ISTORIA PSIHOLOGIEI

Mariela Pavalache-Ilie

2012

1

Unitatea de învăţare 1.

ISTORIA PSIHOLOGIEI: PARADIGME, ABORDĂRI

Cuprins

1. Introducere................................................................................................................................. 2

2. Obiective.....................................................................................................................................2

3. Durată .........................................................................................................................................2

4. Conţinutul

1. Paradigme şi revoluţii ştiinţifice ……………………………………………………... 3

2. Organizarea prezentării istoriei psihologiei ………………………………………...... 6

5. Test de evaluare........................................................................................................................10

1.1. Introducere

Unitatea de învăţare 1 abordează problematica generală a evoluţiei ştiinţei prin

parcurgerea succesivă de cicluri paradigmatice, în care vechile modele de gândire

şi explicaţie a lumii sunt înlocuite de altele noi, sub impulsul descoperirilor

ştiinţifice sau sub presiunea spiritului timpului. Istoria psihologiei poate fi

abordată din perspective diferite, în funcţie de plasarea în centrul atenţiei a

persoanei remarcabile, a obiectului investigat sau a curentului de gândire.

1.2. Obiective

După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:

să descrie ciclul paradigmatic al evoluţiei cunoaşterii ştiinţifice;

să analizeze comparativ criteriile de organizare a istoriei psihologiei.

1.3. Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

2

Psihologia s-a desprins ca ştiinţă din trunchiul generos al filosofiei, interesul pentru suflet, originea sa şi relaţia sa cu corpul fiind obiect de interogare pentru gânditorii mileniilor trecute. Chiar dacă până în secolul al XIX-lea cuvântul psihologie1 era rar utilizat, preocupările legate de suflet existau şi au suscitat atenţia şi interesul multor filosofi; astfel, se poate vorbi deja de psihologie în scrierile lui Descartes, Leibnitz, Spinoza, Locke şi Hume. Denumirea de psihologie a intrat în circulaţie odată cu scrierile lui Christian Wolff la începutul secolului al XVIII-lea.

Cuvântul psihologie a fost folosit în universităţile protestante din Marburg (Germania) şi Leyda (Olanda) pentru a desemna studiul sufletului legat de teologie şi anatomie deopotrivă. Cititorul contemporan este uimit de varietatea temelor abordate în epocă sub acest nume: fantomele, natura şi transmiterea păcatului originar. De altfel, însuşi sufletul era dificil de definit; unii îl considerau realitatea nemuritoare şi distinctă de corp, studiată de teologia creştină; alţii vedeau în el principiul vital care animă orice corp. Consensul era departe, echivocul şi controversele traversând istoria domeniului chiar şi după primele cristalizări ale secolului al XIX-lea.

Alături de tradiţia savantă a universităţilor europene, a existat şi o tradiţie mistică a îngrijirii sufletului (Carroy et al., 2006, p. 6-8); pot fi considerate psihologice practicile de investigare, acţiune şi tratament al sufletului, aşa cum le practică filosoful care meditează şi creştinul care îşi scrutează conştiinţa cu scopul de a-şi descoperi, a înţelege şi a ameliora dimensiunea interioară a existenţei. Dar psihologi sunt şi cei care se preocupă de sufletul aproapelui; magistrul care îi învaţă pe ceilalţi, oratorul care vrea să convingă, preotul care spovedeşte şi dirijează conştiinţe, medicul care vindecă şi sfătuieşte, toţi sunt într-un fel sau altul precursori ai psihologilor practicieni. Astfel, psihologie este deopotrivă un cuvânt, o sumă de concepte şi una de practici specifice.

1. Paradigme şi revoluţii ştiinţifice

Thomas Kuhn, filosof al istoriei ştiinţelor, propune în 1962 în lucrarea Structura revoluţiilor ştiinţifice, conceptul de paradigmă şi un model al dezvoltării ştiinţei de-a lungul timpului. Paradigmele reprezintă ansamblul descoperirilor ştiinţifice universal recunoscute de comunitatea de cercetători, care, pentru o perioadă de timp, oferă repere teoretice (principiile explicative) şi investigative (metodologia) într-un domeniu de cunoaştere.

Evoluţia unei ştiinţe nu este similară cu cea a unei specii. În biologie, de exemplu, evoluţionismul explică apariţia unei specii noi ca urmare a adaptării unei specii anterioare la condiţii diferite de mediu şi existenţă. În ştiinţă însă, o nouă paradigmă nu este rezultatul modificării adaptative a alteia anterioare. Kuhn afirmă că o ştiinţă avansează parcurgând cicluri paradigmatice succesive. Se începe printr-o perioadă pre-paradigmatică în care coexistă şi se confruntă mai multe şcoli de gândire. Apoi, toată comunitatea ştiinţifică recunoaşte şi acceptă argumentarea teoretică şi metodologică propusă de o singură şcoală, concretizat într-un model – paradigma – care, timp de multă vreme, va constitui cadrul

1 Etimologic, psihologie îşi are originea în limba greacă veche: psyche = suflet, respitaţia vieţii; logos = ştiinţă.

3

explicativ al fenomenelor domeniului – faza paradigmatică. Paradigma, în ciuda maximei acceptări de care se bucură, nu este veşnică. Foarte discret, ca efect al unor cauze externe (modificarea aşteptărilor de la acea ştiinţă) şi a altora interne (se acumulează noi fapte experimentale şi anomalii care contrazic teoria unanim acceptată) paradigma este şubrezită şi intră în declin. O nouă paradigmă se impune şi este acceptată de comunitatea ştiinţifică, de multe ori cu aceeaşi forţă ca a unei revoluţii politice, negând cu argumente incontestabile ceea ce fusese anterior acceptat ca valid - perioadă post-paradigmatică. De multe ori, noua paradigmă dominantă este produsul unei foste şcoli minoritare a domeniului. Părăsirea unei paradigme în favoarea alteia înseamnă traversarea unei revoluții științifice.

Tab. 1. Ciclul paradigmatic (Sursa: adaptat după Kuhn, 1962)

perioadă pre-paradigmatică Confruntare între şcoli de gândire şi modele explicative

perioadă paradigmatică Acceptarea de către comunitatea ştiinţifică a celei mai convingătoare paradigme = noi teorii

perioadă de declin Descoperiri noi nu mai pot fi explicate prin vechea paradigmă

perioadă pre-paradigmatică …….

Exemple

Una dintre cele mai spectaculoase schimbări de paradigmă în astronomie o

reprezintă trecerea de la concepţia că pământul se află în centrul universului la

cea heliocentrică (soarele este centrul sistemului nostru solar).

Aplicaţii

Valorificând cunoştinţele de cultură generală, inventariaţi 3-4 cicluri

paradigmatice din diverse domenii ale cunoaşterii.

În istoria psihologiei au existat paradigme paralele (moduri diferite de a explica fenomene din acelaşi domeniu) şi destul de multe rupturi epistemologice, provocate mai ales de contradicţiile dintre paradigmele existente la un moment dat. Exemple de contradicţii:

sufletul este spirit sau materie?,

introspecţionism / behaviorism / cognitivism

Principalele puncte de controversă se referă la natura psihicului, la relaţia psihic – corp, la mecanismele proceselor psihice, geneza structurilor de personalitate, geneza structurilor de cunoaştere.

În tabelul 2 sunt prezentate câteva dintre principalele rupturi epistemologice din evoluţia psihologiei.

Tab. 2. Rupturi epistemologice în istoria psihologiei

4

Anul Evenimentul/conceptul Documentul Exponenţi1860 Apariţia psihofizicii Elemente der Psychophysic Gustav Theodor

Fechner1879 Psihologia conştiinţei Laboratorul de psihologie

experimentală de la Leipzig - introspecţia

Wilhelm Wundt

1890 Principiile psihologiei William James1890 Teste mintale James McKeen

Cattell1905 Scala metrică a inteligenţei Binet Alfred,

Theodore Simon1905 - 1908 Introspecţia

experimentalăŞcoala de la Würtzburg: Oswald Külpe, Karl Marbe, Narziß Kaspar Ach, Karl Bühler

1907 Psihologia obiectivă Vladimir Behterev1908 Primul congres de

psihanaliză la Salzburg1913 Behaviorismul „Psihologia aşa cum o vede un

behaviorist”James Watson

1924 Psihologia comprehensivă

William Dilthey

1936 Cercetarea factorială Les aptitudes des hommes. Paris Charles Spearman1967 Psihologia cognitivă Ulrich Neisser

Istoria psihologiei apare ca un lung şir de negări, dar şi de filiaţii, în care o nouă şcoală sau un nou psiholog au deschis drumuri noi valorificând în mod revoluţionar uneori idei anterioare. Structuralismul s-a fundamentat pe ideile formulate de filosofi şi fiziologi deopotrivă. I-a urmat funcţionalismul, behaviorismul şi gestaltismul care au exploatat sau, dimpotrivă, au contestat principiile structuralismului. În paralel s-a cristalizat doctrina psihanalitică din gândirea filosofică asupra inconştientului şi eforturile psihiatrilor de a trata bolile psihice. Atât behaviorismul, cât şi psihanaliza au fost zgomotos contestate de adversari, dar şi radical modificate de adepţi dizidenţi, toţi animaţi de dorinţa de a găsi explicaţii mai valide pentru viaţa psihică, explicaţii pe baza cărora să poată formula predicţii corecte asupra comportamentului şi, de asemenea, să îl poată modifica. Fiecare curent sau orientare psihologică a avut o determinare istorică, filosofică şi socială deopotrivă. Deşi cu origini în aceeaşi filozofie greacă şi ev mediu european, paradigmele la nivel continental se deosebesc fundamental; Europa s-a dovedit a fi de-a lungul timpului contemplativă, pasivă, speculativă şi academică, în timp ce America a generat psihologi dinamici şi pragmatici, orientaţi spre concret şi finalism teleologic.

Evoluţia dialectică a cunoaşterii

A cunoaşte înseamnă a găsi răspunsuri la întrebări, a rezolva probleme, a adăuga noi soluţii la cele deja existente. Dar evoluţia cunoaşterii nu este lineară, căci rareori o problemă a fost rezolvată definitiv; o soluţie considerată satisfăcătoare la un moment dat s-a dovedit ulterior imperfectă şi a fost nevoie să fie reluat procesul de căutare; de aceea se consideră că dezvoltarea cunoaşterii şi ştiinţei este un proces în spirală.

5

Raportându-se la un anumit cadru teoretic conceptual, cercetătorii îşi formulează întrebările în ipoteze pe care apoi le testează; unele dintre ele se dovedesc a fi valide, altele nu. Invalidarea unei ipoteze este foarte folositoare progresului cunoaşterii deoarece ea sugerează altă ipoteză, adeseori opusă celei dintâi, a cărei testare şi validare va aduce soluţia aşteptată.

Filosoful german Georg Hegel caracterizează evoluţia cunoaşterii ca fiind dialectică; aflarea adevărului se realizează progresiv, prin trecerea de la teza iniţială (formularea unui punct de vedere ce urmează a fi argumentat) prin antiteză (punct de vedere diferit sau chiar opus celui dintâi) la sinteză (combinaţie selectivă a tezei şi antitezei), care devine teză pentru un viitor proces.

Raţionalism versus Empirism

Disputa, nesoluţionată nici azi, între cei care susţin primatul ideilor înnăscute (raţionalismul) şi adepţii experienţei senzoriale şi observaţiei ca surse ale cunoaşterii (empirismul2) a început în Grecia antică, încă de la Platon şi Aristotel. Empiriştii afirmă că observaţia şi experienţa nemijlocită sunt principalele surse ale cunoaşterii, care primează asupra raţiunii. Această orientare este adeseori considerată nucleul ştiinţei moderne, adepţii săi considerând că teoriile trebuie să îşi aibă originea în faptele reale şi nu în intuiţie, să se bazeze pe raţionamentul inductiv şi nu pe cel deductiv (Aniţei, 2007, p. 69).

Ca reacţie la filozofia empiristă, raţionalismul consideră că raţiunea este izvor şi bază a cunoaşterii (Şchiopu, 1997), iar ideile înnăscute există a priori. Raţionaliştii susţin că mintea omenească este capabilă filtreze şi să organizeze informaţiile obţinute pe cale senzorială pe baza unor principii deja existente la momentul naşterii. Astfel, psihicul este considerat activ în activitatea de cunoaştere, capabil să discrimineze, să selecteze şi să organizeze informaţia, funcţionând pe baza raţionamentelor deductive. Gânditorii raţionalişti critică perspectiva empiriştilor asupra psihicului, văzut ca pasiv, loc de depozitare a informaţiei şi plastic sub influenţa experienţei.

Şcolile psihologice ale secolului al XX-lea se originează în una din cele două orientări de gândire, raţionalismul şi empirismul, fără a exclude însă şi abordări mixte; acestea din urmă reprezintă sinteze ale tezei raţionaliste şi antitezei empiriste (tab. 2).

Tab. 2. Principalele curente raţionaliste şi empiriste (Adaptat după Sternberg, 1995; Marx şi Hillix, 1963)

Raţionalism (Platon, Déscartes)Primatul teoriei

Empirism (Aristotel, Locke, Hume)Primatul datelor senzoriale

Gramatica transformaţională (Naum Chomsky) Structuralism (Wilhelm Wundt, Edward Titchener)

Structuralismul/ Teoria echilibrului (Jean Piaget) Funcţionalism (William James, John Dewey, Angell, James McKeen Cattell, R.S. Woodworth, Harvey Carr)

Universalismul cultural (Claude Levi-Strauss) Asociaţionism (Thomas Hobbes, John Locke, David Hume, Hermann Ebbinghaus, Ivan Pavlov, Vladimir Behterev, Edward Lee Thorndike,)

Teoria inteligenţei (Francis Galton) Behaviorism (James Watson, Edward Tolman,

2 Empeiria: experienţă (gr.)

6

Burrhus Skinner, Clark Hull, Edwin Guthrie)Psihanaliza (Breuer, Sigmund Freud, Alfred Adler, Carl G. Jung, Otto Rank, Ferenczi, Karen Horney, Erich Fromm)

Psihologia umanistă (Carl Rogers, Abraham Maslow, Gordon Allport, Viktor Frankl)

Cognitivism (Ulrich Neisser, George Miller)

Să ne reamintim...

Dezvoltarea ştiinţei se desfăşoară în cicluri.

Un ciclu paradigmatic este compus din trei perioade: pre-paradigmatică,

paradigmatică şi post-paradigmatică.

Evoluţia cunoaşterii este un proces în spirală, prin confirmarea şi apoi

infirmarea unor ipoteze.

Cunoaşterea este dialectică, adevărul ştiinţific fiind cunoscut progresiv, prin

trecerea de la teza iniţială prin antiteză la sinteză.

Raţionalismul susţine cunoaşterea prin raţionamente deductive.

Şcolile psihologice contemporane sunt fundamentate fie pe raţionalism, fie pe

empirism, fie pe abordarea mixtă.

2. Organizarea prezentării istoriei psihologiei

Elaborarea unei istorii a oricărei discipline ridică de la început două probleme: în ce moment să înceapă prezentarea şi în ce mod să fie structurat parcursul istoric? Privitor la prima întrebare, dat fiind că psihologia se originează în filozofie, unii autori optează să înceapă demersul în antichitatea greacă, atât de fecundă în idei filozofice şi ilustrată prin gânditori precum Socrate, Platon şi Aristotel. Alţii în schimb, mai numeroşi, consideră că momentul zero este cel în care psihologia s-a rupt de filosofie pentru a intra în câmpul ştiinţelor empirice.

În alegerea modului de a organiza o istorie a psihologiei pot fi avute în vedere diverse opţiuni. În continuare sunt prezentate patru opţiuni posibile pentru organizarea unei incursiuni în istoria psihologiei (Schultz şi Schultz, 1987, p. 9 şi u.; Mariné şi Escribe, 1998, p. 21):

marii reprezentanţi; contextului istoric şi social; şcoala de gândire; problema de studiu.Din perspectiva marilor reprezentanţi (personalistă), istoria ştiinţei este o succesiune

de realizări şi descoperiri realizate de personalităţi remarcabile. Progresul şi schimbarea sunt atribuite proeminenţei unei persoane ale cărei calităţi unice au generat uriaşi paşi înainte. Această concepţie susţine că marile evenimente ştiinţifice nu s-ar fi produs dacă nu ar fi existat persoana excepţională care să le iniţieze; din această perspectivă se poate afirma că „omul face istoria”. Adeseori, numele unei persoane devine reper pentru o întreagă epocă; astfel se vorbeşte despre „sculptura după Michelangelo”, „fizica după Einstein”, „psihologia

7

după Watson”. Prezentarea istoriei psihologiei ca o succesiune de mari reprezentanţi înseamnă indicarea reperelor biografice, cu precădere a acelor evenimente de viaţă care au influenţat activitatea ştiinţifică a autorului, a principalelor lucrări ştiinţifice, ca şi a rolului jucat în instituţionalizarea domeniului prin crearea de institute şi asociaţii sau prin fondarea unor publicaţii de referinţă.

Exemple de autori şi câteva dintre conceptele propuse de aceştia

Watson: comportamentalism (behaviorism), stimul – răspuns, psihologie fără

conştiinţă.

Freud: psihanaliză, sine, eu, supraeu, libido.

Fromm: conformitate automată, libertate – securitate, fuziune simbiotică.

Allport: proprium, comportament de înfruntare, comportament expresiv.

Rogers: centrare pe client, acceptare necondiţionată

Wertheimer: psihologia formei (gestaltism), legea pregnanţei bunei forme

Kelly: constructe personale, complexitate cognitivă.

Tolman: hărţi cognitive

Bandura: eficacitate de sine, învăţare observaţională.

O astfel de abordare face însă dificilă înţelegerea domeniului, căci oferă o viziune livrescă asupra psihologiei; sunt greu de explicat filiaţiile, controverselor şi dinamica dezvoltării psihologiei.

Receptarea favorabilă a unor idei novatoare este condiţionată de aşa numitul „spirit al timpului”. Acceptarea şi aplicarea sau, dimpotrivă, negarea şi rejectarea unei descoperiri depind de tiparul de gândire al unei anumite culturi, regiuni sau epoci; ceea ce pare straniu la un moment dat, devine foarte uşor de acceptat după 50 sau 100 de ani, atunci când comunitatea ştiinţifică devine pregătită să recepteze ca valid. Cercetătorul scoţian Robert Whytt, în 1763, a făcut prima referire la răspunsul condiţionat, fără să atragă însă atenţia confraţilor. Abia la începutul secolului al XX-lea, Pavlov impune lumii ştiinţifice conceptul de reflex condiţionat, deoarece dezvoltarea psihologiei îi făcuse mult mai sensibili pe cercetători la problematica comportamentului.

De aceea, concepţia naturalistă (a contextului istoric şi social) asupra evoluţiei ştiinţei afirmă că doar atunci când spiritul timpului o îngăduie, apare o idee revoluţionară şi ea este receptată favorabil; această concepţie se rezumă în afirmaţia „istoria naşte oamenii”. Se poate spune că o nouă idee, lege sau descoperire apare doar atunci când condiţiile sunt pregătite în epocă, când s-a acumulat masa critică de elemente novatoare care să permită saltul calitativ. Fără a încerca afirmarea primatului personalităţii asupra contextului istoric al ştiinţei sau invers, trebuie acceptat că marii savanţi ce devin eponime3 au nevoie de un climat propice pentru a-şi impune realizările. Munca de creaţie ştiinţifică, arată Schultz şi Schultz (1987, p. 12) seamănă mai mult cu o prismă ce captează şi refractă spiritul intelectual al epocii, decât cu

3 Eponim: persoană care dă numele său unui oraş, unei localităţi, unei instituţii etc. (Dicţionar enciclopedic. Vol. II. Bucureşti: Ed. Enciclopedică).

8

un far călăuzitor. Adeseori, este greu de precizat data naşterii unui experiment şi este artificial să atribuim unei singure persoane paternitatea unei idei, a cărei apariţie este pregătită, în general, de un complex de factori (Pavelcu, 1972, p. 81).

Abordarea naturalistă caută determinanţii evoluţiei psihologiei în relaţie cu alte discipline şi sub presiunea contextului istoric şi social. Printre neajunsurile majore ale acestui demers se numără riscul neglijării determinanţilor interni (caracteristicile de personalitate ale omului de ştiinţă), precum şi repunerea în chestiune a unei teorii ca urmare a unor rezultate empirice ulterioare.

Exemple

Din perspectivă naturalistă, teoria privind evoluţia speciilor ar fi fost

formulată chiar dacă Darwin ar fi murit prematur înainte de a o propune, din

cauză că spiritul timpului cerea o astfel de explicaţie pentru dezvoltarea vieţii

pe pământ. De altfel, viziunea lui Russel Wallace a fost foarte asemănătoare,

chiar dacă nu la fel de completă, cu cea a lui Darwin.

Tot spiritul timpului poate fi invocat pentru a explica descoperiri ştiinţifice

efectuate simultan de către savanţi care nu îşi cunosc reciproc activitatea.

Aparatul de radio a fost descoperit simultan de italianul Marconi şi rusul

Popov, insulina de către Paulescu şi Banting, acesta din urmă fiind laureat cu

premiul Nobel alături de Mac Leod.

Şcoala de gândire este o un alt criteriu de analizare a evoluţiei unei ştiinţe. Şcoală este numele generic acordat unei grupări de oameni de ştiinţă care se asociază în jurul unui curent teoretic, uneori chiar şi geografic, în jurul unui iniţiator. Membrii unei şcoli sau curent de gândire sunt preocupaţi de investigarea unor probleme înrudite prin raportarea la acelaşi cadru teoretic şi elaborarea unor demersuri metodologice similare. Iniţiatorul unei noi mişcări îi atrage pe cercetătorii preocupaţi de aceleaşi probleme şi modalităţi de investigare, cărora le propune o nouă perspectivă; dacă în jurul său se coagulează un colectiv convins de valoarea noii perspective, pe care o dezvoltă şi o consolidează, se naşte o nouă şcoală de gândire în domeniu. O nouă şcoală rareori i-a convins şi atras alături de ea pe exponenţii vechiului sistem. De cele mai multe ori, liderii vechii şcoli şi-au continuat munca şi au contestat noua şcoală. Uneori, adepţii mai tineri şi-au părăsit maeştrii, devenind susţinători ai noului sistem teoretic.

Evoluţia ştiinţei, iar a psihologiei nu face excepţie, apare ca o afirmare, urmată supremaţia trecătoare şi apoi de declinul şcolilor de gândire, fiecare dintre ele aducând un plus de cunoaştere prin formularea de noi întrebări şi punerea în discuţie a soluţiilor anterior propuse. Fiecare nouă şcoală de gândire a afirmat un protest faţă de abordarea anterioară, a identificat punctele slabe ale vechiului sistem de gândire şi a propus în schimb noi definiţii şi strategii de cercetare care să corecteze deficienţele şi să susţină progresul cunoaşterii.

9

Exemple de şcoli psihologice psihanaliza; psihologia formei (Gestaltismul); şcoala de la Leipzig; şcoala de la Würtzburg comportamentalismul (behaviorism) cognitivismul

Istoria psihologiei poate fi văzută şi ca o suită de probleme distincte studiate pe parcursul timpului (memorie, percepţia, reprezentările sociale etc.) în care sunt prezentate evoluţia conceptelor, a metodelor de studiu, a cercetărilor efectuate şi a rezultatelor acestora. Neajunsul major al acestei abordări este riscul redundanţei, din cauza similarităţii etapelor parcurse în investigarea fiecărei probleme de studiu.

Să ne reamintim ...

Printre criteriile posibile pentru organizarea istoriei psihologiei se numără:

marii reprezentanţi, contextul istoric şi social, şcoala de gândire şi problema de

studiu.

Prezentarea istoriei psihologiei ca o succesiune de mari reprezentanţi înseamnă

indicarea reperelor biografice, cu precădere a acelor evenimente de viaţă care au

influenţat activitatea ştiinţifică a autorului, a principalelor lucrări ştiinţifice, ca şi

a rolului jucat în instituţionalizarea domeniului prin crearea de institute şi

asociaţii sau prin fondarea unor publicaţii de referinţă.

Abordarea naturalistă caută determinanţii evoluţiei psihologiei în relaţie cu alte

discipline şi sub presiunea contextului istoric şi social, care poate oferi climatul

propice pentru progresul domeniului.

Şcoala de gândire afirmă un protest faţă de abordarea anterioară, identifică

punctele slabe ale vechiului sistem de gândire şi propune noi definiţii şi strategii

de cercetare care să corecteze deficienţele şi să susţină progresul cunoaşterii.

Fiecare dintre abordările istoriei psihologiei are deopotrivă avantaje şi

neajunsuri.

În prezenta introducere în istoria psihologiei, am optat pentru o abordare hibridă, în care pentru cele mai importante şcoli de gândire psihologică sunt descrise paradigma, principalii reprezentanţi, contribuţiile la dezvoltarea domeniului, ca şi limitele inerente.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Folosind cuvintele proprii, definiţi conceptele revoluţie ştiinţifică, ciclu

10

paradigmatic, empirism şi raţionalism. 2. Comparaţi diferitele abordări posibile ale istoriei ştiinţei.3. Indicaţi, folosind informaţii din bibliografie şi webografie, numele a trei şcoli

de gândire în psihologie şi numele a trei dintre membrii lor.

Bibliografie

Aniţei, M. (2007). Istoria psihologiei. Sibiu: Psihomedia.Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.Carroy, J., Ohayon, A., Plas, R. (2006). L’histoire de la psychologie en France. Paris: La

Découverte.Kuhn, T. (1962). Structura revoluţiilor ştiinţifice. BucureştiMariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions.Marx, M.H., Hillix, W.A. (1963). Systems and theories in psychology. New York: McGraw-

Hill Book Company.Nicola, G. (2001). Istoria psihologiei. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine.Pavelcu, V. (1972). Drama psihologiei. Bucureşti: EDP.Sternberg, R.J. (1995). In search of human mind. Fort Worth: Harcourt Brace & Company.Schultz, D.P., Schultz, S.E. (1987). A history of modern psychology. San Diego: Harcourt

Brace & Company.Viney, W. (1993). A history of psychology. Boston: Allyn and Bacon.

11