microeconomie intermediara

112
CURSURI MICROECONOMIE 2007 I. CONSUMATORUL II. PRODUCATORUL Producătorul şi consumatorul se aseamănă mult din punct de vedere al comportamentului lor economic; dacă ar fi să amintim doar scopul urmărit, consumatorul urmăreşte să consume cea mai bună combinaţie de bunuri pe care venitul său i-o permite, în timp ce producătorul urmăreşte să producă cea mai mare producţie pe care resursele sale i-o permit. Cu alte cuvinte, atât producătorul, cât şi consumatorul se supun principiului maximizării eficienţei economice, unul în producţie, iar celălalt în consum. Comportamentul firmelor depinde mult de factorul timp: pentru ca o firmă să-şi extindă capacităţile tehnice de producţie, ea trebuie să facă investiţii, care la rândul lor consumă timp. De aceea, pe termen scurt producţia creşte doar pe baza creşterii consumului de muncă, iar factorul de producţie capital este fix. Pe termen lung, prin realizarea de investiţii, factorul de producţie capital devine variabil, astfel încât creşte numărul combinaţiilor de factori de producţie pe care firma le poate realiza. Termenul scurt şi perioada lungă de timp sunt noţiuni relative, care diferă mult ca mărime de la o firmă la alta şi de la o ramură economică la alta. De exemplu, pentru o firmă care activează în sfera distribuţiei o investiţie poate dura numai două luni, pe când în sectorul construcţiilor navale o investiţie se poate întinde pe o perioadă de câţiva ani.

Upload: ion-mutruc

Post on 24-Dec-2015

110 views

Category:

Documents


4 download

DESCRIPTION

micro

TRANSCRIPT

Page 1: Microeconomie Intermediara

CURSURI MICROECONOMIE 2007I. CONSUMATORUL II. PRODUCATORUL

Producătorul şi consumatorul se aseamănă mult din punct de vedere al comportamentului lor economic; dacă ar fi să amintim doar scopul urmărit, consumatorul urmăreşte să consume cea mai bună combinaţie de bunuri pe care venitul său i-o permite, în timp ce producătorul urmăreşte să producă cea mai mare producţie pe care resursele sale i-o permit. Cu alte cuvinte, atât producătorul, cât şi consumatorul se supun principiului maximizării eficienţei economice, unul în producţie, iar celălalt în consum.

Comportamentul firmelor depinde mult de factorul timp: pentru ca o firmă să-şi extindă capacităţile tehnice de producţie, ea trebuie să facă investiţii, care la rândul lor consumă timp. De aceea, pe termen scurt producţia creşte doar pe baza creşterii consumului de muncă, iar factorul de producţie capital este fix. Pe termen lung, prin realizarea de investiţii, factorul de producţie capital devine variabil, astfel încât creşte numărul combinaţiilor de factori de producţie pe care firma le poate realiza. Termenul scurt şi perioada lungă de timp sunt noţiuni relative, care diferă mult ca mărime de la o firmă la alta şi de la o ramură economică la alta. De exemplu, pentru o firmă care activează în sfera distribuţiei o investiţie poate dura numai două luni, pe când în sectorul construcţiilor navale o investiţie se poate întinde pe o perioadă de câţiva ani.

În analiza optimului producătorului pornim de la ipoteza că firma dispune de resurse suficiente de timp pentru a realiza investiţii, astfel că factorii de producţie muncă şi capital sunt variabili şi substituibili în anumite limite. Relaţia dintre producţia realizată şi factorii de producţie consumaţi poartă numele de funcţie de producţie: Q=f(K,L), în care prin Q am notat producţia, prin K factorul de producţie capital şi prin L factorul de producţie muncă. Simplificat, activitatea economică poate fi reprezentată astfel:

Factori de producţie Producţie(K,L) (Q)

Producţia obţinută pe unitate de factor de producţie utilizat se

numeşte productivitate medie. Ea se determină prin raportarea producţiei la cantitatea de factor de producţie consumată. Pentru cei doi factori de producţie, muncă şi capital, productivităţile medii se vor calcula astfel:

WML=Q/L şi WMK=Q/KModificarea producţiei determinată de modificarea cu o unitate a

unui factor de producţie poartă numele de productivitate marginală. Ea se

ACTIVITATEA ECONOMICĂ

Page 2: Microeconomie Intermediara

determină ca un raport între modificarea absolută a producţiei şi modificarea absolută a factorului de producţie, astfel:

WmL=Q/L şi WmK=Q/KPentru variaţii infinit de mici ale factorilor de producţie, se poate

considera că productivitatea marginală este derivata funcţiei de producţie în raport cu factorul de producţie considerat. De exemplu, dacă funcţia de producţie îmbracă forma particulară Cobb-Douglas (Q=AKL), în care A este o constantă, iar şi sunt coeficienţii de elasticitate ai producţiei în raport cu fiecare dintre factorii de producţie analizaţi, particularizând vom avea:

Q= 6K1,5L2

Productivitatea marginală în raport cu factorul muncă se va scrie:WmL=dQ/dL, adică:WmL= 6K1,5 2L.Această formă de exprimare a productivităţii marginale ne va fi foarte

utilă în continuare, deoarece vom lucra numai în ipoteza că funcţia de producţie este continuă şi derivabilă. Ansamblul combinaţiilor de factori de producţie pentru care firma obţine aceeaşi producţie se numeşte curba de izoproducţie sau izocuanta. Reprezentarea grafică generală a unei izocuante (pentru substituirea imperfectă a factorilor de producţie) este:

K

Q=constantL

Graf. 6.1. Curba de izoproducţie (izocuanta)Deoarece pe o izocuantă producţia este constantă putem scrie că:dQ = 0, de unde rezultă că:dQ = Q

kdK+QLdL=0, adică:

QkdK=- Q

LdL => QL/ Q

K =-dK/dLDar Q

L este productivitatea marginală a muncii, iar QK este

productivitatea marginală a capitalului, astfel că vom putea scrie:WmL/ WmK=-dK/dLRaportul -dK/dL este panta izocuantei şi poartă numele de rata

marginală de substituţie, prin care vom înţelege preţul relativ la care un producător este dispus să înlocuiască un factor de producţie cu altul astfel încât producţia să nu se modifice. Puteţi observa că rata marginală de substituţie, numită şi rată tehnică marginală de substituţie, se determină ca

Page 3: Microeconomie Intermediara

un raport între cantitatea la care se renunţă dintr-un factor de producţie şi cantitatea câştigată din celălalt factor, astfel:

RmS=-dK/dLCum substituirea factorilor de producţie este de regulă imperfectă, este

logic să presupunem că rata marginală de substituţie este în general descrescătoare, ceea ce echivalează cu afirmaţia că dificultatea substituirii creşte o dată cu substituirea. Dacă nu ar fi aşa, ar însemna că putem substitui la infinit să spunem munca prin factorul capital, adică la un moment dat firma ar putea funcţiona doar cu capital.

Trebuie totuşi să facem precizarea că, aşa cum există forme particulare ale curbelor de indiferenţă, există şi forme particulare ale curbelor de izoproducţie. Cele mai importante dintre acestea sunt substituabilitatea perfectă şi complementaritatea strictă.

În cazul substituabilităţii perfecte cantitatea dintr-un factor de producţie necesară pentru a substitui reducerea cu o unitate a celuilalt factor, astfel încât producţia să nu se modifice, rămâne constantă pentru orice combinaţie a factorilor de producţie. Cu alte cuvinte, rata marginală de substituţie este constantă de-a lungul curbei de izoproducţie. Grafic, substituabilitatea perfectă se reprezintă astfel:

Y

RmS=constantă

XGraf. 6.2. Substituabilitate perfectăCazurile reale de substituabilitate perfectă sunt foarte rare; un

exemplu ar putea să-l constituie substituţia între motorină şi benzină pentru o firmă ale cărei instalaţii pot funcţiona la aceeaşi parametrii indiferent de combustibili folosiţi.

Complementaritatea strictă apare atunci când cei doi factori de producţie care stau la baza producţiei nu se pot folosi decât în proporţii constante. De exemplu, pentru o sută de savarine se utilizează doar combinaţia 5kg pesmet şi 4kg frişcă, în timp ce pentru cincizeci de savarine vom utiliza 2,5kg pesmet şi 2kg frişcă. Grafic, complementaritatea strictă se reprezintă astfel:

Y

Page 4: Microeconomie Intermediara

XGraf. 6.3. Complementaritate strictă

Substituabilitatea perfectă şi complementaritatea strictă sunt mai degrabă modele teoretice, în practică dominând substituabilitatea imperfectă. Un producător îşi poate imagina diferite combinaţii de factori de producţie corespunzătoare unor niveluri date de producţie, dar atunci când decide ce, cât şi cum să producă apare problema resurselor financiare de care dispune.

Anasamblul combinaţiilor de factori de producţie pe care consumatorul le poate realiza cu aceeaşi cheltuială formează izocostul producţiei. Dacă vom nota cu PK preţul factorului de producţie capital, cu PL

preţul factorului de producţie muncă şi cu CT resursele financiare pe care producătorul doreşte şi poate să le cheltuiască pe cei doi factori de producţie, dreapta izocostului se va scrie:

CT=K PK+L PL , în care K şi L sunt cantităţile consumate din factorii de producţie. Ecuaţia poate fi scrisă şi sub forma:

K=(- PL/ PK)L+CT/ PK

Această formă ne permite să observăm că panta izocostului este:Panta izocostului = - PL/ PK

Când L=0 => K=CT/ PK, iar când K=0 => L=CT/ PL

Grafic, dreapta izocostului se va reprezenta după cum urmează: K

CT/PK

K=(- PL/ PK)L+CT/ PK

CT/PL LGraf. 6.4. Izocostul producţiei

Atunci când cresc resursele de care dispune producătorul, dar preţurile factorilor de producţie nu se modifică, panta izocostului nu se modifică, dar izocostul se deplasează către dreapta; când resursele producătorului scad,

Page 5: Microeconomie Intermediara

dreapta izocostului se depalsează către stânga, aşa cum reiese din graficul de mai jos:

K

L

Graf. 6.5. Deplasarea izocostului în funcţie de resursele firmei.Când se modifică preţul factorilor de producţie izocostul devine mai

abrupt sau mai plat în funcţie de raportul dintre preţurile celor doi factori. Dacă se modifică preţul unui singur factor de producţie, izocostul se deplasează către dreapta când preţul scade şi către stânga când preţul creşte, astfel: K

CT/PK

CT/PL0 CT/ PL1 LGraf. 6.6.Deplasarea izocostului în funcţie de preţul factorului muncă

Avem acum toate cunoştiinţele necesare pentru a discuta despre optimul producătorului. Producătorul, la fel ca şi consumatorul, va încerca să producă maximum posibil cu resursele de care dispune, ceea ce înseamnă că producţia este optimă în punctul de tangenţă al dreptei izocostului la curba de izoproducţie: K

CT/PK

M

Q=constantL

Graf. 6.7. Optimul producătoruluiÎn punctul M, punct de tangenţă, curba de izoproducţie şi izocuanta au

aceeaşi pantă, ceea ce înseamnă că putem scrie următoarea relaţie:RmS=WmL/ WmK=-dK/dL= PL/ PK

Scade izocostul

Creşte izocostul

Preţul muncii scade şi izocostul se deplasează spre dreapta

Punctul de optim

Page 6: Microeconomie Intermediara

Remarcaţi asemănarea cu comportamentul consumatorului: maximizarea producţiei şi minimizarea consumurilor pe unitate de produs necesită egalizarea raportului dintre productivităţile marginale şi preţul factorilor de producţie la fel cum la consumator exista egalitatea dintre utilităţile marginale şi preţul bunurilor de consum. Cu alte cuvinte, producătorul urmăreşte să-şi maximizeze producţia suplimentară obţinută la o unitate monetară cheltuită.

În condiţiile în care cresc resursele financiare al firmei, aceasta poate produce mai mult, astfel că optimul producătorului se deplasează către dreapta. Reciproca este şi ea adevărată, după cum observaţi din următorul grafic:

K

M2

M1

M0

LGraf. 6.8. Modificarea optimului producătorului în funcţie de cost

Dacă se unesc punctele succesive de optim pe temen lung obţinem calea de expansiune a firmei. Expansiunea poate fi realizată în condiţiile unor randamente de scară crescătoare, descrescătoare sau constante. Randamentele de scară sunt crescătoare când producţia creşte mai repede decât consumul de factori de producţie, constante când ritmul de creştere a producţiei este egal cu cel al factorilor de producţie consumaţi şi descrescătoare când producţia creşte mai încet decât creşte consumul de factori de producţie.

Schimbările relative ale preţurilor factorilor de producţie vor determina înlocuirea parţială a factorului de producţie mai costisitor cu factorul relativ mai ieftin. De exemplu, în cazul în care cresc salariile pe ansamblul economiei, factorul de producţie muncă devine mai scump în raport cu capitalul, iar producătorul va încerca să substituie o parte din muncă prin capital. Optimul producătorului se va deplasa atunci astfel:

KK*/PK

Calea de expansiune

Page 7: Microeconomie Intermediara

K0/ PK0 M*

M0

MQ=constant

L1/PL1 L*/PL* L0/PL0 L

Graf.6.9. Modificarea optimului producătorului în funcţie de preţDin graficul de mai sus puteţi observa că o creştere a preţului

factorului de producţie muncă conduce la o modificare a ratei marginale de substituţie între cei doi factori. Dacă producătorul doreşte şi poate să menţină aceeaşi producţie, el va consuma o cantitate mai mică de factor muncă, L* şi va înlocui diferenţa până la L0 cu capital, determinând o creştere a consumului de capital cu (K* - K0). Optimul producătorului se deplasează de la M0 la M* căruia îi corespunde o cantitate mai mare de capital consumată în raport cu munca, dar şi o cheltuială mai mare. Dacă veniturile producătorului sunt insuficiente, optimul său se va deplasa către stânga, într-un punct M, căruia îi corespunde o producţie mai mică, deoarece ne situăm pe o izocuantă inferioară lui Q.

Funcţia de producţie de tip Cobb-DouglasEste o funcţie foarte utilizată de forma: Q=AKαL1-α, în care A este o

constantă care depinde de unitatea de măsură în care sunt evaluate inputurile şi outputurile, pozitivă, iar α este între 0 şi 1. Funcţia poate fi generalizată ca: Q=AKαLβ. În cazul acestei funcţii, elasticitatea substituirii este tot timpul egală cu 1, întrucât putem scrie WmgK=αQ/K şi WmgL=βQ/L, ceea ce înseamnă că RmS=(β/α)/(K/L), motiv pentru care funcţia este utilizată pentru determinarea randamentelor de scară. Acestea sunt date de valoarea β+α, întrucât, dacă presupunem de exemplu, că ambii factori de producţie cresc de γ ori, funcţia se va scrie: Q=A(γ K)α(γL)β, de unde variaţia producţiei va fi: Q’=γα+β AKαLβ. Se observă că pentru α+ β mai mari decât 1 randamentele sunt crescătoare, invers sunt descrescătoare, iar la 1 sunt constante.

Productivitatea. Legea randamentelor marginale neproporţionale

Prin productivitate în sens general înţelegem eficienţa utilizării factorilor de producţie, determinată ca un raport între producţia obţinută şi factorii de producţie consumaţi. Din subcapitolul precedent cunoaşteţi deja

Page 8: Microeconomie Intermediara

două forme ale productivităţii: productivitatea medie şi productivitatea marginală şi modul în care acestea se pot determina. Un exemplu simplu ne va ajuta să înţelegem mai bine cum se determină productivitatea şi ce relaţie există între producţia totală, productivitatea medie şi productivitatea marginală pe termen scurt. Să considerăm că o firmă de tricotaje dispune de 5 maşini de tricotat şi că poate angaja muncitori în funcţie de cât de mult doreşte să producă. În funcţie de numărul muncitorilor angajaţi, producţia totală, productivitatea medie şi cea marginală se prezintă astfel:

Tab.6.1. Relaţia dintre producţia totală, productivitatea medie şiproductivitatea marginală

Capital (K) Muncă (L) Producţie (Q) lunară (bucăţi)

Productivitate medie a muncii

Productivitate marginală a muncii

5 1 1000 1000 10005 2 2400 1200 14005 3 3600 1200 12005 4 4200 1050 6005 5 4200 840 05 6 3900 650 -3005 7 3500 500 -400

Reprezentând grafic acest tabel vizualizăm mai uşor relaţia dintre productivitatea totală, productivitatea medie şi cea marginală:

Page 9: Microeconomie Intermediara

Graf. 6.10. Relaţia productivitate totală, productivitate medie şiproductivitate marginală

Legendă: producţia totală productivitatea marginală productivitatea medie

Atât din tabel, cât şi din grafic, puteţi observa următoarele:

- când productivitatea marginală este mai mare decât productivitatea medie, productivitatea medie creşte;

- când productivitatea marginală este egală cu productivitatea medie, productivitatea medie este maximă;

- când productivitatea marginală este mai mică decât cea medie, productivitatea medie scade;

- când productivitatea marginală este pozitivă, producţia totală creşte- când productivitatea marginală este zero, producţia este maximă;- când productivitatea marginală este negativă, producţia totală scade;

de aceea nici un producător nu va opta pentru o productivitate marginală negativă.Relaţia dintre productivitatea medie şi cea marginală formează

conţinutul unei legi economice celebre: legea randamentelor marginale neproporţionale. Legea randamentelor marginale neproporţionale exprimă faptul că pe măsură ce se asociază unităţi sucesive dintr-un factor de producţie variabil la o cantitate dată de factor de producţie fix, productivitatea marginală începe la un moment dat, inevitabil, să scadă. În exemplu anterior, pe măsură ce creşteam numărul de muncitori ce reveneau la cele cinci maşini de tricotat, la un moment dat, de la doi muncitori, productivitatea marginală a început să scadă.

Legea randamentelor marginale descrescătoare este validată de numeroase studii empirice, dar în acelaşi timp este şi logică. Imaginaţi-vă, de exemplu, că o firmă ar dispune de un hectar de teren şi de un număr infinit de muncitori. Dacă această lege nu ar acţiona, înseamnă că s-ar putea produce infinit pe acel hectar, ceea ce este evident absurd. Tocmai această lege explică de ce ţările cu populaţie numeroasă, dar cu suprafaţa arabilă redusă suferă de o lipsă acută de alimente.

În graficul 6.10. se pot observa trei zone: prima este cea în care productivitatea medie creşte, cea de-a doua este cea în care productivitatea medie şi cea marginală scad, dar productivitatea marginală este pozitivă şi cea de-a treia, în care productivitatea marginală este negativă. Raţional, producătorii nu se vor opri cu producţia în prima zonă deoarece ar însemna

Page 10: Microeconomie Intermediara

că nu îşi exploatează la maximum potenţialul de creştere a productivităţii. De ce? Să presupunem în exemplul din tabelul 6.1. că fiecare salariat ocazionează firmei o cheltuială de 900 u.m. şi că firma îşi vinde produsele cu 1 u.m./buc.. Pentru primul salariat, firma câştigă net 100u.m., pentru cel de-al doilea 300 u.m., pentru cel de-al treilea 300 u.m.; dar ea câştigă şi cu cel de-al patrulea 150u.m. şi pierde abia atunci când angajază cinci muncitori (840-900=-60u.m.). În consecinţă, firma va angaja patru muncitori mergând pe principiul eficienţei economice maxime. Rezultă că întotdeauna o firmă va produce în zona descrescătoare şi pozitivă a productivităţii medii a factorului de producţie variabil. Veţi înţelege mai bine legea randamentelor marginale descrescătoare parcurgând subcapitolul următor dedicat analizei costurilor firmei.

6.3. Costurile de producţie

Aduceţi-vă aminte că în cel de-al doilea capitol al lucrării de faţă, dedicat rarităţii şi alegerii, am învăţat că orice alocare a resurselor are un cost: costul de oportunitate. El includea cea mai bună alternativă de producţie sacrificată în favoarea celei alese. Din această perspectivă, spunem că o firmă se caracterizează prin două categorii de costuri: costul implicit şi costul explicit.

Costul implicit incude cea mai bună alternativă de alocare a resurselor proprii sacrificată de întreprinzător în favoarea obţinerii unei producţii date. De exemplu, vom include în acest cost cea mai mare chirie pe care ar fi putut să o obţină întreprinzătorul pentru clădirile proprii sau dobânda cea mai bună pe care ar fi obţinut-o la capitalul propriu. Observaţi că acest cost este sinonim cu costul de oportunitate. În plus, costul implicit este de cele mai multe ori măsura pentru profitul normal care este acel profit ce remunerează contribuţia exclusivă a întreprinzătorului la activitatea economică.

Costul explicit reprezintă totalitatea cheltuielilor firmei cu factorii de producţie cumpăraţi din exterior. Câteva exemple sunt salariile plătite angajaţilor, cheltuielile cu materiile prime, cu dobânda bancară ş.a..

Costul de producţie total este suma celor două costuri, implicit şi explicit. Dacă din încasările firmei se scade acest cost se obţine profitul pur, numit şi profit economic.

O altă clasificare a costurilor are în vedere criteriul timp; în funcţie de factorul timp, există costuri de producţie pe termen scurt şi costuri pe termen lung.

Page 11: Microeconomie Intermediara

a) Costurile firmei pe termen scurt

Cea mai importantă clasificare a costurilor pe termen scurt le împarte în costuri fixe şi costuri variabile.

Costurile fixe sunt independente de producţie, iar cele variabile se modifică o dată cu modificarea producţiei. De exemplu, dobânda bancară aferentă unui împrumut anual contractat de firmă este cost fix, în timp ce cheltuielile cu materiile prime constituie cost variabil. Costul total este suma costurilor fixe şi a celor variabile, adică vom scrie că: CT=CF+CV, în care: CT este costul total, CF costul fix, iar CV costul variabil. Costul total oferă informaţii cu privire la cheltuielile globale ale firmei, dar este un criteriu insuficient pentru a aprecia eficienţa firmei. După cum deja ştiţi, putem aprecia eficienţa doar comparând cheltuielile cu rezultatele obţinute. De aceea, un indicator economic extrem de important pentru firme este costul mediu. Costul mediu exprimă costul pe unitate de produs şi se determină cu relaţia: CTM=CT/Q, în care CTM este costul mediu, iar Q producţia. Asemănător putem calcula costul variabil mediu (CVM) şi costul fix mediu (CFM), prin relaţiile:

CVM=CV/Q şi CFM=CF/Q.O altă categorie importantă de cost este costul marginal, care

exprimă costul suplimentar antrenat de ultima unitate de producţie realizată. De exemplu, dacă o firmă producea 100 de perechi de pantofi cu 30 mil. de lei, iar acum produce 101 perechi cu 30,2 mil. de lei, costul marginal este de 0,2 mil. de lei. Relaţia de determinare a costului marginal va fi:

CM=CT/Q, în care CM este costul marginal.Pentru variaţii infinit de mici ale producţiei, putem scrie că:

CM=dCT/dQ, care reprezintă panta curbei costului total. Cu titlu de exemplu, dacă funcţia costului total este de forma: CT=Q2+3Q+100 şi dorim să aflăm costul marginal când producţia creşte de la 9 la 10 bucăţi, vom scrie: CM=[CT(10)-CT(9)]/(10-9)=(230-208)/1=22. Dacă însă dorim să aflăm costul marginal pentru o producţie de 10 unităţi, acesta este: CM=dCT/dQ=2Q+3=23.

Grafic, diferenţa este şi mai evidentă:

CT CF B

A

CF

CT

Page 12: Microeconomie Intermediara

Q

Graf. 6.11. Costul marginal - panta costului totalDeplasarea de la A la B echivalează cu o creştere a producţiei de la 9

la 10 bucăţi din exemplul anterior, iar costul marginal în punctul B se determină ca panta curbei costului total.

Relaţia dintre costul mediu şi cel marginal relevă, la fel ca şi cea dintre productivitatea medie şi cea marginală, acţiunea legii randamentelor marginale descrescătoare. Grafic, relaţia dintre costurile medii şi cele marginale se prezintă astfel: Costuri CTM

CVM CM

CFMProducţie

Graf. 6.12. Relaţia costuri medii – cost marginal

Din graficul anterior puteţi remarca următoarele:- când costul marginal este mai mic decât costul mediu, costul total

mediu creşte pentru orice creştere a producţiei; această zonă corespunde celei a randamentelor factorial crescătoare din graficul 6.10;

- când costul marginal este egal cu costul mediu, costul total mediu este minim, iar în graficul 6.10. productivitatea medie este maximă;

- când costul marginal este mai mare decât costul mediu, costul total mediu creşte pentru orice creştere a producţiei, iar în graficul 6.10. randamentele factoriale sunt descrescătoare. Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal se poate demonstra

matematic cu uşurinţă, pornind de la formula CTM=CT/Q. Astfel, dacă derivata de ordinul I este pozitivă, CTM creşte, dacă este 0 CTM este constant şi dacă este negativă CTM scade. Cunoaştem că:

dCTM/dQ = [(dCT/dQ)Q-CT]/Q2

Dar dCT/dQ = CM, aşa că:dCTM/dQ = (CMQ-CT)/ Q2

Dacă dăm factor comun 1/Q, va rezulta că:

CTM minim

CVM minim

Page 13: Microeconomie Intermediara

dCTM/dQ = (CM-CTM):QÎn aceste condiţii:

- dacă CMCTM, diferenţa (CM-CTM) este negativă şi CTM scade;- dacă CMCTM, diferenţa (CM-CTM) este pozitivă şi CTM creşte;- dacă CM=CTM, diferenţa (CM-CTM) este zero şi CTM este constant.

Tabelul de mai jos vă va ajuta să înţelegeţi mai bine modul de determinare a costurilor şi relaţia dintre ele.

Tab.6.2. Costurile de producţie şi relaţia dintre ele

Q CF CV CT CM CTM CFM CVM0 2000 0 2000 2000 - - -1 2000 3400 5400 3400 5400 2000 14002 2000 4600 6600 1200 3300 1000 23003 2000 5600 7600 1000 2533 666,66 1866,344 2000 7200 9200 1600 2300 500 18005 2000 9500 11500 2300 2300 400 19006 2000 12700 14700 3200 2450 333,33 2166,67

Grafic, costurile din tabelul anterior arată astfel:

Graf. 6.13. Relaţia costuri medii – costul marginal Legendă: costul mediu

costul variabil mediu costul marginal

Page 14: Microeconomie Intermediara

costul fix mediuAşa cum puteţi observa din tabel şi din grafic, până la un nivel al

producţiei de 5 bucăţi costul marginal este sub costul mediu, astfel că acesta din urmă scade. Când producţia atinge cinci unităţi cele două costuri se egalizează şi CTM este minim, iar dincolo de acest nivel costul marginal depăşeşte costul mediu, iar costul mediu creşte.

b) Costul producţiei pe termen lung

B1) CTM pe termen lung - introducere

După cum am văzut în prima parte a acestui capitol, pe termen lung se multiplică semnificativ posibilităţile de combinare a factorilor de producţie în scopul maximizării eficienţei economice deoarece toţi factorii de producţie sunt variabili. Din acelaşi motiv, distincţia între costurile fixe şi cele variabile dispare, toate costurile fiind acum variabile. Să sintetizăm în continuare tot ceea ce am învăţat până acum. În timp, după cum ne sugerează optimul producătorului (vezi graf.6.7.), firma poate să-şi minimizeze consumurile pe unitate de produs pentru fiecare nivel al producţiei pe care îl realizează. Cu alte cuvinte, prin ajustări succesive şi prin substituirea continuă a factorilor de producţie mai scumpi cu factori mai ieftini, firma reuşeşte să atingă, pentru fiecare nivel de producţie, minimul costului mediu pe termen scurt. De aceea, curba costului mediu pe termen lung apare ca o „învelitoare” a punctelor de minim ale costului mediu pe termen scurt, astfel:

CTMTL Zona I Zona II Zona III

QGraf. 6.14. Costul mediu pe termen lung

În evoluţia costului mediu pe termen lung apare legea randamentelor de scară descrescătoare care, aşa cum cunoaşteţi deja, exprimă legătura dintre ritmul de creştere a producţiei şi cel al creşterii consumului de factori

CTMTL „înfăşoară” costurile medii minime pe termen scurt

Page 15: Microeconomie Intermediara

de producţie. În consecinţă, graficul costului mediu pe termen lung evidenţiază existenţa a trei etape în procesul de expansiune a firmei:

- zona I este zona randamentelor de scară crescătoare, sau a economiilor de scară;

- zona II este zona randamentelor de scară constante;- zona III este cea a randamentelor de scară descrescătoare sau a

dezeconomiilor de scară;Printre cele mai importante explicaţii ale economiilor de scară se

numără:i) Costurile făcute o singură dată. Un exemplu îl constituie

cheltuielile cu cerecetarea pentru a scoate pe piaţă o nouă generaţie de calculatoare sau cele cu reclama pentru lansarea unui nou produs.

ii) Specializarea lucrătorilor şi utilajelor. Producţia pe scară largă permite segmentarea muncii pe operaţiuni foarte simple care pot fi executate automat; în plus vă este deja cunoscut faptul că specializarea lucrătorilor conduce la creşterea eficienţei lor.

iii) Geometria. De exemplu, ştiaţi din şcoala generală că volumul creşte mai repede decât suprafaţa, deci firma care fabrică apă grea reduce cheltuielile de depozitare extinzându-şi suprafaţa.

iv) Cauze financiare. Este evident că accesul la sursele de finaţare externe firmei este mai ieftin pentru marile corporaţii comparativ cu micile firme.

Dezeconomiile de scară se explică în general prin apariţia problemelor de comunicare în cadrul firmei. Din cauza dimensiunilor mari, există probleme în coordonarea eficientă a operaţiunilor din cadrul firmei. Într-o firmă mică întreprinzătorul este strâns legat de producţie şi el este cel care adoptă atât deciziile strategice, cât şi pe cele curente. În firmele mari apare o îndepărtare a managerilor de producţie şi o structură organizatorică ce îngreunează procesul decizional. Din cauza unei „birocraţii” interne există posibilitatea ca flexibilitatea firmei la cerinţele pieţei să scadă. La problemele de comunicare se adaugă uneori şi alienarea salariaţilor, tendinţa lor de a amâna sau neglija îndeplinirea obligaţiilor ce le revin atunci când se simt mai puţin supravegehaţi. Toate aceste cauze conduc la creşterea costului mediu pe termen lung.Desigur că toate firmele urmăresc să ajungă în timp în zona a doua, a randamentelor constante, deoarece costul mediu este minim, iar profitul maxim, sau în cel mai rău caz pierderile sunt minime. Forma costului mediu pe termen lung dintr-un anumit sector de activitate este hotărâtoare pentru dimensiunea firmelor din acel sector şi pentru concurenţa de pe piaţa

Page 16: Microeconomie Intermediara

respectivă. În domeniile în care costul mediu pe termen lung începe să crească la o producţie relativ mică, firmele mari nu sunt competitive în raport cu întreprinderile mici. Dacă, dimpotrivă, costul începe să creasă la producţii mari şi firmele din acel domeniu vor avea mari dimensiuni. Evident, dacă zona a doua este foarte extinsă, pe piaţă pot să coexiste firme mici şi firme mari, fără ca vreuna dintre ele să aibă avantaje legate de cost.

B2) Costurile marginale si costurile medii pe termen lung

Pe termen lung firma are posibilitatea să-şi diminueze costurile prin modificarea tuturor factorilor de producţie consumaţi. Cunoaştem că pentru un nivel dat al producţiei, costul este minim atunci când linia izocostului (care reflectă constrângerile bugetare) este tangentă la curba de izoproducţie (care reflectă constrângerile tehnologice). Altfel spus, firma îşi stabileşte nivelul dorit de producţie şi apoi alege cea mai ieftină combinaţie de factori de producţie cu care să-l poată realiza. Atunci când costul este minim, are loc relaţia: RmS=ΔK/ΔL=WmgL/WmgK=Pl/Pk. Să presupunem că firma porneşte de la o situaţie marcată de punctul A, de forma:

Se poate oserva că producţia Q1 se obţine cu un preţ mai mare în A decât în B, ceea ce înseamnă că acţiunea legii randamentelor marginale neproporţionale impune la un moment dat modificarea ambilor factori de producţie (deplasarea în B).

B

Muncă

Capital

A

Q1

Graf. 1.:Optimul producătorului pe termen scurt şi pe termen lung

Page 17: Microeconomie Intermediara

Cantitatea de factori de producţie aleasă de firmă pentru minimizarea costului, dat fiind nivelul dorit al output-ului, depinde în principal de trei factori: preţul inputurilor şi cantitatea de output. Prin urmare putem scrie că: L=L(Pl, Pk, Q) şi K=K(Pl, Pk, Q). Aceste funcţii poartă numele de cereri derivate de factori sau funcţii ale cererii condiţionate de factori şi exprimă alegerea de factori de producţie care minimizează costul pentru un nivel dat al producţiei. Altfel spus, cele două funcţii răspund la întrebarea: cât de mult ar trebui să utilizeze firma din fiecare factor dacă doreşte să producă otput-ul la cel mai mic cost. Funcţia costului pe termen lung, ţinând cont de cererile derivate, poate fi scrisă ca: CT(Q)=PlL(Pl, Pk,Q)+PkK(Pl, Pk,Q), ecuaţie care arată că minimul costului este acel nivel al costului antrenat de alegerile de factori de producţie minimizatoare de cost. Dacă preţurile factorilor de producţie sunt fixe, putem scrie cererile derivate ca: L=L(Q) şi K=K(Q). Cum funcţia costului pe termen scurt în aceste condiţii este: CTs=PlLs(Q,K)+PkK şi depinde doar de Q înseamnă că putem scrie costul pe termen lung ca: CT(Q)=CTs(Q,K(Q)), întrucât factorul capital devine variabil. Ultima ecuaţie arată că costul minim când toţi factorii sunt variabili este chiar costul minim când factorul capital este fixat la acel nivel care minimizează costul pe termen lung. Cererea derivată de factor muncă pe termen lung este acea cerere pe termen scurt pe care firma ar fi făcut-o dacă ar fi avut un nivel K* al capitalului care minimizează costul pe termen lung. Dacă împărţim ambii membrii ai ecuaţiei la Q, obţinem o egalitate între costurile medii pe termen scurt şi pe termen lung. Ultima relaţie este foarte importantă pentru că ea conduce la concluzia că există un punct pe termen lung în care costul pe termen lung este egal cu cel pe termen scurt. Cum factorul capital care minimizează costul pe termen lung diferă de la un nivel al producţiei la altul, înseamnă că vom avea o mulţime de puncte în care costurile succesive pe termen scurt, corespunzătoare unui nivel dat al capitalului, sunt egale cu costul pe termen lung. Dacă putem construi o infinitate de curbe de costuri pe termen scurt, costul mediu pe termen lung se va obţine unind alegerile minimizatoare de costuri pe termen scurt, ceea ce înseamnă că curba costului mediu pe termen lung este „înfăşurătoarea” curbelor costurilor medii pe termen scurt. La aceeaşi concluzie putem ajunge mai uşor grafic. Să presupunem că o firmă poate produce Q1 atât în condiţiile date de curba costului CTM1, cât şi în cele descrise de CTM2. Se observă că dacă firma are la dispoziţie doar 2 posibilităţi de lărgire a capitalului, ea va alege CTM1, nu îşi va mări dimensiunea, iar punctul A va fi în acest caz pe curba CTM pe termen lung. Dacă însă ea mai are la dispoziţie un plan CTM3, se observă că punctul B corespunde unui cost mai mic, ceea ce înseamnă că firma se va extinde pe CTM3, iar B va fi pe curba CTM pe termen lung

Page 18: Microeconomie Intermediara

(gr.1). Observaţi că pe curba CTM pe termen lung nu se află neapărat punctele de minim ale costurilor pe termen scurt, întrucât ele nu mai reflectă maximul de eficienţă, pentru că tot timpul va exista o combinaţie de factori pe termen lung la un cost mai mic decât minimul pe teremen scurt; explicaţia acestui fapt este existenţa randamentelor de scară.

Cunoscând acum conceptul de cost pe termen lung, putem măsura economiile de scară cu ajutorul indicelui economiilor de scară (IES), determinat ca: IES=1-Ec, în care Ec este elasticitatea costurilor în raport de producţie, determinată astfel: Ec=(ΔCT/CT)/( ΔQ/Q). Când Ec>1, costurile cresc mai repede decât producţia şi vom avea randamente de scară descrescătoare şi indice negativ (dezeconomii de scară), când Ec<1, randamentele sunt crescătoare, indicele este pozitiv şi semnifică economii de scală, iar când Ec=1 avem randamente constante, iar indicele este zero.

Cum arată însă costul marginal pe termen lung? Intuitiv, curba costului marginal pe termen lung va uni punctele care reprezintă costul marginal pe termen scurt. Aceasta deoarece fiecărei producţii pe termen scurt aleasă îi va corespunde atât un CTM, cât şi un cost marginal, implicit acelor producţii pentru care costul pe termen scurt este egal cu cel pe termen lung. De exemplu, dacă o firmă ar avea la dispoziţie numai trei posibilităţi de extindere cărora le corespunde CTM1, CTM2 şi CTM3, costul marginal ar fi:

Graf. 2. Extinderea firmei pe termen lung

CTM1CTM2

CTM3

Cmg1

Cmg2

Cmg3

Producţie

Costuri

Page 19: Microeconomie Intermediara

Dacă firma are o infinitate de posibilităţi de a se extinde, atunci costul marginal va arăta astfel:

Graf. 3. Relaţia dintre costurile pe termen scurt şi costurile pe termen lung

Pentru un nivel de producţie Q*, costul marginal pe termen lung trebuie să fie egal cu costul marginal pe termen scurt.

3. 4. Curba de experienţă şi randamentele de scară

Din discuţia de până în acest punct ar putea să reiasă că numai firmele mari se bucură de economii de scară, concluzie care ar veni să contrazică realitatea că în multe domenii coexistă firme de toate dimensiunile. Cele mici nu ar putea rezista dacă ar avea costuri semnificativ mai mari decât firmele mari, pentru aceleaşi tipuri de produse, ceea ce conduce la ideea că şi aceste firme experimentează cheltuieli mai mici pe termen lung. Explicaţia acestora nu se află însă în economile de scară, ci în capacitatea salariaţilor şi managerilor de a câştiga experienţă şi a asimila noile informaţii şi tehnologii.

Curba de experienţă, numită şi curbă de învăţare sau funcţia progresului, descrie relaţia dintre cantitatea de input consumată pe unitate de produs şi producţia cumulativă realizată de firmă. Producţia cumulativă se referă la cantitatea produsă în timp, nu la nivelul curent al producţiei. De exemplu, o firmă a produs de-a lungul a patru ani 500, 500, 1000 şi respectiv 2000 de piese, ceea ce înseamnă că producţia cumulativă este 4000, pe când

Q* Producţie

Costuri

Termen lung

Termen scurt

Cmg CTMCmg CTM

Page 20: Microeconomie Intermediara

cea curentă este 2000. Dacă iniţial această firmă consuma 4 ore pentru o unitate de produs, apoi 3,2 ore, iar pentru ultimele 2000 consuma doar 2,2 ore, curba de experienţă ar arăta astfel:

Graf. 5. Curba de experienţă

Teoria efectului de experienţă, menţionată pentru prima dată de T.P. Wright în 1936, arată că pentru orice dublare cumulativă a producţiei într-o anumită ramură, costul total mediu, măsurat în unităţi monetare constante, scade cu un procent constant. Acest procent a fost evaluat empiric la 3 – 30%, în funcţie de domeniul de activitate. De exemplu, pentru industria aeronautică el este de cca. 15%.

Cele mai importante explicaţii ale efectului de experienţă sunt:- efectul de învăţare, conform căruia repetarea unei sarcini conduce la

scurtarea perioadei de timp necesare pentru realizarea sa, deci la reducerea costului; el este valabil la fel de bine pentru muncitori şi pentru manageri; managerii, în plus, învaţă să organizeze mai bine fluxul producţiei, scurtând perioadele de timp necesare unei operaţii sau/şi dintre diferitele operaţii;

- inovaţia şi substituirea muncii cu capitalul; acumularea de experienţă permite îmbunătăţirea produsului, începând cu designul şi terminând cu înlocuirea unor componente cu altele mai ieftine sau chiar a tehnologiei. Inginerii învaţă şi ei pe parcursul realizării unui produs şi inventează noi componente sau noi instrumente de muncă, care permit substituirea mai uşoară a muncii cu capitalul; De exemplu, la începutul anilor *70, un televizor color avea peste 5000 de componente, pe când în prezent el are cca. 500 de componente;

Producţie

Timp de muncă

Page 21: Microeconomie Intermediara

- ofertanţii de materii prime, furnizorii, „învaţă” la rândul lor necesarul mediu de materii prime al firmei, motiv pentru care firma poate beneficia de reduceri din partea acestora.Procesul de învăţare determină deplasarea în jos a curbei CTM pe

termen lung; grafic diferenţa dintre randamentele de scară şi efectul de învăţare este mai evident, astfel:

Graf. 6. Curba de experienţă şi randamentele de scară

Dacă economia face distincţie între randamentele de scară şi curba de învăţare, adesea în management cel două sunt incluse sub denumirea largă de curbă de experienţă, care nu se mai restrânge doar la procesul de învăţare. Existenţa curbei de experienţă a condus în practică la fundamentarea strategiilor concurenţiale numite strategiile costurilor sau strategii de volum, ale căror obiectiv este minimizarea costurilor.

III. Profitul şi încasările întreprinderii

Conform definiţiei,profitul total poate fi scris astfel :

unde : =profitul,VT=venitul total şi CT=costul total.Venitul total sau cifra de afaceri, depinde de cantitatea vândută,astfel avem :

 ;Q=cantitatea produsă .Venitul total se obţine prin înmulţirea preţului de vânzare al bunului final (P) cu cantitatea vândută :Deoarece atât costul de producţie, cât şi încasările firmei depind de cantitatea vândută, este normal ca şi profitul să depindă la rândul său de cantitatea vândută, .

Page 22: Microeconomie Intermediara

Venitul total este reprezentat în graficul de mai jos. In partea stângă (a), presupunem că preţul este constant, adică el nu depinde de cantitatea vândută. In acest caz , panta dreptei venitului total este egală cu preţul de vânzare. In schimb în partea stângă (b), preţul variază în funcţie de cantitatea cerută.

Pentru a înţelege mai bine, putem lua ca exemplu următoarea funcţie a cererii : . Ĭn acest caz venitul total poate fi scris astfel :

 ;.

Ĭn analiza microeconomică, aşa cum ştim întâlnim două tipuri de încasări : medii (unitare) şi marginale. Pe cele medii, le obţinem împărţinâd venitul total la producţie, astfel :

 ;  ; .Din relaţia de mai sus observăm, că

venitul mediu este egal cu preţul de vânzare. Intr-adevăr venitul obţinut pentru fiecare unitate vândută, reprezintă exact preţul său de vânzare. Dacă funcţia cererii firmei , aşa cum am spus şi mai sus este de forma

,venitul mediu este : .

Venitul mediu ,sau mai exact funcţia venitului mediu este identică cu funcţia cereri firmei, pentru că, aşa cum ştim cererea ne arată că între cantitatea cerută şi preţ, există o relaţie invers proporţională. In tabelul de

0 (a) Q 0 (b) Q

VTVT

P

VT

M

Graficul nr.8.1 Venitul total

Page 23: Microeconomie Intermediara

mai jos, putem observa că venitul mediu este egal cu preţul, iar funcţia cererii are următoarea formă :Tabelul 8.1. Preţul, încasarea medie şi încasarea marginală

Cantitatea cerută

Preţul Venitul total Venitul mediu

Venitul marginal

1 22 22 22 -2 20 40 20 183 18 54 18 144 16 64 16 105 14 70 14 66 12 72 12 27 10 70 10 -28 8 64 8 -69 6 54 6 -10

Ĭncasarea marginală sau venitul marginal reprezintă un concept cheie în teoria microeconomică, care trebuie să fie foarte bine înţeles. Venitul marginal ne arată variaţia venitului total ca urmare a creşterii producţiei sau

a cantităţii vândute cu o unitate, astfel : .Dacă, producţia se

modifică foarte puţin, venitul marginal poate fi scris ,ca fiind derivata

venitului total în raport cu producţia, astfel: . În tabelul de mai sus,

observăm că la o creştere a cantităţii cerute de la 3 la 2, venitul marginal

este : .Grafic venitul marginal poate fi reprezentat astfel :

Page 24: Microeconomie Intermediara

Graficul nr.8.2. Curba cererii şi venitul marginal

Expresia VM=C (cererea), ne arată că, venitul mediu este identic cu cererea. Venitul marginal prezintă următoarele caracteristici:

Curba venitului mediu şi a venitului marginal, înregistrează aceeaşi valoare în origine : a.Pentru a verifica acest lucru putem să plecăm , de la datele din tabelul de mai sus :

(funcţia cererii);

;

pentru Q=0, VM=Vmg=24.

Pentru o anumită cantitate vândută venitul marginal se anulează (în exemplul nostru pentru Q=6unităţi), apoi devine negativ. Când cantitatea vândută trece de la 5 unităţi la 6, venitul total creşte cu 2 unitaţi (72-70), iar venitul marginal este pozitiv , deoarece panta curbei venitului total este pozitivă. Dacă vânzările cresc de la 6 unitaţi la 7, venitul total scade, iar venitul marginal este negativ ; panta curbei venitului total este negativă, după punctul M, din graficul nr.1 (b). In acest punct (M), venitul total este maxim. Panta în punctul M, este nulă şi prin urmare venitul marginal este şi el la fel. Punctul M din graficul nr.1(b) corespunde punctului N, din graficul de mai sus.

Putem defini funcţia venitului marginal , plecând de la funcţia cererii , care poate fi scrisă astfel : .Această relaţie, ne arată că, cantitatea

Vmg

VM=C

N Q

P

Page 25: Microeconomie Intermediara

cerută depinde de preţ (aşa cum am văzut în tabelul nr.1). Inversul acestei

funcţii este : cu : preţul variază în sens învers cu cantitatea

cerută. Ştim că ; ţinând cont de inversul funcţiei cererii putem să scriem venitul total astfel : , iar venitul marginal (plecăm de la ipoteza că, producţia variază foarte puţin) :

 ;

 ;

 ;

.

Pentru că , atunci .Deoarece preţul variază în funcţie de

cantitatea cerută, venitul marginal este mai mic decât preţul. Acest rezultat are la bază două argumente.

Primul argument se referă la o observaţie curentă : pentru a vinde mai mult , firma în cauză trebuie să scadă preţul. Al doilea argument este mult mai important : pentru a vinde o unitate suplimentară, firma va fi obligată să vândă întreaga cantitate la acelaşi preţ, mai mic. Consideram datele următoare :

Pentru a vinde două unităţi din bunul X, o firmă trebuie să reducă preţul de la 100 um la 90 um. Ĭn acest caz ,firma va pierde 10 um pentru fiecare

unitate vândută. Venitul marginal va fi egal cu : um, fiind mai

mic decât preţul de vânzare (90 um).Corelaţia dintre elasticitatea cererii şi venitul firmei, a fost prezentat

într-un capitol anterior şi din acest motiv nu o să mai insistăm în această parte a lecţiei ; urmând să discutam acum despre ceea ce urmăreşte orice firmă, maximizarea profitului său.

8.2. Maximizarea profitului total

Q P VT Vmg1 100 100 -2 90 180 80

Page 26: Microeconomie Intermediara

În analiza profitului vom porni de la următoarea ipoteză : firma acţionează pe o piaţă concurenţială iar preţurile factorilor de producţie şi output-urilor sunt considerate date (firma este « primitoare de preţ »).

Costul total al firmei poate fi scris astfel :CT= unde Pi ne arată preţul unitar al factorului i. În cazul în firma dispune de doi factori de producţie(L,K), profitului său este egal cu: . Vom analiza în cotinuare profitul atât pe termen scurt cât şi pe termen lung. Insă trebuie să ne amintim din lecţiile anterioare, că :

pe termen scurt : avem factori fixi (recuperabili sau nerecuperabili) + factori variabili.

pe termen lung : avem numai factori variabili.

8.2.1 Maximizarea profitului pe termen scurtNotăm factorii de producţie cu Lşi K (K este considerat ca fiind un

factor de producţie fix).Profitul firmei devine în acest caz este:

Pe baza relaţiei de mai sus,putem calcula dreapta izoprofitului :

panta izoprofitului este  .

Izoprofitul ne arată ansamblul combinaţiilor de factori de producţie pentru care profitul rǎmâne constant. De exemplu,dacă o firmă înregistrează un Π0=1000 um, P=10 um, PL=PK=1, K=90 ; atunci dreapta izoprofitului este :

Grafic putem reprezenta această dreaptă astfel :

Q

0 L

109

Graficul nr. 8.3 .Dreapta izoprofitului

Page 27: Microeconomie Intermediara

Pentru a-şi maximiza pofitul firma va căuta să se plaseze pe cea mai înaltă dreaptă a izoprofitului posibilă.

Venitul pe care o firmă îl poate obţine depinde atât de cantităţile de factori de producţie folosiţi (L,K), cât şi de tehnologia de producţie,respectiv funcţia de producţie f(L,K).Grafic funcţia de producţie poate fi reprezentată astfel :

În punctul M, din graficul de mai jos firma poate obţine profitul maxim, iar dreapta izoprofitului devine tangentă la funcţia de producţie.

Grafic nr. 8.5. Maximizarea profitului

0 LGraficul nr.8.4. Funcţia de producţie

Q

f(Q)

Această funcţie ne arată cum evoluează producţia în raport cu factorul de producţie variabil L. La baza evoluţiei acestei funcţii de producţie întâlnim legea randamentelor marginale descrescătoare, pe care cunoaştem de la ”Teoria producătorului »

0 L

Q

f(Q)M

Page 28: Microeconomie Intermediara

În acest punct panta funcţiei de producţie (productivitatea marginală a muncii) este egală cu panta izoprofitului :

Conform relaţiei de mai sus, preţul factorului variabil L, este egal cu produsul dintre preţul de vanzare al bunului final şi productivitatea marginală în raport cu acest factor. Dacă ,putem întâlni următoarea situaţie (dacă plecăm de la modificarea absolută a venitului total şi a costului):

=  ;cu PL=constant

În această situaţie,  ;

.

Prin urmare avem :

dacă WmgL> , daca ;

dacă WmgL< , dacă .

Deci, în această situaţie profitul nu poate fi maxim, el poate să crescă sau să scadă. Π este max, atunci când .

A’

M B’ B

N

A

0 L’’ L’ LGrafic nr. 8.6. Profitul maxim când panta izoprofitului se modifică

8.2.2 Maximizarea profitului pe termen lung

Q

Page 29: Microeconomie Intermediara

Pe termen lung obiectivul firmei este maximizarea profitului ca şi pe termen scurt, numai că în acest caz vom pune următoarele condiţii (toţi factorii de producţie sunt variabili):

Vom avea deci, două ecuaţii cu două necunoscute. Rezolvând sistemul obţinem :L(P ;PL;PK);K(P ;PL;PK).

8.2.3 Maximizarea profitului şi randamentele de scară

Natura randamentelor de scară influenţează foarte mult profitul unei firme care acţionează pe o piaţă concurenţială. Producţia optima a unei firme care-i maximizeaza profitul este dată de următoarea funcţie :f(L,K)=Q

.Dacă presupunem ca functia de productie a acestei firme corespunde

unor randamentele de scară constante pentru oricare ar fi Q ,avem: ;

În consecinţă: dacă randamentele de scară sunt constante, firma poate obţine un profit mai mare decât în situaţia iniţială. Deci în situaţia iniţială firma nu a obţinut un profit maxim aşa cum am spus mai sus, prin urmare întâlnim o CONTRADICTIE.

EXEMPLU:Funcţia de productie a unei firme este de forma: f(Q)=L2+K2, P=10 um, PL=1 um iar PK=2um.Care este profitul optim al firmei pe termen lung ?Deoarece trebuie să aflam profitul firmei pe termen lung, vom pune următoarele condiţii :

; ;

;

.Putem scrie următorul sistem :

 ; 

Rezolvând sistemul vom obţine: iar ;

 ;

Ĭnlocuind pe L,K în funcţia de producţie, obţinem o producţie

optimă de .

Page 30: Microeconomie Intermediara

Profitul iniţial poate fi optim, numai dacă Deci pe termen lung, profitul unei firme cu randamente de scară constante este nul.

Am putea spune că acest lucru este absurd. Dar să ne gândim la ce se poate întâmpla în situaţia în care, o firmă măreşte în mod continuu cantităţile de factori de producţie utilizate, pentru a-şi maximiza profitul :

1) apar randamente de scară descrescătore (firma în cauza ar deveni foarte mare şi n-ar mai putea funcţiona în mod eficient) ;

2) eliminarea concurenţei de pe piaţǎ (datoritǎ creşterii dimensiunilor firmei, ea ar începe sǎ domine piaţa, ceea ce ar determina formarea unui monopol);

3) scǎderea profitului (dacǎ o firma înregistreazǎ profit în condiţiile unor randamente de scarǎ constante ;toate celelate firme care au acces la aceasta tehnologie vor fi profitabile. Daca una dintre firme îşi mǎreşte producţia firmele concurente vor face acelaşi lucru, ceea ce va duce în final la scǎderea preţului de vânzare datoritǎ creşterii ofertei.

3. Profitul economic faţă în faţă cu profitul contabil

Înainte de a defini profitul economic, respectiv cel contabil, trebuie să ne aducem aminte semnificaţia costului explicit, respectiv implicit, care v-a fost prezentat în capitolul 6. Aşa cum ştim pentru contabili, cea mai mare importanţă o are costul explicit, care ne arată cheltuielile firmei cu achiziţionarea sau închirierea factorilor de care are nevoie. Contabilii evaluează aceste cheltuieli la valoarea lor trecută, pentru a calcula ce datorează firma diferiţilor agenţi economici. Pentru economişti, costul implicit are cea mai mare relevanţă. Acesta ne arată valoarea factorilor de productie proprii, pe care întreprinderea îi foloseşte în procesul de producţie.

Economişti calculează profitul economic al unei întreprinderi ca diferenţă între încasările totale şi costul de oportunitate.

Costul de oportunitate=costul explicit+costul implicit cea mai bună alternativă de valorificare a banilor

Π economic=VT-costul de oportunitateAtunci când o firmă decide, să-şi diversifice producţia, trebuie să ia în

calcul nu numai costul efectiv, cât şi veniturile pe care le-ar fi încasat, dacă de exemplu nu-şi diversifica producţia, ci numai creştea volumul productiei sale. Ea va opta pentru diversificarea productiei, numai dacă veniturile

Page 31: Microeconomie Intermediara

prognozate sunt mai mari decât cheltuielile aferente, şi în plus aceste venituri sunt superioare oricărei alte alternative de valorificare a banilor.

Contabilii calculează profitul contabil al unei întreprinderi,ca diferenţă între încasările totale şi costurile explicite.

Π contabil=VT-costurile explicite

IV. CONCURENŢA PERFECTĂ

Comportamentul firmei şi oferta ramurii pe termen scurt

Să ne amintim că, pe termen scurt, o firmă în concurenţă perfectă îşi maximizează profitul atunci când preţul este egal cu costul marginal şi mai mare decât costul total mediu. De asemenea, ea se menţine pe piaţă atâta vreme cât preţul este mai mare decât costul mediu variabil, deoarece în acest fel pierderile sale sunt mai mici decât costurile fixe pe care ar trebui să le suporte dacă ar ieşi de pe piaţă. Tot anul trecut arătam că oferta firmei în concurenţă perfectă este zona crescătoare a curbei costului marginal, dincolo de minimul costului mediu variabil (a se recapitula).

Pornind de la oferta firmei pe termen scurt meţionată mai sus, putem determina oferta ramurii, care reprezintă nivelurile de producţie pe care ramura le va realiza în funcţie de nivelurile preţurilor pe termen scurt.

Să presupunem că în ramură există numai trei firme cu structuri diferite de cost pe termen scurt aşa cum apare în graficul 1. La nivelul preţului P1 pe piaţă există doar firma cu costul marginal CM3, întrucât toate celelate firme au costuri prea mari. Pâna la nivelul preţului P2 oferta pieţei este costul marginal CM3. La P2, firmele 1 şi 2 intră pe piaţă, prima cu o producţie de 1 unitate, iar a doua cu 3 unităţi, în timp ce firma 3 produce 5 unităţi. Pe piaţă, la nivelul P2 vor exista 1+3+5=9 unităţi. Rezultă că între o producţie de 5 unităţi a firmei 3 şi o producţie a pieţei de 9 unităţi, oferta este o dreaptă paralelă cu abscisa la nivelul preţului P2. Când preţul creşte, creşte şi oferta, care reprezintă suma costurilor marginale aşa cum reiese din grafic.

Page 32: Microeconomie Intermediara

Graficul 1: Oferta ramurii în condiţiile concurenţei perfecte

Într-un tabel situaţia ar arăta astfel:

Preţ (=CM) Q1 Q2 Q3 Q piaţăP1 0 0 3 3P2 1 3 5 9P3 2 4 6 12

Pe măsură ce preţul creşte firmele îşi extind producţia, dar în acelaşi timp cer mai mulţi factori pe piaţa inputurilor. În consecinţă creşte preţul inputurilor, iar costul marginal se deplasează în sus, ceea ce frânează creşterea ofertei. Din acest motiv spuneam anult trecut că elasticitatea ofertei determinată ca ΔQ/Q:ΔP/P este invers proporţională cu costul.

Surplusul producătorului

Anul trecut, când discutam despre surplusul consumatorului, arătam că el este diferenţa dintre preţul pieţei şi suma maximă pe care o persoană era dispusă să o plătească pe un bun. Analog, surplusul producătorului este, pentru fiecare unitate realizată, diferenţa dintre preţul pieţei şi costul marginal. Surplusul total va fi suma surplusurilor individuale astfel:

P3

P2

P1

O1 O2 O3

1 3 5 9 12

Q

P

Page 33: Microeconomie Intermediara

Graficul 2: Surplusul producătorului

În graficul de mai sus surplusul este reprezentat de zona gri, triunghiul ABC. Cum suma costurilor marginale pentru a produce q* este costul variabil, întrucât sporul costurilor fixe este zero, surplusul producătorului poate fi definit şi ca venitul firmei minus costul variabil.

Pe ansamblul ramurii, surplusul producătorului este zona dintre curba ofertei şi preţul de echilibru, astfel:

Graficul 3: Surplusul producătorului pentru ramură

Comportamentul firmei şi comportamentul ramurii pe termen lung

A

B

C

q*

C O

PE

QE

Page 34: Microeconomie Intermediara

Arătam anul trecut că intrarea şi ieşirea liberă a firmelor pe şi de pe piaţă face ca pe termen lung firma să funcţioneze la un preţ egal cu minimul costului total mediu. Aceasta înseamnă că pe termen lung profitul economic este zero. Faptul că profitul este zero nu trebuie interpretat în sensul că industria o să dispară, ci în sensul că industria nu va mai creşte în dimensiuni, întrucât nu mai există nici un stimulent pentru intrarea de noi firme pe piaţă. În aceste condiţii toţi factorii de producţie sunt remuneraţi la preţul pieţei, iar firma obţine profitul normal, care este costul de oportunitate inclus în costuri.

Să presupunem că într-o ramură activează numai 4 firme, cu structuri de costuri identice, iar P* reprezintă acel nivel al preţului egal cu costul mediu minim. Pentru orice nivel al preţului sub P* firmele vor înregistra pierderi, ceea ce înseamnă că oferta firmelor este zona crescătoare a costurilor marginale dincolo de nivelul P*. Dacă în ramură ar exista doar firma 1, oferta ramurii ar fi O1; dacă intră şi firma 2, oferta va fi O2 ş.a.m.d.. La o cerere a pieţei C, înseamnă că oferta se prezintă astfel:

Graficul 4: Oferta ramurii pe termen lung

Observaţi că oferta devine din ce în ce mai plată, ceea ce arată că cu cât există mai multe firme în ramură oferta este mai elastică. Acest lucru este firesc dacă ne amintim semnificaţia elasticităţii: modificarea procentuală a cantităţii oferite la modificarea procentuală a preţului. Dacă în ramură există o singură firmă şi preţul creşte cu %ΔP, outputul va creşte cu a%ΔQ. În

C O1 O2 O3

O4P*

P1

P2

P3

Page 35: Microeconomie Intermediara

schimb dacă există n firme, output-ul va creşte cu na%ΔQ, evident mai mare decât ΔQ.

Cu timpul vor exista suficiente firme în ramură pentru a ajunge la o ofertă extrem de elastică, pe care să o putem aprecia la o ofertă perfect elastică la nivelul minimului CTM pe termen lung. Au firmele aceeaşi structură de costuri pe termen lung? Dacă ne amintim că o piaţă perfect concurenţială se caracterizează prin perfecta mobilitate a factorilor de producţie, înseamnă că oricine poate achiziţiona factorii în aceleaşi condiţii ca şi firmele existente pe piaţă, ceea ce conduce într-adevăr la structuri de costuri identice. Explicaţia este simplă: să presupunem că firma 1 ar avea costuri mai mici pentru că are un anumit input mai eficient. Acest lucru este posibil doar dacă firma 1 ghiceşte că poate suevalua acel input. Firma 2 nu este împiedicată de nimeni să încerce să cumpere acest input. Atunci 1 va reacţiona oferind un preţ mai mare inputului, ceea ce antrenează o creştere a costului acesteia la nivelul firmei 2. O firmă poate avea costuri diferite de alta doar atâta timp cât este necesar pentru ca celelate firme să-i cunoască situaţia. Prin urmare avem toate motivele să considerăm că oferta industriei este perfect elastică, la CTM minim pe termen lung. Dar CTM este minim pe termen lung atunci când randamentele de scară sunt constante, ceea ce înseamnă că pe termen lung toate firmele din ramură se caracterizează prin astfel de randamente de scară. Dealtfel, dacă nu ar fi aşa nici nu am mai putea vorbi de concurenţă perfecă, întrucât înseamnă că prin economii de scară cel puţin o firmă poate să capete o poziţie dominantă pe piaţă.

Pornind de la o situaţie dată pe termen lung, dacă cererea scade ea antrenează reducerea preţului şi ieşirea anumitor firme de pe piaţă. Care va fi însă ordinea de ieşire din moment ce toate firmele au aceeaşi structură a costurilor? Pentru a răspunde la această întrebare să ne remintim că firmele intră treptat pe piaţă, iar P* era egal cu CTM la un nivel dat al capacităţilor. Inevitabil unele firme au capacităţi mai vechi decât altele, şi acestea vor fi primele care vor ieşi de pe piaţă, antrenând o reducere a ofertei şi revenirea preţului la P*. În acest fel consumatorii obligă o parte din firme, cele care ies de pe piaţă, să realoce resursele către alte activităţi, motiv pentru care se spune că în concurenţă perfectă eficienţa alocativă este maximă.

Echilibrul firmei în concurenţă perfectă

Echilibrul firmei

Page 36: Microeconomie Intermediara

Pe piaţa cu concurenţă perfectă firmele obţin profit pe tot intervalul în care VT>CT. Punctul în care firmele obţin profit maxim, aşa cum ştiţi din cursul Economie I, este punctul în care Vmg=Cmg=P (punctul E). Este punctul spre care tind toate firmele, profitul în acest puct (de asemenea pe tot parcursul zonei de rentabilitate) este diferenţa dintre P şi CTM.

Graficul 5. Echilibrul firmei în concurenţă perfectă

Dacă nivelul preţului coincide cu punctul în care curba Cmg intersectează curba CTM atunci firma nu va înregistra profit. Singurul punct de echilibru în care firma nu va înregistra pierderi este tocmai acest punct, firma optimizează producţia astfel încât să atingă nivelul minim al costului total.

P, CT

Q

Q

CmgCTM

Vmg=P

Profit

Eprofit

Profit maxim

Page 37: Microeconomie Intermediara

Graficul 6. Firma în concurenţă perfectă fără profit

Surplusul producătorului pe termen lung

Unele firme beneficiază, chiar în concurenţă perfectă, de ceea ce vom numi rentă economică, datorită faptului că anumiţi factori de producţie au oferta perfect inelastică. Exemplu de factori limitaţi în ofertă sunt: pământul, zăcămintele de cărbuni, talentul creator ş.a.. Ceea ce face ca profitul economic să ajungă zero pentru aceşti factori este dorinţa altor firme de a-i cumpăra sau închiria. De exemplu, să presupunem că două firme din aceeaşi ramură sunt fiecare în parte proprietare ale terenului pe care se află; costul explicit minim al obţinerii pământului este zero. Una dintre firme, A, se află la doi kilometrii de piaţă, iar cealaltă, să-i spunem B la 50 km.. Din acest motiv, A are anual cheltuieli cu 1000 de dolari mai mici decât B. Atunci vom spune că A realizează o rentă anuală de 1000 de dolari. Renta apare deoarece terenul firmei A este mai valoros decât al firmei B, întrucât alte firme ar fi dispuse să-l cumpere. Dacă concurenţa firmelor pentru a achizţiona acest pământ determină creşterea preţului său cu 1000 de dolari, profitul economic dispare întrucât firma A sacrifică 1000 de dolari în plus faţă de B pentru a-şi desfăşura activitatea pe acea suprafaţă de teren. Prin urmare creşterea rentei economice este cea care face ca profitul economic să devină zero, deoarece costul de oportunitate, componentă a costului firmei, creşte cu 1000 de dolari. Valoarea de piaţă a acelui teren este de 1000 de

Q

Q

Profit

pierderi

CmgCTM

Vmg=P

P-CTM

Singurul puct de echilibru posibil de ales pentru firmă

P, CT

Page 38: Microeconomie Intermediara

dolari, în timp ce firma îl „achiziţionează” cu zero dolari. Putem acum să definim renta economică drept diferenţa între valoarea de piaţă a unui factor şi cel mai mic preţ plătit pe acel factor.

În aceste condiţii, factorul cu ofertă perfect inelastică apare ca un cost fix pentru firmă, asemănător costului fix pe termen scurt, în timp ce toate celelalte cheltuieli, altfel CT apar acum ca un cost variabil. Renta va fi diferenţa dintre încasările firmei şi aceste costuri variabile, adică exact ceea ce arătam puţin mai sus că înseamnă surplusul producătorului. Rezultă că surplusul producătorului pe termen lung este renta economică.

Prin urmare, chiar dacă există factori de producţie cu ofertă fixă în concurenţă perfectă pe termen lung, profitul economic va fi zero.

Limite ale modelului pieţei cu concurenţă perfectă

Piaţa cu concurenţă perfectă este un model util pentru a studia probleme economice reale, cum ar fi aşa cum am văzut renta economică sau, dacă vă amintiţi de anul trecut, efectul economic al taxelor asupra pieţei, al preţurilor administrate sau oferta de muncă. În practică însă puţine firme, poate micii producători agricoli, se confruntă cu o cerere perfect elastică. În realitate există pieţe aproape perfect competitive, în sensul unei cereri la nivelul firmei foarte elastice şi a intrării/ieşirii libere pe/de pe piaţă. Firmele care funcţionează în aceste condiţii sunt dispuse să-şi vândă producţia pentru un preţ apropiat de costul marginal. Una din limitele concurenţei perfecte este tocmai caracterul său pur teoretic. S-a încercat depăşirea acestui impas prin introducerea conceptului de piaţă contestabilă prin care vom înţelege acea piaţă pe care o nouă firmă poate intra în exact aceleaşi condiţii de costuri ca şi firma existentă pe piaţă şi din care o firmă poate ieşi fără să piardă nici o investiţie. Altfel spus, nu există ceea ce numeam sunk cost. Sunt însă puţie exemple de astfel de pieţe.

Alte limite pot fi sintetizate după cum urmează:1) Pe termen lung, concurenţa perfectă exclude de fapt, asemănător monopolului, comportamentul competiţional; aceasta deoarece piaţa evoluează spre o structură „îngheţată”, în care un număr mare de firme se află în exact aceeaşi situaţie şi în care, aşa cum afirma A.A. Cournot „efectul competiţiei îşi atinge limitele”. Frank Knight arată că pe termen lung nu se mai poate vorbi de competiţie în sens comportamental, psihologic, ci de atomism.2) Concurenţa perfectă, dar într-o oarecare măsură şi celelalte structuri de piaţă, abordează concurenţa ca pe un concept indisolubil legat de schimb, de vânzarea - cumpărarea de bunuri economice, fie ele bunuri de consum sau

Page 39: Microeconomie Intermediara

factori de producţie şi implicit de preţ. Operaţiile din interiorul firmei, prin care resursele sunt alocate şi transformate şi prin care se realizează efectiv producţia sunt neglijate. Firma este analizată doar prin prisma tipului de produs pe care îl vinde sau îl cumpără, iar economia este văzută ca un sistem de pieţe interdependente. În acest fel se neglijază faptul că în realitate sistemul economic este un ansamblu de instituţii variate şi în continuă schimbare.3) Concurenţa este văzută ca o forţă care face ca resursele să „graviteze” în jurul cele mai eficiente utilizări şi forţează preţul să coboare la nivelul celui mai mic cost pe termen lung, ceea ce ar presupune eficienţă productivă şi alocativă maximă. Teoria spune că P=CTM=CM, dar această condiţie nu este suficientă, arată studiile recente, pentru ca eficienţa să fie maximă. Aceasta deoarece pot să existe rezerve de reducere a costurilor în interiorul firmelor; dacă toate firmele sunt egal ineficiente în administrarea internă, echilibrul concurenţial perfect poate implica pierderi de bogăţie. Conform conceptului de X-eficienţă elaborat de Leibenstein, există numeroase situaţii în care oamenii şi organizaţiile nu muncesc la fel de mult şi de eficient pe cât ar putea dintr-o varietate de motive. Concurenţa nu este legată în nici un fel de eficienţa internă, mai ales cea tehnologică a firmelor şi neglijează concurenţa prin inovaţie, mult mai importantă decât cea prin preţ pentru că nu loveşte în profitul firmelor, ci în însăşi fundamentele lor.4) Sunt neglijate interdependenţele inerente dintre firme şi înzestrarea diferită a firmelor cu „abilitatea” de a concura.

Pornind de la aceste limite ale conceptului de concurenţă aşa cum este el abordat de ştiinţa economică, s-a conturat o nouă orientare în microeconomie, de dezvoltare a „comportamentului” firmei, în care are loc o oarecare întoarcere la concepţia lui A.Smith şi în concurenţa este privită mai degrabă ca un concept comportamental.

V. MONOPOLUL

Măsurarea puterii de monopol

Puterea de monopol constă în capacitate firmei de a influenţa preţul făcând produsul mai mult sau mai puţin accesibil cumpărătorui, stabilindu-se astfel cantitatea tranzacţionată. Monopolul pur, situaţie în care există un control absolut asupra preţului, este rar întâlnit, puterea de monopol este un fenomen relativ, cu diferite grade de manifestare.

Între preţ, venitul marginal şi elasticitatea cererii la preţ există următoarea relaţie:

Page 40: Microeconomie Intermediara

Vmg=P(1+1/Ec/p).Dacă în această relaţie vom avea în vedere cererea la nivelul firmei şi elasticitatea acestei la preţ, cum profitul este maxim când Vmg=Cmg, înseamnă că putem scrie că:

Cmg= P(1+1/Ec/p)de unde rezultă că preţul pe care îl va alege monopolul este:

P=Cmg(1+1/Ec/p).Aceste preţ diferă de cel caracteristic pieţei perfecte, fiind mai mare,

procentual, faţă de costul marginal cu o marjă uşor de determinat ca: (P-Cmg)/P=-1/Ec/p.

Această marjă poartă numele de gradul Lerner al puterii de monopol sau indicele Lerner, după numele economistului Abba Lerner care l-a introdus pentru prima dată în 1934. Vom scrie că

L=(P-Cmg)/P=-1/Ec/p.Se poate observa că pentru P=Cmg, indicele este zero, ceea ce

înseamnă că puterea de monopol este cu atât mai mare cu cât indicele este mai ridicat. Cum elasticitata cererii la preţ are întotdeauna o valoare negativă, reflectând legea cererii, înseamnă că L va fi întotdeauna pozitiv. În practică este dificil de estimat costul marginal, motiv pentru care se foloseşte ca aproximaţie a acestuia costul variabil mediu.

Conform indicelui Lerner, puterea de monopol exprimă capacitatea unei firme de a practica un preţ mai mare decât costul marginal şi nu are nici o legătură cu profitul firmei. Acesta depinde de costurile medii ale monopolului, deci nu exclude posibilitatea ca o firmă să aibă putere mare şi totuşi un profit scăzut. Puterea de monopol derivă din trei surse: elasticitatea imperfectă a cererii, numărul mic al concurenţilor, mai exact numărul jucătorilor majori, şi modul în care interacţionează firmele pe piaţă. Dacă prima sursă este evidentă, cea de-a doua vine şi o completează. Explicaţia este simplă: întotdeauna cererea pieţei este mai puţin elastică decât cererea la nivelul firmei; cu cât pe piaţă există mai puţine firme, cererea se repartizează pe un număr mai mic, fiind mai inelastică. Dar numărul firmelor are şi o altă implicaţie: cu cât sunt mai puţine, cu atât vor fi mai tentate să coopereze, iar această observaţie trimite la cea de-a treia sursă de putere menţionată. Dacă firmele aleg concurenţa prin orice mijloace, cererea la nivelul unei firme devine foarte elastică şi marja de preţ imposibilă. Pentru că nivelul de concentrare al pieţei indică într-o oarecare măsură puterea de monopol, în practică se utilizează alţi doi indicatori, ce exprimă gradul de concentrare:

- nivelul de concentrare al pieţei, determinat ca un raport procentual între cifra de afaceri a unei firme care operează pe piaţă şi cifra de afaceri a pieţei;

Page 41: Microeconomie Intermediara

- indicatorul Herfindall: H=∑pi2 , în care pi reprezintă ponderea firmei

i în totalul vânzărilor pe o piaţă cu n firme.Un ultim indicator al puterii de monopol este elasticitatea

încrucişată a cererii. Dacă produsele unei firme sunt puternic substituibile, cererea la nivelul firmei este foarte elastică şi nu îi permite o marjă mult superioară costului marginal. Gradul de substituabilitate se măsoară cu ajutorul elasticităţii încrucişate: Ecx/py.

Formarea preţului pe piaţa monopolistă

Preţul de monopol, spre deosebire de concurenţa perfectă, nu mai este o variabilă independentă de volumul producţiei, ci este o funcţie descrescătoare de cantitatea produsă.

Cunoaştem din capitolele anterioare că profitul ( Pr ) este diferenţa dintre venitul total şi costul total ( CT ), adică: Pr = VT - CT. Se ştie că profitul marginal ( Pmg ) este derivata de ordinul întâi a profitului total în raport cu producţia: Pmg = Pr'(Q). În consecinţă, pentru ca profitul total să fie maxim, trebuie ca profitul marginal să fie zero. Aceasta înseamnă că: PM = Pr'(Q) = 0. Dar Pr'(Q) = VT'(Q) - CT'(Q), de unde rezultă că: Pmg = Vmg – Cmg, unde Cmg este costul marginal. Deci, pentru ca profitul monopolului să fie maxim, trebuie ca Vmg = Cmg. Grafic, optimul monopolului eficient se reprezintă astfel:

P Cmg

CTM

Profit P*unitar C*

Vmg Cererea

0 Q* Q

Graficul 10.4. Echilibrul monopolului eficient

Profitul este maxim când venitul marginal intersectează curba costului marginal. Producţia optimă este Q*, iar preţul la care poate fi vândută este P*. Profitul unitar este C*P*, iar profitul total se obţine înmulţind profitul unitar cu producţia Q*. După cum se poate observa, pentru a obţine acest

Profitul total

Page 42: Microeconomie Intermediara

profit monopolul nu trebuie să producă neapărat la nivelul minim al CTM. CTM poate avea o tendinţă de creştere sau de reducere în condiţiile în care Cmg = Vmg, iar preţul este mai mare decât CTM şi decât Cmg. Profitul suplimentar obţinut de monopol se mai numeşte rentă de monopol.

Veţi înţelege mai bine problemele privind alegerea producţiei optime şi a preţului pentru o firmă care operează pe o piaţă de monopol pe baza datelor ipotetice din tabelul de mai jos: Tabelul 10.1. Optimul monopolului eficientProducţia (unit.)

Preţul (lei) Venitul total (QxP)

Costul total (lei)

Venitul marginal

Costul marginal

0 0 0 01 100 100 90 100 902 90 180 150 80 903 80 240 190 60 404 70 280 220 40 305 60 300 240 20 206 50 300 280 0 407 40 280 350 -20 70

Sursa: Aura Gogoneaţă, Constantin Gogoneaţă, Economie Politică, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1995

Din analiza datelor prezentate în tabelul de mai sus rezultă următoarele:* Venitul marginal este egal cu preţul minus pierderea realizată din reducerea preţului la producţia anterioară. Astfel, la producţia de patru unităţi, preţul fixat în funcţie de cerere este de 70 de lei unitatea, ceea ce înseamnă că firma a redus preţul cu 10 lei, pentru cele trei unităţi vândute rezultând o pierdere de 30 de lei. Venitul marginal corespinzător producţiei de patru unităţi este de 40 = 70 - 30.* Venitul marginal este negativ, zero sau pozitiv în funcţie de forma de elasticitate a cererii la preţ.* Profitul este maxim unde Vmg = Cmg, adică la o producţie de 5 unităţi. În această situaţie, preţul fixat şi cerut va fi de 60 de lei unitatea. La acest preţ, diferenţa dintre venitul total şi costul total este maximă, respectiv profitul total egal cu 60 = 300 - 240.* La nivelul optim al producţiei preţul este mai mare decât costul total mediu, care este de 48 de lei, firma realizând un profit suplimentar de 12 lei pentru fiecare unitate vândută. Profitul total pentru cele cinci unităţi va fi 12x5=6

Page 43: Microeconomie Intermediara

Dacă avem în vedere durata perioadei de timp, deciziile luate de firma monopolistă în domeniul preţului şi producţiei trebuie să fie în concordanţă cu următoarele principii:- pe o perioadă scurtă de timp, producţia este optimă atunci când Vmg = Cmg, iar preţul este suficient de mare pentru a acoperi cel puţin costul variabil mediu.- pe o perioadă lungă de timp, producţia este optimă când Vmg = Cmg, iar preţul este mai mare decât costul total mediu.

Aceste principii trebuie respectate atât în situaţia în care firma urmăreşte maximizarea profitului, cât şi în cazul în care ea caută să-şi minimizeze pierderile şi să evite falimentul.

În situaţia în care o firmă de monopol urmăreşte minimizarea pierderilor, situaţia de echilibru poate fi prezentată grafic astfel:

P Cmg CTM

C*P*

Cererea Vmg

0 Q* QGraficul 10.5. Echilibrul monopolului ineficient

Desigur că în această situaţie firma poate evita falimentul numai pe o perioadă scurtă de timp. Pe o perioadă îndelungată firma monopolistă nu poate funcţiona decât dacă nivelul costului total mediu este mai mic sau cel mult egal cu preţul de vânzare.

Strategii de preţ pentru firmele cu putere de monopol

Indicatorii de determinare a puterii de monopol evidenţiază că orice firmă se poate bucura de această putere, ceea ce diferă fiind mărimea sa. Problema care apare pentru managerii acestor firme este cum să utilizeze cât mai eficient această putere. Problema majoră a managerului unei firme

Pierderea minimă

Page 44: Microeconomie Intermediara

monopoliste constă în faptul că orice reducere a preţului determină o reducere a venitului marginal încasat. Acest lucru se întămplă deoarece încazul cererii inelastice cu care se confruntă monopolul surplusul consumatorului scade pe fiecare unitate suplimentară ce ar urma să fie tranzacţionată. Diferenţa de valoare între preţul de monopol şi preţul ce ar rezulta în concurenţă perfectă se află în scădere, spaţiul de acţiune al monopolului scade.

Prin urmare este mult mai incomod să fii manager într-o firmă cu putere pe piaţă faţă de o firmă concurenţială pentru că nu trebuie să ai în vedere doar reducerea costurilor, ci şi tehnicile de determinare a preţului. Cum elasticitatea cererii firmei nu este deloc uşor de determinat, bazându-se adesea pe modele complicate sau pe intuiţia managerului, stabilirea strategiilor de preţ nu este o sarcină uşoară. Ceea ce urmăreşte managerul prin strategia de preţ este să îşi atragă să „captureze” tot surplusul consumatorului sau măcar cât mai mult din acesta. O modalitate cunoscută de a realiza acest lucru este discriminarea prin preţuri. Într-o anumită perioadă de timp, discriminarea poate să îmbrace trei forme:Discriminarea de gradul I, apare atunci când firma vinde aceluiaşi consumator fiecare unitate exact la preţul pe care acesta este dispus să îl plătească;

Cmg

CTMProfit mai mic decât profitul normal

Cererea

Profit superior profitului normal

P`

PE

P

P

QEQ` Q

Q

Page 45: Microeconomie Intermediara

Graficul 2. Discriminarea de gradul 1

Modificarea nivelului preţului în funcţie de cantitatea pe care fiecare consumator este dispus să o cumpere coduce la acapararea întregului surplus al consumatorului. La nivelul preţului PE firma ar obţine profit normal tranzactionând cantitatea la nivelul QE (acesta ar fi echilibrul în concurenţă perfectă), însă monopolul poate accepta şi un profit inferior acestuia acceptând desfăşurarea tranzacţiilor la nivelul preţului P (pentru consumatorii cu o disponibilitate de plata situată sub nivelul PE), unde este dispus sa vinda cantitatea Q în scopul acaparării pieţei. Pentru a înregistra profituri superioare profitului normal firma monopolistă va tinde să încheie majoritatea tranzacţiilor la un nivel superior preţului PE şi anume P`.Monopolul reuşeşte astfel să determine consumatorii sî plătească cel mai înalt nivel al preţului pe care sunt dispuşi să îl achite.

Discriminarea de gradul II, aplicată pe pachete de produse; în acest caz consumatorul plăteşte cu atât mai puţin, cu cât consumă o cantitate mai mare;

Graficul 3. Discriminarea de gradul 2

Cmg

Vmg

CerereD

A

B

C

E

F

Creşterea profitului prin practicarea unui preţ mai mare, pentru o cantitate tranzacţionată mai mică

Profitul monopolului fără discriminare

Creşterea profitului prin practicarea unui preţ mai mic, pentru o cantitate tranzacţionată mai mare

0 Q1 QE Q2 Q3 Q1<QE<Q2<Q3 Q

P

Page 46: Microeconomie Intermediara

Discriminarea de gradul III, prin care firma vinde la preţuri diferite pe pieţe diferite, izolate geografic sau artificial prin anumite tehnici cum ar fi: calitatea serviciilor, ambalajul, marca ş.a..

Graficul 4. Discriminarea de gradul 3

Firma de monopol va accepta să vândă orice cantitate până la nivelul QE, la niveluri diferite ale preţului.

O altă strategie de preţuri, înrudită cu discriminarea de gradul trei, este discriminarea intertemporală. În acest caz consumatorii sunt izolaţi în grupuri omogene din punct de vedere al elasticităţii cererii la preţ pentru anumite momente de timp. De exemplu, gândiţi-vă la DVD-uri şi la preţul acestora pe piaţă acum trei ani, astăzi şi peste trei ani. Atunci când ele au apărut, preţul lor era mai mare decât cel actual nu numai pentru a acoperi cheltuielile de concepere şi lansare, ci şi pentru că se adresau unor consumatori nerăbdători să le achiziţioneze, cu o cerere foarte inelastică. Strategia constă aşadar în a alege ca ţintă iniţială un grup de consumatori care nu sunt dispuşi să aştepte şi în a fixa o marjă de preţ corespunzătoare cererii acestora. După ce acest grup a cumpărat produsul, preţul este redus iar noua ţintă devine un grup de consumatori cu o cerere mai elastică. Colecţiile de modă sunt un exemplu şi mai evident.

CTM

Cmg

Cererea

Vmg

P2

PE

Q2 QE

P

Q

Page 47: Microeconomie Intermediara

O formă a discriminării intertemporale este şi preţul „peak-load”, care se referă la practicarea unor preţuri mai mari în perioadele în care cererea pe piaţă atinge un vârf, aşa cum se întâmplă în cazul cinematografelor în week-end. Într-o anumite condiţii, preţurile mai mari se justifică şi prin faptul că firma produce o cantitate mai mare, care antrenează costuri marginale mai mari (curba cererii la nivelul firmei se deplasează în sus).

De asemenea legată de discriminarea prin preţuri este tehnica numită „tariful din două părţi” (two-part tariffs), prin care preţul produsului este scindat în două: un preţ pentru a avea acces la produs şi un altul pentru utilizare. De exemplu, Disneyland percepe un preţ la intrare, apoi fiecare distracţie este taxată la rândul ei. Dar această discriminare se poate aplica şi altor tipuri de produse: de exemplu, studenţii de la unele facultăţi particulare plătesc o taxă anuală, dar şi fiecare examen. La telefonia fixă, plătim un abonament lunar, dar şi fiecare impuls ş.a.. O variantă a acestei strategii este tariful din două parţi cu un cadou, care permite firmelor să perceapă un preţ mai mare de acces, fără o reducere semnificativă a numărului consumatorilor: de exemplu minutele gratuite din abonamentele de telefonie fixă.

O tehnică distinctă de preţuri este „bundling-ul”, adică vânzarea „la pachet”. Ea se aplică atunci când consumatorii au o cerere eterogenă, iar firma nu poate aplica discriminarea prin preţuri. De exemplu, să presupunem că o companie de teatru pune în scenă două spectacole diferite, unul care se adresează tuturor spectatorilor, iar altul care se adresează mai ales adolescenţilor. Cele două categorii de consumatori sunt dispuşi să plătească pentru cele două spectacole, în funcţie de calitatea sălii, următoarele preţuri:

Tabelul 1: Bundling-ulSala Piesa 1 Piesa 2A 150.000 50.000B 100.000 75.000 În cazul în care compania vinde separat cele două piese, dacă doreşte să acopere ambele săli, poate să practice un preţ de maximum 100.000 lei pentru prima piesă şi 50.000 de lei pentru cea de-a doua, ceea ce conduce la un câştig pe consumator de 150.000 de lei. Dacă însă vinde piesele împreună, ea poate opta pentru un preţ de 175.000 de lei pe pachet, ceea ce evident îi va aduce un câştig suplimentar. Acesta este bundling-ul. Câştigul suplimentar apare deoarece cererile consumatorilor sunt corelate negativ, adică cei care sunt dispuşi să plătească mai mult pe piesa „grea”, sunt dispuşi să plătească mai puţin pe cea „uşoară” şi invers.

Page 48: Microeconomie Intermediara

O variantă a acestei strategii este mix-bundling-ul, aplicabilă atunci când firma are posibilitatea să vândă bunurile atât „la pachet”, cât şi separat. Aceasta este strategia ideală, dacă cererile consumatorilor nu sunt corelate negativ decât într-o oarecare măsură sau dacă sunt prea mari costurile marginale, cel puţin mai mari decât ceea ce este dispus să plătească măcar unul dintre consumatori. De exemplu, să presupunem că un restaurant oferă doar două tipuri de mâncare: A şi B. Pentru A, costul marginal este de 20.000 de lei, iar pentru B de 30.000 de lei. Să presupunem că cele două feluri pot fi vândute separat astfel: A cu 60.000 de lei, iar B cu 90.000 de lei. Împreună, în acelaşi meniu, ele se pot vinde cu 100.000. Dacă se combină bundling-ul cu vânzarea separată, să presupunem că fiecare fel se poate vinde cu 80.000, iar pachetul cu 100.000. Să mai presupunem că restaurantul are 4 consumatori, a,b,c,d, fiecare fiind dispus să plătească pe cele două feluri astfel:

Graficul 5. Mix-bundling-ul

Dacă bunurile sunt vândute separat, numai c şi d sunt dispuşi să cumpere B şi a să cumpere A, iar profitul va fi 2(60.000-20.000)+1(90.000-30.000)=140.000. Dacă se aplică bundling-ul, vom avea un profit de 4(100.000 – 50.000)=200.000. Cu o strategie mixtă, avem: consumatorul a cumpără doar bunul B, consumatorii b şi c cumpără pachetul, iar consumatorul d cumpără doar bunul A. Profitul va fi: 1(80.000 – 20.000)+1(80.000 – 30.000)+2(100.000 – 50.000)=210.000, mai mare decât

10 20 50 60 90 100

30

40

50

90

100

a

b

c

d

Page 49: Microeconomie Intermediara

în celelalte variante. Motivul surplusului este că valoarea costurilor marginale pentru fiecare bun depăşeşete unul dintre preţuri. De exemplu, a este dispus să plătească 90.000 pe felul B, dar numai 10.000 pe A.

O ultimă strategie pe care o vom aborda este „tying”-ul sau vânzarea condiţionată. Ea se aplică pentru produsele a căror utilizare necesită consumul altor produse. De exemplu un copiator necesită hârtie, iar compania poate să impună consumatorului utilizarea produsului aceleiaşi companii. Este chiar cazul Xerox în anii ’50. Scopul poate să fie cuantificarea mai bună a cererii şi aplicarea strategiei celor două preţuri sau protejarea mărcii (McDonald’s România cumpără materii prime din import, ceea ce asigură uniformizarea produselor) şi întărirea sa.

Strategiile despre care am discutat până acum nu presupun ca pe piaţă să existe o singură firmă. Observaţi că ori de cât ori cererea nu este perfect elastică, produsele fiind diferenţiate, adică există putere de monopol, ele pot fi aplicate.

Monopolul şi eficienţa economică

În secţiunea 8.1. a acestui capitol am arătat că piaţa cu concurenţă pură şi perfectă se caracterizează prin eficienţă maximă, atât productivă, cât şi alocativă. În consecinţă, pentru a înţelege de ce monopolul este acuzat de ineficienţă şi considerat de economişti o situaţie de eşec al pieţei este suficient să îl comparăm cu concurenţa perfectă.

Pentru a înţelege diferenţa dintre cele două pieţe să considerăm următorul exemplu: pe piaţa bunului X (pâine) există o infinitate de producători; piaţa se află în echilibru pe termen lung; toate firmele produc la un CM=CTM=200 u.m., deci curba celor două costuri este perfect orizontală, identică cu curba cererii la un preţ de 200 u.m., astfel:

PVM

Cererea pieţei

400

200 Cerere CP

Page 50: Microeconomie Intermediara

400 1000 QGraf. 8.9. Pierderea socială în condiţii de monopol

Dacă cererea la nivelul pieţei perfecte este cea punctată din grafic, firma va vinde o cantitate de 1000 de pâini, nivel al producţiei pentru care cererea firmei (cerere CP) intersectează cererea pieţei. Să ne amintim că în concurenţă perfectă, cererea pieţei este de asemenea dreapta venitului marginal, iar în punctul corespunzător producţiei optime pe termen lung VM este egal cu CM şi cu CTM.

Să presupunem acum că toate firmele sunt înghiţite de una singură, iar pe piaţă ia naştere un monopol. Cererea la nivelul monopolului este acum identică cu cererea pieţei, iar venitul marginal al monopolului este VM. Producţia oferită de acesta, pentru care VM=CM (în ipoteza unui CM conctant egal cu cel anterior, de pe piaţa perfectă) este de 400 de pâini. Prin urmare producţia scade cu 600 pâini. Dar lucrurile nu se opresc aici: cele 400 de pâini vor fi vândute cu 400 u.m. în loc de 200 u.m., diferenţa de 200 u.m. revenind monopolului ca profit unitar. Triunghiul gri deschis din grafic reprezintă pierderea socială determinată de monopol. De ce pierdere?

Pentru a-şi reduce producţia la 400 pâini, monopolul cu siguranţă că îşi va reduce din angajaţi şi va vinde din echipamentele de care dispune, de unde va rezulta o subutilizare a resurselor.

Pe de altă parte, cum preţul este mai mare decât costul marginal, înseamnă că societatea apreciază pâinea la un preţ mai mare decât costul pe care aceasta îl ocazionează producătorului. Deci, societatea ar dori mai multă pâine, dar producătorul nu este dispus să o ofere; în consecinţă resursele pe care societatea le-ar dori cheltuite pentru pâine sunt altfel folosite, ceea ce conduce la o pierdere de eficienţă alocativă (chiar dacă CTM este minim pentru că am presupus CM constant, deci avem eficienţă productivă).

Costul social al monopolului exprimă pierderea în beneficiul net potenţial datorată reducerii producţiei dintr-un bun de către un monopol care controlează preţul şi oferta. În grafic, zona gri deschis ne arată această pierdere. Această zonă ne arată câştigul pe care l-ar avea cumpărătorii dacă s-ar produce mai mult, sau câştigul pe care alţi vânzători l-ar obţine dacă ar putea intra pe piaţă.

Pentru că monopolul are posibilitatea de a utiliza puterea economică de care dispune în detrimentul consumatorilor (preţurile discriminatorii fiind numai una dintre opţiuni), guvernele intervin adesea în scopul împiedicării formării monopolurilor sau a diminuării puterii celor deja formate.

Page 51: Microeconomie Intermediara

Intervenţia publică îmbracă forme variate, dintre care noi ne vom opri doar asupra fiscalităţii legilor antitrust şi preţurilor administrate.

Influenţa fiscalităţii asupra preţului de monopol

Uneori guvernele intervin pe pieţele de monopol şi stabilesc taxe asupra întregii producţii sau asupra fiecărei unităţi vândute. Pentru firma monopolistă, taxa reprezintă un cost fix, dacă se aplică global şi variabil, dacă se aplică pe unitate de produs.

În cazul taxelor globale, costul marginal al firmei nu se modifică, producţia optimă este egală cu cea realizată în absenţa taxei, dar profitul monopolului scade.

În situaţia în care taxa este aplicabilă fiecărei unităţi vândute, costul marginal creşte cu valoarea taxei. Să considerăm cazul simplificat al unei firme în care costul marginal este constant. Dacă cererea pieţei este o funcţie de gradul întâi, impactul taxei asupra monopolului poate fi reprezentat grafic astfel:

P

P’P

CM+T

CM iniţial

Q’ Q QGraf. 8.10. Impactul taxei asupra monopolului

După cum am arătat în capitolele anterioare, VM = a - 2bQ şi trebuie să fie egal cu costul marginal plus nivelul taxei ( T ): a - 2bQ = CM + T. Rezultă că noua producţie optimă va fi Q = ( a - CM - T ) / 2b. Orice modificare în nivelul taxei duce la o modificare în nivelul producţiei de forma: ∆Q / ∆T = -1 / 2b.

Se cunoaşte că cererea este de forma: P ( Q ) = a - bQ, de unde rezultă că preţul se va modifica de ( - b ) ori faţă de modificarea producţiei. În consecinţă, orice modificare a taxei atrage după sine o modificare a preţului astfel:

∆P / ∆T = ( -b ) x ( -1 / 2b ) = 1 / 2. Aceasta înseamnă că preţul creşte cu o sumă egală cu jumătate din mărimea taxei. Se pare că preţul în

Taxa

Page 52: Microeconomie Intermediara

condiţiile unei taxe unitare ar creşte mai încet decât taxa. Afirmaţia este adevărată numai atunci când costul marginal este constant constant şi cererea lineară. În realitate, preţul de monopol creşte mai repede decât nivelul taxei.

Influenţa taxelor asupra monopolului poate fi înţeleasă mai uşor cu ajutorul unui exemplu. În tabelul 2 se prezintă costurile, veniturile şi profitul unei firme monopoliste în absenţa taxei, în cazul unei taxe globale de 5 u.m. şi în cazul unei taxe unitare de 2 u.m..

Tabelul 2. Influenţa taxelor asupra monopolului

Q (buc)

P (u.m)

VT (u.m)

VM (u.m)

CT (u.m)

CM (u.m)

CT* (u.m)

CM* (u.m)

CT** (u.m)

Pr* (u.m)

Pr** (u.m)

1 9 9 5 5 10 7 7 -1 -22 8 16 7 10 5 15 7 14 1 23 7 21 5 15 5 20 7 21 1 04 6 24 3 20 5 25 7 28 -1 -45 5 25 1 25 5 30 7 35 -5 -106 4 24 -1 30 5 35 7 42 -11 -187 3 21 -3 35 5 40 7 49 -19 -28

În absenţa taxelor, producţia optimă este de trei unităţi deoarece la acest nivel VM = CM = 5 u.m. Profitul maxim este de 6 u.m. = 21 - 15.

În condiţiile în care se aplică o taxă de 5 u.m. pe întreaga producţie, costul total creşte cu o sumă egală cu nivelul taxei şi ia valorile din coloana "CT *". Deoarece costul marginal nu se modifică, producţia optimă rămâne aceeaşi, de trei unităţi. Preţul rămâne şi el acelaşi de 7 u.m.. Dar profitul firmei scade de la 6 u.m. la 1 u.m., deci cu cele 5 u.m. reprezentând valoarea taxei.

În cazul în care se aplică o taxă de 2 u.m. pe fiecare unitate vândută, costul marginal creşte la 7 u.m.( în tabel coloana "CM *" ). Noua producţie optimă, pentru care VM = CM = 7 u.m., este de două unităţi. Costul total în condiţiile taxei unitare este reprezentat de coloana "CT**", iar profitul total de coloana "Pr**". Observaţi că, în acest caz preţul creşte de la 7 la 8 u.m., adică cu o mărime egală cu jumătate din nivelul taxei. Creşterea este firească, dat fiind faptul că am presupus un cost marginal constant şi o cerere lineară. Profitul realizat de monopol este diferenţa dintre venitul total şi costul total la nivelul producţiei de două unităţi, adică 16 - 14 = 2 u.m. şi se micşorează oferta pe piaţa de monopol.

Page 53: Microeconomie Intermediara

Legile antitrust şi preţurile administrate

a) Legile antitrust

Scopul acestor legi este prevenirea practicilor concurenţiale neloiale. Guvernul urmăreşte prin aceste legi să împiedice firmele să se implice în activităţi care ar exclude rivalii de pe piaţă. Printre practicile interzise se numără:

- interzicerea preţurilor discriminatorii, dacă discriminarea nu este justificată de cost sau/şi calitate;

- interzicerea contractelor de exclusivitate, adică a contractelor prin care cumpărătorul se obligă să cumpere doar de la un singur ofertant, dacă practicarea lor urmăreşte excluderea de pe piaţă a concurenţilor;

- legea interzice unei persoane să facă parte din consiliile directoare ale mai multor firme concurente;

- interzicerea achiziţionării de către o firmă de acţiuni în scopul vădit al reduceri sau eliminării concurenţei;

- publicitatea neloială;- interzicerea acordurilor dintre firme de fixare a preţurilor, ş.a..

b) Preţurile administrate

În cazul monopolului nu se pune, evident, preoblema preţurilor minime, ci a celor maxime, adică a celor mai mari preţuri pe care firma le poate practica. În concurenţă perfectă, un astfel de preţ ar elimina o parte din firme de pe piaţă şi s-ar concretiza în reducerea cantităţii oferite. Ce face monopolul?

Să ne întoarcem la exemplul cu pâinea, pe care monopolul o vindea cu 400 lei/buc.. Să presupunem că guvernul impune un preţ maxim de 300 de lei. Să vedem grafic rezultatul: P CM

VM

400Cerere

300 200

400 500 Q

Page 54: Microeconomie Intermediara

Graf. 8.11. Preţul administrat în condiţii de monopol

Preţul impus monopolului este mai mare decât costul marginal cu 100 de lei, ceea ce înseamnă că firma nu are pierderi; pe de altă parte, venitul marginal al firmei este acum egal cu CM deoarece P este constant. Condiţia de maximizare a profitului devine CM=VM=300 u.m., iar producţia creşte de la 400 la 500 u.m., deci nu scade aşa cum v-aţi fi aşteptat. Dealtfel este şi logic să se întâmple aşa: monopolul nu mai poate controla preţul, deci nu mai poate câştiga din preţ şi încearcă să obţină mai mult prin creşterea producţiei. Prin creşterea producţiei de la 400 la 500 suntem mai apropape de cantitatea de pâine dorită de societate, deci pierderea socială se diminuează.

Monopolul natural şi intervenţia publică

De cele mai multe ori suntem tentaţi să suţinem că o structură monopolistă contravine intereselor consumatorilor datorită preţurilor mari practicate pentru a-şi maximiza profiturile. Este oare întotdeauna aşa?

Când am discutat despre formele de monopol am văzut că de multe ori monopolul apare în ramuri în care investiţia iniţială este foarte mare. Să ne amintim că profitul contabil al oricărei firme include două componente: profitul normal (costul implicit) şi profitul suplimentar. Profitul normal este format din totalitatea veniturilor pe care întreprinzătorul le-ar obţine dacă nu s-ar angaja într-o activitate, ci ar opta pentru alte forme de plasament al activelor pe care le deţine. În cazul în care investiţia iniţială este foarte mare, este firesc ca firma să obţină un profit mare, pentru că şi profitul normal este foarte mare. Gândiţi-vă câtă dobândă s-ar obţine din valorificarea banilor cu care se construieşte o centrală nucleară sau o reţea de telefonie mobilă!

Acoperind întreaga capacitate de absorbţie a pieţei, firma îşi reduce consumurile unitare şi poate vinde la preţuri care este adevărat că îi maximizează profitul, dar pe de altă parte sunt imposibil de practicat de către alte firme. Deci consumatorul ar plăti mai mult dacă în ramura respectivă nu s-ar forma un monopol. Să vedem ce se întâmplă concret în cazul monopolului natural reglementat de stat, cum este cazul utilităţilor publice.

Page 55: Microeconomie Intermediara

P Cererea

P* Venit marginal CTM

CTM*P’ CM

P”

Q* Q’ Q” QGraf. 8.12. Formarea preţului în condiţiile monopolului natural

Dacă monopolul este liber să funcţioneze la nivelul său optim, el va produce Q*, pe care o va vinde la preţul P*. La acest nivel al producţiei, costul unitar al firmei este CTM*, iar firma realizează profit, evidenţiat de zona haşurată. Guvernul poate interveni pe această piaţă şi obliga firma să vândă la un preţ egal cu costul marginal, astfel încât piaţa să se caracterizeze prin eficienţă alocativă, în sensul că suma pe care este dispusă societatea să o plătească pe o unitate suplimentară dintr-un bun (P) este egală cu cheltuiala ocazionată de acea unitate (CM). La nivelul preţului fixat de guvern P”, egal cu costul marginal, firma va produce Q”. Observaţi că la acest nivel al producţiei CTM este mai mare decât preţul, ceea ce înseamnă că firma are pierderi. Problema pierderilor se rezolvă de obicei printr-o subvenţie acordată de stat sau prin transformarea monopolului în firmă publică şi preluarea directă a pierderilor de către stat.

O altă posibilitate este ca preţul să fie fixat la nivelul costului unitar, astfel ca firma să nu mai înregistreze pierderi. În această situaţie preţul va fi P’, iar cantitatea vândută Q’. Să remarcăm că preţul este mai mic decât ar fi fost în orice altă formă de concurenţă, deoarece monopolul a realizat economii de scară. Tocmai de aceea spargerea monopolului în mai multe firme concurente nu este o soluţie pentru reducerea preţului. Ce nivel al costului unitar să avem însă în vedere: cel contabil sau cel economic? Desigur cel economic pentru că altfel firma nu mai are nici un interes de a-şi continua activitatea pe această piaţă. La fel stau lucrurile şi în realitate. Altfel spus, guvernul evaluează investiţia iniţială a firmei şi costul său de oportunitate, care este dobânda pe care acel capital al aduce-o dacă ar fi

Page 56: Microeconomie Intermediara

depus la bancă. Acest cost oportun se adaugă cheltuielilor explicite (către terţi), rezultând CTM-ul cu care va fi egal preţul de vânzare. Problemele generate de această politică în practică nu sunt deloc de neglijat. Astfel, deoarece costul oportun depinde de capitalul investit, firmele sunt stimulate să investescă mai mult decât ar fi nevoie şi să realizeze o producţie mare consumatoare de capital. În plus ele nu au nici un interes să-şi diminueze costurile deoarece pe piaţă nu există concurenţă, iar reducerea costurilor nu le-ar afecta cu nimic rata profitului. În consecinţă consumatorii vor fi cei care vor plăti pentru gestionarea defectoasă a acestor firme. Dacă se încearcă transferarea acestui management defectos asupra acţionarilor, prin reducerea preţului administrat, nu vor mai exista investitori pentru aceste firme. În consecinţă calitatea serviciilor va scădea direct proporţional cu dobânda pe care firmele trebuie să o plătească pentru sumele împrumutate pentru a acoperi investiţia (în lipsa acţionarilor).

O altă critică adusă preţurilor administrate este că preţul se formează adesea sub presiunea unor grupuri de interese de multe ori favorabile firmelor; rezultatul este un preţ apropiat de cel pentru care profitul firmei este maxim.

VI. Oligopolul

Termenul de oligopol provine din limba greacă de la „oligos” care înseamnă puţini şi „polein”, care înseamnă vânzare. El se utilizează pentru acel tip de concurenţă caracterizat printr-un număr mic de ofertanţi, care pot influenţa piaţa în scopul maximizării profitului. Numărul firmelor ofertante nu este o cifră exactă sau un interval precis, astfel încât să spunem, de exemplu, că dacă pe piaţă există între două şi zece firme piaţa este oligopol, iar peste zece firme este concurenţă monopolistică. Prin număr redus de ofertanţi înţelegem faptul că firmele sunt interdependente, adică un producător trebuie să ţină seama de deciziile celorlalţi atunci când îşi stabileşte propria strategie. În plus, fiecare firmă deţine o cotă de piaţă suficient de mare pentru a putea influenţa într-o oarecare măsură preţul produselor sale. Putem da multe exemple de pieţe oligopoliste: piaţa băuturilor răcoritoare (Coca-Cola şi Pepsi), piaţa telefoniei mobile din România (Mobirom şi Mobifon), piaţa automobilelor (Renault-Dacia şi Daewoo) sunt numai câteva.

Pe piaţa oligopolistă produsele pot fi diferenţiate sau omogene; de exemplu pe piaţa oţelului din întreaga lume oferta este asigurată de câteva societăţi care produc aceleaşi tipuri de oţel. În schimb, oferta de automobile

Page 57: Microeconomie Intermediara

este puternic diferenţiată, la fel ca şi oferta de servicii de telefonie mobilă sau oferta de răcoritoare.

Cauzele care conduc în practică la formarea oligopolurilor sunt aceleaşi care determină şi formarea monopolurilor; printre cele mai importante se numără:

- existenţa economiilor de scară; dacă într-o ramură costul mediu pe termen lung începe să crească de la niveluri înalte ale producţiei, şi firmele din acea ramură vor avea dimensiuni mari;

- economiile de scop, care se referă la faptul că dezvoltarea şi lansarea unui nou produs pe piaţă necesită adesea costuri mari, care nu pot fi acoperite decât prin practicarea unor preţuri mari sau/şi prin vânzarea unei cantităţi mari de produse;

- controlul exclusiv asupra unor resurse naturale sau asupra unor inovaţii;

- procesul de concentrare a capitalului, care constă în fuzionarea treptată a firmelor în scopul creşterii puterii pe piaţă şi a capacităţii de a achiziţiona factorii de producţie la costuri mai mici.Comportamentul firmelor care operează pe o piaţă de oligopol este

unul strategic, în sensul că fiecare firmă îşi concepe acţiunile în funcţie de comportamentul celorlalte. Dacă la incertitudinea inerentă interdependenţei dintre firme se adaugă şi diversitatea oligopolurilor contemporane, veţi înţelege de ce nu există un comportament tipic de oligopol, asemănător celorlalte forme de concurenţă, nici măcar la nivel teoretic.

Cu toate acestea, studiile empirice pun în evidenţă două lucruri interesante: în primul rând, preţurile de oligopol sunt puţin flexibile într-o economie stabilă, iar în al doilea rând, modificarea preţurilor este o decizie comună a firmelor oligopoliste. Stabilitatea preţurilor se explică prin forma specifică a cererii la nivelul firmei oligopoliste, frântă, asemănătoare unui cot. De unde provine această formă? Să pornim de la presupunerea că o piaţă oarecare este dominată de patru mari firme A, B,C şi D, ale căror produse sunt diferenţiate, dar substituibile şi care nu s-au înţeles între ele cu privire la preţul pieţei. Dacă firma A decide modificarea preţului, cum vor reacţiona firmele B, C şi D? Există două posibilităţi:

- fie celelalte firme să-şi modifice şi ele preţul, şi atunci cererea la nivelul firmei A este mai puţin elastică, în sensul că dacă preţul scade, el se reduce pe întreaga piaţă, iar clientela firmei A va rămâne aproximativ aceeaşi;

- fie restul firmelor să ignore comportamentul firmei A, iar în consecinţă cererea la nivelul firmei A să fie foarte elastică, deoarece

Page 58: Microeconomie Intermediara

cumpărătorii celorlalte firme vor opta, dacă preţul scade, pentru produsul firmei A.Dacă vom reprezenta pe aceleaşi grafice cele două posibilităţi va

rezulta următoarea situaţie:

P P

M

P* P* CM2

b C2

CM1 VM2 c

VM1 C1

Q* Q QGraf. 1. Cererea firmei în oligopol

În graficul de mai sus, punctul M corespunde acelui nivel al producţiei pentru care costul marginal este egal cu venitul marginal; în consecinţă, preţul practicat de firmă în funcţie de cerere este P*. Dreptele notate în grafic cu C1 şi VM1 semnifică cererea şi venitul marginal în cazul în care celelalte firme urmează politica firmei A. Dreptele notate cu C2 şi VM2 reprezintă cererea şi venitul marginal al firmei A, dacă celelalte firme o ignoră. Observaţi că C1 este mai abruptă, deci mai puţin elastică decât C2. Dacă firma A decide reducerea preţului, iar celelalte firme nu fac acelaşi lucru, ele vor pierde din piaţă în favoarea lui A; de aceea este logic să presupunem că orice reducere a preţului de către firma A va fi urmată de celelalte firme. În consecinţă, mai jos de punctul M, cererea la nivelul firmei va fi dată de C1. În schimb, este la fel de logic să considerăm că orice creştere a preţului de către A va fi ignorată de către B, C şi D, pentru că decizia le avantajează din perspectiva cotei de piaţă deţinute. Orice creştere a preţului mai sus de M face ca cererea la nivelul firmei A să îmbrace forma C2. Rezultatul? O curbă a cererii frântă, „colţuroasă”, cu vârful în punctul

Cererea firmei

Page 59: Microeconomie Intermediara

M. Câtă vreme costul marginal se va deplasa de-a lungul segmentului bc, preţul firmei va rămâne neschimbat.

Teoria curbei frânte în oligopol oferă o explicaţie mulţumitoare pentru stabilitatea preţurilor într-o economie care nu este afectată de inflaţie, dar nu explică în nici un fel mecanismul prin care se ajunge la P*. Pentru explicarea acestui mecanism vom face apel la teoria jocurilor.

Să considerăm că pe o piaţă operează numai două firme A şi B, care realizează un singur gen de produs, să spunem X. Interacţiunea dintre firme poate să se realizeze prin multiple variabile cum ar fi preţul, cantitatea produsă, calitatea produsului, cheltuielile de publicitate, inovarea ş.a.. De cele mai multe ori însă deciziile firmelor au în vedere două variabile, preţul şi cantitatea, motiv pentru care ne vom opri în continuare asupra acestora. Firmele A şi B pot încheia acorduri referitoare la preţ şi cantitatea produsă, caz în care interacţiunea dintre firme poate fi studiată cu ajutorul jocului cooperativ. De cele mai multe ori însă firmele nu pot încheia acorduri între ele pentru că legile antitrust o interzic, sau, chiar dacă acordurile se semnează sau se apelează la înţelegeri mutuale, tentaţia încălcării acestora este mare atâta timp cât nu există un mecanism legal de „apărare” a înţelegerii.

O altă modalitate a firmelor de a interacţiona o constituie jocurile necooperante. Acestea pot îmbrăca două forme: jocul simultan şi jocul secvenţial. În cazul jocului simultan, firmele A şi B adoptă decizii pe seama previziunilor pe care şi le construiesc una cu privire la cealaltă. Firma A nu cunoaşte în momentul adoptării deciziilor poziţia firmei B şi viceversa. Firmele pot fixa simultan preţul sau cantitatea produsă.

În cazul jocului secvenţial, firma B cunoaşte în momentul adoptării deciziilor poziţia firmei A. Spunem că A este leader de cantitate, dacă fixează cantitatea şi leader de preţ, dacă optează pentru fixarea preţului. Cum firma B îşi va ajusta poziţia în funcţie de acţiunile firmei A, o vom numi după caz satelit de cantitate sau satelit de preţ.

Jocurile necooperante la rândul lor se pot caracteriza prin informare perfectă, sau prin informare imperfectă. În primul caz, firmele cunosc cererea pieţei, funcţiile costurilor celorlalte firme, ca şi faptul că ceilalţi jucători de pe piaţă ştiu ceea ce ele cunosc. În cazul informării imperfecte anumite variabile rămân necunoscute firmelor, cum ar fi modificarea cererii pieţei sau rezultatele posibile ale jocului. Mai mult decât atât, informaţia poate fi asimetrică, situaţie în care firma care dispune de un avantaj informaţional poate utiliza acest avantaj în detrimentul concurenţilor.

Modelul Cournot şi modelul Bertrand

Page 60: Microeconomie Intermediara

Matematicianul şi inginerul francez A. A. Cournot (1801 – 1877) este primul care are meritul de a elabora prima formă matematică a problemei oligopolului. Înaintea lui J. Von Neumann şi a lui O. Morgenstern, ca şi mult înaintea lui J. Nash, Cournot anticipează prin modelul său soluţia jocului necooperant. În cadrul acestui model, firmele realizează produse identice şi fixează simultan cantităţile, fără să cunoască deciziile celorlalte firme. Un „comisar de preţuri” asemănător celui de pe piaţa perfectă anunţă preţul pentru care oferta firmelor egalează cererea consumatorilor. Diferenţa faţă de concurenţa perfectă este că firmele au o pondere suficient de mare în totalul pieţei pentru ca oferta lor să afecteze preţul. Altfel spus, cererea nu mai este perfect elastică. În ipoteza în care pe piaţă există numai două firme, A şi B, fiecare firmă are interesul ca cealaltă să realizeze o producţie cât mai mică pentru a putea beneficia de un preţ cât mai mare.

Fiecare firmă adoptă deciziile pe seama anticipărilor pe care şi le construieşte cu privire la cealaltă firmă, iar echilibrul se stabileşte atunci când anticipările se confirmă. Să presupunem că firma X anticipează că B va produce Q2

a şi decide să producă Q1. Producţia totală anticipată de X va fi: Q2

a + Q1, iar preţul va fi P(Q). Maximizarea profitului pentru firma X înseamnă că diferenţa P(Q)x Q1-CT1(Q1) trebuie să fie maximă. Relaţia dintre Q1 şi Q2

a, pe care o vom nota Q1= f(Q2a) poartă numele de funcţie de

reacţie a lui X şi exprimă cel mai bun răspuns a lui X, exprimat prin valoarea lui Q1 la producţia anticipată a lui B, Q2

a . Asemănător putem scrie funcţia de reacţie a lui B ca fiind: Q2= f(Q1

a ). Desigur anticipările firmelor nu se vor verifica pentru orice valoare a lui Q1 şi Q2 .

Vom considera pentru simplificare cererea pieţei de forma :Q=A-P,

în care Q este cantitatea totală oferită pe piaţă, iar P este preţul pieţei. De asemenea vom presupune că cele două firme au costuri medii constante, pe care le vom nota CTM1 şi CTM2. Funcţia costului total pentru firma X se va scrie : CT1=CTM1xQ1, iar pentru firma B : CTM2xQ2.

Firma X calculează cantitatea care îi maximizează profitul pentru fiecare nivel posibil al producţiei firmei B, neglijând consecinţele deciziilor sale în materie de producţie asupra firmei B. Acelaşi raţionament este valabil şi pentru firma B. Condiţiile de maximizare a profitului pentru firma X va fi :

- derivata de ordinul întâi a funcţiei profitului se fie zero : ∂∏1/∂Q1=0 şi- derivata de ordinul doi să fie negativă : ∂2∏1/∂Q1

2<0.Dar funcţia profitului este: ∏1= [A-(Q1+Q2)]xQ1-CTM1xQ1. Prin derivare vom obţine: ∂∏1/∂Q1=A-2Q1-Q2-CTM1=0. În consecinţă, funcţia de reacţie a

Page 61: Microeconomie Intermediara

lui X, Q1(Q2)=(A-CTM1)/2-Q2/2. Asemănător putem scrie funcţia de reacţie a firmei B ca: Q2(Q1)=(A-CTM2)/2-Q1/2.

Echilibrul, dacă există, va corespunde intersecţiei celor două funcţii de reacţie, astfel:

Q1

A-CTM2

Q2=f(Q1)MR

E Q1* Q1=f(Q2)

0 N S Q2* (A-CTM2)/2 A-CTM1 Q2

Graf. 2. Duopolul simetric

Dacă pe piaţă există doar firma X, aceasta va oferi o cantitate corespunzătoare punctului M în graficul 9.4.. La acest nivel al producţiei lui X, B va intra pe piaţă cu o cantitate ce corespunde punctului N, dar la acest nivel al producţiei X va oferi o cantitate R; în funcţie de cantitatea R, B îşi va ajusta producţia la S ş.a.m.d..

În final echilibrul se va stabili în punctul E şi va fi un echilibru stabil, în condiţiile în care în punctul respectiv anticipările se confirmă, firmele îşi maximizează profiturile, astfel că nici o firmă nu mai este stimulată să-şi modifice producţia. În exemplul nostru, în punctul E vom avea : Q1

E=(A-CTM1)/2-Q2

E/2 şi Q2E=(A-CTM2)/2-Q1

E/2. Rezolvând sistemul soluţiile sunt : Q1

E=(A-2CTM1+CTM2)/3 şiQ2

E=(A-2CTM2+CTM1)/3.Putem calcula şi oferta şi preţul pieţei, astfel:QP=Q1

E+Q2E=(2A-CTM1-CTM2)/3 şi

P(QP)=A-QP=(A+CTM1+CTM2)/3.Profiturile celor două firme vor fi:∏1= PQ1

E-CTM1Q1E=[(A-2CTM1+CTM2)/3]2 şi

∏2= PQ2E-CTM2Q2

E=[(A-2CTM2+CTM1)/3]2 .Echilibrul Cournot se caracterizează printr-un nivel al producţiei mai

mic decât cel corespunzător concurenţei perfecte, dar mai mare decât producţia de monopol. Cum se explică acest lucru intuitiv ? În duopol,

Page 62: Microeconomie Intermediara

fiecare firmă cunoaşte că orice creştere a producţiei antrenează reducerea preţului, ceea ce înseamnă că firma va fi tentată să reducă producţia pentru a nu determina o reducere prea mare a preţului. Iată de ce, preţul nefiind variabilă exogenă, producţia este mai mică decât în condiţiile concurenţei perfecte. Această înseamnă însă că alocarea resurselor prin concurenţă nu este cea mai eficientă formă de alocare, întucât producţia este mai mică decât în condiţiile concurenţei perfecte.

Pe de altă parte, producţia este mai mare decât în condiţii de monopol, întrucât firmele nu se înţeleg între ele şi atunci nu controlează decât o parte a ofertei totale. Acest lucru sugerează faptul că firmele au interesul de a încheia acorduri cu privire la producţie, dar acordul nu ar corespunde unui echilibru stabil. Să presupunem că firmele se înţeleg între ele pentru a produce mai puţin decât în condţiile echilibrului Cournot. Nici o firmă nu are interesul de a respecta angajamentul, pentru că, dacă ar produce mai mult, în situaţia în care concurentul ar respecta înţelegerea (păstrând ipoteza că fiecare firmă consideră producţia firmei concurente constantă atunci când adoptă deciziile), ar câştiga mai mult. În plus, nu există un cadru legal care să întărească contractul dintre firme. Prin urmare, în condiţiile unui echilibru Cournot cartelurile nu sunt posibile.

Ce se întâmplă dacă în loc de a fixa simultan cantitatea produsă, firmele fixează simultan preţurile ? Modelul care studiază acest lucru poartă numele de modelul Bertrand, după numele matematicianului francez Joseph Bertrand. Modelul pleacă de la ipoteza că firmele fixează simultan preţurile şi lasă piaţa să decidă cantitatea vândută. În plus, modelul mai presupune că cele două firme realizează produse omogene şi au costuri unitare identice şi constante. Fiecare firmă fixează preţul încercând să anticipeze corect ceea ce va face firma concurentă. Să presupunem că atât firma X, cât şi firma B fixează un preţ P mai mare decât costul marginal. Echilibrul rezultat nu poate fi stabil, întrucât fiecare firmă ştie că dacă reduce preţul cu un procent, să spunem a%, va atrage toţi consumatorii. Reducerea preţului de câtre o firmă va fi imediat urmată de firma concurentă, rezultând reduceri succesive ale preţului până când acesta devine egal cu costul marginal. Nici una dintre firme nu poate reduce preţul mai mult de atât, întrucât înregistrează pierderi. Pe de altă parte, dacă să spunem firma B decide să nu urmărească firma X în reducerea preţului, ea va pierde întreaga clientelă. Prin urmare, sub ipotezele modelului, se ajunge la un echilibru stabil în care preţul este egal cu costul marginal, la fel ca în situaţia concurenţei perfecte. Această soluţie poartă numele de paradoxul Bertrand şi demonstrează că dacă preţul este variabila asupra căreia se

Page 63: Microeconomie Intermediara

concentrează procesul decizional la nivelul firmelor, concurenţa conduce la alocarea eficientă a resurselor.

În 1897 Edgeworth “reabiliteaza” modelul Cournot, introducând în modelul Bertrand constrângerea de capacitate. Astfel, acesta pleacă de la ipoteza că firmele nu au suficiente capacităţi de producţie pentru a acoperi întreaga cerere a pieţei. Dacă firmele au acelaşi cost unitar, egal cu costul marginal, şi preţul coboară până la nivelul costului marginal, profitul va fi zero. Dacă una dintre firme măreşte uşor preţul, peste costul marginal, în scopul de a obţine profit, ea atrage o parte din cererea pieţei, întrucât firma concurentă nu are caracitatea de a acoperi întreaga cerere. Aşadar, preţul nu va mai fi egal cu costul marginal, ci va fi mai mare decât acesta, aşa cum afirma Cournot.

Modelul Stackelberg

În cadrul modelului Stackelberg cele două firme X şi B au poziţii diferite pe piaţă : o firmă este dominantă (vom considera firma X), iar cealaltă este satelit (în cazul nostru firma B). Firma dominantă, numită şi firmă leader este prima care decide nivelul producţiei care îi maximizează profitul, ţinând cont de modul în care anticipează că va reacţiona B la decizia sa. Desigur firma X va presupune că B va încerca să-şi maximizeze profitul, dată fiind producţia sa Q1. Dacă CT2(Q2) este costul total al firmei B, maximizarea profitului acestei firme cere ca profitul marginal să fie zero, adică venitul marginal să fie egal cu costul marginal, deci :

Vmg=Cmg.Din punct de vedere al firmei B, producţia realizată de firma X apare

ca dată, tot ceea ce poate face el fiind să-şi maximizeze profitul dată fiind această producţie.

Cunoaştem că :Vmg=P+P/EC/P, în care prin EC/P notăm elasticitatea cererii la preţ. De aceea, venitul marginal al firmei B se poate scrie ca :

Vmg2=P+P/(∆Q2xP/∆PxQ2), de unde rezultă că :Vmg2=P+(∆PxQ2/∆Q2).Pornind de la aceeaşi cerere a pieţei Q=A-P, rezultă P=A-Q, cu

Q=Q1+Q2. Venitul marginal al firmei B va fi :Vmg2=∂VT2/∂Q2=A-Q1-2Q2, în care prin VT am notat venitul total. Presupunând pentre simplificare costurile marginale ale celor două

firme zero, vom obţine :Q2=(A-Q1)/2, ca fiind funcţia de reacţie a lui B.

Page 64: Microeconomie Intermediara

Firma leader cunoaşte funcţia de reacţie a satelitului, motiv pentru care îşi va maximiza profitul pornind de la valoarea lui Q2 determinată mai sus. Venitul total al firmei X este :

VT1=PQ1=[A-(Q1+Q2)]xQ1=AQ1-Q12-Q1Q2. Înlocuind Q2 obţinem :

VT1= AQ1-Q12-Q1(A-Q1)/2=(AQ1-Q1

2)/2.Venitul marginal este :

Vmg1=A/2-Q1.Egalând venitul marginal cu costul marginal obţinem: Q1=A/2. La această valoare a lui Q1, Q2 va fi: Q2=A/4.

Observaţi că în cazul unui model Cournot am fi obţinut Q1=Q2=A/3, ceea ce înseamnă că firma leader îşi ameliorează producţia, în timp ce satelitul cunoaşte o deteriorare a poziţiei sale.

Ce se întâmplă cu modelul Stackelberg dacă firmele decid să stabilească preţul şi nu cantităţile? În ipoteza că pe piaţă produsele sunt omogene, preţul pacticat de cele două firme va fi identic şi îl vom nota P. Firma X este cea care stabileşte preţul, astfel că satelitul nu face decât să preia preţul fixat de X, aflându-se într-o poziţie asemănătoare firmei în concurenţă perfectă. Vom înţelege mai uşor modelul cu ajutorul unui exemplu. Să presupunem că firma B se caracterizează printr-un cost total de forma CT2(Q2)=Q2

2+7. Costul marginal al acestei firme va fi Cmg=2Q2. Venitul marginal al firmei B este constant, egal cu preţul, întrucât firma este „price taker”, ceea ce înseamnă că maximizarea profitului firmei B cere ca: Cmg=P, de unde rezultă că Q2=P/2 ca fiind funcţia ofertei firmei B. Firma X cunoaşte oferta firmei B, astfel că ştie că ceea ce ea poate vinde este cererea pieţei, mai puţin oferta firmei satelit. De aceea spunem că cererea la nivelul leaderului este una reziduală, egală în cazul nostru cu Q1=A-P-Q2, păstrând funcţia cererii pieţei din exemplele anterioare. Înlocuind Q2 obţinem: Q1=A-3P/2, de unde rezultă preţul pieţei ca: P=2(A-Q1)/3. Cât va fi Q1? Pentru a răspunde la întrebare trebuie să calculăm venitul marginal al leaderului. Venitul total al acestuia este: VT=PQ1=2(A-Q1)Q1/3. Venitul marginal va fi: Vmg=(2A/3)-(4Q1/3). Dacă presupunem pentru simplificare costul marginal al firmei X ca fiind constant şi egal cu c, egalând venitul marginal cu costul marginal vom obţine: Q1=(2A-3c)/4. Înlocuind Q1 în expresia preţului, obţinem preţul pieţei: P=(2A+3c)/6. Mai departe putem obţine Q2=(2A+3c)/12.

În modelul Stackelberg atât leaderul, cât şi satelitul îşi maximizează profitul. Totuşi, poziţia satelitului nu este la fel de favorabilă ca într-un model Cournot, indiferent dacă avem în vedere preţul sau cantitatea. Din acest motiv există posibilitatea ca satelitul să încerce să devină la rândul său firmă leader. Se va ajunge astfel la un model „leader-leader”, care mai

Page 65: Microeconomie Intermediara

poartă numele de model Bowley. În cadrul acestui ultim model, nu există echilibru întrucât pe piaţă se declanşază fie un război al cantităţilor, fie un război al preţurilor ce se finalizează fie printr-un model Stackelberg, fie printr-un monopol.

Cartelul

În modelele de care am discutat până acum firmele adoptau decizii fără se se consulte între ele cu privire la preţ sau la cantitate. În modelul Cournot este evident că dacă firmele se vor înţelege între ele preţul şi profitul comun vor fi mai mari. Atunci când firmele se înţeleg între ele cu privire la preţ şi cantitatea vândută spunem că ele formează un cartel. Gruparea rezultată va funcţiona ca un monopol. Producţia reunită a firmelor se va produce la un cost marginal global egal cu venitul marginal al pieţei. Profitul global rezultat se va împărţi în funcţie de acordul existent între firme cu privire la împărţirea pieţei, acord ce va fi revizuit ori de câte ori o firmă ameninţă să iasă din contract.

Să pornim din nou de la ipoteza că pe piaţă există numai două firme, X şi B, iar funcţia cererii pieţei este de forma: P=A-Q. Venitul total al cartelului se va scrie: VT=PQ=[A-(Q1+Q2)](Q1+Q2). Dacă CT1(Q1) şi CT2(Q2) sunt costurile celor două firme, profitul total se va scrie:

∏=[A-(Q1+Q2)](Q1+Q2)- CT1(Q1)- CT2(Q2)Maximizarea profitului se realizează atunci când derivata de ordinul întâi este zero, cea de ordinul doi fiind negativă. Derivând relaţia de mai sus în raport cu Q1 şi în raport cu Q2 vom obţine că:

A-2(Q1+Q2)-Cmg1=0 şiA-2(Q1+Q2)-Cmg2=0

Rezultă că profitul cartelului va fi maxim pentru:A-2(Q1+Q2)= Cmg1

A-2(Q1+Q2)= Cmg2

Cele două condiţii evidenţiază că ambele firme îşi maximizează profitul şi că, la echilibru, cele două firme au acelaşi cost marginal, să spunem c. Producţia însumată a cartelului va fi: Q1+Q2=(A-c)/2. În condiţiile în care costul marginal nu este acelaşi, firma al cărei cost marginal este mai mic, deci a cărei curbă a costului marginal se află sub curba firmei concurente, va fi în avantaj, în sensul că va realiza o producţie mai mare şi va încasa un profit mai ridicat.

Dacă la nivelul fixat al preţului şi producţiei firmei X, firma B măreşte producţia, altfel spus „trişază”, ea poate obţine un profit

Page 66: Microeconomie Intermediara

suplimentar, întrucât preţul este mai mare decât costul marginal. Existenţa acestei perspective face ca înţelegerile de tipul cartelului să fie fragile şi să aibă nevoie de strategii de pedepsire a trişorilor, cu atât mai mult cu cât astfel de înţelegeri sunt de cele mai multe ori informale, chiar ilegale.

Cea mai simplă strategie de pedepsire este ca toţi ceilalţi membrii ai cartelului să ameninţe că vor mări producţia sau vor reduce preţul, comportându-se ca într-un model Cournot/Bertrand. Mai mult decât atât, această strategie presupune că ceilalţi membrii ai cartelului ameninţă cu ruperea definitivă a înţelegerii. În aceste condiţii, când o firmă va decide să trişeze? Să presupunem că B decide să trişeze şi măreşte cantitatea produsă. În perioada imediat următoare, B va obţine un profit suplimentar, să spunem π, dar după aceea profitul ar fi identic cu cel dintr-un model Cournot, să-i spunem πC întrucât acordul este rupt. Dacă nu ar fi trişat şi dacă profitul cartelului s-ar fi împărţit în mod egal celor două firme, B ar fi obţinut un profit: ∏/2 pentru o perioadă tinzând către infinit. Valoarea actualizată a acestui profit, în condiţiile unei rate de actualizare r, va fi: ∏/2 + ∏/2r. Firma B nu va fi tentată să trişeze atâta timp cât π+ πC /r<∏/2+∏/2r . Din această relaţie rezultă că B nu va trişa atâta timp cât r<(∏/2- πC)/( π-∏/2). Observăm că atât numitorul, cât şi numărătorul sunt pozitive întrucât profitul sperat a se obţine prin trişare este mai mare decât profitul de monopol, iar profitul de monopol este mai mare decât profitul aferent unui model Cournot. În general, rata de actualizare este rata dobânzii, ceea ce înseamnă că cu cât rata dobânzii este mai mare, cu atât tentaţia de a trişa este mai mică. De asemenea ultima relaţie arată că cu cât numărul firmelor de pe piaţă este mai mare, cu atât este mai tentant un comportament de trişor, deoarece numărătorul va fi mai mic, iar numitorul mai mare.

VII. Teoria jocurilor

Strategii dominante şi strategii dominate

Să începem cu următorul joc simplu: considerăm doi jucători, A şi B cărora li se cere să scrie pe o foaie de hârtie X sau Y. În funcţie de ceea ce va scrie fiecare, matricea rezultatelor se prezintă astfel:

BX Y

A XY

2 2 0 33 0 1 1

Page 67: Microeconomie Intermediara

Cifra din stânga corespunde câştigului jucătorului A, iar cea din dreapta câştigului jucătorului B. Astfel, dacă A scrie X el va obţine 2 dacă B scrie tot X şi 0 dacă B scrie Y. Această matrice descrie complet jocul, în sensul că arată numărul de jucători, strategiile pe care aceştia le au la dispoziţie, ca şi câştigurile corespunzătoare diferitelor tipuri de strategii. Matricea câştigurilor se mai numeşte şi forma strategică a jocului, întrucât descrie relaţia dintre combinaţiile de strategii posibile şi câştigurile aferente.

În acest joc, dacă A scrie X, el poate câştiga 2 sau nimic, pe când dacă scrie Y poate câştiga 3 sau 1. Dacă este iubitor de risc, el poate câştiga mai mult cu strategia Y decât cu X. Dacă este adversar la risc, el pierde mai puţin cu strategia Y decât cu X. Indiferent de profilul său psihologic, el va alege Y. Acelaşi raţionament îl putem face şi pentru B. În consecinţă, atât A, cât şi B vor scrie Y, aceasta fiind soluţia jocului, în ipoteza că jucătorii sunt raţionali. Spunem că Y este strategie dominantă, iar X este strategie strict dominată.

În general, vom spune că o strategie este strict dominantă dacă permite obţinerea unor câştiguri superioare oricăror altor strategii, indiferent de strategiile alese de celălalt jucător. În cazul în care câştigurile sunt mai mari sau egale, strategia este dominantă.

Soluţia jocului (Y,Y) nu este însă optimă în sensul lui Pareto deoarece dacă ambii jucători ar scrie X câştigul ar fi mai mare. Soluţia (X,X) nu este însă un echilibru stabil, întrucât fiecare jucător ştie că-şi poate mări câştigul dacă joacă Y.

Un exemplu de astfel de joc este modelul Cournot. Matricea oligopolului: a coopera sau a nu coopera?

QB

QA

1/2Q 3/4Q

1/2Q 1,3 şi 1,3 0,5 şi 1,53/4Q 1,5 şi 0,5 1 şi 1

Dacă A şi B cooperează, fiecare va produce jumătate din producţia pieţei, deci va câştiga 1,3 miliarde de lei profit. Dar atât A, cât şi B ştiu că dacă produc trei sferturi din piaţă, pot obţine 1,5 miliarde de lei profit. Deci combinaţia (1/2QA+1/2QB) nu este un echilibru stabil, pentru că firmele sunt tentate să producă mai mult. În schimb, la o producţie de 3/4 din piaţă fiecare, nici A, nici B nu au motive să modifice producţia, deoarece această acţiune ar presupune un profit mai mic.

Page 68: Microeconomie Intermediara

Acest joc simplu evidenţiază că, în absenţa unui „comisar al preţurilor”, concurenţa şi adoptarea descentralizată a deciziilor nu conduce la o situaţie de optim paretian.

Ce se întâmplă în cazul în care nu există o strategie strict dominantă? Alegerea strategiilor se va face eliminarea treptată a strategiilor strict dominate. Pentru a înţelege, să complicăm un pic jocul de la care am pornit. Să presupunem acum că A are posibilitatea să scrie X, Y sau W. Matricea câştigurilor se prezintă astfel:

BX Y

A XYW

Pentru jucătorul A, strategia X este strict dominată de Y. Dar Y nu mai este dominantă, pentru că dacă B joacă X, A poate să obţină un câştig mai mare cu W (4). Dar B nu va juca niciodată X, pentru că, pentru el X rămâne o strategie strict dominată (poate obţine 2 sau 0, pe când cu Y poate obţine 3 sau 1). Prin urmare putem elimina coloana din dreapta a matricei. Prin urmare A ştie că B va juca Y şi va alege şi ea tot Y, aceasta fiind soluţia jocului. Să observă că acest joc se bazează pe o informare completă a jucătorilor. Aceştia cunosc câştigurile lor, câştigurile celorlalţi jucători, ceea ce ceilalţi jucători cunosc şi modul în care aceştia gândesc. Vom spune că informaţia este cunoaştere comună în sensul că ea este cunoscută de toţi jucătorii, fiecare jucător ştie că ceilalţi ştiu ş.a.m.d..

Echilibrul Nash

Ce se va întâmpla în situaţia în care nici unul dintre jucători nu dispune de o strategie dominată? Să considerăm următorul joc:

BX Y

A XYW

Cu X, A poate câştiga 1 sau 3, cu Y 2 sau 2, iar cu W 3 sau 1. Suma câştigurilor, indiferent de ceea ce ar alege este patru. B cu X poate câştiga 1, 2 sau 1, la fel şi cu Y. Nash a propus un alt criteriu de alegere decât cel al

2 2 0 33 0 1 14 0 0 1

1 1 3* 2*2 2* 2 13* 1 1 2*

Page 69: Microeconomie Intermediara

strategiei dominate, criteriu ce nu mai poate fi evident aplicat în jocul de mai sus. Astfel, un echilibru Nash este o combinaţie de strategii realizată astfel încât strategia fiecărui jucător este cel mai bun răspuns la strategiile celorlalţi. În jocul nostru, dacă A joacă X, cel mai bun răspuns al lui B este Y. Dacă A joacă Y, cel mai bun răspuns al lui B este X. Dacă A joacă W, cel mai bun răspuns al lui B este din nou Y. Ansamblul celor mai bune răspunsuri a lui B este (Y,X,Y). Pentru A, ansamblul celor mai bune răspunsuri este (W, X). În matricea noastră, strategia (X, Y) este un echilibru Nash şi totodată soluţia jocului. Astfel pentru că A joacă doar W sau X, linia a doua dispare. Cu X, B va câştiga 1 sau 1, pe când cu Y 2 sau 2. Evident va juca Y. A ştie acest lucru şi va alege cel mai bun răspuns, adică X.

Echilibrul Nash corespunde aşadar intersecţiei ansamblurilor compuse din cele mai bune răspunsuri ale jucătorilor, soluţia (X,Y) fiind în cazul nostru singura intersecţie.

Echilibrul Nash ridică însă două probleme: poate să nu fie unic sau poate să nu fie deloc.

Astfel, să considerăm următorul joc:

B

X YA X

Y

În acest joc nu există un echilibru Nash, întrucât combinaţiile celor mai bune răspunsuri nu se intersectează, aşa cum evidenţiază asterixul. Jocul pare să nu aibă soluţie, totuşi, se poate ajunge la un rezultat. Să presupunem că fiecare jucător „dă cu banul” dacă să scrie X sau Y. Pentru cap va scrie X, iar pentru pajură Y,ceea ce înseamnă că alege la întâmplare X sau Y. Fiecare jucător va alege X cu o anumită probabilitate şi Y cu o altă probabilitate. X şi Y poartă numele de strategii pure, pe când alegerea probabilităţilor asociate acestor strategii poartă numele de strategie mixtă. În exemplul nostru va exista o combinaţie de strategii mixte care să fie un echilibru Nash. Vom nota cu α probabilitatea ca jucătorul A să joace X şi cu β probabilitatea ca jucătorul B să joace X. Dacă A ştie că B va juca X cu probabilitateaβ, speranţa sa de câştig în cazul în care joacă X va fi: β(1)+(1- β)(-1)=2 β-1. Dacă alege Y, speranţa sa de câştig va fi: β(-1)+(1- β)(1)=1-2 β. A nu va accepta să aleagă la întâmplare între X şi Y decât dacă speranţa sa de câştig este aceeaşi ceea ce înseamnă că: 2 β-1=1-2 β, de unde rezultă β=1/2.

1* -1 -1 1*-1 1* 1* -1

Page 70: Microeconomie Intermediara

Asemănător, B va accepta să joace în strategii mixte numai dacă α=1/2. În consecinţă vom avea pentru A: 1/2X+1/2Y, iar pentru B 1/2X+1/2Y, această combinaţie de strategii mixte fiind un echilibru Nash.

Pentru o mai bună înţelegere, să modificăm rezultatele jocului astfel: B

X YA X

Y

Se observă cu uşurinţă că nici acest joc nu are un echilibru Nash pur, deci trebuie să apelăm la strategiile mixte. Să spunem că A alege să joace X cu probabilitatea α, iar B să joace X cu probabilitatea β. Speranţa de câştig a lui A dacă joacă X este: 1β+(1-β)0=β, iar dacă joacă Y: β0+2(1-β). Pentru ca cele două să fie egale vom avea β= β0+2(1-β), de unde rezultă β=2/3. Asemănător α+2(1- α)=4 α+1- α, de unde α=1/4. Echilibrul Nash va fi combinaţia de strategii mixte: m1,m2, cu m1=(1/4)X+(3/4)Y şi m2=(2/3)X+(1/3)Y.

Rezultă că ori de câte ori numărul strategiilor pure este finit va exista cel puţin un echilibru Nash.

Ce se întâmplă însă dacă există mai multe echilibre Nash? Jocul numit „războiul sexelor” este exemplul celebru de joc care admite mai multe echilibre Nash.

Să ne întoarcem la Ana şi la Dan care doreau să iasă împreună în oraş. Să spunem că Ana doreşte să meargă la film, pe când Dan preferă să meargă la restaurant. Fiecare poate alege două strategii: să fie ferm pe poziţie, sau să cedeze. Să spunem că matricea rezultatelor se prezintă astfel: Dan

Ferm CedeazăAna Ferm

Cedează în care cifrele reprezintă aprecierea utilităţii fiecărei acţiuni.

Cel mai bun răspuns al fiecărui jucător la acţiunile celuilalt este să fie ferm, dacă celălat cedează şi să cedeze, dacă celălat este ferm. În aceste condiţii vom avea două echilibre Nash, marcate în matrice cu asterix. În consecinţă, există jocuri în care soluţia este imposibil de prevăzut cu ajutorul echilibrului Nash. Desigur, aici avem la dispoziţie din nou strategiile mixte care ne vor conduce la un echilibru unic. Astfel, dacă α este probabilitatea ca Ana să fie fermă, iar β probabilitatea ca Dan să nu cedeze, în urma exprimării speranţelor de câştig vom obţine:

1 1 0 40 2 2 1

-1 -1 3* 2*2* 3* 1 1

Page 71: Microeconomie Intermediara

- β+3(1- β)=2 β+(1- β), de unde β=2/5. Asemănător α=2/5, prin urmare combinaţia va fi m1, m2, cu m1=m2=(2/5)ferm+(3/5)cedează.

Plecând de la multiplicitatea echilibrelor Nash, s-au căutat şi identificat soluţii de selectare a acestora, soluţii ce corespund unor cazuri particulare.

De exemplu, R.J Auman (1974) a arătat că jucătorii îşi pot îmbunătăţi situaţia dacă aleg să-şi coordoneze acţiunile în funcţie de un eveniment aleator: să spunem plouă sau nu plouă (presupunând că restaurantul era în aer liber). Să presupunem că probabilitatea să plouă este de 1/2. Ana şi Dan încheie următoarea convenţie: dacă plouă merg la film, iar dacă nu plouă merg la restaurant. În absenţa acestei convenţii speranţa de câştig era 7/5=1,4. Acum fiecare este dispus să cedeze cu probabilitatea 1/2, ceea ce înseamnă că speranţa de câştig este: 3x1/2+2x1/2=5/2=2,5, mai mare decât 1,4.

Un acord care constă în a condiţiona alegerea de combinaţii de strategii care constituie un echilibru Nash de un anumit eveniment aleator poartă numele de echilibru corelat. Se observă că probabilitatea de producere a evenimentului aleator influenţează câştigurile jucătorilor. Echilibru corelat permite identificarea unei soluţii unice în cazul unui joc caracterizat prin mai multe echilibre Nash, dacă jucătorii au posibilitatea să comunice între ei înainte de adoptarea deciziei. Dar el nu ne spune nimic despre modul în care va fi ales evenimentul aleator.

O altă posibilitate de a alege între mai multe echilibre Nash este oferită de conceptul de punct focal. Să presupunem că Ana şi Dan, fără a se cunoaşte în prealabil, se întâlnesc din întâmplare într-un Internet-caffe, stau de vorbă şi decid să se revadă. Ei stabilesc să se revadă a doua zi la ora 18, dar uită să precizeze locul întâlnirii. De asemenea, nu fac schimb de adrese sau de numere de telefon. În acest caz, locul întâlnirii va fi cu siguranţă Internet-caffe-ul. Acest loc este „punctul focal”. El este un reper care permite coordonarea acţiunilor. Cu toate acestea „punctul focal” poate fi adesea inoperant. De exemplu, să presupunem că pe parcursul primei întâlniri Ana şi Dan au discutat despre cât de mult le place să mănânce la KFC. Atunci unul dintre ei poate crede că celălalt a înţeles că întâlnirea va fi la KFC, ceea ce dovedeşte fragilitatea coordonării prin intermediul unui punct focal.

O altă modalitate de a alege printre mai multe echilibre Nash o constituie convenţiile. Să ne întoarcem la războiul sexelor: dacă Dan şi Ana sunt soţ şi soţie, iar în familiile celor doi, de-a lungul mai multor generaţii, s-a încetăţenit obiceiul ca doamna să cedeze, acest obicei va juca rolul unei convenţii, iar echilibrul va fi (cedează, ferm). Convenţiile constituie aşadar

Page 72: Microeconomie Intermediara

un mijloc de corelare a deciziilor prin imitare. Pornind de la această concluzie, firmele acordă o importanţă mare cunoaşterii istoricului comportamentului concurenţei.

Prin comparaţie cu biologia, convenţiile pot fi considerate drept consecinţă a unui proces evolutiv asemănător celui descris de Darwin. Astfel, indivizii care obţin câştiguri mari alegând cele mai bune strategii vor fi imitaţi de ceilalţi jucători. Convenţiile sunt rezultatul unui proces de încercări şi de eşecuri prin care nici unul dintre jucători nu mai doreşte să treacă. De aceea ele corespund unor echilibre Nash (nici un jucător nu este incitat să se abată de la ele). Acest tip de echilibru Nash poartă numele de „stare stabilă în evoluţie”(evolutionary stable states).

Un alt criteriu se selecţie a echilibrului este riscul. Astfel, există posibilitatea ca o strategie să fie dominantă din punct de vedere al riscului înn raport cu altă strategie. Să luăm ca exemplu următorul joc:

BX Y

A XY

În acest joc, dacă A alege X, poate câştiga 9 sau pierde 15, pe când dacă alege Y poate câştiga 8 sau 7. Se observă că avem două echilibre Nash, marcate cu asterix. Din punct de vedere al optimului paretian, alegerea optimă ar fi (X,X). Dar A şi B pot considera strategia X prea riscantă şi atunci aleg Y. Spunem că strategia (Y,Y) este dominantă din punct de vedere al riscului în raport cu (X,X).

9 9 -15 88 -15 7 7