teza la dr. procesual penal
TRANSCRIPT
Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului al Republicii Moldova
Universitatea Tehnică a Republicii Moldova
Facultatea de Drept
Disciplina: Drept Procesual Penal
Lucrare de verificare
Tema: Măsurile preventive.
A efectuat:
Miron Violeta
A verificat:
Ivanov Iurie
Chişinău 2009
Motto
După cum omul în
perfecţiunea sa este
cea mai nobilă dintre
fiinţe, în aceeaşi
măsură, lipsit de lege
şi dreptate, este cea
mai rea dintre toate.
Aristotel
2
CUPRINS
1. Introducere.
Noţiunea, scopul şi particularităţile măsurilor preventive.
2. Clasificarea măsurilor preventive.
3. Procedura aplicării măsurilor preventive.
Condiţiile, temeiurile şi circumstanţele care se iau în consideraţie la
aplicarea măsurilor preventive.
Organele judiciare care pot lua măsurile preventive şi actele prin care se
aplică aceste măsuri.
4. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive.
5. Atacarea hotărârilor privind măsurile preventive.
6. Caracteristica generală a măsurilor preventive.
Obligarea de a nu părăsi localitatea.
Obligarea de a nu părăsi ţara.
Garanţia personală.
Garanţia unei organizaţii.
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de
transport.
Transmiterea sub supraveghere a militarului.
Transmiterea sub supraveghere a minorului.
Liberarea provizorie sub control judiciar.
Liberarea provizorie pe cauţiune.
Arestarea la domiciliu.
Arestarea preventivă.
7. Încheiere.
3
8. Bibliografie.
1. Introducere.
Interesele justiţiei penale sunt determinate în mare măsură de principiul
inevitabilităţii pedepsei pentru infracţiunea săvârşită. Întru realizarea acestui scop,
statul asigură organizarea şi activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept.
Este firesc faptul că persoana învinuită de comiterea unei infracţiuni, dirijată de
instinctul autoconservării, să se opună cu înverşunare, deschis sau în taină,
acţiunilor organelor de drept cu scopul de a zădărnici tragerea la răspundere penală
pentru crima săvârşită. Totodată, învinuitul poate folosi serviciile unui apărător
pentru a se apăra împotriva acuzaţiilor legale, iar acţiunea prezumţiei nevinovăţiei
garantează învinuitului toate drepturile constituţionale de care se bucură orice
cetăţean. În aceste condiţii, organele de drept îndeplinindu-şi funcţiile sale de
asemenea trebuie să respecte întocmai drepturile şi libertăţile bănuitului sau
învinuitului de săvârşirea unei infracţiuni şi să-şi permită îngrădirea acestor
drepturi numai în situaţii îndreptăţite de legislaţia în vigoare.
Prevederile Codului de procedură penală armonizează coexistenţa pe parcursul
întregului proces penal a intereselor diametral opuse, şi anume: a intereselor
justiţiei, pe de o parte, şi a intereselor bănuitului, învinuitului şi ale inculpatului, pe
de alta. În majoritatea statelor civilizate caracterul relaţiilor dintre stat în persoana
organelor de drept şi persoana bănuitului, învinuitului şi inculpatului se dezvăluie
mai ales în cadrul procedurii de aplicare a măsurilor preventive prevăzute de
legislaţia procesului penal.1
Măsurile preventive vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului
şi au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare,
reglementarea lor reflectând principiile înscrise în art. 25, 27 ale Constituţiei
privind garantarea libertăţii individuale.2
1 Victor Orîndaş, Procedura penală, USM, Chişinău, 2001.2 T. Osoianu, V. Orîndaş, Procedura penală. Partea generală, Chişinău, 2004.
4
Noţiunea, scopul şi particularităţile măsurilor preventive.
Potrivit alin. (1) al art. 175 din CPP, măsurile preventive sunt definite ca măsuri
de constrângere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să
întreprindă anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau
asupra asigurării sentinţei. O definiţie similară este dată în literatura de specialitate
română3, unde măsurile de prevenţie sunt definite ca „instituţii de drept procesual
penal cu caracter de constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este
împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra
desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia”.
Într-o altă definiţie este accentuat caracterul preventiv şi profilactic al acestor
măsuri, caracterizate ca „măsuri de constrângere statală cu caracter preventiv,
aplicate numai în caz de necesitate reală în scopul îndeplinirii sarcinilor justiţiei de
către organele de urmărire penală şi de judecată faţă de bănuit, învinuit şi inculpat
pentru preîntâmpinarea sustragerii de la urmărirea penală şi judecată, împiedicării
stabilirii adevărului în procesul penal, săvârşirii acţiunilor infracţionale şi pentru
asigurarea executării sentinţei”.4
Măsurile preventive nu constituie sancţiuni penale şi nici sancţiuni procesual
penale datorită faptului că au un scop bine determinat de lege (alin. (2) al art. 175
din CPP). Ele sunt orientate spre asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal
sau pentru a-l împiedica pe bănuit, învinuit, inculpat să se ascundă de urmărirea
penală sau judecată, să zădărnicească stabilirea adevărului ori pentru asigurarea
executării sentinţei de condamnare. Aplicarea măsurilor preventive în alte scopuri
(de exemplu, pentru obţinerea declaraţiilor de la bănuit, învinuit, inculpat în faza
urmăririi penale) este inadmisibilă. Pentru a evita aplicarea abuzivă a măsurilor
preventive în alte scopuri decât cele prevăzute de lege, sunt reglementate
condiţiile, temeiurile dispunerii acestor măsuri de constrângere, precum şi alte
garanţii procesuale. Astfel, chestiunea privind temeiurile aplicării măsurilor
3 Grigore Gh. Theodoru, op. Cit., vol. II, p. 194.4 Ю. Д. Лившиц, Меры пресечения в советском уголовном процессе, Москва, 1964.
5
preventive este indisolubil legată de probabilitatea producerii acelor evenimente a
căror excludere constituie scopul aplicării măsurilor preventive.5
Prin urmare, scopul general al măsurilor preventive este buna desfăşurare a
procesului penal, scop pe care îl urmăresc şi alte măsuri procesuale, dar prin alte
modalităţi de influenţare a participanţilor în procesul penal, cât şi prin caracterul de
limitare a unor drepturi sau libertăţi.
În raport cu alte măsuri procesuale de constrângere, măsurile preventive se
caracterizează printr-o serie de scopuri imediate, pornind de la alin. (2) al art. 175
din CPP:
a). Preîntâmpinarea sustragerii învinuitului (inculpatului) de la urmărire şi
judecată şi asigurarea prezenţei lui în faţa organelor judiciare;
b). Înlăturarea posibilităţii învinuitului (inculpatului) de a împiedica stabilirea
adevărului în cauza penală fie prin distrugerea probelor, fie prin ameninţarea
martorilor sau alte asemenea acţiuni;
c). Asigurarea executării sentinţei de condamnare la pedeapsa cu închisoare.6
Analizând cele expuse, putem constata că măsurile preventive sunt caracterizate
de următoarele particularităţi:
- pot fi aplicate numai într-o cauză penală;
- sunt strict reglementate de lege;
- sunt în drept a le aplica numai persoanele special abilitate, organul de
urmărire penală, procurorul, instanţa de judecată;
- sunt măsuri de constrângere, constituind o intervenţie autorizată în sfera
drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei.
2. Clasificarea măsurilor preventive.
5 Victor Orîndaş, Procedura penală, Chişinău 2001.6 I. Dolea, D. Roman ş. a., Drept de procedură penală, Chişinău 2005.
6
Problema clasificării măsurilor preventive într-o structură logic sistematizată n-
a fost pe larg tratată în literatura juridică. Unii autori au încercat să elaboreze o
structură sistemică a măsurilor preventive, clasificându-le după anumite criterii.7
Conform alin. (4), (5) al art. 175 CPP avem următoarea clasificare:
a) măsuri preventive generale aplicate oricărui bănuit, învinuit;
b) măsuri preventive speciale aplicate acuzatului minor sau militar;
c) măsuri preventive principale;
d) măsuri preventive complementare (ridicarea provizorie a permisului de
conducere a mijloacelor de transport);
e) măsurile preventive privative de libertate (arestarea preventivă, arestarea la
domiciliu);
f) măsuri preventive neprivative de libertate;
g) măsuri alternative arestării (arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub
control judiciar, liberarea provizorie pe cauţiune).
În doctrina dreptului procesual penal s-au propus şi alte clasificări determinate
de următoarele criterii:
a) caracterul restricţiilor impuse;
b) modul de influenţare supra învinuitului;
c) durata aplicării sau
d) natura juridică a regimului de asigurare a sarcinilor măsurilor preventive.8
3. Procedura aplicării măsurilor preventive.
7 T. Osoianu, V. Orîndaş, Procedura penală. Partea generală, Chişinău, 2004.8 I. Dolea, D. Roman ş. a., Drept de procedură penală, Chişinău 2005.
7
Măsurile preventive pot fi aplicate de regulă faţă de învinuit şi ca excepţii faţă
de bănuit pe un termen nu mai mult de 10 zile. Măsurile preventive sunt o varietate
a măsurilor de constrângere procesual-penală, care temporar limitează dreptul
persoanei faţă de care au fost aplicate. Măsurile preventive sunt aplicate în legătură
cu prognozarea comportării ilegale presupuse a învinuitului (bănuitului), care
trebuie să fie bazată pe probele administrate.9
Condiţiile, temeiurile şi circumstanţele care se iau în consideraţie la
aplicarea măsurilor preventive.
Potrivit conţinutului art. 175, 176 din CPP, care prevede că măsurile preventive
se aplică numai faţă de bănuit, învinuit şi inculpat, prima condiţie pentru luarea
oricărei măsuri preventive este existenţa probelor că o anumită persoană a săvârşit
o faptă prevăzută de legea penală, fiind atrasă în calitate de bănuit, pusă sub
învinuire sau trimisă în judecată cu actul de inculpare (rechizitoriu). Astfel, după
cum s-a menţionat în literatura de specialitate, o condiţie indispensabilă la
aplicarea măsurilor preventive este existenţa probelor ce stabilesc faptul săvârşirii
infracţiunii de către bănuit, învinuit sau inculpat.10
A doua condiţie generală necesară pentru aplicarea măsurilor preventive este
existenţa „temeiurilor rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul sau
inculpatul ar putea să se ascundă de la organul de urmărire penală sau de instanţă,
să împiedice la stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte
infracţiuni”, alin. (1) al art. 176 din CPP. Aici prin „temeiuri rezonabile” înţelegem
datele obţinute în urma activităţii procesuale penale sau activităţii de investigare
operativă, care presupun survenirea acelor consecinţe negative ale desfăşurării
procesului penal; datele ce se iau în consideraţie la aplicarea măsurilor preventive
au un caracter prezumativ, iar posibilitatea survenirii consecinţelor negative trebuie
să fie rezonabilă.
9 T. Osoianu, A. Andronache, V. Orîndaş, Urmărirea penală, Chişinău 2005.10 В. М. Корнуков, Меры процессуального принуждения в уголовном судопроизводстве, Саратов, 1978
8
Date care presupun că învinuitul (bănuitul) ar putea să se ascundă pot fi: a) lipsa
actelor de identitate sau a locului permanent de trai; b) neprezentarea la citaţiile
făcute; c) concedierea de la locul de muncă sau informaţia privind procurarea
biletelor în legătură cu plecarea în străinătate; d) înstrăinarea apartamentului
(casei) şi altor imobile; e) starea de recidivă periculoasă sau deosebit de
periculoasă.
Date ce presupun împiedicarea stabilirii adevărului în procesul penal sunt: a)
influenţarea martorilor, părţii vătămate (victimei), expertului prin corupere sau
ameninţare; b) distrugerea ori alterarea probelor materiale.
Date ce presupun continuarea săvârşirii acţiunilor infracţionale de către învinuit
(bănuit) sunt: a) existenţa relaţiilor cu mediul criminal; b) acte de pregătire pentru
săvârşirea unor infracţiuni; c) ameninţarea reală cu răfuiala faţă de victimă sau
martori.
Potrivit alin. (1) al art. 176 din CPP, măsurile preventive, de asemenea, pot fi
aplicate de către instanţa de judecată pentru asigurarea executării sentinţei şi în
lipsa oricăror date care ar presupune eschivarea inculpatului de la executarea
pedepsei. Astfel, instanţa de judecată aplică măsura preventivă în funcţie de
gravitatea infracţiunii săvârşite, iar la pronunţarea sentinţei de condamnare – de
gravitatea pedepsei stabilite.
În afara condiţiilor generale menţionate mai sus, la aplicarea măsurilor
preventive se cere întrunirea cumulativă şi a altor condiţii speciale.
Astfel potrivit alin. (2) al art. 176 din CPP, arestarea preventivă şi măsurile
preventive de alternativă arestării se aplică numai în cazurile săvârşirii unei
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen
mai mare de 2 ani, iar în cazul săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede
un termen mai mic de 2 ani, ele se aplică numai dacă învinuitul, inculpatul a comis
cel puţin una din acţiunile negative faţă de desfăşurarea procesului.
Prin urmare, la aplicarea arestării preventive, arestării la domiciliu, liberării
provizorii sub control judiciar şi liberării provizorii pe cauţiune o importanţă de
osebită o are încadrarea juridică a faptei imputate. Acest fapt se confirmă prin
9
diferite acte procedurale: actul de începere a urmăririi penale, ordonanţa de
aplicare a măsurilor preventive, ordonanţa de punere sub învinuire, rechizitoriul,
sentinţa de condamnare.
Pentru aplicarea arestării la domiciliu, liberării provizorii sub control judiciar şi
liberării provizorii pe cauţiune, legea procesuală penală (art. 188, 191, 192 din
CPP) prevede condiţiile speciale privind: a) gravitatea infracţiunii; b) vârsta şi
starea sănătăţii bănuitului, învinuitului, inculpatului; c) antecedente penale şi
comportamentul postinfracţional al învinuitului (inculpatului).
Pentru aplicarea măsurilor preventive neprivative de libertate, legea procesuală
nu prevede anumite condiţii privind gravitatea infracţiunii, prin urmare, acestea pot
fi aplicate atât în cazul infracţiunilor sancţionate cu pedepse nonprivative de
libertate, cât şi în cazul săvârşirii infracţiunilor pedepsite cu închisoare.
Suplimentar la condiţiile generale şi speciale menţionate, la soluţionarea
chestiunii privind necesitatea aplicării măsurilor preventive respective organul de
urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în consideraţie o serie de criterii
complementare prevăzute de alin. (3) al. art. 176 din CPP:
1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;
3) vârsta şi starea sănătăţii lui;
4) ocupaţia lui;
5) situaţia familiară şi prezenţa persoanelor întreţinute;
6) starea lui materială;
7) prezenţa unui loc permanent de trai;
8) alte circumstanţe esenţiale.
În cazul lipsei temeiurilor prevăzute în alin. (1) al art. 176 din CPP nu se
admite aplicarea nici uneia din măsurile preventive, dar pentru asigurarea prezenţei
bănuitului, învinuitului sau inculpatului în faţa organelor judiciare se ia obligaţia în
10
scris de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei şi de a
le informa despre schimbarea domiciliului.11
Organele judiciare care pot lua măsurile preventive şi actele prin care se
aplică aceste măsuri.
Potrivit art. 177 din CPP, referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul
care conduce sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la demersul organului
de urmărire penală, emite o ordonanţă motivată, iar instanţa de judecată adoptă o
încheiere motivată, în care se indică infracţiunea de care este bănuită sau învinuită
persoana, temeiul alegerii măsurii preventive respective, cu menţionarea datelor
concrete care au determinat luarea acestei măsuri preventive. În ordonanţa
procurorului sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată se menţionează că
învinuitului, inculpatului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurilor
preventive aplicate.
Arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie a persoanei pe
cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică numai
conform hotărârii instanţei de judecată emise, atât în baza demersului procurorului,
cât şi din oficiu atunci când judecă cauza respectivă.
Arestarea la domiciliu, liberarea provizorie pe cauţiune şi liberarea provizorie a
persoanei sub control judiciar se aplică de către instanţă ca alternativă a arestării
preventive, în baza demersului organului de urmărire penală sau la cererea părţii
apărării.
Copia de pe ordonanţa sau de pe încheierea privind luarea măsurii preventive se
înmânează neîntârziat persoanei faţă de care ea se aplică şi totodată i se explică
modul şi termenul de atac al acestor hotărâri prevăzute în art. 196 CPP. Ordonanţa
procurorului cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive
poate fi atacată cu plângere judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit,
apărător ori reprezentantul legal. Hotărârea judecătorului de instrucţie sau a
11 I. Dolea, D. Roman ş. a., Drept de procedură penală, Chişinău 2005.
11
instanţei cu privire la aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurilor preventive
poate fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară.12
4. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor
preventive.
12 T. Osoianu, V. Orîndaş, Procedura penală. Partea generală, Chişinău, 2004.
12
Măsurile preventive, fiind măsuri procesuale provizorii luate în funcţie de
anumite împrejurări concrete legate de cauza penală şi de persoana făptuitorului,
pot fi înlocuite una cu alta în funcţie de schimbarea temeiurilor ce au contribuit la
luarea măsurii preventive iniţiale.13
Din expresia „se înlocuieşte” folosită de textul menţionat rezultă că din moment
ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, organul judiciar este obligat să
procedeze la înlocuirea măsurii preventive.
Astfel, dacă măsura arestării inculpatului a fost luată pe motivul că acesta a
încercat a influenţa martorii sau a se sustrage de la urmărire, după strângerea
probelor şi terminarea urmăririi penale, nemaiexistând temeiul care să justifice
privarea de libertate în cursul judecăţii, ci numai acela de a asigura prezentarea la
şedinţa de judecată, se poate înlocui arestarea preventivă cu obligarea de a nu
părăsi localitatea.
Potrivit noilor reglementări în comparaţie cu legislaţia anterioară, instituţia
înlocuirii măsurilor preventive a căpătat o pondere deosebită prin posibilitatea
înlocuirii măsurii arestării inculpatului cu liberarea provizorie, sub control judiciar
sau pe cauţiune.
Conform art. 195 alin. 1 CPP măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu
una mai aspră, dacă necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai
uşoară, dacă prin aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al bănuitului,
învinuitului, inculpatului, în scopul desfăşurării normale a procesului.
Măsura arestării preventive, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie sub
control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune poate fi înlocuită de judecătorul
de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată. În cazul înlocuirii reţinerii sau
arestării preventive, organul respectiv trimite în aceeaşi zi copia hotărârii
administraţiei locului de detenţie.
Conform art. 196 CPP, ordonanţa procurorului cu privire la aplicarea,
prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plângere
judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărătorul său, reprezentantul
13 I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 1994.
13
legal. Hotărârea judecătorului de instrucţie sau a instanţei de privitor la aplicarea,
prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată în ordine de recurs în
instanţa ierarhic superioară.
Conform art. 329 CPP la judecarea cauzei, instanţa din oficiu sau la cererea
părţilor, ascultând opiniile acestora, este în drept să dispună înlocuirea măsurii
preventive aplicate inculpatului. O nouă cerere de înlocuire a măsurii preventive
poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta şi nu mai des decât peste o
lună după ce încheierea precedentă, privind această chestiune, a intrat în vigoare
sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere.
În lumina dispoziţiilor legale revocarea măsurilor preventive se înfăţişează ca
un act procesual prin care organele judiciare competente, când nu mai există vreun
temei care să justifice măsura preventivă, dispun desfiinţarea ei. În situaţia în care,
în cursul procesului penal se constată că au dispărut temeiurile ce au impus luarea
măsurii preventive, organul judiciar va dispune din oficiu, sau la cerea persoanei
interesate, revocarea acesteia.14
Organele judiciare competente, când nu mai există vreun temei care să justifice
menţinerea măsurii preventive, dispun desfiinţarea ei. Dacă la înlocuirea măsurilor
preventive intervine o schimbare a temeiurilor care au determinat luarea lor, în
cazul revocării nu mai există nici un temei care să justifice menţinerea acestora.
Atunci se constată că au dispărut temeiurile care au impus luarea unei măsuri
preventive, dar se descoperă alte motive de menţinere a acesteia, nu se va dispune
revocarea, ci, menţinerea măsurii, dar cu condiţia unei noi motivări. În cazul în
care măsura preventivă a fost luată de procuror, organul de cercetare penală are
obligaţia să-l informeze despre încetarea temeiurilor care au motivat luarea
măsurii.
Revocarea măsurii preventive este o instituţie prin care se poate reveni asupra
măsurilor preventive, când temeiurile care au justificat luarea acestora au încetat.15
Măsura preventivă se revocă de către organul care a dispus-o, în cazul, în care au
14 V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001.15 G. Antoniu, N. Volonciu, Practica judiciară penală, Bucureşti, 1993
14
dispărut temeiurile pentru aplicarea acesteia (art. 195 alin. 2CPP).schimbarea ori
dispariţia temeiurilor de drept şi de fapt ale unei măsuri preventive, reprezintă
modificări apărute în cursul desfăşurării procesului penal şi care nu au existat în
momentul luării măsurii preventive.16
Rezultă că revocarea măsurilor preventive constituie un act, prin care, organul
ce a dispus măsura, poate reveni asupra luării ei, revocând-o, dacă nu există vreun
temei care să justifice menţinerea acesteia.
Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu,
liberare provizorie sub control judiciar şi liberare provizorie pe cauţiune poate fi
revocată de judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată.
La judecarea cauzei, instanţa din oficiu sau la cererea părţilor şi ascultând
opiniile acestora este în drept să dispună revocarea măsurii preventive, aplicate
inculpatului. O nouă cerere de revocare a măsurii preventive poate fi depusă dacă
au apărut temeiuri pentru aceasta şi nu mai des decât peste o lună după ce
încheierea precedentă, privind această chestiune, a intrat în vigoare sau dacă nu au
intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere (art. 329 alin. 2 CPP).
Revocarea măsurilor preventive este dispusă, în principiu, de organul judiciar
care a luat măsura, dacă cauza se află în aceeaşi fază procesuală.17 Revocarea
arestării preventive nu poate fi dispusă decât pe o durată nedeterminată, respectiv
cu caracter definitiv, executarea măsurii arestării nefiind susceptibilă de
întrerupere.
Instituirea unor prevederi exprese privind încetarea de drept a măsurilor
preventive dovedeşte preocuparea legiuitorului nostru pentru găsirea unor
modalităţi prin care să se împiedice privarea de libertate a unei persoane pe un
timp nedeterminat, obligând organele judiciare să acţioneze cu operativitate pentru
stabilire întinderii răspunderii penale a infractorilor.18
Spre deosebire de revocare, care implică o apreciere privind inexistenţa vreunui
temei pentru menţinerea măsurii preventive, încetarea de drept a măsurii
16 A. Ţuculeanu, Înlocuirea şi revocarea măsurii preventive // Revista de Drept Penal, anul VII, nr. 3.17 А. П. Рыжаков, Уголовный процесс, Москва, 1999.18 V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001.
15
preventive constituie un obstacol legal în menţinerea ei, autoritatea în faţa căreia se
află cauza fiind obligată, sub răspundere disciplinară sau chiar penală să pună de
îndată în libertate pe cel reţinut sau arestat preventive, ori să ridice de îndată
obligaţia de a nu părăsi localitatea sau alte obligaţii impuse de controlul judiciar.
În timp ce revocarea măsurilor preventive este un act procesual a cărui
oportunitate o apreciază organele judiciare, încetarea de drept a măsurilor de
prevenţie este un obstacol legal împotriva menţinerii acestora.19
Măsura preventivă încetează de drept conform art. 195 alin. 5 CPP:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organul de
urmărire penală sau instanţă, dacă nu a fost prelungită în conformitate cu
legea;
b) în caz de scoatere de sub urmărirea penală a persoanei, de încetare a
procesului penal sau achitare a persoanei;
c) în caz de punere în executarea a sentinţei de condamnare.
Măsura preventivă privativă de libertate încetează de drept şi în cazul adoptării
sentinţei de condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate.
În cazurile menţionate în art. 195 alin. 5 pct. 1 CPP, la expirarea termenelor
prevăzute de lege ori stabilite de organul de urmărire penală sau instanţă, dacă nu a
fost prelungită în conformitate cu legea, administraţia locului de reţinere sau de
deţinere este obligată să elibereze imediat persoana reţinută sau arestată.
În cazurile menţionate în art. 195 alin. 5 pct. 2, alin. 6 CPP – în caz de scoatere
a persoanei de sub urmărire penală, de încetare a procesului penal sau achitare a
persoanei, precum şi în cazul adoptării sentinţei de condamnare cu aplicarea
pedepsei neprivative de libertate, procurorul, judecătorul de instrucţie sau după caz
instanţa de judecată, sunt obligaţi să transmită copiile hotărârilor respective
administraţiei locului de deţinere a persoanei arestate, pentru executare.20
19 I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 1994.
20 T. Osoianu, V. Orîndaş, Procedura penală. Partea generală, Chişinău, 2004.
16
5. Atacarea hotărârilor privind măsurile preventive.
Legislaţia procesuală penală mai veche a Republicii Moldova nu prevedea
posibilitatea atacării exprese a hotărârilor privind măsurile preventive, decât în
ordine generală prin procedura plângerii împotriva actelor organului de cercetare
penală, anchetatorului penal şi procurorului în conformitate cu art. 193-195 din
Codul de procedură penală din 1961. Asemenea plângeri se examinau de procuror
sau după caz de procurorul ierarhic superior.
17
Până la adoptarea noului Cod de procedură penală au existat reglementări
privind atacarea actelor prin care se aplică, se schimbă sau se revocă numai măsura
arestării preventive.
Noul Cod de procedură penală prevede posibilitatea atacării hotărârilor privind
măsurile preventive atât prin dispoziţii generale, cât şi prin dispoziţii speciale.
Astfel potrivit alin. (1) al art. 196 din CPP, ordonanţa procurorului cu privire la
aplicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate fi atacată cu plângere
judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărătorul ori reprezentantul
legal. Având în vedere faptul că procurorul este abilitat să aplice numai anumite
măsuri preventive neprivative de libertate, de regulă, se face plângere numai
împotriva ordonanţei privind aplicarea şi prelungirea măsurilor obligatorii de
nepărăsire a localităţii sa de nepărăsire a ţării.
Potrivit alin. (2) al art. 196 din CPP, hotărârea judecătorului de instrucţie sau a
instanţei cu privire la aplicare, prelungirea sau înlocuirea măsurii preventive poate
fi atacată cu recurs în instanţa ierarhic superioară. De altfel, conform art. 311 CPP,
pot fi atacate cu recurs încheierile judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau
neaplicarea arestării, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi durata ei sau
privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii.
Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau
neaplicarea arestării preventive sau a arestării la domiciliu, privind prelungirea sau
refuzul de a prelungi durata ei, privind liberarea provizorie sau refuzul liberării
provizorii se depune de către procuror, bănuit, învinuit, apărătorul sau
reprezentantul său legal în instanţa ierarhic superioară, direct sau prin intermediul
instanţei judecătoreşti care a adoptat încheierea ori prin intermediul administraţiei
locului de detenţie în termen de 3 zile de la data adoptării încheierii.
Instanţa de recurs, primind recursul, solicită de la procuror materialele ce
confirmă necesitatea aplicării măsurii preventive respective sau a prelungirii
duratei ei. Procurorul este obligat să prezinte în instanţa judecătorească materialele
respective în decurs de 24 ore din momentul primirii de la administraţia locului de
deţinere a bănuitului, învinuitului a informaţiei despre recursul înaintat sau din
18
momentul solicitării instanţei de a i se prezenta materialele ce confirmă necesitatea
aplicării măsurii respective sau a prelungirii duratei ei.
Dispoziţiile art. 311 din CPP privind termenul şi modul de depunere a
recursului sunt aplicabile şi în cazurile de aplicare a măsurilor neprivative de
libertate.
În faza judecării cauzei instanţa de judecată soluţionează toate chestiunile
privind măsurile preventive, dar cu recurs separat pot fi atacate, potrivit alin. (2) al
art. 329 din CPP, numai încheierea privind aplicarea arestării preventive sau
înlocuirii unei măsuri preventive neprivative de libertate cu arestarea preventivă.21
6. Caracteristica generală a măsurilor preventive.
Obligarea de a nu părăsi localitatea.
Obligarea de a nu părăsi ţara.
Declaraţia în scris de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara (art.
178 CPP) este cea mai răspândită măsură preventivă. Aceste măsuri pot fi aplicate
în acele cazuri, când infracţiunea săvârşită nu prezintă un mare pericol social şi
există suficiente temeiuri (probe) că bănuitul/învinuitul nu va continua activitatea
infracţională, nu va împiedica la stabilirea adevărului obiectiv şi nu se va eschiva
de la urmărirea penală şi judecată.
21 I. Dolea, D. Roman ş. a., Drept de procedură penală, Chişinău 2005.
19
Pentru aplicarea acestei măsuri preventive este întocmită o ordonanţă motivată,
care este adusă la cunoştinţă bănuitului/învinuitului. În baza acestei ordonanţe este
perfectată şi declaraţia în scris de nepărăsire a localităţii, care este semnată de
bănuit/învinuit şi persoana care aplică această măsură. Ea limitează libertatea
bănuitului/învinuitului în acel sens că el nu este în drept a părăsi localitatea în
cauză, fără permisiunea persoanei ce a aplicat această măsură preventivă.
Aplicarea acestei măsuri trebuie să asigure prezentarea bănuitului/învinuitului de
câte ori va fi necesar.
Obligarea de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă de a nu părăsi ţara
fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură, precum şi în îndeplinirea
altor obligaţii.
6.4. Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii.
Garanţia personală are o aplicare foarte rară. Această măsură preventivă poate fi
aplicată din iniţiativa a cel puţin două persoane (2 garanţi) şi nu mai mult de cinci,
despre care fapt ei depun cereri organului respectiv cu acordul persoanei în privinţa
căreia se dă garanţia. Procurorul poate accepta hotărârea de aplicare a acestei
măsuri preventive dacă el a constatat că viitorii garanţi se bucură de autoritate în
societate şi de încredere la organele de drept şi fiecare din garanţi, concomitent, a
depus la contul de depozit al procuraturii sau judecătoriei o sumă bănească în sumă
de la 50 la 300 unităţi convenţionale.
Dacă garanţii nu-şi onorează obligaţia ce şi-au asumat-o, atunci, suma de bani
depusă pe contul de depozit nu va fi restituită, iar măsura preventivă va fi
schimbată cu alta mai aspră.
Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane
juridice demne de încredere în sensul că, prin autoritatea sa şi suma bănească
depusă, garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului,
inculpatului, respectiv respectarea ordinii publice, prezentarea lui când va fi citat
de organele de urmărire penală sau instanţa de judecată. Asumându-şi o asemenea
20
garanţie, persoana juridică trebuie să depună pe cont o sumă bănească de la 300 la
500 unităţi convenţionale.
6.5. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a
mijloacelor de transport.
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport este o
măsură preventivă care se aplică persoanelor pentru săvârşirea infracţiunilor în
domeniul transporturilor, precum şi în cazul utilizării mijlocului de transport la
săvârşirea infracţiunii. Ridicarea provizorie a permisului de conducere a
mijloacelor de transport poate fi aplicată ca măsură principală sau ca măsură
complementară la o altă măsură preventivă şi se dispune de către judecătorul de
instrucţie la demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează
urmărirea penală sau de către instanţă – prin încheiere.
6.6. Transmiterea sub supraveghere a militarului.
Această măsură poate fi aplicată numai faţă de militarii în termen din iniţiativa
procurorului sau instanţei de judecată. Transmiterea sub supraveghere a bănuitului,
învinuitului, inculpatului militar constă în punerea în sarcina comandantului
unităţii militare a obligaţiei de a asigura comportarea respectivă şi prezentarea
bănuitului, învinuitului, inculpatului militar la citare în organul de urmărire penală
sau în instanţă. Transmiterea militarului sub supraveghere se dispune de către
procuror sau, după caz, de instanţă.
În perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supravegherea
comandantului este lipsit de dreptul de a purta armă şi nu poate fi repartizat la
lucru în afara unităţii militare.
6.7. Transmiterea sub supraveghere a minorului.
Se aplică numai faţă de învinuiţii minori ce au săvârşit o infracţiune ce nu
prezintă un mare pericol social şi sunt destule temeiuri de a presupune că învinuitul
21
minor nu va continua activitatea infracţională, nu va împiedica la stabilirea
adevărului obiectiv şi nu se va eschiva de la organul de urmărire penală şi judecată.
Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei
de către unul dintre părinţi, tutore, curator sau de către altă persoană demnă de
încredere, precum şi de către conducătorul instituţiei de învăţământ special unde
învaţă minorul, de a asigura prezentarea acestuia , când va fi citat, la organul de
urmărire penală sau instanţă, precum şi de a contracara acţiunile prevăzute în art.
176 alin. 1 CPP.
Transmiterea sub supraveghere a minorului se face numai la cererea scrisă a
părinţilor, tutorelui sau curatorului, care iau cunoştinţă de fondul cauzei şi de
obligaţiile lor, fapt consemnat în procesul-verbal.
6.8. Liberarea provizorie sub control judiciar.
Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate preventiv, reţinute
sau în privinţa căreia s-a înaintat demers de arestare poate fi acordată de către
judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazul
infracţiunilor din imprudenţă, precum şi al infracţiunilor cu intenţie pentru care
legea prevede o pedeapsă privativă de libertate care nu depăşeşte 10 ani de
închisoare.
Liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă bănuitului, învinuitului,
inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru
infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el
va săvârşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să
distrugă mijloacele de probă, sau să fugă.
Organul de poliţie, în a cărui rază teritorială locuieşte bănuitul, învinuitul,
inculpatul liberat provizoriu, efectuează controlul asupra respectării de către acesta
a obligaţiilor stabilite de către instanţa de judecată.
6.9. Liberarea provizorie pe cauţiune.
22
Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei arestate preventiv, reţinute sau în
privinţa căreia s-a înaintat un demers de arestare poate fi acordată în cazul în care
este asigurată repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiunea
stabilită de judecătorul de instrucţie sau de către instanţă, dacă a fost săvârşită i
infracţiune din imprudenţă, precum şi o infracţiune cu intenţie pentru care legea
prevede o pedeapsă ce nu depăşeşte 25 ani închisoare.
Liberarea provizorie pe cauţiune nu se aplică bănuitului, învinuitului,
inculpatului în cazul în care acesta are antecedente penale nestinse pentru
infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave sau există date că el
va săvârşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să
distrugă mijloacele de probă, sau să fugă.
Cuantumul cauţiunii este stabilit de judecătorul de instrucţie sau de instanţă, de
la 300 la 100000 unităţi convenţionale, în funcţie de starea materială a persoanei
respective şi de gravitatea infracţiunii.
6.10. Arestarea la domiciliu.
Arestarea la domiciliu constă în izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de
societate în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii.
Arestarea la domiciliu este aplicată persoanelor care sunt învinuite de comiterea
unei infracţiuni uşoare, mai puţin grave sau grave, precum şi de comiterea unei
infracţiuni din imprudenţă. Arestarea la domiciliu poate fi aplicată şi în cazul
învinuirii de comiterea unei infracţiuni deosebit de grave faţă de persoanele care au
depăşit vârsta de 60 ani, de persoanele invalide de gradul I, de femeile gravide,
femeile care au la întreţinere copii în vârstă de până la 8 ani.
Arestarea la domiciliu este aplicată faţă de bănuit, învinuit, inculpat în baza
hotărârii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată conform art. 185 şi
186 CPP, în condiţiile care permit aplicarea măsurii preventive arestul, însă
izolarea lui totală nu este raţională în legătură cu vârsta, starea sănătăţii, starea
familială sau cu alte împrejurări.
23
6.11. Arestarea preventivă.
Arestul preventiv este cea mai aspră măsură preventivă. Cunoscută şi sub
denumirea de deţinere preventivă, luarea acestei măsuri implică privarea de
libertate a unei persoane, fără a contraveni principiului constituţional al libertăţii
individuale şi nici principiului de drept penal, după care nu poţi pedepsi pe cineva
înainte de a-l judeca şi găsi vinovat, întrucât nu are caracterul, regimul şi efectele
unei pedepse, ci este o măsură pusă la dispoziţia justiţiei, a organelor judiciare
penale în general, pentru a preveni şi a înlătura neajunsurile generate de tendinţa
învinuitului sau inculpatului de a se sustrage de la urmărirea penală ori judecată, şi
pentru a asigura o desfăşurare netulburată şi în ritm normal al procesului penal. 22
Această măsură este aplicată în cazurile când infracţiunea săvârşită prezintă un
mare pericol pentru societate, cât şi în cazurile când există suficiente temeiuri
rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul, fiind la libertate, va
continua activitatea infracţională, va împiedica la stabilirea adevărului obiectiv sau
se va eschiva de la organul de urmărire penală şi judecată. Arestare preventivă şi
măsurile preventive de alternativă arestării se aplică numai în cazurile când
bănuitului, învinuitului sau inculpatului i se încriminează săvârşirea unei
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate mai mare de 2
ani.
Pentru aplicarea acestei măsuri preventive, este întocmit un demers faţă de
judecătorul de instrucţie şi împreună cu materialele adunate, cu bănuitul/învinuitul
se prezintă în instanţa judiciară din teritoriu. Judecătorul, examinând materialele
prezentate, stabileşte existenţa temeiurilor de aplicare a acestei măsuri preventive,
interoghează bănuitul/învinuitul faţă de care va fi aplicată măsura în cauză. Pentru
aplicarea acestei măsuri, judecătorul întocmeşte încheierea şi eliberează un mandat
de arestare pe un termen de până la 30 zile. Bănuitul/învinuitul arestat se deţine în
izolatorul de anchetă.
Învinuitul poate fi arestat pe un termen de până la 6 luni, dacă pentru
infracţiunea săvârşită legea prevede o sancţiune de până la 15 ani.
22 D. Andrieş, D. Metes, Măsura arestării preventive // Revista de Drept penal, an. VIII, nr. 2, 2001.
24
Învinuitul poate fi ţinut sub arest până la 12 luni, dacă a săvârşit o infracţiune
pentru care legea penală prevede ca sancţiune un termen de 25 ani sau detenţiune
pe viaţă.
Învinuitul minor, care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins majoratul,
poate fi arestat pe un termen de până la 4 luni.
Despre aplicarea arestului preventiv judecătorul comunică rudelor apropiate ale
învinuitului sau altei persoane, pe care le-a indicat însuşi învinuitul. Durata
arestului nu poate fi mai mare de 1 an şi dacă urmărirea penală nu s-a finalizat pe
parcursul unui an, atunci măsura preventivă – arestul este înlocuită cu altă
măsură.23
7. Încheiere.
În consecinţă, se admite că limitele aduse exercitării libertăţii individuale nu
trebuie privite ca pe o sacrificare, încălcare sau abandonare a acesteia. Limitele
respective sunt strict determinate de lege, au un caracter provizoriu şi de excepţie,
fiind instituite numai pentru cazurile de necesitate, şi îşi găsesc temeiul în interesul
general pe care îl deservesc.
În scopul prevenirii sau înlăturării situaţiilor d natură să pună în pericol buna
desfăşurare a procesului penal, Legea de procedură penală îndreptăţeşte autorităţile
publice să apeleze la măsurile preventive.
În încheiere aş dori să amintesc ce spunea Vintilă Dongoroz: „De acord cu toată
lumea că infractorii trebuie trataţi omeneşte, dar nu putem admite că această
omenie poate merge până acolo încât să lăsăm printre cetăţenii oneşti, presăraţi la
23 T. Osoianu, V. Orîndaş, Procedura penală. Partea generală, Chişinău, 2004.
25
tot pasul, zecile şi sutele de răufăcători, gata oricând de a comite fărădelegi. La ce
bun toate libertăţile cetăţenilor, dacă în numele acestora cetăţeanul onest nu poate
avea nici o siguranţă fiind lăsat cot la cot cu toţi infractorii”.
8. Bibliografie.
1. Constituţia Republicii Moldova.
2. Codul Penal al Republicii Moldova.
3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova.
4. Codul de procedură penală. Comentat şi adnotat, Chişinău, 2005.
5. A. Dolea, D. Roman ş. a., Drept de procedură penală, Chişinău, 2005.
6. T. Osoianu, V. Orîndaş, Procedura penală. Partea generală, Chişinău, 2004.
7. I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 1994.
8. T. Osoianu, A. Andronache, V. Orîndaş, Urmărirea penală, Chişinău 2005.
9. Victor Orîndaş, Procedura penală, USM, Chişinău, 2001.
10.V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001.
11.G. Antoniu, N. Volonciu, Practica judiciară penală, Bucureşti, 199326
12.A. Ţuculeanu, Înlocuirea şi revocarea măsurii preventive // Revista de Drept
Penal, anul VII, nr. 3.
13. A. Ţuculeanu, Instituţii de drept de procedură penală, Bucureşti, 2003.
14.D. Andrieş, D. Metes, Măsura arestării preventive // Revista de Drept penal,
an. VIII, nr. 2, 2001.
15.V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 2001.
16.C. Sima, A. Ţuculeanu, D. Ciuncan, Arestarea preventivă, Bucureşti, 2002.
17.Grigore Gh. Theodoru, op. Cit., vol. II, p. 194.
18.Ю. Д. Лившиц, Меры пресечения в советском уголовном процессе,
Москва, 1964.
19.В. М. Корнуков, Меры процессуального принуждения в уголовном
судопроизводстве, Саратов, 1978
20.А. П. Рыжаков, Уголовный процесс, Москва, 1999.
27