CURS DE ISTORIA PSIHOLOGIEINote de curs

1

CUPRINS

1. Problemele social istorice ale psihologiei ………………………………..5

2. Concepţii naturalist ştiinţifice despre suflet în vechea Grecie ……..……8Heraclit (9); Parmenide (10); Pitagora (10); Alkmeon (11); Empedocle (12); Democrit (13); Epicur (14); Socrate (15); Platon (15); Aristotel (18);

3. Viziunile psihologice în perioada elenistă .………………………………. 25Peripateticii (25); Sofiştii (26); Stoicii (27)

4. Gândirea psihologică în vechea Romă …………………………………… 32Lucreţius (33); Galenus (33); Philon din Alexandria (36); Plotinos (37)

5. Teoriile psihologice ale evului mediu …………………………………… 35Paradigmele societăţii medievale (35); Scolastica (36); Sfântul Augustin: Voluntarismul (37), Conceptul de experienţă internă (37); Tomas D’Aquino: Convertirea psihologiei antice în psihologie (38), Intenţionalizarea senzaţiilor (39), Ideologia medievală despre manifestările sufleteşti (40); Nominaliştii: Dispute în jurul generalităţi conceptelor (41); O reflectare senzorială semnificantă (42), Biciul lui Occan (42).

6. Cristalizarea gândirii psihologică mecaniciste din sec al XVII …………….. 43

Bacon F (43); Galileo Galilei (44); Descartes R: Descoperirea suportului reflex al activităţii psihice (45); Mecanismele reflexe ale vieţii psihice (46), Pentru o cibernetică fără informaţie (47), Conştiinţa ca esenţă singulară (47), Psihofizica carteziană (48), Principiul reformulat al introspecţiei (48), Cunoaştrea psihicului în raport cu corpul (49); Spinoza B. : Monismul psihofizic spinozian (51), Principiul asociaţiei (52), Teoria afectelor (52), Esenţa omului este dorinţa (52), Cele trei trepte ale cunoaşterii (53), Dependenţa cunoaşterii sufleteşti de acţiunile corporale (53); Lock J. : Cele trei izvoare ale experienţei (54), Critica apriorismului (55), Varianta empiristă a introspecţiei (55), Asociaţia de idei (55).

6. Empirismul şi asociaţionismul psihologic al secolului XVIII ……………...61D Harteley ……………………………………………………………. 61Ch. Bonnet …………………………………………………………… 66J.O. Lammetrie ……………………………………………………..… 67G.W. Leibniz ………………………………………………………….. 68

7. Psihologia încceputului de veac al XIX-lea ……………………………… 75- Teoria reflexuui ………………………………………………………..

75- J. Prochazka

…………………………………………………………… 76- Anatomia funcţională a sistemului nervos …………………….

………. 77- Teorii ale modalităţilor senzoriale

…………………………………….. 80- Teorii cerebrale

………………………………………………………... 84

2

I. POBLEMELE SOCIAL ISTORICE ALE PSIHOLOGIEI

Obiectul istoriei psihologiei: 1. Psihologia pe altarul cunoaşterii: o ştiinţă cu trecut îndepărtat şi cu o istorie scurtă: nevoia de cunoaştere a trectului psihologiei; de la suflet la psihic; problema conştiinţei; mituri şi rituri; conceptele epistemologice de “complex”, de “paradigmă”, de “ruptură”; desprinderile necesare pentru constituirea psihologiei moderne; o schiţă a traseelor de evoluţie a cunoştinţelor despre suflet şi psihic; determinism şi legitate în psihologie; psihologia în perspectiva viitorului.

1. Psihologia pe “altarul cunoasterii”:

“Stiintă cu trecut îndepărtat dar cu istorie scurtă” - în aceşti termeni a fost caracterizată ştiinţa psihologiei la început de veac XX de către Ebbinghaus1. De atnci se poate considera că interesul cunoştinţelor despre viaţa sufletească, despre cea spirituală şi comportament au intrat propriz-zis pe altarul cunpaşterii ştiinţific. Un veritabil pradox. S-ar putea înţelege că ese vorba de un trecut neistoric sau că trecutul de până la constituirea propriu-zisă a acestei ştiinţe ar fi o simplă preistorie. Căci din aceste vremuri preistorice (desene mgice din peşteri, cu profeţii înmânate animalelor), destinul psihologiei urmează un traseu fragmentat, cu diverse momente dramatice în afirmarea adevărurilor ei, în fond însă cu nimic diferit de cel al celorlalte domenii ale cunoaşterii ştiinţifice.

Psihologia a fost comparată de către Pavelcu2 cu viaţa omului, plină de zbuciumuri, de urcuşuri şi coborâşuri, de împliniri şi neîmpliniri, de conflicte cu sine şi cu alte domenii ale cnoaşterii ştiinţifice, uneori cu deznodământe tragice, dar de cele mai multe ori cu un destin reuşit şi util societăţii. Astfel psihologia rezistă şi se dezvoltă perpetuu. Bunăoră, aşa cum omul are o biografie sa inconfundabilă, la fel şi psihologia are propria sa devenire istorică, care înseamnă dezvoltarea ei de a lungul anilor. Drumul sinuos de dezvoltare al psihologiei a reprezentat obiect de cercetare pentru numeroşi cercetători. Pavelcu, de exemplu, în lucrare sa „Drama Psihologiei” spune că „nu este o simplă metaforă când vorbim despre viaţă, de biografia unei ştiinţe, despre strădania şi zbuciumul ei, despre căderile şi înălţările, durerile şi triunfurile, încordările şi împăcările ei, adică despre „drama” pe care o poate trăi şi o trăieşte orice om de ştiinţă. Frământările dramatice ale omului de ştiinţă sunt ale ştiinţei însăşi şi invers (p. 12). Pentru înţelegerea drumului sinuos al psihologiei a fost de mare utilitate conceptul operativ de “ruptură epistemologică”, propus de G. Bachelard în 19343. Prin acest termen autorul şi-a propus să surprindă unele momente de străpungere şi sfărâmare revoluţionară a unor “complexe de conştiinţă”, proprii fiecărui domeniu de cunoaştere ştiinţifică aparte, proprii fiecărei epoci istorice în parte şi sintetizate în termenul de “paradigmă”. Rezolvarea şi depăşirea acestăr „stări de conştiinţă” se face pe bza posibilităţii erlaborării unei noi paradigme, soluţie pentru depăşirea unor perioade de criză anterioare. Paradigmele fiecărei epoci sunt inconfundabile, iar pretenţia de a interpreta o etapă istorică anterioară în termenii celei ulterioare corespunde unei grave erori de gândire, din păcate larg răspândite chiar prinre istorici. De aceea interesul psihologilor pentru cunoaşterea paradigmelor de interpretare a vieţii psihice în fiecare epocă istorică în parte prezintă un interes care depăşeşte cadrul nemijlocit al psihologiei. Psihologia clădindu-se pe propriile sale paradigme, care reprezintă fiecare în parte câte o mică piatră în trecutul acestei cunoaşteri ştiinţifice, pe care ulterior a putut lua naştere ştiinţa propriu-zisă a psihologiei, devine expresia unor sinteze profunde indispensabile cunoaşterii îtregii deveniri naturale şi sociale a omului. Aceasta este întărită de modul cum cunoştinţele despre psihic erau incluse în teoriile filozofice, în cunoaşterea ştiinţifică a respectivelor timpuri, de unde istorii psihologiei trebuie să le extragă cu multă abilitate. În respectivele teorii cosmologice, mitologice sau religioase, psihologia era o ştiinţă

1 Ebbinghaus H, - Manual de Psihologie, - Institutul grafic „Lumea Nouă” Bucureşti 1920.2 Pavelcu V. – Drama Psihologiei. – Ed. Ştiinţifică, Bucureştu 1965. 3 Kuhn Th. -

3

implicată, una aflată în spatele noilor concepţii, a noilor terminologii despre natură şi societate.

2. Naşterea obiectului psihologiei

Termenul de psihologie datează din secolul al XVI-lea. Înainte se vorbea doar de o aşa-zisă “ştiinţă a sufletului”, pentru care era folosit grecescul “anima” care avea acelaşi conţinut. Aristotel, de exemplu, cu termenul de “anima” spunea că erau înzestrate toate vietăţile, inclusiv plantele. Thales merge chiar mai departe, spunând că magnetul atrage diversele obiecte pentru că are în sine un “anima” … O concepţie panteică inconfundabilă proprie celor vremi antice, dar care reapare şi astăzi în forme mai subtile. Ulterior elementul de “anima” apare ca raportat la fenomenele de conştiinţă. Omul din acel moment are nu numai de simţire şi gândire, dar şi putere de înţelegere şi valorificare a ceea ce reflectă. Ştie în ce măsură lucrurile depind de el, în ce măsură el însuşi devine “măsură” a lucrurilor reflectate. Iar reflectarea conştientă o include şi pe cea religioasă, exprimată în forma diverselor credinţe.Paradigma care i-a reunit pe întemeietorii psihologiei şi care a dat temei constituirii psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare s-a creat când ceea ce se reflecta la nivel mental a putut deveni o realitate de conştiinţă substanţială. Ceea ce era de reflectat din acest moment apare ca ceva palpabil, ca fiind de ceaşi natură cu celelalte lucruri materiale. Conştiinţa putea fi concepută şi imaginată ca fiind formată dintr-o multitudine de elemente psihice, din acţiuni…, toate individualizabile, ca fiind trăite de fiecare idivid la fel, în întreaga sa provenienţă (1); unde fenomenele de conştiinţă devin accesibile nu doar prin observare internă, ci şi pe calea observaţiei externe (2).

Psihologia – la punctul de joncţiune dintre filozofie şi ştiinţele naturii

- Istoria despre “suflet” în antichitate, în ev mediu, în capitalism

- În secolul XX soarta psihologiei se joacă la hotarul de despărţire dintre ştiinţele naturii şi cele sociale. Obiectul de studiu al acesteia devine comportamentul - categorie ce pate fi asimilată din ambele perspective. Legătura cu filozofia, cu ştiinţele naturii şi cu cele sociale.

- Nevoia de a cunoaşte întregul “trecut” al psihologiei - de a reveni la antichitate

- Cateoriile de instinct şi inteligenţă

3. Naşterea psihologiei corespunde unui loc de intersecţie a principalelor concepţii şi curente despre psihic - behaviorismul, gestaltismul, reflexologia …

- Mărul discordiei: procesul de învăţare. Acelaşi proces psihic văzut din trei perspective diferite.

- N. Ach. O. Külpe ş.a. iniţiatorii metodei instrospecţiei – între 1905-1908.

- Actul de naştere al psihologiei moderne semnat de W. Wundt în 1879 la Leipzig, care înfinţează primul laborator de psihologie, care devine părintele acestei ştiinţe iar Lepzig-ul o metropolă a acestei ştiinţe. Lucrare precedată de cea a lui G. Fechner 1960 - care face trecerea de la psihofizică la psihofizilogie.

- 1890 W. James la Universitatea Harvard publică primul tratat de psihologie întitulat “Principiile Psihologiei”, centrat pe abordarea fenomenelor de conştiinţă.

- 1890 apare pentru prima dată cuvântul test (- probă) – autorul J. M. K. Cattel - se realizează determinarea fizionomiei mentale a omului cu ajutorul unro teste mentale.- aplicabil în armată, în industrie

4

- 1905 medicii francezi A. Binet şi T Simon publică o “scară metrică a inteligenţei”, de testare obiectivă a aptitudinilor. Iniţiativă trecută neobservată în Franţa, dar dezvolttă în SUA unde degenerează în testolatrie.

- În anul 1907 V.M Behterev publică “Psihologia obiectivă”, o lucrare pe care H. Pieron (1905) o consideră un manifest revoluţionar: reuşeşte să împerecheze aceşti doi termeni de “psihologie” şi “obiectivă”, atunci când domeniul psihocului era considerat ca fiind cel al obeictivului

Pavelcu vede succesul testelor asigurat de:

- reuşita deschiderii sudiului obiectiv a funcţiilor psihice superioare

- statistica matematică îi asigură aplicabilitatea de masă (QI) - devine uşor accesibilă practicienilor psihologi - realizează avantaje practice în industrie, clinica medicală,

armată etc - 1907 A.M. Behterev publică “Psihologia Obiectivă” un

manifest revoluţionar pentru întreaga psihologie - Watson 1913 pune bazele behaviorismului, a psihologiei

fără conştiinţă

Probleme de seminar 1. Ce înseamnă accesul psihologiei pe “altarul cunoaşterii”2. Ce semnificaţie au lucrările apărute la cumpăna dinte secolul

XIX-XX3. Paradigma socială pe care se clădeşte psihologia.4. Curentele de bază ale psihologiei.5. Psihologia de azi revăzută din perspectiva acestui început al ei

istoric

CONCEPŢII NATURALIST ŞTIINŢIFICE DESPRE SUFLET ÎN VECHE GRECIE.

Gândirea psihologică din vechea Grecie. Heraclit - cosmosul şi dialectica “psiche”-ului;

gândirea necesităţii şi a cauzalităţii. Parmenide - principiul conservării; psihicul ca expresia

combinaţiilor elementelor de bază. Pitagoreicii - sufletul şi numărul. Empedocle - ipoteza

“revărsărilor; Explicarea diferenţelor individuale prin combinarea celor patru elemente de bază.

Anaxagora - conceptul de nus; determinismul ca organizare; “mintea” ca expresia superioară a

organizării. Democrit - determinsimul şi cauzalitatea; teoria sensibilităţii; proprietăţi primare şi

5

secundare; dificultatea interpretării fenomenelor de gândire. Socrate - răsturnarea produsă în

interpretarea sufletului, inteligenţa ca atotinfluentul motor al întreţinerii. Platon - proprietăţile

sufleteşti şi reglarea etică a acestora; ştiinţa ca reamintire; conceptul de aptitudine; problema

determinantului spiritual.

Trăsături definitorii:

- Concepţiile despre suflet s-au născut când credinţa mitologică a putut fi preschimbată de o alta despre materie. Acestea au încercat să explice sufletul pe baza legilor naturii. Omul era inclus şi făcea parte din sistemul naturii, inclusiv sufletul său. - Ca elemente de bază a concepţiei lor gânditorii au ales

divese elemente materiale: apa (Thales), opeiron-ul de către Anaximandru, aerul de către Anaximene, focul de către Heraclit etc.

- Activitatea din natură era explicată din perspectiva acelei filozofii a naturii, unde fenomenele erau reductibile la manifestarea elmentelor componente, care erau apa, focul …

- Sufletul era parte a naturii şi a substanţei cosmice; suletul era de natură materială; sufletul era dotat cu proprietatea automişcării. Cercetarea propriu-zisă a sufletului începe de unde materiei spirituale I se conferă trăsături distincte şi diferite de cele ale materiei fizice. Acest lucru se întâmplă începând cu:

1. HERACLIT (544-483 îJC)

1.1. Dialectica cosmică şi problema “psihicului”

Heraclit a ales focul ca element de bază a lumii, cu totate derivatele sale, adică: focul trăieşte moarta Pământului; apa trăieşte moartea aerului; Pământul trăieşte moartea apei. Natura întreagă, ca şi universul individual sunt expresii ale manifestării focului în diverse ipostaze şi momente ale sale. Sufletul se află în strânsă unitate cu materia, de care se deosebeşte prin unele proprietăţi calitative ale sale. Căci sufletul se evaporă din umezeală. Când din nou ajunge în stare lichidă, atunci se distruge. Dar între sufletul “foc” şi “umezeală” există o serie de stări intermediare. Astfel, omul beat nu ştie unde calcă, pentru că sufletul său este umed. Cu cât un suflet este mai uscat, cu atât este mai înţelept şi distinct. “Incantarea” sufletească reprede se poate preschimba în “umezeala” sufletească. Există o zestre sufletească individuală, care suferă în timpul vieţii o serie de transformări, de la cea umedă şi până la formele sale mai “uscate”. Este aici o dialectică sufletească care va fi reevocată doar ulterior de cunoaşterea psihofiziologică. Toată această teorie a fost realizată în termenii unor metafore, din a căror mânuire abielă sufletul aputut fi separat restul elementelor materiale.

- Sufletul ca funcţie se deosebeşte de funcţiile organice prin aceea că presupune în sine un raport conştient cu natura şi cu lumea înconjurtoare. Toate formele sufleteşti, pe întreaga ierahie dintre “umezeală” şi până la “incantere” se subordonează legilor logicii, care le conduce pe toate. Pentru cei trezi există o altă lume decât pentru cei ce visează. La această lege se poate ajunge doar în starea de vegheLogosul şi starea de veghe sunt reprezentate diferit: deşi logosul este comun, felul cum trăiesc oamenii dovedeşte o mare diversitate. Simpla sesizare a lucrurilor încă nu confirmă că logosul ca atare a fost întocmai însuşit şi înţeles. Din această cauză oamenii cu acelaş suflet ajung martori infideli în ochi şi urechi. Astfel viaţa psihică ajunge reprezentată prin categorii conceptuale distincte de somn, veghe, de cunoaştere senzorială şi gândire, de nivel de înţelegere. Toate aceste categorii se raportează în mod egal la transformările din organism, ca şi la transformările ce au loc în lumea externă.

6

1..2. Înţelegerea cauzalităţii şi necesităţii.

- Rezultă din imaginile plastice ale metafore lor sale. Astfel, pentru a evoca mişcarea sufletului el vorbeşte de un “bici care mână toate fiinţele la hrană”; căci lumea trebuie să lupte, iar legile în acord cu care se întâmplă toate acestea trebuiesc apărate precum zidurile cetăţii. - Conduitei umane îi dă rost logica gândirii. In deciziile lor oamenii pot conta decât pe ei înşişi. Realizarea planuilor depinde de felul cum omul şti să aproximze ordinea lucrurilor, să descopere logica lor. Astfel, în dialectica heraclititană pentru psihic cele mai importante sunt: a. sufletul individual, cu legătura sa indisolubilă cu lumea cosmică b. evoluţia progresivă a stărilor sufleteşti de la umezeală spre incantere c. fenomenele sufleteşti se conduc după aceleaşi legi după care se conduc şi cele materiale.

2. PARMEDIDE (~ VI-V îJC).

2.1. Principiul consrvării. Conceptual şi în gândire a fost un oponent a lui Heraclit. În locul nesfârşitei stări de schimbare a postulat pentru cea de nemişcare, pentru neschimbare, pentru cea identică cu sine tot restul vieţii. O concepţie interesantă pentru formularea ulterioarelor teorii ale dezvoltării. Parmenide spune că lumea s-a născut din nimic şi în nimic va ajunge. Adică ori cât de multe şi complexe ar fi schimbările în natură, acestea sunt în final reductibile la unele “constante”.

2.2. Concepţia despre suflet: este o expresie a combinării elementelor, în special a două: a acelora care există peste hotarele simţurilor - care pot fi la fel de reale, iar pe de altă cu cele simţite, combinate şi înţelese (krasis) ca rezultat al inflenţelor externe şi interne ale organsimului.

2.3. Psihicul este un mediator dintre mişcarea senzorial şi cea conceptuală - se realizează cu ajutorul cuvântului; prin cuvânt sufletul ajunge a fi contrapus lumii reflectate material, ca o realitate pătrunsă de probelmele vieţii sociale.

3. PITAGORA (~ IV îJC)

- Sufletul şi numărul. Pitagora şi-a făcut pregătirea la şcoala egipteană. Acolo a luat cunoştinţă cu matematica şi astronomia. Pe urmă această concepţie avea so însămânţeze în şcoala greacă. Tot de acolo şi-a elaborat o concepţie aparte despre suflet, una în raport cu care sufletle migrează dintr-un corp în altul. - La pitagorieni apare distinct dualismul corp-suflet, o concepţie ulterior dezvoltată de Platon. Sufletul la el este obiect al educaţiei religioare. - Prin teoria sa asupra numerelor a pătruns în domeniul reflectării psihice. Astfel el a stabilit matematic legătura cauzală dintre lungimea coardei vibrate şi înălţime sunetului rezultat. Ceea ce pentru psihologie are o însemnătate aparte, deoarece pentru prima dată este formulată legătura dintre modificările ce au loc în lumea externă şi efectele legice subiective asupra receptorilor.

4. ALKMEON (aprox. Sec. VI Îjc)

În cugetările sale s-a ocupat de legătura dintre creier şi funcţiile sufletului

4.1. A descperit că creierul este sediul psihicului. Pentru prima dată el afirmă că creirul este organul psihicului. Nu prin simplă bănuială, ci pe bază de exemple concrete, a oamenilor care au avut suferit traumatisme cerebrale. El arată că de la cele două emisfere cerebrale pornesc două căi delicate spre ochi, care cuprind în ele sufletul natural. El postulează că reflectarea este posibilă datorită receptorilor,

7

construcţiei lor speciale, care sunt în legătură atât cu lumea înconjurătoare, cât şi cu creierul. În simţuri, spune el, se află punctul de plecare al oricărei cunoaşteri, unde creierul deserveşte auzul, văzul, şi mirosul. Aceste sunt completate de memorare şi reprezentare. Amintirile şi reprezentările după ce ajung să se cristalizeze dau naştere ştiinţei, adică cunoaşterii lucrurilor.

4.2. Anatomia şi dezvoltarea psihicului. Toate procesele psihice se raportează la creier. Cu acest punct de plecare s-au realizat noi generalizări care fundamentează legătura strânsă dintre viaţa organică şi cea psihică, dintre ele şi lume externă., dintre om şi elementele primare ale vieţii. Contactul sufletului cu aceste elemente este nemijlocit, asemenea respiraţiei. Aceasta este şi opinia lui Alkmeon, care spune că psihicul este parte a aerului cosmic. Asemena lui Heraclit, spune că focul lumii trece prin corp. Poate fi sesizat acest lucru la nivelul respiraţiei, dependenţa acesteia de lumea externă. A evidenţiat rolul senszaţiilor în elaborarea proceselor psihice de diferite feluri.. Prin el a fost fundamentată legătura dintre om şi sufletul său, cum de aici izvoresc nevoile, posibile de studiat cu ajutorul metodelor ştiinţelor naturii.

5. EMPEDOCLE (490-430 ÎjC) 5.1. Cunoaşterea senzorială. Pune la baza lumii materiale şi sufleteşti patru elelmente primare: focul, aerul, apa şi pământul. Din combinaţia cu dragostea şi cu ura iese întreaga diversitate posibilă a lumii. Sufletul, deci, este o combinaţie a aceloraşi patru elemente; mişcându-se elementele cauzează activitatea psihică în diverse forme.. Aceasta este teza de bază a lui Empedocle pentru explcarea cunoaşterii senzoriale.

5.2 Revărsarea elementelor.

Empedocle emite ipoteza “revărsării” elementelor. În acest sens postulează că în timpul combinării dintre elemente au loc scurgeri care fac ca porii să se strecoare în alte obiece materiale. Inclusiv senzaţia, care ia naştere atunci când aceste revărsări acţionează asupra receptorilor. Întrucât porii sunt de diferite mărimi, aceştia pătrund mai adânc sau mai puţin adânc, mai uşor sau mai greu. În ceea ce priveşte acţiunea acestor scurgeri prin pori asupra sistemlor de recepţie, Empedocle nu se face nici o diferenţiere dintre diferitele modalităţi de recepţie. Izvorul excitaţiei receptive este prezenţa nemijlocită a obiectului, chiar dacă acesta se află la distanţă. Se menţionează, de asemenea, importanţa alcătuirii diferitelor modalităţi de recepţie, construcţia acestora este astfel realizată ca să fei regătite pentru receptrea scurgerilor doar de o anumită mărime.

5.3.Formulează principiul “asemănătorului prin asemănat”: pământul poate fi văzut doar prin pământ; apa doar prin apă; dragostea doar prin dragoste. Principiul acţionează asemenea unei forţe cosmice.

5.4. Concepţia sa psihofiziologică se clădeşte nu numai pe datul combinativ al celor patru elemente, ci şi pe progresele de până atunci ale anatomiei recepţiei. Rolul central al creierului nu-l cunoştea. Gândirea se producea în întregul organism, se întâmpla acolo unde se scurgea sângele, adică acolo unde elementele primare sunt cel mai bine combinate.

5.5. Acei oameni la care cele patru elemente sunt în stare densă şi intensă, sunt cei

care pornesc mai multe lucruri dar termină puţine. Astfel, totul depinde de modul de combinare al elementelor.

6. ANAXAGORA (500-428 ÎjC)

- Conceptul de minte (“nus”) - Determinismul ca o ordine a lucrurilor - Iluminarea senzorială prin diferenţiere - “mintea” ca o formă de organizare superioară a corpului.

8

7. DEMOCRIT (460-370) 7.1. Determinismul şi cauzalitatea. Toate manifestările observate se subordonează cauzelor materiale. Ideile despre lume şi cosmos le-a exprimat în categorii ca necesitatea, cauzalitatea, ordinea. Întreaga lume după el este incomensurabilă, legile care o guvernează sunt neschimbătoare, care lume este compusă din elemente primare indivizibile. Elemente cu viteza de mişcare cea mai rapidă sunt cele ale focului. Sufletul este doar o parte a materiei. Legea descompunerii la care se supune corpul se referă şi la suflet întrucât sufletul este corpral. Democrit repudiază ideea imortalităţi sufletului.

7.2. Reflectarea senzorială. Se înscrie în concepţia sa generală, în acord cu care cauzal reflectarea are loc sub inflenţa lucrurilor externe corpului. Senzaţia are loc la atingerea nemijlocită a atomilorReceptorii ochiuui preiau influenţa atomilor de la distanţă; cei ai pipăitului influenţa atomilor din apropiere. Atomii auziţi se răspândesc în întregul organism - sensibilitatea vibratorie. La Democrit este găsită reactuliazt principiul “asemănătorului prin asemănat”: corespunzător ochii vor recepta doar anuţi atomi de lumină; urechea doar anumiţi atomi de auz…

7.3. Proprietăţile principale şi secundare ale atomilor. Problema care a apărut, a fost aceea a explicării imagini reflectate mental la realitatea materială atomică. Un mod de gândire care în primă instanţă dă considerare doar dimensiunii cantitative a reflectării; ulterior însă devin evidente efetele de reflectare a formelor, ale culorilor, ale temperaturii. Căci doar în raport cu aprecierile oamenilor există dulce şi amar, cald şi rece. În realitate acolo există doar atomi şi eter.

7.4. Senzaţia apare în acord cu principiul “deosebitului de deosebit”, complementar “asemănătorului de asemănat” – un principiu de bază al reflectării senzoriale. În acod cu acesta este deosebit caldul de rece, dulcele de amar etc.

7.5. “Mintea” ca o ordine superioară a organsimului. La baza tuturor formelor de mişcare se afă mintea, nus-ul - realizată şi prin cuvânt.

8. EPICUR (341-270 ÎjC.)

Epicur si-a intemeiat scoala in Atena, intitulata "Gradina lui Epicur". Urmeaza linia de gandire a lui Democrit, fara a fi o copie a acestuia si reformuleaza viziunea atomista despre suflet a acestuia in termenii luptei de idei proprii epocii sale.

8.1. Diferentierea sufletului de corp. Venise vremea ca fenomenele biologice generale sa fie deosebite de cele sufletesti. Manat de aceasta necesitate, Epicur ajunge la concluzia ca substanta sufleteasca este compusa nu dintr-un singur element ci din patru, fiecare avand propria sa distinctie : focul sta la baza caldurii, evaporarea(pneuma) la baza miscarii, vantul la baza racirii si unul nedenumit care este "sufletul sufletului" si totodata purtatorul tuturor manifestarilor sufletesti incepand cu senzatiile.Printre substantele sufletesti pot fi deosebite unele mai dure, altele mai fine, finetea lor fiind data de modul de aranjare a atomilor.Organismul apare ca o entitate psihofizica, functiile si zestrea sa putandu-se dilata.

8.2. Plierea" atomilor si puterea vointei. Ocupându-se de dezvoltarea miscarii atomilor, Epicur depaseste gandirea rigida a lui Democrit Astfel, el permite atomilor sa se plieze, adica sa aleaga un traseu care sa nu fie in linie dreapta.Admite acest lucru din ratiuni etice. Perceperea schimbarilor care se produc spontan in natura a creat premisele ca libertatea vointei sa fie explicata nu doar ca o proprietate exclusiva a persoanei, ci ca o manifestare a lucrurilor naturii. Deoarece gandirea este un proces material, posibilitatea realizarii unei decizii, deci a vointei, este asigurata de punerea in avantaj a unei anumite substante primare in raport cu alta. Si apare o pliere a acestora care este apreciabila in acord cu legile naturii, ceea ce este posibil ca rezultat al plierii atomilor intr-o directie sau alta.

9

8.3. Mecanismul cunoasterii. Este explicat asemenea lui Democrit, prinaceşa mecanism al revărsării atomilor. Imaginile reflectate se despart de purtătorii lor pentru a pătrunde prin receptori.Gândirea în aceşti termeni nu este altceva decât prelucrarea pe mai departe a imaginilor în materia fină a sufletului; totul se produce in acord cu legile generale ale fizicii, unde subiectului îi revine o contribuţie activă în prelucrarea imaginii, Totul se produce asemenea razei atomicce, a cărei putere îşi exercită influenţa asupra mişcării celorlalte particule. Se deosebeşte de Democrit prin aceea că: 1) materia însufleţită nu mai este redusă doar la un singur element; 2) atomii se pot plia; 3) cunoaşterea implică participarea activă a subiectului la reconstructia obiectului;

9. SOCRATE

Scurtă caracterizare

9.1. Elaborează o noua perspectivă asupra sufletului. Lucrarile lui Socrate au fost expuse oral. Socrate a fost omul dialogului, care reprezenta în accepţiunea sa adevăratul discurs viu şi însufleţit; este adeptul comunicarii prin graiul adevarat şi nu prin cuvântul scris. Pentru că, exista mentalitatea în acord cu care textele scrise riscă să facă din oameni nişte pseudointelepti. Pentru Socrate scrierea este un simulacru de discurs; scrierea este ceva paralelă cu pictura, ca o cale de reprezentare a naturii.

9.2. Ca şi la sofişti, Socrate îşi focalizează preocupările pe om, pe viaţa lui socială, pe relaţiile interumane; însă, spre deosebire de aceştia, dialogul socratic stă sub însemnele dctonului: Cunoaste-te pe tine însuţi Aceasta reprezenta o invitaţie la aprofundarea problemelor legate de conditia umană, la cunoasterea persoanei ca raportare la sine. Vechile conceptii asupra sufletului apelaseră la elementele primare. Prin Socrate, accentul cade pe om înteles ca fiinţa ce dispune de proprietăţi lăuntrice deosebite, nu doar ca formă corporală apartinând naturii.

9.3.Din punctul de vedere al vechii filozofii a naturii omul nu putea fi explicat ca gânditor. Dimpotrivă, sufletul la Socrate este înţeles ca raportare la sine. “Lumea interioară a persoanei este alcătuită din gandire, decizie, intenţionalitate.”.

9.4. Puterea animantă a inteligentei. Calea lui Socrate spre cunoaşterea inteligenţei trece pe la conştiinţă. Formulează în acest sens interesanta problemă a fericirii, a cauzelor acesteia.. În viziunea filozofului fericirea îi apare omului ca ceva dispensabil. De ce ? Pentru că fericirea este ceva ce nu-şi şi-l poate defini. În necunoastere sa omul nu poate considera drept bun ceea ce nu este. De asemenea comportamentul omului mai este pus în mişcare de rostul lucrurilor. Aici intervine inteligenta, care asigură acţiunilor presupune claritate şi constanţă, care lipsesc de regulă în influenţele ce ne parvin de la simţuri. Astfel, pentru explicarea cunoaşterii inteligenţa îndreaptă acţiunile spre concept. Fiinta individuală se împlineşte sub influenţa cunoaşterii conceptuale, care se realizează în defavoarea celei senzoriale.

10. PLATON ( 427 – 347 i.e.n.)

Platon a fost gânditorul antic care nu a formulat explicit probleme despre viata sufleteasca. Indirect însă a tratat lucruri de o foarte mare importanţă pentru înţelegerea sufletului. Filozoful este reprezentantul tipic al ideologiei forţelor reacţionare a acelor vremuri (epoca sclavagista). Pentru Platon, originea lumii şi a omului se afla in Idee, în rostul produselor sale deosebite.

10.1. Reflectarea sufletului. Izvoarele teoriei cunoasterii platoniciene sunt: preluarea din experienta filozofica anterioara a dihotomiei cunoastere senzoriala vs

10

cunoastere conceptuala (a); trasaturile sufletesti sunt proprii doar omului, ele nefiind reproductibile la nivel senzorial (b); descrierea diferentelor intre situatiile cand subiectul asculta de legile naturii, respectiv de cele morale (c).

10.2. Dualismul senzorial/cognitiv. Gandirea nu poate fi investigata pe cale senzoriala, perceptia si ratiunea apartinand unor lumi total diferite. Cele doua lumi sunt total diferite pentru ca au alt suport in baza carora functioneaza. Astfel, ratiunea nu poate izvori din functiile corpului, nu poate fi raportata la corp, ea trebuie sa aiba propriul sau suport. Platon se refera la un suflet inaltat la nivelele superioare de reflectare, actiunile la acel nivel fiind animate. Se remarca o nota de dialog permanent a sufletului cu sine insusi: “Când sufletul se gandeste, el se intovaraseste cu sine insusi”. El acorda un rol deosebit limbajului interior, un rol decisiv in gandire. Deci, doar prin ratiune se ajunge la Idee, locul unde se afla eterna esenta a lucrurilor si care nu poate fi vazuta cu aparatele receptoare. Platon n-a ezitat sa foloseasca experienta mitologica. O importanta contributie a fost aceea de a considera actiunile ca date si efectuate pe baza experientei. Problemele constantei categoriale, a formelor si valorilor au fost asezate dincolo de lumea senzoriala, trecatoare, si integrate lumii eterne a Ideilor.

10.3. Stiinta ca reamintire. In acceptiunea platonica, stiinta reprezinta curatirea sufleteasca a ideii. Pentru ca sufletul curat sa poata fi separat de celelalte senzoriale, este nevoie de anamnesis. Cunoasterea ideii inseamna cunoasterea insemnatatii ideii, sufletul fiind nevoit sa se retrezeasca in permanenta. Platon distinge intre parere, care nu inseamna stinta, si producere formala, care reprezinta cunoastere matematica, a ideii pure. Experienta lui Platon va demonstra dezvoltarea gandirii cu punct de plecare din simturi. Miscarile mentale se pot indrepta obiectiv spre adevar. Cand acestea sunt incarcate senzorial, ele sunt inca confuze, faza Ideii fiind aceea de cristal.

10.4. Conceptul de aptitudine la Platon. Platon a introdus conceptul de entitate sufleteasca, deosebind ratinea, curajul, dorinta ca ocupand un loc precis in corp, respectiv cap, piept, abdomen, criteriul metodologic al clasificarii fiind raportul subiect/obiect. Diferentele sunt date de aptitudini diferite, spre deosebire de Ideea pură, care este acelaşi la toţi oamenii.

11. ARISTOTEL (384 – 322 îJc)

Gândirea psihologică a lui Aristotel: biologia ca bază aînvăţăturii despre suflet; sufletul ca mod de organizare primară a corpului; funcţiile sufletului; capacitatea senzortială; “senzorialitatea generală”; conceptul de fantezie; conceptul de strădanie; teoria nus-ului; mintea teoretică şi practică; problema afectelor.

Aristotel ocupă un loc important în istoria psihologiei pentru faptul că, pentru prima dată el separă cunoştintele despre suflet ca distincte şi ca aparţinând unui domeniu de cunoastere aparte. Lucrarea pe care a dedicat-o cunoaşterii sufletului se intituleaza De Anima (Despre suflet). Însă problemelor vieţii sufleteşti i se acordă aceiaşi însemnatate şi în celelalte lucrări ale sale, în Etica, Retorica, Metafizica, Istoria Animalelor ş.a.

10.1 Biologia – ca ştiintă a cunoaşterii sufletului

Aristotel a fost instruit de medici în domeniul ştiintelor naturii. La vârsta de 17 ani ajunge la Academia lui Platon, unde are şansa de a intra într-un cadru spiritual total diferit de cel anterior. Aici cunoştinţelor sale despre natură nu li se dădea prea multă însemnătate. În acord cu spiritul dominant din academia platonică lumea naturii era doar una imaginară, iar când totuşi aceasta acţiona asupra simţurilor atunci ajungea de a dreptul dispreţuită.

Aristotel apare la Academia lui Platon în culmea disputei acestuia cu Democrit. A fost iar o şansa pentru ca Aristotel să se poată remarca, să-şi poată evidenţia modul de gândire aparte, să-şi poată pronunţa pările sale tari şi slabe. A ecocat cum, pentru perspectiva idealistă de gândie cultivată de Platon, materialismul era un veritabil obstacol în calea cunoaşterii psihicului. A fost pentru el să descrie

11

manifestarea a o serie de tipuri fenomenale sufleteşti, când el încearcă soluţii şi explicaţii pentru viaţa sufletească.

Invăţătura stagiritului a fost ceva mai mult decât o simpla soluţie la numeroasele probleme contradictorii ale filozofiilor anterioare, mai mult decât o încercare de sintetizare a logicii acestora. Opera lui Aristotel este o veritabilă tentativă de reformulare şi fundamentare a ştiinţei care se ocupă de cunoaşterea naturii, de problemele de ecologie, de anatomie comparată, de embriologie … şi de cele sufleteşti. Naşterea unei asemenea învăţături avea loc în aceiaşi perioadă socială în care Alexandru cel Mare era antrenat în expediţiile sale cuceritoare. În acord cu paradigma acestui context social natura înconjurătoare a putut să-i apară lui Aristotel în întreaga sa diversitate, unde a putut să identifice trăsăturile distincte ale vieţii, ca indispensabilă pentru manifestarea sufletului, dependenţa manifestării acesteia de condiţiile de viaţă. Aşa cum se ştie, începând cu fondatorii biologiei moderne, cu Buffon, Cuvier, Darwin, marea majoritate a gânditorilor biologi clasici ai epocii moderne au împărtăşit sentimente de uimire, unele pline de respect pentru Aristotelşi opera lui; nu mai puţin cei care au activat pe tărâmul în curs de naştere al psihologiei. Cu deosebire pentru modul cum psihicul raportat fiind platonic la determinismul său etic, în fond a fost păstrat în domeniul ştiinţelor naturii, al biologiei. Deci psihicul a fost raportat nu unui sistem cosmologic general - ca la ceilalţi gânditori materialişti, ci la domeniul specializat al unei discipline de cunoaştere distincte, la cea de cunoaştere a naturii vii, adică la biologie.

Descoperirea dialecticii Ideii de către Platon, i-a fost lui Aristotel de mare ajutor. Aceasta i-a permis lui Aristotel despărţirea definitivă asufletului de corp. Şi asta nu pentru ca ulterior sufletul să fie înmânat ştiinţelor sociale sau moralei, ci să fie păstrat tot ştiinţelor naturii. Procedând astfel, despărţirea sufletului de corp devine reală şi nu doar una didactica şi de covenţie.

În introducerea la lucrarea sa despre suflet, Aristotel a specificat faptul că sufletul este indispensabil în orice demers cognitiv. Viaţa fără suflet nu este posibilă; dar aceasta nu în accepţiunea vechii filozofii cosmice de înţelegere a naturii, ci în sensul interpetării acetuia ca având un mecanism concret de autoordonare şi coordonare proprii organismelor naturii. Căci sufletul completează organismul nu din afară, ci ca parte a corpului organic; iar sufletul se compune din aceleaşi particule din care se compune şi lumea vie. Desigur, afirmarea unei asemenea perspective de gândire a însemnat o luptă dârză cu ceilalţi gânditori ai epocii sale. Probă grăitoare pentru asta sunt analizele sale asupra categoriilor de formă şi conţinut, asupra raportului tot şi parte, posibilitate şi realitate etc.

10.2 Sufletul ca expresie a unui mod superior de organizare a vieţii.

Pentru Aristotel, sufletul reprezintă un principiu al vieţii. Prin suflet, orgnismele îşi găsesc o mare diversitate de forme pentru a se manifestă. “Un corp fizic devine topor, doar dacă cu acesta se fac operatii de acest fel; un ochi încetează a mai fi ochi dacă-şi pierde vederea. Căci dacă ochiul ar fi o fiinţă, atunci vederea i-ar fi sufletul. Sufletul îşi găseşte împlinirea şi desăvârşirea în organism asemenea marinarului pe vapor.” ( Aristotel, Despre suflet, pg. 40). Pentru a deveni parte a organismului şi a naturii, sufletului îi trebuiesc descoperite temeliile, ce însemnătate instrumentală are acesta pentru existenţa organismului, pentru manevrarea şi direcţionarea obiectelor mişcătoare. In acest spirit se află formulate ideile ce stau la baza teoriilor moderne ale instinctului: sufletul înseamnă o operaţie concretă, este activitate şi orientare; şi nu ceva ce stă in afara corpului, ca ceva care “din afară” să contribuie la punerea lui în funcţiune. Polemizând cu platonicii, Aristotel spune că se gândesc bine şi corect cei ce afirma că sufletul nu poate exista în afara corpului şi că sufletul nu est corp. Incorect este să se spună că sufletul se poate separa sau diviza. Aceasta ar insemna că pentru a construi o casă este suficient să pronunţi cuvântul “casă”. Corect este să se spună că sufletul gândeşte, se hrăneşte, compătimeşte, etc. La fel, cauza hrănirii nu trebuie căutată într-o lume fizică cosmică, cum au făcut-o gânditorii cei vechi. Hrănirea are loc în raport cu modul de organizare al vieţii, fiind ceva care se conformă cu legile naturii.

10.3 Funcţiile sufletului

Sufletul nu este ceva divizibil, el este un principiu al vieţii şi dezvoltării, este ceva care se valorifică în realitate, în plină actiune. Aristotel i-a oferit sufletului trei funcţii: vegetativ, motor şi

12

inteligent. Ceea ce corespunde unei înţelegeri a sufletului cu o valoare de generalizare deosebită. În această generalizare se află totodată sintetizată unitatea comună a acţiunilor umane cu cele animale si vegetale, o sinteză care îşi va găsi întărirea şi confirmarea prin progresele ulterioare ale geneticii contemporane. Fiecare funcţie reprezintă un nivel distinct de dezvoltare al sufletului, unde cele superioare le implică şi pe cele inferioare. Ideea de dezvoltare mai apare şi la alti filozofi, cum au fost Heraclit, Leucip s.a.m.d. Prin Aristotel însă cunoştinţele despre suflet e realizează unitatea dintre macrocosmos şi microcosmos, o unitate care trebuie abordată în termenii aceleiaşi legităţi generale a dezvoltării. Cum acest lucru este argumentat şi soluţionat de Aristotel, anunţă în sine legile care vor avea să fie formulate în biogenetică, dar după mai mult de un mileniu. Aristotel spune ca omul nu reproduce dezvoltarea naturii sub toate formele sale, ci doar pe cele organice. Nu se sfieşte să aprecieze uneori dimesnsiunea pură şi nedezvoltată a sufletului copiilor, care se aseamănă cu cel al animalelor. Prin însăşi aceste însuşiri ale sale, omul este considerat un zoon politikon.

10.4.Funcţiile senzorio-perceptive.

Reflectarea senzorială are multe trăsături comune cu cea vegetativă, în special cu aceea de a se putea asimila şi de a se puea acorda la obiectul extern. Ulterior, totul le deosebeşte. Adică reflectarea vegetativă presupune asimilarea odată cu forma şi a substanţei obiectului. Ori sufletul senzitiv realizează doar asimilarea formei. Reflectarea senzorio-perceptivă este una sufletească, adică una fără implicarea substanţei obiectelor.. Adică, atunci când metalul din aur sau argint al inelului ajunge să-şi definească forma în raport cu degetul viitorului său purtător el nu va deveni şi deget. Obiectul reflectării rămâne în continuare “în afară”, prin reflectare ajungând subordonat. La nivelul reflectării senzitive nu se poate identifica cu materia, pentru că în suflet nu există nici piatră, nici fier, ci numai formele acestora. Reflectarea unor obiecte mai complexe presupune în plus intervenţia unor instanţe logice. O perspectivă de abordare a reflectării senzoriale ce o depăşeşte pe aceea în care senzaţia implica penetrarea receptorilor prin porii receptaţi ai obiectelor. Aceasta în condiţiile în care elementele primare (ca aerul, apa…) îşi păstrează aceeaşi însemnătate combinativă primară, Dar spre deosebire de Platon, unde senzaţia este expresia transformării în altceva, la Aristotel senzatia se epuizează în asimilarea la obiect.

10.5. Spre o “senzorialitate generală”.

A fost o temă de dezbatere preferată în dialogurile lui Platon, a fost un subiect pentru nenumărate speculaţii, legat de explicarea proprietăţilor şi a relaţiilor dintre lucrurile reflectate senzorial. Pe toate acestea Aristotel le înmânează unui organ de reflectare central aparte. Este vorba aici totodată de un nou concept introdus de Aristotel în domeniul stiintelor, cel de “senzorialitate” generală”. Cu acest organ se reuşeşte recunoaşterea proprietăţiilor generale ale lucrurilor, a mişcării, formei, mărimea, unitatea, numerle etc; prin acest organ devine posibilă reflectarea lor senzorială, devine posbilă reprezentarea lor vizuală sau auditivă. Pe aceasta cale, o modalitate senzorială devine deosebită de alta; fără de care n-am putea deosebi diversele calităţi ale simţurilor, cum sunt mai multe senzaţii de dulce, de culoare etc. În ceea ce priveşte natura şi unde este localizată această modalitate senzorială, Aristotel spune că se află tot acolo unde se află şi cele specifice, cu care concresc împreună, făcându-le posibilă şi acestora existenţa. Totuşi, dintre toate modalităţile senzoriale, cea generală conferă o anumită prioritate celei cutanate, în special la animale. Diversele proprietăţi stimulative ale mediului sunt recepţionate preferenţial cutanat. După cum ele sunt fie plăcute sau neplăcute, adică dureroase. Cu acest punct de plecare, organul senzorial central emite decizii într-o directie sau alta. Însă, ca organ central – unde se iau marile decizii – nu este creierul, ci inima. Aceasta, prin activitatea circulatorie sanguină şi cu “pneuma” evaporată, atrage în sistem participarea mişcării. Prin urmare, inima este cea care indeplineşte aceasta funcţie cu rol integrator biologic intermediant pentru toate modalităţile senzoriale.

10.6. Psihogeneza imaginaţiei – conceptul de “fantezie”

Toate sintezele şi generalizările senzorio-motrice subiectul le realizează nu numai în raport cu datele ce-i sunt conferite de la receptori, ci şi în raport cu cele pe care subiectul şi le reaminteşte sau şi le reprezintă fantezist (cu un înteles diferit de cel actual). Forma de memorie cea mai simplă nu poate fi separată de ceea ce s-a reflectat senzorial; urma lăsată de acum depinde de circulaţia sanguină, prin care acţiunea sufletească prinde substanţă: deci ajunge la a se raporta la un substrat

13

fiziologic. O perspectiva care înseamnă indiscutabil un progres în găndirea şi explicarea activităţii psihice, niciodată anterior încercate, deoarece, cu acest punct de plecare, s-a putut formula de acum problema imaginatiei ca proces obiectiv de cunoaştere. Astfel, imaginaţia (fantezia) este interpretată ca o continuare a efectelor acţiunii agenţilor stimulatori asupra organismului, ca o reproducere a formelor obiectului anterior reflectat senzorial şi raportat în mod asemănător la organism. Însemnatatea unei asemenea aprecieri şi clasificări este imensă, pentru că pentru prima dată este evidenţiată intervenţia activă în reflectare a subiectului cunoscător, unul care nu se raporteaza neapărat şi nemijlocit la corp, ci la lumea externă. Fireste, meritul lui Aristotel nu este epuizat doar de acestă contribuţie, a evocării însemnătăţii rolului decisiv jucat de intervenţia activă a subiectului cunoscător în imaginarea lucrurilor. Pe aceşi linie tot el este considerat ca fiind părintele străbun al asociationismului; adică el a mai arătat şi modul în care se combină mental diversele date reflectate, cum acestea corespund unei ordini legice. Prin asta, Aristotel a arătat cum mişcările corporale născute sub influenţa agenţilor lumii externe se pot lega unele de altele, că această împreunare este o funcţie dependentă de gradul lor de asemănare, de diferentiere sau de succesiune temporală dintre elemente. Astfel, Aristotel a ajuns să explice în mod egal odată cu cauzalitatea senzaţiei şi pe cea a imaginatiei(fanteziei). El a reuşit prin asta să aprofundeze rezultatele predecesorilor săi în două privinţe: prin evocarea raportării senzaţilor la realitate el a arătat că subiectul este un element activ, real, îndreptat spre cunoasterea obiectelor sensibile, spre reproducerea formelor acestora -–aspecte neabordate de vechea filozofie a stiintelor naturii; el a putut să facă un obiect de cunoaştere din mecanismul intern de organizare al sufletului, din evolutia dinamicii acelor fenomene, care erau purtătoare ale formelor şi însuşirilor obiectelor anterior reflectate – mecanism iarăsi neabordat de vechea filozofie a ştiintelor naturii.

10.7. Conceptul de “stradanie” (intentie)

Dintre funcţiile sufletului Aristotel a evocat-o pe aceea a strădaniei, înţelegând-o ca pe ceva

îndreptat “spre ceva”, ca pe o aptitudine inseparabilă de activitatea senzorio-perceptivă. Aceasta se află şi se reprezintă tot prin “senzorialitatea generală”, unde-şi au rărăcinile şi simţurile. Acestea se unesc între ele pentru că intenţionalitatea se raportează mereu la un anume obiect; el devene scop doar prin a lua forma sau portretul unei imagini. Fără intervenţia unei asemenea intenţionalităţi, fiinţele nu intră în mişcare decât dacă sunt mişcate forţat. Intenţionalitatea este hotărâtă de: obiectul despre care subiectul poate afla prin zestrea sa de cunoastere (a) şi de senzaţia de plăcere sau neplăcere pe care o creează. Prin asta Aristotel demonstrează originea naturală a ceea ce pun fiinţele în mişcare, ceva care aparţine fiinţei vii şi nu este o simplă abstracţie metafizica. După cum forma nu poate fi despărţită de materie, nici intenţia nu poate fi ruptă de organismul viu. Din aceasta perspectivă arostotelică ajung depăşite toate concepţiile mecaniciste şi idealiste ale vremii.

10.8. O teorie a activităţilor mentale

Aristotel a evocat dezvoltarea intenţionalităţii în strânsă legătură cu analizarea produselor actului de cunoaştere. Scopul intenţionalităţii umane, spre deosebire de cea a animalelor, este nu numai reflectarea formelor senzoriale, ci şi pe cea a conceptelor – aceasta pe linia functiei inteligente a sufletului. In ceea ce priveşte acest din urma aspect, s-a spus că lui Aristotel i-a căzut din mână instrumentul investigativ propriu ştiintelor naturii. Astfel, după ce declară inseparabilitatea sufletului de purtătorul acestuia, corpul, sistemul său şi viziunea sa scientistă începe să facă compromisuri. Le face în sensul dezvoltării pentru acest nivel inteligent al activităţii a unei alte teorii, a uneia elaborate de astă dată în notă dualistă, diferită chiar şi de cea a lui Platon. Conform acesteia, mintea este considerată ca o proprietate exclusiv umana, fiind scoasă din sfera activităţilor corporale, din cea a actelor ce pot fi explicate determinist si cauzal. El a emis postulatul conform căruia inteligenţa este ceva diferit de corp şi nu se amestecă cu acesta. În cursul potrivirii receptorilor simţurilor la obiect, aceştia nu-şi pierd existenţa independentă; în cursul potrivirii conceptelor însă la obiect independenţa acestora ajunge însă a fi pusă îndoială. Dincolo de sufletul corporal şi influenţa sa reciprocă cu mediul, inteligenţa ajunge la a se confrunta cu postura neobişnuita a lucrurilor, a obiectelor, care au nevoie de categorii eterne şi de un adevăr absolut. Prin urmare, se constituie o ierarhie a acţiunilor cognitive, unde activitatea mentală ajunge la a se diviniza. In ea se afla gândul ca valoare, ceva care nu este însă neînduplecabil. Aceasta este forma gândului curat, care este scopul dezvoltării intelectuale. Prin această explicaţie Aristotel scoate astfel mintea şi activitatea ei dumnezeiască din sfera ştiinţelor naturii.

14

VIZIUNILE PSIHOLOGICE DIN PERIOADA ELENISTĂ Viziunile psiholoice în perioada elenistă: PERIPATETICII Sufletul ca materie şi mişcare. SOFIŞTII - Protagoras, Hypias şi Giorgias; Lucreţius STOICII Principiul primar al pneumei. Drumul transformarii imaginii in concept. Dezvoltarea inteligenţei; Creierul ca organ al psihicului; Descoperirea nervilor; 6. Despărţirea sufletului de organic; 7. Evocarea subiectivului.

Perioada elenă păstrează experienţa înaintaşilor şi deschide o nouă epocă spre cunoasterea ştiintifică a fenomenelor psihice. După terminarea campaniilor cuceritoare greco-macedonene începe o nouă epocă istorică a societăţii sclavagiste: cea elenistică. Sunt însemnate din acest punct de vedere: 1) strângerea legăturilor cu occidentul în domeniul filosofiei şi ştiinţelor; 2) înviorarea ştiinţelor exacte şi aplicative. Este suficient să-i amintim în acest sens pe Euclid, Arhimede, s.a. şi de asemenea contribuţiile lor în domeniul geometriei, mecanicii, astronomiei - pentru a putea reprezenta nivelul superior de găndire a acestei perioade. O asemenea tendinţă şi-a pus pecetea asupra modului de înflorire a ştiintelor, filosofiei, biologiei. În centrul cultural al lumii elene, pentru prima data la Alexandria, corpul omenesc a putut deveni obiect de studiu permis pentru anatomie. Acest mod de gândire propriu ştiintelor exacte si-a pus pecetea şi pe gândirea filosofică. In domeniul ştiinţelor naturii învăţătura lui Aristotel rămânea să reprezinte o culme inegalabilă. Discipolii lui au fost denumiti peripatetic, epicurienii şi stoicii - care şi-au propus în mod egal să rezolve unele contradicţii existente in sistemul aristotelian, precum cele dintre lumea materiala şi lumea vie, dintre lumea vie şi cea mentală, acordând atenţie unor probleme etice. Modul de înţelegere a rădăcinilor personalităţii umane s-a schimbat decisiv. Apare un nou OM-omul liber grec, a cărei legătură de subordonare nemijlocita la polis slăbeşte, expunându-se celor mai furtunoase şi schimbatoare evenimente sociale. De aici a rezultat un individualism caracteristic, care, întărindu-se, îi insufla spiritualiceşte intelepcine, facându-l mai puţin dependent de jocul forţelor externe atât de variate.

11. PERIPATETICII

11.1. Sufletul ca materie şi mişcare.

La început sufletul a fost interpretat ca o forma a corpului, fără a putea lega multiplele sale forme de continutul nematerial al acestuia. Forma sa nu este ceva atât de activ ca să poată reconstrui corpul în acord cu un proiect propriu Aşa ceva poate fi rezultatul doar a influenţelor reciproce dintre diversele părţi ale corpului. Aici sufletul ramâne un produs echilibrat dintre cele patru elemente: foc, pământ, aer, apă. De altfel nici nu este permis a fi luat ca o entitate autonomă, sufletul depinzând de ceea ce se întamplă în corp şi de influentele ce acţionează asupra corpului. Sufletul este pur si simplu o proprietate a organismului. Acest mod de gândire nu a rezistat însă prea mult la peripatetici, care vroiau să stea mai aproape de imaginea unui organism apartinând naturii. Astfel, Teofrast se plângea că-i este foarte greu sa-şi imagineze sufletul în afara mişcării. Spre deosebire de Aristotel, el afirma ca sufletul are propriul său purtator, care-i permite acestuia să se mişte în interiorul corpului. Acest purtator, forţa sa era imaginată ca una naturală, din aceeaşi materie cu natura şi că purtătorului mişcării acestuia Straton i-a dat denumirea de pneuma - cea de-a cincea substanţă, element primar, o chintesenţă a celorlalte patru. Oricum, in opozitie cu discipolii platonicieni, peripateticii negau caracterul invizibil sau imperceptibil al sufletului. Ei au combătut acea gândire, în acord cu care sufletul şi mintea umană ar fi o funcţie superioară naturii şi independentă de activitatea corpului. Sufletul este un produs al naturii şi nu doar un principiu ce-şi face loc în corp din afară - cum spunea Teofrast; toate fiintele au minte - afirma Straton.

Aceşti discipoli nu au dezvoltat învăţătura despre suflet a dascălului lor, Aristotel, ca să aducă ceva nou. Constribuţia lor a constat din îndepărtarea din sistem a tuturor elementelor ce ar fi dat ocazie la interpretarea acestor fenomene sufletesti dintr-o altă perspectivă decât cea a ştiinţelor naturii. În intransigenţa lor din păcate au înlăturat odată cu adevărul aprioric despre suflet şi mintea dumnezeiască ce nu se amesteca cu corpul. Au lepădat deci, dintr-un principiu organizatoric al corpului şi pruncul, pe care l-au transformat într-un lucru material.

15

12. SOFIŞTII - Protagoras, Hypias şi Giorgias

12.1. Studiul raporturilor stabilite intre oameni. Secolul al V-lea i.e.n. în Grecia se identifică cu perioada de după războiul persic, care a

corespuns atât unei înfloriri economice, ştiintifice şi culturale, cât şi unei întariri a democraţiei sclavagiste. De asemenea, aceasta a însemnat o creştere a importantei valorilor obiective, precum si a individualităţilor, intelegand prin aceasta valori individuale libere ( ex: sclavii erau tot individual vânduti în pieţe).

Pentru sofiştii, aceasta a însemnat deschiderea posibilităţii de a face un obiect de studiu distinct din raporturile pe care unii oameni le stabilesc cu ceilalţi, ca oameni cunoscători şi de decizie individuală. Astfel, în locul psihicului înteles ca o problemă a ştiinţelor naturii apare o nouă viziune, aceea centrată pe studiul raporturilor dintre oameni. În consecinţă, sufletul a încetat a mai fi studiat ca parte a naturii, fiind de astă dată abordat din perspectiva acţiunilor şi relaţiilor interumnane, cu toate influentele posibile pe care aceste raporturi le suporta. Prin urmare, învăţătura sofistilor se centreaza pe profilul conduitei cetăţeanului ca parte a cetăţii, stăpân de sclavi, membru onorabil al institutiilor statului. Desigur, că de la acesta societatea pretindea unele aptitudini aparte: să fie organizator de întruniri ale oamenilor, unde să ia cuvântul în faţa celorlalţi cetăţeni din cetate, să le cunoacă nevoiel socială şi cărora să le insufle o anumita ideologie. Aşadar, conducerea societăţii se face dependentă de persoana leader-ului.

12.2. Raportul om-natură

Fenomenele sociale nu mai sunt determinate de fortele naturale, exterioare, ci de cele care – prin intermediul oamenilor – ajung la nivelul de înţelegere al tuturor cetăţenilor. În aceste condiţii sociale, preocupările filozofice ale sofistilor deveniseră un modus vivendi, având aplicabilitate socială imediată şi fiind îndreptate atât spre acţiunile cognitive (de domeniul comunicării, limbii, logicii etc.) cât şi spre acţiunile de decizie socială. De atunci dateaza unele lucrări de gramatică şi lingvistică ale lui Protagoras, lucrări care au calificat multe probleme legate de clădirea vorbirii, ordinea logicii s.a.m.d. Hypias si Georgias au fost cei care s-au ocupat de gândire si reprezentare, de relaţiile stabilite între cuvinte. In privinţa raportului om – natură, principala problema a sofiştilor nu era aceea a aflării locului omului în natura sau în lume, ci aceea de a descoperi convingerile oamenilor, modurile lor de comunicare. Orice subiect era un loc de centrare al forţelor spirituale, cu valoare individuală, o perspectivă care nu ţinea cont de diversitatea formelor activităţii umane. Sufletul se voia explicat astfel doar din perspectiva subiectivistă. Omul nu mai era raportat la natură, ci la un alt om.

13. STOICII sec.IV i.H. )

Activitatea stoicilor este legată de Atena. Intemeietor este Zenon, denumit după locul unde acesta îşi preda discursurile. Tot întemeietor este considerat şi Krisipos. Stoicismul era ştiinţa cea mai răspândită în perioada elenista, fiind apoi preluata şi in Roma antică. In decursul a câteva secole, a suportat prefaceri interesante în acord cu fiecare epoca a Antichitatii.

13.1. Principiul primar al pneumei.În accepţiunea stoicilor, cosmosul era imaginat ca un tot unitar ce consta dintr-o mişcare

neîntreruptă a aerului infocat - pneuma. Era baza pe care, prin condensare, se obtineau gândurile şi lucrurile; prin ea lumea era reîntregită. Dar cu ce pret? Prin a considera ca fizicul şi psihicul ajung a se compune din aceeaşi materie, căreia îi sunt conferite însemne umane, chiar însuşiri supraumane, supraindividuale, întrucât pneuma universala "este echivalentă cu sufletul general, cu focul dumnezeiesc". Stoicii au mai introdus o noţiune de pneuma de "tensiune" sau de gradare a tonusului. Aceasta a permis despărţirea mai multor stări graduale ale sufletului. Tot pe aceasta baza s-a permis dărâmarea zidului pe care Aristotel l-a ridicat între materia vie şi nevie, între suflet şi viaţă.

13.2..Drumul transformării imaginii in concept.

16

Cea mai importantă contribuţie a stoicilor la dezvoltarea psihologiei constă în a fi indicat şi studiat acele forme de acţiune care, cu punct de plecare din ceea ce este reflectat senzorial, devin un act gândit logic, adică un concept. Pregătirea terenului a realizat-o Aristotel cu a sa teorie a fanteziei sau imaginatiei despre "nus"-ul activităţii mentale. Stoicii au reformulat aceasta teorie, au reprelucrat-o, încercând să demonstreze cum are loc aceasta transformare a imaginii senzoriale în concept. Pentru acest lucru, ei pleacă de la Socrate, care a evidenţiat rolul logicii, a momentelor de necesitate, de generalizare, cu rol de clasificare a gândurilor. Totodata, au realizat însemnătatea judecăţilor de analogie, compunere, negare, contradicţie s.a. Ori se poate constata că multe din elementele de aici apartin celei ce ulterior în psihologie se va numi ca necesară elaborarii asociatiei. Astfel se evidenţiază însemnătatea intenţiei în diversele etape de realizare a cunoaşterii conceptuale. Soluţia stoicilor are o serie de avantaje în raport cu cea a lui Aristotel: la ei, deşi senzaţia şi gândirea sunt fenomene reale, subiectul teoretic care cunoaste obiecte diferite, o face cu ajutorul fanteziei ce este subiectivă şi samavolnică. Cunoaşterea stoică realizează astfel o cunoaştere autentică. Imaginea rezultată, deşi se bazează şi pleacă de la datele nemijlocite şi verificabile ale senzaţiilor, în final poate fi chiar mai autentica, cu exceptia afectării ei de boală.

13.2. Dezvoltarea inteligenţei.

Stoicii au meritul de a fi fost cât se poate de aproape de explicarea genetică a gândirii. Schema dezvoltarii inteligenţei este următoarea: copilul când se naşte intră, cu ajutorul respiraţiei, în posesia unei pmeume, la acţiunea căreia se porneşte funcţionarea şi a unei pneume interne, sufleteşti, psihice. Prelucrarea necontenită a ei asigură dezvoltarea sufletului. Acesta se dezvoltă până în jurul vârstei de 14 ani, când are loc un eveniment nodal: se naşte gândirea conştientă şi raţională. Astfel s-a demonstrat că, în raport cu lumea senzorială externă, nu există nimic calitativ anterior contactului nemijlocit cu obiectele, că aceste calităţi se dezvoltă pe bază a ceea ce se recepţionează şi se simte şi că dezvoltarea inteligenţei are loc în etape, urmând un traseu legat de vârsta fiecăruia, un drum de la gândirea senzorială la cea raţională.

13.3. Creierul ca organ al psihicului

Discuţiile cu privire la sediul organic al sufletului datează din perioada elenă. Mulţi cercetători, dar mai ales medicii s-au opus lui Aristotel, care aşează sufletul în inimă. Convingerea acestora nu mai era de această dată speculativă, afirmându-se că sufletul mental se află în cap, pentru că această parte a corpului este cea mai aproape de cer; sau aşa cum afirma Straton, analizând mimica omului concentrat, că sufletul se află undeva după pupile. Aşezarea sufletului în creier, de aceasta dată, are la bază o serie de date observate în practica medicală. După Alkmeon, în Alexandria au mai activat, în sec.III i.e.n., Herafilon şi Herasistratos. Ei au adus o contribuţie decisivă la cunoasterea activităţii creierului, care constă în a fi legat activitatea psihică de diversele formaţiuni ale creierului. Herasistratos a comparat creierul omului cu cel al animalelor, in timp ce Philoponus vorbeşte de mişcări care iau naştere prin excitarea scoartei cerebrale, de boli care apar ca rezultat al degenerării acesteia.

13.4. Descoperirea nervilor.

Herafilon şi Herasistratos au făcut deosebirea dintre nervi şi tendoane şi puţin i-a trebuit lui Aristostratos să ajungă să deosebească nervii receptori de cei motori. În ceea ce priveşte fenomenele psihice, acestea erau raportate la substratul neuroanatomic al creierului, dar nu întratât încât să fie consideratî aici şi dinamica fenomenală crescută a acestora. Pentru explicarea lor, s-a facut apel la vechiul instrument categorial al pneumei; în cercurile medicale ale vremii pneuma era o fenomenalitate susţinuta de fapte şi nu o simplă categorie teoretică. Dar una era pneuma care explica procesele psihice complexe şi altceva erau funcţiile creierului, astfel că această deosebire necesita şi o fundamentare filosofică. Context în care, îndată ce au fost descoperiţi, nervii au fost interpretaţi ca veritabile canale de scurgere a pneumei, ceea ce a dus la transformarea pneumei intr-un reprezentant al funcţiei ulterioare a nervilor. Rezultatele medicilor din Alexandria au avut la bază observaţiile făcute asupra construcţiei anatomice a sistemului nervos, precum şi asupra modului cum acesta se leagă şi se raporteaza la excitarea diverselor sale părti sau la extirparea acestora. De menţionat că cercetările au fost realizate nu numai pe animale, ci şi pe oameni(pe cei condamnaţi la moarte).

17

13.5. Despărţirea sufletului de organic.

Stoicii si-au propus să probeze în fel şi chip teoria despre suflet a lui Aristotel. Unul din obiective a avut în vedere modul de raportare a sufletului la organic. S-a mers până acolo unde natura organică, în orice manifestare a ei, se vroia a fi şi o expresie a manifestării sufletului. Dezvoltarea ulterioară a cunoştinţelor a demonstrat valabilitatea acestei perspective de gândire doar în cazul animalelor. Sufletul organic al oamenilor se vroia a fi totusi altceva decât cel al animalelor. Stoicii au deosebit un pneuma psihic de altul vegetativ. În acest sens Epicur vorbeşte de o materie inexplicabil de fină, pe care nu poate s-o denumească, dar căreia Lucreţius i-a dat numele de materie spirituală, acesta ca fiind deosebită de suflet. Anima reprezintă atomii distribuiţi în tot corpul, care funcţioneaza ca purtător al vieţii; spiritul sau psihicul era purtat de animus, care se află localizat în piept. În acest fel sufletul ca principiu al activităţii psihice în perioada elenistă se desparte de celelalte principii, potrivit cărora sufletul reprezintă toate formele de manifestare a vietii.

13.6. Evocarea subiectivului

O cucerire remarcabilă a perioadei eleniste, cu însemnătate pentru cunoasterea psihologică a costat în declararea cî subiectul reprezintă o entitate activă nu numai in raport cu reflectarea lumii externe, ci şi în raport cu cea internă, cu procesele psihice prin care se manifestă. Un lucru insuficient exprimat până atunci în termenii şstiinţtelor naturii. Despre acestea se spuneau că sunt doar fenomenele subiective sau de altă natură decât cele fizice (ca mişcarea vieţuitoarelor), ca putând fi de natură socială. Termenul de pneuma vine să reprezinte şi o atare situatie, unde pentru descrierea implicării subiectivului, deşi se face apel la instrumentele ştiintelor naturii, se declară că acestea sunt nesatisfăcătoare. Stoicii fac acest lucru când îsi propun sa explice formele complexe de comportament. Prin aceasta ei au pregătit terenul pentru a considera conştiinta umana ca o activitate psihica cu însusiri aparte.

GÂNDIREA PSIHOLOGICĂ ÎN VECHEA ROMĂ

Gândirea psihologică din vechea Romă: LUCREŢIUS experienţa ca bază a cunoaşterii sufleteşti; ; senzaţia şi gândirea; reflectarea determinismului dezvoltării vieţuitoarelor. GALENUS - organele psihicului; pneuma sufletească şi şi sistemele de recepţie; suferinţele ca stări sufleteşti de bază active; starea tensiunii arteriale; mugurii conceptului de conştiinţă.

Progresele realizate in vechea Roma sunt strâns legate de rezultatele epocilor anterioare elene. Cele mai importante lucrări din acea perioadă au fost cele ale lui Galenus si Lucretius.

14. LUCREŢIUS (cca 96-55 e.n.)

Este autorul lucrarii “Despre natura lucrurilor”, o creatie distincta a acelei perioade materialiste. Este o desavarsire a gandirii atomiste a lui Epicur. Activitatea lui este reprezentativa si martora la o serie de framantari sociale ascutite din acea perioada. S-au constituit si s-au raspandit tot mai mult conceptiile religioase, o insemnatate deosebita dobandind filosofii stoici.

18

14.1. Baza cunoasterii sufletului: experienta

O perspectiva distincta si ireconciliabila in acea vreme a fost cea a lui Democrit. La aceasta a aderat si Lucretius. Aceasta perspectiva de gandire nu recunostea nimic in afara a ceea ce putea fi studiat prin experienta, ca forta si cauzalitate a lucrurilor. Fara de stoici, Lucretius spunea ca, lucrurile, chiar in afara de ceea ce se intampla in natura inconjuratoare, nu au nici un rost. Atomii exista dar in acord cu legile mecanicii, Sufletul însuşi trebuie dedus in acord cu aceste legi. Pentru studierea fenomenelor sufletesti trebuie pornit de la experienta. Caracterele diferentiate ale sufletului in raport cu corpul pot sa fie determinate nu prin mijloace metafizice, ci cu cele ale stiintelor naturii; la aceasta concluzie se poate ajunge pe cale empirica si nu prin postularea unei aptitudini suprasenzoriale. Experienta demonstreaza ca odata cu moartea trupului si sufletul dispare.

Sufletul este de natura materiala; el se deosebeste de materie prin finetea sa. Altfel nu poate fi aplicata interinfluenta ramasa dintre suflet si corp. Sufletul este el insusi o materie mai rafinata, nu insa in sensul ca aceasta materie sufleteasca ar fi prin ceva subordonata celeilalte. Aceasta este o problema careia i s-a acordat insemnatate etica.

14.2 . Senzatia si gandirea

Aptitudinea principala a sufletului este senzatia; toate celelalte aptitudini ale sufletului izvorasc de aici. Senzatia este cauzata de influenta particulelor atomice asupra organului de receptie. De aceea, toate senzatiile, inclusiv cea a distantei, este subliniata de tact. In acest fel, vederea este rezultatul actiunii neintrerupte a imaginilor asupra receptorilor vederii. Aceste imagini zboara cu viteza foarte mare, impingand in fata atomii aerului, care, prin pupile patrund in corp si dau nastere senzatiei. Senzatia ia nastere doar in acel corp care este apt sa preia formele de actiune ale atomilor. Ochiul este cel care vede, si nu sufletul cu ajutorul ochiului. Cu aceasta teorie a nasterii senzatiilor, Lucretius a fundamentat si alte fenomene sufletesti: senzatia vederii la departare; iluziile de vedere; tonul emotional al senzatiei, etc.

Toti discipolii lui Democrit au sustinut – diferit de dascalul lor – ca piatra de baza a gandirii se afla in senzatii. Actiunea de cunostere se bazeaza pe aceasta; orice indoiala in aceasta privinta inseamna sustragerea de sub actul de sustinere. Senzatia in sine este pusa in slujba adevarului.

Era un senzorialism de nuanta determinista: senzatia nu era considerata ca un fapt de constiinta, dincolo de care nu exista nimic, ci ca un produs de revarsare a atomilor, care, prin structura lor fizica, isi transmit proprietatile materiale. Drumul de la senzatie la minte trece prin fantezie, ca un sistem de prelucrare a imaginilor ( adica de egalizare a asemanarilor, de schimbare a proportiilor, a diferentelor de gen, etc). Toate aceste aptitudini de combinare au fost denumite ulterior asociatie, aglutinare… necesare realizarii reprezentarii generalitatii, care au propriul drum natural, unul asemanator celui prin care “paianjenul isi tese panza”. Cand acest demers se va cupla cu aptitudinea deciziei se va naste judecata, se va putea deosebi adevarul de fals, independent de felul in care acestea se potrivesc sau nu cu afirmarea sau legarea asupra lucrurilor.

15. GALENUS (129 – 199 e.n.)

A fost fiul unui constructor din Asia Mica. In tinerete a avut ocazia sa studieze filosofia lui Platon, a lui Aristotel, a stoicilor, a epicurienilor. Apoi a trecut la studiul medicinei in Alexandria. Aici a luat cunostinta cu operele reprezentative ale diferitelor scoli renumite de medicina. Pe urma s-a stabilizat ca filosof, la Roma. A scris peste 400 consfatuiri in limba greaca, din care s-au pastrat cca 100, in special cele din domeniul stiintelor medicale. A unit cunostintele vremii despre suflet intr-un sistem unitar, care a rezistat peste secole.

15.1. Organele psihicului

Organele psihicului sunt, dupa Galenus, creierul, inima si ficatul. Fiecare dintre ele reprezinta cate o functie psihica. Impartirea se face in acord clarificarea platoniciana a partilor sufletului:

19

ficatul reprezenta dorintele; inima reprezenta supararea si curajul; creierul era purtatorul mintii. Camerelor creierului le revine un rol important pentru a-si indeplini functia, cu deosebire cea din urma, unde este sediul pneumei – locul de producere a acestuia. Sistemul nervos reprezinta un trunchi cu multe ramificatii, fiecare avand autonomia sa. Nervii sunt claditi din aceasi materie ca si creierul. Ei sunt instrumentele senzatiei si ale miscarii. Galenus a diferentiat intre ei: a)nervii senzoriali de receptie “moi, si b) cei de legatura cu muschii “tari”, care raspund de miscarile efectuate cu control voluntar.

15.2. Organele senzoriale si pneuma Traseele nervilor erau asemanate cu albiile raurilor, prin care se scurge asemenea

aerului incins pneuma. A lasat posibilitatea eruperii prin crapaturi ale acestei pneume,de unire a acestora cu aerul. Aceasta solutie a fost imaginata pentru a putea explica proiectia, proprietatile lucrurilor reflectate senzorial. Dupa Galenus, pneuma de vedere se afla in relatii de interactiune cu aerul din afara, pe care-l insuseste ca propriu, prin care da nastere unui nou organ complementar- care se compune tot din pneuma. Contactul ochiului cu lucrurile se produce in acest fel, unde creierul simte prin conductele nervilor, noua atingere.

Organul pneumei externe – pe care Galenus il leaga de ochi care este o constructie deosebita, in masura sa dea explicatii la unele probleme de reflectare senzoriala ce raman nerezolvate. Astfel el spune ca fiecare organ senzorial are propria sa “pneuma”. Era important sa-si sustina acea ? de traditie ca , proprietatile proceselor din organele senzoriale corespund cu deosebirile calitative dintre nervi. Pneuma vederii este de culoare stralucitoare, a auzului este ca aerul, etc. Unitatea dintre lucruri si reproducerea lor senzoriala este data de materia comuna a materiei lucrurilor si a celei din care se compune organul receptor.

Galenus nu s-a indoit nici un moment de proprietatile senzoriale ale lucrurilor. A mai formulat in acest sens acceptiunea in acord cu care diferentele subiective dintre ceea ce este reflectat senzorial este pusa pe seama interdependentei functionale dintre organele de receptie: fierbinteala este considerata rece in raport cu mai fierbintele.

Creierul era o camera centrala a pneumei. Aceasta acceptiune a rezistat pana la inceputul secolului al XIX-lea.Intemeietorul frenologiei a redescoperit gandirea lui Erastostratos, in acord cu care activitatea psihica se raporteaza nu la incaperi, ci la suprafata mesei cerebrale.

Galenus nu a facut studii de nici un fel ca teoria asupra lucrurilor, ca punct de plecare a reflectarii senzoriale si a miscarii pentru a explica cu aceasta schimbarile de tensiune in circulatia sanguina.

Pneuma era materia şi substanţa sufletului. Pentru ca de atunci era facuta deja diferenta dintre suflet si corp, teoria generala a pneumei s-a impartit in doua: cea a pneumei vietii si cea a pneumei sufletului. Ambele se nasc in organism, ca un produs al schimbului material organism-mediu. Pneuma vietii a fost considerat aerul si hrana; din ea, pe calea unei filtarari se naste pneuma sufletesc.

15.3 Suferinta ca o stare activă a sufletului

Suferinta corespunde unei stari active a sufletului.Ceea ce este suferinta pentru unul, poate deveni si pentru celalalt. Cand suferinta depaseste un prag natural, aduce in aceasta stare nu numai trupul, dar si mintea. Aristotel a incercat sa explice acest fenomen. Separarea poate fi determinata ca o stradanie pentru oprirea ranirii, dar poate fi aplicata si prin infierbantarea sangelui. Pentru aceasta problema, Galenus alege solutia prioritatii reactiilor fiziologice.Indicatorul supararii, de exemplu, este cresterea temperaturii din sange; dorinta de razbunare este expresia unui mecanism corporal secundar. O interpretare care anunta ulterioara teorie a lui James – Lange a emotiilor.Se ajunge la gandirea dominarii suferintelor cu mintea.

15.4.Tensiunea arteriala Teoria lui Galenus despre sanatate spune ca aceasta depinde de amestecul a patru elemente de umezeala, care sunt reprezentative si pentru starea sufleteasca. Amestecul absolut este umezeala, este ceva ideal; in realitate, aceste substante umede se afla mereu in declin in

20

raport cu altele. Influenta lui Aristotel poate fi sesizata in modul in care este interpretat rolul tensiunii arteriale. Excesul de caldura il face pe om curajos; excesul de rece il face ezitant.

15.5 Mugurii conceptului de constiinţă

In perioada lui Galenus, convingerea generala era ca sufletul este compus dintr-o substanta, care poate fi proprie animalelor, dar lipseste din formele de viata vegetala. Aceasta conceptie despre suflet s-a diferentiat mai tarziu. Dintre functiile sufletului s-au distin unele ca fiind proprii constiintei. Psihofiziologia lui Galenus s-a apropiat din doua sectoare distincte de conceptul de constiinta: teoria organelor senzoriale si controlul voluntar al miscarilor. Capacitatea de reflectare senzoriala a sistemului nervos periferic depinde de masura in care sunt dotate canalele nervoase cu pneuma. Deci este de natura psihica. Dar senzatia apare doar cand pneuma cel periferic se acorda cu pneuma central din creier. In aceasta situatie, sufletul recunoaste schimbarea de calitate ce a avut loc, actiunea din exterior asupra organelor receptive. Ceva ce se afla foarte aproape de ceea ce inseamna conştiinţa.

In ceea ce priveste miscarea, cu exceptia celor care provin de la inima, sange… , toate sunt de natura voluntara. Muschiul este pus in miscare de nervi, prin a-i insufla pneuma sufletesc. De asta depinde miscarea. O interpretare care s-a pastrat pana la descoperirea teoriei reflexelor. Galenus lanseaza ipoteza interventiei unor miscari inteligente, sustinute in starea de veghe. Acestor manifestari li s-a dat denumirea de constiinta. Dupa Galenus, progresele in acest domeniu s-au intepenit pentru aproape un mileniu si jumatate.Şi acum, replica idealista

16. PHILON DIN ALEXANDRIA (25 – 54 e.n)

Framantarile sociale profunde reprezentate de atacurile la adresa popoarelor din occident, indreptate impotriva Romei, a favorizat fundamentarea credintei crestine. Ale-xandria se distingea ca un for al stiintelor naturii, unde pe scena apare filosoful Philon. Vederile s-au bucurat de o larga popularitate. Toate eforturile lui Philon sunt indreptate pentru a asigura legatura unica dintre textele biblice cu platonismul, cu ramasitele stoicismului, despre pneuma si mintea dumnezeiasca a lui Aristotel. Argumentele au fost adunate eclectic, pentru a demonstra ca viata pamanteasca este subordonata celei ceresti, iar omul, dumnezeirii sale. Omul pamântean a fost impartit in trei parti: pe minte (spirit), pe suflet si pe corp. Corpul este doar praf, care-si datoreaza viata doar respiratiei dumnezeiesti. Si aceasta respiratie este pneuma. Numai ca acest pneuma este opusul a ceea ce a reprezentat la ganditorii greci si romani. In reprezentarea lui Philon, ceea ce se situeaza in pneuma sunt procesele naturale, devenite prin aceasta “respiratie” o cale de a se insufleti dumnezeies-te, o cale de legatura cu forte si energii dincolo de cele pamantesti. Philon si urmasii lui au conferit acestei pneume functii apartinand unei alte lumi ceresti, de legatura cu aceasta lume, pe care au cladit o intreaga dogma crestina.

Conceptul de pneuma era ipotetic, neputand fi controlat cu mijloace empirice. Acest fapt a creat un teren favorabil pentru a fi mistificat.

17. PLOTINOS (240 – 270 e.n)

Răscoalele şi războaiele civile au zguduit stabilitatea Imperiului Roman. În această perioadă s-a născut un reprezentant distinct al neoplatonismului: Plotinos. El a susţinut caracterul imaterial al sufletului. La Platon, sufletul mai era ceva mişcător, ceva ce putea fi descompus în părţi; în filosofia lui Plotinos sufletul se transformă în acţiune “pură” . Atributul cel mai important este cel al unităţii sale. Sufletul însuşi alcătuieşte unitatea lumii. Învăţătura lui Plotinos - numită şi eustică - se amestecă cu argumentaţia logică.

Ideile şi le confrunta cu Aristotel, cu stoicii, cu atomiştii. Dacă apelează la aceleaşi categorii ca aceştia, cu care se demonstra viaţa sufleteasca, el o face doar ca să demonstreze cât de importante sunt acestea. Opune lor un un singur fapt, ales nu din domeniul vieţii şi a naturii, ci din domeniul vieţii sufleteşti: aptitudinea unităţii conştiinţei umane, de a se introspecta. ÎIntreaga sa conceptie s-a clăadit pe preamărirea unităţii constiinţei umane, care putea să-şi însuşească doar limitat toate categoriile ştiinţifice ale gândirii antice.

21

Dar la Plotin încă nu este vorba de o propriu-zisă conştiintă, de care psihologia modernă să fie direct interesată. Plotin a extras sufletul din lumea materiala, dar un suflet care nu avea încă nici o autonomie. Activitatea sufletească a fost îndreptată astfel: spre lumea minţii – proba ca sufletul nu se poate baza încă pe elemente autonome; spre lumea senzorială (incluzând şi corpul); spre sine. Primele două sunt moştenite de la Platon, a treia ii este proprie.

Când Plotin vorbeste de sufletul îndreptat spre sine, conduita psihică este considerată ca fiind spirituală la toate nivelele. Nu numai gândul “curat” este interpretat ca produs al sufletului spiritual, ci şi celelalte manifestări ale sale.

Sufletul , chiar si la nivelul senzaţiei, acţionează; mai mult, sufleteşte se trăieste ceva. În cazul amintirii, unde nu există o dependenta directă de exterior, în faţa sufletului se deschide un câmp larg de acţiune. Reamintirea nu se produduce sub influenţa unor factori forţaţi din exterior, ci sub acţiunea sufletului conştient. De aceea se poate să-ţi reaminteşti şi ceea ce nu a fost; de aceea sufletul îşi reaminteşte nu numai evenimentele care s-au întâmplat, ci ştie şi despre actele care tocmai se desfăşoară, fie ele senzoriale sau intelectuale, inclusiv propria acţiune. Desfăşurarea acţiunilor este completată de un sistem de reflectare, care dublează desfăşurarea şi creează o imagine despre aceasta. Forma aceasta de manifestare se numeşte fantezie. Aşadar nu este vorba despre gândire sau de alte funcţii ale sufletului, ci de imaginea tuturor celorlalte funcţii. Asadar, trebuie să recunoastem rolul lui Plotin în fundamentarea ulterioarelor conceptii introspectioniste.

5. TEORIILE PSIHOLOGICE ALE EVULUI MEDIU

Teoriile psihologice ale Evului Mediu: 1. Pardigma socială a evului mediu 2. Scolastica. 3. Sfântul Augustin: voluntarismul; conceptul de “experienţă interioară”. 3. Th. Aquino: Convertirea psihologiei aristoteliene în teologie; senzaţiile ca obiecte intenţionale. 4. Ideologia scolastică şi rangul manifestărilor sufleteşti. 5. Nominalismul scolastic – dicuţii privitoare la natura genrală a conceptelor; “briciul” lui Occan.

1. Pardigma socială a evului mediu

Societatea feudală s-a clădit pe ruinele vechii socetăţi antice, în completarea căreia s-a impus un nou mod de gândire, un nou cadru cultural. Este relevant în acest sens că frământările sociale născute la sfârşitul epcii antice au făcut ca vechile oraşe antice aproape să dispară. Viaţa socială proprie cetăţile antice a fost preschimbată de o alta dominant rurală de la sate; veche ordine democratică a cetăţii, dominată de stăpânii de sclavi a fost preschimbată cu cea dintre feudali şi masa de ţărani analfabeţi. Erau raporturi sociale noi, necesare a fi consfimţite printr-o corespunzătoare nouă ordine statală necruţătoare. Au fost raporturi ce se doreau propovăduite şi reprezentate conştient la nivelul păturilor largi ale populaţiei, un mesaj ce a fost însuşit să fie dus la îndeplinire de biserică, o instituţie de stat anume cretă pentru asta. Instituţiei bisericii i-a fost investită să asimileze în structurile ei întreaga moştenire culturala antică, pentru a o reformula în spiritul noilor interese sociale, cu care să acţioneze asupra convingerilor păturilor tot mai largi de oameni. În aceste condiţii cunoaşterea naturii şi a omului a fost pur şi simplu neglijată. Ceea ce a făcut ca în locul preocupărilor de acest fel să se institue un interes marcant pentru viziunile mistice speculative. Cu acestea se vroiau explicate atât organismul cât şi sufletul.

Aşa se face că în noua epocă medievală interesul pentru cunoaşterea naturii şi a omului a slăbească considerabil. Căutarea determinismul şi cauzalităţii din natură şi despre om a înaintaşilor antici a fost de astă dată preschimbată şi coborâtă la nivelul conştiinţei şi a convingerilor evlaice, epuizată de explicaţiile realizate în termenii textelor de credinţă bisericeşti. Respectivele fenomene erau de acum produse ale conştiinţei, unde omul era despărţit de natură, sufletul lui era ridicat la înălţimea unei vieţi de apoi, a unei supra pământeşti, care se va continua în imaginara lume a zeilor şi sfinţilor. Noua mentalitate se raporta ordine oscială care se vroia impusă, una care urmărea ruperea omului de natură şi subordonarea acestuia feudalilor dominanţi. În acelaşi spirit au fost interpretate şi integrate cunoştinţele până atunci dobândite despre viaţa psihică. Sufletul dacă mai era acceptat ca un obiect de preocupare ideatică, el era considerat ca o realitate ambivalentă, adică: ca pe o esenţialitate cu care se completează corpul, unde acesta sălăşuieşte şi încetează la a se mai manifesta liber (a); ca dumnezeire, în care ipostază existenţială sufletului îi putea fi studiată înălţarea spre ceruri, aşa cum aceasta rea reprezentat în termenii textelor bisericeşti (b). În noul cadru social omul a încetat să mai existe ca

22

sclav, de a cărui viaţă stăpânul său să poată dispune după voie. Acum el a devenit iobag, o fiinţă dumnezeiască, de care feudalul dispunea prin intermediului bisericii.

2. Scolastica

Scolastica este expresia unei ordini ideologice, de interpretare şi explicare a fenomenelor naturale şi sociale din perspectivă teologică. S-a născut şi s-a consolidat în condiţiile în care în secolul al VIII-lea existau deja fundamentele filozofice şi psihologice proprii acestei teologii, o învăţătură cu cea mai mare răspândire în întreg ev mediu..În acord cu ideologia scolastică orice discurs raţional trebuia făcut în spiritul şi pus în slujba interpretării Sfintei Scripturi. Prin aceasta se urmărea întărirea noilor raporturi sociale dintre oameni, consolidarea raporturilor materiale dintre ei. Este totodată interesant de relevant că în cadrul acestei ideologii a interesul pentru abordarea problemelor proprii vieţii sufleteşti a renăscut. Dar nu oricum, ci doar ca o nevoie de ameliorare a mijloacelor de acţiune întru dumnezeire, ca un effort de depăşire a simplei comentări ţi interpretări a tectelor sfinte.

Aşa se face că şi subordonat ideologiei scolastice unii reprezentanţi să reuşescă să abordeze obiecti problemele sufleteşti şi să realizeze explicaţii interesante pentru trecutul preocupărilor de acest fel. Lor li se datoresc o serie de încercări reuşite de clasificare a tipologiilor spirituale: ca tipuri sensibile, volitive, neinduplecabile, etc. În fond cunoaşterea propriu–zisă a sufletului s-a preschimbat într-un continuu demers contructiv-speculativ. Când în final se ajungea la cunoaşterea fenomenelor sufleteşti, la descrierea şi explicarea lor ca fenomene naturale, se adopta soluţia dupliicitară, de subordonare la ordinea ideologică scolastică. Aceasta însemna efectuarea unui apel la intervenţia unor forte divine supranaturale, la acţiunea unor proprietăţi ascunse ale lucrurilor, la reprezentarea exisitenţei unei alte “naturi” etc. Astfel, acea manieră antică de gândire în acord cu care părţile diferite sau farâmiţate ale corpului continuă să trăiască pe mai departe – cum spuneau vechii greci, scolastic era explicate prin puterea potenţialului de multiplicare sufletească a trupului, care se actualizează într-un alt corp. Ori acest transfer subtil al fenomenului sufletesc psihic de pe tarâmul fiziologicului trupesc spre cel ideatic este de natură speculativă şi conţine în sine un fetiş. Aceasta conteză pe intervenţia decisivă a imaginaţiei naiv fanteziste a omului, a omului lipsit de cartee, în acord cu care se acceptă ca faptelor să li să poată substitui cuvinte şi unde din jonglarea cuvintelor să se poată reclădi cele necesare unei lumi suprapământeşti, ca loc de desăvârşire şi împlinre a nevoilor lumeşti ământene. În acest sens metodologia de gândire proprie ordinii scolastice a fost o pildă de excepţie pentru modul în care pot fi preschimbate faptele în idei, cum slujindu-se de logică cunoştinţele stiintifice despre adevăr se pot converti în realităţi verbal-mitologice. Şi totuşi, de o asemenea ordine scolastică societatea avea nevoie, şi multe secole de a rândul, de la naşterea şi perioada sa înfloritoare acest mod de gândireşi interpretare a fenomenlor naturale şi spirituale a dat roade, şi-a exercitat din plin influenţa asupra conştiinţei oamenilor, până în vremurile mult mai recenete.

În ceea ce priveşte gândirea psihologică, cu mijloacele admisibile acelor vremi, aceasta a reuşit evocarea unor legături dintre aptitudinile psihice şi funcţiile acestora, a reuşit alegerea unei noi terminologii necesare pentru descrierea unor secvenţe primare empirice ale acesteia. Fireşte, la o analiză mai atentă că reiese că metodologia scolasticii este departe de a fi una orginală, ea fiind extrasă şi ajunstată noilor vremuri de la neoplatonicieni. De asemenea, nu întâmplător, cel mai personificat autor din antichitate ajunge să fie Aristotel. Învăţătura sa a fost însă deformată: din gândirea aristotelică despre suflet a fost extirpat în mod trunchiat elementul vital, fără cel care putea asigura cauza cunoaşterii empirice. Aşa s-a făcut ca scolastica să lase la o parte interesul pentru cunoaşterea fenomenelor sufleteşti ca aparţinând naturii, să pună psuhologia alături de ştiinţele naturii.

3. SFÂNTUL AUGUSTIN (354 – 430 e.n.)

In multe privinţe învăţătura sa se aseamănă cu cea a lui Plotinos. A propovăduit cu fanatism caracterul spontan al psihicului, lipsa de materialitate, caracterul nenatural al acestuia. Voinţa, de exemplu, în accepţiunea sa nu putea fi ceva material şi natural.

3.1.Voluntarismul

23

Dacă în filozofia lui Plotin spiritul era ceva de natură intelectuală - care încorporează gradual datul cunoscut, în cea a lui Sfântului Augustin forţa dominantă îi revenea voinţei. Influenţele sale se manifestau în două direcţii: în acea de a conduce şi direcţiona acţiunile sufleteşti, dar şi de a le întoarce spre sine. Ca stăpân al corpului, mintea se foloseşte de corp în acord cu propria sa samavolnicie; la fel cum organele receptoare se folosesc de cele de mişcare pentru a face pe plac voinţei. Imaginea corpului la Sfântul Augustin, la fel ca la Plotinos, aminteşte de cea a lui Galenus. Aici mişcările nu depind de cauze externe; dacă depinde totuşi de simţuri, aceasta doar pentru că pot să le anticipe, unde senzaţia nu este cauza mişcării, ci doar ocazia pentru a se putea produce, pentru ca sufletul să se poată opună corpului în mişcare. Funcţionarea organelor de simt nu este hotărâtă de influenţele fizice externe, ci de modul în care mintea, ca acţiune unitară, poate să modeleze urmele lucrurilor. Aceasta modelare nu se face în raport şi prin recepţie, ci printr-un act voluntar, care se exprimă prin atenţie. Amintirea însăşi este rezultatul acţiunlor sufleteşti volitive. În acord cu conceptia lui Sf. Augustin drapelul oricărei cunoaşteri se află în sufletul dumnezeiesc ce pune în mişcare lucrurile. Însăşi ştiinţa nu este ceva ce se dobândeşte, ci ceva se extrage din suflet, cu aportul voinţei.

3.2.Conceptul de experienţă interioară

Baza adevărului se află în experienţa interioară: sufletul se întoarce mereu spre sine şi, cu credinta cea mai deplină, intră în posesia propriilor acţiuni şi a produselor sale nevăzute. Deşi a fost teolog, Sfantul Augustin a prelucrat pentru psihologie o ordine aparte de argumentare, ordine care, după secole, va deveni fundamentul metodei introspectiei. Se va găsi la el sufletul ce acţionează independent de corp, dar care foloseşte corpul ca mijloc pentru asigurarea unităţii sufleteşti, ca autocontrol, unde experienţa interioara reprezintă cel mai fidel instrument de cunoastere. Învăţătura lui Sfântul Augustin în acest sens reprezintă o culme a indeterminismului.

4. THOMAS D’AQUINO (1225 – 1274)

Societatea europeană a secolului al XIII-lea s-a caracterizat prin puternice framântări sociale. Mişcărilor eretice tot mai numeroase li s-a opus un catolicism tot mai puternic. Aşa a luat naştere Inchizitia, ordinele sfinte ale dominicanilor şi franciscanilor, scopul acestora fiind acela de a proteja învaţăturile sfinte, să apere ordine socială feudală. Expresia acestor frământări, ca şi undamentarea filosofică şi teologică a ordinii sociale medievale a acelor vremi a fost făcută în scrierile lor de către Albert Manus şi Thoma D’Aquino. Acesta din urmă a devenit reprezentantul cel mai remarcabil şi împlinit al ordinii sociale scolastice medievale clasice.

4.1. Convertirea psihologiei aristoteliene în teologie

Cea mai abilă reuşită de convertire a gândirii aristoteliene în teologie a fost realizat de tomismul filosofic al lui Thomas D’Aquino. Învăţătura sa a fost canonizată de biserica crestină catolică. Din întreaga filosofie lui Aristotel s-a păstrat doar forma externă. Neastâmpărul esenţei a fost extirpat.Totul din această filosofie a fost prelucrat în acord cu gândirea şi cu interesele teologiei. Aceasta avea ca obiect convertirea pe credinţa în Dumnezeu – care cuprindea în sine toate posbilele entităţi psihofiziologice şi mentale. Credinţa în “totul” dumnezeiesc era piatra unghiulară a întregii gândiri teologice, o gândire îndreptată împotriva sufletului sensibil, împotriva naşterii însăşi a acestui “tot” - identificat în persoana Domnului etc.

Thomas d’Aquino şi alţi scolastici catolici şi pe urmă ortodocşi au prelucrat teoria aristotelică despre suflet în acord cu propria lor viziune, luptând împotriva oricărei încercări de a conferi psihicului materialitate şi substanţialitate empirica. Tomismul psihologic a lui Thomas d’Aquino şi-a fixat în obiectiv explicarea naturii “experienţei interioare”. Conceptul începuse să-şi însuşeasca însemnele de reflectare conştientă. Modul omenesc de manifestare a sufletului încetează la a se reduce doar la intelect – ca la Aristotel, pentru a deveni un suflet conştient. Deşi conştientizarea aici se reduce doar la actul de gândire, al unui singur suflet omenesc în raport cu corpul său. Căcu suflete fără conştiinţă sunt doar plantele şi animalele. În ceea ce-l priveste pe om, toate actele sale, începând de la simţuri, au fost subordanate conştiintei, ceva ce în sistemul lui Aristotel nu avea nici un rost. De aici, de la nivelul conştiinţei, se puteau combate mai usor cauzalitatea şi substanţa naturală a psihicului.

24

Concepţia în acord cu care senzatia este o replică (o copie) a lucrurilor, una ce acţioneaza din exterior, a fost în final preluată şi de filosofia scolastică. În mecanismul reflectarii senzoriale, de clădire a replicilor (copiilor), un rol deosebit i-a fost acordat pneumei. Dar s-a presupus că pneuma îşi însuşeşte doar acele influenţe externe pe care sufletul le poate conştientiza. Aceasta teză a fost deja preluată de unul din reprezentanţii de frunte ai perioadei scolastice din sec. XII, unul numit Guilaume de Areches (1080 – 1154), un filosof aflat sub influenţa găndirii lui Democrit. Desigur, în cele din urmă, cunoaşterea senzorială ajunge să fie subiectivată. Astfel, subiectul simte nu în raport de obiectul reflectat, ci în raport de pneuma din interior, prin care reuşeşte să contemple lucrurile. În locul influenţei decisive a obiectului exterior în reflectare senzoriala, de acum importanţă dobândeşte un pneuma intern. Toate acestea când încă nu era constituită o reprezentare şi o formalizare propriu-zisă a ideii de conştiinţă.

Îndată ce sufletul a putut fi echivalat cu subiectul, cu purtătorul său, acesta a putut deveni ceva obiectivabil prin cunoastere. “Organismul – obiect” (aristotelian) se transformă în raport de conştiinta în (subiect)-obiect. Prin Thomas d’Aquino pentru prima dată schema aristotelica a raportului organism-mediu ajunge a se preschimbe cu un raport subiect-obiect. Prin avansarea raportului de cunoaştere subiect-obiect, peste planul raportului biopsihic, concepţia aristotelică devine reinterpretabilă. Sufletul, ca formă materială a corpului, devine şi se transformă din acest moment în ceva subiectiv, a cărui singură proprietate este aceea de a se putea conştientiza. Din lucrurile reale şi proprietăţile acestora nu mai rămâne altceva decât un trecut, care este un dat subiectiv. Ţelul urmărit de Thomas d’Aquino a fost delimitarea unui subiect pur, ca purtător al conştiintei, - şi nu un organism capabil de gândire. Acesta a fost punctul de plecare al ontolologiei sale. In sistemul lui Thomas D’Aquino, însăşi obiectul îşi pierde materialitatea şi devine altceva. Aceasta pentru că “asemănatul poate fi cunoscut doar de asemănător”. Ceea ce începe chiar de la senzaţii. Aristotel susţinea că senzaţia este ceva care se produce în raport cu prezenţa nemijlocită a obiectului, şi de nedespărţit de forma acestuia. La el nu era nevoie de nici un alt factor (ca cel de conştiinţă) pentru ca obiectul reflectat senzorial să devină ceva real şi adevărat. Din păcate, această ingenioasă demonstraţie a reflectării senzoriale nu a fost suficient înţeleasă de discipolii săi. Ea a fost rărstălmăcită diferit de scolastică, a fost adecvată mecanismelor “replicilor de imagine” ale lui Democrit: căci era mai uşor de imaginat o reflectare senzorială a formei decât ceva clădit pe substratul structural al corpului.

4.2. Intenţionalitatea senzaţiilor

Thomas d’Aquino a avut o contribuţie importantă în explicarea modului cum se produce subiectivizaea senzaţiilor, precum şi a replicilor (copiilor) reflectate prin pneuma ale acesteia. El a repudiat acea teorie a pneumei, în acord cu care senzaţia este un intermediar între factorii corporali şi cei din suflet. Rezultatul a fost că replicile senzoriale au devenit fenomene sufleteşti şi mai dematerializate. În cele din urmă, Thomas d’Aquino acostează la idealismul lui Platon. Dar, spre deosebire de acesta, nu conceptele sunt cele cărora le sunt conferite proprietăţi de substantializate, ci replicilor lor (copiilor) reflectate senzorial. Spre deosebire de neotomismul fenomenologic din psihologia actuală, T. d’Aquino postulează că aceste replici senzoriale se nasc nu ca rezultat al activităţii individuale, ci ca produs ales al conştiinţei, ca rezultat al intervenţiei sale intenţionale, prin care se actualizează.

Ori, dacă până şi replicile senzoriale au devenit ceva dependent de activitatea intenţională - deci sufleteasca, a devenit de acum foarte usoară extinderea perspective intenţionale şi asupra proceselor gândirii. Cu alte cuvinte, Thomas D’Aquino a făcut distinctie între replicile intenţionale senzoriale ( species sensibilitis ) şi replicile inteligente (species intelligibilis ). Sufletului omenesc i-au fost conferite însuşiri nedemne altor fiinţe pământeşti Astfel, fără prea mult efort, omul a ajuns un trimis sau un reprezentant dumnezeiesc al lucrurilor materiale. Prin această absolutizare a conştiintei lui s-a creat posibilitatea tomistă de a contrapune psihicul uman tutror celorlalte fiinţe, tuturor celorlate forme de activitate; pe care totodată s-o reprezinte ca pe o esenţă aflată deasupra lumii trupeşti comune.

4.3. O ordine ideologică medievală a manifestărilor sufleteşti

Psihologia tomista a evului mediu se evidentiaza, printre altele, prin faptul că a aşezat fenomenele sufleteşti într-o anume ordine progresivă, de la cele inferioare la cele superioare. Anumite fenomene isi aveau deja locul lor distinct. Sufletul este distinct împărţit în funcţie de cum se manifesta la plante, la animale, la om. În suflet îşi găsesc loc aptitudinile şi produsele acestuia

25

– senzatia, percepţia, conceptele… Cele inferioare sunt subordonate celor superioare, în serviciul cărora se află. Toată această schemă este prelucrată de Thomas d’Aquino după Aristotel. În opinia tomiştilor, ideea de dezvoltare ajunge la a se epuiza de această schemă.

Analiza aristotelică a avut meritul de a fi introdus în psihologie ideea de evolutie. Tomismul asează însă în acest cadru o cu totul altă substantă, pe acea a ierarhiei existenţei sociale. O substituire proprie ideologiei epocii medievale. Ordinea progresivă a formelor a fost racordată la cea sociala. Valoarea existentială era conferită doar raporturilor de subordonare, celora care exclud ca diverse nivele să se compare unele cu altele.

In ceea ce priveste concepţia teologică a lui Thomas d’Aquino, aceasta vine în completarea gândirii aristotelice. După cum se stie, aşa zisa teologie aristotelică a fost doar un experiment pentru cunoaşterea particularităţilor şi determinismului lumii vii. Thomas d’Aquino, dimpotriva, oglindeşte în aceasta toate însemnele cognitive ale ideologiei societătii medievale. Canoanele sale de neclintit susţin că subordonatul există doar pentru plăcerea superiorului. Toata concepţia aristotelică asupra teologiei a fost transferata pe societate, cu iminentele completări legate de însuşirile introspective, proprii activităţii umane. Tomismul psihologic reprezintă modelul clasic al găndirii scolastice. Aceasta doar pe dinafară mai aminteşte de sistemul aristotelic asupra fenomenelor psihice, de fenomenele psihice clădite in acord cu experienţa individuală.

5. NOMINALISMUL

5.1.Dispute în jurul generalităţii conceptelor

Nominalismul a fost o expresie a unei tendinţe de natură materialistă, de gândire obiectivă a lumii materiale şi spiirtuale în epoca scolastică. Problema fundamentală a nominalismului a fost formulată în termenii lămuririi naturii a ceea ce este general în lucruri, a ceea ce este realitatea individuală în lucruri. Disputele erau deja aprinse în perioada scolastică timpurie a secolelor XII si XIII. Atunci s-au conturat 3 pozitii diferite: a. a realiştilor - care susţineau că universaliile sau conceptele generale de toate felurile sunt ceva real ca esenţă şi ca formă;

b. nominaliştii – care susţineau că universaliile reprezintă doar însemnele reflectate ale lucrurilor;

c. conceptualismul – universaliile există nu în lumea externa, ci doar in conştiinta oamenilor, ca imagini reflectate, în forma conceptelor.

Thomas d’Aquino a încercat să-şi includă în sistem şi problema explicării naturii universaliilor. În acord cu opinia sa, universaliile nu erau transcedente, ci proprii lucrurilor. Un compromis care nu i-a mulţtumit pe nominalişsti, care îi atacau pe cei care nu aveau aceeaşsi păarere cu ei îin materia universaliilor. Mişscarea nominalistă a fost iniţiată în Anglia, iar nota medievală i-a fost data de raporturile ban-marfă, de apariţia meşteşugurilor şi de recunoaşterea oraşelor.

5.2. O reflectare senzorială semnificativă

Strâns legat de disputele filosofice dintre nominalişti şi realişti s-a conturat o mişcare cu însemnătate psihologică, pentru mecanismul actului de cunoastere. Nominaliştii au atacat teza în acord cu care noi intrăm în posesia lucrurilor doar cu ajutorul insuşirilor acestora desprinse de constiinţă. Ei au evidenţiat însemnătatea nu numai a imaginilor intelectuale, ci şi a celor senzoriale. Mai mult, ei au afirmat că imaginea senzorială este un însemn al lucrului reflectat, la fel cum fumul se leagă de foc, cum se leagă zâmbetul de bucurie şi de buna dispoziţie. Aceasta accepţiune, reprezentativă şi pentru Occan (1270 – 1347), care este autor al unei teorii a simbolurilor sau hieroglifelor imaginii senzoriale. Ea pleacă de la postulartul că toate corpurile se infleuenţează reciproc independent de conştiinţă, că acest lucru are la bază o cauzalitate reala ce nu trebuie transformată într-o cauzalitate ce ţine de intelect. Ori la Thomas d’Aquino imaginile reflectate erau preschimbate într-unele fictive, fiind private de cauzalitatea materială. Se poate întampla astfel când sufletul este despărţit de corp, când obiectul este trecut în câmpul vieţii interne, unde formele se aşează în acord cu actele intenţionale, adică direcţionate de conştiinţă. În opozitie cu tomistii scolastici, Occan a respins procedeul introspectiv de echivalare a însemnătăţii lucrurilor, independent de constiintă. Opinia lui era ca între reflectarea senzorială şi

26

lumea lucrurilor stau însemnele acestora. El repudiaza contribuţiile materialiştilor antici în explicarea reflectarii senzoriale.

5.3. Biciul lui Occan

Pentru depăşirea gândirii scolastice, un rol important i-a revenit “biciului” lui Occan. Ce spune aceasta? Ca acolo unde este posibil, să fie înlăturate fără cruţare însemnele (simbolurile) suplimentare; adică acolo unde şi cu mai puţtin se reflecta acelaşi lucru ca şi cu mai mult.

6. CRISTALIZAREA GÂNDIRII MECANICISTE ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

Cristalizarea gândirii mecaniciste (I): Francis Bacon, Galileo Galilei; Descartes: - descoperirea naturii reflexe a comportamentului; mecanismul reflex şi manifestările psihice; o “cibernetică” fără informaţie; conştiinţa ca singura esenţă; noua formă a introspecţiei; rolul spihicului în comportare; însemnătatea activităţii lui Descartes. Hobbes - legile psihice ca legi ale mecanicii; sufletul ca manifestare; extinderea principiului asociaţiei la nivelul gândirii; inteligenţa ca aparat de calcul; chibzuinţa ca expresie a voinţei.. Spinoza - monismul psihofizic; principiul asociaţiei; dorinţa ca esenţă a omului; cele tri grade de cunoaştere; dependenţa cunoaşterii sufletului de cea a corpului. Teoriile psihologice ale secolului al XVII-lea (2). Baruch Spinoza: monismul psihofizic; peincipiul asociaţiei; teoria afectelor; esenţa omului este dorinţa; celetrei trepte ale cunoaşterii; cunoaşterea sufletului şi acţiunile corporale.John Locke: cele două izvoare ale experienţei; critica apriorismului, a gândirii ştiinţifice doar prin produsele experienţei; varianta empiristă aa introspecţiei; asociaţia de idei.

Începuturile cristalizării unui mod de gândire propriu-zis mecanicist a început să se producă când în epoca medievală se fac resimtite efectele sociale ale activităţilor productive, când se reuşise o acumulare relevantă de capital economic. A fost perioada unor profunde frământări sociale, când pe teritoriul Germaniei era declanşat un război civil, când în Anglia burghezia a reuşit să iasă victorioasă în confruntarea sa cu moşierii feudali. Încleştările sociale aproge de acest fel au obligat pe reprezentanţii ordinii sociale de tip feundal să facă paşi importanţi în a accepta şi de a se acomoda la o ordine socială de tip diferit, la una care se va numi de tip capitalist. Era ordinea în care noua apărută clasă de mijloc a dobândit o pondere tot mai importantă în definirea structurii comunităţilor omeneşti. Ori toate aceste fenomene sociale au creat necesarele condiţii pentru naşterea unui interes aparte pentru produselele progreselor cunoaşterii ştiintifice, care în acea perioadă urma ansamblul metamorfozelor sociale din ordinea socială, o tendinţă indisolubil legată de stringenta nevoie de depăşire mentală şi conceptuală a modului scolastic de de întelegere şi explicare a fenomenelor naturale si sociale. Momente distincte de importanţă decisivă în acest sens au reprezentat contributiile lui F. Bacon, ale lui G. Galilei, R. Descartes, B. Spinoza ş.a.

6.1. FRANCIS BACON (1561-1626)

Un gânditor care a servit cauza unei cunoaşteri ştiinţifice descriptive, una fundamentată pe rolul central al experienţei în cunoaşterea naturii şi a omului. Operele sale au fost clădite astfel ca să servească această cauză dintr-o perspectivă de gândire nouă, una opusă ordinii ideologice sclastice de până atunci, care de cele mai multe ori se epuiza într-o finalitate socială speculativă sterilă. Noile cunoştinţe cu care se înarma conştiinţa oamenilor erau destinate să dobândească o valoare şi o putere integrativă socială necunoscută înainte. Conceptual în locul lanţului silogistic deductiv riguros Bacon a aşezat metoda inductivă, o metodă cu nimic mai puţin riguroasă, dar al cărei concluzii permiteau compararea obiectivă a rezultatelor, făcea posibilă aprecierea obiectivă a rezultatelor experieneţei - o perspectivă de neimaginat pentru vechea gândire şi mentalitate scolastică.

27

Bacon a fost tot timpul convins că metoda propusă de el a inductiei serveşte cercetarea ştiinţifică, că aceasta are ca scop cunoaşterea mai profundă a fenomenelor naturale şi a celor sociale, că pe această bază diversitatea manifestărilor fenomenale din natură şi societate poate dobândi o finalitate cauzală deterministă. Descrierea metodologiei şi a mecansimului logic teoretic al întregului acest determinism inductiv nu a mai reuşit însă a-l desăvârşi în întregime, rămânând doar la nivelul unei ipoteze strălucitoare. Schiţa acestei ipoteze s-a dovidit a fi o rază zâmbitoare pentru ce va urma în domeniul cunoaşterii ştiinţifice a naturii şi a omului. A fost o perspectivă care pe toţi cei care luat cunoştinţă cu ea, îi făcea să gândească într-un fel cauzal nou, unul inconfundabil diferit. Se năştea modul mecanicist de înţelegere a determinismului din natură şi societate. .

6.2. GALILEO GALILEI (1564 -1642)

Un gânditor care a avut meritul să propună o ordine logică de gândire aparte. În accepţiunea sa ideile se pot valorifica doar pe calea reprezentării geometriei lor naturale. Ceea ce el a elaborat conceptual a fost o geometrie socială unitară, care a cuprins tot ceea ce putea intra în câmpul vizual al oricărui om. Cu deosebirea doar că, ceea ce este reprezentat ca un câmp geometric galileuian, nu este unul gol. Geometria sa nu poate fi despărţită de diversele tipuri de a influenţa legăturile logice dintre lucruri, de a recunoaşte mişcarea unora în raport cu altele, de a se roti unele după altele. Deci cuprinde toate posibilele evoluţii ale interinfluenţelor reciproce dintre lucruri, începând de la cele privitoare la experienţa apriorică despre ele şi până la experienta ce se dobândeşte în sensul cel mai larg (adică care se dobândeşte prin practica zilnici, şi deci nu cea neapărat ştiinţifică). În lumea şi natura geometrizată a lui Galilei au fost mereu prezente acţiunile practice inaparente ale omului, unele care veghează asupra adevărului influenţelor dintre lucruri. Întrucât formele geometrice din natură apar independent de lumea senzorială - tocmai de aici provine avantajul cunoştinţelor matematice, raporturile de necesitate dintre ele nu sunt neapărat cauzale. Dar impulsionate de nevoile productive şi gospodăresti curente ale noilor vremi s-a creat posibilitatea ca prin noua gândire geometrică ele să poată fi gândite cauzal, în acord cu un nou mod de a reprezenta dinamica raporturilor dintre lucruri. Forţele sociale întărite ale acelor vremi cereau un astfel de cadru nou de cuprindere a acţiunilor omeneşti. Deoarece noile acţiuni manufacturiere nu mai puteau încăpea în gândirea anchilozată a perioadei scolastice. Determinismul mecanic al noului mod de gândire cerea o astfel de perspectivă geometrică. Concepţia lui Galilei despre natură nu cuprinde în sine nici un element care să însemene ceva distinct pentru cunoaşterea psihologică. Şi cu toate acestea, când vorbea de sistemul în care se mişcă corpurile, ordinea sa geometrică a admis existenţa unei realităţi a culorilor, a tonurilor, a mirosurilor. Este adevărat, el spune că este doar secundară şi se raportează direct la organele de simţ. Desigur, în descrerea şi clasificarea acestei realităţi se poate identifia chiar un simptomatic antipsihologism. Fautl că această realitate a fost detaşată ca distinctă a avut însă a avut o însemnătate deosebită nu numai pentru dezvoltarea ulterioara a ştiinţelor naturii, dar şi pentru ulterioara naştere şi dezvoltare a ştiintei psihologiei. Cu deosebire pentru faptul că din această realitate a fost eliminat credo-ul teologic. Tocmai pe acesta îl înfruntă gândirea geometrică, care face ca raporturile despre şi dintre lucruri sa poată fi gândite altfel, într-un fel cauzal. Şi aceasta independent dacă în acele lucruri există sau nu viaţă. Cu această perspectivă de gândire se postulează că la baza schimbării raporturilor dintre corpuri nu se pot afla decât influenţele pe care acestea le suportă acţiunea unorlucruri asupra acelorlalte. O viziune care zădărniceşte determinsimul dominant al influenţelor subordonate sentimental la “scopul” sau de “forma” acţiunii dobândite prin gândirea aristotelică. Aparent deci doar antipsihologică, noua perspectivă geometrică de gândire deschide drumul spre o interpretarea mecanică diferită a vieţii sufleteşti, spre cea realizată în termenii reflexelor, al instinctelor, al asociatiilor…, una diferită de cea a raţiunii severe al credintei. O perspectiva care schimbă şi modul de întelegere şi de interpretare a fenomenelor naturii şi ale societaţii omeneşti

6.3. RENE DESCARTES (1596-1650)

A fost fondatorul noii filozofii mecaniiciste, care a elaborat o nouă perspectivă de gândire în ştiinţele naturii. A elaborat o filozofie dualistă, unde materia si gândirea sunt de rang egal; considerate ca substanţe independente şi pe care doar dumnezeirea le poate uni. Un dualism pe deplin justificabil în sistemul social istoric al acelor vremi, al intereselor ambivalente scolastic medievale a vechii ideologii si a celor noi izvorâte din necesitatea gândirii lucrurilor din

28

perspectiva dinamicii unor activitati productive cu acumulare de capital. În această gândire se disting câteva trăsături distincte.

6.3.1. Descoperirea suportului mecanic reflex al activităţii psihice.

Cunoaşterea psihologică găseşte în Descartes pe părintele său mecanicist prin descoperirea suportului mecanic reflex al activităţii psihice. În plus, metodologic el a contrbuit la preschimbarea vechii concepţii despre suflet într-una despre conştiinţă. Descoperirea categoriei de reflex a fost pregătită anterior de două alte orientări investigative încrucişate. Pe de o parte, studiul experimental al organismelor vii a creat premizele descoperirii că sistemul viu este unul auto-reglat. O orientare susţinută de rezultatele lui Harley în domeniul descoperirii mecanismului circulaţiei sanguine. Pe de alta parte, s-a distins deja acea concepţie generală, în acord cu care înţelegerea evoluţiei vieţii, a comportamentelor vieţuitoarelor putea fi reductibilă la unele modele de explicare mecanice. Descartes s-a sprijinit nu numai pe mecanica lui Galilei, ci şi pe cea tehnică a vremii, pe cele ce i s-au oferit deja de creaţiile meşterite în acea epocă.

Modul reflex de comportare al fiinţelor a fost imaginat din aceaşi perspectivă din care Harley a descris mecanismul de circulaţie sanguin. Cu deosebirea că nivelul cunostintelor despre funcţionare a sistemului nervos al acelor vremi era unul care încă nu se putea compara cu cel detinut asupra circulaţiei sanguine. Psiho-fiziologia lui Descartes depăşeşte deci perspectiva de gândire a lui Harley. Acesta încetează la a se reduce doar la considerarea rezultatele influenţei unor cauze interne organice, de astă dată psihicul fiind raportat la ansamblul influnţelor externe asupra comportamentului. Un mod de gândire ce contrazice perspectiva aristotelică, în acord cu care sufletul se afla la baza vieţii, susţinând că funcţionarea aparatelor organismului sunt suficiente pentru a deosebi viul de neviu. Iar dacă funcţionarea organismului încetează, aceasta se întâmplă nu pentru ca sufletul ar fi părăsit corpul, ci pentru că o anumită parte principala a corpului s-a deteriorat întratât, în cât nu mai poate asigura funcţionarea organismului în ansamblul său.

6.3.2. Mecanismul reflex şi fenomenele psihice.

Prin descoperirea caracterului reflex al activităţii vietuitoarelor Descartes a ajuns să distingă nu numai o cale pertinetă pentru studierea mecanismului nervos şi muscular al mişcării, ci să şi formuleze un principiu fundamental de funcţionare al psihicului. Astfel el a încercat să demonstreze că nu sufletul este cel care pune în funcţiune mecanismlele diverse ale corpului, ci faptul că sfera largă de manifestare a fenomenelor sufletesti psihice - simturile, reprezentarile sentimentele – sunt o rezultantă a funcţionării acestor mecansime organice. Mai mult, acestea stau la baza atât a simplelor acte neuro-motorii, ci şi a activităţii psihice în întreaga ei complexitate. Actiunea agenţtilor stimulatori externi asupra organismului este mediată de sistemul nervos. Pe această cale “spiritele acţiunilor externe” pot să ajungă în creier; cu acest punct de plecare se dezvoltă răspunsuri neuro-musculare pe de o parte şi altele psihice, adică senzaţii, reprezentări şi sentimente, pe de alta parte. Descartes şi-a propus în obiectiv descrierea mecanismelor care intră în funcţiune atunci când avem o senzaţie, o emoţie… Iar aceste mecanisme ale producerii respectivelor stări psihice, în concepţia sa, pot fi investigate şi intepretate ca şi cum ele ar fi total neînsufleţite, ca şi cum ele ar acţiona asemenea unor automate. Mestecatul, bătăile inimii, creşterea membrelor, respiraţia, starea de veghe somnul etc, toate funcţionează asemena unui ceas sau alte mecanisme prevăzute cu contragreutate.

6.2.3. Pentru o “cibernetică” fără informaţie Gândirea carteziană reprezintă o primă încercare de concepere a viului dintr-o

perspectivă sistemică, asemenea unui sistem cu reglare automată. Din această perspectivă a fost abordată explicarea funcţionării sistemului nervos. O încercare ce corespunde întru totul

29

perspectivei din care viitoarea ştiinţă a ciberneticii şi-a propus să abordeze studiul fenomenelor naturale şi a celor sociale. Pentru că ceea ce Descartses a imaginat ca fiind necesar pentru explicarea modului de functionare a sistemului nervos este cibernetică în toata regula. O cibernetică însă din care lipseşte elementul informaţional. Un element totuşi dispensabil, în condţiile în care funcţionarea respectivelor mecanisme nici nu are nevoie de acest elelement informaţional. Pentru că în raportearea reflexă la mediul înconjurător elementul informaţional aici poate să lipsească, precum el lipseşte şi atunci când lumina este pusă a se reflecta pe o suprafaţă strălucitoare.

De altel, la origine termenul de reflex însemna o reflectare - deci o reîntoarecere – a “spiritelor vietii” de pe suprafata creierului acolo de unde au plecat. Numai că din perspectiva sa de gândire o asemenea reflectare - reprezentativă pentru manifestarea vieţii psihice - ajunge la a se rupe de actul propriu-zis de cunoaştere, o rupere pe care gândirea scolastică a bătătorit-o pentru secole. Întrucât tocmai cunoaşterea reprezintă esenţa vieţii psihice, pe care nu poate să-şi permită a o lepăda pur şi simplu.

6.2.4. Conştiinţa ca esenţă singulară.

În acord cu teoria carteziană elaborată funcţia cunoasterii este înmânată conştiintei - şi nu relaţiilor naturale ale corpului organic cu mediu înconjurător. Căci doar conştiinţa a fost considerată ca putându-se îndrepta acţiunea spre o esentialitate, redusă din păcate la el doar la nivelul entităţilor subiective individuale. Cunoaşterea obiectivă avea raţiune de existenţă doar în măsura în care aceasta era propriu-zis trăită subiectiv ca senzatie, reprezentare şi gândire. Se transforma astfel în ceva transcendent, aflat în afara structurii obiective a acţiunii. Adică, acţiunile umane sunt despicate în acord cu două principii distincte: cel al corpului - capabil doar de mişcări; şi la cel al conştiintei - capabil de gândire. În acest fel s-a născut concepţia dualistă; una care însă se deosebeşte net de forma ei anterioară antică.

6.2.5. Psihofizica lui Descartes

Caracteristica distinctă a dualismului cartezian constă în însemnătatea diferită dată conceptelor de “corp” şi “suflet”. Corpul de astă dată înseamnă un sistem care funcţionează pe baza legilor mecanicii şi a automatismelor. Organismul ajunge a fi considerat asemenea oricărui corp neînsufleţit. Punerea în funcţiune a acestuia nu mai este înmânată sufletului - care se produce diferit după cum corpul în cauză este viu sau neviu. Important este că Descartes pentru prima dată a arătat că întreaga acţiune nu are nevoie de suflet ca de un principiu explicativ - indiferent de cum sufletul ajunge conceput materialist sau idealist. Ca să se pună în funcţiune corpul viu are nevoie de o construcţie materială, de o dinamică apate şi nu de un impuls ce acţionează din afară.

Ajunge astfel formulată în noi termeni influenţa reciprocă dintre corp şi suflet: unde deşi cele două substanţe sunt distincte, ele sunt capabile de a se închide autonom în sine, între ele existând o inter-relaţie reciprocă, una ce poate fi abordată pe cale empirică.

6.2.6. Principiul reformulat al intrsopecţiei. Sufletului Descartes i-a recunoscut doar o singura proprietate: aceea de a fi observat

nemijlocit. Iar ceea ce ajunge astfel observat, înseamnă că poate fi şi gândit. În acest fel, metodologic sunt puse în aceaşi ordine de a putea fi “gândite” nu numai senzaţiile, dar şi actele inteligente, actele reprezentate, cele sentimentele. Un procedeu prin care se suspendă divizarea anterioară dintre sufletul rational şi cel senzitiv. Aici unitatea sufletească a fost asigurată cu ajutorul refelctării conştiente, a autocontrolului conştiinţei, în faţa căruia orice fenomen avea însemnătate echivalentă. Adică toate fenomenele puteau fi considerate ca putând fi produse ale reflexiei, de a deveni obiect al observatiei subiectului, al unui obervator subiectiv de formaţie ancestrală. O acceptiune asupra introspectiei eliberată de metafizica “experienţei interne” din teologia lui Plotinos şi Sf. Augustin.

În acord cu concepţia lui Plotinos şi Sf. Augustin omul îşi îndreaptă privirea spre “interiorul” vieţii sale sufeteşti - introspectiv - doar pentru a intra în legătură cu esenţa supremă, ca singura realitate cerească adevărată. În filozofia lui Descartes obiectul introspectiei devine atât de comuna gîndire personală. În consecinţă, omul se poate îndoi de orice - inclusiv de

30

ceea ce-i acesta natural şi supra-natural, dar de nici o îndoială nu poate fi suspectată judecata lui de fel de a gândi: adică postulatul ”eu gândesc”.

Recunoaşterea posibilităţii de a gândi obligă cu necesitate la recunoaşterea existenţei şi a unui purtător al acestei gândiri. Adică cogito ergo sum.

Cu acest punct de plecare Descartes a demonstrat şi existenţa dumnezeirii. A făcut-o însă doar după ce a demonstrat existenţa subiectului gânditor. Care tocmai pentru că gândeste, se institue ca o esenţă independentă - în unitatea sa cu natura şi cu dumnezeirea, pentru a da formă cunoaşterii, pentru a o face credibilă. Desigur, o asemenea credinţă supremă putea fi conferita doar unui om apartinând societăţii, unuia care recunoaşte această valoare măreaţă a sa pentru viaţa lui individuală. Ceea ce reprezintă un admirabil compromis făcut teologiei.

Reuşind totuşi esentializarea într-atât a constiintei, Descartes a deschis câmpul abordarii cauzale a fenomenleor psihice; a deschis calea spre studiul introspectiv al constiintei.

6.2.7. Cunoaşterea psihicului în raport cu corpul.

Învăţăturii lui Descartes i se datorează posibilitatea metodologică de a considera funcţionarea vieţii psihice după principiul unor mecanisme similare cu cele care răspund de funcţionarea corpului. Această contribuţie înboitoare s-a dovedit genială atât pentru cunoaşterea fizioligică, cât si pentru cea psihologică. În consecinţă, comportamentul uman a fost considerat şi gândit în acord cu acelaşi principiu mecanic ca şi cel care guvernează comprtamentul animal. În ceea ce priveste locul psihicului în această intracţiune, Descartes a ajuns la următoarele constatări:

a. Mişcările cauzate de inflenţa acţiunii fizice a “spiritelor vieţii” dau naştere şi senzaţiilor. Senzaţiile sunt expresia schimbărilor ce au loc în corp, fiind deci materiale. Urmele influenţelor externe exercitate aupra corpului se asociază într-o anume ordine, şi se constitue în anume forme în creier, unde fiecare element în parte este capabil, ca într-o instanţă ulterioară să reactualizeze alte elmente. Pe această cale s-a născut procesualitatea căreia i s-a dat denumirea de asociaţie. Totul se produce în acord cu principiul cauzal al mecanicii. Forţa perspectivei de gândire astfel născute constă în faptul că fenomenele sufleteşti sunt considerate fiind cu nimic diferit de celelalte fenomene naturale şi materiale, ca fiind născute ca rezultat al acţiunii inflenţelor externe din mediu.

b. Slăbiciunile pe care i le va sesiza ulterior cunoasterea ştiintifica constă în: a considera viaţa psihică ca fiind epifenomenală, ca fiind mereu o rezultantă şi nu ca fiind cauzată de infleuenţele externe(1); s-a împărtăşit opinia ca nu obiectul este cel care a cauzat percepera, ci inflenţa pe care acesta a exercitat-o asupra conştiinţei reflectării obiectului respectiv. Organismul deci este expresia ordinii mecanice universale, unde însă psihicul nu poate fi considerat ca un simplu corelat al acestuia. Avea în acest sens un detrmnat incontestabil în structura nervoasă.

c. Descartes a aşezat într-o categorie aparte actele care privesc comportamentul sau viaţa psihică - ca raportare directă la corp. Din această categorie fac parte stările sentimentale. Acestea se află sub directa inflenţă a structurilor corporale, fiind totdată dependente de influentele externe. Ceea ce suferă corpul sub influenţa agenţilor externi este ceva diferi de “suferinţele” sufleteşti, care se nasc sub influenţele stărilor interne, a căror ordine este direcţionată de necesitatea asigurării autoîntreţinerii sale. Deoarece suferintele “învaţă sufletul ca să dorească ce natural este util şi să nu-şi schimbe această dorinţă”, o gândire în acord cu care psihicul se transforma implicit într-un veritabil principiu cauzal al corpului. O perspectiva de abordare mouă a fenomenelor sufleteşti, a celor ce privesc suferinţa, una care corespunde perspectivei metodologice proprii ştiinţelor naturii. Căci cu acest punct de plecare se deschide cale spre abordarea unor suferinţi superioare, la curiozitate, la iubire, la dorinţă, la bucurie, supărare etc. Astfel afectele şi sentimentele, stările de conştiinta ajung obiect de cunoaştere pentru ştiinţele naturii.

d. În sfârsit, există acte psihice care atunci când sunt anagajate, dau naştere la cunoştinţe adevărate despre lume, adică dau informaţii cu privire la reglarea mişcărilor corporale. De actele de acest fel răspunde gândirea, ca fiind un un proces psihic înăscut, independent de experienţa şi voinţa omului. Este posibil

31

acest lucru datorat propritetăţii sale substanţiale independente, care pe căi tainice ajunge la a se putea asocia cu substanta matrialăa, în epifiză.

7. SPINOZA Baruch (1632-1677)

În secolul al XVII-lea centrul filozofiei progresiste se afla în Olanda. Războiul civil a învins aici mai înainte decât în Anglia. Ordinea rezultata a permis dezvoltarea rapidă a culturii şi a ştiinţelor. Un reprezentant distinct al creaţiei spirituale ale acestor vremuri a fost Spinoza. Spinoza a cunoscut în întregime şi împărtăşit gândirea carteziană, căreia în plus i-a corectat dualismul. În acord cu el sufletul nu este o esenţă independentă de corp, ci una care rezultă din multitudinea caracterelor corporale şi ale lucrurilor. Lucrurile sunt reprezentate de idei. Pentru că ideile nu se văd, aceasta nu înseamnă că sunt asemenea unor fntome. Deoarece ideile sunt la fel de reale pe cât sunt şi senzaţiile. În acord cu Spinoza, dimensiunea fenomenală a naturii este infinită şi are două proprietăţi mai importante: întinderea şi gândirea.

7.1. Monismul psihofizic spinozian

Prin declararea celor două proprietăţi de nedespărţit ale naturii - a întinderii şi a gândirii - Spinoza reuşeşte să dea o nouă soluţie problemelor psihifizicii. Adică, spune el, “nici corpul nu poate determina sufletul să gândească, si nici sufletul corpul să se miste sau să se odihnească, şi la nimic altceva”. Se postulează astfel o autonomie şi o independenţă a corpului în raprt cu sufletul, chiar o respingere a inter-influenţei reciproce corp-suflet. Ceea ce este făcut potrivnic modelului mecanic cartezian, unde determinismul reflex al voinţei este redus la cel al corpului. El spune că este falsă acea concepţie, în acord cu care corpul se mişcă sau se odihneşte în funcţie de ce semne primeşte de la suflet. Premizele acestei concepţii se află în necunoaşterea de ce este capabil corpul, atunci când acesta “acţionează pur şi simplu în acord legile naturale, când corpul este capabil să cuprindă întreaga natură”. O soluţie de înlăturare a credinţei false, în acord cu care sufletului îi sunt conferinte atribute de directionare voluntară auto-determinată a corpului, o tendinţă provenind din necunoaşterea posibilităţilor reale ale corpului. Motiv pentru ca Spinoza să nu recunoască nici faptul că corpul ar putea printr-un fel face ca sufletul să gândească.

Dar ce l-a determinat pe Spinoza să ajungă la o asemenea concluzie? Faptul ca “toate atributele unei substante trebuie extrase din aceasta”, şi nu invers. Fapt adevărat în ceea ce priveste atributele lucrurilor; adevărat şi în ceea ce priveşte diversele modusuri de manifestarea ale acestor atribute. Căci unele modusuri nu pot să includă modusurile altor atribute. De aici însă s-a tras eronat concluzia ca fenomenele sufletesti nu vor dobândi o determinare proprie în raport cu cele corporale. Desigur, s-au găsit repede adepţi care să întrevadă aici la Spinoza un dualism caracteristic, dar care însă lui i-a fost mereu străin. Căci pentru el sufletul este un fel de lucru gânditor (res cogitans), echivalent cu corpul, care aparţine naturii asemenea lucrurilor. La baza sufletului şi a corpului se află aceleaşi cauze determinante. Cum ar putea să acţioneze una asupra alteia cauzal potrivnic ?

În postulatul al şaptelea, din partea a doua a “Eticii” lui Spinoza, se spune că “ordinea reprezentărilor şi a legăturii dintre lucruri este aceaşi cu cea a lucrurilor şi a legăturilor acestora”. Aceasta echivalenţă se păstrează ca un atribut al naturii, fie că aceasta că aceste se referă la atributul întinderii, fie la cel al gândirii. În aceasta consta esenţa monismului psihofizic al lui Spinoza.

7.2. Principiul asociatiei

Fenomenele psihice au fost descrise ca expresie a relatiilor materiale reciproce dintre corpul uman cu obiectele din jur. Mişcările rezultate ale corpului sunt recepţionate ca percepţii, unde efectele acţiunii diferitelor obiecte generează afecte şi fundamentează intervenţia memoriei. Iar acestea “nu sunt altceva decât relaţiile dintre diferite reprezentări, care cuprind în ele raporturile dintre lucrurile aflate în afara corpului omenesc, dar care în suflet îsi găsesc locul doar în acord cu ordinea afectivă a corpului omenesc”.

Spinoza formulează principiul asociaţiei în termenii următori: “dacă corpul omenesc a fost afectat odată sau de mai multe ori de alte corpuri, şi dacă ulterior sufletul îşi imagineaza pe unul dintre aceste corpuri, îndată îşi va reaminti şi de celelate”. Legea a fost explicată pe baza

32

unui principiu cauzal, adică, cel care spune cum ia naştere mişcarea gândurilor dependent de ceea ce corpul a trăit într-o instanţă anterioară.

7.3. Teoria afectelor (a pornirilor)

Teza lui Spinoza în acord cu care corpul nu poate pune sufletul pe gânduri în cazul asociaţiei îsi pierde sensul. De fapt, prea bună n-a fost ea nici macar pentru a explica una din temele preferate ale lui Spinoza, adică pe cea privitoare la teoria sa a pornirilor, a afectelor sau a suferinţelor. Prin pornire sau afect Spinoza înţelegea o stare de afectivitate, una capabilă să mărească sau să micşoreze disponibilitatea pentru acţiune. Din perspectiva lui Spinoza corpul reprezintă un sistem dinamic, în sensul că este capabil ca, în cursul transformărilor pe care le suportă, să se transforme în ceva mai perfect sau invers. Ceea ce se întâmplă la nivelul sufletului nu numai că reflectă o asemenea desfăşurare dinamică, dar şi contribuie activ în demers. Adică, afectul dacă există, acesta se află în serviciul corpului: se străduieste să amelioreze rezultatele acţiunilor sau le frânează eficienţa acţiunilor omului.

7.4. Esenta omului este dorinţa Spinoza a eliminat din sistemul său forţa independentă a voinţei, spunând că aceasta

se confundă cu inteligenţa; iar voinţa de libertate este pur şi simplu iluzia repetării cauzalităţii scopurilor. În locul voinţei spontane, rezultate din conştiinţă el a aşeazat dorinţa, care nu-i altceva decât esenta omului.

Dorinţa reprezintă un fenomen psihofiziologic. Ceea ce-i gândit conştient - adică ceea ce-i este dat subiectului introspectiv, acel lucru nu poate fi esenţa şi punct de plecare pentru forţele acţiunilor umane. Prioritate în faţa acestora o au cele independente de conştiinţă cu obiectivitate psiho-corporala şi care este dorinţa.

Ori o asemenea considerare obiectivă a acţiunilor umane face posibilă studierea senzaţiilor cu o precizie cu care sunt studiate liniile geometrice. Alături de dorinţă se află două alte stări afective: bucuria satisfacţiei şi tristetea nesatisfactiei. Prima măreşte, iar cea de a doua are efectul de diminuare a efetelor acţiunilor umane. Toate senzaţiile reprezintă variaţii a celor trei porniri menţionate.

7.5. Cele trei trepte ale cunoaşterii În metodologia sa, Spinoza a fost un raţionalist mai riguros chiar decât Descartes. Un

asemenea raţionalism extrem îşi pune pecetea asupra învăţăturii lui asupra aptitudinilor de cunoaştere. Generalizarea izvorâtă şi fondată pe experienţa senzorială o consideră fragilă şi nesigură; aceasta reprezintă treapta cea mai joasă a cunoaşterii. Pe cea de a doua treaptă se află raţionalismul discursiv, cum ar fi cunoaşterea geometrică sau psihologia generală. Pe trapta superioară şi mai sigură a cunosaterii se află ştiinţa intuitivă (scientia intuitiva).

Dintre aceste trei niveluri, doar primul este caracteristic pentru mecanismul de funcţionare a raportului monist spirit-corp. Celelalte doua niveluri nu mai pot fi explicate pe baza acestui model. O carenţă admisă de etica burgheză, interesată de tot ceea ce ameliorează posibilitatile de acţiune umană.

7.6. Dependenţa cunoasterii sufleteşti de acţiunile corporale

Până la capăt a sustinut că activitatea corporală este cea care determină sufletul: prea puţine lucruri se pt face cu corpul copiilor sau tinerilor - care este dependent de acţiunea unor factori externi. Aceste corpuri ştiu prea puţin despre sine, despre Dumnezeu şi despre lucruri. Dimpotrivă, corpul adulţilor este bun pentru felurite foloase, la aceştia sufletul cunoaste multe despre sine, despre Dumnezeu şi despre lucruri. De aceea în viaţă prezentă, corpul copiilor trebuie să se transforme în ceva care sa fie bun la tot mai multe lucruri, inclusiv la a-şi cunoaşte sufletul ca parte a corpului. O viziune care deja neagă ideologia scolastică.

33

8. LOCKE John (1632-1704) Odată cu noilor relatii medievale schimbate de întărirea drepturilor clasei de mijloc a

meşterşugarilor s-au adunat noi forţe aşezate sub drapelul empirismului baconnian. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea ideologul distinctal acelei perioade a ajuns John Lock, cu rol decisiv în fundamentarea spirituală a puterii burgheze monarhice din Anglia. A fost expresia disponibilităţii burgheziei engleze predispuse la compromisuri pe plan ideologic şi existenţial cu vechile suprastructuri ale scolasticii.

8.1. Cele două izvoare ale experienţei

Deja din plecare sistemul lui Locke a purtat nota duplicităţii asupra experienţei. El a sustinut că toată ştiinţa noastră se bazează pe experienţă; iar în cele din urmă, tot aici îsi are izvoarele sale. Dar ce este luarea în experienţă ? În acord cu Locke aceasta are două principale izvoare: simţurile şi reflexia. Cea din urmă reprezintă observarea internă a acţiunilor ideatice ce au loc pe planul minţii. Adică experienţa cuprinde în mod egal lucrurile reflectate senzorial, ca şi procesele sufleteşti trăite. Cu punct de plecare din cele două izvoare, oamenii îşi extrag ideile, care întodeauna le indică “ceea ce omul gândeşte, orice ar fi obiectul gândirii”.

Punctul de plecare al înţelegerii inteligente se află în simturi şi în cele mai simple idei reflectate. “Pe din afară, oamenii ajung în posesia a mai multe sau mai puţine idei, în măsura în care lucrurile, cu care vin in contact sunt mai mult sau mai putin schimbătoare”; pe dinănutru, de măsura în care mental ele sunt obiect de prelucrare ideatica”. Dar în cursul evoluţiei individuale, simplele idei senzoriale le devansează pe cele reflexive; atenţia este fixată întodeauna la început pe lumea externă; ulterior ea se centrează pe ce este în interior.

Din simplele idei se nasc ulterior cele complexe. Acest lucru are loc în cursul evoluţiei individuale, de acumulare mentală a numeroase idei. Realitatea ajunge să fie reflectă doar în măsura în care, ca rezultat al unor eforturi individuale, se dobândesc cunoştinţe asupra acesteia.

În acord cu opiniile congenerilor săi, Locke a fost cel care s-a dovedit a fi adversarul cel mai aprig al metafizicii carteziene. A arătat în acest sens că în mintea noastră nu poate exista nimic prefăcut, vre-o idee sau principiu înăscut.

8.2.Critica apriorismului- gândirea stiinţei prin experienţă

Critica vehementă a ideilor înăscute a abătut atenţia de la înrudirea internă şi de fond a concepţiei lui Locke cu cea a lui Descartes. Ambele perspective s-au clădit pe postulatul în acord cu care obiectul întelegerii se află nu în lucrurile externe ci în ideile din noi; nu pot exista gânduri de vre-un fel (reprezentări imaginare etc) fără ca despre ele omul să nu ştie. Gândirea este, în sensul cel mai larg al lui Descartes echivalentă cu aptitudinea, spre a o putea contempla, spre a o putea imagina pe dinăuntru. În fond, “ideea” lockeniană este echivalenta cu “gândirea” carteziană; fiecare vede altfel însă cum acestea îsi găsesc locul în suflet. Descartes a dat un răspuns afirmativ, spunând că adevărurile matematice şi metafizice nu pot fi niciodată reductibile la senzaţii; Locke, dimpotrivă, fata de această problemă opiniază că cunoştinţele apriorice nu există iar ceea ce este astfel considerat, nu-i decât produsul experientei.

8.3. Varianta empiristă a introspecţiei

Cei doi autori, Descartes şi Locke au dat aceaşi interpretare alcătuirii structurale a conştiinţei. De la Descartes, Locke a prealuat postulatul în acord cu care “conştiinţa este observarea a ceea ce se întâmpla în interiorul minţii” - ceea ce este, fapt, exact formula introspectiei. Prin ea este negat nu adevărul lumii externe, ci legătura nemijlocită a conştiinţei cu această lume. Din această perspectivă de gândire, conştiinţa se sfărâmă pe prispa sufletului, unde conştiinţa va avea darul de a evoca doar momentul acestei sfărâmări.

34

8.5. Asociaţia de idei

Concepţia generală a lui Locke a a fost aceea în acord cu care conştiinţa se dezvoltă şi se edifică din părticelele de experienţă. Aceasta va deveni ulterior un instrument de lucru al psihologiei asociationiste. Tocmai de aceea Locke este considerat un precursor al acestei psihologii, deşi el n-a adus contribuţii propriu-zise în raport cu Descartes sau Spinoza; decât aceea de a fi introdus această denumire de “asociaţie de idei”. Din p.d.v. al ştiinţelor naturii era contraindicat de a se ajunge la o asemeena concluzie, ca înţelegerea inteligentă se fie reductibilă şi realizabilă doar prin descompunere ideilor în complexitatea lor. Mai trebuia demonstrat şi cum anume acest lucru se întâmplă. Locke în acest sens vorbeşte de un determinism bivalent. Adică, alături de forţele ce acţioneaza din exterior asupra organismului, sunt admişi şi invocaţi şi unii factori ideatici interni ai conştiinţei.

Pentru zugrăvirea mişcării ideilor Locke se foloseşte de un factor complementar: asociatia. Cu ajutorul acestuia, o anumită categorie de fenomene trec din sfera acţiunilor spontane, în cea a mecanismelor corporale. Toate acestea cu ajutorul spirtelor vieţii, care odată pornite, cu paşii lor cunoscuţi se continuă fără oprire. Însă aceste idei asociative ajung a se contrapune legăturilor născute prin folosirtea raţiunii, rolul acestora în ansamblul vieţii sufletesşii fiind considerat unul periculos. De aceea, le-a considerat chiar ca pe o sursa a înşelării, apelând la pedagogi şi la politicieni ca, în numele raţiunii să se împotrivească asociaţiilor de idei. Numai că asociaţia si-a dobândit între timp în sistemul gândirii psihologice un loc statornic pentru încă două sute de ani.

EMPIRISMUL ŞI ASOCIAŢIONISMUL PSIHOLOGIC AL SEC. AL XVIII-LEA

Empirismul şi asociaţionsimul psiholgiei sec. al XVIII-lea. Hartley - izvoare sale teoretice; paralelismul psihic şi nervos; învingerea introspecţiei; legătura dintre senzorialitate şi activitatea musculară; unificarea dintre activitatea reflexă şi cea psihică; deducerea voinţei din activitatea reflexă; motivaţia comportamentuluzi. Bonnet - cncepţie preformistă; trecerea la rprezentarea morfologică a psihiculiui; Lametrie - unificarea senzualismului cu principiile maşinalizării;

35

gândirea ca proprietate materială a organsimului; omul ca o coroană a creaţiei naturii. Rousseau – principiul “întoarcerii la natură” ; proprietăţile naturale ale persoanei.

DAVID HARTLEY (1705-1757)

Este un reprezentant distinct al teoriei asociaţioniste, care s-a manifestat într-o perioadă pregătitoare decisivă pentru apariţia psihologiei ca ştiinţă. Desigur, regulile în acord cu care se produce şi se dezvoltă procesul asociativ din creier au fost deja semnalate de gâanditorii din vechea perioadă elenă. Totusi, de abia în secolul al XVII-lea se ajunde la o propriu-zisă fundamentare cauzal-mecanică a ceea ce se poate produce în creier în timpul procesului asociativ. Atunci doar pentru prima dată s-a încercat ca proceselor asociative să li se dea o explicaţie în acord cu celelalte fenomene naturale din corp, adică o explicaţie care să fie în acord cu legile mecanicii. Căci până ca şi fenomenele sufleteşti să fie abordate din aceiaşi perspectivă mecanică, a fost nevoie să mai treacă puţin timp. Deşi era vorba tot de fenomene naturale, acestea erau clădite în interiorul creierului, se manifestau ca produse ale activităţii mentale.

Cel care a făcut primul pas reuşit în această direcţie a fost D. Hartley. Se spune că a fost predestinat ca profesinal să urmeze o asemenea carieră profesională. La început, ca un tânăr cuvincios, a ascultat de îndemnul părinţilor şi porneşte spre a-şi clădi o carieră teologică. Aici însă în mod surprinzător renunţă la cuvinciozitatea părintească, pentru a urma una cu totul diferită, cea medicală. Tot restul vieţii însă va rămâne legat de ambele destine profesionale, atât de teorlogie, cât şi de medicină. Din complementarea celor două direcţii va rezulta teoria sa asupra asociaţiei. Inspirându-se din ambele Hartley va conferi categoriei de asociaţie putere explicativă pentru toate activităţile psihicului. În cartea sa “Constatări despre om” (1749) vor fi aşezate fundamentele teoretice ale asociaţionismului clasic.

1. Izvoarele teoretice Hartley s-a străduit sa deducă şi să interpreteze ordinea după care se produce şi

evoluează activitatea organică şi comportamentală umană dependent de ordinea care guvernează elementele din lumea fără suflet a fizicii. Numai că cu o asemenea învăţătură depre suflet gândirea lui Hartley urma a se înscrie pe cea a lui Descartes. Spre deosebire de aceasta însă, în sistemul lui Hartley fenomenele sufleteşti nu se disting cu nimic de cele organice, nu lasă loc ca fenomenele spirituale sau cele de reflexie să fie abordate într-altfel decât cele trupeşti. La acea vreme, Descartes s-a bazat pe propria sa concepţie fizica; Hartley însă s-a bazat deja pe fizica lui Newton. În cartea sa “Optica”, Newton a formulat următoarea intrebare: “Oare procesele desfăşurate la nivelul nervului optic nu sunt cumva expresia vibraţiei aceloraşi particule din eter? “. De aici se poate sesiza clar că sistemul nervos şi ceea ce se întâmpla în interiorul acestuia începea să fie considerat la fel ca orice alt dispozitiv mecanic, care era acţionabil şi manevrabil, putea fi descris şi explicat ca oricare altul, în acord cu legile newtoniene.

Numai ca influentele lui Newton asupra lui Hartley nu se limiteaza aici. Aceasta pentru că Hartley a abordat din aceaşi prspectivă şi problema conştiinţei, pe care a încercat s-o explice cu aceleaşi procedee ale analizei şi sintezei newtoniene, de a deduce principiile în cauză prin fenomenele observate. Pe această linie Hartley ajunge să formuleze ipoteza naturii eterice a proceselor ce au loc la nivelul sistemului nervos. O abordare cu care de acum se pătrunde direct la studierea fenomenelor psihice şi de conştiinţă cu procedeele fizicii.

Aceaşi influenţă profundă asupra asupra lui Hartley l-a avut şi Spinoza. El a fost cel care l-a determinat pe Hartley să insiste asupra caracterului de nedespărţit a fenomenelor psihice şi a celor corporale. Inspirat, la fel, din Locke, a avut grijă să considere originea fenomenelor mentale din cele senzoriale. Pe seama influenţei lui Leibniz a fost pusă separarea fenomenelor psihice de cele conştiente. In plus fata de aceştia, Hartley s-a bazat pe rezultatele de atunci ale cunoaşterii medicale, ale cunoasterii fiziologiei sistemului nervos. Toate acestea sunt cuprinse în sistemul său psihologic, care nu este unul oarecare, ci unul care, propunându-şi să explice comportamentul social uman cu o exactitate matematică, sa aibă totodată în vedere fundamentarea la om a unei conştiinte religioase, una menită să ducă la ameliorarea relaţiilor dintre oameni.

Legile după care se defăşoară activităţile psihice nu au fost extrase din fenomenele psihice, ci din influenţele materiale pe care se bazează. Adică, acolo unde au loc diverse procese asociative, acestea corespund întru totul vibraţiilor substratului nervos. Era un sistem învăluit abil într-un balast politico-ideologic. Astfel, acest sistem formal a rezistat întregii reacţiuni conceptuale conservatoare scolastice a vremurilor sale.

36

2.Paralelismul neuropsihologic

În acord cu teoria lui Hartley vibraţiile corporale reprezentative pentru viaţa psihică diferă între ele prin natura lor, după cum ele sunt senzoriale sau mentale. El nu a mai precizează “cum primele le pot fundamenta pe cele din urma sau cum se leagă de acestea”. Acest p.d.v. evidenţia cum ordinea fenomenelor mentale, a ideilor şi a legăturilor ce se stabilesc la acest nivel este dictată de o ordine materială, de cea a legăturilor dintre ele. În ceea ce priveşte procesele materiale, pe care bază sa fie explicate fenomenele psihice, Hartley a avut în vedere toate fenomenele fiziologice care se produc la nivelul sistemului nervos. Un mod de gândire cu care Hartley s-a înscris pe calea unui determinism paralelist. Căci relaţia dintre conştiinţă şi materie o soluţionează asemenea lui Spinoza: psihofizic. Inter-relaţia cauzală dintre lucruri depăşind sfera unităţii individuale psiho-fizice, influenţează şi hotăreşte atât asupra proceselor ce au loc in corp, cât şi asupra celor ce au loc la nivel mental, al gândirii. Astfel, Hartley porneşte nu din unitatea naturii, ci din cea individuală, pentru care a putut conferi doar un singur suport: pe cel al proceselor ce au loc în organism. O perspectivă în fond paralelă cu ce se produce la nivelul propriu-zis al psihicului.

2. Determinanţii asociaţiei

Hartley abordează problema asociaţiei în ansamblul celor care determină existenţa şi funcţionarea psihiului. Aceştia sunt contactul senzorial şi experienţa. În ceea ce priveşte determinanţii asociaţiei, la Hartley aceştia sunt: proximitatea temporală şi repetabilitatea practică. Adică, elementelor senzoriale A,B,C,…. le corespund ideile a, b, c …; repetabilitatea ideilor a,b.c. … dobândeşte putere evocatoare, astfel că, într-o situaţie proximă, prezenţa unui singur element senzorial A este deja suficientă pentru ca în suflet sa fie evocate ideile b,c… .

3. Introspecţia şi conştiinţa

Hartley acceptă şi preia de la Lock concepţia sa asupra asociaţiei şi a reflectări conştiente. În acord cu această concepţie elementele odată împreunate în conştiinţă nu mai pot fi despărţite de cele simple. Dar Locke, pe această linie, avea in vedere explicarea introspecţiei, în care sens spune: “se impreuneaza si se descompune mereu doar acele manifestari despre care avem cunostinta. Dincolo de hotarele constiintei nu se pot afla decat procese fiziologice”.

În sistemul lui Hartley, elementul primar al experientei nu este o “idee senzorială”, ci însăşi senzaţia, ca un produs psihic anterior conştiinţei. Acesta se naşte ca rezultat al influenţelor exercitate de diverşi agenţi stimulatori asupra diverselor părţi ale organismului. În interiorul organismului acţiunile neuropsihologice sunt cele de care decid asupra posibilităţii de împreunare (asociere) sau despăţtirii elementelor ideatice. Apare formulat aici inconştientul lui Leibniz, definitoriu pentru natura psihicului. Ori Hartley raportează acest inconstient la substratul nervos. A formulat în acest sens o concepţie în acord cu care particulele ce dau naştere unor forme se manifestă la nivelul sistemului nervos, a creierului deci, unde evoluează cu viteză mare.

Vibrarea particulelor la nivelul creierului serveşte ca bază fiziologică pentru apariţia ideilor, a acţiunilor mentale, adică la aceea de a deven acte conştiente. Vibraţiile din diverse părţi ale creierului trezesc senzaţii şi nu doar mişcări musculare.

Printr-o asemenea explicaţie, Hartley face un pas important înainte pentru reprezentarea reflectării conştiente gradate, pentru explicarea a ceea ce se întâmplă anterior propriu-zisei reflectări conştiente.

5. Întrepătrunderea acţiunilor senzoriale cu cele musculare

Prin cuplarea acţiunilor motoare la procesul asociativ, Hartley realizează o importanta inovaţie: închiderea vibratiilor particulelor de la nivelul senzorial nu încetează când ele ajung la nivel cerebral, ci de acolo se continuă până la nivel muscular, creând noi modificari corporale. Deci în zonele de recepţie particulele se iniţiază, de unde ele o iau spre zonele de excitaţie senzorială. Sub influenţa acestor particole venite de la receptori muşchii sunt într-o continuă

37

vibrare, cateodată atât de slabă şi fină, încât nici nu sesizăm acest lucru. O teorie ce avea sa fie dezvoltată ulterior pe baza analizei micromişcărilor activitţii musculare.

6.Unificarea reflexului cu asociaţia

Pe baza celor de mai sus, apare întrebarea: “Oare ce este această vibraţie a particulelor la nivelul sistemului nervos, care iniţiindu-se în receptori, trecând prin creier, ajunge până la nivelul muşchilor, fâcând posibilă deplasarea organismul, decât un reflex?” – spune Hartley.

Problema deplasării corpului în mediu, a lanţului circuitelor din creier până la muşchi, care asigură deplasarea organismului, a mai fost formulată de Descartes. Spre deosebire de acesta însă, Hartley întrevede aici nu numai posibilitatea realizării unei legături dintre urma de pe creier a acţiunii şi reacţia musculară respectivă, dar şi posibilitatea metamorfozării acestei legături, ca urmare a repetabilităţii sale (adică pe calea asociaţiei). Ceea ce reprezintă o a doua încercare distinctă de explicare a reflexului, diferită de cea a lui Descartes, de aceasta dată pe un plan superior, de suprapunere şi unificare a semnificatiei reflexului, cu cea a asociaţiei. O explicaţie realizată pe un plan categorial, de necuprins din perspectiva carteziană.

7.Voinţa şi gândirea dintr-o perspectivă asociativ-reflexă.

În opinia lui Hartley, conduita voluntară a omului se produce pe planul interrelaţiei dintre relaţia senzorio-motorie şi vorbire. Are loc o asociere dintre cuvânt şi reacţiile senzoriale, reproductibile ulterior la nivel muscular, fara prezenţa nemijlocită a influenţtelor externe. Capabil de realizarea unor astfel de asociatii voite, dintre cuvânt şi faptă, este doar adultul.

Cuvântul şi voinţa la Hartley sunt elemente de nedespărţit, dupa cum este şi relaţia dintre cuvânt şi gândire. De asemenea, conceptele generale se nasc printr-un proces propulsiv de neîintreruptă debarasare a elementelor de prisos, a celor neesenţiale de pe axul fix al asociaţiei, sub influenţa lumii externe.

Totalitatea semnelor păstrate constante pe calea cuvântului se constituie într-o unitate. Cuvântul este cel care susţine demersul generalizării. Un merit deosebit a lui Hartley a fost acela de a fi căutat în cadrul încercărilor sale investigative, să explice rolul cuvântului în organizarea şi controlul dezvoltării gândirii. După părerea sa, elementele de alcătuire ale vorbirii sunt de aceeaşi natură asocitivă ca şi reacţiile motorii cauzate în muşchi de diverşi agenţi stimulatori externi.

In lipsa unei perspective genetice, apariţia cuvântului în creier se realizează, în cel mai bun caz, doar prin ascultarea altor oameni. Deşi implică mecanisme psiho-fiziologice, această legitate socială a interrelatiei dintre cuvânt şi mediu, nu a mai putut-o explica.

1. Motivaţia

Pentru explicarea cauzelor care pun în mişcare comportamentul, asemenea lui Spinoza, n-a recunoscut decât existenta a doi factori motivationali: plăacerea şi suferinţa. Ori aceşti doi factori motvaţionali nu pot să pătrundă la nivelul sistemului nervos decât din exterior. De aceea programul educativ elaborat de Hartley avea în vedere prescrierea acelor maniere valoroase, care să fie selectate şi pregătite, care să asigure “intrarea” sau accesul pe calea asociativă la nivelul sistemului nervos.

Învăţătura lui Hartley este o creatie de vârf a gândirii asociative a secolului al XVIII-lea. Înrâurirea acestei teorii s-a resimtit pe întregul continent, cu efecte asupra gandirii: psihologice, etice, estetice, pedagogice, biologice.

CHARLES BONNET (1720-1793)

Biolog eleveţiat care a dezvoltat o teorie de compromis între tendinţele asociaţioniste şi cele subiectiviste, încercând să unifice într-un tot evidenţele de natură fiziologică şi psihologică într-o teorie a unei esenţe independete a conştiinţei. În 1755 publică la Londra lucrarea lui “Studii despre suflet”, mai apoi în 1759 lucrarea sa “Studii analitice despre aptitudinile sufleteşti”.

38

1. O încercare de unificare a preformismului cu întâietatea reflectării senzoriale.

Bonnet a fost inclus în rândul preformiştilor, care au declarat că toate formele posibile ale vieţii exită prefăcute. În acord cu concepţia sa sufletul uman ca şi cel animal este ceva etern. Dar eternitatea sufletului depinde de trup, ca şi de influenţele externe din mediu. Întrega reflectare mentală îşi are punctul de plecare în simţuri. Fără simţuri - spune Bonnet - sufletul n-ar fi în stare să simtă nici măcar propria-şi existenţă. Sufletul reprezintă în acelaşi timp o forţă activă, care se manifestă prin reflexele suprasenzoriale. Fiecărui simţ îi corespund nervi distincţi unde senzaţiile se propagă vibrator. Legăturilor senzoriale le corespund legături nervoase, stabilite pe calea circuitelor vibratorii ale nervilor. O psihologie şi fiziologie deja diferită de cea a lui Hartley. Pentru că sufletul dispune de capacitatea reflectării conştiente, o conccepţie care îl apropie pe Bonnet de asociaţionisşti, de concepţia acestora despre aptitudini.

2.. Despre substratul morfologic al reflectării psihice.

Bonnet a avut meritul de a formula ipoteza substratului morfologic nervos al activităţii psihice. Această problemă a formulat-o şi Hartley, dar a rezolvt-o în spiritul mecanicii newtoniene. Vibraţiile care se produc la nivelul circuitelor nervoase nu erau cu nimic diferite de cele care se produceau la nivelul lumii fizice. În accepţiunea lui Bonnet nervii sunt organe distincte, funcţionarea lor aparţine unui sistem distinct şi cu autonomie funcţională, Diferenţele senzoriale le-a explicat prin diferenţele dintre modul de stabilire a legăturilor dintre nervi. Ideile înăcute le-a explicat pe baza circuitelor neuronale cu care individul se naşte. Dar nu în sensul că unele concepte şi gânduri ar putea fi înăcute, care se constitue ca elemente de bază a experienţei. Totul porneşte de la elementele primare ale senzaţiilor, carepreexistă la nivelul sistemului nervos. Se postulează astfel, de fapt, o întrepătrundere dintre activitatea psihică şi cea nervoasă indeterministă. Începutul însă a fost făcut, pentru ca în activitatea nervoasă să se caute suportul material al activităţii psihice.

JULIEN OFFRAY DE LAMETTRIE (1709-1751).

1. Unificarea senzualismului cu maşinismul comportamental

Medic francez, care a încercat să unifice teoria carteziană a funcţionării mecanice a corpului cu concepţia senzualistă a lui Descartes. Cele două substanţe propuse de Descartes nu reprezintă în accepţia sa decât o fantezie stilistă pentru derutarea teologilor epicii sale. Pentru că, în fond, sufletul există, care nu potae fi separat de trup, pentru că trupul funcţionează asemenea agregatelor, că însuşi omul prin aptitudinile sale sufleteşti de gândire şi conceptuale este doar un agregat ca oricare altul. Prin termenul de maşinărie sau agregat Lamettrie înţelegea un sistem material bine determinat. În anul 1745 îi apare lucrarea “Natura sufletului”, unde pe baza datelor de anatomie comparată demonstrează înrudirea organică şi sufletească dintre animale şi om. Reflectarea enzorială este interpretată ca o funcţie materială a corpului. Categoric neagă orice posibilă imaterialitate a esenţei vieţii sufleteşti.

În anul 1748 a publicat cartea cu titlul “Omul-maşină”, lucrare care l-a consacrat în istoria ştiinţelor. O carte care a cauzat o veritabilă furtună în rândul gânditorilor vremii; o carte în care autorul se pronunţă în favoarea subordonării însăşi a omului determinismului existent în natură.

2. Gânirea ca o proprietate a materiei organizate.

Cercetările de neurologie şi de fiziologie musculară au avut o influenţă benefică şi asupra gândirii filozofice. Lamettrie extinge principiul maşinismului asupra explicării vieţii psihice. În gândirea sa pleacă de la evocarea capacităţii de reflectare senzorială a materiei.şi nu de la modul cum îşi pot schimba locul unele particule materiale primare. În mod abil evită prăpastia ridicată de senzualism dintre materie şi gândire. El vorbeşte de procesele psihice care-şi au punct de plecare în cele corporale. Se ajunge la gândire prin capacitatea de organizare a

39

materiei. Această perspectivă de gândire, care pune accent pe nivelul superior de organizare a materiei a însemnat un as important în cunoaşterea vieţii psihice. Aceasta va permite ca explicaţia psihologică să se detaşeze tot mai mult de fizicalismul newtonian. O perspectivă care a fost acceptată şi preluată de toţi filogofii şi naturalisştii francezi.

3. Organizarea materiei şi principiul dezvoltării.

Toţi gânditorii materialişti francezi au văzut în capacitatea reflectării senzoriale o proprietate instrinsecă materiei organizate. În anul 1749 apare primul volum din monumentala lucrare a lui Buffon în 13 volume, “Istoria Naturii”. Aici se împarte în şapte etape distincte traseul evoluţiei naturii de la apariţia pământului şi până la apariţia omului. Viaţa şi mintea sunt considerate ca produse ale dezvoltării. Dezvotarea era în mod egal în centru preocupărilor lui Diderot, Robinet ş.a.

4. Omul aflat pe coroana dezvoltării naturii

Toţi gnditorii progresişti francezi l-au aşezat pe om pe coroana dezvoltării naturi.. Era o concepţie care reflecta optimizmul caracteristic al burgheziei acelor vremi. Acelaşi optimism este caracteristic tuturor celor care vorbesc de disponibilitatea nelimitată de perfectibilitate a naturii şi a omului. Dacă prin ceva omul se dovedeşte a fi rău, responsabil este nu corpul său - cum predica scolastica, ci condiţiile în care trăieşte. Dacă omul este copilul naturii, atunci ordinea existentă trebuie pusă în acord cu acele necesităţi şi drepturi, cu care natura l-a dotat pe om. O contrbuţie conceptuală importantă pentru ulterioara intemeiere şi dezvoltare a psihologiei.

LEIBNIZ Gotfried Wilhelm (1646-1716)

În farâmitata si ramasa în urma Germanie a secolului al XVII studiul modului variat de comportare al oamenilor, al particularitatilor si al actiunilor lor psihice, al naturii si legilor care ordoneaza si directioneaza aceste activitati s-a facut întraltfel. În spiritualitatea germana domnea pe mai departe ordinea scolastica medievala. Ori într-un asemena cadru s-a nascut sistemul sistemul lui Leibniz, cel care a fpcut o admirabila încercare de a aduce la acelasi numitor explicatia cauzala a fenomenelor naturale spirituale cu cele sentimentale teologice. Este vorba de un reprezentant care a pretins a se cupla la frontul victorios al mecanicismului, dar prin pastrarea hegemoniei activitatii spirituale asupra corpului.

1. Teoria monadelor

A acceptat în întregime progresele pe care filozofia si stiintelor naturii le-au realizat în multe domenii ale cunoasterii, în crearea unei imagini de ansamblu grandioase si automatizate despre lume. Dar pe aceasta si-a imaginat-o doar ca pe o expresie si rezultat al activitatii inepuizabile a monadelor. Ce sunt aceste monade ? Elementele ultime ale lucrurilor, adica niste atomi formulati dintr-o perspectiva idealista asupra vietii materiale si spirituale. Materia ce reprezinta punctul de plecare al conceptului de monada se afla nu în natura înconjuratoare, ci în reflexie. Aici gândul individual îsi gaseste originea si întraga sa simplitate indivizibilita; îsi gaseste un centru al “eul”-lui diverselor stari ale identitatii individuale subiective. Aici reflexia se dovedeste suficienta - spunea Leibniz - ca sa gasim în noi necesara substanta spirituala fiintarii; unde noi însine suntem o sumbstanta. Unitatea functionala a sistemului este asigurata pe calea autocontrolului introspectiv de un “eu” al constiintei, care se dobândeste progresiv, fiind atins pe treptele superioare ale dezvoltarii sociale.

Monadele se cladesc pe modelul reflectarii sufletesti. Adica întreaga materie este înzestrata cu suflare. Aceasta suflare în natura si societate nu poate fi explicata doar cu legile mecanicii si geometriei. Cu atât mai mult, cu cât viziunea mecanicista la un moment dat evita abordarea problemei indivizibilitatii materiei si a miscarii sale interne. Ceea ce i-a dat lui

40

Leibniz ocazia pentru a formula problema miscarii, s-o abordeze din perspectiva interventiei unor factori nemateriali. Fortele interne ale naturii Leibniz si le-a imaginat dupa modelul unei activitati psihice intrinsece diferita de fenomenele naturale. Aici monadele reprezinta cele doua fatete de nedespartit ale activitatii psihice naturale si spirituale, în sensul cel mai general în care cuvântul de perceptie si de impuls sunt folositi pentru descrierea unitatilor constitutive a lumii.

Proprietatea principala a monadei se refera la momentul momentul luarii unei decizii pentru actiune. Dar spre o actiune, al carui scop sau perceptie înca n-a ajuns sa fie si gândita. Adevarata fiintare a monadelor este data de neîntrerupta dezvoltare a acestor actiuni si perceptii. Deci care fiintare naturala si spirituala Leibniz a cladit-o pe calapodul unor proprietati deja stiute, la unor monade pre-existente ale experientei psihice.

Desigur, a vedea aici doar o simpla reproducere a vechilor conceptii animiste despre lume si viata, ar corespunde unei nejustificate simplificari. Deoarece sfera de cuprindere a fenomenele psihice este aici mult mai larga, una care a avut o influenta decisiva la constituirea psihologiei ca stiinta.

1. Notiunea de psihic neconstient Leibniz a fost cel care pentru prima data a anulat identitatea carteziana dintre constiinta si

psihic. Însa dupa al istoriei psihologiei cel mai mare merit îi revine acolo de unde a introdus notiunea de psihic neconstient. Sursa a numeroase erori ale activitatii psihice se nasc acolo - spune Leibniz - de unde toate formele existente de activitate trebuie sa fie neaparat constiente. Leibniz face distinctie dintre fenomenele psihice si cele de constiinta. În disputele pe care le-a purtat cu Locke, a fost sustinatorul p.d.v. în acord cu care sufletul se gândeste în permanenta. Era, de fapt, o teza carteziana. Pentru ca teza aceasta atât de vehement atacata de Locke, de fapt, se afla mai aproape de cartezianism decât Leibniz. Locke a ajuns sa nege existenta continuitatii gândirii tocmai pentru ca întregii activitati psihice îi conferea doar o acceptiune carteziana. Adica constiinta era cosiderata ca o conditie necesara pentru producerea gândirii. Ceea ce înseamna ca în caz ca cumva omul ce îsi pierde constiinta, pe respectivul interval si gândirea lui înceteaza. Ori Leibniz împartasea un punct de vedere diferit. Astfel, el arata ca si pe perioada pierderii constiintei fortele sufltesti nu înceteaza sa-si exercite functiunea lor. Ori dintr-o asemenea perspectiva conceptuala procesele psihice pot sa se desfasoare foarte bine independent de cât sunt sau nu constiente. Ceea ce a avut darul sa submineze tot ceea ce pâna atunci s-a crezut despre introspectie si puterea acesteia de a intra în interiorul sufletului. Ceea ce a dus, întradevar, spre o abordare obiectiva noua a fenomenelor psihice. Una însa care s-a cladit în mare parte pe premise false. Deoarece la Leibniz perceptia neconstienta este însasi reflexia, al carui statut se raporteaza la activitatea constienta.

2. Un concept de constiinta aflat sub influenta matematicilor si a fizicii

În persoana lui Leibniz s-a întâlnit reprezentatul stiintelor naturii cu cel al metafizicii telologice. Iar acolo unde primul a ajuns sa-l domine pe al doilea au rezultat progrese importante pentru stiinta psihologiei. Caci Leibniz înpreuna cu Newton au prelucrat calculul matematic diferential si integral, de care avea tocmai atâta nevoie fizica mecanica de atunci, aflata în plina dezvoltare si afirmare. Ori aceste descoperiri si progrese din fizica au avut o înrâurire deisiva asupra lui Leibniz în evocarea si descrierea transformarii elementelor (a monadelor) din care se compune viata psihica. A fost nevoie aici de formularea interventiei unei forte constiente integratoare, unei diferite de cea care actioneaza si asigura reprezentarea adunarii, a formei artimetice a lucrurilor. Pentru aceasta el mai introduce un concept, al “perceptiilor mici” - ceea ce reprezinta observatiile neconstiente, care fac posibila explicarea dinamicii psihice dupa modelul cantitatilor mici infinite.

3. Reformularea proprietatilor principale si secundare ale lucrurilor

Leibniz a încercat sa învinga propria-si limitare mecanicista asupra proprietatilor principale si secundare ale lucrurilor si fenomenelor. Prin contributiile sale a reusit sa-si domine epoca si cele urmatoare. Aceasta pentru ca pentru descrierea respectivelor proprietati a facut apel tot la mijloacele metematicilor. Ori prin aceasta s-a asezat pe o pozitie opusa lui Locke,

41

pentru care proprietatile secundare sunt samavolnice. Dimpotiva, Leibniz recunoaste existenta acestor proprietati, dar pe care deja nu mai considera ca au cauze naturale. Deci în acord cu Leibniz, negarea obiectivitatii proprietatilor senzoriale departe de a reprezenta o alternativa la solutia scolatica. Pentru ca, în acord cu el, în cazul reflectarii lucrurilor, el propune solutia corespondentei întelegerii receiproce dintre lucruri si ceea ce este reflectat, adica formuleaza ipoteza existentei unor izomorfisme de suport pentru acestea. Ceea ce corespunde cu folosirea pentru prima data a principiului izomorfismului pentru explicarea unor fenomene psihice, deschizând prin asta o cale importanta spre psihologia moderna.

4. Asociatia

Lumea monadelor a lui Leibniz era considerata asezata într-o ordine ierarhica, disponibila la o neîntrupta perfectionare. Pe aceasta scara a putut sa distinga mai multe nivele. Animalele, spune el, au suflet. Nu sunt simple automate. Ratiunea le este completata de asociatii, care fenomenele îi leaga de oameni. Acestea asociatii, la rândul lor, sunt subordonate acelor legi, care prin memorie si imaginatie se leaga de ceea ce a fost întâlnit în cursul observatiilor si experientei. Ceea ce deja corespunde unui fenomen nu antagonic actiunilor mintale proprii doar omului, ci unei cai rezonabile si sigure de urmat în situatiile când ne este dat sa ne conducem dupa date senzoriale.

5. Aperceptia

Leibniz a procedat la extinderea conceptiei sale despre organizarea gradual progresive aa lucrurilor, a organizarii neîntreupte a perceptiei si a constiintei umane. Cu aceasta ocazie va face o foarte importanta distinctie dintre actele de perceptie si cele de aperceptie: primele corespund monadelor, care descriu reprezentara interna a lucrurilor din lumea exterioara; cea de a doua reprezinta starile corespunzatoare de constiinta (autoconstiinta) prin care cunoasterea se face posibila. Aceasta stare de autoconstiinta cuprinde în sine în mod egal atentia ca si memoria.

6. Cauzalitatea proprie psihologiei

Notiunea perceptiilor neconstiente era în contradictie cu conceptia carteziana despre constiinta. În acord cu aceasta din urma, dincolo de introspectie nu existau decât procese materiale, fiziologice. Ori când Leibniz a aratat ca actul de constiinta are la baza nu doar procese fiziologice ci unele acte psihice neconstiente, din acel moment devine un înaintas al declararii existentei unei cauzalitatii instrinsece psihologice. Aceasta pentru ca recunoaste existenta si inteventia unor momente distincte mentale, dar care esentialmente nu întru totul deterministe. Virtual însa procesele psihice, diamica lor fenomenala a dobândit o nou formulare, una nu strict dependenta de ceea ce este reflectat perceptiv si constient.

Leibniz a mai reusit sa formuleze teroretic si problema cauzalitatii psihice ca act mentale. Aceasta pentru ca pâna în adâncul “facultatilor dense” ale monadelor influentele externe nu ajung sa patrunda. Pentru ca stari diferite ale monadelor se dezvoltau într-un mod propriu în interiorul mintii. A fost deci firesc sa se întrebe în baza caror legi ? Convingerea sa de nestramutat a fost ca aceste legi sunt diferite de cele naturale si ca în lipsa cunoasterii acestora nu putem spune ca un fenomen poate fi sau nu adevarat sau real. De aici a rezultat ca psihicul are o cauzalitate a sa proprie. În acest fel schema leibnitzeana ajunge fata în fata si în opozitie cu cea carteziana, în acord cu care, de la începuturile sale psihicul este determinat de influentele agentilor stimulatori externi.

8. Caracterele psihologice si experienta

În acord cu conceptia lui Leibniz sufletul nu este o tabula rasa, ci un aparat preformat. Nu este vorba de întelegerea adevarului lucrurilor, ci de dispozitia, de caracterele, de înclinatiile cu care percepem lucrurile; acestea instrumenteaza descoperirea adevarului. Astfel, la fel cum se constata existenta unor diferente între ceea ce numim pietre sau marmura fara alte date sau experienta precedente, pe aceasi baza un muncitor va croi din respectivele materiale ceea ce-i este sau nu lui util din ele.

42

Ar fi totodata incorect sa se considere în aceiasi termeni însusirea neconditionata a conceptelor generale, ca si cum acestea n-ar avea nevoie de interventia activa a unor actiuni pe masura.

2. Paralelizmul psihofizic

Leibniz a întâmpinat seriaose dificultati când a încercat sa aduca la acelasi numitor teoria sa a monadelor cu viziunile sale despre natura si cunoasterea acesteia. Punctul cel mai vulnerail al sistemului sau l-a reprezentat problema psihofizicii. Astfel, el considera simple iluzii dependenta actiunilor psihice rezultate al experientei de miscarea corpurilor materiale - care a fost punct de plecae pentru Descartes, Spinoza, Hobbs s.a. Pentru explicarea manifestarilor sufletesti si corporale face apel la învatatura ocazionalistilor. Unul dintre acestia a fost Nicolas Malebranche (1638-1715), discipol a lui Descartes. El a ajuns la concluzia ca unitatea si întelegerea dintre fenomenele psihice si cele fizice este data de forte dumnezeiesti. Sufletul si corpul sunt entitati total distincte una de alta. Deci pentru interinflenta reciproca dintre ele nu exista sansa sau ocazie. Când totusi o anumita stare se naste într-una, dumnezeirea doar poate face posibila ca respectiva stare sa se nasca si în cealalta. Leibniz completeaza ca întelepciunea dumnezeiasca se manifesta în armonia prestabilita. Opera celor doua esente este desavârsita separat - a corpului si a spiritului. Pornite pe calea lor separata cu atâta precizie, creaza impresia ca si cum una ar depinde de alta. Dar, de fapt, ca si cum ar fi vorba de doua ceasuri diferite, care desi arata aceasi ora, reprezinta mecanisme total diferite. Ori o asemenea armonie prestabilita a privat psihicul de o abordare determinista; ea pur si simplu nega existenta unui asemenea determinism. Pentru ca “nu exista nici un fel de proportie între substantele necorporale si cele care se modeleaza într-un fel sau altul al acesteia în interiorul corpului”. O viziune care a avut înrâurire asupra multor cercetari ulterioare fondatoare pentru nasterea psihologiei. Demna de retinut mai este influenta lui Leibniz asupra fiziologiei SN, pentru ca el a formulat posibilitatea unor elemente obiective de sustinere prepsihice a activitatii psihice. Cercetarile activitatii neuronale si musculare au demonstrat curând ca între actele constiente si voluntare si mecanismele corporale nu sunt de loc separate unele de altele, ca ele se întrepătrund foarte strâns. Sistemul lui Leibniz a îmbogatit psihologia cu numeroase elemente de baza

- a formulat natura activa a psihicului, predispozitia sa de dezvoltare neintrerupta- a semnalat interrelatia strânsa si complexa dintre activitatea constienta si cea

neconstienta - a semnalat însemnatatea deosebita a unor momente de sinteza - a a formulat problema particularitatilor cauzalitatii psihicului ca una distincta - a formulat problema principiului analogiei pentru exlicarea fenomenelor psihice.

PSIHOLOGIA ÎNCEPUTULUI DE SECOL AL XIX-LEA

Psihologia la începutul secolului al XIX-lea: principiul reflexului şi specificul manifestărilor neuropsihice; învăţătura biologică a lui Prochaska - puterea nervoasă şi “senzorialitatea generală”, specificul reflectării nervoase, extinderea principiului reflexului asupra activităţii ceregrale, sensibilitatea ca o “busolă a vieţii”; formularea “principiului anatomic” - ipoteza anatomiei lui Bell şi psihologia, legea lui Bell şi Mengedie; reflexul ca expresie a principiului de funcţionare a cordonului spinal, punerea faţă-în-faţă a actului reflex cu cel psihic, însemnătatea concepţiei lui Muller-Hall, mecanismul reflex şi adaptarea la mediu,

TEORIA REFLEXULUI ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Principiul reflexului şi interpretarea manifestărilor neuropsihice

43

Contradicţile dintre concepţia reflexologică carteziană şi progresele realizate în domeniul fiziolologiei nervoase şi-au făcut apariţia şi s-au înmulţit tot mai mult la sfârşitul secolului al XVIII-lea. S-au formulat chiar noi teminologii pentru explicarea vieţii psihice, unele ce făceau referinţă la “activitatea musculară şi forţă nervoasă”, la “energiile nervoase” ş.a. În ceea ce priveşte reflectarea senzorială, interpretările făceau tot mai mult referinţă la acele ”reprezentări întunecate” ale conştiinţei, care nu mai făceau trimiteri simpliste la activitatea nervoasă, dar luau în considerare şi activitatea psihică. A devenit tot mai nesatisfăcătoare interpretarea unor astfel de fenomene neuropsihice doar în în termenii cartezieni, ai unor mecanisme reflexe mecanice. Vechea concepţie, în acord cu care actele comportamentale sunt de aceaşi natură mecanică cu cea a maşinăriilor de abia inventate nu mai putea să stea în picioare. Deşi, aici pentru aceste interpretări le era iminentă ameninţarea ca odată cu negarea mecanicismului simplist săs e arunce peste prag şi sâmburele determinist al acesteia. În acord cu noua interpretarea omul este un mecanism, dar unul care simte, gândeşte, recunoaşte şi doar un ceva bun pentr a-I schimba corpului locul. La acest nivel comportamentul conştient este la fel determinat de condiţiile de viaţă ca şi cel inconştient. Problema formulată a fost dacă cel conştient rămâne oare pe mai departe de aceaşi natură şi determinare reflexogenă ca şi comportamentul mecanic neconştient. Căci, bunoară Cabanis, spunea că doar actele neconştiente pot să fie considerate ca fiind de natură reflexogenă. Categoria de “reflex” în acord cu această interpretare este redusă doar la nivelul integrativ fiziologic, fiind golită de oriece semnificaţie psihologică. Una era reflexivitatea ce se întâmpla la nivelul fiziologiei sistemului nervos şi cu totul altceva era viaţa psihică care se vroia tot mai mult raportată la acest substrat organic.

CONCEPŢIA BIOPSIHOLOGICĂ A LUI PROCHAZKA (1749-1820)

A fost medic, anatomis şi psihofiziolog. Pentru el toate fenomenele comportamentale sunt de aceaşi natură reflexă ca şi cele neuronale. Învăţătura sa se leagă strâns cu viaţa spirituală şi deologică cehă, de mişcarea de eliberare naţională, de lupta ideologică anticlericală a acelei perioade.

1 Despre energiile nervoase şi “senzorialitatea generală”.

În locul conceptului de “spirit al vieţii”, al celor al “fluidelor spiritului” ş,a, uzate larg în acea perioadă pentru explicarea proceselor nervoase Prochazka a introdus pe cel de “energie nervoasă”. Respectiva forţă energetică era interpretată în înţelesul lui Newton, ca ceva cu o cauză tăinută, cu atât mai tainică când a apreciat că este de natură electronică. Pentru a-şi valorifica concepţia el face apel la vechiul concept aristotelic de “senzorialitate generală”, dar căruia îi dă o nouă interpretare. În lucrarea sa “Disertaţie asupra funcţiilor sistemului nervos” vorbeşte de un sector distinct din sistemul nervos care funcţionează pe principiul reflexului. Influenţele externe se propagă cu viteză mare pe cale lungimii fibrelor nervoase. Pe baza unei legităţi proprii acestea ajung la a se reflecta, transferându-se la alţi nervi care conduc spre muşchi, prin care reuşesc să efectueze mişcări de mare fineţe. O descriere a arcului reflex considerată clasică.

1. Specificul reflectării nervoase. Prochazka nu s-a referit niciodată la categoria de reflex ca la un principiu general al activităţii nervoase, ci doar precizează că în acest caz este vorba de ceva cu mult mai mult decât în cazul reflectării fizice. Acest lucru se întâmplă în zona “senzorialităţii generale” din creier. Iar explicarea acestei reflexivităţi necesită legităţi speciale. În ceea ce priveşte mişcările reflexe, pe acestea Prochazka le-a separat de cele sufleteşti, adică de acele mişcări care-şi găsesc proiectarea în zona “senzorialităţii generale” şi la care se adresează conştiinţa.

2. Extinderea principiului reflexului asupra anasamblului masei cerebrale. În lucrările sale ulterioare, “Manualul de fiziologie”, “Fiziologia sau ştiinţa studierii naturii uamne” Prochatka reuşeşte să-şi depăşească dualismul. O face prin a conferi principiul reflexivităţii întregii mase a creierului.Face acest lucru raportând în permanenţă activitatea cerebrală la reflectarea lumii externe.

3. Senzorialitatea ca o busolă a vieţii

44

În cu accepţiunea lui Descartes punea în mişcare a “maşinăriei vieţii” se produce sub influenţa “spiritelor vieţii”, care se exercită reflexogen asupra muşchilor şi viscerelor, fără intervenţia prin ceva a activităţii psihice. Ori concepţia lui Prochazka estetocmai opusă, pentru care secvenţa psihică se află inclusă ţi reprezintă expresia raporturilor generale dintre organism şi mediu. Reflexul este evocat nu de orice excitant, ci doar de cel care va deveni senzaţie. Indiferent dacă reflectarea senzorial va fi sau nu conştientă, aceasta are întodeauna aceaşi însemnătate. Conştiinţa poate să însoţească sau nu reflectarea senzorială, cea care ne va duce spre nevoile organismului, să recunoaştem pe cele pozitive şi pe cele negative va fi însă senzaţia. Acest proces este indicat ca având o valoare direcţională pentru întregul organism, necesară pentru a-şi putea crşete progenitura. Suportul organic al acestei senzaţii se aglă în creier. O teză care a a ajutat şi a condus decisiv la înţelegerea şi explicarea psihicului în raport cu mediul înconjurător şi ca făcând parte din natură; o inerpetarea care reprezentat o adevărată ofensă împotriva concepţiilor care delimitau reflectarea psihică doar în sferele abstracte ale activităţii mentale.

ANATOMIA FUNCŢIONALĂ A SISTEMULUI NERVOS

1. Anatomia funcţională a lui Charles Bell (1774-1842). Studiul anatomic detailat al sistemului nervos a permis dezvoltarea teorie reflexologice. Un

pioner al acestei concepţii a fost Ch. Bell. În cercul prietenilor săi Bell în 1811 răspândea ideile sale cu privire la “noua anatomie a creierului”. El pleacă de la premiza că nervii se află într-o reţea largă de legături. El şi-a propus să urmeze experimental cale acestor legături, pentru a afla care este de fapt structura creierului. Teza în acord cu care sufletul este o sumă a ideilor a încercat s-o traducă în termeni anatomici, de căuta după acestea la nivelul legăturilor interneuronale. Mâna de neurochirurg a lui Bel era condusă de un “atomism” psihologic empirist. Dacă ideile se nasc în creier, a spus el, la infleuenţele lumii externe, aceasta înseamnă că altă cale mai bună de a studia fenomenul nici că există, decât urmărirea circuitelor neuronale care se pun în funcţiune cu această ocazie.

2. Legea lui Bell şi Magendie Funcţiile nervilor şi a legăturilor dintre ei Bell le-a căutat experimental la nivel empiric. Prin studiile sale căuta suportul anatomic al schemei ideilor, traseu pe care a descoperit deosebirile funcţionale dintre coarnele de sus şi de jos ai nervilor măduvei spinării. Producerea unor contracţii musculare se produceau doar prin excitarea nervilor coarnelor anterioare. Dar asemenea constatări au mai fost făcute de numeroşi alţi cercetători, care deja au separat între funcţiile senzoriale şi motoare a nervilor rahidieni. Nimeni însă până la Bell n-a putut demonstra experimental acest lucru, că unii dintre aceştia sunt doar senzoriali iar alţii sunt doar motori. Descoperirea lui a expus-o în diverse disertaţii, dar doar de circulaţie foarte restrânsă. De aceea ea aproape că nici n-a fost cunoscută, devenind cunoscută doar când, independent de el, un alt cercetător, Francois Magendie (1783-1855) a ajuns la acelaşi concluzii ca şi el. Atunci această legitate stabilită de ei doi definind termenii necesari descrierii căii pe care o urmează arcul reflex, a putut să stea la baza fundamentării concepţiei reflexologice.

3. Reflexul ca un principiu de funcţionare a centrilor măduvei spinării. Cercetările de fiziologie nervoasă în anii 20-30 ai secolului al XIX-lea s-au desfăşurat sub deviza descoperirii unităţii care de este distrusă din creier anulează activitatea reflexă. Mayo în 1823 a reuşit să descopere acest lucru pentru reflectarea vzuală; Legalloiss în 1826 pentru activitatea respiratorie. Progresiv se delita tot mai bine calea treaseului de localizare anatomică a reflexului. Ori pe această bază se formula de fapt concepţia că arcul reflex este mai înainte un principiu de bază de funcţionare a centrilor din măduva spinării decât a celor din etajele supeerioare ale creierului. În luna noiembrie 1823 la Societatea Londoneză de Zoologie Marshall Hall (1790-1857) a ţinut comunicaea cu titlul “Scurtă informare despre o funcţie deosebită a sistemului nervos”. În această comuncare Hall demonstrează că mişcările muculare au un izvor aparte. Cunoştinţele de până atunci susţineau că la baza mişcărilor se află ori voinţa, ori excitarea nervilor motori ori excitarea directă a muşchilor. Hall însă a clasat într-o grupare distinctă mişcările care-şi au punctul de plecare n excitarea nervilor senzitivi, care ajung la centrii din zonele cerebrale sau medulare, la terminaţiile nervilor ce răspund de activitatea motoare. După zece ani, în Analelel Societăţii Regale de Filozofie s-a comunicat o a doua disertaţie a lui Hall. În această disertaţie Hall a apărat ideea că măduva spinării reprezintă doar un etaj al reflectării reflexe, al cărei unitate funcţională este arcul reflex şi referindu-se la date de

45

fiziologie şi clinice a susţinut că funcţionarea măduvei spinării este în principiu diferită ce cel al creierului. Argumentul principal a fost acela că la animalul spinal de se secţionează legăturile dintre membrele anterioare şi cele inferioare, în acord cu observaţiile efectuate capul şi membrele supeerioare continuă să fie capabile de mişcări spontane şi intenţionale, pe când membrele inferioare răspund exclusiv la excitanţii direcţii fără nici o posibilitate de intenţionalizare a acestora. Comunicarea lui Hall a trezit vii discuţii în cercuri de specialişti şi medici cu mult peste hotarele Angliei. Hall a fost blamat că propovăduieşte concepţii absurde. Societatea Regală de Filozofie din acel moment nu I-a mai publicat nici un rând. Pe de altă parte concepţia sa a dobândit răspândire şi acceptare în rândul neurologilor şi fiziologilor, în rândul cărora concepţia lui a devenit o doctrină de bază. Peste câţiva ani într-o lucrare cu titlul “Studii despre sistemul nervos” Hall ajunge la concluzia că că cele două coarne posterioare ale măduvei spinării se compun din două elemente funcţionale net distincte: din nervi senzoriali şi nervi excito-motrici. S-a adeverit că reflexele sunt rezultatul excitării celor din urmă. Dar noua terminologie mai avea şi o destinaţie specială, acela de a exclude orice reflerire la intervenţie unui factor de natură psihică în producerea arcului reflex. Deci Hall a făcut parte din acea categorie de cercetători care a pledat pentru excluderea termenilor psihologici în interpretarea reactivităţii reflexe.

4. Contrapunerea actului reflex-actului psihic. Dinamica dialecticii funcţionării nervilor Hall a redus-o doar la o eschemă anatomică rigidă. Organismul l-a împărţit în două: despre prima parte spunea că funcţionează doar în raport cu excitanţii externi iar acţiunile sunt decise de o legitate a unui lanţ mecanic sever de activităţi neroase; despre a doua est o funcţie dependentă de de acţiunea a o serie de forţe spihice. Funcţionarea primei părţi a fost localizată la nivelul centrilor din măduva spinării; a celei de a doua părţi în creier. Schema I s-a părut atât de relevantă şi clară, în cât pur şi simplu şi-a închis ochii în faţa contrargumentelor de orice fel. Cel care a încercat să facă din concepţia reflexologică o teorie mai elastică a fost Johanes Müller. Nu a fost de loc de acord cu Hall când acesta îngrădeşte relaţiile dintre funcţiile motorii şi cele senzoriale. Că, doar când este vorba de o tuse, sau de reacţia defensivă la o înţepare, acolo avem de a face în mod egal de senzorialitate, ca şi de reactivitate reflexă spue Müller. El a încercat să înlăture prăpastia pe care Hall a făcut-o dintre fiziologia nervoasă şi activitatea psihică, cu toate că nu întodeauna a ales cele mai adecvate mijloace. Teza lui Hall, astfel, în acord cu care viaţa psihică nu există de trece sau nu impulsul prin nerv, rămânea pe mai departe de necombătut.

5. Însemnătatea antitezei Hall-Muller Disputa Müller-Hall a avut nenumărate influenţe pozitive asupra înţelegerii raporturilor dintre activitatea nervoasă şi cea psihică. A prins, în primul rând, într-o unitate conceptuală mecanicistă o serie de date privind pe care fiziologii şi medicii le cunoşteau în mod egal. A reieşit că întregul agregat neuronal se subordonează unui principiu funcţional reflex, pe traseul unui arc funcţional al acestuia, care intră în funcţiune în raport cu influenţele ce vin din exterior. În al doilea rând este de înţeles şi atacul vehement al medicilor vremii împotriva teoriei reflexului. Aceasta pentru că în timp ce ei îl revendicau ca un instrument conceptual pentru interpretarea fenomenului patologic, Hall şi Muller au întrevăzut pentru acesta un instrument general de explicare a particularităţilor funcţionale ale istemului nervos.

TEORIA MODALITĂŢILOR SENZORIALE

1.. Naşterea fiziologiei modalităţilor senzoriale. Lucrările lui Prochazka, Bell şi Mangedie s-au refeerit nu numai la activitatea musculară, dar şi la cea a modalităţilor senzoriale. A fost evocată specializarea unor elemente senzoriale, ale căror excitaţie avea doar un singur efect, pe cel de a da naştere unei senzaţii şi nimic mai mult. S-a reuşit stabilirea că naaşterea proceselor senzoriale este realizată de alte structuri neuronale decât a celor musculare. În joc intră nu numai receptorii, dar şi căile de conducre diferite. În centrul atenţiei a fost, fireşte, modalitatea senzorială vizuală. De asemenea, cum cu greu încercau Bell, mangedii şi Muller să schiţeze, părţi specializate din creier. Separarea părţii din sistemul nervos care se ocupa de activitatea motoare, de cea care se ocupa de modalităţile senzoriale a adus la viaţă problematică fiziologiei modalităţilor senzoriale.

46

Înaintea fiziologilor interesul pentru studiul modalităţilor senzoriale a avut grijă să-l deschidă fizicienii şi matematicienii. Au făcut acest lucru prin studiile lor de optică. Ei au evidenţiat pentru prima dată o serie efecte perceptive vizuale interesante. Au făcut pasul necesar, ca din acel moment funcţii otice asemănătoare să fie studiate ca funcţii vitale din perspectivă fiziologică, aşa cum ele se manifestă la om şi la restul vieţuitoarelor. Trecere însă la studiul modalităţii senzoriale vizuale a pus fiziologia în faţa unor probleme anterior niciodată întâlnite. Bunăoară s-a formulat problema de a pune aceste modalităţi senzoriale în srviciul recunoaşterii proprietăţilor obiectelor, de a servi la orientarea în spaţiu şi timp. Ori o asemena orientare implicit a făcut trimitere la conştiinţa umană, la orientarea spre sine a activităţii. O dimensiune a activităţii care cuprinde sfera reflectării subiective, una greu de abordat şi de cunatificat din perspectivă fiziologică, a ştiinţelor naturii în general. Astfel, studiile de optică şi acustică au avut meritul să aducă pe acelaş tărâm interesul pentru abordarea fenomenelor psihice cu metodele şi procedeele fiziologiei.

3. Principiul “energiei specifice a simţurilor”. Esenţa noi perspective investigative a fost foarte bine cuprinsă în principiul “energiei specifice” a stimulilor, formulat de Bell şi de Muller independent unul de celălalt. Baza principiului se află în aşa-zisa teorie cauzală, în acord cu care modalităţile senzoriale sunt considerate ca un efect al influenţelor externe exercitate asupra organismului. La aceleaşi efecte erau reduse şi influenţele conştiinţei. Dar, spre deosebire de conştiinţă, izvoarele acestor modalităţi senzoriale erau căutate nu în lucuri ca obiect al cunoaşterii, ci în schimbările pe care agenţii stimulatorii le puteau cauza în nervi. Se făceau referire la acele situaţii empirice când asupra receptorilor se acţiona mecanic sau electric cu agenţi stimulatori neobişnuiţi, care cauzau diferite senzaţii vizuale, auditive sau de alt fel. Plecând de la astfel de premize Muller şi Bell au ajuns la concluzia că la nivelul conştiinţei nervii senzoriali nu reflectă propriu-zis proprietăţile externe ale lucrurilor. După Muller senzaţiile ne oferă informaţii nu asupra formei externe a lucrurilor, ci asupra stării funcţionale a modalităţilor senzoriale. Senzaţia nu este trăirea în conştiinţă a proprietăţilor calitative de diferite feluri a obicetelor, ci contientizarea ştării activităţii nervoase în raport cu acţiunea unor agenţi stimulatori; aceste diferenţe calitative sunt cele care diferă la nivelul diferitelor modalităţi senzoriale. Acestea sunt denumite energii senzoriale. Produsele minţii, spune Bell, se desfăşoară nu în cadrul limitat al obiectelor create, ci în cel pe care îl limitează modalităţile noastre senzoriale.

Nici Bell şi nici Muller n-au negat nici un moment că senzaţiile sunt rezultatul acţiunii materiale a agenţilor stimulatori externi exercitat asupra organismului. Negau însă faptul că informaţia astfel dobândită ar putea să însemne şi altceva decât schimbările ce puteau avea loc la nivelul sistemului nervos. Muller susţinea că la acţiunea unor agenţi stimulatori în noi nu se pot naşte senzaţii care nu s-ar putea naşte şi fără acţiunea acestora. Eventualele diferenţe dintre diferitele modalităţi senzoriale, Muller le-a pus pe seama energiilor specifice diferite de la o modalitate senzorială la alta. Totul deci se află în interiorul modalităţii senzoriale, care energii senzoriale se eliberează doar la acţiunea agenţilor stimulatori externi.

4. Influenţa lui Kant şi nativismul Principiul “energiei specifice a simţurilor” a explicat diferenţele dintre diferitele modalităţi senzoriale. S-a formulat problema energiei diferite ce se pune în funcţiune în cadrul fiecărei modalităţi senzoriale în parte. Numai că cu influenţele agenţilor stimulatori externi asupra substratului nervos specializat încă nu pot fi explicate cum iau naştere formele cele mai generalizate de reflectare, cu deosebire imagina în spaţiu a lucrurilor. Părerea lui Muller a fost că fiziologia poate să fie foarte bine ajutată de estetica transcedentală a lui Kant. În acord cu această teorie schema spaţială reflectată a lucrurilor este e natură apriorică, în care stare este prezentă în conştiinţă. Muller chiar îşi propune să “fiziologizeze” această perspectivă de gândire teoretică, de a o transforma într-o proprietate de reflectare senzorială spaţială distinctă localizabilă la nivelul structurilor corporale - la nivelul retinei. Pe întinderea retinei se aşează imagini bidimensionale iar adâncimea lor se datorează doar sensibilităţii tactile. Această învăţătură asupra recepţiei spaţiale cu care ne naştem ulterior a fost denumită nativistă şi a fost contrapusă empirismului, care conferă experienţei individuale rolul central în reflectarea spaţială.

5. “Principiul anatomic” şi ipoteza lui Weber despre “câmpul senzorial”.

47

Naşterea nativismului departe de a se fi rezumat doar la inflenţele teoretice ale lui Kant. O altă sursă a acestei perspective de gâdire s-a aflat în “principiul anatomic” dominant din fiziologia vremii. Bunăoară determinarea a ceea ce se reflectă doar de traseele anatomic diferite pe care le urmează nervii fiecărei modalităţi senzoriale conduce iminent la aceaşi teorie nativistă. Ulterior acest nativism a fost categorisit ca unul înşelător: pentru că din moment ce se susţine că unele forme preexistă moştenite, cu nimic nu putem să ne înbogăţim cunoştinţele despre această reflectare.

Mai mult, toţi aceşti gânditori ce şi-au însuşit “principiul anatomic” al sistemului nervos ca substrat pentru explicarea reflectării senzoriale au fost autorii unor ipoteze cuezătoare. Printre aceştia poate fi înrolat şi Ernst Heinrich Weber (1795-1878) cu ipoteza sa asupra câmpului senzorial. Cartea acestuia despre tact apare în 1834 în limba latină (De tactu), o carte fundamentală pentru viitoarea psihologie experimentală. Weber a studiat sensibilitatea tactilă pe baza de experienţă proprie. În cursul experienţelor sale s stabilit că între doi agenţi stimulatori ce acţionează asupra pielii doar atunci putem să facem deosebire, dacă acestea se află suficient de departe unul de celălalt şi că aceste distanţe sunt diferite pe diferite părţi ale corpului. A postulat că în cazul că de subiectul simte doar o singură senzaţie, cei doi excitanţi tactili ating o zonă cu o singură inervare. Întreaga supraafaţă a pielii poate fi considerată sumă de hărţi senzoriale tactile de diferite mărimi. Pentru a lua naştere două câmpuri senzoriale tactile este necesar ca între cele două câmpuri să mai fie încă un câmp intermediar.

Părerea lui Weber a fost că sistemul periferic al capetelor senzoriale cu circuitele care trec prin creier. Mai formulează şi acea problemă, în acord cu care coordonarea spaţială şi temporală este opera unui aşa-zis “instinct intelectual”. Constribuţia lui Weber constă în a fi aliniat metodele şi tehnicile sale de studiere a sensibilităţii alături de cele ale ştiinţelor naturii.De asemenea a introdus în aceste studii experimentale procedeele matematicilor.

6.Descrierea fenomenelor senzoriale ca atare Alături de descrierea fenomenelor senzoriale în raport cu apparatul neurologic aparent, a mai apărut şi o altă direcţie, în care diversele fenomene senzoriale sunt consemnate ca atare, cum ele rezultă din autoobservaţii. Ele sunt făcute concomitent cu descrierrea fenomenologiei luminii şi a culorilor. Iniţiatorul acestei noi direcţii a fost Newton, care în 1704 scrie renumita sa lucrare “Optica”. Preocuparea este preluată de Thomas Zoung (1773-1829), fizician şi medic englez, unul din autorii teoriei naturii ondulatorii a luminii. În 1801 a lansat ipoteza că la nivelul retinei există trei straturi sensibile, fiecare din ele fiind sensibile la altă culoare, la violet, la albastru, respectiiv la verde. La acţiunea unui asemenea gent stimulator de lumină compusă, aceasta ajunge în posesisa a trei elemente neuronale, celelalte culori rezultânnd din compunerea celor trei. O teorie care va avea să fie atacată de marele poet şi om de ştiinţă german Göethe. Rezultatele cercetărilor sale le-a sintetizat în cartea cu denumirea de “Teorie a culorilor”. Goethe a contrazis argumentele lui Newton privind cum lumina albă într-o prizmă se desface în mai multe culori. Apropiind de concepţiile aristotelice el susţine că cele mai simple două culori sunt albul şi negrul. Celelate culori sunt rezultatul combinaţiei dintre cele două culori şi aer. Ne cum razele solare trec prin aer, pe acestea ajungem să le considerăm albe, galbene sau violete.. De-şi opinia lui Goethe s-a dovedit repede greşit, ea conţine observaţii interesante legate de cum culoarea ajunge reflectată la nivelul conştiinţei. Stimulat de Goethe îşi începe activitatea tânărul Johanes Muller ca şi tânărul evanghelist pshofiziolog ceh Purkinje (1787-1869). Purkinje a făcut numeroase descoperiri importante în domeniul cunoaşterii senzorialităţii vizuale a culorilor. Neuronii din retină descoperiţi de el vor avea să-i poarte numele, la fel şi imaginile surprinse: “figuri Purkinje” (care apar la nivelul umbrelor vaselor sanguine retineale), “imagini Purkinje” (modularea gradată a culorii albastre şi răşii la apus de soare) ş.a. Urmând linia de gândire a lui Younng, Purkinje a descris cum se modulează în câmpul vizual izvoarele diferitelor culori la nivelul periferic al retinei. În plus reuşitele lui Purkinje sunt de pus în mod egal pe seama aptitudinilor sale de bun introspecţionist. Cu mare rigurozitate el a despăţit ceea ce poate fi pus pe seama organului în sine şi cele subiectele constatate. Spre deosebire de Muller care iluziile optice le considera ca veritabile “adevăruri vizuale”, puse pe seama eneergiilor din nervi, pe toate acestea Purkinje le consideră ca pe nişte produse ale creierului.

Baza unităţii de reflectare senzorială după Purkinje este nu capacitaea de sinteză a creierului ci modul cum în obiect se pot uni diferitele proprietăţi naturale. Iar aceste proprietăţi sunt nenumărate, unele dintr eele fiind indispensabile realizării problemelor vieţiii. Forma din care s-au dezvoltat celelate simţuri este reprezentativă pentru întregul organism şi este o aşa-numită “senzaţie generală”. Problematica vederii în sine, a ceea ce se reflectă ca proprietate

48

aparte în lucruri şi obiecte o consideră ca un produs perfecţionat a relaţiilor organism-mediu, ca avându-şi originea în ceea ce înseamnă durere, foame, satisfacţie. Un rol important conferă acţiunilor asupra obiectului, fără de care nu s-ar putea obţine mare diversitate dereflectare senzorială. O viziune în general antinativistă.

TEORIA CEREBRALĂ

1. Cortexul cerebral ca organul cel mai important al psihicului.Învăţătura despre produsele activităţii crebrale a cunoscut o înrădăcinare progresivă.

În situaţiile în care evidenţele şi cunoştinţele pozitive lipseau, când încă nu erau elaborate criterii ştiinţifice de învestigare, s-a dovedit un interes tot mai viu şi practic faţă de orice progres şi informaţie despre activitatea cerebrală. Prin consecinţă s-a născut chiar o ramură ştiinţifică cunoscută sub numele de frenologie.

Întemeietorul acestei ramuri a fost Franz Joseph Gall, medic şi anatomis german (1758-1828). El a pornit de la principiul că diversele aptitudini comportamentale au o corespunzătoare reprezentare la nivelul sturcturii creierului. S-au efectuat chiar mai multe experienţe care au avut ca scop identidicarea la acest nivel, al camerelor cerebrale, a unor funcţii cum sunt memoria, inteligenţa ş.a. Se ştie că discuţiile legate de existenţa unui “hol” a senzorialităţii generale se duceau se foarte multă vreme. Gall a cutezat pentru prima dată să localizeze pe suprafaţa masei creierului toate forţele spirituale şi aptitudinile psihice, aşa cum acestea erau cunoscute în psihologia aptitudinilor de atunci. Moment din care cercetările în domeniu au încetat să mai caute camerele corespunzătoare diferitelor procese sau funcţii psihice, unde să se identifice substratul substanţial al acestor. Căutările din acesel moment s-au îndreptat spre elaborarea hărţilor de reprezentare a acestora pe suprafaţa sau în masa creierului. O asmenea perspectivă a fost completată cu interpretarea în acord cu care că, unele rătţi corticale, ca şi întreaga dezvoltare cerebrală acţionează asupra formei capului. Adică deja de la studiul formei scalpului se poate porni la studiul proprietăţilor individuale ale personalităţii, la diagnosticarea trăsăturilor de caracter.

Cu deosebire discipolii săi au pornit cu acest punct de plecare la veritabile studii menite să stabilească legătura dintre diferitele proeminenţe posibile de pe scalp, care erau îndată colerate la un mod sau altul de comportare, pe manifestarea aptitudinilor individuale etc. Frenologia a devenit în scurt timp o ştiinţă foarte populară. A Avut meritul să postuleze cu tărie oportunitatea localizării cerebrale a diferitelor funcţii psihice; a făcut trimitere directă la necesitatea iniţerii de studii experimentale în acest sens.

2. Critica frenologiei şi noua viziune localizaţionist.Cei care l-au atacat cu înverşunare pe Gall au fost gânditorii spiritualişti şi idealişti, pentru că printr-o asemenea concepţie frenologică li se submina din temelii postulatul unităţii şi imaterialităţii vieţii sufleteşti. Un alt cercetător cu numele de Pierre-Jean Marie Fourens (1794-1867), fiziolog francez, a atacat aceaşi problemă dintro altă perspectivă, în acord cu care creierul este organul gândirii, iar ceea ce se întâmplă în interiorul acestuia trebuiesc cunoscute cu metodele şi tehnicile ştiinţelor naturii.

Florens a procedat la extirparea unor părţi din sistemul nervos central, în unele situaţii a încercat să acţioneze asupra acestora cu narcotice. Pe baza studiilor sale ajunge la acea concluzie că procese psihice ca senzaţiile, voinţa, gândirea inteligenţa etc, îşi găsesc localizarea înntr-o unitate în masa structurală a crierului. Cerebelul răspunde de coordonarea mişcărilor şi de orientare, bulbul este un loc unde-şi găsesc localizarea diverse funcţii vital, corpii cvadrigemeni sunt responsabili de vedere, cordonul spinal are funcţii conducătoare etc. Însemnătatea lucrărilor lui Flourens se află nu numai în faptuul a făcut netemeinică frenologia şi toate miturile pe care le-a născut, dar a şi deschis o perspectivă obiectivă pozitivă de abordare a suportului organic al activităţii psihice.

49