UNIUNEA EUROPEANĂ - ISTORICUNIUNEA EUROPEANĂ - ISTORICTentative de unificare a naţiunilor europene au existat încă dinaintea

apariţiei statelor naţionale moderne. Acum trei mii de ani, Europa era dominată de celţi, iar mai târziu a fost cucerită şi condusă de Imperiul Roman. Aceste uniuni

timpurii au fost create cu forţa. Imperiul Franc al lui Carol cel Mare şi Sfântul Imperiu Roman au unit zone întinse sub o singură administraţie pentru sute de

ani. Uniunea vamală a lui Napoleon şi mai recentele cuceriri ale Germaniei naziste din anii 1940 au avut doar o existenţă tranzitorie.

Dată fiind diversitatea lingvistică şi culturală a Europei, aceste încercări au implicat de obicei ocupaţia militară a naţiunilor, conducând la instabilitate;

unele încercări, însă, au durat mii de ani şi au fost însoţite de progrese economice şi tehnologice, aşa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman în timpul aşa-numitei Pax

Romana. Una dintre primele propuneri pentru o unificare paşnică prin cooperare şi egalitatea statutului de membru a fost făcută de Victor Hugo în 1851. În urma

catastrofelor provocate de primul şi al doilea război mondial, necesitatea formării unei (ce a devenit mai târziu) Uniuni Europene a crescut, din cauza voinţei de a

reconstrui Europa şi de a elimina posibilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de

către Germania (de vest), Franţa, Italia şi ţările din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în

vigoare în iulie 1952.

Cele şase state fondatoare sunt:

Belgia

Franţa

Germania

Italia

Luxemburg

Olanda

aderă la Uniunea Europeană aderă la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 1973, numărul la 1 ianuarie 1973, numărul statelor membre ajungând, statelor membre ajungând, astfel, la nouăastfel, la nouă..

Danemarca

Irlanda

Regatul Unit

şi

În 1981 Grecia devine cel de-al 10-lea membru al UE, fiind

urmată, cinci ani mai târziu, de Portugalia şi Spania.

În 1987 este semnat Actul Unic European. Este vorba despre un tratat care pune bazele unui vast program pe şase ani, destinat soluţionării problemelor legate de libera circulaţie a mărfurilor în UE. Astfel ia naştere „Piaţa unică”. 9 noiembrie 1989 este data unei schimbări politice majore: cade zidul Berlinului şi pentru prima dată după 28 de ani se deschid graniţele dintre Germania de Est şi cea de Vest. Reunificarea Germaniei are loc în luna octombrie 1990.

Odată cu căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est, europenii devin şi mai apropiaţi. În 1993, Pieţei unice i se adaugă cele „patru libertăţi”: libera circulaţiei a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor.

Anii '90 sunt şi anii în care au fost semnate două tratate, Tratatul privind Uniunea Europeană sau Tratatul de la Maastricht, în 1993, şi Tratatul de la Amsterdam, în 1999. În 1995, UE se extinde cu încă trei state :

Austria

Finlanda

Suedia

Diviziunile politice care separau estul şi vestul Europei sunt înlăturate în 2004, odată cu aderarea la UE a 10 noi state:

Cipru

Estonia

Letonia

Lituania

Malta

Polonia

Republica Cehă

Slovacia

Slovenia

Ungaria

România şi Bulgaria au devenit state membre cu drepturi

depline la 1 ianuarie 2007.

Alte trei ţări:   Croaţia,  Republica

Macedonia şi  Turcia sunt oficial candidate

la aderarea la Uniunea Europeană.

SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE

Simbolizează nu numai Uniunea Europeană, ci şi unitatea şi identitatea Europei într-un sens mai larg. Cercul format din steluţe aurii reprezintă solidaritatea şi armonia între popoarele Europei.

Numărul de steluţe nu are nicio legătură cu numărul de state membre. Există douăsprezece steluţe deoarece această cifră simbolizează perfecţiunea, plenitudinea şi unitatea. Prin urmare, drapelul rămâne nemodificat indiferent de numărul de state membre.

Drapelul european

Imnul european

În 1972, Consiliul Europei, care adoptase şi drapelul european, şi-a ales ca imn „Odă bucuriei” din simfonia lui Beethoven. Binecunoscutul dirijor Herbert Von Karajan a fost invitat să compună trei aranjamente instrumentale - pentru pian solo,

instrumente de suflat şi orchestră simfonică. În limbajul universal al muzicii, acest imn exprimă fără cuvinte idealurile de libertate,

pace şi solidaritate pe care le reprezintă Europa.În 1985, şefii de stat şi de guvern ai statelor membre l-au adoptat

ca imn oficial al Uniunii Europene. Scopul său nu este de a înlocui imnurile naţionale, ci de a celebra valorile împărtăşite de

toate ţările UE şi unitatea lor în diversitate.

Motto-ul Uniunii Europene

 

„Unită în diversitate” este motto-ul Uniunii Europene.

Motto-ul simbolizează faptul că, prin intermediul UE, europenii sunt uniţi în promovarea păcii şi prosperităţii şi că diversitatea culturală, de tradiţii şi limbi a Europei constituie un element

pozitiv pentru acest continent.

Ziua Europei - 9 mai

La 9 mai 1950, Robert Schuman şi-a prezentat propunerea

privind crearea unei Europe organizate, indispensabilă

pentru menţinerea relaţiilor de pace.

Această propunere, cunoscută sub numele de „Declaraţia

Schuman”, a stat la baza creării Uniunii Europene de

astăzi.

În prezent, ziua de 9 mai a devenit un simbol european

(Ziua Europei) care, alături de drapel, imn, motto şi

moneda unică (euro), identifică entitatea politică a Uniunii

Europene. Ziua Europei este o ocazie de a organiza

activităţi şi festivităţi menite să aducă Europa mai aproape

de cetăţenii săi şi să alăture naţiunile europene.

Moneda EURO

Euro (simbol EUR sau €) este moneda comună pentru cele mai

multe state din Uniunea Europeană.Monedele Euro (şi bancnotele

euro) au intrat în circulaţie pe 1 ianuarie 2002, dar anul emiterii lor poate să meargă înapoi până în anul 1999, când moneda a fost lansată oficial. Un euro este

divizat în 100 de eurocenţi.

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

Sub prevederile articolului 7 al Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, revizuit ulterior

prin tratatele integrării europene, principalele instituţii comunitare sunt:

Reprezintă cetăţenii Uniunii Europene. Începând cu anul 1979 este ales

direct, o dată la 5 ani, prin alegeri generale, libere şi secrete. Parlamentul

European are trei sedii: la Strasbourg, Bruxelles şi Luxemburg. Structurile politice

existente în ţările membre se oglindesc în rândul fracţiunilor politice de la nivelul

Parlamentului European. Alocarea locurilor în parlament are la bază o

reprezentare degresivă şi proporţională a statelor membre. Astfel, statele mici

trimit mai mulţi deputaţi în Parlamentul European decât ar trebui dacă s-ar lua în

considerare strict populaţiile statelor respective. Configuraţia actuală a

Parlamentului European a fost stabilită prin Tratatul de la Nisa, care conţine

prevederi referitoare la echilibrul puterii şi procesul decizional în cadrul Uniunii,

în contextul unei structuri cu 27 de State Membre.

Cele mai recente alegeri europene s-au desfăşurat în 2009.

Parlamentul European

Parlamentul dispune de trei puteri importante:

Puterea legislativă, prin care împreună cu Consiliul Uniunii Europene adoptă legislaţia europeană

(directive, ordonanţe, decizii). Această coparticipare la procesul legislativ asigură legitimitatea

democratică a textelor de lege adoptate. PE nu are (încă) drept de iniţiativă, adică nu poate înainta

propriile proiecte de legi; acest lucru însă a fost prevăzut în noua Constituţie a Europei. Acest drept de

iniţiativă îl are la ora actuală numai Comisia Europeană. După semnarea Tratatului de la Nisa, în

majoritatea domeniilor politice deciziile se iau pe principiul coparticipativ, la care parlamentul şi

Consiliul au drepturi egale, urmând ca în cazul în care nu se ajunge la un consens decizia să fie luată în a

treia şedinţă, în cadrul unei comisii de mediere.

Puterea bugetară. Parlamentul European împreună cu Consiliul sunt organele bugetare ale UE. Comisia

Europeană întocmeşte un proiect de buget. În faza de aprobare a bugetului Parlamentul şi Consiliul au

posibilitatea de a efectua modificări. La capitolul de venituri bugetare ultimul cuvânt îl are Consiliul, la

cel de cheltuieli îl are Parlamentul.

Puterea de control democratic asupra Comisiei Europene. Înainte de numirea membrilor acesteia,

Parlamentul analizează în comisiile sale competenţa şi integritatea comisarilor desemnaţi (propuşi).

Parlamentul poate aproba numirea membrilor comisiei, sau impune retragerea unuia din comisari prin

neacordarea votului de încredere. În afară de acestea, Parlamentul exercită un control politic prin

Consiliul de Miniştri şi Consiliul European, cu precădere în afara Comisiei Europene, acolo unde aceste

instituţii au funcţii executive.

Consiliul Uniunii Europene denumit şi Consiliul de Miniştri,

reprezintă, împreună cu Parlamentul European, ramura legislativă

a Uniunii Europene. Consiliul Uniunii Europene este principalul organ

legislativ al Uniunii.

Consiliul Uniunii Europene nu este acelaşi lucru cu Consiliul

Europei, care este o organizaţie internaţională, complet independentă

de UE. De asemenea nu trebuie să fie confundat cuConsiliul European,

care este o instituţie diferită a Uniunii Europene, chiar dacă foarte

apropiată de aceasta.

Consiliul Uniunii Europene îşi are ca prim loc de întâlnire sediul

de la Bruxelles, iar ca al doilea loc, Strasbourg.

Consiliul Uniunii Europene

Comisia Europeană, este organul executiv al Uniunii Europene, având rolul de a întocmi

proiecte de legi şi de a monitoriza aplicarea acestora. Comisia este un organ al Comunităţilor Europene,

independent de statele membre, având deci un caracter cu adevărat supranaţional. Sediul Comisiei:

Berlaymont, Bruxelles. Comisarii acţionează exclusiv la dispoziţia Uniunii şi nu a ţărilor de origine.

Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai comisiei, reprezentând deciziile luate pe principiul colegial.

Durata unui mandat este de 5 ani, începutul şi sfârşitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativă a

Parlamentului European.

Comisia este gardianul Tratatelor (ea veghează la punerea în aplicare a Tratatelor fondatoare,

a celor de revizuire, precum şi la respectul dreptului comunitar în statele membre), are iniţiativa

legislativă directă (poate face propuneri de acte constrângătoare – regulamente, directive, decizii –, de

acte privind activitatea celorlalte instituţii, de acte neconstrângătoare – avize, recomandări), poate

fi mediator între guvernele statelor membre în cadrul Consiliului European, gestionează

fondurile structurale şi bugetul, precum şi clauzele de salvgardare. Comisia este ajutată în activitatea sa

de comitete, prin delegarea de competenţe în cadrul procedurii de comitologie. În domeniile

extracomunitare, Comisia este asociată în Politica Externă şi de Securitate Comună şi are competenţe

limitate referitor la cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne. Sediul Comisiei este

la Bruxelles.

Comisia Europeană

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, numită pe scurt şi Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) îşi

are sediul la Luxemburg şi este organul juridic al Comunităţilor Europene. În sistemul politic al Uniunii

Europene CEJ are rolul puterii juridice; denumirea corectă a CEJ ar fi trebuit să fie însă Curţile de

Justiţie ale Comunităţilor Europene, fiindcă între timp au apărut trei instanţe diferite. Sarcinile CEJ sunt

prevăzute în art. 220-245 Tratatul UE precum şi în propriul său statut. Acestea constau în asigurarea

interpretării uniforme a legislaţiei europene. În 1989, pentru a uşura activitatea CEJ a fost înfiinţată

Curtea Europeană de Justiţie de Primă Instanţă (CEJ-PI) şi apoi în 2004 o altă instanţă, pentru probleme

care privesc funcţionarii publici: Tribunalul funcţionarilor publici ai Uniunii Europene. De atunci CEJ

nu mai este competentă decât pentru soluţionarea căilor de atac înaintate de persoanele fizice şi juridice

împotriva deciziilor luate de Curtea Europeană de Justiţie de Primă Instanţă. Mai nou însă, cu puţine

excepţii, CEJ răspunde şi de dosarele de chemare în judecată în primă instanţă înaintate de statele

membre ale UE împotriva Comisiei Europene.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Curtea Europeană de Conturi,, instituită în 1997,

examinează legitimitatea şi regularitatea intrărilor şi ieşirilor

din Uniunea Europeană şi supraveghează gestiunea financiară

sănătoasă a bugetului UE.

Curtea de conturi este compusă de un cetăţean

pentru fiecare stat membru, numit de Consiliul Uniunii

Europene cu un mandat de şase ani, care poate fi înnoit. Din 1

ianuarie, 2007 Curtea este compusă din 27 de membri; din

motive de eficienţă, Curtea poate institui secţiuni în interiorul

ei, cu un număr redus de membri, pentru a adopta anumite

categorii de relaţii şi păreri.

Membrii îşi desemnează preşedintele Curţii, care

rămâne în post timp de trei ani.

Curtea Europeană de Conturi

 

În anul 1993, în cadrul Consiliului European de la Copenhaga, statele membre au făcut un important

pas către lărgirea Uniunii Europene stabilind că “statele asociate la UE din Europa Centrală şi de Est care doresc

pot deveni membri UE”. La Copenhaga s-a afirmat că aderarea unui stat la Uniunea Europeană va avea loc de

îndată ce acesta are capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, satisfăcând criteriile economice şi politice

cerute de Uniune, cunoscute sub numele de criteriile de aderare de la Copenhaga. Astfel, calitatea de membru

implică:

- criteriul politic: instituţii stabile, care garantează democraţia, respectul legii, al drepturilor omului şi

respectul faţă de minorităţi;

- criteriul economic: o economie de piaţă funcţională capabilă de a face faţă concurenţei şi forţelor de

piaţă din UE;

- criteriul legislativ: adoptarea aquis-ului comunitar astfel încât legislaţia comunitară să fie eficient

implementată în legislaţia naţională.

Procesul de aderare la Uniunea Europeană a început pentru România în 1993, odată cu semnarea

Acordului de Asociere care a avut ca obiectiv fundamental pregătirea integrării României în Uniunea Europeană.

Aceste criterii de aderare au fost confirmate în decembrie 1995 de Consiliul European de la Madrid,

care a accentuat importanţa adaptării structurilor administrative ale ţărilor candidate în vederea creării condiţiilor

pentru o integrare treptată şi armonioasă.

ROMANIA - STAT MEMBRU UE

În 1995 România a depus cererea oficială de aderare la UE, iar în

decembrie 1999 Consiliul European de la Helsinki a decis deschiderea

negocierilor de aderare cu şaşe state candidate, între care şi România. Au fost

negociate toate cele 31 de capitole ale acquis-ului comunitar, întreg procesul

încheindu-se în decembrie 2004 iar pe data de 25 aprilie 2005 a fost semnat

Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană a României şi Bulgariei.

Domeniile acoperite de negocierile de aderare la UE au fost structurate,

din raţiuni metodologice, în 31 de capitole cuprinzând toată legislaţia Uniunii

Europene (acquis-ului comunitar). În momentul în care se ajunge la o poziţie

comună între statul candidat şi Uniunea Europeană, capitolul respectiv se

consideră închis provizoriu. Negocierile sunt încheiate numai atunci când toate

capitolele s-au negociat, nici un capitol nefiind considerat definitiv închis până

când toate cele 31 de capitole nu sunt finalizate.

Rezultatele negocierilor sunt încorporate în proiectul tratatului de

aderare. Acesta este supus spre aprobare Consiliului şi apoi Parlamentului

European, urmând ca tratatul de aderare să fie supus spre ratificare statelor

membre şi statului candidat. În anumite cazuri, acest lucru se face prin

referendum. Tratatul intră în vigoare, iar statul candidat devine stat membru, la

data aderării.

De la 1 ianuarie 2007, România a devenit Stat Membru al Uniunii

Europene, calitate care implică atât drepturi cât şi obligaţii. Toate aceste drepturi

şi obligaţii derivă din tratatele şi legislaţia adoptate de Uniunea Europeană de la

înfiinţarea ei şi până în prezent, tot acquis comunitar pe care România trebuie să îl

respecte ca orice alt stat membru al Uniunii Europene.

SURSA INFORMAŢIILOR:

- http://europa.eu

- http://ro.wikipedia.org

- http://www.europeana.ro

- http://ue.mae.ro