MICROECONOMIA

CAPITOLU I

MICROECONOMIA CA PARTE COMPONENTĂ ATEORIEI ECONOMICE

1.1.Încadrarea microeconomiei in contextul macroeconomieigenerale. 1.1.1 Economia ca o ştinţă complexă şi dinamică. Viaţa economică ce decurge în perimetrul fiecărei ,ţări are menireade a transforma preferinţele individuale ale agenţilor economici intr-oalocare a mijloacelor deficitare în procesul activităţii practice pe bazastudierii atente a intregului complex de cauze şi factori care o determină. Realizarea obiectivelor activităţii economice trebuie să seinfăptuiască in aşa fel incît bunăstarea economici să se apropie la maximum de cea optimă. Ca realitate practică, activitatea economică financiară are uncaracter permanent în orice societate indiferent dacă se efectuează de unorganism (sistem de conducere, compartiment din interiorul întreprinderiisau din afara acesteia, etc.) şi nu constituie un scop în sine, ci o necesitateobiectivă de existenţă şi supravieţuire, precum şi un mijloc pentruatingerea anumitor obiective în interiorul fiecărui agent economic luataparte. Cu 2500 ani in urmă filozoful şi scriitorul grec Xenophon a determinat categoria "Economia", ca măiestria de a gestiona gospodăria individuală (familială). Pînă in secolul XIX categoriile economice se studiau in contextulŞtiinţei filozofice. Şi, numai odată cu dezvoltarea şi aprecierea stiinţifică atuturor componentelor unei ştiinţe (sistemelor de teorii, idei şi aplicari practice) fondate, dovedite în mare parte de către Adam Smith, DavidRicardo şi alţii a apărut şi s-a format ştiinţa economică. Unde definiţiaeconomiei ca ştiinţă este privită ca un proces integru de studiere teoreticăŞi de elaborare a principiilor practice în utilizare eficientă a capitalului şi resurselor disponibile pentru atingerea obiectivelor socio-umane. Teoria economică este o ştiinţă complexă şi se află mereu in staredinamică. Pe verticală ea conţine următoarele niveluri: 1. Nivelul microeconomic - se referă la procesele şi fenomenele cu caracter economic la nivelul agenţilor economici, familii, unităţilor teritorial-administrative (la nivelul ramurii). 2. Nivelul macroeconomic - cercetarea problemelor economice la

nivel de regiune economică,ţară. 3. Nivelul mondo-economic sau mondoeconomia - care are ca scop analiza problemelor economice cu caractermondial, adică are ca scop detenninarea interdependenţei nivelurilor macroeconomice a diferitor ţări, regiuni economice etc.

1.1.2. Obiectivul de studiu, metodele generale şi speciale alecursului "Microeconomie". Obiectivul de studiu al ştiinţelor "Economia" şi "Microeconomia"constă în problema utilizării raţionale a resurselor limitate cu scopulsatisfacerii necesităţilor nelimitate ale societăţii şi a membrilor săi. Microeconomia se ocupă in special de prognozarea şi analizafenomenelor ce ţin de activitatea agenţilor economici şi interacţiunea sain cadrul pieţelor cu alţi agenţi economici, cu consumatorii, furnizorii,influenţa măsurilor guvernamentale asupra mecanismului pieţei,prognozarea acestor influenţe asupra pieţei. Deci, microeconomia ca ştiinţă cercetează economia reală axată pe:

un agent economic, de exemplu, consumator sau producător; piaţa unui produs, serviciu studiate in mod autonom de celelalte

pieţe; identificarea modului în care sunt satistecute interesele

crescînde ale individului, întreprinderii, organizaţiei în funcţie de resursele disponibile. Cele expuse mai sus reflectă, că microeconomia ca ştiinţă sedeosebeşte de economia politică şi economia firmei (întreprinderii). Microeconomia, ca şi orice ştiinţă,îsi are principiile cerinţele şimetodele sale de cercetare. Vom evidenţia doar cîteva din principiile metodologice ale microeconomiei: - Principiul obiectivităţii şi antidogmatismuli. - Prinratul economicului asupra politicului şi al consunratorului asupra producătorului. - Procesul interacţiunilor social-economice bazate pe drepturile de proprietate in economia de piaţă. - Utilizarea teoriei economice pentru prognozare acţiunilor oamenilor, colectivelor de muncă bazaţă pe sistema de interese proprii. - Principiul de raţionalităţii in activitatea econornică. - Activitatea agenţilor economici pe baza valorii alternative (de a alege). Microeconomia, ca şi alte discipline, utilizeaă in studiul său diferite metode aşa ca: a) metode generale - Ior li-se raportă ele sunt metoda dialectică, analiza, inducţia şi deducţia, sinteza, compararea, abstracţia ştiinţifică grafica şi altele. b) metode speciale (specifice): metoda de bilanţ - se echivalează

două diferite cazuri, analiza funcţional-valorică; metodele economico-matematice. În microeconomie sunt pe larg răspîndite metoda normativi şi poziţională.Normativă - utilizează valorile în prealabil calculate.Poziţionala - aprecierea activităţii, proceselor economice de laobservaţii, din anumite poziţii determinate de factori interni si externi aiagentului economic. 1.1 .3. Structura şi sarcinile cursului. Studiul microeconomiei începe de la simpla presupunere căfiecare agent economic tinde spre obţinerea şi maximizarea profituluireieşind din resursele existente. În afară de aceasta structura cursului de microeconomie trebuie săreflecte următoarele două componente: 1. În economia de piaţa există două subiecte principale: consumatorul şi producătorul. Al 3-lea subiect este statul cu menirea de a elabora regulile de activitate economică şi manifestindu-se in acelaşi timp ca consumator şi producător. 2. În centrul sistemului economic se află, pe de o parte, consumatorul - purtător al cererii, pe de altă parte, producătorul - reprezentant al ofertei prin interacţiunea intereselor cărora şi se formează piaţa economică. Reieşind din cele menţionate mai sus structura cursului poate fireprezentată prin schema 1.1.

Aceste blocuri şi sunt compartimentele de studiu amicroeconomiei ca ştiinţă. Cursul de microeconomie trebuie şi contribuie la realizareaurmătoarelor obiective (sarcini): 1. Strategice şi de perspectivă: - formarea şi dezvoltarea mentalităţii contemporane; - formarea şi dezvoltarea aptitudinilor de utilizare a legilor şi legităţilor economice in practică. 2. Operative şi de stabilizare: - aprecierea corectă a posibilitiţilor şi resurselor curente pe anumite perioade de timp; - dezvoltarea uniformă pe parcursul perioadei scurte şi lungi de timp; - utilizarea raţională a resurselor- disponibile. Realizarea acestor sarcini şi utilizare principiilor teoretice,aptitudinilor practice reflectate in comportamentele structurii cursului demicroeconomie vor avea un suport esenţial în stabilitatea şi creşterea

nivelului economic a firmelor şi structurilor economice din RepublicaMoldova.

CAPITOLUL IITEORIA CERERII ŞI OFERTEI ÎN ACTIVITATEA AGENŢILOR

ECONOMICIAGENŢILOR ECONOMICI

2.1. Cererea şi oferta ca formă de legături şi coordonare aactivităţii agenţilor economici. 2.1.1. Legătură economică dintre consumator şi producător in

economia de piaţă prin intermediul cererii şi ofertei. Piaţa reprezintă o totalitate de acţiuni calitative şi cantitative detip economico-financiar dintre consumatori şi producători ce aduce însfîrşit la posibilitatea de schimb prin interacţiunea interreciprocă. La piaţăiau parte mai multi agenţi economici aşa ca: furizorii de materie primă,intermediarii, producitorii, intermediarii ce transmit dreptul deproprietate a mărfii de Ia producător la consumator şi consumatorii. Viaţa economică cere ca fiecare agent economic să dea raspuns la4 intrebări fundamentale: Ce de produs? Cine să producă? Cum deprodus? Pentru cine de produs? Răspunsul la aceste intreberi depinde de sistemul economicexistent în societatea respectivă. Societatea poate avea unul dinurmătoarele sisteme economice: gospodăria naturală sau tradiţională, deschimb (economia de piaţă liberă, planificată-centralizat şi mixtă). Aceste forme generale de organizare a producţiei se deosebescprin modalităţile de legătură dintre producator şi consumator. Economiatradiţională şi centralizată in mare parte ignorează legea valorii, legităţilespecifice a economiei de piaţă în ceea ce priveşte cererea şi oferta caformă de legătură a agenţilor economici. În economia liberă legătura dintre producător şi consumator seelectuează nemijlocit prin interacţiunea cererii şi ofertei pe piaţa dată,unde, votînd cu banul, se procură bunurile şi serviciile necesare. Dacă nu există un mecanism eficient de votare cu banul, atunciimpulsul nu trece de la consumator la producător şi viceversa. Pentru determinarea acestui mecanism, este necesar de evidenţiat2 momente:

Reproducţia, care reprezintă procesul de producţie, repartiţie,schimb şi consum intr-un sistem unic şi incontinuu (vezi schema 2.1)

Schema 2.1.

În economia de piaţă cererea şi oferta devin forme de legăturăeconomică dintre consumator şi producător. lniţial la piaţă se prezintă consumatorul, manifestindu-se prin cerere, reieşind din necesităţile sale şi mijloace băneşti disponibile, ceea ce generează în majoritatea cazurilor oferta - ca reprezentant alproducătorului.

2.1.2. Consumarorul - cerere. Noţiunea de "cerere" şi definiţialegii cererii. Cererea- reprezintă dependenţa între preţ şi cantitatea de marfă pecare consumatorul poate şi vrea s-o procure la piaţă la preţul dat, in loculdat şi in intervalul de timp dat. Cantitatea cererii - prezintă cantitatea de marfă pe careconsumatorul o va procura la piaţă sau va tinde spre aceasta, la diferitevalori ai parametrilor. Legea cererii - cu cît e mai mare preţul cu atît e mai micăcantitatea cererii, adică dependenţa este invers proporţională (pentrumărfurile normale). Existi mărfuri pentru care legea cererii nu se respecta - aşanumitele mărfurile lui Chiuffin (mărfuri inferioare sau de foarte extrem). Parametrii cererii - factorii care condiţionează variaţia cererii. Cerere = D (Demand) - se notează; Qd - cantitatea cererii; P – preţ, Funcţia D - reprezină dependenţa dintre cantitatea cererii şipararmetrii cererii. Qd = (P,i,Ncons-.,Ps,P0 ,i0 ), unde P - preţ; i - buget-bani cash Bugetul este cantitatea de bani rezervaţi de către consumator

Producţia

RepartiţiaConsum

Schimbul

pentru procurarea mărfii date sau a unui grup de mărfuri intr-un anumitinteval de timp. Ncons - Numărul de consumatori T - gusturi şi preferinţe Pc - preţ de mărfuri complimentare - acele mărfuri care pot fiutilizate doar cu marfa dată (de exemplu: petrol). Ps - preţuri la mărfuri substituante - acele mărfuri care se potînlocui una pe alta fără a schimba nivelul de satisfacere a necesitatilor esenţiale. Po - aşteptarea schimbării preţului. I0- aşteptarea variaţiei bugetului. Parametri extemi ca: condiţii climaterice şi altele. P - preţul schimbă calitatea cererii. Reprezentarea cererii: 3 metode: 1) Metoda grafică.

2)Metoda analitică: Qd = 10-P 3)Metoda tabelară:

i- cu majorarea bugetului consumatorului creşte cererea pentrumărfurile normale. Ncons - dependenţa proporţională T - mărirea gusturilor - mărirea cererii, analize cantitative Pc - creşterea preţurilor mărfurilor complimentare duce la micşorarea cererii Ps- sporirea cererii, daci Ps creşte Po- aşteptarea în următoarea perioadă de timp => cererea creştedacă preţul se va mări şi invers i 0 aşteptarea bugetului => scade cererea, dacă bugetul in viitor seva majora. 2.1.3. Producător - ofertă. Noţiunea de "ofertă" şi definiţia legii ofertei. Oferta nu este o anumită cantitate, ci o descriere a cantităţilor pe

care vînzătorii ar dori să le vîndă la diferite niveluri posibile ale preţului. Oferta- prezintă raportul între preţ şi cantitatea de mărfuri pe careproducătorul poate şi vrea s-o propuie la piaţa pentru realizare la preţuldat, locul dat şi intervalul de timp dat. Qs - este cantitatea de marfă pe care producătorul o propune lapiaţă pentru realizare la anumite valori ale parametrilor. Legea ofertei - dependenţa dintre preţ şi cantitatea de marfăoferită este direct propoţională. Parametrii ofertei - sunt factorii care modifică oferta. Funcţia ofertei - dependenţa dintre cantitatea ofertei şi parametriiei. Qs = F(P,Pr,Tehnologia,Nprod.,N,Subs,Po ) Unde P - preţ, Pr - preţ de resurse, Nprod. - numărul deproducători, N - impozitarea, Subs - subsidarea (acoperirea unei părţi decheltueli a întreprinderilor nerentabile, sponsorizarea). Oferta poate fi reprezentatăăin 3 forme: 1)grafică

2)analitica Exemplu : Qs = - 5+2P 3)tabelara :

Parametrii 1.Preţul nu schimbă oferta şi cantitatea ei. 2. Preţul la resurse Pr - micşorează S dacă preţul la resurse creşte. 3. Tehnologic - influenţa dublă-poate majora cantitatea propusăla aceeaşi calitate. Tehnologia care imbunătăţeşte calitatea fara a schimba cantitatea.duce la mărirea preţului => micşorarea ofertei.

Nprod - oferta se măreşte. N - impozitul scade oferta in rezultatul subsidierii pentru a obţinemarfă gratis. P0- aşteptarea creşterii preţului micşorează oferta.

2.2. Preţul de echilibru dintre cerere şi ofertă la mărfuri şiservicii. 2.2.1. Esenţa şi variantele de manifestare a echilibrului pieţei. Echilibrul pieţei este distins atunci când planurile consumatoruluicorespund planurilor producătorului. Deci, nu existi factori, care ar aducela moditicarea cererii sau ofertei, când cantitatea de marfă oferită la piaţăla un anumit preţ este egală cu cantitatea de marfă cerută la piaţă laacelaşi nivel al preţului, sau când Qd = Qs = Qe (vezi fig.2.2.1.)

Fig 2.2.1

Echilibrul pieţei se caracterizează prin preţul de echilibru Pe şiQc-cantitatea de echilibru. Dacă Qe este mai mare decât Qs la un anumit preţ,la piaţă se formează deficit de marfă (surplus de cerere). Dacă Qd este mai mică decat Qs la piaţa se formează surplus demarfă (de oferă). În rezultatul variaţiei parametrilor cererii şi ofertei, echilibrulpieţei poate varia: 1. Variaţia ofertei la cerere constantă(Fig,2.2.2.4,b)

2. Variaţia cererii la oferta constantă (Fig.2.2.3.a,b)

Varianta 3 Dl;Sl (Fig.2.2.4.a,b,c)

2.2.2 Aplicarea teoriei cererii şi ofertei în practică economică. Teoria cererii şi ofertei este aplicată la analiza influenţei măsurilorguvernamentale asupra mecanismului pieţei care se poate caracteriza prin:

domeniul impozitelor fixarea preţului maximal fixarea preţului minimal

Domeniul impozetelor. În rezultatul impozitării oferta scade şi ca rezultat preţul deechilibru creşte, cantitatea de echilibru scade. Se presupune că toatemărfurile iniţial sunt impozitate. Aplicarea unui impozit suplimentar, inultima instanţă şi în majoritatea cazurilor se răsfringe atîit asupraproducatorului cît şi asupra consumatorului. Impozitul poate fi fixat: 1 ) in valoarea constantă pentru fiecare cantitatea de marfă; 2) in formă de procent din preţ; 3) procent progresiv in raport cu cantitatea de marfă realizată sau în raport cu nivelul preţurilor.

După aplicarea impozitului suplimentar,producatorul tinde să crească preţul în valoare impozitului fără ca să scadă cantitatea.Nu reuşeşte deoarce la aşa preţ cererea este mai mică.Ca rezultat se distinge echilibru E 1(fig. 2.2.2a).impozitul total vărsat in buget va fi: Ntot= Nun*Qe Cota consumatorului: Ncons = Ntot -Ncons Impozitul suplimentar nu-l satisface pe consumator deoarece înrezultat el procură o cantitate mai mică la un preţ mai mare. Nu-l satisfacenici pe producator deoarece in rezultat realizează, o cantitate mai mică,rămănîndui după plata impozitului o sumă mai mică de bani. Pentru stat e convenabil atunci când în rezultatul impozituluisuplimentar valoarea totalală a impozitelor plătite creşte.

Cazuri specifice: a) toată valoarea impozitului este plătită de consumator (Fig.2.2.2b).

b) când bate valoarea impozitului este platită de producător (Fig.2.2.2c).

Fixarea preţului maximal (fig.2.2.2d). Măsura dată se aplică pentru protecţia consumatorului la etapelede tranziţie sau în cazul calamităţilor sociale sau naturale. În acest caz la

piaţă se formeză un surplus de cerere, adică deficit de marfă. Deoarecepreţul e fixat la un nivel mai jos ca preţul de echilibru.

La piaţă se formează surplus de marfă echilibru artificial se transformă în natural. Fixarea preţului minimal (Fig.2.2.2e) Se efectuează cu scopul stimulării producerii mărfii, costulproducerii căreia este mai înalt decât preţul de echilibru ce s-ar forma lapiaţă şi marfă, dată este necesară societaţii.

2.3. Teoria elasticităţii şi aplicarea ei în practică de activitate economică. 2.3.1. Elasticitatea cererii, tipurile ei şi metodele de determinare. Pentru cerere: Elasticitatea - ca grad de reacţionare a cantităţii cererii la variaţiaparametrilor. Se determină pentru cerere (de obicei, adesea) în raport cupreţul la marfă analizată, preţurile la alte mărfuri şi bugetul consumatorului. Elasticitatea directă a cererii după preţ prezintă gradul dereacţionare a cantităţii cererii în rezultatul variaţiei preţului la marfaanalizată cu 1 %.

Dacă variaţia cel puţin a unui parametru (P şi Q) depăşeşte 4% se determină elasticitatea pe sector utilizindu-se valorile medii. Ed - elasticitatea cererii

: Deosebim urmăoarele niveluri de elasticitate a cererii:

Cererea liniari se caraclerizează la toate aceste niveluri.

Pentru cererea liniară elasticitatea mai poate fi calculată în felulurmător.

Factorii care condiţionează elasticitatea cererii: I ) timpul - cu cît e mai mult timp, cu atît elasticitatea e mai mare. 2) substituibilitatea mărfii - cu cît sunt mai mulţi substituanţi cu atît e mai elastică cererea. 3) cota cheltuielilor la marfa dată în bugetul total al consumatorului. 4) categoria mărfii - mărfuri de lux şi de primi necesitate.

Elasticitatea cererii se mai determină în raport cu preţurile la altemărfuri. Elasticitatea tranzitivă a cerorii - prezintă variaţia procentuală a(Qd la marfa X în rezultatul variaţiei P la marfa Y cu 1%. QPy (QDx) - in raport cu pregul la marfa Y.

Dacă elasticitatea tranzitivă e mai mare decât 0, marfa este inferioară. Dacă elasticitatea tranzitivă e mai mică decât 0, mărfurile suntcomplimentare. Dacă easticitatea tranzitivă este egală cu 0, mărfurile nuinteracţionează între ele. Elasticitatea cererii după venit prezintă variaţia procentuala a Q înrezultatul variaţiei venitului cu 1% .

a) dacă elasticitatea cererii după venit este mai mica decât 0, marfa este inferioară. b) dacă elasticitatea cererii dupa venit Ei>0 marfa este normală. c) dacă Ei > 1 creşte odată cu creşterea bugetului – este marfă de lux. d) dacă Ei = 0 => din asta rezultă că este marfă de primă necessitate.

2.3.2. Elasticitatea ofertei şi factorii care o condiţionează. Contorm legii ofertei, producătorii vor varia cantitatea oferită lavariţia preţului. Însă reacţia diferitor producători poate fi diferită de lacaz la caz. Elasticitatea ofertei după preţ prezintă variaţia procentuală acantităţii ofertei la variaţa preţului cu 1%.

Factorul principal care condiţionează nivelul ofertei este timpul

(perioada). Deosebim perioade: foarte scurte, scurte, lungi. a) Perioada foarte scurtă - se caracterizează prin incapabilitatea producătorului de a reacţiona în careva mod la schimbarea preţului pe piaţă. În acest caz oferta este perfect rigidă Es = 0.

b)Perioada scurtă - se caracterizează prin posibilitatea producătorilor de a reacţiona la schimbarea preţurilor doar schimbînd intensitatea producerii. Nivelul Es poseda valori intermediare.

c)Perioada lungă se caracterizează prin posibilitatea producătorilor de a reacţiona cu toate măsurile la schimbarea preţului. In acest caz elasticitatea ofertei este variată, in majoritatea cazurilor creşte.

2.3.3. Aplicarea teoriei elasticităţii în analiza activităţiieconomice a firmelor şi organizaţliilor. Teoria elasticităţii în analiza activităţii economice se întrebuinţează pentru: a) aprecierea variaţiei venitului producătorilor sau a cheltuielilorconsumatorilor în rezultatul variaţiei preţului; b) aprecierea raţionalităţii, introducerea noilor impozite şisubsidii precum şi altor măsuri guvernamentale. A. În cazul elasticităţii joase a cereri, majorarea preţului ducela majorarea veniturilor producatorilor şi în acest caz devine raţionalpentru Guvern să introducă impozite suplimentare. Aceasta n-o să lepermită producătorilor să micşorez-e cantitatea ofertei fără ca să piardă dinvenitul global.

∆TR = ∆P * Qe2 – schimbarea venitului global în rezultatul variaţiei preţului. ∆TR = ∆Qt * Pe2 - variaţia venitului în rezultatul modificării volumuluicomercializarii marfii.

B. În cazul elasticitaţlii cererii. Majorarea preţului totdeauna duce la micşorarea venitului producătorilor şi cheltuelilor consumatorilor.

În acest caz aplicarea (întroducerea) impozitelor suplimentare sunt raţionale.

∆TR = ∆P Qe2 - majorarea venitului în rezultatul majorării preţului. ∆TR= ∆Q* Pel - micşorarea venitului în rezultatul micşorării volumului comercializat. Venitul – suma mijloacelor baneşti acumulate de la comercializarea unui anumit volum de marfă şi servicii de preţuri definitive. În cazul elasticităţii cererii majoritatea venitului în rezultatulmajorării preţului totdeauna micşoreză venitul în rezultatul micşorăriivolumului realizării. Deci, venitul global al producătorului se micşorează. C. În varianta, când elasticitatea este egală cu "1" variaţia preţuluinu aduce la schimbarea venitului global, aşa după cum variaţlia preţului cuun procent (1%) duce la reducerea volumului de comercializare tot cu 1%.

Graficul dependenţei venitului global al producătorilor de lavolumul de comercializare a mărfurilor, ţinînd cont de nivelul elasticităţii cererii. Condiţia de maximalizare a venitului producătorului – realizarea (comercializarea) mărfii la care cererea este egală cu 1 %.

Capitolul IIICOMPORTAREA CONSUMATORULUI LA FORMAREA CERERII

ANUMITOR MĂRFURI PE PIAŢĂ.3.1. Teoria utilităţii marginale.

3.1.1.Elementele modelului de comportare ale consumatorului.Teoria conportarii consumatorului are ca scop confirmarea legii cererii şi determinarea modalitaţilor de formare a ei in raport cu preţurile şi restricţiile consumatorului.Teoria comportării consumatorului se cerecetează in 3 etape:a) Analiza preferinţelor consurmatorului;b) Analiza restrictiilor (limitarea);c) Caracteristica echilibrului;

Pentru analiza comportarii consumatorului se fac 3 presupuneri :1) Consumatorul intodeauna poate aranja marfurile dupa gradul de

satifacere a necesitatilor sale (totdeuna consumatorul cunoaşte calitaţile marfurilor);

2) Preferinţele consumatorului sunt tranzitive: A&B si B&C => A&C (&-tranzitivitatea mai preferabilă);

3) Non-saturarea: consumatorul întodeauna va prefera o cantitate mai mare de marfuri unei cantitati mai mici daca se neglijeaza preţul, deci punctual “C” cu utilitatea “Uc”.

X si Y – categorii de mărfuriU= utilitatea prezinta gradul de satisfacere a necesitatilor consumatorului în rezultatul consumului unei anumite cantităti de marfă sau servicii.Ua=f(Xa:Ya)Ub= f(Xb:Yb)Uc= f(Xc:Yc)Funcţia unitaţii acordă fiecarui grad de unitate o cifră în asa fel încît unui

grad mai mare de utilitate i se atribuie o cifra mai mare. Cifrele pot fi comparate doar in cadrul uneea şi aceleiaşi analize. Ele nu joaca nici un rol.

Utiliatea marginală prezintă variaţia utilităţii totale in rezultatul variatiei consumului cu o unitate a mărfii “X” sau “Y”.

MU=U’=f’(x;y)

3.1.2. Caracteristica curbelor de indiferenţă. Rata marginală de substituire.Curba de indiferenţă prezintă mulţimea punctelor ce ne caracterizează

mulţimea combinaţiilor de marfuri intrebuinţate, utilitatea la consumul carora este constantă, deci Ua=Ub=Uc.

Harta curbelor de indiferenţă prezintă mulţimea lor interpretată pe plan.Proprietaţile curbelor de indiferenţă:

1) cu cî curba de indiferenţă este situată mai departe de originea de coordonate, cu atît ea caracterizează un grad mai mare a utilităţii. Se bazează pe condiţia non-saturării.

2) Curbele de indiferenţă nu se intersectează (sa presupunem).

Rata marginală de substituire (MRS).

Rata marginală de substituire prezintă cantitatea de marfă Y de care trebuie să se dezică consumatorul pentru a primi o unitate suplimentară de marfa X cu condiţia ca nu-şi schimbă gradul sau de utilitate, adica ramîne pe aceeaşi curbă de indifirenţă. Se notează: MRS = -∆y/∆x Semnul “-” indica ca o marfa se înlocuieşte cu alta. La mişcarea in jos pe curba de indiferentă, rata marginală de substituire MRS descreste.

Tendinţa descrescîndă a MRS este condiţionată (la mişcarea in jos pe curba de indiferenţă) formei convexe a curbei de indiferenţă. În cazul marfurilor complementare MRS=0. pentru marfurile substituante MRS= - ∆y/∆x, şi este constant pentru toate combinaţiile între X si Y. MRS ne indică grafic unghiul de înclinaţie (tg lui) a tangentei catre curba de indiferenţă.

3.1.3. Restricţiile consumatorului. Restricţiile pot fi după buget si după timp.

a) restricţiile bugetare sunt caracterizate prin linia limitării bugetare care prezintă mulţimea de puncte ce caracterizează mulţimea combinaţiilor de mărfuri X si Y, cheltuielile la propunerea carora sunt egale pentru toate combinaţiile. i - buget

Linia bugetară poate varia in rezultatul variaţiei bugetului şi în rezultatul variaţiei preţurilor. În rezultatul variaţiei bugetului linia bugetară se deplasează paralel de la originea de coordonate la mişcarea lui:

La variaţia preţurilor linia bugetară îşi schimbă unghiul de înclinaţie: la creşterea preţului la marfa X şi/sau la micşorarea preţului la marfă Y unghiul de înclinaţie scade şi invers, la micşorarea preţului la marfă X şi marirea preţului la marfă Y unghiul de înclinaţie creşte.Px3<Px1<Px2;α3<α1>α2

b) restricţia dupa timp se caracterizează prin linia limitarii după timp, care prezintă mulţimea de puncte ce ne caracterizează mulţimea combinaţiilor de mărfuri X si Y, cheltuielile de timp la procurarea carora sunt egale.Funcţia: T=Qx*tx+ Qy*tyT – bugetul de timp al consumatorului;Tx si ty – timpul necesar pentru procurarea unitaţii de marfăx si y corespunzător.

c) în cazul limitării duble, atît după timp cît şi dupa buget, consumatorul poate alege o aşa combinaţie de mărfuri X si Y care se afla mai jos în stinga atît de limita bugetară cît şi de linia limitei după timp.

3.2. Teoriile analizei vizînd comportarea consumatorului. 3.2.1. Echilibrul consumatorului. Se distinge atunci când consumatorul îşi cheltuie tot bugetul pentru procurarea marfurilor X si Y (in caz contrar o parte din buget nedistribuită nu poate maximiza utilitatea) şi se află pe o curbă de indiferenţă maximal posibil îndepartată de la originea de coordonate, care asigură o utilitate maximală (punctual “A” de pe grafic).

Punctul 1,2 nu reflectă consumul optim asigurat de marimea venitului “I” (utilitatea marginală). Echilibrul consumatorului se distinge, grafic când linia bugetară este tangentă la curba de indiferenţă. Condiţia analitică de echilibru a consumatorului: MRS= - ∆y/∆x = -Px/Py, deci MRS= - Px/Py, caracterizeaza unghiul de înclinare a liniei bugetare. Echilibru în care se respectă condiţia analitică se numeşte echilibru intern. Există cazuri (aşa numitul echilibru unghiular) la care condiţia analitică de echilibru a consumatorului nu se respectă. De exemplu, aceasta se refera mărfurilor substituante.

Structura bunurilor cumpărate este optimă atunci cînd utilitatea marginală are o unitate cheltuită este aceeaşi pentru toate mărfurile (A, B, C, Z) analitic aceasta se poate reprezenta în felul următor:

3.2.2. Efectul de venit şi efectul de substituire. Efectul micşorarii preţului are o influenţă dublă asupra consumatorului:

În rezultatul micşorarii preţului la marfă X, consumatorul va tinde spre substituirea marfii Y cu marfa X, care a devenit mai accesibilă, neschimbindu-şi gradul sau de utilitate, adica ramînînd pe aceeaşi curbă de indiferenţă.

În rezultatul procurarii unui lot mai mare de marfă ieftină, capacitatea de procurare a bugetului fixat creşte, ceea ce permite consumatorului de a se deplasa pe altă curba de indiferenţă cu o utilitate mai mare.

Variaţia cantităţii de marfă X în rezultatul substituirii, ca consecinţă a micşorării preţului la marfă X, prezintă efectul de substituire.

Efectul de venit prezintă variaţia cantitaţii de marfă X în rezultatul majorarii capacitaţii de procurare a bugetului fixat ca urmare a micşorării preţului la marfă X.

Efectul de venit prezintă variaţia cantitaţii de marfa X în rezultatul majorarii capacităţii de procurare a bugetului fixat ca urmare a micşorării preţului la marfă X.

Efectele de substituire şi efectele de venit se caracterizează prin egalitaţile lui Sluttski. Forma lor redusă este urmatoarea :

a) cînd marfa X este marfă normală:

b) cînd marfa X este neutrală :

c) cînd marfa X este inferioară însa nu pentru marfa Ghiffin

d) marfa X este marfa Ghiffin

Apariţia efectului de venit şi efectului de substituire poate forma aşa numitele “surplusul consumatorului” şi “surplusul producatorului”.

Curba cererii reflectă acordul consumatorului de a plăti un anumit preţ pentru cantitatea de marfă data.

Surplusul consumatorului prezintă diferenţa dintre preţul (Pc) pe care consumatorul este de accord să-l achite şi preţul (P) cu care marfa este totuşi procurată. Surplusul producatorului reprezintă diferenţa dintre preţul (P) cu care se realizează marfa pe piaţa şi pretul (Pp) cu care vinzătorul este de accord să realizeze marfa. Deci, preţul de echilibru (Pe)>Pp>Pc.

3.2.3. Consumul în dependenta de marimea venitului. Curbele “venit-consum” şi “preţ-consum”.

În rezultatul variaţiei venitului consumatorul va varia cantitatea de marfă care va fi cerută la piaţa. Însa la o variaţie egală a venitului, reacţia diferitor consumatori în diferite cazuri poate fi diferită. Curba “venit-consum” prezintă mulţimea punctelor de echilibru în rezultatul variatiei venitului => i = efecte de substituire.(gr. 3.1.)

Corelaţia dintre venit şi consum a fost studiată în secolul XIX decătre statisticianul german E. Engel. El a stabilit că influenţa venituluiasupra consumului depinde de tipul de marfă. lnterdependenţa dintremodificarea venitului şi a consumului E. Engel a reflectat-o prin aşanumitele curbe venit-consum. Specificul curbelor lui Engel, de exzemplu, pentu marfa normalăcostă în faptul că cu primele 100 unităţi monetare se procură mai multdecît cu ultimele 100 unităţi. Curba lui Engel descrie o pontă pozitivădacă venitul sporeşte. (vezi graficul 3.2.) Pentru mărfurile inferioare şi mărfurile neutre (de primănecesitate) curba “venit-consum" este reprezentată in graficul 3.3.

Reacţia consumatorului în variaţia preţului se caracterizeză prin curbele “preţ-consum”, care reprezintă mulţimea punctelor de echilibru al consumatorului, capatate în rezultatul variaţiei preţurilor.

Cu ajutorul curbei "preţ - consum" se determină curba cererii, carereprezintă dependenţa dintre preţ şi cantitate de marfă cerută. Legea descreşterii utilităţii marginale:pe masura creşterii cantităţii de marfăutilizată ,utilitatea marginală ”MU” a fiecărei unutaţi suplimentare scade.slrpliIrcrrlcre scade Analizînd curbele lui Engel, putem concluziona că odată cu

sporirea veniturilot consumatorilor: l. ponderea cheltuielilor pentru Procurarea produselor alimentare în bugetul familiei se micşorează; 2. în bugetul familiei se va mări ponderea cheltuielilor legate de instruire,pentru serviciile medicale şi juridice, pentru turism, odihnă şi cultură.

Capitolul IVFIRMA ŞI ROLUL EI ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ.

4.1. Tipologia intreprinderilor si teoria productiei.

4.1.1.Tipologia intreprinderilor din R. Moldova.Viaţa economică este organizată şi se bazează pe agenţii economici (întreprinderi).Întreprinderea – agentul economic cu autonomie financiară şi de gestionare,

caracteristica genului specific de activitate, capacitaţii de a crea şi comercializa valoarea de întrebuinţare produsă.

Clasificarea firmelor depend de urmatorii factori(caracteristici) de bază:1. forma de proprietate(proprietatea >50% - capital privat);2. statutul juridic (persoana fizică sau juridică);

Persoana fizică – poartă responsabilitate la 100% cu toata averea.Atentatul juridic se poate infiinţa dupa “3 ani” de la afacerea data.Persoana juridică – poartă raspunderea dupa cotă. Atentatul – 1 an.

3. domeniul de activitate;4. volumul de producţie;5. nivelul tehnologic şi tehnic.In 1999 în R. Moldova numarul agenţilor economici constitue aproximativ

185 mii unitaţi dintre care 31% posedau dreptul de persoana fizica, inclusiv individuale 52%.

Conform legii “despre întreprindere şi antreprenoriat” a R.M. din 01.04.1992 cu unele adausuri şi schibări din 1995, agenţii economici pot activa sub urmatoarele forme organizatorico-juridice:

întreprinderea individuală; societate partenerială (in nume colectiv); societate in comandită; societate pe acţiuni; societate cu responsabilitate limitată (SRL); cooperative de producere; întreprindere de arendă; întreprindere colectivă;

întreprinderea de stat si municipală.Întreprinderea individuală:- fondată de 1 cetaţean, pot fi şi membrii familiei lui;

- persoana fizică;

- avantaj: usor de infiinţat;

- dezavantaj: dificultaţi în capătarea creditelor, nu au gaj.Societate partenerială:- două sau mai multe persone fizice sau juridice participăla formare;

- asocierea bunurilor cu scopul desfaşurării în comun a activitaţii de antreprenoriat;

- este persoana fizică cu reponsabilitate limitată.Societate in comandită:- asocierea două sau mai multe persone pentru activitatea în comun;

- nu-i persoană juridică;

- unii sunt membrii principali (complet) şi poartăresponsabilitate nelimitată;

- alţii (comandatari) – poartă responsabilitate limitată şi nu au drept la vot.

Societatea pe acţiuni:- persoana juridică;

- se formează pe baza asocierii persoanelor juridice şi cetăţenilor cu capital individual;

- una din formelor organizatorice de bază capitalistă;

- capitalul individual fondat este apreciat prin numarul de acţiuni pe care le deţine asociatul;

- numarul de acţiuni=numarul de voturi;

- responsabilitatea materială şi juridică în dependenţă de capitalul (cota) asociat;

- societatea poartă responsabilitate nelimitată.

Clasificarea S.A.:a) după formele de proprietate:1) de stat;2) mixte (diverse forme de proprietate);3) societaţi pe acţiuni în conexiune sau mixte (cu capital străin)b) după tip:1) societaţi deschise (cumpară şi vînd acţiunile la bursele de valori);2) închise (în interiorul societăţii).Arendatorul poarta responsabilitate:

- să păstreze averea primită în arendă;

- la timp să prezinte darea de seamă faţă de patron;

- să-şi achite la timp plata pe arendă.Întreprinderea colectivă:- se formează de catre membrii colectivului de muncă la întreprinderile

de stat pe baza contractului de cumparare sau folosire (transmiterea) şi a statutului;

- toţi membrii colectivului sunt deţinători de capital după cota stabilită, dupa care se poartă responsabilitate individuala;

- persoana juridical.Intreprinderea de stat sau municipală:- averea acestor întreprinderi se formează dupa hotarirea Guvernului

sau a Organelor de Conducele Locale;- persoane juridice;

- poartă responsabilitate faţă de stat cu toată averea sa;

- organele conducerii de stat şi municipale nu poartă raspundere faţă de datoriile întreprinderilor formate de ei;

- întreprinderile sunt de sine statatoare în activitatea financiară şi de gestionare.

Societatea cu raspundere limitata (SRL):- un numar limitat de fondatori (nu mai putini de “2”);

- partenerii poartă raspunderea in limitele capitalului investit;

- persoana juridică;

- conducerea firmei în multe cazuri este efectuată nu de fondatori;

- SRL se lichidează dupa dorinţele membrilor (fondatorilor) sau dacă fondul asociat e mai mic decît minimul prevăzut de lege R.M. (3000 salarii minime depuse timp de 1 an, 40% depuse la formare).

În R.M. din aproximativ 70000 firme ~23% - SRL.Cooperative de producere:- aparţin la “2” şi mai mulţi cetateni, care-şi asociază capitalul sau

pentru activitatea în comun;- persoana juridică;

- responsabilitate în limitele investiţiilor personale, în unele cazuri poarta resonsabilitate şi cu averea sa, conform legii R.M. “Despre cooperatie”.

Întreprindere de arendă:- persoana juridică;

- o formă de privatizare a averii de stat, sau de transfer temporar a capitalului privat;

- arendatorii pe un timp, conform contractului de arendă devin de sine statatori la folosirea resurselor fixe.

Arendatorul are dreptul:1) să încheie de sine statator contracte cu partenerii;2) să stabilească de sine statator activitatea, volumul şi numarul

lucratorilor;3) să stabilească de sine statator regimul de muncă;4) să ia decizia de sine statator la distribuirea şi folosirea beneficiului.

4.1.2 Procesul de producţie,funcţilile şi particularităţile lui în cadrul întreprinderii. Al doilea participant al pieţei care formează oferta este producătorul ,care pentru a presta marfa sau servicii pe piaţă efectuează un proces de producţie. Microeconomia studiază procesul de producere ca un proces de transformare a unor bunuri în alte bunuri. Procesul de producere în microeconomie este analizat dupa tipul “lazii negre”.Adică se caracterizează doar bunurile, care ies din procesul de producere.

Bunurile "A" se numesc factorii procesului de producereresursele materiale, umane, financiare şi informaţionale). Bunurile "B" - produs finit (marfa,serviciile, ideile). Factorii procesului de producere pot fi foarte diverşi, însă adesea ei sunt grupaţi în grupe după careva criterii geneale. Deosebirn grupuri de factori: 1) grup capital - K, care include în sine clădiri, construcţii, utilaj, bunuri materiale etc. 2) munca - L, include în sine atît munca calificată cît şi munca necalificată. 3) Suportul financiar - B (banii). 4) Pămîntul - Z. Mai pot fi evidenţiaţi şi alţi factori, dacă ei joacă un rol specific la procesul de producere analizat. Din punct de vedere al ponderii elementelor factorilor de

producţie deosebim tehnologii cu: a) capital intensiv (care condiţionează un consum mare de capital; b) muncă intensivă(cu un consum mai pronunţat de forţă de muncă). Interacţiunea factorilor în procesul de producere se caracterizează prin funcţiile de producere. Funcţia de producere – determină modalitatea interacţiuniifactorilor(în procesul de producere şi ne arată pe de o parte cantitateamaximală de produs finit, care poate fi obţinut în rezultatul utilizăriianumitor combinaţii a factorilor de producere,ne determină cantitatea minimă de factori necesari pentru producerea unei cantităţi stabile de producţie. Forma generală a funcţiei de producere Q = f (X1,X2,X3,X4….Xn) În cele mai dese cazuri se analizeză funcţia de producere cu 2 factori şi are forma Q=f(K;L) sau funcţia cu trei factori Q=f( K;L;B); Q=f(K;L;Z) sau cu patru factori Q=f(K;L;Z;B).

Tipurile funcţiei de producere. Deosebim funcţii de producere:

a) funcţia de producere de tip Leontiev Qs min (K;L).

Această funcţie caracterizează procesele de producere când factorii nu pot fi substituiţi unul cu altul şi se completează reciproc. Majoritatea unui din factori nu schimbă volumul de producţie.Ei doar se completeză reciproc şi nu pot fi substituiţi.

b) funcţia de producere de tip Cob-Dangler caracterizează procesele, când factorii pot fi substituiţi unul cu altu , însă coeficientul de

substituire variază de la caz la caz. Q=A*Ka*Lβ

- funcţia exponenţială .Mărimea lui “a”şi”β” variază între ele şi de la caz la caz.

c)funcţia de producere liniară – caracterizează procesele de producere,când factorii pot fi substituiţi unul cu altul în proporţii constante.

În legatură cu cele expuse mai sus apare necesitatea de a dezvălui o nouă categorie în teoria producţiei – izocoanta. Izocoanta prezintă mulţimea punctelor ce ne caracterizează variantele combinaţiilor factorilor de producere, care asigură producerea aceluiaşi volum de producţie.

Mulţimea izocoantelor înterpretate pe plan reprezintă harta izocoantelor. Cazuri specifice a izocoantelor ne caracterizează cazul ,când utilizarea doar a variaţiei capitalului nu permite de a produce.

Proprietaţile izocoantelor:

1) Izocoantele au înclinaţie negativă,deoarece micşorarea unui factor utilizat necesită majorarea cantitativă a altui factor utilizat necesită majorarea cantitativă a altui factor utilizat pentru ca volumul de producţie produs să nu se schimbe.2)Cu cît izocoanta este situată mai deprte de originea coodonatelor cu atît ea asigură un volum de producţie mai mare.3)Forma reprezentării izucoantei pe plan depinde de caracteristicile proceselor de producţie mai mare de în ceea ce priveşte utilizarea factorilor de producţie (funcţia exponenţială,liniară,dreptunghiulară,etc.)

4.2. Teoria şi practica gestionării procesului de producţie.4.2.1. Procesul de producţie în perioada scurtă de timp.Procesele economice se desfasoară în timp şi spaţiu. De aceea, în

microeconomie se foloseşte noţiunea de timp economic care exprimă perioada de deluare a fenomenelor economice, deosebim trei perioade de timp:

1) Perioada spontană (ultra scurtă), toţi factorii de producţie sunt constanţi. Aceasta situaţie analizează fenomenul activitaţii economice a întreprinderii la momentul dat, fară performari.

2) Perioada scurtă de timp prezintă acea perioadă în decursul careia cel puţin un factor ramîne neschimbat.

Factorii care variază = factorii variabili.Factorii care nu variază = factorii constanti.

In cazul modelului cu 2 factori în perioada scurta de timp, capitalul este factorul constant, iar munca – factorul variabil. În perioada scurta de timp, ca firma sa varieze volumul de producere, este necesar şi e unica posibilitate de a varia factorul munca utilizată.

Este necesar ca firma să cunoasca dependenţa între volumul de producţie produs şi cantitatea factorului variabil pentru a putea determina necesitatea de factori la sporirea dorită a volumului de producţie.

În perioada scurtă de timp deosebim:a) produs fizic total = Q(cantitatea de marfa) – prezintă cantitatea de

marfă produsă la o anumită valoare a factorului variabil cînd ceilalţi factori sunt constanţi.

b) Produs mediu fizic = AP – prezintă raportul produsului total la cantitatea utilizată a factorului APPl=Q/L; APPk=Q/K.

c) Produs marginal fizic = MPP – prezintă variaţia produsului total în rezultatul variaţiei factorului variabil cu o unitate MPPl=∆Q/∆L; MPPk – nu e pentru perioada scurta.

Înterpretare grafica:

APPl – produsul mediu care caracterizează productivitatea medie a factorului, garficul reprezintă tg unghiului de înclinaţie a razei lansată din originea de coordonate către punctele graficului produsului total.

APPl ≤ Q/LA – punctual cînd raza e tangentă pentru A, APPl – este maximalMPPl = ∆Q/∆L – graficul prezintă tangenta unghiului de inclinaţie a tg catre

graficul produsului total.B – punctual de inflexiune. Pentru B, MPPl este maximal.Dacă MPPl este mai mare decît APPl, atunci APPl creşte şi invers.

MPPl – caracterizează productivitatea marginală a factorului.

4.2.2. Procesul de producţie în perioada lungă de timp. Legea descresterii efectului la scară.

Perioada lunga de timp este o aşa perioadă în decursul careia toţi factorii de producere pot varia. În cadrul acestei perioade firma producatoare, pentru a varia volumul de producţie poate sa varieze cu ambii(toti) factorii deplasîndu-se de pe o izocoanta pe alta.

Legea descresterii efectului la scara – relatează ca, creşterea volumului de producţie, cauzată de modificarea lentă a factorului variabil, se va micsora pe masura creşterii raportului între factorul variabil şi factorii constanţi(la tehnologia dată). Legea descreşterii efectului acţionează atît asupra factorilor de muncă, cît şi asupra factorului capital, atît în perioada scurtă, cît şi lungă de timp. Pentru analiza acestui efect se introduce noţiunea de efect intern la scară: se spune că firma işi schimbă scara producţiei atunci când toţi factorii de producere variază în proporţii egale. Q=f(K/L)

bQ = f(a K; a L)cind b>a – efect pozitivcind b<a – efect negativesi pentru b=a – efect unitar= constant.

Interactiunea factorilor de producţie este condiţionata de substibilitatea, divizibilitatea, adaptivitatea şi complementaritatea lor.

Substituirea factorilor de producţie constă în posibilitatea lor de a înlocui parţial sau toatal un factor cu o anumita cantitate din alt factor în condiţiile menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

Divizibilitatea – posibilitatea de a împarţi factorul de producţie în unităţi şi subunităţi.

Adaptabilitatea – capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de producţie cu una sau mai multe unităţi dintr-un alt factor de producţie.

Complementaritatea – capacitatea factorilor de producţie de a se complecta unul pe celălalt.

Substituirea – este caracterizată prin noţiunea MRST – rata marginală de substituire tehnologică.

MRST = -[∆K/∆L].Semnul minus (-) înseamnă că factorii de producţie se modifică în direcţii

opuse.

Dacă ne mişcam pe izocoantă din punctul 14, atunci MRST are tendinţa de a se micşora. Aceasta ne vorbeşte despre faptul că există o anumită limită de substituire a factorilor de producţie.

Mişcarea din punctual 12 o putem exprima:∆K*MPk + ∆L*MPL = 0, aceasta însemna că cantitatea de produs pierdută

din cauza micşorării capitalului este compensată de majorarea factorului de muncă.∆K*MPk = -∆L-MPLMPL/MPk = ∆K/∆L = MRST = MPL/MPk.Prin urmare, rata marginala de substituire tehnologică este egală cu raportul

produsului marginal al factorului de producţie aflat pe axa X şi produsul marginal al factorului aflat pe axa Y.

Organizînd procesul de producţie trebuie sa se ia în consideraţie şi faptul că există diverse grade de substituire, complementaritate, divizibilitate, adaptabilitate.

Deosebim următoarele grade de substituire a factorilor de producţie:1) Substituibilitatea perfectă cînd MRST este constantă în orice punct al

izocoantei. Aceasta indică faptul că nu există nici o limită în substituirea factorilor de producţie.

2) Procesul de producţie cere o complementaritate strictă a factorilor de

producţie (de exemplu: organizarea activităţii parcului de autobuse). Într-un schimb se cere ca fiecare maşina sa fie asigurată cu un singur şofer. Marirea numarului de şoferi intr-un schimb la o masina nu are nici un

efect.

3) Substituirea imperfectă. În acest caz MRST e în descreştere.

4.2.3. Aplicarea teoriei producţiei în gestionarea activităţii agentului economic.Teoria producţiei poate fi aplicată în analiza diferitor fenomene. Vom aplica

teoria producţiei în determinarea conţinutului economic şi a consecinţelor restanţelor sistemului bugetar faţă de salariaţi.

Tranziţia spre economia de piaţă, este însoţită de o muţime de fenomene noi, pe care nu ne-a fost “dat” să le întîlnim pînă acum.

Un astfel de fenomen a apărut şi în domeniul remunerării muncii. A devenit “norma” întîrzierea remunerării salariaţilor, adesea de cîteva luni. Apariţia acestui fenomen ne impune necesitatea de a analiza mai temeinic natura lui ca să se afle dacă întîrzierea salarizării este un element organic, sau un însoţitor “întîmplător” al tranziţiei. Este timpul să determinăm, să prognozăm consecinţele declanşării acestui fenomen.

Punctul de pornire în analiza acestui fenomen, după părerea noastră, poate servi faptul că reforma social-economică presupune tranziţii structurale radicale atît în sistemul socio-economic, cît şi în domeniul modului de gîndire, de apreciere şi adoptare a deciziilor. Orientarea spre economia de piaţă cere tot mai insistent să fie dezvoltat şi utilizat un mod economic de gîndire, fundamentat pe principiile, legile şi raţionalitatea economică. Prin urmare, trebuie promovată o reformă social economică, elaborate concepte şi mecanisme ale economiei libere, pornind de la următoarele principii:

Cooperarea socială are la bază ideea, că toţi agenţii economici sunt raţionali, îşi cunosc interesul şi acţionează în sensul realizării acestui interes.

Modul economic de gîndire nu este o colecţie de rezultate, de concluzii, ci o metodă, un principiu de abordare, o tehnica de gîndire.

Ipoteza de bază a modului economic de gîndire constă în aceia, că orice agent economic urmăreşte obţinerea unui avantaj net maximal în condiţiile date.

Modul economic de gîndire reprezintă un instrument de analiză şi previziune.

Principalele reguli ale jocului în economia de piaţă rezultă din drepturile de proprietate. Cu alte cuvinte modul economic de gîndire reflectă faptul, că oamenii întodeauna îşi urmăresc propriul interes. Urmărirea propriului interes nu înseamnă neapărat egoism sau răutate, ci este doar o raţionalitate economică.

Plecînd de la aceste principii metologice, vom încerca să determinăm conţinutul economic al fenomenului nerespectării termenilor de salarizare. Acest fenomen are dimensiuni impresionante. Suma datorată pentru retribuirea muncii la 1 septembrie 1994 a alcătuit 94 mln.lei, constituind 68% din fondul de remunerare a muncii pe luna august.

Reţinerea permanentă cu remunerarea muncii, timp de cîteva luni poate fi înţeleasă în sensul că “a apărut” o forma netradiţională de creditare, finanţare a statului de către populaţie. Se “dezvoltă” această formă de creditare fără consimţămîntul salariaţilor. Conţinutul economic ale acestui fenomen reflectă faptul, că banii neplătiţi angajaţilor timp de cîteva luni “rămîn” la stat, iar statul iar putea folosi temporar în alte domenii. Lipsa cronica de bani în bugetul statului nu schimbă esenţa lucrurilor, pentru că statul ratează în asemenea caz şi momentele de a folosi aceşti bani în alte domenii.

Dacă admitem că este vorba de o creditare, atunci ar trebui, probabil, să fie achitate nu numai salariile ci şi rata dobînzii corespunzătoare.

Indifferent de faptul dacă acceptăm sau nu acest conţinut al reţinerii salariului, acest fenomen este primejdios atît pentru salariaţi cît şi pentru întreaga societate.

Să analizăm pierderile salariaţilor. Ultimii în primul rînd ratează posibilitatea de a folosi salariul pentru satisfacerea necesităţilor lor vitale, se ratează posibilitatea de a”investi” aceşti bani şi de a primi rata dobînzii. Există pierderi şi în urma faptului că un leu primit la timp este mai scump decît leul primit peste 1-6 luni. Îşi spune cuvîntul său ferm în devalorizarea monedei şi inflaţia. Rata medie lunara a inflaţiei în ianuarie-august 1994 a constituit 7%.

Odata cu reţinerea salariilor din partea statului se deregleaza procesul de producţie şi consum al mărfurilor. Se dereglează procesul de obţinere a valorii.

Programul de reformă economică a guvernului menţiona că procesul de creare a valorii include obţinerea produsului, serviciilor(ca urmare a transformării factorilor de producţie). Ultimele trebuie să fie consumate, şi numai astfel se va produce continuitatea procesului de producţie şi de obţinerea valorii. Dacă are loc reţinerea salariilor, procesele de producţie şi de consum sunt stopate, căci nu-s respectate condiţiile teoriei valorii entropice.

Reţinerea salarizării condiţionează şi reorientarea activităţii agenţilor econimici de la organizarea procesului de producţie la organizarea importului. Aceste modificări sunt reprezentate prin următorul grafic:

Dacă salariile sunt achitate la timp, atunci pe piaţa vom avea un echilibru (Eo), adică cantitatea cererii este egală cu cantitatea ofertei (Qo). Concomitent cu apariţia reţinerii salarizării curba cererii se deplasează în situaţia D1. Aceasta înseamnă că va fi solicitată deja cantiatea cererii Q1 mai mică (Q1<Q0) şi cu un preţ (P1<P0).

În condiţiile cînd preţurile la resursele energetice şi de materie prima sporesc catastrofal, producătorului nu-i este convenabil să producă mărfuri tradiţionale la preţul P1. Lui îi mai convenabil să se orienteze spre mărfurile de import, pe care le poate procura mai ieftin şi vinde în republică la preţuri avantajoase.

Orientarea producătorilor spre realizarea mărfurilor de import este dăunătoare pentru mărfurile confecţionate în republică deoarece şi puţinii bani de care dispune consumatorul se cheltuiesc pentru procurarea mărfurilor de import. Drept consecinţă, mărfurile noastre tradiţionale nu se realizează. Astfel e condeţionată o şi mai mare reducere a activităţii economice a întreprinderilor din republică.

Producătorul se mai orientează şi spre producerea mărfurilor de caliate inferioară, sau chiar spre falsificarea lor. În primele nouă luni ale anului 1994 au fost effectuate 358 de verificări a calităţii mărfurilor. 133 de verificări au evidenţiat că marfa este falsificată.

Reţinerea salarizării vine în contradicţie şi cu programul de activitate al Guvernului, în care se menţionează că se vor crea condiţii pentru stabilirea şi creşterea nivelului de trai al populaţiei în baza acordării posibilităţii pentru fiecare cetăţean de a-şi asigura prin munca bunăstarea proprie şi a familiei sale.

Prin urmare, reţinerea salarizării nu este o soluţie ci un factor care activează şi mai mult problemele social-economice, îndepărtîndu-ne de la ieşirea civilizată din criză. Despre aceasta ne vorbesc datele statistice pe perioada ianuarie-august 1994. Produsul material net constituie 73,9% faţă de ianurie-septembrie 1993. Producţia industriei – 68,7%, producţia mărfurilor nealimentare – 54,4%, a mărfurilor industriale uşoare – 41,6%, produsele alimentare – 61,2%, producţia agricolă – 86%, investiţii capitale – 83%, mărfuri transportate – 68,9%, vînzările de mărfuri cu amănuntul – 53,4%, service cu plată prestate populaţiei – 54,1%. Comerţul exterior a înregistrat un sold negativ al bilanţului comercial de 320,6 mln. lei.

Aceste cifre ne demonstrează că reţinerea salarizării nu e un fenomen ordinar şi inofensiv care, la prima vedere, amînă doar consumul cu cîteva luni mai tirziu. Din contra, amînarea salrizării este un factor activ în agravarea situaţiei, căci duce la scăderea rapidă a nivelului de trai şi a calităţii vieţii.

Situaţia elucidată mai sus reflectă faptul că creşterea datoriilor sistemului bugetar faţă de salariaţi este un fenomen “străin” conceptului reformei economice, care în perioada de tranziţie are o influenţă negativă puternică asupra elementelor vieţii social-economice din republică.

4.3 Teoria şi practica formării costurilor de producţie.4.3.1. Esenţa şi clasificarea costurilor în microeconomie. Funcţia costurilor.Pentru producerea mărfii, producătorul este nevoit să posede anumite

cantităţi a factorilor de producere, care la rîndul său pot fi procuraţi sau posedaţi anticipat.

Costurile – în microeconomie caracterizează cantitatea de monedă necesară pentru procurarea anumitei cantităţi a factorului de producere.

Adesea costurile sunt determinate după formulă:

undeXi – cantitatea factorului utilizatU – costul unităţii factorului iÎnsă aceasta formula nu caracterizează întotdeauna costurile reale suportate

de firmă, deoarece nu include costurile neevidente.Deosebim costuri evidente şi neevedente (Tabelul 1).Evidente – la procurarea factorilor.Neevidente – pentru factorii proprii.Adesea la costurile neevidente sunt acordate şi veniturile de alternativă.

Tabelul 1

Venit GlobalCosturi economice Profit economic

Evidente Neevidente  Contabil Profit Contabil  

În rezultatul acţiunii sale antreprenorul capătă venit, care reprezintă cantitatea monetară căpătă în rezultatul realizării mărfii.

Venit total=TR=PQPentru ca costul de producţie în economia de piaţă să devină cu adevărat un

factor fundamental în succesul activităţii antreprenoriale firma trebuie să urmărească permanent şi să programeze evoluţia lui.

Actualmente întreprinderile din republică au probleme mari cu costul de producţie. Numărul întreprinderilor în R. Moldova a crescut cosiderabil de la 36,4 mii unităţi în 1994 până la aproximativ 190 mii în 1999. Însă ponderea întreprinderilor şi organizaţiilor nerentabilr a sporit de la 24,44% în 1994 până aproape de 40% în 1999.

Studiul costului este deosebit de complex şi în afară de implicaţiile contabile şi economice, poate fi clasificat în dependenţă de diverse criterii (Tabelul 2).

Tabelul 2Nr. crt. Punctul de vedere (criteriul) Costuri

1. Cine plăteşte private sociale

2. Modificarea volumului producţiei variabile parţial variabile fixe (relativ constante) parţial fixe

3. Repartizarea pe fiecare produs directe indirecte

4. Adoptarea deciziei de oportunitate contabile marginale incrementale relevante discreţionare tehnice inglobate ireversibile

5. Gradul de omogenitate simple complexe

6. Legătura cu procesul de producţie operaţionale (pentru operaţii tehnologice)

administrativ-gospodăreşti7. Conţinutul muncii de munca trecută

de munca vie8. Criteriul rambursabilităţii rambursabile

nerambursabile9. Sfera economică de activitate de producţie (de fabricaţie)

de desfacereCosturile de producţie

10. Momentul efectuării curente anticipate preliminare

11. Profilul activităţii aferente producţiei de bază aferente producţiei auxiliare

12. Sistemul de control standard reale

13. Conţinutul economic elemente de cheltuieli articole de calculaţie

14. Costul de desfacere costul tranzacţiei costul informării

Valoarea costurilor este în directă dependenţă de cantitatea factorilor utilizaţi şi preţul lor aplicativ la modelul cu 2 factori funcţia costurilor are forma: TC=K r +L u, unde r şi u sunt costul corespunzător al unităţii de capital K şi al unităţii de muncă L.

Izocosta – prezintă mulţimea punctelor ce ne caracterizează mulţimea combinaţiilor de factori, costurile totale la procurarea cărora sunt constante. (Graficul 4.2.)

Harta izocostelor – prezintă mulţimea izocostelor interpretate pe plan. Transformînd funcţia izocostei în formă liniară (Graficul 4.1.) obţinem: K=TC/r - W/r*2, W – costul muncii (salariul).

La variaţia preţurilor factorilor de producţie izocosta îşi schimbă unghiul de înclinaţie.

4.3.2. Costurile în perioada scurtă de timp.În cadrul perioadei scurte de timp, când firma poate varia cantitatea doar a

unor factori, deosebim costuri:a) variabile – la procurarea factorilor variabili;b) constante – la procurarea factorilor constanţi.

Pentru modelul cu 2 factori putem nota: VC=L u

=> TC=VC+FCFC=K r

Interpretare grafică:

În această perioada deosebim costuri medii – sunt costurile ce revin mediu la fiecare unitate de producţie:

costuri medii totale ATC=TC/Q costuri medii fixe AFC=FC/Q costuri medii variabile AVC=VC/Q

Variaţia costurilor totale în rezultatul variaţiei volumului de producţie cu o unitate, prezintă costurile marginale = MC.

MC = ΔTC/ ΔQ = (ΔVC+ΔFC)/ ΔQ = ΔVC/ΔQ.

Interpretarea grafică a costurilor:

Geometric costurile medii pot fi determinate ca tg unghiului de înclinaţie a razei lansate din originea de coordonate către punctele graficelor costurilor totale.

Geometric valoarea marginală a costului se determină ca tg unghiului de înclinaţie a tg către punctele costului total sau variabil.

Dacă costurile marginale sunt mai mici decât costurile medii variabile, atunci AVC scad şi invers.

Dacă MC sunt mai mici decât ATC, atunci scad şi invers.Factorii ce determină valoarea costurilor în perioada scurtă de timp.MC = ΔVC/ΔQ = (ΔL/ ΔQ)*w = w/MPP1

ΔUC = Δ * wΔ VC = VC/Q = (L*w)/Q = w/APP1

ΔFC = FC/Q = (K*r)/Q = r/ APPk

Concluzii: nivelul costurilor în perioada scurtă de timp este condiţionat atît de nivelul preţului unităţii factorului de producere, cît şi de produsul marginal sau mediu al factorului dat.

Costul enorm – este condiţionat de preţul majorat şi/sau de produsul mediu sau marginal micşorat.

4.3.3. Costurile în perioada lungă de timp şi legătura costurilor în diverse perioade de timp.

Costurile în perioada lungă de timp.În decursul acestei perioade firma poate varia cu cantitatea tuturor factorilor

de producere utilizaţi şi în acest interval toate costurile devin valabile.TC = K r + L uÎn acest interval de timp deosebim costuri medii totale şi costuri marginale.LATC = LTC/QLMC = (ΔL*TC)/ ΔQ

Legătura între costurile în perioada scurtă de timp şi în perioada îndelungată de timp.

Perioada lungă de timp constituită din mai multe perioade scurte de timp în aşa fel încît firma dacă doreşte să producă volumul de producţie sporit ea poate varia în prima perioadă scurtă de timp doar cu factorul L, iar după distingerea efectului la scară negativă să-şi dea silinţa să varieze şi cu capitalul, deplasîndu-se pe altă curbă a costurilor medii totale în altă perioadă scurtă de timp ş.a.

Curba costurilor medii totale în perioada lungă de timp este curba, ce cuprinde curbele medii totale în perioada scurtă de timp.

4.3.4. Optimizarea costurilor în dependenţa de volumul de producţie şi factorul de timp.Traiectoria dezvoltării firmei.

Dependenţa volumului de producţie de costurile de producţie condiţionează tendinţa producătorilor de a produce cu costuri minimal posibile.

Distingerea costurilor minimal posibile se efectuează prin găsirea unei aşa combinaţii a factorului de producere care:

va asigura producerea volumului de producţie Q – dorit, adică combinaţia dată a factorilor ne caracterizează un punct a izocoantei cu volumul necesar de producţie;

combinaţia dată va fi situată pe o izocostul maximal posibil apropiată de originea de coordonate, adică aceea ce asigură costuri minimal posibile.

Optimizarea costurior se efectuează prin găsirea punctului de tangentă a izocostului la izocoanta ce caracterizează volumul dat de producţie.

Unghiul de înclinaţie a izocuantei este caracterizat prin MRTS. Unghiul de înclinaţie este determinat de nivelul preţurilor la factorii de

producere. În punctul de tangenta a izocuantei la izocuanta unghiurile lor sînt egale. Condiţia optimizării costurilor în dependenţă de volumul de producţie MRTS = -w/2.

Dacă producătorul doreşte să mărească volumul de producţie într-o periodă scurtă de timp el poate s-o facă doar variind cu munca L.

Distingerea volumului de producţie Q2 în punctul B asigură producerea volumului necesar, însă condiţia optimizării costurilor pentru acestă combinaţie nu se respectă.

Pentru a optimiza costurile într-o perioadă lungă de timp, producătorul substituie o parte din munca L cu capitalul K, distingînd astfel punctul C – care asigură optimizarea costurilor şi altele.

Traiectoria dezvoltării firmei prezintă – mulţimea punctelor optimizate, costurilor în perioade lungi de timp pentru diferite niveluri ale volumului de producţie. Cu ajutorul traiectoriei dezvoltării firmei se determină curba costurilor totale în perioada lungă de timp.

4.4. Profitul şi surplusul firmei in condiţiile economiei de piaţă.

4.4.1. Esenţa economica, funcţiile şi tipurile profitului în economia de piaţă. Scopul principal al activitaţii agentului economic în economia de piaţa consta în orientarea ei spre maximizarea beneficiului şi cucerirea unui segment cît mai mare a pieţei interne şi externe (pentru a obţine anumite poziţii, din punct de vedere tactic, întreprinderea poate să se dezică de o parte din beneficiu pe o perioadă curentă). După cum a subliniat Fr. Perry, beneficial prezinta: “motorul esenţial al societăţii…” Mărimea şi dinamica profilului se răsfrînge asupra calitaţii activitaţii tuturor unitaţilor economice,prezentînd indicatorul principal calitativ. Formarea beneficiului are loc în baza anumitor activitaţi, principala dintre care este producţia bunurilor materiale. Comercializarea marfii şi a serviciilor-etapa finala a activităţii economice şi de gospodărire a întreprinderii şi organizaţiilor.

Venitul total (TR) primit de la comercializare(în cazul activitaţii eficiente) este format din doua părţi: costuri totale şi profit(vezi tab. 1).Cu cît mai eficient activeaza agentul economic cu atît este mai mare cota profilului(Pr).

Tabelu 1.

TR

Tendinţa agentului economic

Esenţa economică a profitului. 1. Profitul-reprezintă o expresie bănească a valorii nou create TR=c + v + m, unde: TR- valoarea totala a mărfii; c - costul muncii materializate; v - costul muncii vii; m – mărimea valorii nou create de către munca vie. 2. Profitul ca categorie economică prezintă diferenţa între venit şi cost. Pr = TR – TC 3. Costul mărfii (preţul de cost) – categorie a reproducţiei simple.

Profitul – categorie a reproducţiei extinse, fiindcă beneficiul stă la baza dezvoltării progresului tehnic şi tehnologic, precum şi a dezvoltării problemelor sociale şi de stimulare.

Funcţiile profitului. 1. Funcţia de orientare sociala a activităţii economice (pentru societate, consumator) 2. Caracterizează nivelul eficienţei de gospodărire a agentului economic.

3. Prin intermediul beneficiului se înfăptuieşte controlul activitaţii economico-finaciare a întreprinderii

4. Caracterizează nivelul calitativ de activitate a antreprenorului. 5. Este sursa de bază în formarea bugetelor de stat şi locale. 6. Unul din instrumentele, pîrghiile de baza a stimularii economice.

Pr

TC

7. Sursa de independenţă economică, etc.

Deosebim profit: Profit economic – diferenţa între venit şi costurile economice; Profit contabil – se împarte în: a) profit contabil global (brut) – diferenţa

între venit şi costurile contabile; b) profit contabil net (pur) – diferenţa între profit contabil global şi taxele, plaţile şi alte costuri pe care le plăteşte firma suportînd-le indirect.

Beneficiul de bilanţ (brut), suma tuturor tipurilor de profituri şi economii realizate de la activitatea comercială (operaţională) şi necomercială. Principala sursă – comercializarea mărfurilor şi serviciilor din activitatea de bază a agentului economic.Metoda generală de calcul a beneficiului brut (Bb) de la activitatea de bază este: Bb=Pl – Tc – TVA, unde:Pl – preţul liber de lansare a mărfii, serviciul;Tc – costul total al mărfii (serviciului) în calcul;TVA – taxa pe valoarea adăugată.

Profitul normal – o parte din beneficiu, egal cu dividentul bancar mediu anual, destinat antreprenorului pentru riscul investiţiilor financiare în afacerea dată.

Beneficiul net(Bn) Bn = Bb – Dext – Bmin, unde:Dext – restanţele externe ale agentului economic în formă de impozitul pe beneficiu, procent pentru credit, etc.Bmin – profitul minimal destinat stimulării deţinătorului de capital, persoanelor angajate pentru gestionarea afacerii date, stimulării iniţiativei. 4.4.2. Renta economica şi ruta profitului. Metoda de calculare. Renta economica – prezintă venitul căpătat de posesorul oricărui factor de producere a cărui oferta este rigidă sau foarte puţin elastica (nu prezintă rezultatul muncii). Tipurile de rentă economică:

1) renta funciară – provine de la posesia lotului de pamînt;2) renta diferenţială – provine de la diferenţierea calităţilor;3) renta minieră – provine de la diferită adîncime până la minereu;4) renta locului de dislocaţie;5) renta consumatorului – surplusul de consum;6) renta producătorului – surplusul de producţie. Pentru aprecierea nivelului eficacităţii de gospodarire la

întreprindere, caracteristica gradului de profit al producerii se foloseşte indicele ”rentabilitatea”. Măsura nivelului de folosire a resurselor de producere în rezultatul final de gospodărire se înfaptuieşte dupa următorii indici ai rentabilităţii.

În forma generală, rata profitului prezintă raportul profitului total la costuri sau capital, sau la cifra de afaceri: Pr Pr = _____ * 100% TC Pr Pr = _____ * 100% K Pr Pr = _____ * 100% CA

În practica activităţii întreprinderilor mai frecvent se folosescurmătorii indici:

1) Rentabilitatea economică totală (de bilanţ Rt) – reprezintă Raportul dintre beneficiul de bilanţ (Bb) de la activitatea Industrială la valoarea medie a mijloacelor industriale de producere: Vp=Vf+Vmed, unde Vmed – valoarea medie a mijloacelor circulante normate. BbRt = _________ * 100% Vf + Vmed

Vf – valoarea fondurilor fixe de producţie.2) Rentabilitatea aconomică de decontare (Rd) – raportul dintre

Profitul de decontare (Bd) şi valoarea medie a mijloacelor industriale (Vp).

Bd Rd = _____ * 100% Vf + Vmed

3) Rentabilitatea articolului (Ra) – pentru masurarea eficienţeiFolosirii mijloacelor de producţie şi realizare la anumite feluri de producţie şi articole.

Pr - Pcp Ra = _____ * 100%

Pcp - Cdm

Pr – preţul angro; Pcp – preţul de cost total; Cdm – cheltuieli materiale directe (materia prima, materiale, etc)

Căile de majorare a rentabilitaţii: micşorarea preţului de cost; îmbunătăţirea folosirii mijloacelor de producere; nivelul preţurilor la materia primă, energie, semifabricate din afara întreprinderii ş.a.m.d; calitatea producţiei; nomenclatura producţiei ş.a.

CAPTTOLUL VFIRMA ŞI COMPORTAREA EI ÎN CONDIŢIILE DIVERSELOR

TIPURIDE PIAŢĂ.

5.1. Structura pieţei. Firma în condiţiile monopolului.5.1.1 . Modelele de piaţă şi particularităţile lor.Piaţa reprezintă un sistem complex de interacţiune economico-socială dintre

agenţii economici, diverse organizaţii şi instituţii statale şi cu funcţii de reglare, bazat pe respectarea legilor şi legităţilor economice şi juridice.

În funcţie de criteriile de sistematizare se pot distinge mai multe tipuri de piaţă:1) după natura pietei deosebim:

Piaţă de mărfuri şi servicii, Piaţa factorilor de Producăie; Piaţa hartiilor de valoare; Piaţa forţei de muncă; Piaţa valutară.

2) în dependenţa de tipul de concurenţa: Piaţa cu concurenta perfecte; Piaţa cu concurenta imperfectă.

3) după gradul de extindere in spaţiu se disting: piaţa locală; piaţa naţională; piaţa regională; piaţa mondială.

Modelul sau structura pieţii se caracterizează prin numărul de consumatori şi ptoducători, participanţi la piaţa dată, nivelul de standardizare a mărfii, cotele consunratorilor şi producătorilor în volumul total de marfă, controlul asupra preţului, accesibilitatea piţei date, adică gravitatea întrării şi ieşirii din piaţa respectivă (vezi tabelul 5.1.).Caracteristica Piaţa cu

concurenţaprfectă

Piţe cu concuremţe imperfecte

Concurenţa monopolistă

Oligopol Monopol

Numarul de firme participante

Considerabil Enormă Cîteva (2 firme-dipolie) Una

la piaţă

Nivelul de

standartizare a mărfii

Marfa standartizată

Marfa diferenţiată

Standartizată sau diferenţiată

Perfect marfa unică fară subtituant

Controlulasupra

preţului

Lipseşte În masură redusă

Controlul limitat de

dependenţă reciprocă

Controlul esenţial

Accesibilitatea intrării şi

ieşirii

liberă Comparativ liberă

Bariere esenţiale

Blocata

Ponderea firmei în

volumul total de marfă la piaţă

Pînă la 1%

Pînă la 10%

De la 10% pînă la 50%

100%

Raspîndirea Producerea produselor

agricole

Comerţul cu amănuntul

Producerea

automobilurilor,

ind. grea

Servicii poştale,

feroviare

5.1.2. Caracteristica şi mecanismul de funcţionare a monopolului.Piaţa monopolistă se caracterizează prin producătorul care nu are substituaţi. 1) Unicalitatea mărfii este previzută de faptul că dacă marfa poate fi substituiă

de altă marfă monopolistul perde o parte de putere şi monopol.2) Producăorul dictează preţul, adică duce o politică activă a preţului. 3) Întrare blocată:- blocări economice;- barierele tehnice se caractertzează prin: proprietate asupra materiei prime,

rechet concurenţa neligitimă, sondaj; - barierile juridice se caracterizează prin:

licenţiere eliberarea breveturilor etc.

Cererea la producţia monopolistă coincide cu cererea la piaţă deoarece este singur vînzător. Ea nu mai este perfect elastică ca în cazul concurenţei perfecte şi are o anumită elasticitate intermediară. Deosebim cîteva consecinţe ale înclinaţiei negative a cererii la producţia monopolistă:

1) Preţul este egal cu venitul marginal, deoarece firma monopolistă realizează fiecare unitate de marfă la un preţ mai scăzut faţă de cea precedentă.

2) Consecinţă: dependenţa între Q, venitul total şi venitul marginal, este diferită faţă de consecinţa perfectă. Dependenţa intre MR, TR diferă. Dace MR este pozitiv, atunci TR creşte şi invers.

În acest caz monopolistul intotdeauna va alege sectorul Q cu E>l

3) înclinaţia negativă lui Q prevede:a) preţuri înalte la volum mic b) invers.

Deoarece Q are înclinaţia negativă, curba TR nu va mai fi liniară deoarece diferite unităţi de marfă sunt realizate la diferite preţuri. Monopolistul va allege un aşa volum de producţie care îi va permite distingerea venitului maximal (geornetric, distanţa maximală intre TC şi TR).

Venitul total în dependenţă de preţ şi nivelul elasticităţii in condiţiile monopolului.

Unghiul de inclinaţie e caracterizat prin derivată. Pentru ca monopolistul să-şi maximizeze profitul el va tinde sa producă aşa un volum de producţie cînd

MR=MC. Realizarea mărfii in acest caz se va efectua la un preţ mai mare care va permite monopolistului obţinerea puterii de monopol.

Monopolistul nu posedă putere absolută asupra lui Q.Practic e greu de determinat curbele venitului marginal, MC, AC pentru tot

spectrul valorilor volumului de producţie, de aceea se utilizează regula"degetului mare".

Ed se înlocuieşe cu semnul negativ.

5.1.3. Discriminarea de preţ şi reglarea monopolului.Discriminarea de preţ - prezintă realizarea diferitor unităti de marfă la diferiţi

consumatori, la diferit preţ, atunci când toate aceste unităti sunt produse la costuri egale.

Are ca scop maximizarea profitului. Este divizată în 3 caregorii.1) Divizarea de preţ de cost - dupd venitul consumatorilor, atunci

când monopolistul sustrage tot surplusul consumatorului.Exemplul lui Neiman Marcus şi Chery Chese Pavilion.

2) Categoria 2: în dependenţă de volumul lui Q.

3) Categoria 3: atunci cînd marfa e realizată pe diferite sectoare

ale pieţii ce au Q cu diferit nivel al elasticităţii.

Condiţiile discriminării de preţ:l) cînd producătorul are putere de monopol, producătorul la unele costuri

marginale realizează marfa in mod diferit;2) cînd monopolistul poate diferentia consumatorii;3) cînd productorul nu poate realiza a doua oară marfa, fără ca să schimbe

calitatea.

Monopolul poate fi reglat in unele cazuri de către stat sau alte organe.Deosebim:

Preţul optim social, este prclul cdnd p=MC; Preţul just, atunci cînd ATC=Cererea.

5.2. Piaţa cu concurenţa perfectă.5.2.1. Cererea la producţia firmei în condiţiile concurenţei perfecte.Deoarece ponderea fiecărei firme în volumul total de marfă la piaţa cu

concurenţa perfectă este foarte mică, firma ca atare nu poate influenţa asupra nivelului \preţului la piaţă, adică duce o politică pasivă la formarea preţului (primeşte preţul ca ceva fixat). În acest caz realizarea de către firmă a fiecărei

unităţi de marfă se efectuează la nivelul preţului de echilibru pe piaţă. Aceasta condiţionează coincidenţa curbei venitului mediu cu venitul marginal şi cu curba cererii.

Venitul mediu - care prezintă venitul mediu căpătat de la realizarea fiecărei unităţi de marfă, rămîne constant.

Venitul marginal – venitul obţinut în urma realizării ultimii unităţi de marfă, nu se schimbă la diferite cantităţi de marfă.

Deoarece venitul marginal este egal cu preţul şi este constant pentru fiecare unitate de marfă, firma pentru a-şi maximiza profitul va tinde spre micşorarea costurilor.

Valoarea constantă a venitului marginal determină şi dependenţa liniară a venitului total de volumul de producţie.

În cadrul pieţii venitul marginal –MR, este mai mic decît preţul, deoarece realizarea fiecărei unităţi suplimentare de marfă, datorită înclinaţiei negative a cererii, se efectuiază la un preţ mai redus faţă de unitatea precedentă (se majorează costurile).

5.2.2. Maximizarea profitului in perioada scurtă de timp.În perioada scurtă de timp atunci cind cel puţin un factor de producer rămîne

constant, firma suportînd cheltuieli variabile şi constante, va tinde spre maximizarea profitului, adică spre acoperirea tuturor costurilor şi distingerea unui venit, care va depăşi costurile, adică va căpăta profit.

În cazul cînd firma nu va produce producţie, ea va suporta pierderi in valoarea costurilor fixe. Deoarece profitul ca categorie economică este o diferenţă intre venit şi cost, nmaximizarea lui va fi obţinută la aşa un volum de producţie, cînd diferenţa între curba venitului şi costului va fi maximizate (P2).

Condiţia maximizării profitului reese din condiţia distingerii maximale a unei funcţii, cînd valoarea marginală a acestei funcţii este egale cu zero.

MPr=MR-MCLa TPr →max → MPr=0, deci obţinem0=MR-MC sau MR=MC - condiţia maximazării profitului pentru orice model

de piaţă.În cazul concurenţei perfecte, când venitul marginal este egal cu venitul mediu

MR=AR=P, condiţia maximizării profitului va obţine forma P=MC - doar pentru concurenţa perfectă.

Maximizarea profitului de către firmă adesea este analizat şi cu ajutorul curbelor costurilor medii şi marginale.

Dacă preţul fixat pe piaţă prin interrnediul cererii şi ofertei este mai mare decît nivelul costurilor medii, firma obţine protit, producînd la nivelul când P=MC, pentru a maximiza profitul. Atunci când preţul pe piaţă este mai mic decit ATCmin, firma suportă pierderi. Pentru a le minimliza ea, deasemenea, trebuie să producă la nivelul P=MC.

Concluzie: 1)dacă P>ATCmin - firma obţine profit; 2)dacă P=ATCmin - profitul este egal cu zero; 3)dacă P<ATCmin - firma suportă pierderi.

5..2.3. Curbele ofertei firmei şi ramurii în perioada scurtă de timp.Maximizarea profitului in perioada lungă de timp.Pentru a-şi maximiza profitul cand P<ATCmin, firma va produce la nivelul

P=MC. Dacă P coboară mai jos de ATCmin, firma suportînd pierderi are 2 posibilităţi:

1) să producă la nivel P=MC pentru a-şi minimiza pierderile;2) să suspende producerea.

Suspendarea producerii, atunci cand P ATCmin malorează pierderile fimrei,

iar producerea permite firmei de a suporta pierderi mai mici comparative cu indici de producţie.

Dacă firma suspendă producerea, suportă pierderi egale cu costurile fixe.

Oferta ramurii la piaţă se va forma ofertele tuturor firmelor participante la piaţa dată.

Oferta firmei în perioada scurtă de timp poate fi redată: QsF=MC, cînd P>AVCmin.

În perioada lungă de timp care se caracterizează prin posibilitatea tuturor factorilor acordă posibilitate firmelor de a intra sau ieşi din ramura dată. Căpătarea profitului de către firmele ce acţionează în ramura dată, pe de o parte, atrage firmele la producerea dată, care la rîndul său majorează oferta ca rezultat preţul pe piaţă scade, iar, pe de altă parte ataşarea firmelor condiţionează majorarea cererii la materia primă şi la tehnologiile aplicate cea ce aduce la sporirea nivelului costurilor de producere inclusiv pînă Ia cazul cînd firma suportă pierderi. În acest caz firmile trebuie să se stăruie să părăsească ramura dată, ceea ce aduce la mărirea preţului şi micşorarea costului.

5.3. Piaţa oligopolistă şi cu concurentă monopolistă.5.3. 1. Caracteristica şi mecanismul de funcţionare a pieţei oligopoliste.Piaţa oligopolistă se caracterizează prin:1. numar redus de firme;2. marfă standardizată sau diferenţiată; 3. indicatorii concentrării (ex., cînd cheltuielile la transport sunt esenţiale)

Cauzele apariliei pieţii oligopolisre: distingerea unui efect constituit la scară are loc la volumuri esenţiale; esenţa brevetelor; controlul asupra materiei prime strategice; cheltuieli esenţiale pentru reclama care stopează intrarea în ramură; tendinţa spre contopirea (unirea) firmelor din cauza motivelor

enumerate mai sus (ex.: Nesstle)Piaţa oligopolistă există atunci când numărul de firme este atît de mic, in cît

fiecare firmă trebuie să ţină cont de reacţia concurenţilor, atunci când se determină volumul de producţie şi preţul de realizare.

Pentru analiza esenţei pieţii oligopoliste se divizează în modele de formare a preţului şi volumului de producţie:

1. modelul curbei frînte a cererii (D);2. formarea preţului prin inţelegerea în taină3. după preţul liber (in acordul cu consumatorul);4. după modelul “cheltuieli plus” (%de rentabilitate).

1.Dacă oligopolistul majorează preţul mai sus decît preţul cel stabilit la piaţă el riscă să piardă o parte a cererii deţinută de el, deoarece concurenţii nu vor tinde spre majorarea preţului pentru a acapara un sector suplimentar al cererii. În acest caz curba cererii la producţia firmei oligopoliste devine mai elastică, iar dacă firma tinde spre, micşorarea preţului, concurenţii pentru a-şi păstra sectorul său la piaţă vor face aceeaţi, şi în acest caz nivelul elasticititii cererii la producţia oligopolistului nu se va schimba.

2. Înţelegerea în taină are loc atunci cînd producătorii fără să încheie, acorduri speciale, divizează piaţa şi formează preţuri inalte, obţinând astfel profit majoritar. În acest caz piaţa se apropie de cea monopolistă.

Piedici pentru inţelegerea ân taină: a) diferenţa între Cererea şi Costuri a diferitor firme; b) cu cît mai mare este numărul de firme cu atît inţelegerea e mai dificilă

(şmecherie,excrochie) - cînd un vînzător oferă reducere etc.; c) oferă temporar posibilitatea de a intra în ramuri;d) legislaţia.3.Cînd o firmă lider deţine sectorul general al pieţii stabilind preţul, iar ceilalţi

se acomodeazdăla el. Liderul determină preţul după metodele maximizării preţului, sau în acord cu consumatorul.

4) Metoda "Cheltuieli plus". Nivelul preţului se determină ca nivelul costurilor plus % de rentabilitate determinînd dependenţa de volum de producţie garantată.

5. 3.2. Modelul Cournot. Strategiu.firmelor oligopoliste.Firma oligopolistă în activitatea sa foloseşte 2 tipuri de informaţie. Pe de o

parte, cercetează cererea pe piaţă la produsul său. Pe de altă parte ia în consideraţie informaţia internă despre nivelul costului de producţie.

Vom analiza problema formării preţului în condiţiile de duopol.Această problemă a fost studiată de Cournot, Bertrand, Edgeworth şi

Staekelberg. Cercetările acestora au urmatoarele momente comune: 1. Se foloseşte noţiunea de reacţie a firmei;2. Se determină modul in care o intreprindere reacţionează la

deciziile concurenţei sale;

3. Se ia în consideraţie volumul producţiei (sau nivelul preţului) stabilit

de intreprinderea A pentru un anumit nivel de producţie (sau de preţ) al intreprinderii B.

De exemplu, Cournot in 1838 studiază cazul de livrare a apei minerale pe piaţi de către 2 firme (A şi B).

ln modelul său Cournot foloseşte curbele reacţiei.

Unde QA - volumul producţiei firmei A QB - volumul produceici firmei BlCurba reacţiei firmei A indică producţia optimă a firmei A în dependenţă de

nivelul producţiei firmei B. Cournot presupune că fiecare firmă poate oferi întreăga cantitate de apă minerală necesară pe piaţă, iar costul de producţie a apei minerală este zero.

Dacă firma A propune cantitatea de apă minerală QA1, atunci firma B va produce QB1, care îi asigură un profit maximal.

Dacă firma B propune QB1, atunci firma A va avea profit maximal în cazul livrării pe piaţă a volumului QA2. Cele menţionate mai sus evidenţiază faptul, că firma B va avea un stimul de a spori cantitatea de marfă livrată pe piaţă. Tendinţa de sporire a cantităţii de marfă livrată pe piaţă de firmele A şi B se materializează într-un echilibru pentru care QAE=QBE. Echilibrul se caracterizează prin faptul, că nici firma A şi nici firma B nu mai doresc să-şi modifice nivelul de producţie.

Echilibrul demonstrează, că firmele A şi B au ajuns în fine la un preţ comun pentru apa minerală, care ar fi mai mic decît preţul ce s-ar obţine în condiţiile unui monopol, dar mai mare decît pe piaţă cu concurenta perfectă.

Modelul lui Cournot se bazează pe ipoteza, că fiecare producător actionează ca şi cum producţia rivalului său ar fi stabilă. În anul 1880, matematicianul francez Bertranda a criticat modelul lui Cournot şi a lansat ideia, că producătorii trebuie să stabilească preţurile prevăzînd preţurile fixate de rivalii lor, iar nivelul producţiei lor sa rămînă constant. Echilibrul lui Bertrand se realizează atunci cînd firmele fixează acelaşi preţ, egal cu costul marginal.

5.3.3. Caracteristica pieţii cu concurenţă monopolistă şi mecanismul de funcţionare a ei.Concurenţa monopolistă prevede aşa o situaţie a pieţii când un număr comparativ mare - de firme, propune la piaţă pentru realizare prodnctia asemănătoare, dar nu identice.

Particularităţile concurenţei monopoliste: Fiecare firmă deţine un segment neesenţial al pieţii; Controlul limitat asupra preţului; Numărul comparativ mare demirme irnpiedică intelegerea in taină

privitor la preţ şi volumul de produţie; Lipseşte dipendenţa reciprocă între firme datorită numărului mare de

firme; Firma determină volumul de producţie fără ca să ia în consideraţie

reacţia concurenţilor.Diferenţierea mărfii la piaţă cu concurenţă monopolistă poate fi:1. Dup calitatea producţiei;2. După complexul de servicii post realizare;3. După dislocaţie;4. După stimularea realizării şi ambalaj.

Piaţa cu concurenţă monopolistă admite intrarea şi ieşirea din ea, căpătarea de catre firme ce activează pe această piaţă a profitului, atrage şi alţi producători.

Aceasta aduce pe de o parte la resegmentarea pieţii pe de altă parte la sporirea cererii la factorii utilizaţi la producerea mărfii date. Toate acestea condiţionează mişcarea profitului inclusiv pînă la suferirea pierderilor (vezi figura 5.1(a şi b)).

Curba cererii la producţia firmei monopoliste este mai puţin elastic comparativ cu concurent perfectă şi este mai elastică compamtiv cu piaţă monopolistă.

În perioada lungă de timp , firmele obţin un profit normal inclus în costuri. Marfa se realizează cîndă P=ATC, insă în acest caz nu se distinge efectul constant la scară şi deci nu se distinge eficienţa maximală a utilizării resurselor. Piaţa cu concurenţă imperfectă lasă capacitaţile de producere neutilizate complet şi deci există problema capacităţilor de producere in plus (vezi figura 5.2).

Concluzii: cea mai eficientă din punctul de vedere al efcienţei utilizării resurselor este piaţa cu concurenţa perfectă, deoarece numai în acest caz se diestinge efectul constant la scară.

Capitolul VITEORIA ŞI FATORII DE PRODUCŢIE.

6.1. Piaţa concurenţială a factorilor de prducţie.6.1.1. Firma pe piaţa factorilor de producţie.Pieţele fatorilor de producţie pot fi:

Piaţa formei de muncă. Piaţa materiei prime. Piaţa capitalului.

Pieţile factorilor de producţie, ca şi pieţele mărfurilor si serviciilor pot avea structurată diferită:

1. piaţa factorilori de producţie cu concurenţă absolută, atunci cind exista numeroşi consumatori şi numeroşi producători ai factorului dat;

2. piaţa factorilor de producţie, unde consumatorii posedă autoritate monopsonică;

3. piaţa, unde vînzătorii factorilor de producţie posedă autoritate monopsonică.

Dacă firma utilizează deja o oarecare cantitate de munca şi doreşte să afle, dacă e rentabil să angajeze un muncitor suplimentar, ea trebuie sa compare venitul provenit de la muncitorul suplimentar cu costurile de salarizare a muncitorului dat.

Venitul suplimentar, provenit de la unitatea de munca suplimentara, se numeşte valoarea produsului marginal al muncii (MRPL).MRPL = MR*MPL,Unde , MPL – marimea produsului marginal al factorului muncă; MR – venitul marginal obţinut de la realizarea produsului cofecţionat de fatorul munca.Cînd producţia firmei se realizează pe piaţa cu concurenţa perfectă, atunci : MRPL = P*MPL.Deaoarece in condiţiile concurenţei perfecte cererea este absolute elastică,

atunci graficul rentabilităţii preliminare a muncii va fi mai elastic, decit în acel caz, cînd firma realizează producţia sa pe piaţa cu concurenţă imperfectă. De aici rezultă, că rentabilitatea preliminară a muncii, la realizarea producţiei pe piaţa cu concurenţă perfectă va fi plasată mai sus decît realizarea producţiei pe piaţa cu concurenţă imperfectă.

Pentru a determina numarul angajaţilor trebuie luat în consideraţie şi preţul factorului muncă, adică salariu (W) . Dacă sporeşte numarul angajaţilor cu o unitate, atunci costul producţiei sporeşte cu preţul unei unităţi de muncă. Folosind metoda grafică, vom determina numarul optim de angajaţi. Pentru aceasta folosim criteriul: MRPL = W (1)

Dacă numărul angajaţilor este mai mic de 8 persoane, atunci firma, pentru a însuşi profitul maximal, trebuie să măresacă număralul celor încadraţi în munca. În cazul că numărul angajaţilor depăşeşte cifra de 8 persoane, atunci salariul depăşeşte valoarea produsului fizic marginal şi întreprinderea va avea pierderi. Prin urmare, cererea la factorul munca este determinat de curba MRPL.

MRPL*MR = W; MPL= W/MPL; MPL = W/P (2)Deoarece W – reprezintă salariu nominal, iar P – preţul produsului, atunci

W/P va reprezinta salariu real.

Formula (2) reflectă că :

În condiţiile concurenţei perfecte , firma va obţine profitul maximal în cazul dacă salariul real este egal cu mărimea produsului marginal.

Dacă salariul nominal şi preţul produsului se modifică în aceeaşi direcţie şi proporţie, atunci acestă modificare nu va avea nici o influenta asupra nivelului de încadrare in muncă.

Cu sporirea salariului real , numărul persoanelor înacadrate în munca se micşorează şi viceversa.

6.1.2. Pieţile concurente a factorilor de producţie.Pe piaţa cu concurenţă perfectă a factorilor de producţie, oferta pentru firma

e absolut elastică, întrucît din cauza cotei ei moderate pe piaţa dată, firma poate angaja o cantitate diferită de unităţi de munca cu salariul W.

Cerera , ca relaţie dintre P si Q(L) va fi determinată prin curba MRPL.

Echilibrul se formează la intersecţia curbei MRPL cu curba ofertei şi prin aceasta calculăm cantitatea factorului ce maximizează profitul.

La majorarea preţului factorului de producţie, firma va tinde spre reducerea cantităţii lui şi invers.

De obicei, la modificarea preţului a unui factor de producţie şi la modificarea cantităţii utilizate a factorului dat, se va modifica cererea şi la restul factorilor de producţie.

La reducerea salariului (W) se va solicita o cantitate mai mare de muncă (L), în acel caz daca capitalul este constant, însă pe măsură ce W se reduce, se reduc şi costurile marginale.

În rezultat firma îşi va majora capitalul şi va extinde capacităţile de producere, fapt care la rîndul său duce la deplasarea curbei MRPL în dreapta, de unde se va mări şi cererea la muncă (L1 – L3)(vezi figura 6.1.)

În perioada de lungă durată, cerera la acest factor e mai elastică, decît în perioada de scurta durată.

Cererea pieţei se determină, ca suma cererilor firmelor, care consumă factorul dat de producţie. Cererea pieţei depinde de cazurile cînd:

Preţul mărfii rămîne stabil la modificarea factorului munca(W). Preţul mărfii se reduce în legătură cu micşorarea salariului(W), fapt care

duce la modificarea moderată a muncii. Oferta pe piaţă posedă înclinare pozitivă, însă în unele cazuri, în special, atunci cînd aceasta se referă la factorul muncă (L), o cotă a ei poate avea şi o înclinare negativă. Acest fapt are loc în rezultatul formării efectului de substituire şi efectului de venit.

6.1.3. Echilibru pe piaţa concurentă.Pe piaţă cu concurenţa perfectă, echilibrul se formează la intersecţia cererii

şi ofertei factorlui dat, în cazul de faţă munca (L). Totodată , condiţia MRPL = P*MPL, reprezintă prin sine condiţie obligatorie a eficacităţii mecanismului pe piaţa dată, întrucît numai în acest caz venitul suplimentar, obţinut de la unitatea suplimentară de muncă este egal cu profitul său.

Dacă firma realizează producţia sa pe piaţa imperfectă, atunci echilibrul se realizează la nivel avantajului social, mai redus decît limita avantajului firmei.

6.2. Piaţa monopolistă a factorilor de producţie.6.2.1. Mecanismul funcţionării pieţelor factorilor de producţie cu autoritate

monopsonică.Pe piaţa factorilor de producţie unii consumatori sau producători pot să

posede autoritate monopsonica(deci, reciproc un consumator şi mai mulţi producători şi invers).

Cînd întreprinderea procură factorii de producţie pe piaţa perfectă, din motivul că toate unităţile cantităţii preferate au un preţ constant, curbele costurilor medii (ACL) şi marginale (MCL) coincid. Pe cînd, în condiţiile pieţelor cu autoritate monpsonică aceste curbe nu coincide, reeşind din esenţa activităţii acestor pieţe în economia liberă (vezi figura 6.2.)

L* - volumul producţiei, pe care-l va selecta producătorul, posedînd autoritate monopsonică.

Pentru maximalizarea profitului, după cum se ştie, firma selectează aşa o cantitate şi calitate a factorului de producţie care-i permite sa obţină egalitatea MCL = MRPL.

Totodată achitînd salariul la nivelul W*, adică, la nivelul costurilor medii, spre deosebire de nivelul salariului pe piaţa perfectă, cînd MCL coincide cu ACL şi firma va utiliza cantitatea de muncă Lc, achitînd odată salariul Wc se formează o diferentă între ele.

Diferenţa dintre W si W* caracterizează autoritatea monopsonică.

6.2.2. Probleme legate de mărimea salariului şi rentei economice.Salariul în ramură este determinat prin intermediul pieţei. (vezi graficul 6.3).

Mărimea salariului mediu (Wo) este determinată:a) De forma curbei cererii, care la rîndul său depinde de productivitatea

muncii şi cererea la produsul ramurii.b) De forma curbei ofertei şi factorii ei: gradul de instruire a personalului,

condiţiile sociale, tradiţii etc.Salariul minimal este fixat de stat. Mărimea salariului depinde de nivelul

productivităţii muncii (MPL). Dacă pentru majoritatea angajaţilor este specifică o productivitate înaltă a muncii atunci ei vor primi un salariu mult mai mare decît salariul minimal.

De ce însă este nevoie de determinarea salariului minimal?Reglarea salariului minimal are importanţă îndeosebi pentru personalul mai

puţin calificat şi pentru tineret. Situaţia pe piaţa muncii necalificate este exprimată în garficul 6.4.

Să presupunem, că statul fixează salariul minimal mai mare decît salariul fixat pe piaţa muncii necalificate Wmin > Wo. În acest caz, pentru salariul Wmin va fi angajat numărul Ld de personal, însă va fi oferită forţa de muncă Ls. Prin urmare fixarea unui salariu minimal mai mare decît salariul de echilibru de pe piaţa necalificată are următoarele consecinţe:

a) este favorabil pentru angajaţii necalificaţi, fiindcă vor primi un salariu mai mare (Wmin > Wo);

b) este nefavorabil pentru o parte a personalului necalificat, care nu se poate angaja (completează numărul şomerilor);

c) nu are practice influenţă asupra personalului calificat angajat. Ultimii înregistrează o înaltă productivitate a muncii şi au, ca rezultat, un salariu satisfăcător.

Renta economică reprezintă un nivel de remunerare mult mai înalt decît salariul obişnuit. Renta econimică este însuşită de personalul cu capacităţi extraordinare.

Mecanismul de apariţie a rentei economice e reprezentat in grafucul 6.5.

Persoanei cu calităţi individuale excepţionale îi convine să fie remunerată cu un salariu mai mare (Wo>Wa). Patronul e de accord să plătească salariul Wo, pentru că acest salariu este condiţionat de o cerere mai mare pe piaţă faţă de acest factor.