Moneda ca mijloc de plată

c) Moneda ca avuţie netă.

a) Moneda primară

Reprezintă moneda emisă de banca centrală şi a cărei cantitate este controlată de această instituţie. Moneda

primară constituie baza pentru crearea monedei de cont (scripturale) realizată de băncile comerciale.

Agregatele monetare din această categorie servesc ca indicatori de apreciere a politicii monetare a

caracterului ei restrictiv sau expansionist. Moneda primară se defineşte ca diferenţă dintre active şi pasive

nemonetare din bilanţul Băncii Centrale. Activul băncii centrale reflectă, în general modalităţile prin care aceasta

creează moneda, iar pasivul exprimă mărimea şi repartizarea pe deţinători a monedei primare.

b) Moneda ca mijloc de plată – denumită masa monetară în sens restrâns sau moneda suplă şi cuprinde

mijloace de plată create de Banca Centrală, celelalte bănci şi instituţii de credit.

Agregatele monetare din această categorie corespund lui M1 din structura masei monetare. Ele exprimă

scopurile, obiectivele politicii monetare, reflectând şi acţiunea acestor politici monetare asupra procesului economic.

c) Moneda ca avuţie netă – cuprinde mijloace de plată adică M1 şi alte active lichide care nu se

utilizează ca mijloace de plată în mod curent, dar care se pot transforma în astfel de mijloace de plată). Aceste alte

active corespund lui M2, M3 formează lichiditatea secundară şi cvasimoneda.

Capitolul 4APECTE GENERALE DESPRE CREDIT

4.1. Ce este creditul? Concept

Creditul, ca şi moneda,este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme

economice,sociale legate de procesul de schimb.

Creditul a apărut după schimbul în natură şi ca o consecinţă imediată a acestuia. Creditul este tot un schimb însă are

paricularitatea că între momentele de schimb se intercalează factorul timp.

Cu alte cuvinte, creditul este un schimb care începe în prezent şi se termină în viitor.

În timp practica creditului s-a diversificat,în sensul că dacă în fazele incipiente avea o formă naturală presupunând

acordarea unui bun în aşteptarea restituirii lui viitoare la o perioadă cuvenită (creditul natural) ulterior au apărut

forme noi, respectiv creditul în mărfuri şi creditul în monedă.

La creditul în mărfuri,obiectul creditului îl constituie mărfurile vândute,deşi atât rambursarea lui cât şi a dobânzii

aferente se efectuează în bani.

Creditul în monedă formează principala activitate a organizaţiilor financiar-bancare şi a altor instituţii de credit. În

această formă,atât obiectul creditului cât şi rambursarea lui împreună cu dobânda se onorează în numerar sau în

dispoziţii asupra numerarului (viramente, cecuri, ordine de plată).

Creditul constituie un contract prin care o bancă (o firmă sau o persoană) transmite unei firme sau unei

persoane fizice o sumă de bani pentru a o folosi o anumită perioadă de timp pentru realizarea unui scop

(afacere, investiţie), cu obligaţia de a restitui suma şi dobânda aferentă conform prevederilor stipulate în

contract.1

Creditul a format obiectul unor ample cercetări în latura de specialitate ,constatându-se o diversitate de opinii.

Profesorul W. Sombrat oferă o definiţie sintetică atunci când spune: ,,Creditul este puterea de cumpărare,fără a

deţine numerar. „Într-o manieră asemănătoare, profesorul C. Gide defineşte creditul ca fiind ,,schimbul unei bogăţii

prezente, contra unei bogăţii viitoare.”

Profesorul F. Leitner defineşte creditul ca un ,,act economic care face să nască în favoarea unui individ un drept de

a dispune în mod permanent de bunurile sau serviciile puse la dispoziţia lui ,de un alt individ,în cadrul termenului

pentru care a fost acordat.”

La rândul său profesorul A. Page defineşte creditul ca fiind ,,schimbul unei valori monetare prezente contra unei

valori monetare viitoare.2

Succint,creditul este operaţiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de

rambursare viitoare,în mod normal însoţite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutat.

Operaţiunile de credit pot intervenii într-o gamă amplă de relaţii între indivizi sub forma unor acorduri personale

simple,până la tranzacţii formalizate ce se efectuează pe pieţe monetare sau financiare foarte dezvoltate şi formulate

în cadrul unor contracte complexe. Aşadar o parte importantă a relaţiilor de credit priveşte mobilizarea capitalurilor

disponibile şi a economiilor.

Părţile implicate,tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care creditul este consimţit,sunt extrem de diverse şi în

continuă evoluţie,dar în esenţă el concentrează o valoare actuală ce se transmite de un creditor (investitor,

împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l ramburseze după un timp, în condiţiile specificate în

acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite, de asemenea a plăti dobândă pentru a remunera pe creditor.

4.2. Trăsăturile caracteristice ale creditului

În amplitudinea sa,esenţa raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor caracteristice ale creditului.

Trăsăturile caracteristice ale creditului bancar se referă la:

Subiecţii raportului de credit:

- creditorul partea care acordă creditul (banca comercială, instituţia financiară şi de credit)

- debitorul partea care primeşte creditul (agenţi economici, populaţia, statul)

Promisiunea de rambursare – este un element esenţial al raportului de credit şi este supusă evitării a două

riscuri: riscul de nerambursare şi riscul de imobilizare

Riscul de nerambursare se manifestă atunci când apar amânări de la scadenţă ce micşorează resursele

creditorului,încetinesc viteza de rotaţie a capitalului ducând la diminuări ale profitului băncii sau atunci când

11Imireanu, Mihai - Ghe. A - ,,Tehnica şi practica operaţiunilor bancare” , Ed. Tribuna Economică, 2000, pag.21422Şaguna Drosu Dan - ,,Drept Financiar şi Fiscal” , Ed. Oscar Print, 2001, pag. 221

debitorul este în imposibilitatea de a rambursa suma de bani împrumutată, ce conduce la pierderi efective de capital

pentru creditor.

Riscul de imobilizare afectează creditorul întrucât acesta nu poate să-şi recupereze o parte din capital,

nepermiţându-i să reia activitatea de creditare. În această situaţie creditorul este nevoit să apeleze la alte bănci pentru

a-şi procura resursele necesare,devenind din creditor debitor şi fiind nevoit să achite pentru aceste resurse dobânzi

care îi diminuează profitul.3

Pentru a evita astfel de riscuri,băncile solicită garanţii din partea debitorilor.

Termenul de rambursare (scadenţa) – reprezintă momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea

creditului şi a dobânzilor aferente.

Termenul de rambursare are o mare varietate: de la termene foarte scurte (24 ore, termen practicat între

bănci pe pieţele monetare) până la termene de 30-50 ani pentru împrumuturi privind construirea de locuinţe.

Potrivit art.19 din Legea 33/1991 privind activitatea bancară,creditele care nu depăşesc 12 luni sunt credite

pe termen scurt,creditele pe termen mediu sunt rambursate între 1- 5 ani,iar creditele care depăşesc durata de 5 ani

sunt considerate credite pe termen lung.

Ratele parţiale – sunt rate care se rambursează eşalonat,la anumite termene,conform înţelegerii stipulate în

contractul de credit.

Termenul de graţie – reprezintă perioada cuprinsă între momentul angajarii creditului şi începerea

rambursării lui.

Garanţiile asiguratorii – sunt formate din bunuri care se constituie la dispoziţia creditorului sau a unui terţ

pentru asigurarea îndeplinirii de către debitor a obligaţiilor asumate prin contractul de credit. Garantarea

creditului de către agentul economic care îl solicită este o problemă esenţială aflată în atenţia bancherului

care va căuta să evite orice risc care ar prejudicia interesele băncii.

Prin garanţia care se constituie se urmăreşte atât încasarea integrală a creditului la scadenţă (în cazul

creditului pe termen scurt),cât şi a dobânzilor aferente,a comisionului,a spezelor bancare,etc.

Garantarea creditelor se realizează în principal prin gaj şi ipotecă.

Costul creditului (dobânda) – reprezintă preţul plătit de debitor creditorului său pentru împrumutul acordat

pe un termen determinat. Nivelul dobânzii diferă în funcţie de conjunctura economică,de cererea şi oferta

de capital.

În practica social-economică a creditului se cunosc mai multe categorii de dobândă:

- dobânda cămătărească este calculată cu procente excesiv de mari sau percepută sub forme

diferite

- dobânda convenţionalăeste calculată cu un procent stabilit prin înţelegerea dintre debitori şi

creditori şi care,de regulă,este mai ridicat decât cel stabilit prin lege

- dobânda la dobândă (anatocismul) este preţul plătit de împrumutat pentru suma care

reprezentă capitalul,plus dobânda capitalizată pe o perioadă.

- dobânda legală este dobânda calculată cu procentul stabilit prin lege.

- dobânda majorată este dobânda percepută de unităţile bancare, în cazul în care creditele nu

sunt rambursate la termenele stabilite

- dobânda moratorie este dobânda care se plăteşte de către debitor de la data acordării

moratoriului până în momentul stingerii datoriilor.

- dobânda fixă este stabilită la încheierea contractului de împrumut între părţile participante la

raportul de credit.

- dobânda variabilă se recalculează periodic,de regulă la 3 luni, în funcţie de evoluţia dobânzii

pe piaţă.4 4

Generic,dobânda se calculează după relaţia:

3 Manual de creditare, Bucureşti, 2005, pag. 106 – Banc Post4

D=C∗d∗t360

∗100

unde:

D = dobânda

C = valoarea creditului

d = procentul dobânzii

t = timpul în zile pentru care se acordă creditul

În bancă dobânda se calculează astfel:

D=∑ N

Dfunde:

N =sunt numere calculate astfel:

Ni = Ci × Ti

Ci = volumul creditului

Ti = timpul în care se păstrează soldul Ci în cont

Df – reprezintă divizorul fix calculat după relaţia:

Df=360×100

t Alte costuri ale creditului sunt comisioanele de mişcare sau de conturi curente pentru operaţiunile legate

de viramente,decontări şi gestionare a creditului.

4.3. Funcţiile creditului

Avantajele creditului sunt evidenţiate prin funcţiile sale:

funcţia distributivă – constă în mobilizarea resurselor băneşti disponibile la un moment dat în economie şi

redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie

de fonduri de finanţare.

Tot prin funcţia distributivă,creditul participă la concentrarea capitalului şi dirijarea acestuia spre acţiuni

de mare anvergură, profitabile întregii societăţi.

funcţia de transformare a economiilor în investiţii – contribuie la realizarea echilibrului macro-economic

conform ecuaţiei E = I, unde E = economii iar I = investiţii.

Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând transformarea

economiilor, astfel inactive în investiţii. Creditul devine astfel un factor important al creşterii economice prin

proliferarea firmelor de mici dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce favorizează concurenţa cu efectele sale

pozitive asupra echilibrului economic.

funcţia de emisiune monetară

Consolidarea ideii de credit bazat pe încredere între participanţii la actul economic a determinat crearea

monedei fiduciare (cu valoare fictivă,întemeiată pe încredere) la biletele la bancă şi apariţia a diverse instrumente şi

tehnici de plată prin care s-a realizat o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia monetară, asigurând o

creştere a volumului şi valorii tranzacţiilor economice.

Instrumente şi tehnici de plată precum viramentul,cecul,trata,cambia au dus la diminuarea numerarului din

circulaţie şi la creşterea în mari proporţii a monedei scripturale.

funcţia de asigurare a stabilităţii preţului – se realizează prin reglarea dimensiunilor cererii şi ofertei de

mărfuri şi servicii, creditându-se consumul, pe de o parte şi stocurile pe de altă parte.

Prin finanţarea producţiei şi consumului,precum şi prin crearea unor instrumente şi tehnici foarte flexibile,

creditul a devenit o prezenţă sine qua non în viaţa socială şi economică din orice ţară civilizată. De asemenea,

prezenţa sistemului de credit şi a formelor sale în societăţile avansate, oferă numeroase facilităţi, inclusiv protecţia

participanţilor la actul economic.

Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale, stimulând exporturile şi

importurile, asigurând o desfăşurare normală, rapidă şi în deplină siguranţă a operaţiunilor de export-import. Trebuie

avut în vedere şi rolul creditului în acoperirea deficitului bugetar al statului sub forma creditului public.4

4.3.1 Sursele creditării

Surse proprii (capitalul propriu). Ca orice societate comercială,banca posedă un capital propriu (fonduri

proprii) constituit din capitalul subscris şi vărsat de acţionari, precum şi o serie de fonduri (de dezvoltare, de rezervă,

rezerva generală pentru riscul de credit) prelevate din profit.

Un mijloc de majorare a surselor proprii bancare este emiterea de obligaţiuni, însă trebuie să avem în

vedere costurile de lansare şi dobânzile bancare cu implicaţii asupra profitului.

Sursele atrase. Una din funcţiile importante ale unei bănci este aceea de a ,,capta” interesul persoanelor

fizice şi juridice prin atragerea de surse disponibile, în acest caz banca având titlul de împrumutat.

Atragerea de capital de către o bancă trebuie să se facă în deplină siguranţă şi cu o renumerare

corespunzătoare. Îndeplinirea acestor condiţii determină dimensiunea volumului plasamentelor la o bancă.

Atragerea fondurilor îmbracă forma:

Depozitelor care

- reprezintă pentru bănci principala resursă financiară

- se formează din două mari categorii: - depozite la vedere

- depozite la termen

Depozitele la vedere sunt constituite din disponibilităţile depuse în toate conturile deschise la bănci,din

care se pot face plăţi la cerere şi pentru care banca nu-şi rezervă dreptul de a solicita o înştiinţare scrisă asupra unei

viitoare retrageri de numerar.

Depozitele la termen sunt cea mai importantă sursă financiară între pasivele bancare şi au o scadenţă

prestabilită astfel încât eventualele retrageri efectuate înainte de a se ajunge la maturitate sunt penalizate prin

dobânzi.

Soldurilor creditoare ale conturilor societăţilor comerciale

Plasamentelor interbancare

Refinanţare solicitată de la BNR (numai pe termen scurt prin cele 4 tipuri de credite: structural,

licitaţie, special, lombard)

Linii de creditare externă

Această enumerare delimitează sursele atrase de pe piaţa monetar-financiară de cele de pe piaţa externă.

Colectarea de pe piaţă a surplusului de disponibilităţi de către băncile comerciale este limitată de costul pe

care le implică,bonificarea unei anumite dobânzi,reglementările de prudenţă bancară,adică asigurarea unei lichidităţi

minime în funcţie de rezerva minimă obligatorie.

4.4 Tipuri de credite. Clasificare

Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piaţă sunt:

- creditul comercial;

- creditul bancar;

- creditul obligatar;

- creditul ipotecar;

- creditul de consum.

4 Şaguna Drosu Dan - ,,Drept financiar şi fiscal “, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001, pag 224

4.4.1. Creditul comercial - este o formă de împrumut practicată între vânzător şi cumpărător,atunci când

vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea mărfurilor este separată în timp de plata preţului ei.

Creditul comercial contribuie astfel la accelerarea circulaţiei mărfurilor şi prin aceasta la dezvoltarea economiei

naţionale.

Creditul comercial este acordat cumpărătorului de către furnizor sub formă de vânzări de mărfuri ,

executări de lucrări şi prestări de servicii cu plata la o dată ulterioară. Creditul comercial este utilizat de către

întreprinzători la vânzarea-cumpărarea pe credit a maşinilor, utilajelor, materiilor prime, materialelor,

combustibilului,precum şi a obiectelor de consum.

De regulă,creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza cambiei. Pe această cale, creditul comercial

înlesneşte şi accelerează circulaţia capitalului, constituind totodată baza sistemului de credit.

4.4.2. Creditul bancar – este creditul care se acordă agenţilor economici sub formă bănească de către instituţiile

bancare în aşa-numitul ,,comerţ cu bani”.

Definiţia legală a creditului bancar este cuprinsă în art. 3 lit. g) alin.1 al Legii bancare nr.58/1998 iar

această definiţie este următoarea: ,,Creditul bancar reprezintă orice angajament de plată a unei sume de bani în

schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite,precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de

această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care

încorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani”.

Această formă de credit este foarte larg răspândită având ca obiect acea parte disponibilă a capitalului

numită capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor băneşti necesare

diferitelor sectoare de activitate ale economiei naţionale. El intră în categoria împrumuturilor în bani.

Tipuri de credite bancare

a) Avansurile în cont curent – credite de casă sau de trezorerie.

Aceste credite sunt destinate să acopere nevoile curente ale agenţilor economici (cheltuielile de producţie

imprevizibile şi greu de localizat pe obiecte).

Acordarea creditului are la bază depozitele compensatorii. Agenţii economici îşi păstrează disponibilităţile

în cont, fapt ce permite băncilor să acopere nevoile curente prin redistribuirea acestor depozite din conturile curente.

b) Liniile de credit

Băncile deschid agentului economic linii de credite în cadrul cărora stabilesc un plafon maxim de credite,

ce urmează a fi puse la dispoziţia agentului economic. Se cunosc mai multe feluri de linii de credite:

- credite provizorii (neconfirmate)

- credite confirmate

În cazul creditelor provizorii, băncile comerciale, pot cere agentului economic în orice moment

acoperirea debitului.

Creditele confirmate sunt mult mai avantajoase pentru debitor. Ele se bazează pe un acord scris, în cadrul

căruia posibilităţile de acordare a creditului se stabilesc pentru o anumită perioadă prevăzută în contract, în cadrul

căruia sunt prevăzute termene precise de rambursare.

Linia de credit este o modalitate de creditare a agenţilor economici, care funcţionează după sistemul

revolving, respectiv se pot efectua trageri şi rambursări pe toată durata de valabilitate a liniei, cu condiţia ca soldul

zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credite aprobat.

Acest tip de credite se acordă clienţilor cu performanţe economico-financiare bune, care sunt clienţi

permanenţi ai băncii.

Liniile de credite se acordă pe o perioadă de 12 luni, volumul acestora se stabileşte astfel:

Creditul sub forma linieide credite

=

Cifra de afaceripe perioada creditării

×Durata medie de încasarea clienţilor ( în zile)

Perioada de creditare ( în zile )

Durata medie de încasare a clienţilor, reprezintă amânarea medie a plăţii, acordată clienţilor, şi se

calculează utilizând următoarea formulă:

Nz=

Soldul mediu lunar al clien t ilorne i ncasa t i pe o perioad a precedent a egal a cu creditarea

×Perioada de creditare (zile )

Cifra de afaceri realizat ai n perioada precedent a ,egal a cu perioada de creditare

c) Credite pe stocuri sau credite sezoniere – sunt menite să asigure resursele necesare în cazul apariţiei

unui dezechilibru în circuitul aprovizionării, producţiei şi desfacerii. Acordarea creditelor este garantată cu stocul de

marfă aflat în procesul de producţie sau de circulaţie al acestora.

d) Warantul – este un titlu, un instrument care atestă existenţa mărfurilor într-un depozit general (porturi,

vămi). Prin natura lui el permite transmiterea proprietăţii pentru obţinerea şi garantarea creditului bancar. Acest

instrument poate fi utilizat fie ca un efect de comerţ, fie mobilizat, negociat, vândut băncii, dându-se astfel

posibilitatea acesteia să acorde un credit (resursă de recreditare). În practica ţărilor vest-europene, warantul îmbracă

forme diversificate după cum urmează.

– warantul agricol – în acest caz se pune gaj pe culturi şi echipamente de exploatare agricole;

– warantul hotelier – gaj pentru materiale şi echipament hotelier;

– warantul petrolier - gaj asupra stocurilor minime petroliere;

– warantul industrial - posibilă gajarea asupra produselor industriale.

Toate aceste tipuri de credite bancare sunt majoritare în activitatea băncilor în general, a celor comerciale

în special. Aceste credite sunt destinate acoperirii necesităţilor agenţilor economici.

Acoperirea financiară a nevoilor de investiţii are la bază ale modalităţi de mobilizare ale activelor

financiare disponibile, una din aceste modalităţi reprezintă aceea a creditului obligatar.

4.4.3. Creditul obligatar

Creditul obligatar reprezintă o grupă a operaţiilor de credit cu existenţă seculară care se referă la relaţiile

de credit în care partenerii sunt instituţiile statale sau întreprinderile economice în calitate de debitori, care emit

obligaţiunile, în această calitate, pe de o parte, şi creditorii, subscriitori şi deţinători ai acestor obligaţiuni, care-şi

angajează astfel capitalurile, în vederea obţinerii unui venit sigur sub formă principală de dobânzi.

Deci obligaţiunea este înscrisul care consemnează raportul de credit şi forma prin care, în principal, se

desfăşoară. De aci expresia de credit obligatar. Să ne reamintim elementele caracteristice ale obligaţiunii.

Obligaţia este un titlu de recunoaştere a datoriei care reprezintă o creanţă financiară, pe care deţinătorul

(creditorul) o are asupra emitentului (debitorul), sau altfel spus, este o promisiune scrisă de a plăti o sumă de bani

(principal) la o dată stabilită. Deţinătorul încasează de regulă, periodic dobânzile convenite în raportul de credite.

O mare parte a obligaţiunilor sunt emise de stat. Fie către Tezaur (Ministerul sau Departamentul

Finanţelor), fie de instituţii locale (primării, prefecturi, comitate, state federale etc.). O serie de alte aspecte privind

particularităţile datoriei publice sunt cunoscute, întrucât au fost tratate în cadrul disciplinei Finanţe publice.

Ne vom referi în continuare la obligaţiile societăţilor, deci raporturi de credit obligator în care

întreprinderile emitente sunt debitori, iar subscriitorii, creditori.

Specificul acestor raporturi în economia de piaţă, este faptul că ele se angajează primordial în sfera publică,

respectiv este deschis tuturor doritorilor de a investi. Pe de o parte, subscrierile au caracter public, ele fiind, de

regulă, precedate de campanii publicitare susţinute. Pe de altă parte, subscrierea încheiată, obligaţiile fac obiectul

negocierii la bursa de valori. Ele sunt solicitate la achiziţie de investitori şi oferite de deţinători care au nevoie de

lichidităţi, prin natura lor şi a condiţiilor de piaţă, obligaţiunile reprezentând unul din activele financiare uşor

lichidabile. în aceste condiţii obligaţiile sunt preferate primordial de investitori, în special de cei care doresc o

investiţie, necondiţionată de timp, şi în măsură să le asigure, oricând, rapid şi fără mari diferenţe valorice,

schimbarea opţiunii.

Emisiunea de obligaţii este o sursă preferată de capital pentru întreprinderi.

Există mai multe motivaţii bine întemeiate a acestui fapt.

Întreprinderile; de regulă societăţi pe acţiuni, având o structură dată a deţinerilor (şi deţinătorilor de

capital) şi prin aceasta, o repartizare dată în poziţia puterii în consiliul de administraţie, evită noile emisiuni de

acţiuni ca sursă de sporire a capitalurilor, situaţie care ar putea duce la schimbarea raportului de forţe. Acest fapt

explică, preponderent, preferinţa pentru împrumut, în opoziţie cu posibilitatea de sporire a capitalului propriu prin

emitere de acţiuni.

De fapt apar şi alte avantaje decurgând din ieftinătatea şi comoditatea soluţiei. In primul rând, creditorul

este remunerat prin dobânzi, care, fie mobile, fie fixe (cum sunt de regulă) incumbă o prestaţie mai mică, decât

dividendul ce ar reveni furnizorilor de capital, în condiţiile în care aceştia ar avea calitatea de acţionari. Apare din

aceasta o diferenţă în favoarea întreprinderii şi, respectiv, a veniturilor repartizate acţionarilor.

Pe de altă parte, creditorul este un factor comod în activitatea întreprinderii, creanţa nu-i permite imixtiunea

în activitatea unităţii, ci numai aşteptarea pacientă a termenelor de plată.

Aceste avantaje specifice, pentru ambele părţi, determină opţiunea deschisă pentru acest sistem, fapt

evident, prin dimensiunile covârşitoare ale creşterii sale în toată lumea (vezi tabelul 5.1).

TABELUL 5.1

Creşterea emisiunii pe pieţele obligatare (în mld dolari)

Pieţe* obligatare naţionale 1962-1970 1971-1975 1976-1980 1981-1985 1986

America de Nord 48,4 112,1 233,4 466,7 750,5

OECO – Europa 24,6 83,4 191,8 283,7 430,8

Japonia 9,8 44,5 134,5 212,6 428,4

Pieţe obligatare internaţionale 2,0 6,7 19,7 71,8 187,0

Sursa : G. Broker — Competition in banking OECD 1989.

Este evident că accelerarea ritmurilor, în ultimele perioade reprezentate, tendinţa ce se menţine, subliniază,

încă o dată, predominanţa creditului obligatar şi creşterea rolului acestuia în economia întreprinderii, în asigurarea

premiselor de înfăptuire, în ritmuri înalte, a reproducţiei.

Există o gamă largă de forme de existenţă a obligaţiunilor şi prin aceasta, de posibilităţi de stimulare a

deţinătorilor de capital în a participa la subscriere şi deci de a deveni creditori ai acestor societăţi. Aceste aspecte vor

fi amănunţite în cadrul unei alte discipline (Pieţe de capital şi burse de valori).

Urmărind fenomenul obligatar, ca fenomen economic şi ca raport de credit, trebuie să subliniem importanţa

în creşterea accelerată a acestei componente în formarea surselor de dezvoltare a întreprinderilor economice, deci la

asigurarea înfăptuirii investiţiilor.

Între sursele împrumutate, sumele obţinute din emisiunea de obligaţii sunt utilizate cu prioritate sau în

exclusivitate, în majorarea capitalului fix, fie în noi investiţii, în clădiri, echipamente, utilaje, componente ale noilor

tehnologii, fie în operaţii de preluare şi achiziţii de întreprinderi.

Sumele obţinute din plasarea de obligaţii fiind utilizate cu prioritate pentru satisfacerea nevoilor de

investiţii ale întreprinderilor de producţie, circulaţia mărfurilor şi servicii, şi având prin acestea o destinaţie specială,

au de regulă, ca sursă de provenienţă, capitalurile disponibile specifice. Cu alte cuvinte, există creditori specializaţi

ai întreprinderilor decurgând din deţinerea de obligaţii. Astfel, potrivit datelor existente în SUA, companiile de

asigurări pe viaţă asigură mai mult de o treime, iar fondurile de pensii particulare şi publice acoperă o altă treime din

deţinerile de obligaţii emise de societăţi.

A treia treime îşi găseşte acoperirea printr-o gamă largă de resurse provenind de la băncile mutuale de

economii, fondurile comune de plasament, fondurile fundaţiilor, instituţiilor de educaţie, religioase şi de caritate,

investitorii străini etc.

Procurarea de resurse prin emiterea de obligaţii s-a dezvoltat şi în domeniul capitalului circulant, obligaţii

cunoscute sub numele de bonuri de depozit, certificate de depozit şi în special sub denumirea de amplă utilizare în

SUA, „commercial papers”.

Prin natura lor hârtiile comerciale (commercial papers) sunt bilete de ordin, negarantate, pe care

întreprinderile le Vând pe piaţă, pentru a-şi acoperi necesităţile de resurse pe termen scurt. Aceasta reprezintă pentru

deţinătorii de capitaluri, disponibile pe termen scurt, o modalitate de valorificare superioară, vis-a-vis de alte

utilizări, în special faţă de posibilităţile de a constitui depozite bancare pe termen scurt, slab remunerate. Ofertanţii

sunt adesea alte întreprinderi deţinătoare, temporar, de asemenea disponibilităţi, care îşi găsesc astfel o bună

valorificare, asigurându-şi concomitent o lichiditate înaltă, acestea putând fi operativ revândute pe piaţă.

Bineînţeles, mai ales pentru hârtiile comerciale puse pe piaţă, oferite publicului deci, firmele emitente

trebuie să prezinte o încredere fermă, sau cum se exprimă curent – să aibă un credit excelent. De fapt numai

societăţile importante şi puternice din punct de vedere financiar, cunoscute şi sub denumirea de „debitori de prim

ordin", pot practica, cu rezultate, o asemenea emisiune, dat fiind că, aşa cum s-a precizat, aceste obligaţii nu au

garanţii decât bunul mers al întreprinderii.

Din aceste cauze o serie de societăţi recurg la plasarea privată a acestor hârtii, adresându-se băncilor de

afaceri sau altor instituţii de credit specializate, în aceste condiţii plasamentele se fac în-condiţii individuale (în SUA

pentru sume ce variază de la 10.000 $ la 5.000.000 şi pentru scadenţe situate de regulă între 35 şi 270 zile).

Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligator a reactivat şi extins activitatea instituţiilor de rating.

Ratingul este un proces de evaluare a standingului financiar al unui titlu de împrumut, în scopul de a exprima o

apreciere asupra riscurilor legate de rambursarea sau plata dobânzilor.

Agenţiile de rating se situează ca instituţii neutre desfăşurând o activitate de expertizare, în ultimă instanţă,

în favoarea investitorilor. De fapt, emitenţii sunt interesaţi să aibă o bună apreciere a acestor agenţii pe această cale

promovându-şi propriile emisiuni.

Agenţiile desfăşurând o activitate de interes public trebuie să se bucure de o deplină independenţă

financiară. Independenţa şi calitatea, integritatea aprecierilor sale, fiind o premisă a bunului său renume şi

credibilităţii sale, asigură prin aceasta îndeplinirea scopului propus. De regulă, expertiza se desfăşoară la cererea

emitentului şi prin contribuţia financiară a acestuia.

Analiza se desfăşoară pe baza rezultatelor economice şi financiare a întreprinderii emitente pe câţiva ani, se

apreciază calitatea organizării, eficienţa comercială şi tehnică, situaţia firmei pe piaţă, sector, zonă etc.

Notaţiile specifice având valoarea unui calificativ şi exprimând o ordine ierarhică. Se publică cu

consimţământul emitentului, şi sunt folosite de investitori pentru orientare.

Exemple de categorii graduale de rating:

Categori

a

Standard and Poo/S.U.A. Mody's investors service/S.U.A. ADEF (Agence d'evolution

financiere/Franţa)

1 AAA Aa, a AA

2-4 AA+AA, AA–, Aa1 Aa2 Aa3 AA1, AA2, AA3

5-7 A+A, A- A1, A2 A3 A1, A2, A3

8-10 BB+, BBB, BBB– Baa1 Baa2 Baa3 BBB2, BBB2, BBB3,

11-13 BB+, BB, BB– Ba1 Ba2 Ba3 BB1, BB2, BB3

Numărul termenilor graduali totali este diferit.

Astfel firma Duff and Phelphs are 17, iar ADEF 26.

Sursa: 1) M. A. Himes Financing Real Estate with securities, John Wiley – New York 1988.

2) J. M. Castre, A. Fulpin – L'emergence du rating en France, Problemes economiques nr. 2094/1988.

Obligaţiile, ca obiect de sine, reprezintă temeiul desfăşurării unor alte operaţii de credit. Obligaţiile pe

termen scurt şi lung, emise de stat sau întreprinderi particulare, de regulă, societăţi, reprezintă, prin cantitatea lor,

active substanţiale în patrimoniul fiecărei întreprinderi sau bănci .Ele reprezintă în forme specifice modalitatea,

preferată de deţineri de lichidităţi pe termen scurt, întrucât obligaţiile se caracterizează prin siguranţă şi facilitate,

prin valorificare imediată.

Obligaţiile se vând în mod curent între întreprinderi şi bănci şi între lănci şi banca centrală, în cadrul

operaţiilor de optimizare a plasamentelor pe care le urmăresc fiecare. De asemenea, activele în obligaţiuni creează

temei umor operaţii de împrumut declanşate de deţinătorii care primesc credite, prin gajarea acestora. Prin aceasta,

pe de o parte, deţinătorii obţin cu uşurinţă disponibilităţile lichide în momentele considerate oportune, în condiţii

avantajoase, iar pe de altă parte, păstrează în continuare calitatea de proprietar al acestor obligaţiuni şi, deci,

privilegiul de a încasa, la termenele stabilite, dobânzile ce li se cuvin.

Iată de ce obligaţiunile, în sine, prezintă fondul material al unor ample operaţii bancare active, şi generează

şi susţin, aşa cum se va vedea, numeroase şi felurite operaţii de credit bancar.

Desfăşurarea largă a operaţiilor de împrumut pe gaj de efecte publice, denumite şi operaţii de lombard,

rolul lor uneori prioritar, a desemnat dobânda specifică acestor operaţiuni, taxa de lombard, ca un instrument

important al reglării creditului, similar cu taxa scontului (în RFG în special). în acest context, creditul bancar îşi

sporeşte substanţial sfera de cuprindere şi îşi măreşte elasticitatea şi eficienţa în a acoperi necesităţile tuturor

clienţilor şi, în special, ale întreprinzătorilor.

4.4.4. Creditul ipotecar

Creditul destinat activităţii imobiliare prezintă una din cele mai importante categorii de credit din sistemul

naţional în economia de piaţă, economie care cultivă şi dezvoltă, sprijină şi susţine, proprietatea individuală.

Creditul ipotecar avea la sfârşitul anului 1987, în SUA proporţii considerabile, reprezentând 2 906 miliarde

dolari. Numai băncile comerciale susţineau în calitate de creditori 507,5 miliarde $, ceea ce reprezintă cea. 31 % din

totalul creditelor acordate de către acestea (aproximativ 1 900 miliarde).

Creditul ipotecar se afirmă deci, ca principală modalitate de sprijinire a proprietăţii imobiliare.

Creditul ipotecar presupune o convenţie între creditor şi împrumutai, în care se prevede, în general:

– proprietatea ce serveşte ca garanţie a rambursării împrumutului;

– condiţiile de remunerare şi scadenţele de rambursare ;

– penalităţile în caz de rambursare anticipată, parţială sau completă, a împrumutului;

– circumstanţele în care prin nerespectarea condiţiilor de împrumut, debitorul poate pierde

proprietatea.

Principalul tip de împrumut pe ipotecă comportă o sumă de rambursare şi o rată a dobânzii fixă (constantă

şi identică). Rambursările periodice sunt prevăzute pe întreaga perioadă şi fiecare rambursare cuprinde, deopotrivă,

dobânda şi suma cu care se reduce datoria în curs (interest and principal). De regulă, în cadrul ratei fixe, în timp,

scade partea privind dobânzile şi creşte partea privind rambursarea propriu-zisă.

În ultimul timp s-au dezvoltat şi alte tipuri de credite ipotecare cum ar fi:

- împrumut pe ipotecă cu dobânzi variabile ;

- împrumut pe ipotecă cu rambursare progresivă ;

- împrumut pe ipotecă inversat, purtător de anuităţi.

Împrumutul pe ipotecă cu dobânzi variabile s-a instituit în special datorită creşterii şi variaţiei ratei

dobânzii în anii '80, în care s-a produs creşterea costurilor de procurare a fondurilor de împrumut.

Creditul pe ipotecă cu dobânzi variabile presupune variaţia acestora, în funcţie de un indicator precis al

pieţii financiare.

Creditele pe ipotecă cu rambursarea progresivă satisfac cerinţele crescânde ale familiilor cu venituri

modeste, aflate la începutul activităţii, care au perspectiva ameliorării veniturilor lor. Formulele propuse prevăd

pentru perioadele iniţiale, reduceri între 9 şi 95% faţă de rambursările constante.

Creditul ipotecar inversat, purtător de anuităţi, urmăreşte să valorifice capitalul imobilizat în locuinţe

proprietate, fără a se renunţa la dreptul de proprietate şi la uzufruct. Ca atare, împrumutul obţinut prin ipotecarea

unei părţi a proprietăţii serveşte la achiziţionarea unui contract de anuităţi şi aduce astfel proprietarului un venit

regulat. Este un sistem considerat de perspectivă.

Dimensiunile ample ale creditului ipotecar în toate ţările dezvoltate, implică o mobilizare vastă de resurse,

de regulă, capitalurile disponibile pe termen lung.

Întrucât o serie de instituţii de credit şi financiare constituie asemenea resurse pe termen lung, care în mod

necesar implică valorificare şi garanţii sigure de rambursare, s-a creat în toate ţările o piaţă ipotecară firească.

Între băncile şi instituţiile ce constituie asemenea resurse, se afirmă primordial: casele de economii,

respectiv băncile mutuale de economii, companiile de asigurări pe viaţă, băncile şi societăţile ipotecare şi chiar

băncile comerciale.

Într-o epocă mai depărtată aceste instituţii deţinătoare de resurse desfăşurau pe cont propriu operaţii de

credit ipotecar, asumându-şi rolul de creditor în cadrul unor contracte de credit.

Într-o etapă mai apropiată, fluxurile de constituire şi redistribuire s-au organizat în forme distincte. In unele

ţări cum ar fi SUA funcţionează sistemul fondurilor comune de plasament1 constituite prin obligaţii emise de

agenţiile ipotecare federale cum sunt: GNMA (Governement National Mort-gage Association), FNMA (Federal

National Mortgage Association), FALMC (Federal Home Loan Mortgage Corporation).

Sistemul francez este caracterizat printr-o piaţă distinctă a creditului ipotecar unde operaţiile se desfăşoară

sub supravegherea unei instituţii de credit specializate, Creditul Funciar. Pe această piaţă, obligaţiile ipotecare nu

sunt decât obiect-gaj al operaţiunii. Creditele se negociază prin instrumente speciale, efecte de mobilizare subscrise

în favoarea ofertanţilor de capitaluri disponibile de către utilizatorii lor, bănci sau instituţii, care acordă efectiv credit

ipotecar.

Operaţiile pe această piaţă se desfăşoară între instituţii de credit după modelul pieţii monetare, iar

influenţele reciproce orientează adesea evoluţia preţurilor de piaţă, în acelaşi sens, deşi nivelul acestora este, pe

fiecare piaţă diferit.

Întrucât creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea şi propăşirea proprietăţii, sprijinul statului se

manifestă pe scară largă în toate ţările, pe multiple planuri: supraveghere, asigurare, impozitare, gestiunea datoriei

etc.

4.4.5. Creditul de consum

Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu, acordat persoanelor individuale destinat a

acoperi costul bunurilor şi serviciilor de care beneficiază prin reţeaua de comercializare şi servicii, sau pentru

recreditarea creanţelor contractate în acest scop.

Pentru a avea în vedere dimensiunile acestor credite subliniem că în SUA în 1988, creditul de consum

atingea 625 miliarde $, dacă se consideră creditorii majori, incluzând şi companiile financiare, uniunile de credit,

instituţiile de economii, comercianţii de detaliu etc.

O pondere importantă revine băncilor comerciale cu 329,5 miliarde (ceea ce reprezintă aproximativ 20%

din totalul creditelor acordate de ele).

Creditul de consum s-a afirmat, de timpuriu, între celelalte forme de credit, şi, într-o formă iniţială, a existat

sub forma „creditului deschis", respectiv a posibilităţii pe care comerciantul o acordă clienţilor, de regulă celor

solvabili; de a achiziţiona mărfuri potrivit necesităţilor, urmând ca lichidarea sau regularizarea datoriilor să se facă

ulterior, potrivit angajamentelor personale diferite de la caz la caz. Forma astfel practicată a fost considerată drept

credit cu"rambursarea neeşalonată.

Producţia de masă de bunuri de folosinţă îndelungată şi necesitatea de a asigura accesul deschis la acestea a

cumpărătorilor a determinat, îndeosebi de la începutul secolului XX, statuarea, în fiecare din ţările dezvoltate, a unor

norme precise de creditare, precum şi a unei reţele ample şi diversificate de instituţii de credit, în mare parte legate

de firmele producătoare. Astfel că, cea mai mare parte a creditelor de consuni există şi se acordă sub forma

creditelor eşalonate, formă în care termenii creditării; scadenţe, cuantumul ratelor etc., se stabilesc la acordarea

creditului.

La polul opus, creditul cu scadenţă nedeterminată implică operaţii de credit deschis, credite acordate

comercianţilor cu amănuntul, sau de către aceştia, credite privind anumite servicii. In aceste operaţiuni, înseamnă că

debitorul va efectua plata în timp util (maximum fiind convenit) dar în momente prielnice lui, pe care le stabileşte

personal.

O formă deosebită, în deplină dezvoltare ce aparţin creditelor eşalonate îl reprezintă creditul revolving,

apărut la sfârşitul anilor '30. Îndeosebi această formă s-a extins odată cu amplificarea utilizării cărţilor de credit.

Elementele caracteristice acestui credit sunt:

- se acordă în cadrul unei convenţii stabilite între părţi;

- permite consumatorului să efectueze cumpărările sau să obţină împrumuturi fie direct, asupra

creditorului, fie indirect, prin cărţile de credit, în momentul oportun pentru el;

- consumatorul are posibilitatea să efectueze plata fie în totalitate pentru creditul în curs, fie prin plăţi

parţiale, periodice, după posibilităţi.

Prin facilităţile acordate beneficiarului de credit şi prin costurile diminuate, această formă s-a impus în

ultima vreme şi tinde să devină preponderentă în operaţiile de credit de consum.

Utilitatea economică şi socială este preponderentă în aprecierea creditului de consum.

Creditul comercial a avut şi are un rol deosebit în dezvoltarea economiei de consum, respectiv a producţiei

şi circulaţiei mărfurilor, destinate marii mase a consumatorilor.

Creditul de consum anticipează momentul intrării în posesia bunurilor şi permite accesul cumpărătorilor cu

venituri mai mici la bunurile de folosinţă îndelungată de valoare mare. Prin aceasta se acţionează pe două planuri, pe

de o parte, se asigură satisfacerea facilă a dorinţelor şi necesităţilor marii mase de consumatori, iar pe de altă parte,

se promovează pe scară largă producţia şi circulaţia unei game extinse de mărfuri, dincolo de cererea solvabilă a

populaţiei şi chiar, după unele aprecieri, dincolo de capacităţile normale de plată a populaţiei, luată în ansamblul ei.

De aici s-a tras şi concluzia că, pe unele planuri acţiunea creditului de consum este destabilizatoare pentru

economie, oferind terenul unor producţii supradimensionate, ea acţionând ca un factor de expansiune a economiei de

consum.

Pe plan general, aşa cum experienţa a arătat în marea majoritate a cazurilor, creditul de consum a contribuit

direct la creşterea în ritmuri rapide a nivelului de trai a unei părţi mari a populaţiei, iar responsabilitatea vis-a-vis de

datoriile contractate a acţionat ca un factor al întăririi disciplinei în muncă şi, în ansamblu, a contribuit la afirmarea

progresului economic şi social.

Totodată, o cerere sporită şi stabilă de mărfuri de larg consum a contribuit la aplicarea rapidă a cuceririlor

ştiinţei şi tehnicii, a tehnologiilor în producţie, în folosul întregii societăţi. Creditul de consum acţionează astfel în

sensul recuperării rapide a cheltuielilor avansate în producţie, spre realizarea constantă şi oportună a produselor puse

pe piaţă. Acest fapt permite producătorului reluarea imediată a proceselor de producţie, desfăşurarea lor accelerată,

creşterea cifrei de afaceri şi implicit a profitului.

De aci şi interesul sporit al producătorilor de automobile, echipamente electromenajere etc., în a dezvolta,

ei înşişi, reţeaua de creditare privind, vânzarea propriilor produse, implicit prin înfiinţarea sau dirijarea unor bănci

sau societăţi financiare cu asemenea profil.

Dată fiind importanţa economico-socială a creditelor de consum, aceasta reprezintă sfera cu cea mai mare

implicare a reglementărilor şi controlului de stat.

În această sferă s-a exercitat cu precădere controlul selectiv pe linia îngrădirii şi eliminării înlesnirilor

acordate beneficiarilor de credit în scopul limitării producţiei de asemenea bunuri, atunci când interesele naţionale

aveau alte priorităţi.

De asemenea, cerinţele specifice în această sferă au orientat către desfăşurarea unor măsuri de protejare a

debitorului pe multiple planuri, dispoziţii care privesc limitarea sarcinilor financiare ale persoanelor şi familiilor,

folosirea mijloacelor legale privind plăţile, asigurarea unităţii şi evitarea discriminării în relaţiile de credit de

consum.

Capitolul 5

ACTIVITATEA DE CREDITARE ŞI LOCUL EI

ÎN OPERAŢIUNILE BANCARE

5.1. Activitatea de creditare - conţinut, principii şi reguli generale în cadrul băncilor comerciale

româneşti

Conform Legii bancare nr.58/1998, „credit” - este orice angajament de plată a unei sume de bani în

schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de

aceasta sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care

încorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani.

Operaţiunile de aprobare şi acordare a creditelor au la bază prudenţa bancara, ca principiu fundamental ce

caracterizează întreaga activitate a băncii.

Conform prevederilor art.44 din Legea nr.58/1998 privind activitatea bancară, 1a acordarea creditelor

societăţile bancare vor urmări ca solicitanţii de credite să prezinte credibilitate pentru rambursarea sumelor la

scadenţă. In acest scop, băncile cer solicitanţilor garantarea creditelor în condiţiile stabilite prin normele lor de

creditare.

Activitatea de creditare se bazează în primul rând pe analiza viabilităţii şi realismului afacerilor în vederea

identificării şi evaluării capacităţii de plată a clienţilor, respectiv de a genera venituri şi lichidităţi ca principală sursă

de rambursare a creditului şi de plată a dobânzii. Determinarea capacităţii de plată a clienţilor se face prin analiza

aspectelor financiare şi nefinanciare ale afacerilor, atât din perioadele expirate cât şi cele prognozate.

Prin Legea bancara nr.58/1998 se prevede ca documentaţia de credit este acea documentaţie care stă la

baza unei convenţii intervenite între bancă şi o altă persoană pentru acordarea unui credit şi cuprinde cel puţin:

- situaţii financiare curente ale solicitantului de credit şi ale oricărui garant al acestuia, inclusiv proiecţia

fluxurilor financiare pentru perioada de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor;

- o descriere a modalităţilor de garantare pentru plata integrală a datoriei şi, după caz, o evaluare a

bunurilor care fac obiectul garanţiei;

- o descriere a condiţiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, rata dobânzii, schema de rambursare şi

obiectivul debitorului sau scopul pentru care a solicitat creditul;

- semnătura fiecărei persoane care a autorizat creditul în numele băncii.

Documentaţia necesară pentru obţinerea creditelor4:

Cererea de credit semnată de personale autorizate;

Bilanţul contabil, raportul de gestiune, contul de profit şi pierdere, încheiate pentru ultimii 2 ani, ultima

balanţă de verificare;

Bugetul de venituri şi cheltuieli întocmit conform precizărilor Ministerului de Finanţe;

Fluxul de lichidităţi prognozat (cash-flow al agentului economic);

Situaţia stocurilor si cheltuielilor pentru care se solicită creditul, care să cuprindă cantităţile, valorile,

cauzele formării şi termenele de valorificare;

Situaţia contractelor de livrare pentru produsele ce constituie obiectul creditului;

Proiectul graficului de rambursare a creditului si plată a dobânzilor;

Lista garanţiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat;

Planul de afaceri;

Orice alte documente necesare, solicitate de bancă.

Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă pentru toţi participanţii:

- pentru bancă deoarece, prin extinderea şi diversificarea portofoliului de credite, poate obţine profit

suplimentar;

- pentru clienţi, care pe seama creditelor pot să-şi dezvolte afacerile, să obţină profit şi, pe această bază să

ramburseze împrumuturile şi să-şi achite dobânzile.

Analiza şi acordarea creditelor trebuie să aibă în vedere influenţa factorilor externi asupra proiectelor

propuse de clienţi, respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevăzute asupra desfăşurării afacerilor şi

rambursării creditelor.

Banca are obligaţia să analizeze şi să verifice, iar împrumutatul să pună la dispoziţie toate documentele şi

actele din care să rezulte natura activităţilor desfăşurate, credibilitatea, situaţia patrimonială, rezultatele economico-

financiare, capacitatea managerială şi orice alte documente şi date care să permită evaluarea potenţialului economic,

organizatoric şi financiar al clientului.

Legea bancară nr. 58/1998 la art. 56 prevede că „toate operaţiunile de credit şi garanţie ale băncilor trebuie

consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor

tranzacţii. Aceste documente trebuie păstrate de bănci şi puse la dispoziţie personalului autorizat al Băncii Naţionale

a României, 1a cererea acestuia. Contractele de credit bancar, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în

scopul garantării creditului bancar, constituie titluri executorii. De la data investirii cu formula executorie a

contractului de credit, dobânzile se vor calcula în continuare şi se vor evidenţia de către bancă, în afara bilanţului

contabil, împreună cu creditele respective.

Creditele şi scrisorile de garanţie solicitate, indiferent de suma sau durata de rambursare, respectiv de

valabilitate, se acordă pentru destinaţia stabilită prin contracte, aceasta fiind obligatorie pentru împrumutaţi.

Utilizarea creditului aprobat pentru o altă destinaţie decât cea stabilită ,dă dreptul băncii să întrerupă

creditarea şi să retragă împrumutul acordat.

La creditele acordate şi scrisorile de garanţie eliberate, banca percepe dobânzi şi comisioane, precum şi

penalităţi stabilite conform prevederilor legale în vigoare, în cazul nerambursării la scadenţă a creditelor şi

neachitării dobânzilor datorate.

Creditele trebuie să fie în toate cazurile garantate, iar volumul minim al garanţiilor constituite trebuie să

acopere datoria maximă a împrumutatului către bancă, formată din credite şi dobânzi. Banca are dreptul să verifice

la clienţii săi existenţa permanentă şi integritatea garanţiilor asigurătorii pe toată perioada creditării, respectarea

condiţiilor în care s-a acordat creditul, modul cum acesta este utilizat, iar în cazul în care se constată încălcarea

prevederilor contractuale să retragă creditele înainte de scadenţa stabilită sau, în lipsă de disponibilităţi, să le treacă

la creditele restante şi să urmărească rambursarea acestora în ordinea stabilită prin lege.

Pe toată durata creditării, agenţii economici beneficiari de credite au obligaţia să pună la dispoziţia băncii

un exemplar din bilanţul contabil, situaţiile contabile periodice şi orice alte documente solicitate de bancă. Aceasta

obligaţie este prevăzută ca o clauză distinctă în contractul de credite.

Creditele5 se acordă la cererea agenţilor economici care îndeplinesc următoarele condiţii:

Sunt constituiţi potrivit legii;

Posedă capital social vărsat potrivit statutului;

Desfăşoară activităţi legale şi eficiente potrivit actului de înfiinţare şi statutului de funcţionare. Pot

beneficia de credite şi agenţii economici ale căror activităţi sunt subvenţionate, cu condiţia ca

rezultatele financiare să se încadreze în subvenţia cuvenită;

Îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate;

Din analiza fluxurilor de lichidităţi rezultă că există posibilităţi reale de rambursare la scadenţă a

ratelor din credit şi plata dobânzilor aferente;

Valoarea garanţiilor materiale acceptate este mai mare sau cel puţin la nivelul creditelor solicitate şi a

dobânzilor aferente, calculate pe întreaga perioadă de creditare în cazul creditelor pe termen mediu şi

lung, valoarea garanţiilor va trebui să acopere la acordare nivelul împrumutului şi a dobânzilor

aferente, cauzate pentru o perioadă de cel puţin 12 luni:

Au deschise conturi la una din unităţile teritoriale ale băncii;

Prezintă situaţia angajamentelor din conturile deschise la alte societăţi bancare şi a garanţiilor aferente;

Acceptă clauzele din contractul de credite.

5.2. Riscul în activitatea de creditare

Acordarea unui credit poate fi în general descrisă ca fiind procesul prin care o anumită valoare este

împrumutată unei entităţi sau persoane, acceptându-se un risc financiar asupra posibilităţii ca acea entitate/persoană

să fie capabilă în viitor să-şi achite obligaţiile.

Creditul bancar se referă la procesul de acceptare a unui risc asupra unui potenţial debitor care desfăşoară o

anumită activitate. Riscul asumat este influenţat de capacitatea reală a debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile în

viitor.

În luarea deciziei de asumare a unui risc acceptabil precum şi a unei datorii acceptabile, este foarte

important sa se înţeleagă modul în care acest risc poate fi micşorat la maximum, în condiţiile obţinerii unui profit

corespunzător.

Acest lucru necesită utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc, a riscului global,

care pot fi împărţite în trei categorii:

• Riscul tranzacţiei - vizează diferite aspecte funcţionale şi operaţionale ale riscului afacerii;

• Riscul clientului - se refera la capacitatea clientului de a-şi achita datoriile faţa de bancă;

• Riscul garanţiei - se referă la posibilitatea băncii de a recupera creanţele sale din ultima

sursa pe care o are la dispoziţie

Riscul tranzacţiei, riscul clientului şi riscul garanţiei se afla într-o strânsă legătură fiind necesară o bună

cunoaştere, în vederea aprecierii riscului general (de ansamblu) pe care îl implică creditul respectiv. înţelegerea în

profunzime a tuturor componentelor identificabile şi cuantificabile ale riscului general, dă posibilitatea comparării

riscului general în raport cu recompensa viitoare şi, în acest sens ,a luării deciziei de acordare sau nu a creditului.

Riscul tranzacţiei

Acest risc necesită identificarea, înţelegerea şi acceptarea tuturor aspectelor funcţionale şi operaţionale ale

riscului implicat. Riscul tranzacţiei vizează:

- natura şi structura afacerii;

- implicaţiile juridice, politice, economice şi practice vis-a-vis de împrumutat;

- orice alte circumstanţe care pot afecta sau schimba riscul în sine.

Foarte important în riscul tranzacţiei este cunoaşterea naturii şi structurii afacerii propuse de client, şi

anume:

- tipul de produs creditat;

- scopul pentru care este solicitat(activităţi legale sau ilegale);

- termenul pe care se acorda (pe termen scurt, mediu sau lung)

- sursa de rambursare a creditului (identificabila sau neidentificabila);

- mecanismul prin care se face plata din sursa de rambursare;

- calitatea sursei de rambursare;

Calitatea sursei de rambursare este o componenta de mare importanţa în cunoaşterea şi comensurarea

riscului. Este preferabil ca banca să încheie tranzacţii în care sursa de rambursare sa fie identificabila, deoarece

poate fi analizată calitatea acesteia şi urmărit mecanismul prin care debitorii clientului efectuează plăţile.

Riscul clientului

Acesta presupune asumarea de către bancă a riscului ca la data scadenţei clientul nu va putea să-şi achite

obligaţiile pe care le are faţă de bancă.

Creditul constituie, din perspectiva băncii , un plasament cu un risc cunoscut şi asumat în vederea obţinerii

unui profit, iar din punct de vedere al clientului o sursa de finanţare necesară desfăşurării, continuării, dezvoltării sau

restructurării activităţii acestuia.

Banca trebuie să fie convinsă ,în urma analizei pe care o efectuează asupra datelor istorice şi a prognozelor

financiare, că debitorul are posibilităţi să-şi achite obligaţiile în viitor. Este necesară înţelegerea şi evaluarea tuturor

componentelor vis-a vis de client, precum şi a activităţii desfăşurate de acesta în vederea stabilirii unei opinii

prudente vizând posibilităţile de rambursare ale acestuia.

Întreaga analiză a riscului de creditare este realizată pe baza evaluării bonităţii clientului, a posibilităţilor

sale reale de rambursare a creditului la scadenţă. Aceasta presupune organizarea analizei clientului în cadrul unei

metodologii care să asigure luarea în considerare a tuturor aspectelor financiare şi nefinanciare care au impact

asupra clientului, a activităţii sale, a profitului său, a capacităţii sale de rambursare.

Aceste principii sunt cunoscute în plan internaţional sub denumirea de cei şase C ai creditului - Caracterul,

Capacitatea, Cash-ul (numerarul), Colateralul, Condiţiile şi Controlul5.

Pentru a acorda creditul banca trebuie să fie satisfăcută de toate aceste aspecte care privesc fiecare principiu

în parte (tabelul nr.3).

Tabelul nr.3.-”Cei şase C ai creditului”

Caracterul Capacitatea Cash

Istoricul clientului privind

rambursarea creditului

Identitatea clientului şi a giranţilor Evidenţa istorică a vânzărilor,

profiturilor şi dividendelor

Experienţa altor bănci cu

acest client

Copii ale statului, convenţiilor, contractelor de

societate şi ale altor documente care atestă

capacitatea legală a clientului de a lua credit

Acurateţea fluxului prognozat de

fonduri

Performanţele clientului

în prognozarea

rezultatelor activităţii sale

Descrierea istoricului, a structurii legale, a

proprietarilor, a obiectului de activitate, a

produselor şi a principalilor clienţi şi furnizori

ai activităţii solicitantului de credit

Disponibilitatea rezervelor de lichidităţi

Ratingul de credit Viteza de rotaţie a stocurilor, clienţilor

şi creditorilor

Existenţa unor garanţii,

giranţi pentru credit

Structura capitalului şi gradul de

îndatorare

Controlul cheltuielilor

Evoluţia acţiunilor clientului (dacă sunt

negociate pe o piaţă)

Raportul de audit Calitatea

managementului

Colateral Condiţii Control

Proprietatea asupra

activelor

Poziţia clientului în cadrul ramurii şi

segmentului său de piaţă

Reglemetările bancare aplicabile în

ceea ce priveşte trăsăturile şi calitatea

creditelor acceptabile

Vechimea activelor Performanţa clientului prin comparaţie cu firme

similare

Documentaţie adecvată

Vulnerabilitatea la uzura

morală

Climatul competitiv pentru produsele clientului Documentaţie de credit întocmită

corespunzător

Valoarea de realizare Expunerea clientului la ciclul de activitate şi la

schimbarea tehnologiei

Înscrierea cererii de credit în liniile

politicii băncii privind activitatea de

creditare

Gradul de specializare a

activelor

Condiţiile pieţei forţei de muncă Informaţii din surse externe specializate

(ex.: experţi politici) privind factorii

externi care ar putea afecta rambursarea

creditului

Gajuri, ipoteci şi restricţii Impactul inflaţiei asupra situaţiilor financiare

5 V. Dediu, A. Enciu - „Contabilitate bancară”,

Active în leasing

Acoperirea cu asigurare

Garanţii şi waranturi

emise

Poziţia băncii faţă de

ceilalţi creditori

Perspectiva pe termen lung a ramurii

Situaţia obligaţiilor faţă de

fisc şi a proceselor

intentate clientului

Reglementările, factorii politici şi de mediu

Necesităţi viitoare

probabile de finanţare

Riscul garanţiei

Riscul garanţiei rezultă din incertitudinea băncii asupra posibilităţilor de a-şi recupera creanţele din ultima

sursă pe care o are la dispoziţie, după epuizarea tuturor celorlalte căi.

Gestionarea riscului garanţiei presupune două nivele de analiză:

• Primul nivel este cel al cuantificării valorii garanţiei înainte de acordarea creditului, în procesul de

elaborare a deciziei de creditare. Modul în care se constituie garanţia, direct de la client sau indirect de la o terţă

persoană fizică sau juridică, care îl garantează pe acesta, implică forme diferite de identificare şi cunoaştere a

riscului. Pentru bancă, calitatea girantului este la fel de importantă ca şi calitatea clientului garantat, banca

asumându-şi în felul acesta un risc egal cu acela fată de clientul care beneficiază direct de credit.

• Al doilea nivel de analiză a riscului garanţiei se referă la momentul lichidării garanţiei în cazul în

care banca va trebui să procedeze la executarea acesteia. Procesul de preluare a controlului asupra garanţiei necesită

timp, iar la sfârşitul acestui proces, dacă nu va fi posibil ca această garanţie să fie vândută la un preţ care să acopere

datori, banca va obţine foarte puţin sau chiar nimic din executarea ei.

Garanţiile trebuie să reprezinte ultima sursă de rambursare a creditului care să se utilizeze în cazul în care

nu mai există alte posibilităţi de rambursare a acestuia şi a plăţii dobânzii.

Valoarea minimă a garanţiilor acceptate de bancă va fi în toate cazurile cel puţin egală cu datoria cea mai

mare a debitorului, formată din creditul aprobat plus dobânda până la rambursarea primei rate din împrumut.

Potrivit reglementarilor legale în vigoare, garanţiile ce pot fi acceptate de bancă se împart în două categorii,

respectiv garanţii reale şi garanţii personale.

I. Garanţiile reale - sunt acele garanţii care constau în afectarea specială a unor bunuri individualizate

pentru garantarea creditului şi sunt formate din ipoteci şi gajuri.

a) Ipoteca este o garanţie imobiliară care nu comportă deposedarea celui ce o constituie de bunul adus în

garanţie. Ipoteca practicată de bancă în relaţia cu clienţii săi este o ipotecă convenţională, întrucât are la bază

înţelegerea intervenită între bancă şi constitutorii ipotecii, care poate fi debitorul sau un garant persoană fizică sau

juridică. Obiectul ipotecii îl constituie numai bunurile imobile actuale, nu cele viitoare, aflate în proprietatea

constitutorilor şi în circuitul civil.

Pentru a fi acceptate în garanţie, bunurile imobile propuse trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

Să fie în proprietatea constitutorului şi să se afle în circuitul civil (să facă obiectul vânzării-cumpărării);

Să existe o piaţă sigură pentru bunurile ipotecate;

Bunurile să fie situate în zone de interes pentru o categorie largă de potenţiali cumpărători;

Clădirile să permită amenajări şi adaptări pentru utilizări multiple;

Bunurile ipotecate să fie asigurate la o societate de asigurări pe toată perioada contractului de credit, iar

drepturile cuvenite din despăgubiri să fie concesionate băncii;

Bunurile ipotecate să nu fie afectate de sarcini;

Existenţa unui înscris (contract) autentificat de notar, în care se descrie imobilul ipotecat şi valoarea

creditului negarantată;

Persoana ce constituie ipoteca să aibă o deplină capacitate de exerciţiu, respectiv persoanele fizice să aibă

18 ani, iar persoanele juridice să fie legal constituite.

b) Gajul este un contract accesoriu contractului de credit, prin care debitorul sau garantul, după caz, remite

băncii un bun mobil pentru garantarea creditului. În temeiul prevederilor codului civil şi codului comercial gajul este

de două feluri:

Gajul cu deposedare, numit şi „amanet”, care presupune deposedarea de bunul mobil al constitutorului şi

depunerea acestuia ia bancă. Această formă de gaj se materializează printr-un contract care se întocmeşte în

două exemplare, dintre care unul se păstrează la bancă şi unul se înmânează constitutorului. Obiectul

gajului cu deposedare îl constituie bunurile mobile cu volum mic şi valoare ridicată, cum ar fi metalele şi

pietrele preţioase, tablourile, sculpturile, bijuteriile şi altele asemenea;

Gajul fără deposedare, prevăzut de art.480 alin.4 cod comercial, nu presupune deposedarea de bunurile

mobile aduse în garanţie, el fiind posibil de aplicat asupra produselor solului prinse în rădăcini sau deja

culese, precum şi asupra materiilor prime industriale, în stare de fabricaţie sau deja fabricate şi aflate în

unităţi sau depozite. În înţelesul prevederii legale sus menţionate, produsele ce pot constitui obiect al

contractului de gaj fără deposedare sunt numai produsele cerealiere, plantele tehnice, şi oleaginoase,

leguminoase boabe, legumele, cartofii, pepenii, fructele şi plantaţiile furajere.

Pentru ca produsele menţionate să poată fi luate în garanţie este necesar să se îndeplinească următoarele

condiţii:

Să existe o posibilitate reală în obţinerea produselor menţionate, în sensul că la data constituirii

garanţiei culturile din care rezultă acestea să fie cel puţin înfiinţate sau produsele să se afle în stare

de fabricaţie sau deja fabricate aflate în unităţi sau depozite, după caz;

Să existe o piaţă sigură pentru valorificarea respectivelor produse.

Pentru valabilitate, în afara condiţiilor specifice menţionate anterior, cele două forme de gaj trebuie să mai

îndeplinească şi următoarele condiţii:

- constitutorul, persoana fizică sau juridică, împrumutat sau garant, trebuie să fie proprietarul bunului gajat

şi să aibă deplină capacitate de exerciţiu, respectiv 18 ani împliniţi pentru persoane fizice sau calitatea de persoană

juridică legal constituită, după caz;

- bunurile gajate sa fie în circuitul civil, adică să facă obiectul vânzării — cumpărării;

- bunurile gajate să fie asigurate la o societate de asigurări pe toată perioada contractului de credit, iar

drepturile rezultate din despăgubiri să fie cesionate băncii;

- în contractul de gaj, indiferent de forma acestuia, să se menţioneze creditul pentru care se constituie gajul,

felul şi natura bunurilor gajate care se vor descrie, menţionându-se greutatea, cantitatea, calitatea şi alte elemente de

identificare, specifice după caz şi locul unde se găsesc bunurile gajate.

Ipoteca şi gajul sunt singurele garanţii ce asigură băncii un privilegiu (întâietate) în raport cu alţi creditori,

motiv pentru care în procesul garantării creditelor, acestora li se va da importanţa cuvenită, cu atât mai mult cu cât

prin intermediul lor anumite bunuri din patrimoniul împrumutaţilor sau garanţilor, după caz, sunt destinate să

acopere sumele de bani datorate băncii şi rambursate de împrumutaţi.

Garanţii personale

Garanţia personala este angajamentul asumat de o persoana fizica sau juridica, după caz, prin care aceasta

se obligă să execute obligaţia debitorului (împrumutatului), în cazul neexecutării ei de către împrumutat. Garanţia

personala mai poartă denumirea de fideiusiune sau cauţiune.

Alte garanţii

III.a. Gajul general. Acesta reprezintă în fapt cea mai generala garanţie, ea fiind în acelaşi timp un gaj

comun la dispoziţia tuturor creditorilor, care au cu toţii poziţie egală faţă de bunurile debitorului împotriva căruia s-a

pornit executarea silită. Din aceasta egalitate decurge consecinţa ca, în caz de insuficienţă a sumelor obţinute prin

executarea silită, sumele realizate efectiv se împart între bancă şi ceilalţi eventuali creditori proporţional cu valoarea

creanţelor fiecăruia.

III.b. Depozitele în lei şi valută. Disponibilităţile băneşti existente în conturile împrumutaţilor sau altor

persoane fizice şi juridice cu cont la unităţile bancare pot constitui garanţii la creditele solicitate, dacă acestea se

constituie în depozite distincte, create în scopul exclusiv al garantării creditelor. Constituirea depozitelor în scopul

garantării împrumuturilor se realizează pe baza unui contract de garanţie prin constituirea unui depozit bancar, în

care în mod obligatoriu se va menţiona scopul creării depozitului, respectiv garantarea creditului acordat de bancă.

Capitolul 6

BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI Şl ROLUL El ÎN PROCESUL DE INTEGRARE EUROPEANĂ

6.2. Implementarea acquis-ului comunitar în legislaţia bancară românească

6.2.1. Cadrul general al desfăşurării activităţii bancare în România

După anul 1990, cadrul legislativ al activităţii bancare din România a cunoscut transformări importante, de

multe ori fiind însă depăşit de dinamica evoluţiilor în practica bancară. Un puternic impact în acest sens l-a avut

accelerarea informatizării, care a cunoscut un ritm exploziv în anii 1990.

Înnoirea legislativă în domeniul bancar a fost amplificată de necesitatea adaptării reglementărilor la acquis-

ul comunitar, în condiţiile apropierii României de Uniunea Europeană şi începerii negocierilor de aderare.

Cele mai importante acte legislative vizând sfera bancară se referă la aspectele principale ale acestei

activităţi, respectiv cadrul general bancar, activitatea de decontări, activitatea de creditare, garantarea depozitelor

bancare.

Modificările legislative îndreptate în direcţia adoptării acquis-ului comunitar în domeniul bancar vizează,

în principal, aspecte precum:

■ independenţa băncii centrale;

■ adaptarea reglementărilor băncii centrale la procesul de modernizare a sistemului de plăţi;

■ cerinţe de prudenţialitate în activitatea de creditare a băncilor comerciale;

■ standardizarea codificării conturilor bancare;

■ liberalizarea treptată a transferurilor valutare;

■ adaptarea reglementărilor la cerinţele de combatere a spălării banilor etc.

Cadrul general bancar este reglementat în principal prin Legea nr. 58 din 5 martie 1998 (Legea bancară), cu

modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 312 din 28 iunie 2004 (Legea privind Statutul Băncii

Naţionale a României).

La acestea se poate adăuga şi Legea nr. 83 din 21 mai 1997 (Legea pentru privatizarea societăţilor

comerciale bancare la care statul este acţionar), care stabileşte procedeele de privatizare, dreptul proprietarului

(statul) de rezervare a unui număr de acţiuni sau de păstrare a acţiunii nominative de control şi drepturile pe care

aceasta le conferă statului. Legea limitează dreptul de proprietate al unui acţionar la 20 la sută din capitalul social

total al unei societăţi bancare, cu excepţia instituţiilor financiar-bancare cu reputaţie internaţională, care pot dobândi

un procent mai mare. Dobândirea unui procent mai mare de 5% din capitalul social este condiţionată de obţinerea

prealabilă a acordului expres al BNR6. Acest act normativ a avut o importanţă deosebită în procesul de reformă a

sistemului bancar românesc, în cadrul căruia privatizarea şi pătrunderea în piaţă a marilor bănci internaţionale au

reprezentat două coordonate majore.

Legea nr. 58 din 5 martie 1998 (Legea bancară), cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă cadrul

specific de organizare şi funcţionare a băncilor şi instituţiilor emitente de monedă electronică (persoane juridice

române), precum şi a sucursalelor din România ale instituţiilor de credit străine. Prevederile legii sunt armonizate cu

acquis-ul comunitar relevant şi reprezintă cadrul legal de referinţă şi pentru desfăşurarea activităţii de către alte

instituţii de credit reglementate de legislaţia română (organizaţii cooperatiste de credit, case de economii pentru

domeniul locativ) ale căror cerinţe specifice sunt prevăzute de legi speciale.

Principalele prevederi ale Legii se referă la:

■ precizarea sensului noţiunii de instituţie de credit;

6 Legea nr. 83 din 21 mai 1997.

■ sfera activităţilor permise băncilor, autorizarea de către Banca Naţională a României a băncilor, a

sucursalelor din România ale instituţiilor de credit străine şi a instituţiilor emitente de monedă electronică, altele

decât băncile;

■ fuziunea şi divizarea băncilor şi împuternicirea acordată Băncii Naţionale a României de a emite

reglementări specifice pentru aceste situaţii;

■ aspecte legate de organizarea şi conducerea băncilor, cu precizarea cerinţelor pe care trebuie să le

îndeplinească persoanele desemnate în calitate de conducător sau administrator al unei bănci;

■ autorizarea, reglementarea şi supravegherea de către Banca Naţională a României a sistemelor de plăţi

din România, inclusiv a administratorilor acestor sisteme, supravegherea specială şi administrarea specială a

băncilor, instituţiile emitente de monedă electronică, altele decât băncile etc.

Prin includerea unor prevederi referitoare la fuziuni şi divizări, precum şi la instituţiile non-bancare

emitente de monedă electronică, legea adaptează cadrul legislativ bancar la evoluţiile şi tendinţele cele mai recente

de pe piaţa bancară internaţională, chiar dacă fenomenele reglementate nu sunt de strictă actualitate în România.

De o importanţă deosebită în contextul eforturilor de integrare a României în UE este capitolul XIV (2) din

Lege, care este destinat raporturilor cu statele membre ale Uniunii Europene din perspectiva regimului aplicabil

instituţiilor de credit din aceste state care desfăşoară activitate în România, a colaborării cu autorităţile competente

din statele UE şi a obligaţiilor de notificare; prevederile acestui capitol vor intra în vigoare la data aderării României

la Uniunea Europeană.

Conform Legii, Banca Naţională a României va notifica Comisiei Europene asupra următoarelor elemente:

a) orice autorizaţie acordată unei bănci ori altei instituţii de credit, persoană juridică română;

b) orice retragere de autorizaţie acordată unei bănci ori altei instituţii de credit, persoană juridică română;

c) orice refuz de transmitere a informaţiilor, conform prevederilor art. 46 alin. 4;

d) orice autorizaţie acordată unei instituţii de credit, persoană juridică română, care s-a constituit ca filială deţinută

direct sau indirect de una ori mai multe societăţi-mamă care nu sunt guvernate de legislaţia română sau a altui stat

membru (al UE);

e) orice achiziţionare de către o asemenea societate-mamă a unei participaţii semnificative într-o instituţie de

credit, persoană juridică română, dacă, ca urmare a acestei achiziţii, instituţia de credit, persoană juridică română,

devine o filială a societăţii-mamă respective; în acest caz, notificarea va cuprinde şi structura grupului din care

aceasta face parte;

f) dificultăţile întâmpinate de bănci ori alte instituţii de credit, persoane juridice române, la deschiderea de

sucursale sau în desfăşurarea activităţii în străinătate, pe teritoriul unui stat, altul decât un stat membru;

g) orice cerere de autorizare a unei filiale, care se constituie ca instituţie de credit, persoană juridică română,

deţinută direct sau indirect de una ori mai multe societăţi-mamă care nu sunt guvernate de legislaţia română sau a

altui stat membru şi orice cerere de aprobare a unei participaţii semnificative într-o instituţie de credit, persoană

juridică română, formulată de către o asemenea societate-mamă, dacă prin achiziţionarea acestei participaţii

instituţia de credit, persoană juridică română, ar deveni o filială a societăţii-mamă respective;

h) lista holdingurilor financiare care sunt societăţi-mamă ale băncilor, persoane juridice române,

supravegheate pe bază consolidată de către Banca Naţională a României potrivit legii;

i) orice autorizaţie acordată sucursalelor instituţiilor de credit străine cu sediul în afara spaţiului comunitar;

j) orice alte informaţii care trebuie raportate Comisiei Europene, la cererea acesteia, sau în conformitate cu

prevederile legislaţiei comunitare.

În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, banca centrală îşi va integra deci politica de supraveghere şi

autorizare în cadrul eforturilor generale la nivel comunitar în direcţia monitorizării pieţei bancare, inclusiv prin

luarea în evidenţă a băncilor din spaţiul extracomunitar şi supravegherea consolidată, la nivel de grup, a instituţiilor

bancare7.

7 Legea nr. 58 din 5 martie 1998 (Legea bancară).

Legea nr. 312 din 28 iunie 2004 (Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României) are ca prevedere

esenţială independenţa deplină a băncii centrale, eliminându-se astfel ingerinţele politice (insistent practicate până

în 1996, cu efecte atât de nocive), care au avut efecte dezastruoase asupra sistemului bancar şi economiei în

ansamblu.

Legea stipulează fără echivoc că „Banca Naţională a României este o instituţie publică independentă”, al

cărei obiectiv fundamental este „asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor”.

În îndeplinirea atribuţiilor, Banca Naţională a României şi membrii organelor sale de conducere nu vor

solicita sau primi instrucţiuni de la autorităţile publice sau de la orice altă instituţie sau autoritate. Relaţiile BNR cu

autorităţile publice se limitează la schimbul de informaţii şi colaborarea în diverse chestiuni de interes general, cum

ar fi elaborarea bugetului de stat8.

Independenţa băncii centrale este o cerinţă elementară în orice ţară civilizată, cu o economie care

funcţionează pe baza mecanismelor pieţei. Ea exclude posibilitatea subordonării politicii de emisiune, monetare,

valutare şi de credit intereselor politice.

România a suferit din plin efectele încălcării independenţei băncii centrale, consecinţele fiind resimţite şi în

perioada actuală. Creditarea discreţionară, transformată în subvenţie mascată pentru susţinerea industriei de stat

energofage şi a agriculturii, practic folosirea banilor din bănci (deci a banilor care aparţin depunătorilor) pentru

protecţie socială, corupţia, manipularea pieţei valutare şi menţinerea artificială a cursului de schimb (care a crescut

exploziv în anul 1997, după alegeri), emisiunea monetară inflaţionistă în anumite perioade sunt numai câteva dintre

caracteristicile unei perioade care a generat consecinţe extrem de grave: destabilizarea sistemului bancar şi a pieţei

monetare, scăderea încrederii în bănci, creşterea la cote inacceptabile a creditelor neperformante, urmată de

restricţionarea abruptă a creditării, creşterea accentuată a cursului valutar, a inflaţiei şi dobânzilor, cu influenţe

dramatice asupra situaţiei financiare a clienţilor creditaţi, intrarea unor bănci în incapacitate de plată şi, în final,

lichidarea lor prin absorbţie sau prin privatizare, urmată de o totală restructurare, nu înainte de preluarea la datoria

publică a creanţelor bancare nerecuperate.

Toate acestea au fost favorizate în bună măsură de deficienţele procesului de supraveghere prudenţială la

nivelul BNR, dar au fost cu siguranţă generate de subordonarea băncii centrale faţă de aparatul de stat.

Integrarea ţării noastre în Uniunea Europeană presupune şi implementarea aquis-ului comunitar în

domeniul bancar, armonizarea legislaţiei naţionale cu cea europeană. Deja se pot anticipa principalele schimbări

care vor avea loc în sistemul bancar românesc în perioada următoare.

În primul rând, Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar va trebui să garanteze, începând cu

data de 1 ianuarie 2007, echivalentul în lei a 20.000 euro, atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele

juridice, faţă de situaţia prezentă, când suma garantată este echivalentul a 6.000 de euro, însemnând însă aproape o

dublare faţă de anul trecut. Conform reglementărilor legale în vigoare, ultimul salt important, din perspectiva

sumelor garantate, va fi făcut abia la sfârşitul anului 2006. Este firesc astfel, întrucât pentru nevoile reale ale pieţei

româneşti plafonul actual este acoperitor, iar orice creştere înseamnă o sporire a contribuţiei băncilor, deci cheltuieli

suplimentare şi în consecinţă diminuarea profitului.

În al doilea rând, anul 2007 va aduce deschiderea pieţei bancare româneşti direct concurenţei europene,

având în vedere că băncile europene se vor putea implanta direct pe piaţa românească, fără aprobarea, ci doar cu

notificarea BNR şi vor putea presta servicii bancare fără deschiderea unei sucursale pe teritoriul tării noastre.

Chiar dacă directivele europene prevăd un nivel al capitalului social minim pentru o instituţie de credit de

minim 5 milioane de euro (echivalentul în moneda naţională), iar minimul prevăzut de reglementările BNR este

mult superior, aproape dublu, putem anticipa că în anii următori băncile româneşti îşi vor mări în continuare

capitalurile, cele de dimensiuni mai mari forţate de concurenţă, iar cele mai mici probabil în continuare forţate de

viitoarele reglementări în acest sens ale BNR.

În ansamblu, putem spune că procesul de integrare europeană va avea un impact favorabil asupra pieţei

bancare româneşti, crescând gradul de concurenţă, obligând băncile autohtone să-şi îmbunătăţească oferta de

8 Legea nr. 312 din 28 iunie 2004 (Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României).

produse şi servicii bancare, în acelaşi timp implementarea prevederilor directivelor europene fiind binevenită şi

ducând la creşterea stabilităţii şi transparenţei sistemului bancar românesc.

6.2.2. Reglementări privind mecanismul decontărilor

Plăţile în lei sunt reglementate prin ansamblul de norme-cadru şi norme tehnice referitoare la

instrumentele de plată pe suport hârtie, de debit şi de credit. Aceste norme - care precizează regimul juridic, precum

şi schemele de circuit ale ordinului de plată, cecului, cambiei, biletului la ordin - urmează a fi adaptate condiţiilor de

funcţionare ale Sistemului Electronic de Plăţi. Implementarea SEP presupune şi modificarea reglementărilor ce

guvernează activitatea de plăţi interbancare.

Adaptarea reglementărilor referitoare la sistemul de plăţi va avea în vedere şi preconizata extindere a

procesării automate la instrumentele de debit, care - în mod tradiţional - presupun circulaţia fizică a suportului

hârtie şi decontarea în urma verificării scriptice a semnăturii emitentului.

Procesarea automată a cecului, cambiei, biletului la ordin presupune:

■ eliminarea circulaţiei suportului hârtie prin trunchierea instrumentelor de debit la unitatea bancară a

beneficiarului;

■ transmiterea electronică a instrucţiunii de plată de debit şi a imaginii;

■ validarea plăţii pe baza imaginii scanate a instrumentelor de debit protejate prin utilizarea tehnicilor

semnăturii digitale;

■ asigurarea unui grad înalt de securizare şi automatizare a procesării instrumentelor de debit, cu costuri

mai mici şi cu procesare mai rapidă 1.

Un element important în cadrul sistemului de decontare inter-bancară îl reprezintă Centrala Incidentelor

de Plăţi, a cărei funcţionare este reglementată prin Regulamentul nr. 1/2001 (modificat şi completat de Circulara nr.

21 din 1 iulie 2002) privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Incidentelor de

Plăţi.

Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) este un centru de intermediere care gestionează informaţia specifică

incidentelor de plăţi atât din punct de vedere bancar (tragerea în descoperit de cont), cât şi din punct de vedere

social (furt).

Transmiterea informaţiei la CIP se face pe cale electronică, prin utilizarea Reţelei de Comunicaţii

Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele tuturor băncilor.

Baza de date a CIP este organizată în patru fişiere.

I. Fişierul naţional de incidente de plăţi (FNIP), care are trei fişiere componente:

1. Fişierul naţional de cecuri (FNC),

2. Fişierul naţional de cambii (FNCb),

3. Fişierul naţional de bilete la ordin (FNBO).

II. Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR), care este alimentat automat din FNIP.

Valorificarea informaţiilor înregistrate în FNIP şi în FNPR se face astfel:

a) de către bănci şi Banca Naţională a României, în mod obligatoriu, la eliberarea de formulare de cecuri

titularilor de cont;

b) de către CIP, din proprie iniţiativă în scopul apărării interesului public, prin transmiterea către Parchetul

General de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Administraţiei şi Internelor cu unităţile lor

teritoriale de informaţii din evidenţele proprii, sau prin publicarea acestor informaţii în mass-media;

c) de către instanţele judecătoreşti, instituţiile menţionate la lit. b), alte instituţii ale statului cu atribuţii de

supraveghere şi control, precum şi de către mass-media, pe baza datelor solicitate CIP;

d) de către persoanele fizice sau juridice, altele decât cele prevăzute la lit. a) - c), prin intermediul băncilor;

e) de către instituţii din străinătate similare CIP, pe baza datelor privind incidentele de plăţi pe care CIP le

furnizează din proprie iniţiativă sau la cererea acestora.

Reglementările privind plăţile în valută au cunoscut modificări repetate după anul 1990. Astfel,

Regulamentul valutar din 1993 a fost înlocuit cu unul mult mai restrictiv în anul 1997, la rândul lui, acesta suferind

numeroase modificări şi completări. În sfârşit, Regulamentul nr. 1 din 30 ianuarie 2004 privind efectuarea

operaţiunilor valutare reprezintă un pas înainte în direcţia liberalizării transferurilor de fonduri în valută. Una din

cele mai importante modificări faţă de Regulamentul anterior se referă la încetarea obligaţiei agenţilor economici de

a prezenta băncilor comerciale documente referitoare la repatrierea valutei în cazul plăţilor în avans; formularele

„Dispoziţie de plată valutară externă” (D.P.V.E.) şi „Declaraţie de încasare valutară” (D.I.V.) - cu un circuit extrem

de greoi - nu se mai folosesc conform noului Regulament valutar, care menţine totuşi obligaţia minimă de justificare

a plăţilor şi încasărilor valutare cu documente comerciale92.

Această obligativitate este legitimă prin prisma necesităţii de combatere a fenomenelor de spălare a banilor

prin circuite internaţionale.

Alături de modificările intervenite în reglementările privind plăţile în lei şi valută, o altă măsură vine să

completeze eforturile de aliniere a practicii bancare la standardele europene: introducerea noului algoritm de

codificare a conturilor bancare, IBAN (acronim pentru International Bank Account Number)10.

Codul IBAN înseamnă un şir de caractere care identifică în mod unic la nivel internaţional contul unui

client la o instituţie, cont utilizat pentru procesarea plăţilor în cadrul sistemelor de plăţi sau prin schemele de tip

bănci corespondent.

Structura codurilor IBAN atribuite în România de instituţiile bancare conturilor clienţilor lor constă într-un

şir de 24 de caractere alfanumerice care, considerate de la stânga la dreapta, au următoarea semnificaţie:

Tabelul 22. Structura codurilor IBAN atribuite în România de instituţii conturilor clienţilor

Nr.

caractere

Tipul

caracterelor

Semnificaţie

2 Alfabetice Codul de ţară al României - RO

2 Numerice Caractere de verificare a codului IBAN

4 Alfabetice Caractere care identifică în mod unic instituţia, respectiv primele patru caractere ale

codului B1C (acronim pentru Bank Identifier Code) atribuit instituţiei

16 Alfanumerice Caractere care identifică în mod unic unitatea teritorială a instituţiei şi contul

clientului de la respectiva unitate teritorială

Sursa: Regulamentul BNR nr. 2 din 17 februarie 2004 privind utilizarea codurilor IBAN în România.

6.2.3. Reglementarea activităţii de creditare

În activitatea de creditare din ţara noastră, este de remarcat o tendinţă de creştere a prudenţialităţii în ceea

ce priveşte clasificarea creditelor şi constituirea provizioanelor specifice de risc. Regulamentul nr. 5/2002 al BNR

privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor

specifice de risc de credit, modificat şi completat prin Regulamentul nr. 7/2002, prevede obligativitatea clasificării

creditelor şi plasamentelor prin aplicarea simultană a 3 criterii:

1. serviciul datoriei;

2. performanţa financiară;

3. iniţierea de proceduri judiciare11.

Băncile comerciale sunt astfel suplimentar cointeresate în asigurarea unei selecţii mai riguroase a clienţilor

eligibili pentru creditare, performanţa financiară a acestora fiind unul din factorii care determină categoria de

clasificare a creditului respectiv (standard, în observaţie, substandard, îndoielnic, pierdere), şi implicit volumul

provizioanelor constituite.

Deşi aparent restrictivă, această prevedere are rolul de a contribui la însănătoşirea portofoliului de credite al

băncilor, condiţie esenţială a performanţei sectorului bancar în perspectiva integrării europene.

9 Regulamentul nr. 1 din 30 ianuarie 2004 privind efectuarea operaţiunilor valutare.10 Regulamentul nr. 1/2001 (modificat şi completat de Circulara nr. 21 din 1 iulie 2002) privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Incidentelor de Plăţi.11 Regulamentul nr. 5/2002 al BNR privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.

În ceea ce priveşte evaluarea performanţei financiare a entităţilor economice non-bancare, aceasta se

realizează - potrivit Regulamentului nr. 7/2002 - în conformitate cu normele interne ale băncilor, pe bază de punctaj

atribuit unor factori cantitativi (lichiditate, solvabilitate, risc şi profitabilitate) şi calitativi (management, acţionariat,

garanţii, condiţii de piaţă)12.

De o importanţă deosebită pentru calitatea activităţii de creditare şi monitorizarea debitorilor rău-platnici

este Centrala Riscurilor Bancare. Centrala Riscurilor Bancare (CRB) reprezintă o structură specializată în

colectarea, stocarea şi centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei instituţii de credit din sistemul bancar

românesc faţă de acei debitori care au beneficiat de credite şi/sau angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma

limită de raportare, sau restanţele mai mari de 30 zile, indiferent de sumă, înregistrate în restituirea creditelor de

către persoanele fizice faţă de care instituţiile de credit înregistrează o expunere mai mică de 200 milioane lei,

precum şi a informaţiilor referitoare la fraudele cu cârduri produse de către posesori.

Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare este organizată în patru registre:

1. Registrul central al creditelor (RCC), conţinând informaţii de risc bancar raportate de instituţiile de

credit; este actualizat lunar;

2. Registrul creditelor restante (RCR) conţine informaţii de risc bancar referitoare la abaterile de la

graficele de rambursare din cel mult ultimii şapte ani şi este alimentat lunar de Registrul central al creditelor;

3. Registrul grupurilor de debitori (RGD) conţine informaţii despre grupurile de persoane fizice şi/sau

juridice care reprezintă un singur debitor şi este alimentat lunar de Registrul central al creditelor;

4. Registrul fraudelor cu cârduri (RFC) conţine informaţii despre fraudele cu cârduri produse de către

posesori raportate de instituţiile de credit şi este actualizat on-line13.

Un rol similar CRB îl are Biroul Unic de Credite pentru Populaţie, care monitorizează creditele restante

ale persoanelor fizice, permiţând băncilor să se protejeze faţă de debitorii rău-platnici. O asemenea evidentă

centralizată la nivel naţional era necesară în condiţiile în care creditele populaţiei la bănci au crescut exponenţial,

într-un timp relativ scurt.

6.2.4. Reglementarea procedurilor falimentului bancar în România

Falimentul în cazul instituţiilor de credit persoane juridice din România şi sucursalelor cu sediul în

străinătate trebuia reglementat conform modelului existent în Uniunea Europeană. În consecinţă, o instituţie de

credit va putea fi considerată în stare de faliment în situaţia în care se află în incapacitatea de plată a datoriilor, când

indicatorul de solvabilitate scade sub 2% sau când autorizaţia de funcţionare i-a fost retrasă.

În România procedura declarării falimentului bancar este reglementată în prezent de Legea nr. 83/1998

privind falimentul băncilor, cu modificările şi completările ulterioare. Până la apariţia acestei legi, situaţiile de

faliment bancar s-au judecat în baza legislaţiei privind reorganizarea şi lichidarea societăţilor comerciale, adică

Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.

Noile prevederi referitoare la procedura falimentului bancar1 extind aplicarea procedurii reorganizării

judiciare şi a falimentului la toate instituţiile de credit persoane juridice române, inclusiv asupra sucursalelor

acestora din străinătate.

În România, vor fi recunoscute măsurile de reorganizare şi procedurile de lichidare adoptate de alte state

membre ale Uniunii Europene asupra instituţiilor de credit cu sucursale în ţara noastră şi, de asemenea, vor fi

reglementate măsurile de reorganizare şi procedurile de lichidare adoptate de alte state membre asupra instituţiilor

de credit autorizate de acestea şi care au sucursale în România.

Această abordare se bazează pe principiile adoptate în comunitatea bancară europeană, conform cărora

autorităţile administrative sau judiciare din statul membru de origine au competenţă exclusivă, iar deciziile lor

trebuie să fie recunoscute şi capabile să producă, în toate celelalte state membre, fără nici o formalitate, efectele

prevăzute de legea statului membru de origine, cu anumite excepţii.

12 Regulamentul BNR nr. 7/2002.13 Regulamentul nr. 4/2004 privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Riscurilor Bancare.

În acest mod, se transpun în practică angajamentele României asumate în cadrul capitolului referitor la

libera circulaţie a serviciilor, care a făcut obiectul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.

6.3.2. Supravegherea bancară şi monitorizarea situaţiei financiare a băncilor în România

În România, evoluţiile înregistrate în sistemul bancar până la sfârşitul anului 1998 au impus implementarea

unui sistem mult mai drastic de control şi supraveghere, inclusiv urmărirea cu stricteţe a unor indicatori financiari şi

de prudenţă bancară. Sectorul bancar acumulase pierderi extrem de mari şi credite neperformante, băncile aflate în

dificultate (în special Bancorex şi Banca Agricolă) au dus o politică de atragere, ia orice costuri, a resurselor de pe

piaţa interbancară, ceea ce a ridicat dobânzile la aproape 400%.

Aceste fenomene au fost determinate de:

■ mediul economic instabil (de exemplu, brusca devalorizare a leului din februarie - martie 1997, în

condiţiile în care la sfârşitul anului 1996 rezerva valutară a BNR era sub 600 milioane de USD, deficitul bugetar

atinsese nivelul de 4,9% din PIB - maximul perioadei 1990-2000, iar în 1998 şi 1999 urmau două vârfuri de plată în

contul datoriei externe);

■ managementul bancar deficitar şi supus imixtiunilor politice;

■ creditarea importurilor pentru unităţile energofage şi a unităţilor neperformante din agricultură;

■ creditarea pe criterii subiective, extrabancare etc.

În urma înfiinţării AVAB, aceasta a preluat creanţe neperformante în valoare de 2,6 miliarde de USD.

Caracteristic perioadei de după 1990 este faptul că în sistemul bancar românesc au apărut dar şi dispărut

un mare număr de bănci, multe din ele cu o existenţă meteorică. Motivele au fost diverse, dar în cele mai multe

cazuri a fost vorba de corupţie, creditare arbitrară, încălcarea principiilor prudenţiale, lipsă de profesionalism în

managementul bancar, dar şi imixtiuni politice în băncile de stat, sau probleme de solvabilitate a acţionarilor afectaţi

de crize financiare naţionale sau regionale (de exemplu Turcia, în cazul Băncii Turco-Române).

Lista băncilor care - oficial sau nedeclarat - au dat faliment este lungă: Banca Dacia Felix, Credit Bank,

Banca Columna, Banca Albina, Banca Română de Scont, Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor, Banca

Turco-Română, precum şi băncile de stat Ban-corex şi Banca Agricolă; în această listă se regăsesc şi bănci care

puteau fi considerate până la un punct exemple de succes. În cazul tuturor acestor bănci putem considera că

supravegherea din partea băncii centrale a fost cu totul deficitară.

După anul 1998, Direcţia de Supraveghere din BNR a urmărit strict evoluţia unor indicatori financiari şi de

prudenţă bancară, în concordanţă cu practicile internaţionale din domeniu.

Principalii indicatori urmăriţi sunt:

1. Solvabilitatea - fonduri proprii raportate la activele ponderate funcţie de risc. O solvabilitate prea

ridicată înseamnă că băncile nu sunt dispuse să-şi asume nici un fel de risc, ceea ce generează o reducere a

profitabilităţii şi, în consecinţă, pe termen lung, probleme de lichiditate.

2. Lichiditatea imediată reprezintă gradul de acoperire cu active lichide a surselor atrase şi împrumutate şi

trebuie să aibă un nivel minim de 35% pentru a se evita situaţiile de criză.

3. Raportul dintre credite şi surse atrase şi împrumutate. Dacă acest indicator depăşeşte 50%, se trece la

analiza structurii creditelor acordate de bancă, recomandându-se oprirea creditării şi concentrarea pe plasamente

lichide, cu excepţia situaţiei în care creditele existente sunt cola-teralizate cu depozite bancare, scrisori de garanţie,

ava-luri etc.

4. Rata generală de risc reprezintă raportul dintre activele ponderate funcţie de risc şi activele la valoarea

lor nominală; maximul admis este de 40%.

5. Rata capitalului propriu (efect de pârghie). Raportul dintre capitalul propriu şi total active arată cât din

activ este finanţat cu capitaluri proprii; minimul admis pentru indicator este de 5%.

6. Ponderea creditelor restante şi Îndoielnice în total credite şi Ponderea creanţelor restante şi

îndoielnice în total activ, respectiv în capitalurile proprii sunt indicatori influenţaţi şi de reglementările legale

privind încadrarea creditelor în categoria restante sau îndoielnice, funcţie de criterii precum serviciul datoriei sau

situaţia financiară (ratingul) clienţilor debitori14.

În ultimii ani, s-a reuşit o îmbunătăţire clară a indicatorilor financiari la nivelul sectorului bancar, odată cu

implementarea unui sistem tot mai riguros de supraveghere prudenţială din partea BNR.

14 Bichi, Cristian, Un nou sistem pentru măsurarea solvabilităţii băncilor, „Piaţa Financiară”, Mai 2001.

Însănătoşirea sistemului bancar românesc după anul 1998 a presupus însă măsuri terapeutice dureroase, cu

efecte negative în primă fază asupra economiei reale:

■ liberalizarea de facto a cursului de schimb (care a crescut abrupt la începutul anului 1996, antrenând şi o

creştere a inflaţiei şj dobânzilor \a niveluri care au provocat pierderi financiare serioase firmelor, dar şi băncilor),

■ falimentul a mii de firme mici şi mijlocii în perioada 1997-1998,

■ preluarea la datoria publică a împrumuturilor nerambursate de la băncile de stat,

■ creşterea aşa-numitului deficit cvasifiscal,

■ reducerea la minimum a creditului neguvernamental de la 16,04% din PIB în 1998 la numai 9,42% din

PIB în 2000, faţă de 79,81% din PIB în 1990.