Satanizarea Securitătii: atentat la Siguranţa Naţională

Problema securităţii naţionale va constitui totdeauna o temă actuală de dezbatere şi va constitui o temă acută mai ales în etapele cînd Securitatea Naţională este periclitată, precum în această etapă de „tranziţie“. Tocmai de aceea, aşa cum am spus în serialul anterior, „Insecuritatea Securităţii Naţionale“, republic – precum şi în celelalte cazuri, fără modificări – acest studiu, apărut, iniţial, în revista SANTINELA, din septembrie 2006, pînă în ianuarie 2007 – întrucît vine în continuarea temei respectivului serial. Acum, în aceste vremuri tulburi, haotice, textul îşi menţine actualitatea şi, sper, utilitatea în vederea pregătirii contrainformative a cetăţenilor noştri, lăsaţi de izbelişte de către guvernanţii postdecembrişti. Pentru că aceştia, exponenţii clicocraţiei cleptocrate, nu au nici un interes ca poporul să ştie şi să poată să se apere de cei care îl jefuiesc, fie că sunt prădători autohtoni sau veniţi, ca hienele, de peste graniţă.

Escaladarea periculoasă, în vara lui 2006, a campaniei denigratoare contra Serviciilor Secrete, reluată intens de noua – şi, totodată, mai vechea – garnitură de la Putere (fosta C.D.R., fără P.N.Ţ.C.D.), impune o contracarare obiectivă şi viguroasă din partea comunităţii ştiinţifice din ţară, înainte de a fi prea târziu şi de a lăsa ţara fără pavăză contra spionajului extern, sprijinit, din interior, de Coloanele a V-a şi a VI-a.

Axiome

Securitatea Statului constituie unul dintre interesele naţionale apărate de orice popor care are conştiinţa valorii sale. Din polemologia populară ancestrală, orice ţăran român ştie că, dacă îşi găseşte câinii omorâţi, urmează să fie călcat de hoţi. Încă de când s-au organizat în cete, în clanuri, triburi, oamenii au făcut şanţuri, ziduri de apărare, au avut grijă să-şi pună paznici şi cercetaşi la marginea satului, a comunităţii, a cetăţii, care să-i apere de inamici. Chiar şi biblicul Moise şi-a trimis 12 spioni în teritoriile popoarelor vecine. Odată cu organizarea popoarelor sub formă de naţiune şi de stat sau de naţiune-stat, au apărut şi Serviciile Secrete. În mai multe materiale de presă am mai relevat că, din toate timpurile, până acum şi în viitor, Serviciile Secrete constituie „poliţia“ politică a oricărui stat şi că, mai mult, ele sunt sistemul imunitar al naţiunii, constituind condiţia sine qua non a existenţei şi supravieţuirii sale.

Punerea problemei

În celebra sa carte Arta războiului, Sun Tzî (scris şi Sun Tzu sau Sun Ţî), un strateg al Chinei antice, stabilea câteva direcţii ale războiului secret, numit, acum, informativ. Principala îi viza pe conducători: pentru a supune un stat, nu este neapărat nevoie să foloseşti, efectiv, armata de care dispui, ci să ai posibilitatea de a pune în fruntea statului inamic nişte conducători slugarnici, care să te asculte, iar pe ceilalţi adversari din respectivul stat să-i denigrezi şi să-i dezbini, astfel încât să-i manevrezi pe toţi! Cea mai eficientă denigrare şi, deci, cea mai eficientă victorie în războiul informativ, se face prin Serviciile Secrete proprii şi prin demolarea Serviciilor Secrete ale adversarului.

După cum s-a putut constata în România, denigrarea cu cea mai mare plajă de acţiune, prin consecinţele sale, este satanizarea Securităţii Statului: oricine a colaborat cu Serviciile Secrete este de condamnat, de la ofiţeri şi subofiţeri, până la ultimul informator. De aceea, după proiectul unei ordonanţe de urgenţă, de ultimă oră, clocite de minţile rătăcite (diabolice?!) ale P.N.L., ei trebuie deconspiraţi şi blamaţi. Acţiunea de deconspirare a ofiţerilor Securităţii şi a informatorilor este profund antidemocratică şi anticonstituţională, fiindcă blamul este aruncat asupra unei întregi categorii profesionale – cadrele Serviciilor Secrete – şi a colaboratorilor acesteia, fără de care activitatea de informaţii nu poate fi realizată. Dacă este ceva greşit în activitatea Serviciilor Secrete, în nici un caz nu trebuie condamnate ele, ca instituţii de stat şi ca întreagă categorie profesională şi socială, ci trebuie puse la index,

identificate şi condamnate, individual, numai persoanele care au comis abuzuri şi încălcări ale legii, dar numai în cazul în care victimele respectivelor acte represive intentează un proces penal sau moral şi, eventual, în cazul când Parchetul ori altă instituţie se sesizează din oficiu. Dar NU ca în situaţia de faţă, când unul ca Ticu Răzbunătoru’ vrea să-i afle pe cei care l-au „turnat“ pe el la Securitate, cum a relevat, recent, ex-preşedintele Emil Constantinescu.

De aceea, în realitate, trebuie condamnată însăşi Legea nr. 187/1999 şi, în aceeaşi măsură, trebuie condamnaţi şi autorii ei, parlamentarii care au votat-o, susţinătorii ei şi cei care fac agitaţie antinaţională folosindu-se de ea, acum. Acelaşi tratament trebuie aplicat în cazul proiectului legii „lustraţiei“, venit la trei luştri de la Retrovoluţia din decembrie 1989. Ca o mică satisfacţie pentru cei care gândesc logic este faptul că primele victime ale acestei aberaţii politice au fost tocmai unii dintre promotorii proiectului legii lustraţiei: Mona Muscă-Ipocrita şi câteva „haimanale ale aşa-zisei societăţi civile“, cum s-a exprimat Mihai Pelin! Să sperăm că îi vor urma Andrei Cioroianu, Bogdan Olteanu, Gabriel Liic(h)eanu, Andrei Pleşu ş.a. Ultimii doi, „filozofi“ ale căror cărţi zac nevândute în librării, au avut burse de studii Humboldt, în Germania de West, când alţii nu puteau să-şi ia paşaport nici pentru Bulgaria!

Viclenia păpuşarilor care i-au manevrat pe „idioţii utili“ care au elaborat, care au votat şi care susţin, tendenţios, Legea nr. 187/1999 rezidă în faptul că au substituit sensul sintagmei poliţie politică prin conţinutul noţiunii poliţie partinică! În plus, formula poliţie politică este inadecvată Serviciilor Secrete, fiindcă acestea nu reprezintă o poliţie, nici în sensul propriu, nici în cel figurat: rolul Poliţiei este de a surprinde flagrantul şi/sau de a constata, post factum, ilegalitatea comisă şi, apoi, de a face ancheta penală pentru a aplica pedeapsa de rigoare. Rolul Serviciilor Secrete este exact invers: de a semnala intenţia şi de a preveni să se producă ameninţarea respectivă la adresa securităţii naţionale! Căci, dacă s-a produs, deja, e vai-şi-amar! Nici o anchetă de Poliţie nu mai repară lucrurile! Amintiţi-vă de WTC, 11 septembrie 2001! Iar activităţile de informare-prevenire se fac cu alte mijloace tehnice secrete de comunicare (Communications Intelligence – COMINT) şi cu alte cadre, specializate (Human Intelligence – HUMINT) decât cele folosite, preponderent, de Poliţie.

Dar, chiar dacă, prin extensie şi extrapolare ilicită, acceptăm sintagma poliţie politică pentru Serviciile Secrete, reamintesc faptul că, în orice regim şi sistem politic, din toate timpurile, ele sunt „poliţie“ politică. Dar, mai corect spus, Serviciile Secrete sunt un vector politic, deoarece aceasta este menirea lor: să ofere decidentului politic – adică regelui, preşedintelui ţării, premierului, miniştrilor şi celorlalţi îndreptăţiţi de lege să primească – informaţiile necesare luării deciziei politice în cunoştinţă de cauză.

Acest lucru nu-l înţeleg „guguştiucii şi fătucele noastre“ – pentru că n-au atâta minte –, precum nici „idioţii utili“ care proiectează, redactează, votează şi validează legile – pentru că sunt manevraţi. Evident, dintre aceştia din urmă nu toţi sunt tâmpiţi, ci, unii, sunt inteligenţi şi vicleni, căci au tocmai rolul de a promova legi care să a submineze societatea românească, ascunzându-se sub paravanul nătărăilor pe care-i manevrează şi cu ajutorul cărora dau – prin vot – legitimitatea legilor malefice, cum este Legea nr. 187/1999, dată în vremea pernicioasei Convenţii Democrate, legea de funcţionare a C.N.S.A.S. sau, mai grav, Constituţia din 2003, dată în vremea criminalilor din P.S.D. care au distrus România mai mult decât cele două războaie mondiale. De altfel, actuala coaliţie de la Putere este fosta C.D.R. minus defunctul P.N.Ţ.C.D. De aceea nici nu mai miră pe nimeni eşecul deplin şi definitiv al actualei guvernări, asezonată doar cu circul politic dintre premierul Călin Popescu Tăriceanu şi preşedintele Traian Băsescu.

Situaţia existentă

Actuala situaţie din ţara noastră este descrisă, oarecum, de proverbul „Un prost aruncă o piatră în baltă, iar zece înţelepţi nu pot să-o scoată!“ Spun „oarecum“, deoarece noi nu-i mai avem nici pe cei „zece

înţelepţi“ care să se chinuiască să dreagă lucrurile. Dimpotrivă, acum aproape toţi parlamentarii – fie că sunt de la Putere sau din Opoziţie – se străduiesc să fie, în această problemă a denigrării Securităţii, cât mai slugarnici.

Evident, „prostul“ din proverb este, în primul rând, Constantin Dumitrescu, „Ticu Moralu’“, care îşi clamează „paternitatea“ legii deconspirării Securităţii ca poliţie politică – „lege denaturată mult“ faţă de concepţia iniţială a autorului, după cum se vaită el, mereu; şi, în al doilea rând, în categoria „prostul“ intră şi parlamentarii nătărăi care au votat o asemenea aberaţie.

Definiţia noţiunii de „poliţie politică“ este dată în art. 5, al. (1), al Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică (publicată în M.O., nr. 603/9 decembrie 1999), care sună astfel: „Prin poliţie politică se înţelege toate acele structuri ale securităţii, create pentru instaurarea şi menţinerea puterii totalitar-comuniste, precum şi pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului“. O primă dovadă irefutabilă că aceia care au elaborat, redactat şi votat o asemenea idioţenie sunt nu doar din categoria „idioţilor utili“ – cum se exprima Lenin, care, la o adică, pot fi, în domeniul lor, oameni instruiţi şi chiar inteligenţi –, ci sunt din categoria idioţilor literalmente, o constituie dezacordul dintre subiect şi predicat: „Prin poliţie politică se înţelege toate.. “; corect gramatical se zice „se înţeleg“, căci „este“ mai multe: „toate acele structuri…“ A doua dovadă rezidă în agramatismul politic şi eroarea logică, reprezentate de însăşi definiţia „poliţiei politice“: este, din punct de vedere logic, atât de „largă“, încât încape în ea tot, chiar şi capul, cu păr cu tot, al deputatei Lavinia Şandru – care, la conferinţa din 9 sept. 2006, arăta „fătucilor şi guguştiucilor“ din presă o cutie în care s-ar fi aflat microfilmele Securităţii şi cerea ca întreaga arhivă a acesteia să fie dată publicităţii sau, măcar, oferită, pe tavă, C.N.S.A.S., lui Mircea Dinescu şi prietenilor săi, Stelian Tănase, Andrei Pleşu şi Haş-R. Patapievici. Acum, după toată isteria cu dosariada Securităţii, iterată în această vară [este vorba de vara lui 2006 – n.n., V.I.Z.], se pune problema eliminării noţiunii de poliţie politică – pusă, în mod corect, chiar dacă tardiv, de către unii din Opoziţie, sau absolut greşit, dar imperativ, prin O.U.G., de către cei de la Putere, în special de P.N.L.

În această isterie, s-a umplut, iarăşi, de noroi sinistrul ministru al Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu, pe care l-am supranumit, din cauza actelor sale exclusiv antiromâneşti, Adrian Decerebratu’: pe lângă multele acţiuni menite să-l îmbogăţească pe aşa-zisul „rege“ al României – Mihai I Trădătorul, care, însă, nu a fost, niciodată, uns ca rege! –, ultima comisă a fost ideea lui „liberală“ – dar, în realitate, la fel de criminală precum cele anterioare – de a fi deconspiraţi clericii care au colaborat cu Securitatea. Dar, liberalii au apelat, în prostia lor funciară, la găselniţa devenită rutină guvernamentală: o ordonanţă de urgenţă care să corecteze Legea nr. 187/1999 prin înlocuirea sintagmei poliţie politică cu formula „colaborarea cu Securitatea“. Pur şi simplu. Chiar necesitatea eliminării sintagmei poliţie politică relevă faptul că Legea nr. 187/1999 a fost, ab initio, o prostie patentă, care a fost impusă de C.D.R. La clocirea viitoarei O.U.G. – care este o prostie şi mai periculoasă! – şi-a adus contribuţia, evident, şi „omul de cultură“ Adrian Iorgulescu-Decerebratu’. Numai că, într-o emisiune televizată în 16 septembrie 2006, Victor Ciutacu, redactor şef-adjunct la Jurnalul Naţional, a afirmat că nu îl consideră pe Adrian Sonatu’ „om de cultură“, ci doar ca pe unul care i-a compus şansonetele Loredanei Groza; iar în seara următoare, 17 sept., la emisiunea Zig-zag a lui Ion Cristoiu, scriitorul Mihai Pelin a afirmat despre acelaşi Adrian Decerebratu’ că „are paie-n cap!“ Cu capul său decerebrat, Adrian Iorgulescu a fătat idei pe măsură!

Legislaţia Securităţii Naţionale proiectată şi gestionată de neisprăviţi

Acum, legislaţia privind Securitatea Naţională a României a ajuns să depindă de un consilier al premierului Tăriceanu, un istoric cu un facies lombrozian, Marius Oprea, care nu este istoric decât pe diplomă (fiindcă specializarea lui este aceea de arhivar: iar, printre istorici, arhivarul este ceea ce este contabilul printre economişti). Acest arhivar este secondat de alt istoric, aidoma lui, un anume Stejărel Olaru. La emisiunea Realitatea zilei, a postului TV Realitatea, din seara de 18 sept., acest Jnep Olaru

afirma, cu seninătate dezarmantă, că ceea ce propunea P.N.L. (adică şi el!) în proiectul O.U.G. privind corectarea „legii Ticu“ „este moral şi corect (sic)“, deşi sociologul Vasile Dâncu, senator P.S.D., şi Bogdan Ciucă, purtătorul de cuvânt al P.C., i-au făcut câteva observaţii de bun simţ şi corecturi (deşi merita să-i fi aplicat câteva corecţii). Dar istoricului liberal Stejărel, consilier al premierului-inginer Călin, poţi să-i fluturi în faţă şi-un tramvai, căci este inutil, fiindcă el nu înţelege decât mesajele celui care-l trage de sfori: el a răspuns, zâmbind, cu mina prostului fudul, „că dacă se elimină expresia poliţie politică, toţi sunt colaboratori ai Securităţii şi nu mai are nevoie de altceva“ şi, deci, toţi colaboratorii trebuie condamnaţi, fiindcă nu ar fi existând diferenţe între ei! Într-adevăr, contele de Marenches nu vedea nici o diferenţă între un şofer de taxi şi un secretar de stat – amândoi sunt la fel de „onorabili colaboratori“. Pârţângăul Stejărel Olaru şi şansonetistul Adrian Iorgulescu-Decerebratu’ afirmă categoric, şi ei, că între un şofer şi un prelat nu-i nici o diferenţă – dar în sens invers: amândoi fiind la fel de condamnabili! În esenţă, însă, diferenţa este între contele de Marenches – un om pentru Istorie – şi alde Marius Oprea, Stejărel Olaru, Adrian Iorgulescu et comp., care trebuie raşi din Istorie şi din viaţa politică, intelectuală, culturală etc. Aceşti doi istorici şi un şansonetist sunt sprijiniţi ideologic şi politic (dar şi politicianist!) de alţi doi istorici fără operă. Unul este Crin Antonescu-Sideratu’, care a ajuns singurul vorbete al P.N.L. – semn că P.N.L. va ajunge, curând, în groapa Istoriei, alături de defunctul P.N.Ţ.C.D. Când, la emisiunea din 20 sept. 2006, a lui Doru Braia, acesta l-a înghesuit cu întrebarea „Ce este mai grav: actul lui Dinu Patriciu de a sponsoriza, simultan, P.N.L.-ul şi P.S.D.-ul, adică adversarul principal al P.N.L., sau a fi colaborator al Securităţii?“, Antonescu-Lideru’ a răspuns senin şi prost: „Nu se compară lucrurile! Patriciu a făcut un lucru normal în politică. Dar a fi colaborator la Securităţii este inadmisibil!“ De aceea, a adăugat el, militează, cu convingere şi vigoare, pentru condamnarea informatorilor şi a ofiţerilor Securităţii. Celălalt istoric este Andrei Cioroianu-Oregon, care, la emisiunea lui Stelian Tănase, din 23 sept. 2006, la ora 16 şi 13 min, a zis, cu un aer apodictic, aceste inepţii, repetate pe burtiera ecranului: 1) „P.N.L. este singurul partid care a luat în serios deconspirarea Securităţi“ şi 2) „Nu crede că excluderea lui Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan este o idee bună“; prin prima afirmaţie atestă, indubitabil, că P.N.L. este singurul partid care rămâne trădător în întregime şi până la capăt. Cât despre a doua, o face doar spre a arata că are gândire independentă şi nu se aliniază conducerii P.N.L., care a decis altfel, dar nu face decât să ateste, încă o dată, că a rămas un caraghios cu ifose. Despre faptul că Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă trebuia dat afară din partid şi băgat în zeghe încă de când – ministrul Justiţiei fiind – a dezincriminat, deliberat provizoriu, bancruta frauduloasă cu scopul de a-i scăpa pe marii mafioţi de puşcărie, am relevat în articolul Indignitatea clasei politice (cf. Justiţiarul, Sibiu, 26 iulie 2002, pag. 13; idem, în România Mare, nr. 626-633/ 2002).

Aşadar, „eminenţa cenuşie“ a P.N.L este formată din patru istorici de duzină: aceasta-i echipa deplorabilă ce formează intelighenţia care ne conduce şi care proiectează pachetul de legi esenţiale privind Securitatea Naţională! De altfel, în articolul „Irakgate, Tăriceanu şi vox populi“, dr. Mircea Dogaru, un istoric veritabil, afirmă cu tărie că „actualul guvern de expresie «liberală» este format din indivizi aparţinând unor categorii distincte: 1. proşti; 2. bandiţi de drumul mare; 3. trădători; 4. o combinaţie a primelor trei“ (în Justiţiarul sibian, 28 aug. 2006, pag. 12). În esenţă, cu „liberali“ de calibrul lui Viorel Cataramă-Mobilatu’, Dinu Patriciu-Rich, Mona Muscă-Passionaria, Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă, Theodor Stolojan-Scrâşnet, Călin-Anton-etc.- Popescu-Tăriceanu, Adrian Cioroianu-Oregon, Crin Antonescu-Vorbete, Adrian Iorgulescu-Shocatu’, Mihai Răzvan Ungureanu-Jidovitu’, Marius Oprea-Bengosu’ ş.a., P.N.L. a reprezentat, în aceşti 17 ani apocaliptici, breşa majoră în Securitatea Naţională a României. Această echipă „liberală“ este sprijinită de un alt nătărău, apărut ex nihilo, numit pe sticla TV „analist militar“, Radu Tudor, care, cu morga îmbibată de suficienţă, a atins apogeul competenţei sale, în după-amiaza zilei de 20 sept. 2006, propunând ca, în mari posturi de conducere a României, să fie puşi indivizi ca Alina Mungiu-Pippidi sau Vladimir Tismăneanu, pentru că sunt „tehnicieni“, fiindcă „ei au studiat comunismul“.

De aceea, nu se pune problema „îmbunătăţirii legii Ticu“, ci, dimpotrivă, a abrogării ei şi a desfiinţării C.N.S.A.S., care şi-a dovedit nocivitatea atât prin calitatea unora dintre membrii săi şi a deciziilor

absolut părtinitoare, tendenţioase, pe care le-au dat în urma unor aranjamente, cât şi prin faptul că C.N.S.A.S. îşi are sorgintea în aberaţia numită Legea nr. 187/1999. În consecinţă, este necesară dezincriminarea Securităţii ca instituţie, precum şi a celor care au colaborat cu ea – cu diferenţierea de rigoare –, iar cazurile de încălcare a legii de către unii ofiţeri sau informatori trebuie decelate pentru fiecare persoană. Mai clar spus, activarea în cadrul Securităţii şi colaborarea cu ea trebuie considerate acte de mare valoare patriotică, politică, economică şi socială – adică, parafrazându-l pe George Tenet, a fi ofiţer de informaţii constituie „o misiune fără egal în societatea românească“. Fireşte, cu distincţia pe care am relevat-o mai sus: colaborarea cu Securitatea ca „poliţie“ politică este pozitivă, fiindcă este dimensiunea instituţiei pusă în slujba statului, iar ca „poliţie“ partinică este negativă şi reprehensibilă, fiindcă este partea coruptă, pusă în slujba clientelei politice a clicocraţiei – fie ea clicocraţia socialistă, fie postdecembristă, capitalistă.

Cei care trebuie, realmente, condamnaţi sunt tocmai cei care cer deconspirarea Securităţii, a ofiţerilor şi a informatorilor: adică, preponderent, „liberalii“, fie că sunt tâmpiţi şi ipocriţi ca Mona Muscă – care, de aceea, are ceea ce merită! –, fie că sunt perverşi ca Călin Popescu-Tăriceanu, Adrian Cioroianu, Crin Antonescu, Mihai Răzvan Austro-Ungureanu, „Ticu“ Dumitrescu ş.a., precum şi „elita societăţii civile“, ca Alina Mungiu, Doru Braia, Sorin Antohi, Andrei Pleşu, Gabriel Liic(h)eanu, Stelian Tănase, Mircea Dinescu et comp. Ei trebuie condamnaţi în conformitate cu legea siguranţei naţionale.

Structura instituţiilor Puterii

În esenţă, toată isteria deconspirării Securităţii, similară isteriei aviarei, prin care se vrea să se arunce ipotetica vină exclusiv asupra Securităţii şi a informatorilor ei, are două scopuri. Primul este de a estompa vina reală a guvernanţilor postdecembrişti, care, toţi, sunt vinovaţi de provocarea veritabilului genocid căruia i-a căzut victimă poporul român în aceşti 17 ani; şi acest scop convine de minune guvernului, fiindcă îi maschează imaginea foarte şifonată. Al doilea scop, urmărit şi de cei din afara ţării, care-i manevrează pe guvernanţi, este de a compromite Serviciile Secrete şi a face din România „un sat fără câini“. Acest al doilea scop convine inclusiv guvernanţilor, pentru că pot manevra mai uşor Serviciile Secrete, iar guvernanţii, împreună cu clientela politică, pot jefui mai uşor bogăţiile ţării, averea publică etc. Elocvent, în acest sens, este faptul pe care l-am relevat în studiul Informaţia: antidot al corupţiei: „Proiectul de lege privind Statutul ofiţerului de informaţii a fost tot timpul scos de pe lista de priorităţi a tuturor sesiunilor parlamentare şi, pentru că a zăcut în tot mandatul 2000-2004, a fost scos definitiv de pe listă – conform regulamentelor de funcţionare –, iar, acum, trebuie reluată toată procedura juridică parlamentară: adică trebuie luat totul de la capăt şi aşteptat, iarăşi, cine ştie cât timp pentru discutarea în Parlament! Ca să vedeţi câtă grijă au avut parlamentarii şi guvernanţii noştri pentru buna funcţionare a Serviciilor Secrete. În realitate, concluzia nu poate fi decât una singură: ei au avut interesul ca Serviciile Secrete să nu funcţioneze cum trebuie!“ [Economistul, nr. 1840(2866), 30 martie 2005, pag. 3].

De ce să nu funcţioneze eficient?! Ca să poată fura mai vârtos!Acum, situaţia s-a agravat: nu numai că nu se asigură protecţia ofiţerului de informaţii, dar P.N.L. condamnă chiar instituţia Securităţii Naţionale. Şi se mai numeşte „Partidul Naţional Liberal!“ Evident, a rămas naţional doar în titulatură; în actele sale, în politica sa, este profund antinaţional!

Faptul că guvernul actual de expresie „liberală“ este un guvern de trădători, antinaţional, antiromânesc şi filomaghiar este atestat, în primul rând, de coabitarea consecventă cu U.D.M.R.; în al doilea rând, de achiesarea la sloganul anului 1990, „Jos Securitatea!“, slogan importat; şi, în al treilea rând, de ignorarea contribuţiei la esthablishment-ul comunist a judecătorilor, a procurorilor şi, îndeosebi, a elitei P.C.R. – toţi aceştia cu mult mai vinovaţi decât cvasitotalitatea ofiţerilor Securităţii.

Într-adevăr, structura organelor puterii statului socialist era simplă şi tocmai această simplitate ne ajută la înţelegerea rapidă a problemei. La bază, era Miliţia, care apăra ordinea publică. Urma Securitatea,

care apăra statul naţional, sistemul socialist şi regimul politic totalitar al partidului unic. Deasupra acestora era Magistratura socialistă, judecătorii care trebuiau să apere democraţia socialistă şi drepturile omului socialist, în cvadrupla lui calitate de proprietar, producător, beneficiar şi… Care era a patra calitate a omului socialist?! Poate ne spun Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş, care, înainte de 1989, erau procuror-şef şi, respectiv, procuror-simplu la Procuratura Sectorului 6, iar, acum, au ajuns ditamai membri ai Consiliului Superior al Magistraturii (C.S.M.), dând lecţii de moralitate, deşi trebuiau băgaţi în zeghe. În Socialism, procurorii, care erau deasupra judecătorilor, erau, în cvasitotalitatea lor, cele mai mari lichele ale regimului, pentru că ei „controlau“ aplicarea şi respectarea legilor şi a democraţiei socialiste. Aceşti procurori erau deasupra tuturor celorlalţi din subsistemul autoritar-represiv al sistemului socialist. Pe ei nu-i controla nimeni, în afară de înalta nomenclatură a P.C.R., care dădea directivele.

Aşadar, în ordinea ierarhiei, după înalta nomenclatură a P.C.R., procurorii erau cei mai puternici oameni ai regimului şi, deci, erau cei mai vinovaţi de încălcările drepturilor omului socialist. Şi, cum se ştie, era destule încălcări, încât abia putea să le ducă. După cum vedeţi, şi acum procurorii sunt foarte puternici. Nu mai demult decât în seara zilei de 20 sept. 2006, generalul-maior Ovidiu Soare, şeful Inspectoratului de Apărare a Constituţiei şi de Protecţie Economică, a fost arestat, prompt, din ordinul procurorilor. Nu spun că, în acest caz, procurorii au greşit şi că nu ar fi trebuit arestat. În mai multe articole am relevat că, într-un stat atât de corupt, în cadrul căruia Magistratura constituie catalizatorul corupţiei, nu se putea ca Serviciile Secrete să nu fie corupte, măcar la vârf, acolo unde se „aranjează ploile“. Totuşi, aşa cum s-a comentat în presă, „generalul Ovidiu Soare era unul dintre cei mai puternici generali din S.R.I.“! Dar, te pui cu procurorii?! Dacă acum, în epoca liberală a „statului minimal“, ei sunt atât de puternici, vă daţi seama cum erau în „regimul de tristă amintire“?

De 17 ani, s-a scris în presă că Magistratura este una dintre cele mai corupte instituţii postdecembriste. Chiar ex-preşedintele Emil Constantinescu şi ex-ministrul Justiţiei Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă au apreciat, în timpul mandatului lor, că Magistratura este coruptă în proporţie de 80 la sută! Totuşi, nimeni nu a strigat, vreodată, „Jos Procuratura!“ sau „Jos Magistratura!“ Ci numai „Jos Securitatea!“ Procurorii Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş au ţinut prima pagină a ziarelor, în repetate rânduri, la rubrica „Băieţii răi!“. Într-o Scrisoare deschisă adresată preşedintelui Ion Iliescu, Procurorului General Tănase Joiţa, premierului Adrian Năstase şi ministresei Rodica Stănoiu, eu însumi am cerut ca aceşti doi procurori să fie trimişi în minele de uraniu. Deşi am publicat Scrisoarea deschisă simultan în trei reviste, nu am provocat nici un efect punitiv contra acestor doi procurori bandiţi. Dimpotrivă: după ce aveau să fie pitiţi o vreme, ca să se uite scandalurile cu arestarea lui Mugur Ciuvică, pe stradă, şi cu „sinuciderea“ procurorului Cristian Panait, Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş aveau să fie promovaţi pe funcţiile maxime din Magistratură: au fost trimişi în C.S.M.!

Există şi unii poltroni, care, afişând obiectivitatea, afirmă că Serviciile Secrete sunt necesare în orice ţară. Totuşi, ei nu fac nici o încercare de a contracara acţiunea, pernicioasă în cel mai înalt grad, de satanizare a Securităţii României.

Situaţia din ţările occidentale

„Adevărul este întregul“, spune Hegel. De aceea, este important să relev rolul şi situaţia Serviciilor Secrete în alte ţări, „democratice“, îndeosebi occidentale, pentru a înţelege că problema Securităţii este extrem de complexă şi pentru a nu ne mai lăsa induşi în eroare de istoricii de mucava Marius Oprea şi Stejărel Olaru, care prezintă excreţia lor caricaturală pe post de „creaţie“ intelectuală, de reper ştiinţific şi moral.

Ştiinţa se face prin comparaţii, nu prin etalarea, în faţa ziariştilor, a unei cutii de cremă de ghete cazone, cum a făcut deputata Lavinia Şandru – pe care preşedintele Traian Băsescu, cu limbajul său frust, o trimisese „pe linia de centură a politicii“. Or, o minimă rigoare deontologică mă obligă să relev situaţia

existentă în ţările considerate tradiţional democratice, cum sunt Franţa sau S.U.A., sau considerate tinere democraţii, deşi sunt doar dictaturi militare mascate, cum este Israelul.

În Franţa. Contele Alexandre de Marenches, unul dintre legendarii şefi ai spionajului francez, a purtat un lung interviu cu reputata ziaristă Christine Ockrent, iar rezultatul a fost intitulat Dans le secret des princes şi publicat, în 1986, de Editions Stock. Cartea a fost tradusă în româneşte cu titlul, cam pompos, dar adecvat, Consilier de taină al Puterii. Redau, pentru început, un pasaj important pentru a releva aspectele extrem de nocive ale isteriei actuale din România privind deconspirarea ofiţerilor şi informatorilor Securităţii.

La întrebarea ziaristei „Cum sunt organizate serviciile secrete?“, contele de Marenches răspunde: „Există serviciile de gestiune administrativă şi financiară şi serviciile de cercetare. În plus, serviciul de securitate, comunicaţiile, serviciul de contraspionaj şi Serviciul Acţiune. Funcţionarii civili şi militari constituie cadrele regulate normale. Sunt funcţionari ca oricare alţii. Cei din conducere sunt în serviciul statului. (…) Sunt militari care rămân aici o mare parte a carierei lor, pentru că sunt specialişti, de exemplu, în domeniul arabo-musulman, al petrolului sau al marilor nomazi din Sahara. Există, de asemenea, ofiţeri şi subofiţeri în rezervă ai Serviciului «în civil», care sunt cam peste tot. Sunt şi cei care efectuează un anumit număr de ani în serviciile secrete şi se întorc, apoi, în armată. Vin, apoi, onorabilii corespondenţi, faimoşii H.C. (honorables correspondants). În poliţie sunt numiţi informatori, în serviciul vămilor, avizori. În serviciile speciale li se spune onorabili corespondenţi. — Gama este foarte variată?, continuă ziarista. — Unul poate fi şofer de taxi, altul personaj bisericesc sau chiar secretar de stat. — Sunt remuneraţi pentru serviciile lor? — Da, unii o fac pentru bani. (…) Dar majoritatea onorabililor corespondenţi lucrează din patriotism şi pentru onoarea de a-şi servi ţara. Anumiţi francezi călătoresc în zone sensibile, unde pot observa, vedea şi auzi lucruri utile pentru ţara lor.

Toate ţările practică acest sistem. (…) Serviciile de informaţii sunt o imensă sită în care se aruncă mii de informaţii, sute pe zi, pentru a extrage esenţa sau numai câteva picături care contează şi care alimentează, de exemplu, un buletin cu destinaţia Elysée sau alte centre de decizie. Controlul acestor informaţii reprezintă una dintre sarcinile esenţiale ale Serviciului“ (Christine Ockrent, Contele de Marenches, Consilier de taină al Puterii. Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pag. 100-101). „Războiul, cel pe care îl purtăm azi, este total, global, multiform, policrom. Nu trebuie să-i credem pe cei care spun: «Nu există conflicte». Ei sunt prost informaţi sau periculoşi. Însărcinat cu observarea părţii scufundate a aisbergului, acolo unde apele sunt opace, iar fauna redutabilă, niciodată, în ultimii patruzeci de ani, de când mă interesez în mod oficial sau oficios de aceste probleme, niciodată situaţia nu a fost, după părerea mea, atât de periculoasă“ (idem, p. 281).

Marele patriot se lamenta că francezii au ajuns în situaţia să îşi apere valorile naţionale în faţa unor agresiuni externe insidioase, atipice şi, de aceea, greu de decelat şi contracarat, şi îşi avertiza compatrioţii: „Cea mai mare viclenie a diavolului este să ne facă să credem că nu există“ (ibidem). De aceea, Diavolul se dă drept altul – opusul său. Tot astfel, valorile autentice sunt inversate: sunt înlocuite cu opusul lor şi se pretinde de către autorii acestei substituţii că non-valorile, antivalorile ar fi „adevăratele“ valori, producând, prin subversiune, prin dezinformare, o profundă confuzie şi dezorientare în mintea unor categorii tot mai largi de oameni. Din cauza războiului atipic, denunţat, încă de acum 20 de ani, când era abia sesizabil doar de specialişti versaţi şi culţi ca de Marenches. Acum, acest război atipic se manifestă în toată agresivitatea sa, dar, din cauza incapacităţii lor de comprehensiune, indivizi de teapa unui „Ticu“ Dumitrescu, Adrian Iorgulescu ş.a. nu-l pot percepe.

Oricum, din acest fragment trebuie să reţinem că, în Franţa, informatorii Securităţii franceze erau colaboratori onorabili, indiferent că erau simpli şoferi de taxi sau prelaţi ori secretari de stat. În România, este invers: informatorii şi chiar ofiţerii Securităţii trebuie să devină, acum, reprehensibili în

cel mai înalt grad! Pentru că aşa vor nişte indivizi ca „Ticu“ Dumitrescu, ca Alina Mungiu-Pippidi, Mona Muscă, Gabriel Liiceanu, Sorin Antohi, Marius Oprea, Stejărel Olaru  et ejusdem farinae, făcuţi„repere morale“, în scopul manipulării opiniei publice!

În S.U.A. Iată ce declara, în 18 noiembrie 1999, începând o campanie de recrutări, directorul de atunci al C.I.A., George Tenet: „C.I.A este angajată, acum, în cea mai susţinută campanie de recrutare de la sfârşitul Războiului Rece. Ne confruntăm cu o competiţie acerbă din partea sectorului privat. Mă adresez dvs., studenţilor de la Georgetown, în speranţa că vă veţi gândi în mod serios să alegeţi cariera de agenţi de informaţii. Nu vă putem oferi salariul din sectorul privat. Niciodată nu vă veţi îmbogăţi din această activitate. Dar vă putem oferi o muncă interesantă, plină de satisfacţii şi o misiune fără egal în societatea americană!“ („Opiniile directorului C.I.A., George Tenet“, Internet, 18 nov. 1999 – s.n., V. I. Z.). C.I.A. este corespondentul S.I.E. al României. Dacă George Tenet apela, pentru a recruta viitoarele cadre ale C.I.A., la „crema“ studenţilor dintr-una din cele mai reputate universităţi americane, înseamnă că aşa se procedase şi anterior.

În consecinţă, România, care fusese, o jumătate de secol, una dintre ţintele activităţilor de spionaj ale C.I.A., trebuia să-i opună contraspioni cel puţin pe măsură de buni; nu neapărat „buni la suflet“, ci buni profesionişti: buni analişti, buni sintezişti, buni psihologi, observatori, filori ş.a.! Ba, ofiţerii români de contrainformaţii trebuiau să fie chiar mai buni decât cei americani, pentru a compensa superioritatea logistică de care dispuneau S.U.A., mai ales prin reţeaua de sateliţi spioni, reţeaua Echelon, Agenţia Naţională de Securitate (N.S.A.) etc.

Dar la fel stau lucrurile şi când este vorba de F.B.I., corespondentul Securităţii României (ramura internă, de contraspionaj, prelungită în S.R.I., cu restructurările de rigoare). Nici F.B.I. nu este mai moral decât Securitatea României, atât de „temută“, pe cât de blamată din interiorul şi din exteriorul ţării. În plus, F.B.I.-ul poartă stigmatul faptului că, timp de cinci decenii, a fost condus de J.E. Hoover, un poponar notoriu. Cum se ştie, acest viciu, condamnabil în toate timpurile, l-a determinat să facă dosare despre toate personalităţile S.U.A., de la preşedinţii S.U.A. şi congresmeni la vedete de film, din presă, din sport ş.a., pentru a contracara eventuala lui şantajare. Această putere informativă colosală l-a şi menţinut în funcţie, prin ameninţarea tacită cu potenţialul şantaj comis de el (cf. Ronald Kessler, F.B.I., Editura All, Bucureşti, 1998). Or, cu acest personaj sinistru în frunte, nimeni nu mai poate să pretindă că F.B.I.-ul era o instituţie „morală şi corectă“, cu pretinde acest Tufiş Olaru că ar fi P.N.L.!

În Vatican. În cadrul Bisericii Catolice, Ordinul Iezuit este considerat ca fiind Serviciul Secret al Vaticanului. Deşi faptul este notoriu atât printre specialiştii în informaţii, cât şi printre alţii, preocupaţi de problemă, nimeni nu s-a gândit să-i incrimineze pe iezuiţi şi pe informatorii lor (enoriaşii de diferite condiţii sociale) că sunt colaboratorii Securităţii Vaticanului.

În Israel. În Israel situaţia este mult mai clară: toţi cetăţenii trebuie să fie informatorii Serviciilor Secrete. Mai mult. Toţi conducătorii Israelului, de la înfiinţarea statului până acum, deşi sunt laici, au speculat specificitatea religiei mozaice, care conferă o mare unitate şi solidaritate etnică şi religioasă, şi au decretat că evreii din întreaga lume trebuie să fie informatorii Sin Beth-ului şi Mossadului, chiar dacă prin această atitudine ei încalcă legile statelor în care vieţuiesc! În celebra sa carte, Mossad – Academia înşelăciunii, Victor Ostrovsky relevă că tocmai în aceasta rezidă forţa Mossadului, în ciuda faptului că are doar câteva mii de ofiţeri: în faptul că toţi evreii, oriunde s-ar afla, sunt informatorii Mossadului. Şi, totuşi, nimeni nu-i condamnă că sunt colaboratorii acestuia, deşi Mossadul este cotat ca unul dintre cele mai criminale servicii de spionaj. Recentul film München, al lui Aaron Spielberg, o spune fără menajamente, deşi el însuşi este evreu.

Situaţia atipică din România

În România socialistă, a fi lucrător la Salubritate era cea mai mare ruşine. În România aflată sub ocupaţia Tranziţiei, situaţia este exact contrară: în optica răspândită acum de către grupurile de presiune interesate interne sau externe, a fi ofiţer la Securitate (de informaţii/contrainformaţii) reprezintă nu doar cea mai mare ruşine, ci chiar cea mai mare culpă. Mai grav! Pentru că lucrează ca într-o ţară ocupată, cum am mai subliniat la Congresul de Sociologie din decembrie 2000, ei îşi asumă chiar mari riscuri, de parcă ar acţiona în teritoriul inamic! În acest sens, chiar preşedintele Comisiei comune parlamentare de control a Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.), deputatul Ion Stan, recunoscuse, nonşalant, că „în prezent, nu se asigură nici un fel de protecţie pentru ofiţerul de informaţii“ (în Independent, nr. 133, 28 aug. 2001, p. 11). Dar nu avea să ia nici o măsură pentru urgentarea adoptării Legii privind statutul ofiţerului de informaţii. Serviciile Secrete constituie, în orice ţară, sistemul imunitar al statului, al societăţii. Am mai spus-o, dar aceasta este o axiomă care trebuie repetată continuu, până o vor înţelege şi cei care sunt duşi de nas de noii istorici ideologizanţi, gen Roller, cum sunt ticăloşii Marius Oprea şi Stejărel Olaru. Dacă şi Serviciile Secrete sunt infestate cu virusul corupţiei, atunci apare imediat consecinţa cea mai pernicioasă: proliferarea corupţiei organizate şi instituţionalizate! Or, suntem martorii corupţiei profunde şi în Serviciile Secrete. Cazul cel mai recent, al generalului-maior Ovidiu Soare, este doar vârful aisbergului. Dar vor urma şi alte surprize.

În ianuarie 1990, Secretarul de Stat american de atunci, James Baker, a venit într-o fugă intempestivă la preşedintele României şi, timp de circa o jumătate de oră cât a durat „întrevederea“, cele mai frecvente cuvinte debitate de importantul personaj au fost „Jos Securitatea!“ După câteva zile, oricum, de prin februarie 1990, pe zidurile clădirilor din Bucureşti aveau să apară nişte abţibilduri cu acest slogan, scris cu roşu, slogan care, apoi, avea să fie prezent, permanent, din presa internă antiromânească până în Parlament. Iar, pe vremea aceea, industria tipografică din România nu putea să tipărească asemenea abţibilduri autocolante! Unul din motivele furiei americane a lui James Baker era cauzat, chiar dacă el nu a spus-o, de faptul că Securitatea României descoperise cine era rezidentul „antenei“ C.I.A. în ţara noastră – ceea ce însemna o mare înfrângere pentru musiu’ Baker. Şi, ca să se defuleze, deocamdată, dar şi ca să nu mai paţă asemenea înfrângeri, marele om de stat al S.U.A. ţipa, ca o ţaţă, la preşedintele României, „Jos Securitatea!“

Ei, bine, ulterior, toţi mercenarii din presa antiromânească, toţi nătărăii care se vor importanţi au reluat sloganul lui James Baker şi au elaborat – la incitarea altora, căci ei, singuri, nu erau în stare – legea deconspirării Securităţii ca poliţie politică şi, recent, proiectul legii „lustraţiei“, iar, acum, pe ultima sută, ordonanţa de urgenţă pentru corectarea legii lui Ticu Răzbunătoru’ – o dovadă, în plus, că această lege a fost, realmente, o idioţenie periculoasă.

Războiul axiologic

Războiul axiologic este dus îndeosebi prin mass media şi, de aceea, este redutabil, întrucât influenţează mase imense de oameni, după cum releva contele Alexandre de Marenches. Ca atare, România riscă să devină victima propriei sale prese mercenare, dacă nu o lichidează. De fapt, cunoscuta „Coloană a V-a“ acţionează inclusiv prin presa mercenară (internă şi internaţională) şi, totodată, această presă manevrează ceea ce specialiştii au numit „Coloana a VI-a“: „Coloana a şasea este masa din interior care colaborează cu agresorul din exterior (sau din interior), în mod involuntar şi în necunoştinţă de cauză. Este masa manipulabilă, extrem de eterogenă (de la academicieni la infractori de drept comun), care poate fi folosită ca forţă de lovire, de manevră, de mascare, ca generatoare de haos, ca declanşatoare sau temporizatoare a acţiunilor etc. Fiind compusă din oameni şterşi, debusolaţi, refulaţi, fără iniţiativă, creduli, posedă întotdeauna impulsuri neconsumate şi abia aşteaptă să dea cineva un semnal pentru a se elibera de tensiune. Armele ei principale sunt ignoranţa (chiar şi la oamenii culţi), ura, viclenia, perseverenţa, spiritul gregar, dispreţul, insulta“ (Cf. Gândirea Militară Românească, nr. 1, 1997, pag. 119-120, apud Stan Petrescu, Informaţiile, a patra armă. Editura Militară, Bucureşti, 1999, pag. 117).

În contrast cu situaţia produsă de Legea „Ticu’“ şi de proiectul legii lustraţiei, trebuie reţinut că, în toamna lui 2001, Ungaria a mărit de trei ori salariile din Serviciile Secrete, iar după trecerea cadrelor în rezervă sunt tratate ca şi în vremea lui Horthy: cu cea mai mare grijă! „De ce oare?!“ Apropo de acest aspect şi comparativ cu „restructurările“ şi cu înlăturarea ofiţerilor profesionişti ai Securităţii române – ca rezultat al ingerinţelor externe, de tipul aceleia a lui James Baker, şi/sau al presiunilor interne făcute de Coloanele „a V-a“ şi a „VI-a“ –, e locul să relev un citat semnificativ: „Ungaria, după câteva mici cosmetizări neesenţiale, şi-a păstrat serviciile de informaţii intacte, ofensiva acestora pe spaţiul românesc, cu pondere în Transilvania, fiind foarte puternică. Serviciile speciale ungureşti, beneficiind de o logistică puternică, de încurajările politicii maghiare revizioniste, cu acordul tacit internaţional (îndeosebi după primirea în N.A.T.O. – n.n., V.I.Z.), sprijinindu-se pe un dispozitiv informaţional-ofensiv în diaspora maghiară, culeg, analizează şi pun la dispoziţia decidentului politico-militar informaţii despre România şi vecinii săi, astfel ca, într-o conjunctură favorabilă, Ungaria să ceară Transilvania“ (Stan Petrescu, op. cit., pag. 132).

Precizăm că autorul lucrării „Informaţiile, a patra armă“ este „director adjunct în cadrul unei direcţii din Ministerul Apărării Naţionale“, cum se precizează, laconic, pe copertă; ţinând cont de titlul şi conţinutul lucrării, fără îndoială că este vorba de Direcţia de Informaţii Militare. Având în vedere această carte, precum şi alte surse de informaţii publice, putem conchide că acei conducători politici ai României (Adrian Năstase ş.a.) care au declarat, ritos, în 2001, că nu se poate vorbi de „slăbirea autorităţii statului român în judeţele din Ardeal locuite preponderent de maghiari“ au „dezinformat poporul cu televizorul“, adică au falsificat realitatea cu bună-ştiinţă, dar cu rea intenţie. Căci, chiar dacă nu citiseră cartea colonelului Stan Petrescu, ei fuseseră informaţi sistematic de Serviciile Secrete ale Ţării despre adevărata stare de fapt.

De altfel, inversarea valorilor constituie esenţa războiului axiologic, pe care l-am definit astfel: „totalitatea formelor de luptă atipică întreprinse pentru distrugerea valorilor economice, politice, morale, religioase, culturale şi sociale ale unei naţiuni prin devalorizarea lor – prin bagatelizare, ridiculizare, denigrare, satanizare – şi înlocuirea lor cu non-valori impuse de anumite centre de putere străine“ (Ubicuitatea războiului axiologic, în volumul coordonat de Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir, Starea societăţii româneşti după zece ani de tranziţie. Editura Expert, Bucureşti, 2000, p. 892-910). Războiul axiologic este una dintre formele de manifestare ale războiului zis atipic, alături de războiul economic, informativ, informaţional, psihologic, imagologic, cultic etc. – război atipic devenit, pentru polemologi, foarte tipic, şi ale cărui victime suntem acum, prin grija ziariştilor de doi bani, a parlamentarilor de aceeaşi valoare, precum şi a „formatorilor“ de opinie de aceeaşi speţă.

România agresată de Coloana a VI-a

Acum, aşa cum am relevat, legislaţia privind Securitatea Naţională a României este concepută de un cuartet de istorici, dirijat de lombrozianul  Marius Oprea, ajuns consilier al premierului Tăriceanu, şi secondat de un anume Stejărel Olaru.

Acum, România a ajuns în situaţia de atunci a Franţei, despre care contele de Marenches spusese că niciodată nu fusese „atât de periculoasă“. Dar România se găseşte într-o formă mai gravă, pentru că nu numai că nu are un de Marenches, dar a ajuns la cheremul unora ca subinginerul Ticu Dumitrescu (instalat fraudulos preşedintele A.F.D.P.R.), deputata Lavinia Şandru, eseistul Andrei Pleşu, alt-eseistul Gabriel Liiceanu, clovnul Mircea Dinescu, prof. de fizică de liceu Haş-R. Patapievici, fil-oloaga Mona Muscă, istoricul Andrei Cioroianu, muzicantul Adrian Iorgulescu, prof. de istorie de liceu Crin Antonescu, iudaizatul Mihai Răzvan Ungureanu, Bogdan Olteanu ş.a. Referitor la acest Bogdan Olteanu, trebuie să reamintesc faptul esenţial că este nepotul kominternistei Ghizela Vass, de profesie croitoreasă, cu 7 clase, completate, pe scurtătură, direct la „Academia Ştefan Gheorghiu“ şi ajunsă şefa Departamentului de politică externă al P.C.R.! Tot pe scurtătură, acest nepot neokominternist, după ce a vegetat 18 ani în P.N.L., a ajuns, printr-o conspiraţie bine aranjată de naşul său, premierul Tăriceanu,

preşedintele Camerei Deputaţilor, adică al treilea om în stat. Acest năpârstoc dă, acum, lecţii de lustraţie, morală şi directive în România. [Între timp, deşi nu este economist, a fost pus ca viceguvernator al Băncii Naţionala a României, pentru a fi pregătit să-i ia locul lui Mugur Isărescu]. Cât despre Ticu Dumitrescu, care nu este decât un impostor, venerabilul Octavian Paler a ajuns să-l considere un reper moral! După cum venerabilul Octavian Paler a ajuns să-l considere model de lider demn de admirat pe profesoraşul Crin Antonescu, fiindcă nu a observat că ascensiunea politică a acestuia este efectul emergent al penuriei de cadre: a ajuns liderul grupului parlamentar al P.N.L. deoarece liderii anteriori ai P.N.L. s-au compromis iremediabil: Dinu Patriciu, Viorel Cataramă, Valeriu Stoica-Bancrută-Frauduloasă, Mircea Ionescu-Quintus, Theodor Stolojan et ejusdem farinae. Este adevărat că d-l Paler atât de mult ne-a obosit tot repetându-ne că a fost mereu dezamăgit de clasa politică postdecembristă, încât ne miră că încă nu a ajuns să fie dezamăgit şi de Crin Antonescu. Probabil ca nu a reuşit să vadă emisiunile de la TV în care Crin Antonescu îi aprecia gestul – ca fiind „moral şi normal“ (!) – al lui Dinu Patriciu, prin care a sponsorizat, simultan, atât P.S.D., cât şi P.N.L; ba, încă mai mulţi bani a dat P.S.D.-ului decât P.N.L.-ului! Aceasta este clicocraţia cleptocrată care conduce România! Iată cine agresează România din interior!

Premise suplimentare

Am relevat că agenţii unor puteri străine, reprezentaţi de unii dintre cetăţeni ai acelor puteri şi din cozile de topor racolate dintre cetăţeni români, constituie Coloana a V-a de care se foloseşte inamicul, chiar dacă este drapat în formule ca „parteneriat pentru pace“ etc. Apoi, coloana a VI-a este formată dintr-un conglomerat de indivizi din cele mai diferite categorii sociale, de la şoferi şi şomeri până la academicieni, ei constituind clasa „idioţilor utili“, chiar dacă au ambiţia de a fi cineva, de a „ieşi în faţă“, cum spune, la Antena 3, cu vocea sa de emasculat, Ticu Dumitrescu, devenit reperul moral al domnului Octavian Paler. De fapt, tot ca o axiomă pot prezenta faptul că un semn al tragediei acestor vremi de restrişte şi de mare cumpănă rezidă în aceea că venerabilul domn Paler a ajuns un sceptic iremediabil şi nu mai vrea să lupte pentru refacerea moralităţii, iar acest insipid şi miorlăit Ticu Dumitrescu a ajuns „reperul său moral“. Acest Ticu Dumitrescu este atât de inconştient încât nici nu-şi dă seama de ceea ce comite.Am precizat că folosesc sintagma „poliţie politică“ asociată Serviciilor Secrete doar forţat de asocierea acestor concepte şi de utilizarea, în exces, în aceşti ani, a sintagmei „poliţie politică“ înţeleasă ca fiind o caracteristică a Serviciilor Secrete. Dar am relevat că activitatea Serviciilor Secrete este, esenţialmente, la antipodul activităţilor Poliţiei, întrucât aceasta cercetează lucrurile post factum – adică după ce ele s-au produs –, pe când activitatea Serviciilor Secrete se concentrează preponderent pe etapa premergătoare producerii acţiunilor, pe ameninţări şi nu pe infracţiuni deja comise, pentru că pun accentul pe prevenire, tocmai pentru a evita producerea unor pagube mai mari şi adesea incomensurabile sau irecuperabile.

„Poliţia“ politică participantă  la decizia politică

Activitatea Serviciilor Secrete trebuie să servească documentării şi argumentării soluţiilor – redactate logic şi cu stil – propuse factorilor politici pentru a lua deciziile cele mai corecte. Şi tocmai pentru că este vorba de aceşti factori politici – adică de conducerea statului – s-a făcut o asociere forţată şi s-a creat expresia incorectă „poliţia politică“. Samuel Pepys, Daniel Defoe, Graham Greene, Ian Fleming şi mulţi alţi mari scriitori britanici au fost colaboratori ai Serviciilor Secrete britanice sau chiar ofiţeri în cadrul acestora, cum e cazul lui Ian Fleming. Dar nimeni dintre englezi nu a avut ideea periculoasă de a-i incrimina pentru colaborare cu „poliţia politică“. Dimpotrivă, în Anglia se consideră ca un fapt de mare prestigiu să fii angajat al Serviciilor Secrete britanice. Evident, acolo ar fi imposibil să apară un individ de speţa lui McCarthy, din S.U.A., sau a lui Ticu Dumitrescu de la noi. De altfel, nu întâmplător d-l Sever Meşca, ex-deputat P.R.M., i-a asociat pe cei doi, relevând, în premieră publicistică, similitudinea dintre ei şi propunând o nouă noţiune politică, „ticdumitrism“, ca echivalentă

mccarthysmului. Mai trebuie să relev, în plus, că, totuşi, McCarthy fusese un paranoic şi că, prin similitudine de comportament, nici Ticu Dumitrescu „al nostru“ nu este zdravăn la cap.

Pletora de mari scriitori colaboratori sau angajaţi în Serviciile Secrete se explică printr-o necesitate relevată de Alexandre de Marenches, vorbind de Georges Pompidou: într-o zi, Charles de Gaulle i-a cerut lui de Marenches să-i aducă la cabinetul său un om „care ştie bine limba franceză“ (!). Şi i l-a prezentat pe Pompidou, care era un om cult. Dar, până la redactarea şi stilizarea materialelor pentru şeful statului sau alţi beneficiari ai informaţiilor respective, sunt etapele mult mai grele ale strângerii, evaluării, clasificării, analizei şi sintezei informaţiilor. Şi aici trebuie oameni culţi, instruiţi, care să ştie bine nu numai limba maternă. Or, aceştia nu pot fi făcuţi de azi pe mâine şi nici chiar atât de complet printr-o singură instituţie de învăţământ superior. De asemenea, ofiţerii de informaţii nu pot fi interşanjabili, înlocuiţi cu alţi militari – cu poliţişti, cu jandarmi – pe motiv că sunt tot militari. „Este o mare eroare psihologică, o greşeală de organizare care dovedeşte o necunoaştere a militarilor din Jandarmerie. Vreau să adaug că a-i pune pe apărătorii legalităţii, care au jurat în acest sens, să ducă la îndeplinire acţiuni uneori ilegale este o greşeală“1 (s.n. – V.I.Z.). Din acest citat al celebrului şef al spionajului francez rezultă un alt argument în favoarea ideii că Serviciile Secrete nu sunt „poliţie“ politică în sensul dat de „ticdumitrismul“ autohton, impregnat în inepta Lege nr. 187/1999, sens însuşit, fariseic, de cvasitotalitatea clasei politice româneşti, inclusiv de „victima“ ipocrită Mona Muscă.

Dar folosirea abuzivă a sintagmei „poliţie“ politică, intrată în uzul presei superficiale postdecembriste, m-a determinat să spun că Serviciile Secrete sunt „poliţie“ politică, sub rezerva, relevată constant, că ele participă la luarea deciziilor politice prin furnizarea decidenţilor politici de informaţii clare, sigure, oportune şi vitale naţiunii.

Revenind la problema analizată aici – participarea „poliţiei“ politice, cu rezervele semantice precizate anterior, la decizia politică –, referirea la decidentul politic a făcut-o, aparent paradoxal, chiar directorul S.R.I., d-l Alexandru-Radu Timofte, la câteva luni de la înscăunarea sa pe această funcţie: „Analizele rezultatelor concrete ale activităţii desfăşurate, privite, mai ales, prin prisma beneficiarilor, denotau o tot mai mare distanţare între complexitatea vieţii româneşti şi modul cum acestea erau reflectate în materialele de informare prezentate factorilor de decizie în stat“2 (s.n. – V.I.Z). Ajunşi aici, trebuie, totuşi, să fac două inferenţe esenţiale: 1) prin analizele sale, S.R.I. (ca, de altfel, şi S.I.E.) participă, în mod esenţial, la activitatea politică, întrucât trebuie să furnizeze „decidenţilor în stat“ informaţiile reale, sinteze ştiinţifice şi propuneri de soluţii necesare în luarea unor hotărâri corecte, în consonanţă cu realitatea, pentru a asigura o conducere ştiinţifică a societăţii; prin aceasta, S.R.I. îşi justifică bugetul (iar ofiţerii soldele) şi, totodată, îşi atestă esenţa sa, de „poliţie“ politică; 2) dar, de vreme ce directorul S.R.I. spunea, mai explicit, în acelaşi interviu de la B.B.C., că „a moştenit de la predecesorii săi o instituţie îmbătrânită, ale cărei rapoarte şi analize pierduseră contactul cu realitatea“, atunci conchidem, cu necesitate, că este vorba tocmai de dezinformarea practicată de S.R.I. prin „analizele şi rapoartele prezentate“ – deşi, conform legii, trebuia să informeze conducerea statului şi nu să o dezinformeze, transmiţând informaţii false: căci, de vreme ce erau rupte de realitate, ele nu puteau fi decât false, legate de născociri, de „basne“, cum zice cronicarul. Pentru că această „pierdere a contactului cu realitatea“ nu se producea prin fenomenul natural al „îmbătrânirii“, al fabulaţiei senile, ci, pur şi simplu, prin falsificarea deliberată a analizelor şi sintezelor în urma ordinelor politice dictate de partidele de la Putere: „patrulaterul negru“ P.N.Ţ.C.D., P.N.L., P.D. şi U.D.M.R. – adică a ordinelor partinice, emise de Putere în etapa premergătoare instalării d-lui A.-R. Timofte. Or, avem noi, cetăţenii de rând, certitudinea că ordinele partinice nu au afectat ştiinţificitatea rapoartelor S.R.I. inclusiv când d-l Timofte a fost la conducere, pus de Puterea reprezentată de P.S.D (ex-P.D.S.R.) aliat cu „inamicul de mai ieri“ – cum se ironiza tot la B.B.C. – U.D.M.R.?! Un răspuns clar la această întrebare nu pot să dau, căci, pentru a-l cita pe Parmenide, la aceasta mă împiedică „obscuritatea problemei şi scurtimea timpului“ – adică legea care ţine la „secret“, timp de 50 de ani, anumite documente.

Nu-i mai puţin adevărat că, din start, între ofiţerii din Serviciile Secrete şi factorul politic există o discrepanţă majoră. Aceasta este cauzată, pe de o parte, de statutul de profesionişti ai primilor – edificat prin specializări aprofundate şi atribuţii de muncă circumscrise printr-o legislaţie riguroasă şi severă – şi, pe de altă parte, de statutul superficial al politicianului, determinat de caracterul său de efemeridă electorală. Ca atare, aşa cum întemeiat relevă Mireille Rădoi, „politica şi intelligence-ul sunt culturi diferite. (…) Cei care lucrează în serviciile de siguranţă naţională sunt descurajaţi când nu se ţine cont de informaţiile şi avertismentele lor; în contrapartidă, factorul politic tinde să ignore orice material ce nu poate fi folosit imediat sau care îi recomandă (prea tranşant pentru orgoliul său) ce decizii să ia. Sintetizând: dimensiunea politică şi structurile informative presupun culturi atât de diferite, încât conexarea lor este delicată. Cei dintâi au sarcina de a face să se înţeleagă importanţa reală a unor chestiuni, cu privire la care decizia rămâne eminamente la ceilalţi. Atunci când informările şi analizele contrazic perspectiva sau dorinţele unui om politic, este probabil ca acesta să devină neinteresat, să le ignore sau să fie ostil celor care au emis asemenea «false diagnoze».

O atare atitudine se explică şi prin faptul că, în orice ţară cu regim democratic, politicienii trebuie să-şi calibreze deciziile şi mesajele aşa încât să nu-şi dezamăgească susţinătorii.

Chiar dacă cei care înfăptuiesc politica nu sunt naivi sau ignoranţi, datorită angajării lor doctrinare, ei nu sunt predispuşi să asculte adevărul. Perspectiva lor asupra lucrurilor este dominată de consideraţii politice pe termen scurt.“3

Disocierea „poliţie politică“  şi „poliţie partinică“

Evident, în aceste ultime două alineate, autoarea sau se exprimă eufemistic sau idealizează puţin: căci România nu este o ţară cu regim democratic, ci cu un regim oligarhic, dominat de o clicocraţie rapace şi coruptă în cel mai înalt grad, iar politicienii, îndeosebi parlamentarii, în cvasitotalitatea lor, nu au „angajări doctrinare“, pentru că partidele parlamentare etalează doctrine doar demagogic, pentru a păcăli electoratul: scopul politicienilor este strict de parvenire şi de îmbogăţire. De aceea, pe locurile eligibile de pe listele electorale sunt puşi, cu prioritate, indivizi care-şi cumpără pe bani mulţi postul de parlamentar. De aici şi desconsiderarea importanţei rolului Serviciilor Secrete şi regizarea, contra lor, a campaniei de permanentă discreditare în epoca Tranziţiei: pentru a le induce sentimentul vinovăţiei şi a le menţine la cheremul Politicului, al Puterii, în rolul de poliţie partinică, obedientă ordinelor de partid. Iar unul dintre cele mai nefaste ordine de partid date de P.N.Ţ.C.D. a fost creditarea lui Ticu Dumitrescu – o nulitate politică şi culturală, dar cu un imens apetit vindicativ – de a-şi promova legea deconspirării Securităţii ca poliţie politică. Nu este întâmplător că Ticu Dumitrescu – pe care o publicaţie l-a caracterizat ca fiind „omul devenit lege“ (!), nici mai mult, nici mai puţin – este singurul în această postură: deşi au fost multe ocazii de a se promova legi importante şi erau destui jurişti sau parlamentari capabili să le elaboreze şi să-şi lege numele de ele (ca în vechiul regim burghezo-moşieresc, sau ca acum, în democraţiile occidentale), totuşi, doar „Legea lui Ticu“ a fost promovată în acest mod simbiotic (omul şi legea „lui“!), ca dovadă că ticăloasa clasă politică avea nevoie de un mijloc legal pentru a începe „vânătoarea de vrăjitoare“.

Asocierea inteligentă şi aparent insolită dintre ticdumitrism şi mccarthysm îşi are explicaţia în similitudinea dintre epoca Tranziţiei din România şi epoca postbelică din S.U.A. – ambele epoci marcate de aceeaşi isterie contra comunismului. Cu diferenţa că epoca postbelică, în România, a „comunismului“ are două etape distincte: a „democraţiei populare“ impusă de iudeo-comunismul kominternist  – similară ca demagogie cu actuala „doctrină“ a „popularilor“ europeni –, dintre 1945 şi 1964, şi etapa naţionalismului socialist – încorsetat în „comunismul“ troţkisto-stalinist-brejnevist, dintre 1965 şi 1989. Dar campania contra Securităţii ca „poliţie politică“, dusă sub stindardul ticdumitrismului, nu face această distincţie necesară, ci, dimpotrivă, se concentrează pe etapa ultimă, când naţionalismul românesc se revigorase, şi decretează cu suficienţă că toţi colaboratorii Securităţii şi toţi ofiţerii sunt vinovaţi. Un impostor de cea mai abjectă speţă ca cameleonul Vladimir Tismăneanu dă directive ab

initio, adică înainte de a face cercetarea, spunând apodictic: „Consider Securitatea organizaţie criminală de la înfiinţare şi până la sfârşitul ei. În cazul în care Comisia nu va ajunge la această concluzie, voi face opinie disidentă“4. Evident, este vorba de „Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii“, al cărei preşedinte Tismăneanu tocmai fusese numit de către nefericitul nostru preşedinte Traian Băsescu.

Securitatea a fost, în totalitatea ei, o organizaţie în acelaşi timp politică şi deplin partinică, dar cu precizarea necesară că a fost, într-adevăr, preponderent criminală în etapa iudeo-kominternistă, şi a fost, dimpotrivă, preponderent naţionalistă, în anii 1965-1989. După 1989, Securitatea a rămas la cheremul clicocraţiei trădătoare aflate la conducerea României.

Stupiditatea şi periculozitatea Legii nr. 187/1999 rezidă, în esenţă, în definiţia falsă şi tendenţioasă a sintagmei „poliţie politică“, deoarece s-a adoptat o definiţie prea „largă“ (cum spun logicienii), cu scopul deliberat de a se induce confuzia între sintagma „poliţia politică“ şi „poliţia partinică“ –  aceasta din urmă fiind singura care, în mod serios şi bine intenţionat, ar trebui avută în vedere într-o asemenea lege, lege care, oricum, nu va avea niciodată o valenţă constructivă şi/sau morală, cum vrea să o prezinte, aureolat, spiritul malefic al „ticdumitrismului“ dâmboviţean. Din totdeauna, în toate ţările din lume, Serviciile Secrete îşi au raţiunea fiinţării lor în aceea că sunt „poliţie“ politică, adică sprijină decidentul, conducerea politică a Statului la luarea unor decizii politice ştiinţifice, adică în conformitate cu realitatea! În situaţia când unele cadre ale Securităţii (foste sau actuale) comit şi acţiuni de „poliţie politică“ – în sensul ilicit, uzitat în mod curent, acum, dar, de fapt, de „poliţie partinică“, pentru a folosi corect termenii –, riscă să înfunde puşcăria.

S-ar putea face obiecţia că disocierea semantică între „poliţia politică“ şi „poliţia partinică“ este validă, la limită, numai pentru regimurile totalitare, îndeosebi socialiste, zise „comuniste“ pentru a fi satanizate mai vârtos. Nu este chiar aşa. Să luăm, de exemplu, democraţia americană.

În acest sens, notoriu şi, totodată, peremptoriu, este cazul Watergate. Indivizii implicaţi în cazul Watergate au comis respectiva infracţiune la indicaţia reprezentantului partidului aflat la Putere (Richard Nixon), pentru a aduce prejudicii partidului din Opoziţie, încălcând, astfel, principiile democraţiei şi Constituţia S.U.A. Consecinţa: preşedintele Richard Nixon a fost nevoit să îşi dea demisia, cu scandalul de rigoare, iar aceia care au comis infracţiunea de pătrundere prin efracţie în sediul Opoziţiei au intrat într-una dintre foarte luxoasele închisori americane – pentru că, totuşi, în S.U.A. se respectă şi drepturile omului american, iar puşcăriaşii americani, orice s-ar zice, sunt şi ei oameni.

Respectiva acţiune a fost, în fond, tot o acţiune de „poliţie partinică“5 şi s-a sfârşit cu acest deznodământ dezonorant deoarece democraţia americană – despre care vorbea, laudativ, încă Alexis de Tocqueville – şi-a spus cuvântul: încălcarea regulilor democraţiei, stipulate de legea fundamentală, Constituţia S.U.A., implică aplicarea sancţiunilor punitive de rigoare: puşcăria pe anumite termene. Ajunşi aici, trebuie să mai analizăm un aspect extrem de important al cazului Watergate, care se racordează la contemporaneitate, marcată de campania de satanizare a Securităţii române: pătrunderea prin efracţie în sediul Opoziţiei pentru a-i planta microfoane ca să-i spionezi activitatea este echivalentă atât ca scop şi ca efect, cât şi ca faptă penală, cu introducerea de „cârtiţe“ în partidele Opoziţiei, pentru a le distruge din interior. Astfel, cazul lui Robert Philip Hanssen, „cârtiţa“ K.G.B.-ului în F.B.I., are, ca pondere şi scop, pentru relaţiile „inamicale“ dintre S.U.A. şi U.R.S.S., aceeaşi semnificaţie, de „poliţie“ politică la nivel internaţional, dintre marile Puteri, care îşi urmăresc politica lor mondială: să îl submineze din interior pe oponent. Din punct de vedere politic, moral şi penal, ele sunt identice şi, deci, trebuie tratate în acelaşi mod. De aceea, sub acest aspect, o diferenţiere între ofiţerii S.R.I., care sunt contra-spioni, adică acţionează în interiorul ţării, şi aceia ai S.I.E., spionii care acţionează în afara ţării, ar fi oţioasă. Cazul lui Mircea Coşea, care spiona pentru România în exterior, nu este diferit, ca esenţă, de al Monei Muscă, care (cacofonie inevitabilă) spiona studenţii străini în România, pentru România; cazul este diferit doar ca amplitudine, profunzime şi periculozitate: Mircea Coşea îşi risca libertatea sau chiar

viaţa, pe când mimoza Mona Muscă nu-şi risca decât viitorul politic de membră a Partidului Naţional Liberal, despre care nici nu-şi imagina că ar mai reveni pe scena politică a ţării, pentru că era convinsă ca Socialismul era invincibil!

Prin aceasta am demonstrat – laconic, dar, cred, suficient de clar –, prin chiar afirmaţiile oficialilor responsabili şi, deopotrivă, al implicaţiilor logice, utilizarea ilicită a sintagmei „poliţie politică“ în locul aceleia de „poliţie partinică“ – singura care trebuia folosită în textul Legii nr. 187/1999 sau în textul analizelor fenomenului în cauză. Menţinerea şi utilizarea ei ilicită, mai ales în textul legii, permite escaladarea – pe bază „legală“, deşi ilicită sub aspect semantic şi, implicit, juridic – a campaniei furibunde contra fostei Securităţi, cu reverberaţii şi asupra actualelor Servicii Secrete, ca succesoare, de drept şi de fapt, ale acesteia. În fond, acesta este şi scopul abscons al respectivei campanii: satanizarea actualelor Servicii Secrete, pentru a le inhiba şi a le reduce cât mai mult eficienţa, îndeosebi a S.R.I.-ului, căci el este – cel puţin în principiu –  principalul obstacol în jefuirea Ţării.

Lista lui Turcu: lista cleptocraţiei

Această calitate definitorie şi singura esenţială – de „poliţie“  politică – este relevată în toate lucrările pe această temă publicate în ultima vreme6. Serviciile Secrete sunt deturnate de la esenţa lor de „poliţie“ politică la aceea de poliţie partinică din vina exclusivă a unor politicieni şi a unor înalţi funcţionari de stat – dar numiţi în posturile respective pe criterii exclusiv politice, adică clientelare7 –, care caută să transforme un serviciu public/secret al Statului într-unul al partidului aflat la Putere, încercând chiar să legifereze acest lucru. Aceştia sunt condamnabili, iar nu ofiţerii care acţionează în serviciu comandat, sub imperiul legilor militare, cele mai riguroase.

Fireşte, oricine încalcă Legea este pedepsit în virtutea faptului că „Nimeni nu este mai presus de lege“, deci inclusiv ofiţerii Serviciilor Secrete: dar acest lucru trebuie dovedit în fiecare caz în parte şi pe bază de probe, nu ca acum, când anatema se aruncă, ideologic, propagandistic şi juridic – prin legea „Ticu“ –, asupra unei întregi categorii profesionale – şi încă una de o deosebită importanţă, după cum sublinia şi George Tenet.Adevărul este că sunt satanizate existenţa şi funcţionalitatea Serviciilor Secrete – îndeosebi a S.R.I.-ului – tocmai pentru a se lăsa câmp liber de acţiune escrocilor interni şi/sau internaţionali, care acţionează la toate nivelurile societăţii, şi de a scăpa nepedepsiţi, mai ales cei situaţi la nivele înalte. Pentru că, am văzut, mafioţii nu au culoare politică sau naţională: ei se recrutează din şi cotizează pentru toate partidele, de la Putere sau din Opoziţie, dar care vor ajunge la Putere în cadrul exerciţiului „democratic“ al alternanţei la Putere, după cum escrocii români nu sunt mai buni sau mai răi decât mafioţii evrei, italieni, americani, greci, cehi, maghiari, ţigani şi cei de alte etnii (i-am enumerat în ordinea descrescătoare a competenţei malefice).

Elocvent, în acest sens, este faptul că Liviu Turcu a publicat o listă care a inflamat clasa politică şi chibiţii de pe margine. Lista lui Turcu, aşa cum a apărut în Jurnalul Naţional8, cuprinde următoarele nume: Adrian Năstase, deputat P.S.D.; Teodor Meleşcanu, senator şi prim-vicepreşedinte al P.N.L.; Mircea Coşea, deputat P.N.L.; Mircea Paşcu, deputat P.S.D.; Radu Vasile, fost premier; Eugen Dijmărescu; Alin Teodorescu, deputat P.S.D.; Viorel Hrebenciuc, deputat P.S.D.; Şerban Mihăilescu, senator P.S.D.; Ilie Sârbu, senator P.S.D.; Gelu Voican Voiculescu. Aşa cum a atenţionat Turcu, lista lui se remarcă prin diversitatea partidelor politice din care fac parte cei enumeraţi – aproape din tot spectrul politic important. Evident, dominanţi sunt cei de la P.S.D., dar este explicabilă această predominare, întrucât P.S.D.-ul, sub diverse denumiri cameleonice, a guvernat cel mai mult timp din Epoca de ocupaţie a Tranziţiei şi, deci, a avut mai multe pârghii şi timp la dispoziţie pentru a-şi camufla abuzurile şi a-şi proteja potentaţii. În fond, chiar dacă, de exemplu, Teodor Meleşcanu şi Mircea Coşea fac, acum, figură de liberali, cariera lor politică cea mai importantă şi-au desfăşurat-o la P.S.D. Dar eu trebuie să relev că prezenţa lor la P.N.L., ca şi a lui Radu Vasile la P.D., deşi a fost premier ţărănist, nu face decât să ateste omogenitatea clicocraţiei cleptocrate, despre care am mai scris, întrucât, indiferent de

„culoarea“ politică etalată, ei votează, totdeauna, în acelaşi sens şi în acelaşi scop: al jefuirii ţării prin „privatizare“. Oricât de „social-democraţi“ sau de „liberali“ s-ar declara doctrinar dar demagogic, ei au acelaşi scop pragmatic: parvenirea şi îmbogăţirea rapidă pe spinarea poporului, care a creat avuţia naţională în aceşti 60 de ani postbelici.

Dintre comentariile de la Realitatea TV, referitoare la semnificaţia demersului lui Liviu Turcu, am reţinut o remarcă pertinentă a d-lui Nicolae Ulieriu, fost purtător de cuvânt al S.R.I. pe timpul mandatului d-lui Virgil Măgureanu. Anume, că foştii membri ai Securităţii, din care a făcut parte şi Turcu, se împart în trei categorii: 1) cei care, după evenimentele din decembrie, au ieşit din sistem şi s-au pricopsit cu averi uriaşe; 2) cei care au fost preluaţi în formula actualelor Serviciilor Secrete şi îşi duc viaţa cum pot, de bine de rău; 3) frustraţii, cei care au rămas pe dinafară şi sunt nemulţumiţi. „Din această ultimă categorie face parte şi Liviu Turcu“, a ţinut să precizeze d-l Nicolae Ulieriu.

Semnificaţia trădării naţionale din decembrie 1989

Dar, adaug eu, cei mai mulţi sunt nemulţumiţi în mod întemeiat. Mai mult, sunt mulţi nemulţumiţi şi printre cei din categoria a doua! De aceea, este necesar să dezvolt această clasificare. (1) Cei din prima grupă, a „realizaţilor“ postdecembrişti, a „procopsiţilor“, provin, evident, din nomenclatura Serviciilor Secrete şi, ca atare, sunt puţini. (2) Cei rămaşi în organigrama Serviciilor Secrete sunt mai numeroşi decât primii şi fac parte din eşalonul doi al Serviciilor Secrete; aceştia se divid, şi ei, în trei subclase: 2a) cei care, după retragerea celor din clasa I-a, a „reuşiţilor“, au parvenit pe posturile de conducere rămase vacante şi care sunt, în genere, „orientaţi politic“; 2b) oportuniştii, lichelele, care îi sprijină pe noii comandanţi şi, de aceea, sunt favorizaţi cu avansări la „excepţional“ şi cu solde de merit – adică, aşa cum spusese d-l colonel (r.) Filip Teodorescu, „aleargă după galoane“; 2c) profesioniştii oneşti, patrioţi, echidistanţi politic şi, ca atare, incomozi şi, de aceea, mereu aflaţi pe lista celor care vor fi „disponibilizaţi“, în procesul de eliminare a „securiştilor“ pentru „întinerirea“ instituţiei. (3) Cei rămaşi pe dinafară, retraşi din diferite motive sau eliminaţi din alte motive, sunt, evident, cei mai numeroşi, pentru că, ne amintim, fiecare director care a venit la conducerea S.R.I., de exemplu, a ţinut să precizeze că din „fosta Securitate mai sunt circa 15 la sută“ (!) şi că tineretul predomină.

Numai că, păstrând proporţiile, clasificarea d-lui Ulieriu se poate remarca şi în planul general, al societăţii postdecembriste. Categoria a treia, a nemulţumiţilor, este cea mai numeroasă: în proporţie de circa 75 la sută din populaţie, ei trăiesc la limita sărăciei sau puţin peste, iar circa 30 la sută trăiesc într-o sărăcie lucie. Or, această disproporţie flagrantă în repartizarea „reuşitei“ sociale, creându-se o polarizare foarte asimetrică – pe de o parte, foarte puţini îmbogăţiţi cu o porţie excesiv de mare din patrimoniul naţional creat de tot poporul  până în 1989, şi, pe de altă parte, foarte mulţi sărăciţi, posesori ai unei părţi excesiv de mici din avuţia socială la a cărei creare contribuiseră până în 1989 –, această polarizare, deci, extrem de asimetrică atestă însăşi chintesenţa trădării naţionale petrecute la Retrovoluţia din 1989.

Ca atare, afirmaţia vehementă a d-lui Dan Voiculescu, cum că lista lui Liviu Turcu nu are credibilitate, în primul rând pentru că „Liviu Turcu este un trădător“ (sic), nu numai că este contestabilă, dar este şi insutenabilă. Eventuala paralelă care s-ar face între trădarea lui Ion Mihai Pacepa şi trădarea lui Liviu Turcu este net în favoarea acestuia din urmă: aşa cum relevase, în emisiunile televizate, Mihai Pelin, Pacepa a fugit pentru că era un escroc şi dacă nu „spăla putina“, ar fi sfârşit în puşcărie băgat chiar de Ceauşescu. Dimensiunea trădării este diametral opusă în cazul lui Liviu Turcu faţă de a lui Pacepa. Pacepa reprezintă trădarea clasică, reprehensibilă în cel mai înalt grad, în toate timpurile. Deoarece, ca şef-adjunct al Departamentului Securităţii Statului, ştia extrem de multe şi avea ce trăda. S-a şi spus, de altfel, că trădarea lui Pacepa a produs pagube mult mai mari decât cele provocate de cutremurul din 4 martie 1977. Iar, în 12 nov. 2006, la emisiunea d-lui Ion Cristoiu, de la Antena 3, d-l colonel (r.) Filip Teodorescu, a detaliat unele dintre consecinţele incomensurabile ale trădării, arătând că foarte mulţi

ofiţeri aveau să fie retraşi de la post după trădarea lui Pacepa – ofiţeri a căror pregătire durează şi costă foarte mult, iar înlocuirea lor nu este o bagatelă.

Pe când, spusese Mihai Pelin, Liviu Turcu „nu avea conturi deschise“. Deci, zic eu, a plecat exclusiv din motive politice şi, implicit, profesionale, întrucât meseria sa de ofiţer de informaţii, de spion, era cea mai strâns legată de decizia politică, era „poliţie“ politică în sensul teoretizat de mine aici: adică era un participant – fie şi mijlocit de şefii lui, cum fusese generalul Aristotel Stamatoiu – la argumentarea şi documentarea ştiinţifică a deciziei politice, care rămăsese apanajul exclusiv al lui Nicolae Ceauşescu. (Apropo, în paranteză fie zis, ştiţi ce funcţie îndeplinea soţia generalului Stamatoiu?! NU ştiţi?! Păi vedeţi dacă nu sunteţi dedaţi la lucrul cu informaţiile? Era nimeni alta decât directorul general al întreprinderii bucureştene Tricodava. Pentru că o soţie de general nu putea fi decât tot un fel de general – dar în viaţa civilă, ca directoare. Oare ce vor mai fi făcând soţii Stamatoiu?! Cum îşi duc ei, astăzi, traiul, cum îşi procură ei medicamentele din pensiile lor agonisite în Socialism, pe vremea dictaturii?!)

Serviciile Secrete au, printre altele, două principii esenţiale de funcţionare: secretizarea muncii şi compartimentarea muncii. Or, cum explicase ex-directorul S.I.E., Cătălin Harnagea, în emisiunea de la Realitatea TV, a lui Răzvan Dumitrescu, de comentare a demersului lui Liviu Turcu, acesta fusese doar „şef de serviciu şi se ocupa de difuzarea operelor lui Nicolae Ceauşescu în afara ţării“ şi nu avea ce să ştie despre cei de pe listă sau despre alte activităţi din sistemul D.I.E. (redenumit C.I.E.)“ – aspecte reamintite şi de d-l colonel (r.). Filip Teodorescu. Aşadar, maiorul Liviu Turcu şi să fi vrut nu avea prea multe informaţii esenţiale şi strategice de dat la C.I.A. Cât despre remarca d-lui Valentin Stan, de la emisiunea d-lui Mihai Gâdea, cum că Pacepa nu a deconspirat pe nimeni, spre deosebire de Liviu Turcu, este absolut greşită inclusiv ca silogism abstract, ipotetic, şi, de aceea, este cu totul surprinzătoare, în comparaţie cu sagacitatea şi cultura sa politologică şi informaţională.

Trădarea continuă comisă de C.N.S.A.S.

În sfârşit, în comparaţie cu trădarea în formă continuată comisă de C.N.S.A.S., în materie de deconspirare a colaboratorilor şi ofiţerilor Securităţii, „Lista lui Turcu“ nici nu mai este o deconspirare, căci, aşa cum remarcase acelaşi Cătălin Harnagea, lista putea fi confecţionată de oricine urmărise atent presa în ultimii ani. De ce, se întreba şi d-l colonel (r.) Filip Teodorescu, C.N.S.A.S. sau alţii preocupaţi de problema informatorilor nu îşi pun problema deconspirării informatorilor care colaborează cu spionii străini, care acţionează contra României?! Or, o asemenea acuză îi fusese adusă chiar lui Mircea Dinescu, membru important şi gălăgios al C.N.S.A.S., de către deputata P.R.M. Daniela Buruiană-Aprodu, dar lucrurile au fost trecute sub tăcere, deşi Parchetul trebuia să se sesizeze din oficiu la asemenea afirmaţii, şi încă făcute de un parlamentar!

Oricum, trebuie să recunoaştem că, în 1968, cu ocazia atacării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, toţi românii autentici erau ceauşişti şi şi-ar fi dat viaţa pentru apărarea ţării, aşa cum cerea Ceauşescu în discursul său istoric, din balconul C.C. al P.C.R. În 1989, la fel, aproape toţi românii patrioţi ar fi fost în stare să trădeze socialismul lui Ceauşescu şi să fugă din ţară, ca şi Liviu Turcu. Deci, trădarea lui Liviu Turcu are un grad de relativitate atât de mare, încât nu poate fi considerată ca trădare de ţară de tipul Pacepa. În sensul relativ al cazului Turcu, şi paşoptiştii au fost consideraţi trădători de conducerea din Principatele Române.

Pe de altă parte, cei din conducerea cvartetului P.C.R.-Armată-Miliţie-D.S.S. care l-au trădat pe Ceauşescu în decembrie 1989 au făcut-o, sub pretextul că l-au trădat pe „dictator“, în mare parte pentru că nu-şi puteau cheltui averea strânsă în mod fraudulos în timpul regimului socialist: acest regim, sub dictatura aceluiaşi Ceauşescu, îi încorseta şi nu puteau nici să strângă mai mult, nici să cheltuiască ceea ce strânseseră deja. Nomenclatura trădătoare avea nevoie de „economia de piaţă“, de „privatizare“, ca să poată fura nestingherită din averea statului socialist remaniat în „stat minimal“ liberal. Fireşte, vârfurile nomenclaturii socialiste au trecut, discret, în planul doi, iar în prim plan au venit cei care erau în planul

doi sau trei în vechiul regim. Şi care, culmea, se regăsesc, acum, pe lista lui Liviu Turcu! Şerban Mihăilescu, zis, acum, şi Miky Şpagă, fusese secretar al guvernului socialist. Adrian Năstase, actualul Năstase-Mătuşa, sau Patru Case, „lingea dosare“ la Institutul de Cercetări Juridice, în calitate de ginere de ministru socialist. Ceilalţi de pe listă, strecuraţi printre meandrele politicii postdecembriste, au parvenit în diverse feluri. Elocvent este şi faptul că foştii comunişti Teodor Meleşcanu, Mircea Coşea ş.a., năpârliţi în F.S.N.-işti, P.D.S.R.-işti etc., au eşuat în şubreda barcă „liberală“.

Trădarea acestora faţă de România este mult mai mare decât este aceea clamată de d-l Dan Voiculescu şi pusă în cârca lui Liviu Turcu. Toată clasa politică postdecembristă, cu mici excepţii, este trădătoare a intereselor naţionale, pentru că România a pierdut în Epoca de ocupaţie a Tranziţiei mai mult decât în cele două Războaie Mondiale. Involuţia economică, socială, politică, demografică, în învăţământ, în cercetare, în domeniul sănătăţii, al asistenţei şi protecţiei sociale etc., constituie cea mai palpabilă dovadă a trădării naţionale, pentru care nici un tribunal nu va admite nici o circumstanţă atenuantă. Cum poate fi calificată altfel decât trădare naţională vânzarea, de către guvernul Adrian Năstase, a S.C. PETROM S.A. – o firmă imensă ca patrimoniu şi de o valoare strategică naţională incomensurabilă – către firma austriacă de mâna a patra, O.M.V., care, acum, măreşte arbitrar şi abuziv preţurile la gaze naturale şi carburanţi?! Clauzele contractului încheiat cu O.M.V., dezvăluite la TVR2, în 13 nov. 2006, în emisiunea „Ora de ştiri“, de la ora 21, intră sub incidenţa Codului penal, căci sunt de cea mai autentică speţă de subminare a economiei naţionale. Prin această prismă, nu maiorul (r.) Liviu Turcu este un trădător, pentru că el, acum, după 17 ani, doar relevă anumite aspecte paradoxale ale practicii oneroase ale clasei politice legate de campania absurdă de deconspirare a colaboratorilor şi ofiţerilor Securităţii, ci este trădătoare majoritatea guvernanţilor şi parlamentarilor postdecembrişti, care au condus astfel ţara încât au jefuit-o, au vândut-o pe bucăţi, au ruinat-o; dar, în schimb, s-au îmbogăţit pe ei înşişi, în aşa măsură şi cu o asemenea pricepere şi viteză, încât, în 17 ani, au acaparat o avere de câteva ori mai mare decât aceea strânsă de Rockefelleri în prima lor sută de ani de activitate cămătărească!

În episodul anterior am reliefat, spre finalul articolului, problema trădării, arătând că, în principiu, ea este condamnată în orice societate. Fireşte, în cadrul acesteia, este condamnabilă la orice nivel: al relaţiilor familiale, profesionale, spirituale şi, mai ales, oficiale, iar, în interiorul acestora, domeniul militar – îndeosebi al Serviciilor Secrete – are cele mai severe pedepse pentru trădare, ajungându-se până la pedeapsa cu moartea. Dar, în contextul intervenţiei ideologiei, rămâne loc de relativizare a semnificaţiei trădării. Şi am prezentat două cazuri opuse: al generalului Ion Mihai Pacepa şi al maiorului Liviu Turcu.

Spionaj şi trădare

Trădarea generalului-maior Ion Mihai Pacepa, care –  întrucât a fost şeful adjunct al Direcţiei Securităţii Statului şi care, fiind un escroc de mare calibru, a „şters-o englezeşte“ fiindcă l-ar fi băgat Ceauşescu la pârnaie – constituie trădarea absolută şi imprescriptibilă, de neiertat. Totuşi, Pacepa a fost iertat şi reabilitat de o justiţie manipulată politic şi, deci, la fel de trădătoare, care s-a servit de pretextul că l-ar fi trădat pe dictator şi care a ignorat, cu seninătate – în baza „gândirii sale suverane şi independente“, cum clamează, ipocrit, în instanţe, magistraţii corupţi până în vârful unghiilor – prejudiciile incomensurabile pe care le-a provocat statului român.

În comparaţie cu aceasta, trădarea maiorului Liviu Turcu, un simplu şef de serviciu pe probleme de propagandă politică, pare o bagatelă, complet scuzabilă ţinând cont de nivelul mic în ierarhie ocupat de acesta („care nu avea ce trăda“) şi de contextul politic din 1989. Între aceste două trădări se mişcă trădarea clasei politice postdecembriste şi, în materie de deconspirare, trădarea în formă continuată comisă de C.N.S.A.S. prin deconspirarea ofiţerilor şi informatorilor.

Colonelul (r.) Filip Teodorescu fusese prim-adjunctul generalului Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului, denumită, pe scurt, „Securitatea“. El a atras atenţia, în cartea sa Un risc asumat, că însăşi apariţia sa la televiziune, cu ocazia inculpării lui în procesul infamant de la Timişoara, a constituit un mare prejudiciu pentru Securitatea României, fiindcă a fost un personaj pe care multe Servicii Secrete străine ar fi vrut să-l cunoască măcar la faţă! Or, C.N.S.A.S., care ar trebui desfiinţat urgent, cum am mai spus în primul episod, deconspiră un întreg sistem de securitate, producând prejudicii incomensurabile numai pentru că nişte duşmani abili au reuşit să instituie „ticdumitrismul“ după modelul mccarthysm-ului, îngropat de mult de americani.

Pe de altă parte, din rumoarea publică din presă, ocazionată de problema spionajului şi trădării în cazul escrocheriei PETRO-OMV, a reieşit că nu ar fi vorba de spionaj, fiindcă nu este făcut la modul James Bond. Dar lucrurile nu sunt atât de simple şi, mai degrabă, de simpliste.

Spionaj, cu beneficiul de rigoare, se poate face prin satelit sau citind presa unei ţări. Elocvent, în acest sens, este o afirmaţie făcută de Petre Roman, pe vremea când urma, la locul de muncă, şcoala profesională de prim-miniştri. Astfel, el a declarat, în presă, prin primăvara lui 1991, că România şi-a terminat rezervele de soia şi va trebui să cumpere mari cantităţi pentru a compensa nevoile industriale şi alimentare. Cei care trebuiau să asculte care sunt nevoile stringente ale României s-au pus în mişcare şi, când a fost să se cumpere cantităţile necesare, firmele externe ne-au impus nişte preţuri exorbitante. Acesta era efectul unui spionaj făcut de la distanţă, fără nici un risc pentru cei care supravegheau declaraţiile unui premier care vorbea ceea ce nu trebuie şi unde nu trebuie, întrucât fusese pus prim-ministru peste noapte şi nu avea competenţa deplină pentru a-şi exercita importanta funcţie în mod eficient. De altfel, în primele luni ale ocupării acestei funcţii, nici nu deschidea plicurile trimise de S.R.I. Abia când i s-a atras atenţia că un premier îşi începe ziua de muncă citind documentele Serviciilor Secrete s-a apucat, şi el, de lectură. Cu rezultatele semnalate mai sus.

Competenţa şefilor Serviciilor Secrete

Un alt criteriu de evaluare al trădării – după cel ideologic, de care s-a folosit (In)Justiţia ca să-l reabiliteze pe Pacepa şi să-i dea gradul şi averea înapoi (pe care o obţinuse prin furt şi escrocherii!) – ar fi, deci, nivelul de competenţă deţinut în ierarhie: cu cât eşti mai sus pe scara ierarhică, cu atât eşti mai competent; cel puţin prin atribuţiile conferite de autoritatea postului în organigramă şi, fireşte, prin competenţa şi inteligenţa personală.

Numirea recentă a noilor Servicii Secrete româneşti a provocat doar o discuţie pasageră privind competenţa lor profesională şi s-a mers tot pe ideea că se vor califica la locul de muncă, precum, anterior, Petre Roman. Câteva ironii la adresa lui Elvis Claudiu Săftoiu au fost făcute din cauza afirmaţiei acestuia, cum că va „rumega dosarele“ pe care va pune mâna. Adevărul este că el nu va trebui să se ocupe de dosare. În rest, câteva alegaţii că fusese ziarist şi că, deci, era cam nepotrivit pentru şefia S.I.E. În rest, linişte şi bunăvoinţă. Cam la fel se întâmplase şi la numirea lui Cătălin Harnagea, tot ziarist şi tot scos din pălărie. E-adevărat, în cazul lui s-a găsit un alt ziarist care să semnaleze – mi se pare că în revista Ultima oră – că Harnagea fusese la revista Tinerama, a lui Max Bănuş, care Bănuş fusese la postul de radio Europa liberă, care post fusese stipendiat de C.I.A. şi, deci, Max Bănuş, fiind omul C.I.A., şi-a format succesori… etc. În plus, Max Bănuş chiar declarase că aproape toţi „ziariştii care lucrau la revista lui vor deveni oameni importanţi în România“. Şi, cel puţin în cazul lui Cătălin Harnagea, predicţia lui Max Bănuş avea  să se adeverească! Totuşi, S.R.I., care avizează numirea persoanelor în asemenea posturi importante, nu a avut nimic de spus. Sau, chiar dacă o fi spus ceva, efectul a fost tot înscăunarea lui Harnagea ca şef al S.I.E.

În timpul pertractărilor privind numirea noilor şefi ai Serviciilor Secrete, Radu Tudor, cu morga îmbibată de suficienţă, a atins apogeul competenţei sale, în după-amiaza zilei de 20 sept. 2006, propunând ca, în mari posturi de conducere a României, să fie puşi indivizi ca Alina Mungiu-Pippidi

sau Vladimir Tismăneanu, pentru că sunt „tehnicieni“, fiindcă „ei au studiat comunismul“! Iar în seara zilei de 28 sept. a recidivat şi a sugerat, cu autosuficienţa sa debordantă, că „la şefia S.R.I. era bună Renate Weber, fiindcă este juristă, iar la conducerea S.R.I. trebuie să fie un jurist“. Acest individ numit Radu Tudor încă nu ştie că S.R.I. are, din 1990, o întreagă formaţiune de jurişti, numită chiar Formaţiunea J, care se ocupă de ceea ce ar trebui să ştie că face, dar nu ştie, acest gomos „analist militar“, cu „15 ani de vechime în presă“ – cum se laudă singur –, deşi în presă se scrisese frecvent despre respectiva unitate a S.R.I.

Transparenţa Serviciilor Secrete

Una dintre tarele incriminate fostei Securităţi a fost secretizarea acesteia. De aceea, un aspect important al reformei propuse de P.N.L. este „necesitatea transparenţei Serviciilor Secrete“. Aşa a declarat, la televizor, ministrul Adrian Iorgulescu-Decerebratu’, cu figura sa de ambuscat. Pentru că de la scremutele sale şansonete scrise pentru Loredana Groza, a trecut la compunerea de legi pentru Serviciile Secrete!

Iată ce scrie, însă, unul dintre jidanii noştri reveniţi în România, după ce şi-a făcut serviciul militar în Israel şi despre care am scris că este un subtil specialist în dezinformare: „Legea care a funcţionat în Israel vreme de 40 de ani a fost abrogată: din 1986, şeful Mosadului are un nume şi i se cunoaşte chipul. Până la acea dată, niciodată nu s-a ştiut cine e în fruntea Mosadului“ (Războaiele Mosadului. 50 de ani de spionaj evreiesc. Editura Tess Expres, Bucureşti, 1999, pag. 472).

Acelaşi aspect îl semnalează contele Alexandre de Marenches, pe care l-am mai citat în episoadele anterioare: „– Cum vă explicaţi (întreabă Christine Ockrent) că în Serviciile Speciale franceze n-a fost atrasă niciodată elita intelectuală şi chiar socială, care, în Marea Britanie, a considerat întotdeauna că e foarte onorabil să servească din umbră? – Temperamentul naţional ne face să nu-i prea iubim pe oamenii care fac acest gen de muncă. În Marea Britanie, numărul Serviciilor Secrete este puţin cunoscut. Până în ultimii ani, nu se cunoştea nici măcar numele şefului de la Intelligence Service. În mod oficial, faimosul MI 6 nu există. Dacă la ei ar exploda vreo afacere de genul Greenpeace, speaker-ul (preşedintele Parlamentului britanic), primul ministru sau oricare alt demnitar ar spune: «Regret, dar nu ştiu despre ce Serviciu vorbiţi…» Ei au ştiut să recruteze, adesea la cel mai înalt nivel, în marile lor universităţi, o elită intelectuală pe care, poate, noi n-am ştiut să o atragem“ (Christine Ockrent, Contele de Marenches, Consilier de taină al Puterii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pag. 109). Iar peste câteva pagini precizează: „Cuvântul de ordine în Serviciul Acţiune este: «Să nu fii văzut!» şi, desigur, «Să nu fii recunoscut!»“ (idem, pag. 119-120). De aici şi necesitarea activităţii „sub acoperire“.

La noi, în mod cert, nu este vorba de „temperamentul naţional“, ci de prostia unora ca Ticu Dumitrescu, de autosuficienţa unor „elitişti“ ca Andrei Preşu, Gabriel Liicheanu, de făcături ca Haş-eR Patapievici, de liberali-monarhişti ca Adrian Iorgulescu-Shocatu’, de istorici ca lombrozienii Marius Oprea şi Tufănel Olaru ş.a., care condamnă colaborarea cu Securitatea sau activitatea în cadrul acesteia şi, totodată, cer şi transparenţa Serviciilor Secrete. Elocvent pentru suficienţa cu care filosoful fără operă Gabriel Liiceanu – autor al schiţei autobiografice Apel către lichele – vituperează contra Securităţii este faptul că lucrarea Consilier de taină al Puterii, apărută în editura sa, nu a fost citită de el nici măcar la editare, când se presupunea că, fiind o mare noutate în România, ar fi prezentat interes inclusiv pentru un „disident“ ca el (deşi nu putea fi disident). Cartea are, în limba franceză, titlul Dans le secret des princes. Dar, în pagina a 4-a, cu datele bibliografice, scrie, greşit, Dans la secret des princes. Or, dacă citea cartea încă din şpalt – sau, măcar, să fi supravegheat editarea acestei cărţi de referinţă în domeniul politicii informaţiilor, care ar fi făcut mândria editurii sale –, ar fi observat greşeala. Şi, în plus, ar fi învăţat ceva util, care să-l împiedice, acum, să spună palavre.

Agresiunea contra factorului uman

Agresiunea contra factorului uman din Serviciile Secrete – ofiţerii şi informatorii lor – constituie agresiunea cea mai gravă, căci, dacă nişte calculatoare, proceduri, tehnici etc., pot fi schimbate rapid, forţa de muncă superior calificată să lucreze în Serviciile Secrete nu este uşor de recrutat şi de format. O spune tot contele de Marenches: „Administraţia Carter a distrus latura umană a Serviciilor de Informaţii ale Statelor Unite. Latura tehnologică a rămas intactă şi are performanţe strălucite datorită, printre altele, sateliţilor de observaţie, de care europenii nu dispun. (Acestea erau spuse de Alexandre de Marenches în 1986! Acum s-a schimbat radical situaţia pentru Europa Occidentală.) Dar capitalul uman a fost aproape masacrat de o administraţie care, din naivitate, din angelism, a făcut o treabă pe care adversarul n-ar fi reuşit s-o ducă la capăt nici dacă s-ar fi străduit zeci de ani: s-au sinucis în mod sistematic, cu îndârjire. Bineînţeles, aici îşi are originea problema fundamentală pe care o pun Serviciile de Informaţii în regimurile democratice“ (idem, pag. 237). În alte locuri, lasă să se înţeleagă că Jimmy Carter a fost, pur şi simplu, un tâmpit. Dar, orice s-ar zice, o tâmpenie la nivelul preşedintelui S.U.A. este mai acceptabilă decât tâmpenia unui Ticu Dumitrescu, Adrian Iorgulescu, Gabriel Liiceanu, Ludovic Orban, Emil Boc, Marius Oprea şi alţii ca ei.

Americanii, după cum relevă James Bamford în cartea sa The Puzzle Palace, referitoare la Agenţia Naţională de Securitate (N.S.A.) – „cea mai secretă agenţie de informaţii“ americană –, spun că este „agenţia care nu există“.

Pentru a ilustra dimensiunea secretă, firească, a Serviciilor Secrete, relev şi acest fapt semnificativ: preşedintele Franklin Delano Roosevelt a avut un nepot, Kermit Roosevelt, care, fireşte, dată fiind familia sa, cu rude la Casa Albă, nu putea să activeze decât în Serviciile Secrete. Pentru o misiune îndeplinită cu succes în Iran, a primit o înaltă decoraţie americană. Deşi i-ar fi plăcut să o arboreze cu mândrie îndreptăţită, nu putea s-o facă, deoarece s-ar fi deconspirat purtând respectiva decoraţie!

Dar, la noi, nici o grijă: se ocupă C.N.S.A.S. de deconspirare! Nu-i mai puţin adevărat că, aşa cum am arătat în primul episod , la această campanie furibundă de satanizare a Securităţii româneşti şi-a adus contribuţia şi Secretarul de Stat al S.U.A., James Baker, care a introdus sloganul „Jos Securitatea!“ Desigur, din ranchiune întemeiate: le prinsesem mulţi spioni!

În  plus, cercurile de presiune străine au pus la treabă şi Colonele a V-a şi a VI-a, care, manipulând orgoliile şi spiritul vindicativ al ciurucurilor partidelor „istorice“ – defunctul P.N.Ţ.C.D. şi muribundul P.N.L. –, au impus criminala Lege nr. 187/1999 privind deconspirarea Securităţii ca poliţie politică şi au avansat proiectul legii lustraţiei, reuşind să ajungă la performanţele căcănarului preşedinte al S.U.A., Jimmy Carter: să pună pe butuci sistemul imunitar al societăţii, Serviciile Secrete!

Iar acum P.N.L.-ul şi P.D.-ul se întreabă ce este şi ce nu este spionaj şi trădare în escrocheria „privatizării“ PETROM-OMV!

La Antena 3, la emisiunea d-lui Mihai Gâdea din seara zilei de 6 dec. 2006, d-l Ion Cristoiu discuta cu preopinenţii, în derâdere, despre „mijloacele moderne de spionaj“, invocate de oficiali în ancheta de spionaj şi trădare din cazul escrocheriei S. N. PETROM-OMV. Ca să pară mai limpede în argumentare, cunoscutul ziarist voia să ne impună o similitudine liniară între viol şi spionaj, spunând că, „tot aşa cum un viol este un viol, spionajul este spionaj“. În numărul trecut al SANTINELEI (vezi şi aici) spusesem, totuşi, că indivizii, în imensa lor majoritate, cred că, acum, spionajul se face à la James Bond şi relevasem câteva aspecte care să-i lămurească.

Succese ale mijloacelor moderne de spionaj

Episodul anterior al acestui studiu fusese, deja, încheiat, când se difuza respectiva emisiune şi, ca atare, nu am mai avut cum să elucidez tema în acel text. Aşa că voi releva o cazuistică suplimentară celei expuse atunci, spre a lămuriri mai bine această idee inclusiv pentru reputatul ziarist şi coechipierii săi.

În aceşti 17 ani, s-au publicat multe lucrări din literatura problemei serviciilor de informaţii, aşa încât publicul interesat ar putea să se instruiască suficient, pentru a nu mai rămâne la suprafaţa lucrurilor sau la cheremul unor analişti politici sau „militari“, ca acel Radu Tudor, care crede că are o privire spontan-inchizitorială, dar care este natural-bovină. Totuşi, dacă lucrările sunt deja publicate, nu înseamnă să sunt şi citite, mai ales de „analiştii politici şi militari“, precum participanţii la emisiunea TV amintită.Mijloacele moderne de spionaj au mai fost relevate în paginile SANTINELEI şi sunt descrise şi în literatura domeniului. De aceea, voi prezenta doar cazuri care să le ilustreze, identificarea respectivelor mijloace urmând să constituie satisfacţia detectivistică a cititorilor.

Prin anii ’80, România exporta masiv autoturismul Dacia în unele ţări din Africa. Acest fapt era etalat cu toată emfaza, în presa noastră internă, spre a ilustra succesele regimului socialist şi, evident, situaţia nu a putut să scape atenţiei Serviciilor Secrete ale unor ţări occidentale, care nu vedeau cu ochi buni neîncetata creştere economică a României zise „comuniste“, fiindcă exemplul ei de reuşită economică ar fi dat idei şi altora. O firmă din Germania Federală s-a gândit că ar putea obstrucţiona avântul României în exportul de autoturisme şi a recurs la o stratagemă pe care a considerat-o subtilă şi eficientă: a obţinut exclusivitatea exportului de autoturisme Dacia într-o ţară africană. Când ţara noastră a vrut să-şi extindă exportul autoturismului Dacia şi în respectiva ţară africană, s-a lovit de interdicţia firmei vest-germane, care îşi adjudecase exclusivitatea. Dar, cum spune un proverb, „Acolo unde ţesătura este mai fină, acolo se şi rupe!“ Germania Federală nu producea autoturismul Dacia. Firma vest-germană respectivă nu o producea nici ea şi nici măcar nu o comercializa.

Era un caz evident de obstrucţionare a comerţului internaţional al României, obţinută în mod oneros. Ţara noastră a acţionat în judecată firma respectivă, la Tribunalul Internaţional de la Haga, şi a câştigat. Cum cred d-l Ion Cristoiu şi preopinenţii săi de atunci că acţionase firma vest-germană pentru a spiona activitatea de comerţ exterior al României?! Şi-a paraşutat spionii aici?! A apelat la Mircea Răceanu sau la Ion Mihai Pacepa?!

Un al doilea exemplu de caz de spionaj prin „mijloace moderne“ s-a petrecut în urmă cu vreun deceniu. După Al Doilea Război Mondial, României – deşi nu i s-a recunoscut statutul de putere beligerantă – i s-a dat, totuşi, drept captură de război, o firmă de cosmetice germană, e-adevărat, de mare prestigiu. Atât de mare era prestigiul, încât Germania a căutat să-şi recupereze firma respectivă chiar după cinci decenii! Astfel că, pe la mijlocul anilor ’90, a propus unor funcţionari ai României să-i retrocedeze firma – de fapt, doar „marca“ fabricii în cauză – contra sumei de 300.000 (trei sute mii!) de dolari. Serviciile Secrete româneşti au detectat afacerea şi, constatându-se că este un clar caz de spionaj, trădare şi corupţie, prin mijloace specifice, s-a reuşit contracararea acţiunii dolozive şi, în final, „marca“ a fost retrocedată contra sumei de 6 (şase!) milioane de dolari. În fond, tot fusese puţin, pentru că, se pare, nici Serviciile Secrete nu aveau specialişti suficient de versaţi în aceste domenii. Ar fi trebuit să se ceară şaizeci sau chiar şase sute de milioane de dolari. Germania i-ar fi dat, fiindcă profitul era asigurat: acum, în magazine şi pe ecranele televizoarelor sunt etalate produsele firmei redevenite germane. Care vor fi fost mijloacele moderne de spionaj, de care s-a folosit firma germană pentru ca să ceară ridicola sumă de trei sute de mii de dolari şi puţin lipsind să nu reuşească?! Poate-l lămureşte, pe d-l Ion Cristoiu,  „analistul militar“ Radu Tudor, care, în acea emisiune, îi zâmbea onctuos şi aprobator când îşi expunea teoria creată ad-hoc „viol = spionaj“. Dacă primul exemplu etalat ar mai putea fi cunoscut din literatura de specialitate, acesta al doilea este inedit.

Al treilea caz de spionaj prin mijloace moderne – celebru în literatura domeniului informativ şi informaţional – este aşa-numitul Raport Weinberg. Este atât de celebru încât mă mir că d-l Cristoiu nu a aflat de el, întrucât frecventează bibliotecile, ceea ce l-ar fi scutit de efortul intelectual al creării teoriei sale. De „analistul militar“ Radu Tudor nu mă miră că nu-l ştie, fiindcă el nu era, pe atunci, „pe ţeavă“ sau nici măcar „în proiect“. Despre ce este vorba?! Despre un anume Weinberg, un oarecare cercetător în domeniul fizicii moderne, al astrofizicii şi în cel informaţional. Dar era un veritabil analist, nu ca „fătucile şi guguştiucii“ d-lui Ion Cristoiu. După mai multe luni de cercetare, analiză şi sinteză a

articolelor publicate în revistele de specialitate ale domeniilor sale de cercetare, bazat pe cultura şi pe inteligenţa sa nativă, acel obscur Weinberg a prezentat Servicilor Secrete americane şi altor înalte autorităţi în materie un raport de cercetare în care afirma că peste trei, patru luni – cel mult şase luni –, sovieticii vor lansa un satelit artificial al pământului! Fireşte, prognoza lui era absolut nouă şi şocantă inclusiv pentru somităţile „elitei“ autorităţilor americane, astfel că Weinberg, care era un cercetător oarecare, a fost taxat drept nebun – chiar dacă nu i s-a spus, verde, în faţă! –, iar raportul său, evident, a fost ignorat.

Totuşi, după circa şase luni, în octombrie 1957, prin lansarea „sputnik“-ului, sovieticii au lăsat lumea cu gura căscată! Fireşte, iarăşi fireşte, raportul Weinberg a fost brusc reconsiderat şi a devenit Raportul Weinberg: cu literă mare şi introdus în literatura problemei ca model de excelenţă în cercetare şi prognoză. Şi, pentru a face asemenea sinteze ştiinţifice, nici nu este o condiţie obligatorie ca Weinberg să fi ştiut limba rusă şi, cu atât mai puţin, să fi fost paraşutat în U.R.S.S. E-adevărat, printre condiţiile obligatorii se numără şi aceea ca acela care face analiza-sinteza să ştie să o facă, iar aceia care o citesc să o înţeleagă şi, în plus, să fie cinstiţi şi patrioţi. Se pare că aceste condiţii nu aveau să fie îndeplinite, pe de o parte, de analiştii şi sinteziştii americani, şi, pe de altă parte, de înalţii responsabili ai S.U.A., nici atunci şi nici în cazul mai recent, numit, tot americăneşte, „9/11“. Ba, mai mult, în acest din urmă caz, unii oficiali americani aruncă blamul unii asupra altora, sau obstrucţionează cunoaşterea adevărului, cum este Condoleezza Rice, căreia Hugo Chavez, preşedintele Venezuelei – bazat pe petrolul ţării sale şi pe cele 20 de avioane supersonice de vânătoare, recent cumpărate – îi spune, folosind un joc de cuvinte, Condoleanţa.

Deconspirarea  ofiţerilor şi surselor: crimă de stat

În urmă cu aproape un an, presa internă prelua, din presa americană, un caz de deconspirare a unei agente a C.I.A. de către ziarista americană Judith Miller, recompensată, anterior, cu un premiu Pulitzer pentru materialele publicate în ziarul New York Times. Aceasta „a ajuns în spatele gratiilor, în iulie 2005, după 28 de ani de carieră, pentru că a refuzat să-şi divulge sursele. (…) «Scandalul Palme» a fost generat de articolul publicat de Miller în 2003, când aceasta a dezvăluit identitatea unui agent C.I.A. După anunţarea sentinţei, New York Times aprecia că angajata sa a acţionat «în virtutea principiilor democratice» ale S.U.A. Miller fusese citată, împreună cu Mathew Cooper, de la Time, pentru a spune numele persoanei care a furnizat informaţii referitoare la calitatea de membru al C.I.A. a Valeriei Palme, soţia fostului ambasador a S.U.A., Joseph Wilson, intrat în vizorul Washingtonului ca urmare a criticilor pe care le formulase la adresa administraţiei Bush referitor la războiul din Irak. În S.U.A., deconspirarea numelui unui agent C.I.A. este delict federal. New York Times“ (D.E., „85 de zile după gratii pentru că nu şi-a dezvăluit sursele“, în Ziua, nr. 3552, 17 febr. 2006, pag. 3). După unii autori, C.I.A. s-ar afla într-o etapă de declin, iar, după prăbuşirea Turnurilor Gemene, unii chiar au spus că C.I.A. ar trebui desfiinţată. Totuşi, trebuie remarcat că C.I.A. a reuşit să-şi apere agenţii, cel puţin prin condamnarea ziaristei care a deconspirat-o pe Valerie Palme. De fapt, după evenimentul de la 11 septembrie 2001 – faimosul „9/11“ – , unul dintre obiectivele importante ale Serviciilor Secrete ale S.U.A. a fost tocmai protejarea resurselor umane, care, cum am relevat anterior, fuseseră, practic, „decimate“, îndeosebi de politica de o inepţie absolută a preşedintelui Jimmy Carter.

Aşadar, chiar dacă New York Times invoca democraţia americană în apărarea salariatei sale, ea a fost condamnată, după doi ani de proces, în baza aceleiaşi democraţiei americane, la închisoare pentru comiterea unui „delict federal“ – deconspirarea unui agent C.I.A. „Delict federal“, în terminologia americană, este sinonim cu delictul contra naţiunii în exprimarea românească, deoarece „naţiunea americană“ (adică din S.U.A.) este formată din tot poporul S.U.A., în fond, un hibrid de popoare! Dar, cu democraţia şi Justiţia americană nu-i de joacă: trebuie remarcat că agenta C.I.A. era soţia unui fost ambasador care critica Puterea pentru intervenţia în Irak! Totuşi, ea nu a fost dată afară din C.I.A. – cum s-ar fi întâmplat dacă era în România; ba, mai mult, fiindcă fusese deconspirată de ziaristă, aceasta a fost pusă „la pripon“. Doar în România este posibil ca C.N.S.A.S. să publice cărţi întregi prin care

deconspiră structuri, obiective, metode şi ofiţeri ai Serviciilor Secrete, cum se poate constata din cele două volume ale lucrării SECURITATEA. Structuri, obiective şi metode (Editura Enciclopedică, Bucureşti, vol. 1 şi 2, 2006).

Activitatea C.N.S.A.S. se subsumează acţiunii de satanizare a Securităţii ca „poliţie politică“. Actualmente, campania contra Securităţii se conjugă inclusiv cu raportul Comisiei prezidenţiale conduse de escrocul Vladimir Tismăneanu, căruia preşedintele ţării, Traian Băsescu, crede că i-a dat girul ca document de stat, în şedinţa comună a Parlamentului.

Satanizarea Securităţii provoacă ineficienţa Serviciilor Secrete

La câteva zile după înscăunarea sa ca director al S.R.I., ambasadorul George Maior a fost întrebat, de Bogdan Chireac, la emisiunea sa, Pro Vest, dacă nu cumva actuala campanie contra Securităţii ar putea dăuna Serviciilor Secrete, pe considerentul că, acum, actualii ofiţeri, nou făcuţi, ar putea avea temerea că, dacă peste 10 ani se schimbă regimul politic şi se trece la altă campanie anti-Securitate, ar putea fi şi ei puşi la index precum cei din fosta Securitate; şi, deci, ei nu ar activa, acum, suficient de bine de teama unor posibile viitoare represalii. Proaspătul director a îngăimat ceva, cum că nu crede că acesta ar fi efectul campaniei de denigrare şi că, oricum, acest lucru se poate îndrepta prin educaţie etc., etc.

Adevărul este altul, cel între-văzut de către Bogdan Chireac, dar ori proaspătul director nu a avut timp să-l afle, ori este convins ca aşa este, însă „a dat-o pe diplomaţie“. Întrebat, în legătură cu escrocheria S.N. PETROM-OMV, dacă S.R.I. a contribuit la apărarea ţării de a nu fi fraudată prin respectiva afacere – căci abia izbucnise scandalul de „spionaj şi trădare“ prin vinderea oneroasă a S.N. PETROM –, d-l George Maior a afirmat că S.R.I. a înaintat 160 de informări pe această temă. Respectiva afirmaţie a repetat-o şi la alte posturi TV, iar când amfitrionul insista să releve contribuţia S.R.I. în dezvăluirea sau în prevenirea afacerii de spionaj şi trădare S.N. PETROM-OMV, proaspătul director se scuza, oarecum, pretinzând „că S.R.I-ul doar informează“ (sic).

E cazul să relev că propoziţia cum că „S.R.I-ul doar informează“ mai fusese etalată ca un fel de fişă a postului şi de către Costin Georgescu şi preluată cu aceeaşi siguranţă de adjunctul său, profesorul de fizică de liceu, Mircea Gheordunescu. Constatăm că acelaşi slogan – „S.R.I-ul doar informează“ – este vehiculat şi acum,  de către noul director al S.R.I. Chiar dacă cei doi numiţi – Costin Georgescu şi Mircea Gheordunescu – erau caracterizaţi, în limbajul ironic al S.R.I.-ştilor, ca fiind „p’afarişti“, chiar dacă presupunem că noul director al S.R.I. nu a avut timpul necesar să se acomodeze cu funcţia, tot trebuie să remarcăm că el, deja, a fost îndoctrinat cu respectiva idee: „S.R.I-ul doar informează“. Propoziţie care, repetată prea des sau spusă aşa, dintr-o dată, de către înşişi directorii S.R.I., nu poate să nu constituie o crasă dezinformare. Ce înseamnă că „S.R.I-ul doar informează“?! Şi presa „doar informează“! Atunci, ajungem să spunem şi noi ca unii americani despre C.I.A.: la ce mai e bun S.R.I.?!

Pentru a ne dumiri puţin, trebuie ca d-l ambasador George Maior să ne informeze în ce constau „cele 160 de informări“ făcute pe tema S.N. PETROM-OMV. Fireşte, nu îi cerem să ne dezvăluie conţinutul lor; sau nu îi cerem asta acum. Dar, deocamdată, vrem să ştim tipul de „informări“ trimise de S.R.I. principalilor beneficiari ai activităţii sale informative, cum prevede Legea siguranţei naţionale. Pentru că dintre aceste 160 de informări, nu toate erau simple “note informative“; adică texte de o juma’ de pagină, de o pagină sau cel mult de 1,5 pagini. NU. Informările Serviciilor Secrete sunt de diverse dimensiuni şi tipuri, în funcţie de importanţa problemei şi de faza de cercetare informativă a ameninţării la adresa siguranţei naţionale: adică, sunt simple note informative, descrise mai sus ca dimensiune, dar sunt note speciale, sinteze, rapoarte, studii, prognoze – acestea din urmă având, în final, concluzii, consecinţe anticipate, propuneri de măsuri de contracarare etc., etc. Din aceste tipuri de materiale informative reiese clar că devine insutenabilă propoziţia-scuză cum că „S.R.I-ul doar informează“! NU este adevărată afirmaţia! Un NU hotărât, cum se spunea în regimul „de tristă amintire“, care riscă să devină regimul de dragă amintire.

De altfel, aşa cum am explicat în episoadele anterioare ale acestui studiu şi cum, de altfel, prevăd – expres sau implicit – şi legile de funcţionare ale acestei instituţii, S.R.I. are menirea să prevină ameninţările la adresa siguranţei naţionale, deci să le depisteze in nuce, să le anticipeze şi să le contracareze, să evite producerea lor! Pentru că, după ce se produce nenorocirea, atunci degeaba „S.R.I. doar informează“! Pentru că, vorba aceea, nu mai valorează nici cât o frecţie la un picior de lemn.

Oricum, însă, repetarea, de către mai mulţi directori ai S.R.I. a propoziţiei jenant de false „S.R.I-ul doar informează“ – prin care se contravine chiar legilor de funcţionare a S.R.I. – reflectă una dintre consecinţele cele mai dezastruoase asupra Serviciilor Secrete provocate de campania de satanizare a lor: faptul că au devenit ineficiente şi că ţara se duce de râpă din cauza emasculării lor. Iar directorii lor, după ce sunt schimbaţi din post, se duc să stea, fără grijă, cu dânsa la soare, în Cipru sau în alte locuri care nu prezintă ameninţare pentru preţioasa lor persoană! În timp ce S.N. PETROM este vândută pe nimic unei firme de mâna a şaptea, încât benzina din România a devenit printre cele mai scumpe din lume, după cum şi laptele autohton a devenit la fel de prohibit, fructele româneşti la fel şi, în consecinţă, nivelul de trai a coborât atât de mult sub limită încât nu mai este depistat nici de către S.R.I. Preventivu’.

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU

NOTE

1) Christine Ockrent, Contele de Marenches, Consilier de taină al Puterii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, pag. 255.

2) Interviu dat de A.-R. Timofte la B.B.C., în 15 nov. 2001, ora 21.

3) Mireille Rădoi, Serviciile de Informaţii şi Decizia Politică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, pag. 82.

4) Ovidiu Bancheş, „Tismăneanu îi forţează mâna lui Băsescu“, în Ziua, nr. 3506, 20 aprilie 2006, pag. 1 şi 4.

5) John Erlichman, În spatele uşilor închise. Editura politică, Bucureşti, 1982; André Kaspi, Watergate. Editura Omega, Bucureşti, 1991; John Ranelagh, AGENŢIA. Ascensiunea şi declinul C.I.A. Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag. 448-458; Christopher Andrew, C.I.A. şi Casa Albă. Serviciul secret şi Preşedinţia americană de la George Washington la George Bush. Editura ALL, Bucureşti, 1998, îndeosebi pag. 340-349.

6) Roger Gheysens, SPIONII. Aventurierii istoriei. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991; Gheorghe Buzatu, Războiul mondial al spionilor, Editura B.A.I., Iaşi, 1991; Enzo Catania, Mâna lungă a spionajului american, Editura Diana, Bucureşti, 1991; Thierry  Wolton, K.G.B.-ul în Franţa. Editura Humanitas, Bucureşti, 1992; Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominternului¸ Editura Venus, Bucureşti, 1993; Duşko Popov, Spion contraspion, Editura Rin, Bucureşti, 1993; Christopher Andrew şi Oleg Gordievski, K.G.B. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov. Editura ALL, Bucureşti, 1994; Ernest Volkman, SPIONI. Agenţi secreţi care au schimbat cursul istoriei. Editura Albatros–Editura Universal Dalsi, 1996; Alain Dewerpe, SPIONUL. Antropologia secretului de stat contemporan. Editura Nemira, Bucureşti, 1998; Marian Ureche, Aurel Rogojan, SERVICII SECRETE STRĂINE. Retrospectivă şi actualitate. Interferenţe în spaţiul românesc. Vol. 1 şi 2. Editura PACO, Bucureşti, 2000; şi multe altele.

7) Ralu Filip, „Dorin Marian, alergic la deparazitare“, în Curierul Naţional, nr. 3103, 19-20 mai 2001, pag. 1 şi 7; *** „Ovidiu Muşetescu îl acuză pe fostul consilier prezidenţial Dorin Marian pentru frauda

CI-CO“, în Jurnalul Naţional, nr. 2434, 19 mai 2001, pag. 1. Vezi şi Edward Pastia, „Miliardele din frauda CI-CO, strecurate în fundaţii de partid“, în Jurnalul Naţional, nr. 2428, 12 mai 2001, pag. 1 şi 3; Senatorul Neculai Cerveni, „Mugur Isărescu favorizează infractorii de la RomTelecom“, în Ultima oră, nr. 499, 5 octombrie 2000, pag. 2; Cătălin Tănase, „Scrisoare deschisă către Corneliu Vadim Tudor“, în România Mare, nr. 611, 29 martie 2002, pag. 23.

8) Dr. Liviu Turcu, „Lista lui Turcu“, în Jurnalul Naţional, nr. 4142, 6 nov. 2006, pag. 1; vezi şi: ***, „Atacul lui Turcu“, în Ziua, nr. 3774, 7 nov. 2006, pag. 5; prof. dr. Liviu Turcu, „Linşaj public de proporţii“, în Jurnalul Naţional, nr. 4145, 9 nov. 2006, pag. 22-23.