Şoricel de bibliotecă, de Elia David

A fost odată un şoricel de bibliotecă. Era un şoricel de bibliotecă fiindcă aşa dorise mama lui. Ea îl trezea dimineaţă devreme şi îi arăta rafturile pline de cărţi ce trebuiau devorate. Şoricelul nu ştia de ce trebuiau devorate, dar îi făcea mamei pe plac, fiindcă la sfȃrşitul unei zile petrecute în compania cărţilor groase, primea un păhărel - cȃt un degetar - cu lapte nespus de dulce.

Înainte de a roade paginile cărţilor, şoricelul avea datoria de a le citi, pare-se pentru a aduna multe cunoştinţe şi a deveni, astfel, primul savant din lumea rozătoarelor. Evident, după exemplul strălucit (şi, mai ales, bine plătit) al şoricelului bucătar.

Însă un lucru nu prea mergea în toată afacerea asta: rȃvna mititelului nu era pe măsura rȃvnei mamei sale, care începuse deja să dea interviuri în faţa unui ciob de oglindă:

-Fiul meu a dat gata, pȃnă acum, trei rafturi de bibliotecă. E specialist în matematică şiastronomie, în chimie şi botanică. Germana o chiţăie cursiv, la fel şi engleza. Doar partiturile pentru pian nu le-a putut digera încă … Sărăcuţul, nici să doarmă nu mai are timp, dar îl înţeleg:este atȃt de studios şi de ambiţios!

În timpul acesta, ceilalţi şoricei alergau netulburaţi prin podul casei, printre jucării vechi şi manuale şcolăreşti, apoi ieşeau în cȃmp, unde li se pierdea urma pentru cȃte o zi întreagă. Seara se întorceau acasă, “prăpădiţi şi la fel de proşti”, după cum li se dădea de înţeles, fără însă a le fi refuzată porţia de caşcaval furat cu mare demnitate din cămara proprietarilor.

Păhărelul cu lapte, îl primea, se înţelege, doar şoricelul de bibliotecă, deoarece se trudea nespus pentru o carieră de succes, cȃt mai departe de hotarele acelei case modeste, care îi ţinea pe toţi.

Într-o zi, însă, ce să vezi? Proprietarul cel bătrȃn, care nu mai dădu prin bibliotecă de vreun an de zile, intră pentru a căuta o carte cu poveşti. Cȃnd să o apuce, prinse coada micuţului savant, care nu avu

nici timp, nici pricepere si se legăna cu capul în jos, chiţăind după ajutor.

-Ce-mi faci dumneata aici? îl întrebă omul mirat, cu ochii la rafturile de pe care dispăruseră cărţile sale cele mai scumpe.

-Eu? Studiez! răspunse şoricelul de bibliotecă, nutrind speranţa că omul îl va elibera pentru totdeauna de această corvoadă!

-Sper că nu mi-ai mȃncat şi cartea cu poveşti! Dacă mi-ai mȃncat-o şi pe aceasta, nu scapi viu de aici!

-Nu, pe asta nu, zise el uşurat, mama a zis că nu-mi este de niciun folos acolo unde vreau eu să ajung!

-Bine, atunci îţi dau drumul! rȃse omul. Spune-i mamei tale că biblioteca mea este prea mică pentru un şoricel atȃt de ambiţios ca tine. De aceea, ar fi bine să vă mutaţi într-o casă mai mare.

-O să-i spun, domnule! Dar, vă rog, la plecare, puteţi să-mi daţi si mie să citesc ceva... mai uşor?

Aşa se face ca micul rozător de bibliotecă primi cartea cu poveşti, descoperi pasiunea cititului, apoi pe a scrisului şi, în ciuda mamei sale, care îl voia savant, deveni un simplu şi fericit şoricel scriitor.

Câţi ca voi! de G. Topârceanu

Sus, pe gardul dinspre vie,O găină cenuşieŞi-un cocoş împintenatS-au suit şi stau la sfat:- Ia te uită, mă rog ţie,Cât de sus ne-am înălţat!...

Şi deodată, cu glas mare,Începură amândoi,Să cotcodăcească-n soare:- Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!...Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!...

Dar de sus, din corcoduş,Pitulându-se-ntre foi,Mititel şi jucăuş,Le-a răspuns un piţigoi:- Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!...

Galerie imagini: 

Povestea preafrumoasei Dochia, de Dumitru Almas

  Cică Decebal avea o soră numită Dochia. Era aşa de tânără, de vitează şi de frumoasă încât, atunci când a văzut-o, împăratul Traian a prins mare dragoste pentru dânsa.

I-a zis:

„Te-am văzut, Dochia, cu cât curaj ţi-ai apărat cetatea de la Sarmizegetusa. Acum, când eu l-am biruit pe fratele tău Decebal şi am cucerit Dacia, iar războiul s-a sfârşit, vreau să vii cu mine la Roma. Vei trăi acolo în bogăţie şi mărire, în palatul meu cel cu pereţi auriţi şi împodobit numai cu lucruri scumpe.

„Mulţumesc, împărate" a zis Dochia. Admir vitejia şi bunătatea ta. Dar eu la Roma nu pot merge".

„De ce?"

„Pentru că sunt sora lui Decebal, iar el şi-a curmat singur zileie ca să nu ajungă prizonierul tău. Oricât de frumos ar fi palatul tău, eu acolo tot o biată roabă aş fi. Şi apoi sunt multe fete dace mai frumoase ca mine; dacă vrei, însoţeşte-le cu romani de-ai tăi, să se zămislească un nou popor, care să aibă în firea lui, dârzenia şi vitejia noastră şi măreţia voastră. Eu însă de aici nu plec, voiesc să mă îngrop aici, în pământul sfânt al Daciei"

Traian împăratul i-a ascultat povaţa. Dar când a aflat că Dochia a luat o turmă de mioare, s-a făcut păstoriţă şi a urcat în munţi, departe, s-a supărat foc. Fiind el împărat mare şi puternic, a vrut ca măcar sora lui Decebal să-i fie, ca o podoabă în carul de triumf. Şi-a luat câţiva ostaşi credincioşi şi a pornit în urmărirea Dochiei. A mers zile şi săptămâni, peste dealuri şi văi.

A găsit-o abia în vârful muntelui Ceahlău: păştea oile, pe un plai înclinat către soare, cu iarbă deasă şi flori multe albe, roşii şi albastre.

„Dochia, a zis Traian, acum nu mai scapi, te iau cu mine!".

„Nu, împărate! Mai bine mor ca fratele meu Decebal, decât s-ajung roabă."

"Îţi vreau binele, Dochia: ai să trăieşti în "'mare bogăţie!"

„Dacă-mi vrei binele, lasă-mă în ţara mea, aici, în Dacia". Neînduplecato! Te iau cu de-a sila. Te răpesc!" Şi a şi făcut semn ostaşilor s-o prindă.

Speriată, Dochia a ridicat mâinile spre cer şi a şoptit:

„Stană de piatră mă fac şi rămân aici în ţara mea!".

Într- adevăr, cât ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasă, cu toate mioarele ei, răspândite pe pajişte, s-au prefăcut în stânci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit şi el de uimire. Când şi-a venit în fire, a zis:

„N-am_ce face; dacii,bărbaţi si femei, sunt legaţi de ţara lor ca munţii şi stâncile lor. Nu pot decât să ascult sfatul Dochiei si să aduc aici cât mai mulţi romani.

Şi, zicând aşa, Traian s-a întors la Roma.

Iar pe muntele Ceahlău se vede şi azi o stâncă înaltă, ca o păstoriţă, iar în jur câteva zeci de stânci răsfirate pe plai, ca nişte oi brumării.

Din străbuni, românii zic acelor stânci, „Baba Dochia cu turma ei de mioare".

Galerie imagini: 

Lupul şi veveriţa, de Lev Tolstoi

Sărind în joacă de pe o creangă pe alta, veveriţa căzu drept pe spinarea unui lup adormit. Lupul sări în picioare şi vru s-o mănânce.

. Veveriţa se rugă: - Lasă-mă, lupule, să plec. Lupul îi spuse: - Bine, am să te las, dar numai cu condiţia să-mi spui de ce voi, veveriţele, sunteţi atât de vesele. În timp ce pe mine mă încolţeşte necontenit urâtul, de câte ori mă uit la voi, vă văd zburând şi zbenguindu-vă prin crengile de sus ale copacilor. Veveriţa îi răspunde: - Mai întăi lasă-mă să mă urc în copac, iar de acolo ţi-oi spune, căci aici mi-i frică de tine. Lupul o lăsă, iar veveriţa se căţără în copac şi de acolo îi spuse: - Urâtul te încolţeşte fiindcă eşti rău. Răutatea îţi mistuie inima. Pe când noi suntem vesele fiindcă suntem bune şi rău nu facem nimănui.

 

Caprele încăpăţânate, de Bucur Milescu

 Esop povesteşte următoarea întâmplare cu tâlc.

Două capre se aflau de o parte şi de alta a unui râu adânc. Amândouă voiau să treacă pe malul opus. Peste râu nu era decât un pod foarte îngust. Caprele au pornit-o pe pod în acelaşi timp, una către cealaltă. S-au întâlnit la mijloc. Nici una nu putea să meargă mai departe: podul era prea îngust. Şi nici una nu voia să se întoarcă din drum. Atunci şi-au încrucişat coarnele şi au început să se împungă una pe cealaltă. În cele din urmă, au căzut amândouă în râul cel adânc.

Esop ar fi dorit ca odată cu cele două capre să se înece şi încăpăţânarea prostească a oamenilor.

Cuvinte cheie ( acele cuvinte care exprimă ceea ce este important în învăţătura textului):_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ 

Povestea vântului, de Eugen Jianu

Cum, nu știați că vântul spune povești? Înseamnă că nici astă primăvară, nici astă toamnă nu i-ați ascultat ș u ș otelile din fânea ț ă ori din frunzi ș uri ! Sau nu l-ați înțeles, socotind că vine și pleacă așa, hai-hui,  jucându-se de-a prinselea. Mare me ș ter povestitor este vântul.

M-a învățat bunicul să-i ascult șoapta și să i-o înteleg. - Viu de departe, de peste mări și țări, oho! câte n-am văzut eu pe unde am colindat, că drumurile îmi sunt lungi și nu de puține ori ocolite. M-am oprit oleacă într-o pădure și am luat aminte la cele ce spun tufanii și copacii atunci când își clatină frunțile! Am plecat mai departe zăbovind asupra câmpiei unde am ș u ș otit cu lanurile, port vara solia roadelor bogate ale grânelor, iar toamna pe cele ale porumbului. Mă mai odihnesc și eu că de, acela care umblă mult ostenește și el. Atunci mă aciuiez prin vreo livadă, acolo trag câte un pui de somn, sorbind aroma vreunei piersici ori a unui măr. Pornesc din nou și urc pâna sus pe crestele cele mai înalte ale mun ț ilor , cobor apoi văile și din izvor în pârâu, apoi mai departe pe râuri, pâna la marea încre ț ită de valuri cu coame înspumate. Iau un susur cu mine și-l port, îl port și îl cânt... ... și uite așa, azi aici, mâine colea, pretutindeni și nicăierea! ba un alint, ba o doină, numai să stați și să mă ascultați!

Astăzi dimineață, așa cum am spus, era și el mai altfel decât a fost pâna acuma. Parcă mai posomorât, mai îngândurat, nu-și mai afla astâmpărul.- De-acuma, gata, mi-a trimis vorbă din lăca ș ul lui de Miază-Noapte fratele meu cel mare: crivățul. Și-a tocmit telegarii, și-a încordat trâmbi ț ele și și-a foltuit tobele, el are să domnească peste iarnă, are să-nvălmășească omăturile, ridicând nămeți și troiene. Ei, după o vreme are să ostenească și el, atunci ai să ieși afară și ai să te dai cu săniuța.

Dintr-un mugur...

Dintr-un mugur de splendoareS-a deschis o mică floare…E frumoasă!Şi nu-i una!Să le-admire-ar sta întruna…

Dar mai e de studiatŞi un ghem nevinovat,Ce ieşi dintr-o găoaceSă se-adune cu ai luiFrăţiori,Strigaţi de mama,După nume:Pui, pui, pui!

Mai încolo este lacul,Ce-n oglinda lui curatăLasă norul să-şi ia formaCare-i placeŞi-o suratăZburătoare cercetându-şi,Din înalt, aripa grea,Spre-a se adânci în zare,Cu tot cârdul după ea…

Dar steluţa-i pâlpâindă?

Uite-o,-n miile de steleCe-mpart ochilor luminăÎn nopţi lungi, de taină,EleŞtiind bine că acolo,Suflând - Gata! - ‘n lumânare,Este Omul…Deschis, însuşi,Dintr-un mugur de splendoare.

ŢUPA-ŢUP, de Irimia Straut

ŢUPA-ŢUP, un iepuraş mic şi neastâmpărat, cu urechea dreaptă ciulită şi cu stânga pleoştită, se întorcea de la şcoală cu ghiozdanul sub subţioară... Trecând printr-o pădure de brazi deasă pe unde-i umbra mai deasă, găsi o frunză lată de brusture, de un verde fără cusur... Şi zise văzând frunza cea mare :

— Asta o să mă apere de soare, când o să ies din desiş, în larg, la luminiş...Şi rupse brusturele, făcându-şi din el umbrelă...

Ajuns în luminiş, îşi scoase tocul de scris, un toc mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, şi începu să scrie, ca pe hârtie, pe noua-i umbrelă : „Pe mine mă cheamă Ţupa-Ţup, şi de la şcoală acasă mă duc"...

Dar nu apucă să scrie mai mult, că dinspre pădure auzi, depărtat, răzbătând până la el un lătrat. Ţupa-ţup sări în picioare, speriindu-se foarte tare, şi atât se speriase, că acum îşi avea ciulită şi urechea cea pleoştită... „Unde să mă duc, încotro s-o apuc ?" îşi spuse Ţupa-ţup, ştiind că cel ce a lătrat e un dulău, care dacă-1 va prinde îl va muşca foarte rău...

Şi fără a mai sta la îndoială o tuli din luminiş. Trecu văi şi dealuri, sări prăpăstioase maluri, goni prin păduri de fagi şi poiene largi şi nu se opri până ce lătratul nu-1 mai auzi.Apoi, obosit, sub un bătrân fag s-a oprit şi, câutându-şi tocul în ghiozdan, nu-1 mai află. Văzînd aceasta, Ţupa-ţup se întrista, fiindcă tocul pierdut era un toc atât de frumuşel, că nu se mai afla altul ca el.

O ciocănitoare, îmbrăcată în haine de sărbătoare, cu pardesiu negru, şorţ roşu şi bluză albă, îl văzu : —Ţupa-ţup, de ce eşti trist ? —Cum să nu fiu, sughiţă el într-un târziu, pleoştindu-şi şi urechea ciulită... Am avut un toc mic-mititel, frumoş-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, pe care, după ce-am scris pe-o foaie de brusture, nu l-am mai văzut, fiindcă l-am pierdut, fugind de un dulău mare şi rău. —Linişteşte-te, îi spuse ciocănitoarea, eu o să pornesc la drum să te-ajut să-1 cauţi, uite, chiar acum...

Şi ciocănitoarea începu să bată la uşile căsuţelor gâzelor de sub scoarţa fagului, întrebându-le : — Toc-toc-toc ! Gâzelor, n-aţi găsit un toc ?... Dar gâzele, răutăcioase, nu voiră să-i răspundă, fugind din calea păsării, să se ascundă.

Atunci, ciocănitoarea trecu la alt copac, să întrebe un gândac, dar şi acesta se arătă la fel de răutăcios, ferindu-se din calea ei, fără să-i dea un răspuns frumos... Şi tot aşa, din copac în copac, c-o hărnicie fără leac, până în ziua de azi caută tocul pierdut de iepuraş, întrebind, la uşile gâzelor, fără a şti că de atunci Ţupa-ţup şi-a aflat tocul, şi uite cum...

După plecarea ciocănitoarei, se ivi plin de fală vărul lui Ţupa-ţup, Laudă-goală. Acesta era un iepure cam într-o ureche, căruia nu-i plăcea să înveţe, vânturînd lumea fără rost, parcă prins de streche... Avea o puşcă pe care-o purta cu atîta fereală, într-un fel de sac lunguieţ, de piele, de ziceai că muşcă... Deodată îşi văzu vărul...  — Ei, Ţupa-ţup, de unde-ai răsărit ? Ce bine că te-am întâlnit... Uite-aici, ce puşcă grozavă am, o să fac praf cu ea orice duşman ! Eee... dar ce ţi s-au pleoştit aşa urechile ? —Cum să nu mi se pleoştească, văruşane, dacă am avut un toc fără seamăn şi l-am prăpădit în vreme ce eram fugărit de-un dulău foarte rău.  —Dacă eşti necăjit numai de asta, iacă-ţi dau tocul meu şi... basta !

Spunând aşa, Laudă-goală îşi desprinse de după cap tocul de piele în care-şi ţinea puşca şi-1 întinse. — Nu, n-am trebuinţă de un astfel de toc... Tocul meu era un toc de scris, mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros, fără de care, dragă Laudă-goală nu mai pot merge la şcoală...

— Dacă-i aşa, spune Laudă-goală, eu o să zbor ca vântul, răscolind Pămîntul, şi fără tocul tău n-o să mă-ntorc, pe cuvântul meu.

Şi aceasta spunând, vărul lui Ţupa-ţup îşi luă picioarele la spinare pierzându-se curând în zare.Dar nici Laudă-goală, oricât colindă, tocul pierdut nu-1 mai află.

Se-ntâmplă atunci să ajungă-n preajma lui Ţupa-ţup, Doru-căprioru, meşter pantofar şi veşnic hoinar. Era îmbrăcat într-un costum negru-roşcat, cu o cravată albă abia zărită şi pantofi cu faţa frumos lustruită. — De ce eşti înnegurat, codiţă alburie ? — Spune-mi, altul de-ar fi în locul meu cum ar putea să fie ? ! Căci mi-am pierdut tocul... — Tocul de la pantof ? Asta ţi-i focul ? Nu-i bai ! Cât ai zice toc, îţi bat altu-n loc... — Nu, nu pe acela l-am pierdut, ci tocul cu care îmi scriu temele... Un toc mic-militel, frumos-frumuşel cum nu se mai află altul ca el... — Eee... Dacă-i aşa... nu ştiu cum te-aş putea ajuta... Dar să dau fuga pentru a-1 căuta...Şi fără a mai aştepta, el zvâcni săgeată, din arc aruncata. Dar oricât umblă, nici căpriorul tocul nu-l află.

Ajuns într-o poiana luminoasă, prin iarbă groasă, îi sări în faţă un cosaş, frate cu un greier viorist primaş. El nu auzi prea clar despre ce toc era vorba, că şi sări cu gura : — Am şi eu un tioc, tiocul în care-mi ţin cutea, gresia, cu care-mi ascut coasa, poate de un astfel de tioc ai trebuinţă. — Nici vorbă, dragă cosaşule, nu de tioc am nevoie, ci de un toc, tocul meu de scris, despre care şi celorlalţi le-am zis... - Aha, e vorba de un toc, nu de-un tioc, şi asta-i altă treabă, mă rog... Dar colo răţuştele lângă lac, vezi ce fac ?

Trei boboci de raţă întindeau nişte albituri pe o aţă. Auzind de cele păţite de iepure se întoarseră spre el, făcându-i semne : —De un toc vorbiţi ? Pe semne despre unul ca aceste tocuri de perne. Iată, noi am golit câteva de pene şi le-am întins la soare... Un toc de ăsta vrei, oare ? —L-aş primi cu bucurie, dar de alt toc mi-e trebuinţă mie. De tocul meu de scris, cel mic-mititel, frumos-frumuşel, cioplit din os, la un capăt ros... —Nu ştim, n-am văzut astfel de tocuri prin aceste locuri.

Şi în timp ce schimbau aceste vorbe între ei, trecu pc acolo un bursuc năuc, îmbrăcat într-un surtuc dungat. Văzându-l singur pe iepuraş se răsti la el : — Ce eşti aşa morocănos ? — Nu-s morocănos, sunt doar amărât, nu găsesc un toc... — Un toc spui ca e ?... Poate-un toc de bătaie... Stai c-ai să primeşti unul să mă pomeneşti ! Şi se repezi la Ţupa-ţup. Dar nu ajunse a-1 lovi, fiindcă tocmai atunci se nimeri să cadă pe acolo Moş Martin, căruia i se mai spunea şi Moş Labă-grea. Şi chiar aşa era.

— Bursuc urâcios, ce-ai cu băieţelul ăsta mic şi sperios ? Nu-ţi este ruşine să-1 repezi când, vezi, bine, e mai slab ca tine ? Bursucul auzi vorbele ursului şi se cărăbăni cu codiţa între picioare, ştiind că ursul nu glumeşte cu orişicare. Iar Moş Martin Labă-grea, punând jos două rame de lemn pe care în cârcă le avea, se aplecă asupra iepurelui. — Las' că-i arăt eu lui... Spune, băieţaş, te-ai speriat ? — Nu ! Clătină dintr-o ureche cel întrebat şi-i povesti apoi toată tărăşenia cu tocul.Labă-grea, bătrân cum era, n-auzise despre ce toc i se vorbise, aşa că cercă să-1 liniştească, arătându-i ramele de lemn, groase pe care le cărase.

— Uite, chiar acuşi terminai nişte tocuri de uşi pentru casa ce mi-o clădesc ca iarna s-o primesc... Dar din ele, cu bucurie, unul ţi-1 dau ţie... — Mulţumesc, dar nu pot primi ; tocul meu era un toc de scris, un toc subţirel, mic-mititel, cioplit din os, la un capăt ros, fără de care nu mai pot merge la şcoală... — Eee.. un aşa toc eu nu am deloc, că la vremea mea n-am putut învăţa, şi apoi laba mea ştii doar că e grea, nu văd cum ar ţine un toc aşa subţire... Dar să n-o lungim ! Eu zic să grăbim ş-amândoi de-acuma să-i dibuim urma...

— Vrei să-1 căutăm împreună ? Asta-i treabă bună, pentru care-ţi mulţumesc, că mi-i frică, zău, să nu mai întâlnesc dulăul cel rău... — Să plecăm atunci... Dar nu făcură decât puţini paşi şi auziră un glas subţirel strigând :

— Cătinel, staţi, unde plecaţi, unde plecaţi ? Era Riţa-veveriţa, o colegă de şcoală a iepuraşului. Vorbea dintre crengile frunzoase ale fagului de sub care Ţupa-ţup tocmai plecase. — Nu vă mai osteniţi, tocul pierdut să-1 găsiţi ! Ţup,. frăţioare, ţi-am auzit păţania de la ciocănitoare, apoi într-o doară de la Laudă-goală, mi-au mai povestit şi Doru-căprioru, şi cosaşu, şi bobocii de raţă, şi chiar neprietenosul Bursucu-năucu... iar eu, fuga-fuga, vestea auzind am pornit colind... şi cu vai, cu chiu, mai într-un târziu, prin flori şi păiş, de urmă i-am dat, colo-n luminiş...

— L-ai aflat ? Să-1 văd ! spuse iepuraşul... Poate nu e tocul meu de scris, ci e un toc de puşcă sau de vioară, ori un toc de pernă, ori un toc de uşă sau de fereastră, ori chiar un toc... de bătaie...

Veveriţa Riţa coborî din fag şi-i arătă tocul : — Acesta-i, îl ştiu, tocul mititel, cioplit din os, şi cu un capăt ros, frumos-frumuşel, că nu se mai află altul ca el... — Într-adevăr, ăsta e spuse Ţupa-ţup şi, de bucurie, scoase din ghiozdan o foaie de hârtie, începând să scrie tot ce eu, mai sus, până acum v-am spus...

Cuvântul care se repeta şi are mai multe sensuri este:…………….. Alcătuieşte enunţuri cu acest cuvânt- folosind toate sensurile descoperite._________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

_________________________________________________________________________________

Scoala cu fundul in sus ( autor necunoscut )

Odată, demult, animalele au hotărât că ceva trebuie făcut pentru a rezolva problemele lumii moderne.    Aşa că au ales un consiliu de conducere al şcolii, compus dintr-un urs, un viezure şi un castor şi după aceea au angajat un arici care să le fie profesor.   

Curriculumul cuprindea alergări, căţărări, înot şi zbor. Pentu a face mai uşoară organizarea instruirii, tuturor animalelor trebuia să li se asigure aceeaşi pregătire la toate disciplinele.

Raţa a fost cea mai bună la înot; de fapt a fost chiar mai bună decât profesorul, dar la zburat avea note proaste, iar la alergări era un dezastru. Pentru că era aşa slabă a trebuit să ia lecţii suplimentare, aşa încât, în timp ce celelalte animale urmau lecţii de înot, ea  trebuia să facă alergare. După ce s-a antrenat asfel o vreme, picioarele ei erau aşa de obosite, încât nu mai putea obţine decât note mediocre la înot.

Veveriţa avea cele mai bune note la căţărări, dar pe de altă parte se simţea frustrată la lecţiile de zbor. Profesorul îi cerea cu tot dinadinsul să înceapă zborul de la pământ, dar ea vroia să zboare dinspre vârful copacilor în jos. Veveriţa a căpătat ticuri, şi-a depăşit condiţia optimă de antrenament şi s-a obosit într-atât, încât după o vreme, a luat note slabe la căţărări şi chiar mai slabe la alergări.

Iepurele a început foarte bine, afirmându-se ca cel mai strălucit elev al clasei la alergări, dar s-a pierdut complet la exerciţiile compensatoare pentru înot. A avut o cădere nervoasă, dar… cum se putea încheia altfel, cu un asemenea mediu familial? A trebuit să consulte un centru de consiliere al animalelor.           

Cu toate acestea, de ce să nu vedem partea bună a lucrurilor ? La sfârşitul anului şcolar, un ţipar puţin mai special, care era remarcabil ca înotător şi în cele din urmă a fost în stare să şi alerge şi să se caţere şi să zboare un pic, a obţinut cele mai bune medii. Drept urmare, a fost numit să prezinte cuvântarea la banchetul de absolvire.

Doar câinii de preerie refuzaseră şcoala, deoarece consiliul de conducere al şcolii nu recunoscuse săpatul în pământ ca o disciplină de studiu. Aşadar, câinele de preerie şi-a dus copiii să facă ucenicie la viezure. Mai târziu, câinii de preerie s-au asociat cu câteva cârtiţe şi cu porcii mistreţi şi au înfiinţat o instituţie privată cu numele de INSTITUTUL DE ARTE PĂTRUNZĂTOARE ÎN PROFUNZIME PENTRU SĂPĂTORII DEOSEBIT DE TALENTAŢI. Apropos, vecinii numesc adesea şcoala respectivă “ Şcoala cu fundul în sus”sau pur şi simplu SFS.

Dar cine poate avea încredere în bârfele şi şusotelile vecinilor?

( din Pachetul de resurse UNESCO1996 )

Grivei, de Emil Gârleanu

E bătrân. Înţelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a şi îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nicio pereche de ochi. A slujit cu credinţă. Douăzeci de ani, vară şi iarnă, în curtea aceasta a trăit şi a păzit-o; în nopţile de toamnă, cu ploile repezi şi pătrunzătoare, în nopţile de iarnă, cu viforniţele năprasnice, el nu stătea în cuşca lui; suflând cu greu, încordându-şi muşchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colţurile grădinii şi, lătrând, dădea de ştire că nu e chip să te poţi apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creştetul capului. Şi altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curţii!

Însă vremea trece; viaţa, cu ea. Şi-acuma îmbătrânise! Nu se mai putea duce nici până la uşa bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămânea uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mişca. Şi-acum, în urmă, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea, când nu avea cu ce să se mai ia, când nu mai vedea pe ceilalţi câni, când rămânea singur, numai el şi suferinţa lui, mai ales nopţile îl chinuia boala.

Şi urla. Mai întâi gemea, înăbuşit, cu gura închisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca şi cum i se desfăcea inima din piept. Apoi îl apucau fiorii; spasmurile îi descleştau fălcile, şi gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinţi, care îi lunecau pe bot şi parcă-l ardeau. Şi-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toată încordarea glasului, urla înspăimântător, de răsuna până în depărtări, de unde-i răspundea ecoul ca un alt câne care îi plângea de milă. Şi dimineaţa, când zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie.

Şi toţi ai casei cari treceau pe lângă el îl blestemau. Toţi. Urletele lui le turbura liniştea nopţii, le curma somnul şi-i făcea să tresară speriaţi în pat. Iar unii credeau că prevesteşte ceva rău, că prevesteşte moartea cuiva. .El îi auzea vorbind, îi auzea şi-i înţelegea. Cu ochii blânzi, şterşi de boală, îi urmărea până ce se făceau nevăzuţi. Înţelegea şi aştepta să-i vie ceasul. Într-o dimineaţă şi-a zărit stăpânul de departe venind spre el, cu mâinile la spate, ţinând ceva ce sclipi la o întorsătură în bătaia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parcă a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozavă. O jale adâncă pentru stăpânul pe care-1 văzuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe câmp, la picioarele căruia se culcase de atâtea ori să primească, supus, vergile ce i se cuveneau. Şi jalea aceasta parcă-i dădu puteri; se sculă şi, scheunând, plângând, se târî către stăpânul lui, se târî şi, când ajunse, îi linse picioarele, ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun. Apoi închise ochii şi, încolăcit, aşteptă. Aşteptă mult. I se făcuse milă stăpânului?... Bubuitura nu curmă liniştea ogrăzii.

Şi astăzi simţi că nu mai are mult. Şi parcă-i părea rău să închidă ochii în curtea în care trăise, în mijlocul lucrurilor de cari n-ar fi vrut niciodată să se despartă, subt privirile cari nu se mai îndreptau spre el prietenoase. Şi, deodată, o groază, o frică de locul acela în care suferise atâta îl cuprinse. Îşi adună toate puterile, apoi, ca şi cum cineva l-ar fi gonit din urmă, se depărta cât putu mai repede, ieşi din curte şi o luă pe drum, înspre pădure. Când ajunse în marginea ei, intră în cel dintâi tufiş şi, acolo, între crengile cari îi ascundeau vederea, îşi făcu culcuşul. Şi aşteptă. Spre seară, un fior îi zvârcoli trupul, apoi altul. Şi încă unul, cel de pe urmă. Şi-n clipa în care-şi dete sufletul, se ridică pe picioarele de dinainte şi, cu capul întors spre curte, urlă, ca şi cum şi-ar fi luat un rămas bun. Şi urletului lui, scurt, de moarte, îi răspunse ecoul, pentru cea din urmă oară, ca un alt câne care-l chema din depărtări.

Desteptaciunea prostilor, de Vladimir Colin

Doi proşti s-au întâlnit cândva la cruce de drumuri. Pe cel dintâi îl goniseră oamenii din satul lui, că prea era din cale-afară de prost şi le făcea satul de râs. Celălalt se suise într-o căruţă în care se mai înghesuiseră nouăzeci şi nouă de proşti. Căruţa cu proşti se rupsese de greul prostiei şi proştii se împrăştiaseră care încotro, umplând lumea pân-n ziua de azi...

— Bună vreme, om cu minte, spuse aşadar primul prost văzând că se întâlneşte cu unul care, deşi soarele ardea, purta două căciuli şi trei cojoace. — Mulţumesc dumitale, om cu scaun la cap, răspunse al doilea, băgând de seamă că drumeţul ce-i dăduse bineţe purta pe cap un

scaun cu fundul spart.Auzind fiecare vorbele celuilalt, pricepură proştii că se întâlniseră doi oameni de nădejde şi hotărâră să-şi urmeze calea împreună, iar, dacă merseră ce merseră li se făcu sete. — Bună ar fi acum, nişte apă, spuse cel dintâi. — Phiii! Tare bună, încuviinţă al doilea. Bună de tot...

Şi, ca un făcut, dădură îndată peste două fântâni aşezate, cine ştie de ce, una lângă alta. — Vezi ? Eu am să beau dintr-asta, spuse prostul cu două căciuli şi trei cojoace, oprindu-se lângă una dintre fântâni. — Oare cealălaltă n-o fi având apă mai bună ? întrebă prostul cu scaun la cap.Prostul cuminte căzu pe gânduri. Privi fântânile cu îndoială, şi izbindu-se cu palma peste frunte, grăi: — Ştii că ai dreptate ? Păi, atunci din care să bem? — He-he, râse cel cu scaun la cap, te-nvăţ eu. Am zis că a doua are apă mai bună? Iacă, bem dintr-a doua! Dar prostul cuminte, cu două căciuli şi trei cojoace, căzu parcă şi mai tare pe gânduri. — Aşa-i, pare lesne de zis, răspunse el după o vreme, dar dacă tot apa din prima fântână e mai bună, a?

Prostul cu scaun la cap căscă atunci o gură mare, mare şi n-o închise decât după ce strigă: — Vai de mine! Şi ce-i de făcut? — Iaca, măcar că sunt cuminte şi umblu iarna-vara cu două căciuli şi trei cojoace, tot nu mă pricep ce să spun, vorbi încurcat al doilea prost. Ce ne facem?

Şi amândoi uscându-se de sete, rămaseră să cugete. Oftau şi cugetau. Cugetau şi trăgeau cu coada ochiului când la o fântână, când la alta, neputându-se hotărî din care să bea. — Frate-meu, auzi ?... Mor de sete! izbucni deodată cu glas plângător prostul cu minte. — Dară eu! îi ţinu isonul cel cu scaun la cap. Mă tem c-am şi murit de-a binelea ...Dar cum să bem aşa, ca proştii!  Nu-i ruşine ? — Drept! Aşa-i. Ca proştii nu putem bea, spuse al doilea prost, izbucnind în hohote de plâns. — Nu mai plânge, că-mi sfâşii inima, rosti atunci cel dinţâi, plângând cu lacrimi cât bobul de strugure. Ce păcat că nu suntem mai proşti,

strigă deznădăjduit prostul cu minte. Am bea şi noi ca proştii, şi gata... Prostul cu scaun la cap căzu sfârşit lângă ghizdurile uneia dintre fântâni. — Numai ca să ne răpună cu zile au săpat, te miri ce ticăloşi, două fântâni taman aici. Şi două... Una nu le-ajungea ? Prostul cu minte se prăbuşi lângă ghizdurile celeilalte şi prinse a răcni ca din gură de şarpe : — Ajutor! Săriţi, oameni buni!... Murim de sete! Dar, cum se aflau departe de sat nimeni nu-1 auzi.

Prostul îşi luă atunci rămas bun de la viaţă şi închizînd ochii îşi propti capul în ţărână. Când colo, nasul i se opri într-un ochi de apă stătută, cursă din găleata cine ştie cui. — Bogdaproste! îşi spuse uşurat şi, lipăind încetişor, să nu-l simtă tovarăşul, bău toată apa aia verzuie. Dar, să vezi comedie, tot aşa făcu şi prostul cu scaun la cap, care găsi şi el lângă fântâna lui un ochi de apă încropită de soare. — Hai, frate-miu, să mergem, rosti atunci înviorat prostul cuminte. Dă-le-ncolo de fântâni păcătoase! — Că bine zici, frăţioare, răspunse la fel de înviorat prostul cu scaun la cap. Lasă-le naibii de fântâni...  Şi, încântaţi că nu băuseră ca proştii, cei doi înţelepţi îşi urmară drumul cărând două căciuli, trei cojoace şi un scaun cu fundul spart.

Cel ce nu i-a întâlnit Rog să-mi scrie negreşit.

Cuvinte cheie: 

Străinul ( Cosuletul cu povesti ), de Elia David

A fost odată un copăcel trist,care stătea pe marginea unui trotuar şi se uita în jur la ceilalţi copaci, cum înfloreau unul după altul.Oamenii se opreau, le rupeau crengile pline de flori albe sau roz şi le luau acasă.

De copăcelul fără flori nu se apropia nimeni, fiindcă era lipsit de frumuseţe. Braţele-i păreau uscate şi neprietenoase. Părea un străin care, venit de departe, nu îşi despachetase încă frunzele şifonate din multele valijoare verzi, pe care le târâse după el. De oboseală, mai avea puţin şi se proptea de un stâlp - înflorit până şi el în acea vremelnică primăvară.

Aşa trecu o zi, trecură, două, trecură trei, până când copăcelul îşi aduse aminte de tatăl său - care, mai întâi i-a arătat cum sunt oamenii, apoi l-a trimis să locuiască, pentru a se desăvârşi, în mijlocul lor.“Nu pentru mult timp”, i-a spus, “doar pentru cât vor mai putea ţine în viaţă pământul.”Numai că oamenii începură să se grăbească. Iar dacă nu le făceai pe plac puteai să o păţeşti rău de tot. Mulţi copaci bătrâni şi cu adevărat înţelepţi fuseseră tăiaţi din cauza trunchiului prea puternic, a umbrei prea dese. Dar, hai, să nu se plângă: mai ales că îi făcură şi lui loc pe o margine de trotuar, unde, mai de voie, mai de nevoie, se puse pe cerşit priviri...

- Aţi observat că urâtul ăsta nu ne dă flori? spunea câte unul. - Am observat, să-l tăiem! răspundea altul.

Dar ceva îi împiedica şi copăcelul mai primea, tremurând, încă o zi de viaţă.

Cu teama aceasta crescu şi se făcu uriaş.

Cuvinte cheie: 

Poveste cu Aka, de Marcela Peneş

Gâsca Aka îşi învăţa boboceii cât este ziua de mare. Le spunea cum să mănânce, cum să bea apă, cum să mulţumească şi când să vorbească.

Ana şi Sor ştiu că Aka nu este o gâscă obişnuită. Ea este nepoata bunicii Aka, cea care a avut un accident cândva şi a trăit o vreme în grădinile îngrijitorului de păsări.

Aşa a învăţat să ciocăne la uşă, să răspundă la întrebările oamenilor, să doarmă numai la locul ei şi să asculte cântece şi poveşti. Acum nepoata Aka este mămică şi este tare grijulie. Sor şi Ana se aşază lângă Aka şi mângâie boboceii. - Acela este Gu, zice Aka repede, este cel mai voinic, dar şi cel mai vorbăreţ. Lângă el este Ga. Ea este mică, dar înoată foarte graţios. Ceilalţi doi, de lângă Ga sunt Ghi şi Ghe. Ei se joacă tot timpul împreună. Gu seamănă cu străbunica lui. - Dar cine era străbunica, Aka? -Este o poveste mai lungă, pe care o ştiu şi eu de la mama. Bunica mea se numea Aka. Mama mi-a dat numele ei. Bunica Aka era o gâscă sălbatică, ce trăia în Deltă.

Într-un sfârşit de vară, un vânător i-a împuşcat soţul, iar pe ea a rănit-o în aripă şi în picior. Zile-n şir a zăcut singură, plângând de durere şi disperare. O pată roşie de sânge, pusă pe iarbă, era semnul durerii sale. S-a zbătut, a încercat să zboare, dar durerea şi efortul au doborât-o într-un leşin adânc. S-a trezit după un timp, fără putere, cu durerea înceţoşată. A încercat iar să se mişte, dar boabe roşii, mici ca roua, au stropit iarăşi frunzele, iar în piciorul stâng simţea o durere sfâşietoare. Când şi-a dat seama că piciorul este rupt, a înţeles că totul era pierdut. O durere mistuitoare simţea pentru puii ei care trebuia să plece fără părinţi în primul lor zbor. Aveau mătuşi, unchi, veri, dar, oricât ar fi fost de buni, ei nu puteau ţine locul părinţilor.

Toamna se apropia. Nopţile erau tot mai răcoroase, iar durerea devenise o amorţeală rece care o făcea tot mai des să se piardă într-un fel de vis întunecat care nu-i plăcea deloc. Cârduri de raţe şi de gâşte începuseră să zboare către sud. Într-una din zile, un cârd zbura atât de jos, încât Aka a putut să-şi zărească puii. Erau chiar puii ei, cu adevărat. În aer se auzea un strigăt continuu: - Mamă! Mamă! Mamă! O clipă s-a gândit să-i strige şi să le facă semne, dar gândul a căzut repede, ca o aripă frântă. - De ce să-i strig? Nu voi putea să zbor cu ei. Văzându-mă, durerea lor va fi prea mare, şi poate, de dragul meu se vor opri din zbor ca să rămână cu mine. Nu! Acest lucru nu trebuie să se întâmple!

- Mamă! Mamă! Mamă! se auzeau glasuri deasupra păpurişului, dar Aka a tras deasupra-i o ramură veştedă care s-o acopere mai bine.

Strigătele puilor se auzeau tot mai departe, până ce în văzduh a mai rămas un ”ăăă”... prelung şi jalnic. - Vor ajunge! Vor ajunge în sud puii mei, dragii mei puişori... Din clipa aceea totul se terminase. Mai grea decât durerea este disperarea, atunci când se pierde orice speranţă.

A doua zi, Aka deschise ochii mari, să mai vadă odată împrejurimile. Un soare blând aurea dimineaţa. Deodată se auzi un zgomot aproape. ”E vulpea!” îşi zise ea deznădăjduită. Dar n-a fost vulpea. Era bunicul vostru, pornit din zori la vânătoare de mistreţi.

- Ce să fie cu pasărea asta? se întrebă el şi se aplecă să o ridice. Îşi dădu repede seama că are piciorul rupt. Porunci însoţitorului s-o ia şi porniră amândoi spre palat. Aici gâsca a încăput pe mâna unui doctor care, săptămâni în şir i-a tratat rana şi i-a supravegheat piciorul pus în atele. Gâsca şedea într-un fel de hamac, cu picioarele atârnate prin plasa ridicată de la pământ cu câteva degete. Toţi ai casei o iubeau. Împăratul i-a zis Aka şi aşa i-a rămas numele.

După un timp, Aka s-a făcut bine. Era iarnă. S-a împrietenit cu gâştele din curte. În nopţile lungi, ea le povestea acestora despre zborurile nesfârşite şi pline de primejdii ale gâştelor sălbatice. Le spunea cum este oceanul şi cât de înalte sunt valurile, cum se leagănă vapoarele în furtună ca nişte coji de nucă, cum răsare soarele din apă în dimineţile liniştite şi cum înghite oceanul păsările obosite care cad pe rând în valurile nesătule.

- Dar în ţările acelea calde, cum e? se grăbeau să întrebe gâştele tinere.

Şi Aka le povestea de ape albastre cu ţărmuri albe şi lucitoare, de măreţia soarelui, de deşerturi străbătute numai de caravanele cu cămile, de arbori cu frunze dulci şi de nopţi calde, pline de farmec.

Primăvara, Aka a făcut ouă, le-a clocit şi din ele au ieşit bobocei, printre care şi mama mea -a adăugat nepoata - Aka. În anul următor am venit pe lume eu. Mama mi-a zis Aka în numele curajoasei noastre bunici.

- De ce n-a mai plecat bunica ta în Deltă? - a întrebat Sor curios. - I-a trecut prin minte acest gând în primăvara care a urmat. Când a zărit cârdurile de gâşte care se întorceau în ţară, şi-a fluturat aripile-i largi ca de plecare. Şi, deşi ar fi putut să plece, a rămas lângă oamenii care i-au dovedit atâta dragoste. Uneori i se făcea dor de zbor şi atunci se sălta dintr-o dată, lovea aerul cu aripile sale, făcea câteva ocoluri în aer şi cobora din nou în ogradă, în admiraţia celorlalte păsări.

Boboceii nepoatei Aka îşi întind aripile şi picioruşele de atâta nemişcare. Câţiva au adormit unii peste alţii.

- Ce poveste nemaipomenită ne-a spus Aka! a exclamat Sor.Ana a încuviinţat, şoptind uşor: - Da...da...da...

Deasupra, cerul înalt îşi mâna norişorii albi asemeni unui cârd de gâşte care loveau cu aripi pufoase, tivite cu argint, aerul înalt şi albastru al zilei.Sor găsi printre norişorii rupţi chipul unei gâşte, care privea stăruitor, cu două puncte de ochi, chiar în direcţia lor. - Aka! Aka! strigă el. Aceea este chiar Aka!

Şi toţi îşi îndreptară privirile înrourate spre înălţimile mişcătoare.

Linguşirea şi minciuna, de George Coşbuc

Un rege, voind să-şi aleagă un sfetnic credincios, a născocit o încercare în sensul acesta. A chemat într-o zi la palat cetăţenii cei mai de vază şi le zise: - Iată, pe degetele mele am cinci inele cu diamante mari. Anume v-am chemat ca s-aud din gura voastră adevărul, şi inelele acestea vor fi răsplata sincerităţii voastre. Spuneţi-mi, deci, fără înconjur şi fără linguşire, ce credeţi voi despre puterea şi mărirea mea?

Ei, uimiţi de mărimea şi frumuseţea diamantelor şi, voind să le aibă, răspunseră regelui cu laude mari, ridicându-l care mai de care deasupra tuturor eroilor istoriei; sfârşiră prin elogii aşa de exagerate, încât n-ar mai fi putut găsi alte cuvinte prin care să laude nici măcar puterea şi mărirea lui Dumnezeu.

Regele era mulţumit şi, scoţând câte un inel, îl dete fiecăruia pe rând, după cum vorbise. Al cincelea tăcea mereu.

- Dar tu, îi zise regele, ce crezi despre mine? Şi de ce taci? - Eu cred, răspunse acesta, altfel decât prietenii mei. Eu cred că toată puterea ce o ai, ţi-e dată numai spre binele poporului ce-l stăpâneşti, şi o dată vei fi nevoit să dai socoteală de felul cum ai întrebuinţat-o. Şi mai cred, rege, că toată mărirea ta de acum va pieri. Astea le cred eu! - Şi eu tot aşa cred, răspunse regele vesel. Ţie nu-ţi dau inelul. Ţie îţi dau încrederea şi prietenia mea. Stai de-a pururi lângă mine, ca sfetnic, că în tine am găsit prietenul sincer pe care de mult îl caută inima mea!

A doua zi, cei patru veniră foarte grăbiţi la palat, ca să spună regelui că negustorul de la care a cumpărat inelele, l-a înşelat, că toate patru diamantele sunt false.

- Ei, ce? răspunse regele râzând, voi credeţi că eu nu ştiam? Voi mi-aţi dat laude false, eu v-am dat diamante tot aşa. V-am plătit cu aceeaşi monedă şi acuma de ce vă mai plângeţi?

Cuvinte cheie:_________________________________________________________

Steagul cu cap de lup, de Dumitru Almas

Cel mai viteaz şi mai înţelept rege al dacilor, stramoşii noştri, a fost Decebal. Încă de pe când era băieţas era curajos, drept, cinstit, milos cu cei în suferinţă.

Si vreau să vă spun că nu numai cu oamenii, ci şi cu animalele se purta cu grijă şi milă. Într-o zi, umblând cu prietenul său Duran prin pădurile din preajma Sarmizegetusei, a găsit un pui de lup cazut într-o prăpastie. Era mic, abia făcea ochi şi în cădere îşi rupsese un picior. Tremura, scheuna, părea gata să moară.

Decebal l-a dus în cetate, i-a legat piciorul rupt între lopăţele şi l-a adăpostit într-o şură. Când s-a vindecat, a crescut mai mare şi mai voinic decât un câine ciobanesc. Era domesticit, blând cu cei buni şi aprig cu cei rai. Avea părul sur, aspru, gât gros, picioare puternice şi colţii ascuţiţi. Când se înfuria, scotea un scheunat subţire, ca un şuier, de care toţi câinii şi chiar oamenii se înspăimântau. Poate de aceea Decebal l-a numit Şuier şi l-a învăţat să adune vânatul săgetat de el în pădure.

Odată, pe vreme de iarnă cu nameţi mari, Decebal s-a răzleţit de ceata vânatorilor. Şi iaca, într-o poiană, s-a năpustit asupra lui o ceată de lupi flămânzi. În primele clipe Şuier şi-a sticlit ochii, parca bucuros că-şi vede fraţii.

Decebal, lângă tulpina unui fag, şi-a tras sabia cu varful curbat, să se apere de fiare. L-a chemat pe Şuier să-i fie de ajutor. Lupul îmblânzit i-a venit la picioare. Dar haita de lupi a înconjurat copacul.

Primul lup care a atacat a fost prins în curbura sabiei de tânarul prinţ şi crestat în ceafă. Ceilalţi lupi se pregăteau să sară... Deodată, Şuier s-a repezit între lupi, începând o luptă aprigă cu ei, scurmând si spulberând zăpada. Dar lupii erau numeroşi şi au prins să-l sfâşie cu colţii. Decebal, urcat in fag, îi străpungea cu săgeţile şi haita s-a retras în pădure, urlând a pagubă.

Scorilo, tatăl lui Decebal, s-a minunat de curajul fiului său.- Tată, Şuier m-a salvat!...

Atunci toţi l-au vazut pe Şuier zăcând între cei patru lupi săgetaţi, care înroşiseră zăpada. Şuier n-a mai trăit. A murit privindu-şi stăpânul pe care l-a apărat cu credintă.

Tânărul i-a cerut unui meşter fierar să-i făurească din aramă un cap de lup, cu gura căscată, un cap ca al lui Şuier. Un cojocar a cusut din pielicele de ied un fel de punga lunga de trei coţi, care, prinsă de capul de lup de aramă pus într-o prajina de fier, şuieră în bataia vântului.

Aşa s-a făcut steagul de luptă al dacilor.

Cuvinte cheie: 

Broaştele care îşi doreau un rege (adaptare după Esop)

Într-o baltă mlăştinoasă trăia fericită o armată de broaşte. Cântau, dansau şi se bălăceau cât era ziua de lungă. După o vreme, şi-au dat seama că nu aveau rege, aşa că i-au trimis un sol zeului Jupiter, rugându-l să le dea şi lor unu.

- Prea- puternice Jupiter, spuseră ele. Dă-ne un rege care să ne conducă şi să ţină ordine printre noi.

Când le auzi, zeul Jupiter râse din toată inima şi le aruncă un buştean mare, care făcu apa să sară în toate părţile. Broaştele s-au speriat groaznic, năpustindu-se la mal. După o vreme, cum buşteanul nu se mişca, o broască mai curajoasă s-a aventurat până la el şi l-a atins. Buşteanul a rămas nemişcat, aşa că broasca a sărit pe el şi a început să danseze.

Văzând asta, i s-au alăturat şi celelalte broaşte. Într-o zi, două, broaştele au revenit la îndeletnicirile lor obişnuite, fără a-l mai băga în seamă pe regele din mijlocul lor. Cu timpul, broaştele şi-au dat seama că regele nu le guverna aşa cum s-ar fi cuvenit, aşa că i-au trimis lui Jupiter încă un sol:

- Noi vrem un rege adevărat, care să ne poată conduce cu adevărat.

Jupiter s-a mâniat când le-a auzit vorbind astfel şi le-a trimis imediat o ditamai barza. Aceasta a început de îndată să le înfulece şi, nu după mult timp, era deja prea târziu ca broaştele să se mai poată căi de greşeala lor.

Morala: Gândeşte-te bine ce îţi doreşti! Nu mereu ceea ce îţi doreşti, este cel mai bun lucru.

Cuvinte cheie: 

Povestea celor şapte raţe, de Vladimir Colin

Au fost odată şapte raţe. Prima era şchioapă, a doua era chioară, a treia avea ciocul strâmb, a patra avea o aripă mai lungă decât

cealaltă, a cincea era cam jumulită de pene, a şasea n-avea coadă, iar a şaptea era niţel cam surdă. Dar ce-are a face?

Fiecare dintre cele şapte raţe credea că e cea mai frumoasă din lume. De dimineaţa până seara cele şapte raţe nu făceau altceva decât să se certe între ele: - Eu sunt cea mai frumoasă! - Ba eu! - Ba eu! Dacă au văzut şi au văzut că nu se pot înţelege, au hotărât să meargă toate şapte la un judecător drept, judecătorul să chibzuiască şi să hotărască de partea cui este dreptatea.

S-au dus întâi la motan. - Dragă motanule, care-i cea mai frumoasă dintre noi? Motanul le-a privit şi le-a răspuns: - Miau! Bine, bine, dar ce înseamnă ”miau”? Raţele nu ştiau. S-au dus atunci la câine: - Dragă câine, vrei să ne spui tu care-i cea mai frumoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorba ”miau”? Câinele le-a privit şi le-a răspuns: - Ham! Bună treabă! Acum erau şi mai încurcate... S-au dus la bou. - Dragă boule, vrei să ne spui tu care-i cea mai frumoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorbele ”miau” şi ”ham”? Boul le-a privit şi le-a răspuns: - Mu-u!

Nu mai pricepeau bietele raţe nimic. S-au dus la vulpe. - Dragă vulpe, vrei să ne spui tu care-i cea mai frunoasă dintre noi?  Şi ce înseamnă vorbele ”miau” , ”ham” şi ”mu”? Le-a privit vulpea, s-a lins pe bot şi, pentru că avusese de multe ori de-a face cu tot felul de raţe  şi le învăţase graiul, le-a spus: - Dragele mele, frumoase sunteţi toate deopotrivă. Dar, credeţi-mă, nu-i mare lucru! Totul e să fii gustoasă.... Cele şapte raţe au început de îndată să se certe: - Eu sunt cea mai gustoasă! - Ba eu! - Ba eu! - Ba eu!

- Nu vă certaţi, le spuse vulpea. Doar aţi venit la mine, judecătorul cel mai nepărtinitor...Vreţi să ştiţi care-i cea mai gustoasă? - Vrem, vrem! Măcăiră raţele îmbulzindu-se toate şapte. Şi vulpea înghiţi prima raţă cu pene cu tot! - Mda, spuse ea morfolind, gustoasă, nimic de spus... - Eu sunt mai gustoasă, strigă o altă raţă. - Da? Nu vreau să o nedreptăţesc pe niciuna dintre voi, răspunse vulpea.

Şi înghiţi şi a doua raţă. La fel făcu şi cu a treia, a patra, a cincea , a şasea şi a şaptea. Dar chiar în botul vulpii, a şaptea raţă a început să strige: - Spune, spune, aşa-i că eu am fost cea mai gustoasă? Vulpea o înghiţi cât te-ai şterge la ochi , se linse pe bot şi grăi apoi: - Gustoase ca gustoase, raţelor, dar proaste ştiu că aţi fost toate şapte.

Cuvinte cheie:

Blana ursului, poveste populară

Un vânător, umblând după vânat prin pădure, numai ce zăreşte un urs. ”Bine că-i ştiu locul. A doua oară nu-mi mai scapă”.

Peste câteva zile se întâlneşte vânătorul nostru cu un cojocar.

- Ştii ceva, frăţioare? Am o blană mare şi frumoasă de vânzare. - De lup sau de vulpe? - De urs şi încă ce urs... Îi plăteşte cojocarul arvună, beau aldămaşul, dar când îl întreabă unde este blana, vânătorul răspunde: - În pădure. Dar nu te teme, omule! Chiar mâine voi vâna ursul. Îi ştiu bine locul. Ba te poftesc şi pe dumneata să mă însoţeşti.

A doua zi plecară cei doi în pădure: vânătorul merge şi îşi face planul cum să tragă ca să nu strice blana.

Dar, iată, ursul vine, într-adevăr, trosnind crengile, îndreptat chiar către el. Cojocarul apucă să se urce în cel mai apropiat copac. Vânătorul tremura ca varga. Trage, dar nu nimereşte. Ursul se apropie. Atunci vânătorul se trânteşte la pământ, ţinându-şi răsuflarea, aşa cum ştia din auzite, că ursul nu se atinge de mortăciuni.

Ursul se trânteşte peste vânător. Îl ascultă la ureche şi,  neauzindu-se răsuflarea, pleacă în pădure, lăsându-l pe vânător în plata lui.

Puşcaşul se scoală galben ca mort. Din pom cojocarul întreabă: - Măi frăţioare, ursul ce vorbe ţi-a spus la ureche? - Mi-a spus, zice vânătorul pe jumătate mort, ca să nu mai vând niciodată blana ursului din pădure.

Nu tocmi ce nu ai!sau Vulpea-n crâng şi blana-n târg!

Explică, în câteva cuvinte, proverbele din finalul povestirii:

O fapta generoasa, de Edmondo de Amicis

Chiar azi dimineaţă Garrone ne dădu o dovadă de inima lui cea bună. Ajunsesem cam târziu la şcoală, fiindcă mă oprise profesoara de clasa I superioară, ca să mă întrebe la ce oră ar putea să vină la noi, acasă.

Profesorul nu venise încă şi trei sau patru băieţi necăjeau pe bietul Crossi, băiatul cu părul roşu şi cu mâna legată de gât, a cărui mamă e precupeaţă. Îl loveau cu liniile, îi azvârleau coji de castane în ochi şi îi ziceau mereu; — Ciungule, slutule! Unii îl imitau, în bătaie de joc, cum îşi ţinea mâna legată de gât.Sărmanul băiat stătea singur în fundul clasei şi nu zicea nimic; însă se uita când la unul, când la altul, parcă i-ar fi rugat, să-l lase în pace. Dimpotrivă ei se îndârjiră şi mai tare. Atunci Crossi începu să se roşească şi să tremure de necaz, dar tot răbda. Deodată, răutăciosul Franti se sui pe o bancă şi imită pe mama lui Crossi, cum îşi poartă coşurile cu zarzavaturi în mâini, când vine la poarta scolii, ca să aştepte pe fiul său.

Mulţi băieţi începură să râdă cu hohote; Crossi îşi pierdu cumpătul; apucă o călimară şi o azvârli din toate puterile în capul lui Franti. Franti îşi plecă repede capul, iar călimara lovi în piept pe profesorul care tocmai intra în clasă. Toţi şcolarii alergară speriaţi pe la locurile lor. Profesorul îngălbeni şi urcându-se la catedră îi întrebă supărat: — Cine a azvârlit? Nimeni nu răspunse. Profesorul întrebă iarăşi, ridicând glasul: Răspundeţi, cine?

Atunci lui Garrone făcându-i-se milă de bietul Crossi, se sculă repede şi zise hotărât: "Eu!". Profesorul se uită la el, se uită şi la ceilalţi şcolari, pe care îi văzu că stau minunaţi şi zise cu glasul potolit: — Nu este adevărat! adăugase, vinovatul n-o să fie pedepsit, să se ridice! Crossi se sculă şi zise înecat de plâns: — Mă băteau şi mă batjocoreau; de necaz mi-am ieşit din fire şi am azvârlit cu călimara! — Şezi, zise profesorul. Să se scoale cei care l-au întărâtat. Patru elevi se sculară în picioare, plecându-şi capul.

— Aţi necăjit, le zise profesorul, pe un coleg care nu vă făcea nimic; aţi batjocorit pe un nenorocit; aţi bătut pe un neputincios, care nu este în stare să se apere. Aţi făcut una din faptele cele mai mişeleşti, care pot mânji o fiinţă omenească! Sunteţi nişte nemernici! apoi coborî printre bănci, luă de bărbie pe Garrone, care stătea cu capul în jos şi se uita drept în ochii lui, zicându-i: — Tu eşti un suflet bun!

Garrone, folosindu-se de împrejurare, şopti ceva la urechea profesorului care întorcându-se către cei patru vinovaţi, le zise cu asprime: "Vă iert!"

Cuvinte cheie:

Intr-un pod de casa, de Edmondo de Amicis

Ne duserăm ieri seară, cu mama şi cu soră-mea, Silvia, ca să dăm ceva rufe femeii sărace, recomandată în ziar. Eu luasem cu mine pachetul şi Silvia ţinea ziarul cu adresa şi iniţialele bietei femei.

Ne-am suit până sub acoperişul unei case înalte şi am intrat într-o sală lungă şi îngustă, în care dădeau mai multe uşi. Mama bătu la cea din urmă. O femeie încă tânără, dar foarte slabă, veni să ne deschidă. Mi se păru că o mai văzusem undeva, tot cu basmaua cea albastră pe cap.

— Dumneata eşti persoana din ziarul cutare? o întrebă mama. — Da, doamnă, eu sunt! — Ţi-am adus nişte rufe. Femeia începu să ne mulţumeas-că imediat cu ochii plini de lacrimi.

Văzui într-un colţ al sălii un băieţel îngenuncheat dinaintea unui scaun, şi întors cu spatele spre noi; mi se păru că scrie şi adevărat că scria, ţinând hârtia pe scaun şi călimara pe jos. — Cum putea el oare să scrie în acea întunecime? îmi ziceam în minte; când deodată recunoscui părul roşu şi hăinuţa de bumbac a lui Crossi, fiul precupeţei. Spusei aceasta la urechea mamei, în vreme ce femeia îşi aşeză rufele. — Taci! îmi răspunse mama, de unde ştii că nu i-ar fi ruşine, văzând că miluiesc pe maică-sa? Nu-l striga!

Crossi, însă, se întoarse tocmai atunci spre noi; eu mă tulburai; el îmi zâmbi şi mama mă împinse spre el ca să-l sărut. Crossi se sculă şi mă luă de mână. — Uite, doamnă, zise femeia, cum trăiesc aici cu băieţelul meu. Bărbatu-meu a plecat de şase ani în America şi eu, după alte nevoi, mai sunt şi bolnavă. Nu pot să văd de micul meu negoţ, ca să-mi câştig pâinea de toate zilele. Nu mi-a rămas nici măcar o măscioară pentru Pietro al meu, ca să aibă pe ce să-şi scrie temele, bietul băiat! Când aveam tejgheaua jos, la poartă, mai scria şi el pe ea, dar mi-a luat-o şi pe aceea. N-are nici măcar destulă lumină, ca să înveţe fără ca să-şi prăpădească ochii. Slavă Domnului, că pot să-l trimit la şcoală şi că primăria îi dă cărţi şi caiete. Bietul copil! Ce bine ar învăţa.!

Mama îi dete tot ce avea în pungă, sărută pe băiat şi, când ieşirăm, îi curgeau lacrimile.

Avu dreptate să-mi zică: — Vezi tu, copilul meu, ce de nevoi întâmpină bietul băiat, până să-şi înveţe lecţiile? Şi ţie, care te bucuri de toate înlesnirile, tot ţi-e grea cartea. Să ştii de la mine, Enrico că munca lui de o zi are mult mai mare preţ decât munca ta de un an. Aşa copii ar trebui să capete premiul I!

Cuvinte cheie:

Coliba iepurașului, de Octavian Capita

Au fost odată o vulpe și un iepuraș. Vulpea avea o colibă scobită în gheață, iar iepurașul o colibă din coajă de tei. Vulpea îl tot sâcâia pe iepuraș: - Coliba mea e luminoasă, iar a ta e întunecoasă. A mea e luminoasă, iar a ta e întunecoasă! Dar a venit vara și coliba vulpii s-a topit. Ea s-a rugat atunci de iepuraș: - Iepurașule, lasă-mă să stau măcar în curtea ta! - Nu vreau, vulpeo, fiindca m-ai sâcâit toată iarna! Dar vulpea nu s-a lăsat și până la urmă iepurașul s-a înduplecat și i-a dat drumul în curte. A doua zi, vulpea s-a rugat din nou: - Iepurașule, lasă-mă să stau la tine în pridvor! - Ba nu te las! De ce m-ai sâcâit atâta toată iarna? Dar vulpea s-a rugat atâta până când iepurașul a lăsat-o să stea în pridvor. A treia zi, iar a spus vulpea: - Dă-mi drumul în coliba ta, iepurașule! - Nu vreau și pace! prea mult m-ai sâcâit! Dar vulpea nu s-a lasăt și, pâna la urmă, iepurașul a lăsat-o să intre în colibă. Vulpea s-a așezat pe lavi ț ă, iar iepurașul pe cuptor. A patra zi, vulpea iar începe. - Iepurașule dragă, lasă-mă să stau lânga tine pe cuptor. - Nu, nu te las, fiindca m-ai sâcâit atâta. Dar vulpea nu i-a dat pace iepurașului pâna n-a lăsat-o să vină pe

cuptor lânga el. A mai trecut o zi-două și vulpea s-a apucat să gonească iepurașul din colibă. - Ieși afară, urechiatule, n-am poftă să mai locuiesc cu tine! Și pâna la urmă l-a dat afară.

Plânge iepurașul și se jelește și își ștergea șiroaiele de lacrimi cu lăbuța. Niște câini care treceau pe acolo îl zăresc și-l întreabă: - Hau, hau, hau. De ce plângi, iepurașule? - Cum să nu plâng, dragii mei? Am avut o colibă din coajă de tei, iar vulpea una de gheață. Primavara, coliba vulpii s-a topit. Vulpea s-a rugat atunci s-o primesc în coliba mea și acum uite că m-a gonit. - Nu mai plânge, iepurașule, că o scoatem noi.

- Mi-e că n-o să puteți! - Ba o să vezi și tu! Câinii s-au apropiat de colibă: - Hau, hau, hau! Ieși afară, vulpe vicleană! Dar vulpea le-a răspuns de pe cuptor: - Când m-oi înfuria și m-oi arăta, fărâme vă fac și vă viu de hac! Câinii s-au speriat și au fugit. Iepurșul plânge iarăși cu lacrimi amare.

Pe lânga el trece un lup: - De ce plângi, iepurașule? - Cum să nu plâng, lupule? Am avut o colibă din coajă de tei, iar vulpea una de gheață. Primăvara, coliba vulpii s-a topit. Vulpea s-a rugat atunci s-o primesc în coliba mea și acum uite că m-a gonit. - Lasă ca mă duc indată s-o gonesc. - N-o s-o poți goni. Au încercat și câinii s-o gonească, dar n-au izbutit. Nici tu n-o poți goni.- Ba da, ai să vezi, am s-o gonesc. A sosit lupul în fața colibei și a început să urle furios: - Uuuu, uuuu... Ieși afara, vulpe vicleană! Dar vulpea i-a răspuns de pe cuptor: - Când m-oi înfuria și m-oi arăta  Fărâme vă fac și vă viu de hac! Lupul s-a speriat și a fugit. Iar iepurașul plânge și tot plânge.

Iată că vine un urs bătrân. - De ce plângi, iepurașule?

- Cum să nu plâng, ursule? Am avut o colibă din coajă de tei, iar vulpea una de gheață. Primăvara, coliba vulpii s-a topit. Vulpea s-a rugat atunci s-o primesc în coliba mea și acum uite că m-a gonit. - Nu mai plânge, iepurașule - spune ursul - că o gonesc eu acuși. - Ba n-o s-o gonești. Au încercat și câinii, și lupul și n-au putut s-o gonească. Nici tu n-o să poți. - Ba o să pot.Și a pornit ursul spre coliba mormăind: - Morrr... morrr... Ieși afară, vulpe vicleană! Dar vulpea i-a răspuns de pe cuptor: - Când m-oi înfuria și m-oi arăta Fărame vă fac și vă viu de hac! S-a speriat cumătrul Urs și a ș ters-o prin pădure. Iepurașul iar plânge și se căie ș te .

Trece un cocoș pe drum cu o coasă pe spate. - Cu-cu-rigu! Iepurașule, de ce plângi tu? - Cum să nu plâng, cocoșule? Am avut o colibă din coajă de tei, iar vulpea una de gheață. Primăvara, coliba vulpii s-a topit, vulpea s-a rugat atunci s-o primesc în coliba mea și acum uite că m-a gonit. - Nu mai plânge, iepurașule, că-ți scot vulpea din casă. - Ba n-o să izbutești. Au încercat și câinii, și lupul, și ursul și n-au putut s-o gonească, nici tu n-o să poți face nimic. - Lasă pe mine. A pornit cocoșul spre colibă: - Cucurigu! sunt cocoș cu pinten roș. Pe umăr țin coasa, vulpea ticăloasă, s-o gonesc din casă! Vulpea aude și o cam sfecle ș te . - Iacă ma îmbrac... zice ea. Dar cocoșul nu se lasă: - Cucurigu! sunt cocoș cu pinten roș. Pe umăr șin coasa, vulpea ticăloasă, s-o gonesc din casă! Vulpea se bâlbâie: - Îmi pun șuba. Cocoșul cânta a treia oară: - Cucurigu! sunt cocoș cu pinten roș. Pe umăr țin coasa, vulpea ticaloasă, s-o gonesc din casă! S-a speriat vulpea din cale-afară, a coborât de pe cuptor și a luat-o la sănătoasa. Iar iepurașul și cocoșul s-au mutat împreună și au dus-o împărătește, și dacă n-au murit, mai trăiesc și astazi.

Cuvinte cheie: 

Plicul ( Cartea cu jucarii ), de T. Arghezi

Baruţu vrea un plic. - Nu-ţi mai dau plicuri, că le strici, îi răspunde Tătuţu, şi mă costă unul cincizeci de bani. - Vreau să chiu la Braşov... - Tot scrii şi nu mai înveţi să scrii. De un an, de când "chii", au mai ieşit opt romancieri şi zece poeţi. Te rog, Baruţule, fii serios. Şi să nu-mi mai zmângăleşti plicurile, că mă supăr.

Pauză. - Dă-mi un plic, că nu mai chiu. -Dacă nu scrii, de ce-ţi mai trebuie plic? Acum nu e timp de plicuri. Du-te de te culcă: mi-ai făgăduit că ai să dormi două ceasuri, în toate zilele, după masă, ca si te duc la cinematograf. Ţine-te de cuvânt. - Mă cunc cu el! zice Baruţu. - Cu cine cu el? - Cu plicul. - Şi mi-l dai înapoi nemâzgălit şi curat? - Îl pui su'pernă. - Bine, uite un plic. Să dea naiba să mi-l mototoleşti! Miţu a prins de veste că fratele ei a căpătat un plic.

- I-ai dat lui Baruţu un plic, zice Miţu. - De unde ştii? - L-am văzut. - Şi dumneata ce vrei acum? - Să-mi dai şi mie ceva... - N-am nimic de dat. - Să-mi dai ochelarii, să mă culc cu ei. - Cum să-ţi dau ochelarii? Trebuie să citesc. Dacă-ţi dau ochelarii nu mai pot să fac nimic. Miţu ştia că nu i se pot lăsa ochelarii. Repede: Atunci... dă-mi ceasul. - Ai să-i spargi geamul. L-ai mai spart.

- Eram mică. Acum sunt... frumoasă. - Şi când erai mică erai frumoasă, şi tot ai spart geamul. Dar ce vrei să faci cu ceasul? - Îl pui la gât. Mă uit cât o să dorm... - Lasă, când o să cunoşti numerele de pe ceasornic, îţi cumpăr unul de mână. - Ştiu, zice Miţu: acu e douăsprezece. - Ai pus deştiul pe patru. - Patru nu-i douăsprezece? întreabă Miţuca. - Ai dreptate, Miţule. Totuna e. Ţine ceasul. Stai să ţi-l pui la gât.

Aproape două ore reglementare au trecut. Tătuţu uitase, furat în povestirile unei cărţi cu poze, pe care o ascunde de copiii lui, lacom să mănânce singur din dulceţurile scrise. Baruţu căsca gutural, cu un mare accent de lene în vocea căscatului, scos dintr-un mare gâtlej. În privinţa lui, Tătuţu e fără grijă. Baruţu o să doarmă mult şi, o să-l răzbune pe el. O să ceară toată viaţa să-l dezbrace şi să-l îmbrace, să-l culce şi să-l scoale cineva, şi cum e băiat frumos, şi cum Tătuţu are un singur băiat, iar tătuţii ceilalţi au fete multe, Baruţu o să fie fericit.

A bătut de 6. -Bună dimineaţa, purcei!  MIŢU (înapoind ceasornicul): - Nu ştiu ce are, Tătuţule, că se învârteşte mereu.   TĂTUŢU (tehnic):  - I-ai rupt, desigur, arcul.  MIŢU:  - Nu s-a rupt nimic. BARUŢU (restituind plicul în perfectă stare):  - Poftim!  TĂTUŢU:  - Bravo, Baruţule!  BARUŢU:  - L-am şi lipit

Cuvinte cheie:

Micul print, de Antoine de Saint Exupery ( III )

Mi-a trebuit un timp îndelungat, până când să pot pricepe dincotro venea. Micul prinţ, care îmi punea o mulţime de întrebări, părea că niciodată nu le aude pe-ale mele. Nu m-am lămurit deplin decât încetul cu încetul, şi asta datorită unor cuvinte pe care le rostea întâmplător. Aşa, de pildă, când a dat cu ochii de avionul meu (avionul nu vi-l desenez, e un desen mult prea greu pentru mine), m-a întrebat: - Ce bazaconie mai e şi asta? - Nici o bazaconie. Asta zboară. E un avion. Avionul meu. Şi i-am adus la cunoştinţă, cu mândrie, că eu zbor. Atunci el a exclamat: - Cum? Ai căzut din cer? - Da, i-am întors-o eu cu modestie. - O! asta-i bună... Şi micul prinţ izbucni într-un drăgălaş hohot de râs, care pe mine

m-a supărat destul de mult. Mie nu-mi place să râdă nimeni de nenorocirile mele. Apoi, adăugă: - Atunci şi tu vii tot din cer! De pe ce planetă eşti? Întrezărind pe loc o licărire în taina care îl învăluia, l-am întrebat numaidecât: - Va să zică, tu vii de pe altă planetă? El însă nu mi-a dat niciun răspuns. A clătinat încet din cap, uitându-se la avionul meu: - Ce-i drept, cu ăsta nici nu poţi să vii prea de departe... Şi multă vreme s-a pierdut în visare. Apoi şi-a scos oaia din buzunar si s-a cufundat in contemplarea comorii sale. Vă închipuiţi cât de mult m-a putut nedumeri crâmpeiul lui de mărturisire în legătură cu „celelalte planete”. De aceea m-am străduit să aflu mai multe. - Dincotro vii tu, prichindelule? Unde e „acasă la tine”? Unde vrei tu să-mi duci oaia? Mi-a răspuns, după o tăcere îngândurată: - E bine că mi-ai dat şi-o ladă; aşa, va avea şi ea o casă peste noapte. - Sigur că da. Şi dacă eşti cuminte, am să-ţi dau şi-o funie, ca s-o priponeşti în timpul zilei. Şi-un ţăruş. Propunerea asta, după cât mi s-a părut, îl miră pe micul prinţ: - S-o priponesc? Ce idee năstruşnică! - Păi, dacă n-o priponeşti, se duce cine ştie unde şi se pierde... Şi din nou prietenul meu izbucni într-un hohot de râs: - Şi unde-ai vrea să se ducă? - Oriunde. Unde-o vedea cu ochii...? Micul prinţ rosti atunci cu multă seriozitate: - Nu-i nimic. La mine-acasă e atât de strâmt. Şi, cuprins de-o uşoară melancolie, adăugă: - Unde-oi vedea cu ochii nu poţi ajunge prea departe...

Cuvinte cheie:

ULCICUTA CASUTA de Luiza Vladescu

Într-o zi, când afara se stârnise un vânt puternic, o broscuţă "Hop-Hop" se sălta într-o ulcică aruncată lânga un mărăcine.

- Oac-oac! ce grozavă casuţă o să-mi fac din ulcica asta ciobită, spuse ea. Si se puse pe treabă cântând:"Oac, oac, oac, Dragă broscuţă,

Nu e vreme de pierdut

Ai de acuma o casuţă

Şi perdele de cusut.

Şi podelele sunt luna .

Frec de zor şi limpezesc.

Gospodina când e buna

Toate-n casă strălucesc..."

În scurtă vreme ,de ulcica pe care ghimpii mărăcinului de pe camp o strângeau bine, ca nu cumva vântul să o rostogolească mai departe, se apropie o vrăbiuţă:

- Cirip-cirip, dragă broscuţă, ia-mă şi pe mine în căsuţă, caă mi-e frig!

- Vino, i-a raspuns broscuţa cu prietenie. Lasă-ţi în prag papuceii, că am aşternut scoarţe colorate pe podele. Îţi place căsuţa noastră?

- Cirip-cirip, de când sunt n-am mai văzut o căsuţă aşa de frumoasă. Îndată am să-i fac şi o uşiţă, că-s pricepută.

Pe-nserat s-a abătut pe acolo şi un arici:

- Mă primiţi şi pe mine?

- Cu bucurie, i-au strigat deodată amândouă.

Ariciul intră aducând în spinare şi un săculeţ cu mere, castane şi alte bunătaţi. Fericit că a fost primit, începu să zideasca o sobiţă cu cuptor şi horn. Broscuţa începu să frământe aluatul pentru plăcintele cu mere, vrăbiuţa a adunat vreascuri să-ncingă cuptorul, castanele trozneau pe foc şi-n casuţă drag şi voie bună! Afară vântul şuiera înverşunat, iar din hornul căsuţei urca vesel un fuioraş de fum albăstrui. Prima dată în viaţa lui, bătrânul mărăcine era fericit că poate fi de folos cuiva.Dar vântul se-nvârtoşa din toate puterile şi... reuşi să smulgă căsuţa din ramurile mărăcinelui. Căsuţa se dădu de-a rostogolul către apa şanţului. Atunci mărăcinele chemă în ajutor toţi mărăcinii câmpului să se năpustească asupra vântului sfâşiindu-i hainele şi zgâriindu-l. Vântul încolţit şi stăvilit din drumu-i vârtejit, înţelese pricina apărării mărăcinelui bătrân. Ulcica adapostea înlauntrul ei prietenia şi bucuria celor trei locuitori ai săi: broscuţa, vrăbiuţa şi ariciul. Domolit şi înţelept, vântul a înturnat căsuţa în adăpostul tufişului de mărăcine. Curând, voia bună răsună din nou în căsuţă. Şi atunci, de bucurie, în prag de iarnă, a-nflorit ca niciodata mărăcinele.

Cuvinte cheie: 

Ispravile lui Pacala, de Petre Dulfu ( fragmente )

PĂCALĂ şi TÂNDALĂ

Pe Păcală-n vremea asta dusu-l-au departe paşii-i...Iată-1 în pădurea unde se-ntâlnise cu nuntaşii.Merge pe un drum, alene, printre ulmi, tot merge-ntrunaÎntovărăşit în cale-i, doar de-a nopţii doamnă, luna.Când odată: ce zăreşte, jos. culcat în drumul său?...„E un om! gândea-ntru-sine... A. ba uite, sacul meu!Sacul cu gogoşi!... Mireasa, neavând puteri să-1 care-,L-o fi aruncat, pesemne, jos aicea, din spinare.Bine că-l găsii!... E noapte... ia să fac şi eu popas."Şi pe sac lăsându-şi capul, ce mai pui de somn a tras!Iară când făclia zilei, sus pe-o culme, se aprinse,El luă-n spinare sacul şi din nou la drum o-ntinse.Dar abia trecu o vale şi-un muscel, când numai iatăCă pe drum, din ceea parte, alt român i se arată:Tot ca el, c-un sac pe umăr — tot aşa de zvelt şi-nalt,..Amândoi coboară sprinteni unul înspre celălalt,Şi-ntâlnindu-se de vale faţă-n faţa, stau pe loc,Sub un ulm cu frunza deasă:

— Bună vremea!...— Bun  noroc!— Ce ai, frate,-n sacu-acela?— Nuci am  de  vânzare  eu! (A răspuns glumind Păcală.) Dară tu, în sacul tău?— Eu?... E-hei! grăi străinul. Nişte lână!... Cât trăieşti, Tot să cauţi, vere, lână ca aceasta nu găseşti !...- D-apoi nucile din sacu-mi! (zise iar Păcalâ-n şagă).N-ai mâncat nuci ca acestea de când eşti, fârtate draga!— Ce spui?... (întrebă străinul). Vrei să le desfaci mai iute?— Vreau, vezi bine!— Hai, atuncea... să schimbam pe nevăzute!— Haidem! Şi schimbară sacii, făr-a se mai fi gândit. Dar când îi dezleagă, ce văd? Amîndoi s-au păcălit. Ăla-n loc de nuci, în sacu-i, cu gogoşi se pomeneşte Iar Păcală-n loc de lânâ, muşchi în sacul său găseşte. Pricepând ei cum şi ce fel, se ridică drepţi, privesc Ţintă unul înspre altul, şi-ntr-un hohot izbucnesc. Dup-aceea: — Măi! se-ntreabă. cine esti tu?...— Eu? Păcală!— Ce-l vestit în toată ţara?...— Da... Iar tu?...— Eu sunt... Tândală!— A!... Tândală?... Tu eşti ăla?... Te cunosc şi eu din nume. Mi s-au povestit, măi frate, despre tine, multe-n lume!În păcălituri, eşti meşter, cum se vede, tot ca mine... Ha-ha!... ştii ce bine-mi pare că m-am întllnit eu tine?...— D-apoi mie?  Vino-ncoace!Şi cu drag la piept s-au strâns Şi c-o strângere de mană fraţi de cruce mi s-au prins. Martori fost-au la prinsoare: ulmii, soarele presfântuL. Şi plecară, năzdrăvanii, să cutreiere pământul...

.......................................................................................

Dar deodată-ntr-o poiană... se opriră amîndoi:— Măi Păcală, ian ascultă, lumea-i stramtă pentru noi: Prea e stramtă ca să batem împreună-aceeaşi cale: Ia-o tu la deal încolo, iară eu p-aici, la vale.— Ai dreptate, măi Tândală. Du-te... umblă sanatosi... Şi-au luat-o prin pădure: unu-n sus, iar altu-n jos.

Cât or fi umblat ei, nu ştiu — mai pe şes, mai pe la munte; Ştiu doar că-ntr-o zi, Tândală nimeri-ntr-un sat de frante. Era zi de sărbătoare... Gloată-n drum, şi gălăgie... Chiar atunci ieşise lumea de la sfânta leturghie. Când ajunse-n dreptul gloatei de femei şi de bărbaţi, El stătu-n loc: — Bună vremea! Ce mai nou p-aci, fârtaţi?— De, drumeţe, ce să fie?... Uite (unul a răspuns),Ne-a ieşit, cam slab porumbul... Ploaie n-am avut de-ajuns. Dară pe la dumneavoastră?...— E-he-he!... La noi, în sat?Când aţi şti! grăi Tândală.— Ce? mai mulţi au întrebat...— Ascultaţi minunăţie!... La o casă... este-un ou...Cât să spun că e de mare?...Mare, nene, cât un boul...— Cât un bou? Ha-ha! Se poate? izbucniră toţi deodată. Ăsta-i d-alea de prin basme... Fugi, că prea e gogonată!...— Ba e adevăr, cum este — că pe cer un mândru soare Arde luminos în astă sfântă zi de sărbătoare!...Zise, vrând să-şi întărească spusele din nou Tîndală, Oamenii ca arşi săriră:— I-auziţi-1!...  Ce-ndrăzneală!Cum cutezi în faţa noastră, a fruntaşilor din sat, Să vorbeşti aşa prăpăstii, omule neruşinat?... Şi sărind pe el cu toţii, iute-n lanţuri îl legară. L-au vârât la gros — şi-acolo pân-a doua zi-1 lăsară. Dimineaţa următoare, vin din nou fruntaşii, iată, Şi scoţându-1 de la dubă, vor să-i facă judecată.— Oameni buni! (primarul zice) Aţi văzut cu ce minciună A umblat să ne prostească ieri acest impuşcă-n lună?! Pentru-atâta cutezare, chibzuiţi cu toţii bine,Şi să-mi spuneţi ce pedeapsă credeţi că i se cuvine?...— La răcoare! (strigă unul) Şează trei sau patru luni!... Să vedem, o să-i dea mâna să mai umble cu minciuni?— Aş! (grăieşte-un altul) Duba? Nu cred minte să-1 înveţe! Ia să-1 cuminţim, mai bine cu vreo douăzeci de beţe!... Dar pe când aşa cu toţii ei stăteau la chibzuială,Ce să vezi? Din ceea parte, numai iacă şi Păcală, Chiar atunci, din întâmplare, nimeri-n acelaşi sat; Şi-ajungând în dreptul obştei, locului şi el a stat:— Bună ziua!... Cum o duceţi? Ce mai nou p-aicea, fraţi?

— De! (răspunse unul) Uite! suntem foc de tulburaţi! Ieri, aci, cu noi de faţă, hoţu-acesta, mâini legate,A minţit că-n sat la dânşii este-un ou... Dar ce ou, frate? Cât un bou!... Mai auzit-ai astfel de minunăţie?... Ou pe lume-i cu putinţă mare cât un bou să fie?

........................................................................................

Năzdrăvanul  de  Păcală,  la  Tindal-atunci  priveşte... Şi mustaţa răsucindu-şi:  — De! mai ştiu şi eu? grăieşte. Ouă de aşa mărime nici  văzut-am pe pămînt — Măcar că destulă lume colindat-am de când sunt ...Nici n-am auzit vreodată pomenindu-se c-ar fi... Dar... cu ochii mei văzut-am o minune... şi mai şi! Fraţilor! în satul nostru, Ia o casă-n bătătură, Este-o namilă de raţă... ştiţi ce mare? cât o şură!...— Valeu! Ce spui? Cât o şură? oamenii-ntr-un glas grăiesc, Şi privirea spre Tândală toţi pe loc şi-o aţintesc.— Păi atunci (îngână unul), ăsta n-a minţit, săracul. Raţe d-alea... pot să facă ouă cât un bou, la dracul!- He, ba şi mai mari! (zic alţii) Să-1 lăsăm de drum să-şi cate! Înfundând pe om la dubă, i-am făcut o nedreptate!...— Da! Aşa-i răspund cu toţiiŞi din  lanţ îndată mare Pe Tândală-i sloboziră, mai cerîndu-i şi iertare... Ba le-a dat şi bani chiar obştea, l-amândoi, o sumă bună: Doar să tacă, de-nchisoare nimănui să nu mai spună!Dânşii ce erau să facă?... Făr-a zice ba... primiră...Când la drum însă-au luat-o, râsu-abia şi-l stăpâniră.Şi s-au dus să-mpartă banii, într-un crâng... Dar lui TândalăÎi veni cu cinci parale mai puţin ca lui Păcală,Iar pe vremurile-acelea, cinci parale... bani erau,Nu ca astăzi!... Cum s-o dreagă? Mărunţiş de fel n-aveau.- Ştii ce, măi? (grăi Păcală) Astăzi n-ai, cred, niciun zor.La nevoie... să mă cauţi!... Cinci parale ţi-s dator:Ţi le-oi da! Rămâi cu bine!- Bun!Şi iar s-au despărţit: Unul spre apus plecat-a, celălalt... spre răsărit.

Cuvinte cheie:

Cuiele, dupa Pop Simion

Omul avea un fecior rău cum e fierea. Lenea curgea de pe el, în timp ce cu uşorul trai era frate de cruce. Doar de blestemăţii şi rele era bun. Tătâne-său nu-l bătu, cum făceau alţi părinţi. Bătu câte un cui în uşă de fiecare boacănă a neisprăvitului; cuiul şi fapta de ocară.

Timpul curse, uşa se umplu; deveni zid de cuie. N-aveai unde pune un deget şi fiul omului se înfurie, vorbind către tatăl său:

- Nicăieri ca la noi. De ce ai bătut cuie în uşă?- Tu le-ai bătut, zice tatăl. - Eu?- Da. N-ai făcut tu rele, duium, cutare şi cutare, nu mai ţin minte câte, multe, fără număr?- Făcut, recunoscu fiul.- De fiecare faptă rea am înfipt câte un cui. Priveşte, ăsta eşti, vorbi tatăl, posomorându-se rău.- Nu-i supărare, cuiele se pot scoate; eu voi fi acela, promise fiul. - Poate făcând tot atâtea fapte bune, spuse tatăl şi îşi văzu de propriile griji.

Odrasla îşi luă rolul în serios, se făcu alt om, de nerecunoscut, încât fapta de laudă şi actul de mărinimie deveniră obişnuinţă. Nu trecea zi să nu ia cleştele spre a scoate un cui-două din uşa fărădelegilor lui.

Timpul curse, uşa se goli şi fiul alergă într-un suflet la tatăl său, care albise pe cap, trăgea să moară. Spuse către el, strălucind de bucurie:- Văzut-ai, tată? Nu mai e nici un cui. Le-am scos pe toate!- Dar găurile?

Cuvinte cheie: 

Musca la arat, de A. Donici

 

De la arat un plugVenea încet spre casăŞi, la un bou pe jug,O muscă se-aşezase.Iar ei, spre-ntâmpinare,O altă muscă-n zborÎi face întrebare:— De unde, dragă sor’?— Şi mai întrebi de unde!Ei musca îi răspundeC-un aer supărat.

Au nu pricepi ce facem?Nu vezi că noi ne-ntoarcemDin câmp, de la arat!

Spre laudă deşartăMulţi zic: noi am lucrat,Când ei lucrează-n faptă,Ca musca la arat.

Cuvinte cheie: 

Condeiele lui Vodă, de D. Almas

......................................................

Când a auzit că sultanul Baiazid Fulgerul se apropie de Dunăre, gata să năvălească în ţară, Mircea vodă a dat poruncă: „Toţi bărbaţii să se gătească de oaste! Fiecare să aibă cal, tolbă plină cu săgeţi, suliţă, ghioagă şi scut. Care au topoare şi săbii, să vină cu ele la locul de adunare a oştirii. Că asupra ţării vine mare primejdie turcească!"

Oamenii, ce să facă? Au lăsat toate celelalte treburi şi s-au pregătit de luptă. Fierarii au făurit săbii; lemnarii au încordat arcuri şi au strujit suliţi din lemn tare; ba, le-au şi pârlit în foc, anume ca să fie şi mai tari. Dar dacă suliţi, săbii, scuturi, arcuri, topoare ori săbii trebuiau câte unul sau câte una de fiecare oştean, săgeţi trebuiau multe, de două-trei ori mai multe decât soldaţi avea Baiazid sultan. De aceea toţi românii, care aveau cât de cât îndemânare la cioplit, s-au apucat, în grabă, să facă săgeţi. Băieţii şi fetele, flăcăii şi bătrânii, toţi ciopleau cu cuţitele, mii şi mii de săgeţi.

Acu, Mircea vodă cel Bătrîn umbla prin ţară, să vadă cum împlinesc oamenii porunca şi cum se pregătesc să-şi apere ţara. Ca să nu-l cunoască lumea, îmbrăcase strai ţărănesc, ca un drumeţ oarecare.

Aşa ajunse într-un sat, Boiştea. In mijlocul lui, pe pajişte, zeci şi zeci de săteni, ce făceau? Jucau hora? Nu: ciopleau săgeţi şi, din când în când, aruncau câte o glumă, ca să se înveselească şi să li se pară munca mai uşoară.

Mircea vodă se bucură văzînd hărnicia şi voia bună a oamenilor lui. întrebă pe un băieţandru: 

„ - Ce faci aici, flăcăoaşule?"„ - Păi, ce să fac? Condeie!" „ - Condeie?... Parcă seamănă cu săgeţile". „ - Noi le spunem condeiele lui vodă". „ - De ce le spuneţi aşa?" „ - Pentru că, la porunca lui vodă, cu ele vom scrie pe spatele duşmanilor vrerea noastră de libertate". „ - Frumos, flăcăoaşule", l-a lăudat măria sa. „Dar... cerneală aveţi?" Băieţandrul s-a gândit o clipă şi a zis, răspicat: „ - Avem: dragostea de ţară care izvorăşte în călimara inimii noastre".

Mult s-a bucurat Mircea vodă de asemenea vorbă; l-a sărutat pe acel flăcăoaş şi l-a întrebat: „ - Cum te cheamă?" 

„ - Mă cheamă Stroe... Dar domnia ta cine eşti şi de unde vii?" 

„ - Ai să afli tu, cînd vom porni lupta", a surîs voievodul, cu bunătate.

Apoi a luat cuţitul din mâna băieţandrului şi a încrustat pe o săgeată litera „S", iar pe alta „M". I le-a pus în tolbă şi a zis: „Pe astea să le foloseşti numai la mare primejdie". L-a ţintit cu privirea pe Stroe, a zâmbit, a urat tuturor „spor la treabă" şi a plecat.

Înţelegeţi: nu voia să ştie satul că el, vodă însuşi, a venit în cercetare.Rămas între ai săi, Stroe a privit cu luare aminte săgeţile încrustate cu litere şi le-a aşezat în tolbă, să le folosească aşa cum a zis acel drumeţ tainic.

Cuvinte cheie:

Tara Adevarului si Imparatul Minciuna, de Petre Craciun

Ehei, cică era odată un tărâm pe care cerul îl dăruise cu toate bunătăţile şi frumuseţile sale. Câmpurile îi erau întinse, roadele bogate, pădurile dese şi răcoroase, apele cristaline şi reci precum gheaţa, iar munţii semeţi ascundeau în măruntaiele lor comori nepreţuite.

Oamenii acelei ţări erau drepţi, harnici şi milostivi, aşa cum nu găseai în alte capete ale lumii. Dar, dacă erau cu adevărat cunoscuţi cale de nouă mări şi ţări, era pentru că iubeau din adâncul sufletului adevărul. Nicăieri nu era mai dispreţuită minciuna şi mai aspru pedepsit cel care s-ar fi încumetat să spună câte una mai gogonată. Neguţătorii care împânzeau ţările în lung şi în lat îşi făceau dinadins drum prin preajma locului ca să vadă cu ochii lor minunata Ţară a Adevărului, iar la întoarcerea acasă îşi petreceau ceasuri îndelungate povestind copiilor despre cele văzute.

Moş-Vreme îşi depăna firul cel fără de sfârşit, zi după zi şi an după an, fără să-i pese de nimeni şi de nimic. Rânduiala, atât de temeinic statornicită, părea să fie veşnică. Poate că ar fi fost, dacă...

Într-o seară, oamenii s-au îndreptat spre gospodăriile lor, osteniţi după truda unei zile de robotă. S-au înfruptat din bucatele cele gustoase şi s-au grăbit să-şi caute odihna în paturile cele primitoare.

Către miezul nopţii, în înaltul cerului la apărut o lumină roşiatică. La început a fost cât o nucă, dar a crescut uşor-uşor, până ce a cuprins cerul întregii ţări. La un timp, lumina s-a lăsat deasupra munţilor, apoi deasupra caselor şi ogoarelor. În cele din urmă, ea şi-a croit drum prin hornurile sobelor, pătrunzând în odăile şi în sufletele oamenilor. Neştiind ce li se întâmplă, ei s-au întors pe cealaltă parte, continuându-

şi somnul. Ba, încă, nici măcar de dimineaţă nu s-au dumirit. Şi-au umplut traista cu merinde şi s-au dus acolo unde îi chemau treburile. Câte unul mai isteţ a băgat de seamă că vorba le era schimbată, că nu mai spuneau lucrurilor pe nume, ca mai înainte, şi că nu mai simţeau aceeaşi dorinţă de a dezvălui tot ceea ce gândeau. Nepricepând însă care era pricina şi acela înălţa din umeri, văzându-şi de treabă.

Ehei, dar a venit ora prânzului şi locuitorii Ţării Adevărului s-au aşezat la masă. Şi-au umplut ulcelele cu apă rece şi, cu neţărmurită surprindere, au descoperit că apa îngheţa cât ai zice peşte. Iarăşi cei mai înţelepţi au zis:

- Fraţilor, o mare primejdie ne ameninţă! Nu vedeţi că minţim de îngheaţă apele?

- Nu poate fi adevărat! s-au împotrivit cei mai numeroşi. Nu cutează minciuna să se abată pe meleagurile noastre! Trebuie să fie vreun joc. Haideţi mai bine să îl deprindem!

De pomană au stăruit cei dintâi, căci, deopotrivă, copii şi oameni mari se strângeau laolaltă, înveselindu-se atunci când făceau să îngheţe apele. Când trăgeau copiii câte o minciunică, abia de îngheţa apa dintr-o ceşcuţă, dar când spuneau cei mari câte una mai meşteşugită, îngheţau lacurile cât ai bate din palme. Ambiţios din fire, măria-sa, împăratul, a făcut ce a făcut şi a ajuns cel mai mare meşter într-ale minciunii. Ajungea să deschidă gura numai pe jumătate şi îngheţau mările de la un capăt până la celălalt. Ce vreţi, meşteşug de faţă împărătească!

Azi aşa, mâine aşa, minciuna a pătruns tot mai adânc în viaţa oamenilor. Pe nesimţite, ea n-a mai fost un joc, ci un fel de a trăi. Erai într-o încurcătură, minţeai şi... gata! Aveai necaz pe câte cineva? Nimic mai simplu: îi puneai vreo câteva în cârcă, de nu-l mai cunoştea nici mumă-sa.

De la a preţui minciuna şi până la urî adevărul, n-a fost decât un pas. Hăituit şi hulit de toată lumea, sărmanul de el a devenit o ciumă aducătoare de nenorociri. De altfel, ce nevoie mai aveai să rosteşti drept, dacă numai vorba strâmbă avea căutare?

Anii au trecut şi ţara a sărăcit că doar acolo unde este stăpână minciuna, nu mai încape şi hărnicia. Despre călătorii de prin alte locuri, ce să mai spunem? Acum ocoleau cât puteau împărăţia mincinoşilor, pe care o numeau de la o vreme ,,Întunecata ţară a minciunii".

Peste încă un timp, când ajunseseră oamenii să mănânce mai puţin ca dobitoacele şi se împăunau că nu mai pot de bine, s-a nimerit ca într-o casă umilă de la marginea ţării să vadă lumina zilei un copil numit Victoraş. Crescând mai departe de atotputernicia Împăratului-Minciună, băiatul s-a simţit atras de adevăr, ca de un bulgăre de aur. Făcându-se flăcău în toată legea şi văzând sărăcia şi neputinţa care domneau pretutindeni, n-a mai răbdat şi, într-o zi, s-a înfăţişat înaintea părinţilor săi:

- Tătucă şi mămucă, eu unul nu mai pot răbda să văd cum această ciumă nenorocită ne mistuie ţara, altădată atât de îndestulată. Mă doare inima când îi văd pe bieţii oameni cum îndură nenorocirea fără să ştie de unde li se trage. Daţi-mi binecuvântarea părintească, întrucât m-am hotărât să plec în lumea largă, doar-doar voi putea să vin de hac nelegiuirii...

- Copilul meu, gândul tău este frumos precum cerul fără nori, dar tare mi-e teamă că vei porni pe un drum fără întoarcere. Din partea mea, primeşte-ţi binecuvântarea, însă fii cu băgare de seamă! Nu ştiu din care pricină, măria-sa apără din răsputeri minciuna, iar oştile sale sunt gata oricând să îl răpună pe acela care s-ar ridica în apărarea adevărului.

- Tătucă, binecuvântarea ta, sabia mea voinicească şi voia lui Dumnezeu îmi vor fi de ajuns ca să ies la liman.

- Aşa să fie, copilul meu. Mai ţine minte un lucru: în Pădurea cea Mare trăieşte un om tare bătrân, căruia i se spune Moşul Barbă-Albă. Multe a văzut şi a auzit de-a lungul îndelungatei sale vieţi. Du-te şi cere-i sfatul, căci are inima bună şi te va ajuta.

A doua zi, Victoraş îşi umplu sacul cu merinde, prinse sabia la şold, sărută dreapta părinţilor şi plecă, luând cu sine un câine mare şi puternic, căruia îi spunea Lupu.

Merse cale lungă şi pretutindeni întâlni numai jale. Suspină cu nemărginită tristeţe şi îşi văzu de drum până ce ajunse în Pădurea cea Mare. O apucă pe o potecă luminată de razele soarelui şi se opri numai când ajunse în faţa unei mogâldeţe de om. Spatele îi era încovoiat precum gâtul unei lebede, iar barba ca argintul îi atârna până la brâu.

- Bine te-am găsit sănătos, zise flăcăul cu voioşie. Nu cumva tu eşti Moşul Barbă-Albă?

- Eu şi cu bătrâneţile mele, iar tu trebuie să fii Victoraş, cel care a pornit în lume pentru a stârpi minciuna.

- Adevărat, dar cum de m-ai dibuit?

- La anii mei, nu mai sunt multe lucruri pe care să nu le cunosc. Bunăoară, ştiu că nu ai pornit pe un drum uşor, însă am credinţa că vei izbândi. Ca să alungi minciuna şi să redai ţării strălucirea pe care a avut-o, vei colinda mult în cele patru vânturi. Mergi şi întreabă munţii, apele, văile şi câmpurile cine este omul care a minţit pentru prima dată în acea noapte blestemată. Aflându-l, vom şti cine a revărsat minciuna asupra ţării şi dacă îl vom îndupleca pe el să se lepede de minciună vom fi salvaţi.

- Îţi mulţumesc, uncheaşule, am să fac precum m-ai învăţat.

Peste noapte Victoraş rămase în coliba sărăcăcioasă a moşneagului iar a doua zi încălecă şi plecă acolo unde îl chema ursita.

Merse pe cărări cunoscute şi necunoscute, până ce văzu înaintea lui un câmp frumos, plin de flori încântătoare. Îşi lăsă calul să pască în voie, urcă pe un deluşor şi de acolo întrebă:

- Voi, câmpurilor, care înconjuraţi minunata mea ţară, nu ştiţi cine a minţit pentru prima dată în noaptea aceea blestemată?

- Voinicule, răspunse câmpul, eu ştiu numai că în noaptea cu pricina cerul a fost acoperit de un nor roşiatic. Dacă am cunoaşte cine a abătut norul deasupra împărăţiei, am şti cine este vinovatul. Din nefericire, eu nu ştiu mai multe. Mergi şi întreabă apele râurilor, pentru că ele colindă lumea întreagă şi văd câte nu ai gândi.

Victoraş mulţumi câmpurilor şi îşi urmă drumul. Merse iarăşi cale lungă până ce ajunse în locul unde râurile se vărsau într-o mare uriaşă.

- Râurilor, le vorbi el, voi străbateţi ţara în lung şi în lat. Oare, nu aţi aflat cine a slobozit norul aducător de minciună?

- Viteazule, răspunse râul cel mai mare, eu însumi trecând în noaptea aceea pe la poalele unui palat strălucitor am văzut cum doi bărbaţi au apărut la o fereastră. Unul dintre ei avea în mână o sticlă pe care a destupat-o, de pe fundul ei ieşind norul cel roşiatic. Nu mă întreba cine sunt cei doi, pentru că era noapte şi nu le-am văzut feţele. Mergi şi întreabă munţii! Poate că ei, fiind aşa de înalţi, cunosc mai bine tainele palatului cel misterios.

Vrând-nevrând, Victoraş plecă să întrebe munţii. Acum, drumul era cu mult mai greu de străbătut. Îşi dădu toată silinţa şi, curând, se văzu în faţa stâncilor prăpăstioase. Lăsă calul lângă un petic de iarbă şi vru să înceapă urcuşul. Deodată, se văzu înconjurat de oştenii măriei-sale.

- N-ai avut linişte acasă, feciorule, de-ai venit să-ţi cauţi moartea prin locurile acestea prăpăstioase? întrebă unul.

- Să nu vă găsiţi voi moartea! le răspunse curajos Victoraş. Apoi, cât ai clipi din ochi, îşi scoase sabia din teacă şi se avântă în luptă, spunându-i câinelui care îl însoţea pretutindeni, întocmai ca o umbră:

- Lupule, tu muşcă-i de picioare, că de restul am eu grijă!

Începu atunci o luptă voinicească, aşa cum nici nu gândiseră oştenii lui vodă. Cu toate că era singur, Victoraş se învârtoşea din răsputeri, lovind şi în stânga şi în dreapta, de-ai fi zis că mai are de partea sa încă vreo cinci-şase ajutoare. Unde cădea sabia sa voinicească rămânea locul gol, dar şi pe unde trecea câinele nu mai găseai duşman care să stea pe picioarele lui. Când veni vremea asfinţitului, tot locul era plin de trupuri căzute care încotro, în cea mai cumplită neorânduială.

Flăcăul stătu o clipă să îşi tragă sufletul, apoi mulţumi lui Dumnezeu pentru izbândă şi se grăbi să ajungă înaintea muntelui.

- Munte cu piscuri semeţe, tu care ai toată lumea la picioare, nu ştii cine erau cei doi bărbaţi care au slobozit norul roşiatic aducător de minciună şi de ticăloşie?

- Ehei, băiete, tare mi-e teamă că vei face drumul întors dacă vei auzi cine sunt!

- Spune-mi, numai, şi vei vedea dacă dau înainte sau înapoi.

- Dacă-i aşa, vorbi muntele bucuros, atunci află că omul care a destupat sticla din care a ieşit norul nu este nimeni altul decât împăratul!

- Măria-sa, împăratul? Cum este cu putinţă ca tocmai el să fi vrut cu bună ştiinţă răul propriei sale ţări? Ce fel de om este?

- Copile, copile, întortocheate sunt căile Domnului! Află că vodă a fost dintotdeauna un om rău şi ticălos. El şi cu alţii de-o teapă şi-au dat seama că nu au multe zile de stat într-o ţară unde numai adevărul şi cinstea aveau căutare. Atunci şi l-au apropiat pe vrăjitorul Talpă-Neagră, cu ajutorul căruia au nădăjduit să înstăpânească minciuna. Câte ticăloşii nu se pot face la adăpostul minciunii! În seara aceea, Talpă-Neagră i-a dat împăratului sticla cea blestemată, iar el a făcut ce ştiţi. Dacă te încumeţi să-l înfrunţi chiar pe Împăratul Minciună, atunci fă calea întoarsă în Pădurea cea Mare, unde Moşul Barbă-Albă are să te sfătuiască mai departe. Mergi cu grijă, pentru că oamenii craiului vor încerca să te răpună atât prin sabie cât şi prin vicleşug.

Apoi, muntele tăcu. Flăcăul înnoptă la poalele sale şi a doua zi se grăbi către coliba moşneagului.

Tocmai când ajunsese la o răscruce şi nu ştia încotro să o apuce, iată că îi apare înainte o fată frumoasă ca o zână.

- Chipeşule flăcău, zise ea, dacă vrei să ajungi la coliba moşneagului, atunci este musai să o apuci pe cărarea din stânga.

- Îţi mulţumesc ţie, fată frumoasă, spuse şi băiatul, apucând-o pe drumul din dreapta, gândind că se află înaintea unei curse.

Într-adevăr, nu peste multă vreme ajunse la capătul drumului.

- Iată-mă viu şi nevătămat, Moşule, zise Victoraş.

- Mare bucurie îmi face întoarcerea ta, copilul meu. Ce-ai mai aflat de când baţi potecile?

- Cumplit lucru mi-a fost dat să aflu. Cel care a statornicit minciuna nu este altul decât împăratul. Vrăjitorul Talpă-Neagră i-a pregătit acel nor roşiatic în pivniţele palatului.

- De mult am auzit despre faptele cele ticăloase ale acestui vrăjitor, însă trăgeam nădejde că şi-o fi lăsat oasele pe undeva. Iată ce ai de făcut: mâine să pleci neîntârziat către palatul împăratului. Mai înainte, caută-ţi nişte haine de pescar, fă rost de o cotigă plină cu păstrăvi şi cere să fi dus în faţa măriei-sale, care este un mare mâncător de peşte. Când veţi rămâne între patru ochi, pune-i trei întrebări şi, de fiecare dată, să-ţi răspundă dacă preferă adevărul sau minciuna. Dacă va prefera de fiecare dată adevărul, atunci vraja se va destrăma, iar Talpă-Neagră şi Împăratul Minciună îşi vor pierde puterea.

- O clipă nu mai stau, Moşule. Rămâi sănătos şi să ne vedem cu bine!

Drumul spre curţile împărăteşti era lungi şi plin de capcane. Mergând el aşa, iată că îi iese înainte o femeie, leită mumă-sa, care începe a i se jeli:

- Feciorul meu, lasă gândurile tale aducătoare de nenorociri şi vino cu mine, că sărmanul tău tată a căzut la pat şi nu ştiu câte zile mai stă pe lumea asta.

Auzind cuvintele cele sfâşietoare, tare-i veni să lase totul în plata Domnului şi să zboare ca vântul acasă. Chibzuind mai temeinic, ce-şi zise: ,,Ferească Sfântul, dar dacă şi bătrâna este o plăsmuire a lui Talpă-Neagră? Ia s-o las cu ale ei, iar eu să merg cu ale mele!"

- Înapoiază-te fără mine, mătuşo! N-ai tu atâta putere ca să mă abaţi de la drumul meu!

Mogâldeaţa cu înfăţişare de femeie se învălui dintr-o dată într-un nor de fum, transformându-se într-un balaur cu şapte capete.

- Atunci, hai la luptă, pui de om! Sau ţi-a alungat vântul curajul când a suflat mai tare?

- Păcat de tine, balaurule, că ai atâtea capete şi minte aşa de puţină! Luptă ai vrut, luptă ai să primeşti!

Se încinse numaidecât o bătaie cum nu mai văzuse nici stră-stră-moşul balaurului. Lighioana arunca flăcări pe toate nările sale, iar băiatul se ferea cum putea şi, din timp în timp, se repezea cu sabia asupra puzderiei de capete, făcându-le să dea înapoi. Cu vreo două ceasuri înainte de prânz, balaurul îşi pierdu primul cap, pe la amiază mai avea patru capete, la chindii rămase cu două, iar pe la apusul soarelui şi-l pierdu şi pe ultimul.

Bucuros din cale-afară, Victoraş merse într-un sat de pescari, îşi rostui nişte haine pe măsură, umplu o cotigă de peşte şi se înfăţişă înaintea porţilor împărăteşti.

- Măi, oameni buni, se adresă el străjerilor, mergeţi degrabă şi duce-ţi-i vorbă măriei-sale că i-am adus cei mai buni păstrăvi din câţi au trăit vreodată în apele acestei ţări.

- Bun gând ai avut, pescarule! Zise unul dintre străjeri, poate i-o mai trece şi lui vodă năduful, că ne-a scos peri albi. De când cu unul, Victoraş, îi trăsneşte şi îi fulgeră cât e ziua de mare.

Victoraş tăcu mâlc şi merse în urma unui oştean până în iatacul împărătesc.

- Aşa e cum am auzit, tinere, că mi-ai adus o cotigă întreagă de păstrăvi?

- Întocmai, măria-ta. O cotigă cu vârf.

- Bună treabă! Şi cât zici că m-ar costa? Trei - patru parale?

- Nici să nu te gândeşti să-mi dai vreun ban, înălţimea-ta, zise flăcăul care ştia cât de zgârcit este craiul. Vreau numai să-mi răspunzi la trei întrebări.

- Dacă ăsta este tot preţul, atunci pune-ţi întrebările, că ard de nerăbdare să mă aşez la masă.

- Iată prima întrebare: ştiind că măria-ta stăpâneşti peste o ţară întinsă, ai prefera ca oamenii să spună cum că, dimpotrivă, eşti stăpân peste o frântură de ţărişoară?

- Să spună adevărul! Cum ar cuteza să mintă?

- Aşa gândeam şi eu. Dar dacă măria-ta ai fi destoinic în luptă şi cineva ar spune în gura mare că ai fugit precum iepurii cei fricoşi, te-ar supăra?

- Mai întrebi? L-aş bate cu biciul până ar spune adevărul!

Victoraş se bucura pe tăcute.

- Luminăţia-ta, continuă flăcăul, dacă toţi supuşii mint, înseamnă că omul cel mai minţit din toată ţara este însuşi împăratul. Oare, nu ai prefera să ţi se spună adevărul?

- Nu ştiu cine eşti cu adevărat şi dacă ai venit într-adevăr pentru peşte, dar dacă stau bine să mă gândesc, aş vrea să mi se spună numai adevărul. Acum, că ţi-am răspuns, lasă-mă singur cu ale mele.

- Vei rămâne singur de tot, măria-ta, dacă vei continua să minţi pentru că, iată, vraja s-a destrămat. Priveşte cum, pe hornurile caselor, se ridică norul roşiatic. Minciuna a murit.

Flăcăul îl lăsă pe împărat încă nedumerit şi merse printre oameni. Toţi, de la mic la mare, se frecau la ochi, nevenindu-le să creadă că ceea ce vedeau în jurul lor era aievea. Apoi, puţin câte puţin, se obişnuiră din nou cu adevărul.

La scurtă vreme, împăratul muri de frica răzbunării supuşilor, iar în locul său oamenii îl puseră pe Victoraş. Cu un împărat aşa de bun şi cu puterea pe care i-o dădea adevărul, ţara putea redeveni bogată şi înfloritoare.

Cât despre vrăjitorul Talpă-Neagră, aflaţi că şi-a strâns norul cel roşiatic în sticla lui veche, continuând să umble cu ea prin lume spre a-i

ademeni pe cei mai slabi de înger. Nu vrea în ruptul capului să creadă că, în lupta dintre adevăr şi minciună, tot adevărul biruie până la urmă.

Cuvinte cheie

Scrie un proverb potrivit textului:

Cei doi melci Kiyi si Yogo

 Trăiau odată, sunt mulţi ani de atunci, pe vremea când melcii nu aveau cochilie, doi melci fraţi, care se iubeau foarte mult unul pe altul. Ce făcea Yogo, trebuia să facă şi Kiyi şi ce-i plăcea lui Kiyi îi plăcea şi lui Yogo.

Au trăit ei aşa, în deplină înţelegere, timp de câţiva ani, până când, într-o bună zi, o întâmplare neaşteptată tulbură viaţa lor tihnită. Bietul Yogo căzu într-o băltoacă cu apa rece ca gheaţa şi din clipa aceea strănuta întruna, zi şi noapte. Acest lucru îl mâhni rău pe Kiyi, care nu ştia ce să mai facă să-şi vindece fratele.L-a înfăşurat într-o frunză mare, uscată, dar pe dată vântul sălbatic suflă frunză, ducând-o departe.

Kiyi umblă mult în căutarea unui adăpost pentru fratele lui şi, în cele din urmă, dădu de un zid de piatră, care avea nişte găuri şi fiecare din ele putea fi pentru ei o ascunzătoare cum nu se poate mai potrivită. Kiyi se întoarse vesel la fratele lui cu vestea cea bună şi după multă trudă şi greutăţi istovitoare, el reuşi să-l aşeze binişor înăuntru. Odată pus la adăpost de vremea rea, prin grija necontenită şi bunătatea lui Kiyi, care nu-l părăsea decât pentru câteva clipe, ca să-i aducă frunze proaspete şi lăptucă, în cele din urmă Yogo se simţi mai bine.

Curând sosi şi ziua când ei putură să iasă la plimbare sub razele soarelui care, în treacăt fie spus, erau ca un balsam pentru Yogo. Plimbările se repetară zi de zi, de fiecare dată puţin mai lungi şi cu timpul Yogo îşi recăpătă puterile pierdute.

Dar intr-o zi, vai şi amar pe capul lor! Se petrecu din nou ceea ce se mai întâmplase. Yogo, fără să-şi dea seama, se depărtă prea mult de ascunziş. Între timp norii se strânseră în faţa soarelui şi deodată se porni o ploaie cu găleata, care îl aduse pe Yogo în starea nenorocită de mai înainte.

Pe neaşteptate îl apucau lungi şi repetate strănuturi şi speriat bietul Kiyi alergă deznădăjduit la vraciul Bufniţă, care veni si-l consultă amănunţit pe Yogo.La plecare vraciul Bufniţă clătină din cap şi spuse răspicat:"Prietene Kiyi, deşi boala fratelui tău nu e prea gravă, în schimb e foarte sâcâitoare, căci poate să-l apuce brusc la cel mai mic curent sau la cea mai mică nebăgare de seamă. Se numeşte febra fânului. Ai grijă să nu iasă prea mult în aer liber, să nu stea prea mult la soare, nici la prea multă căldură."

Şi întorcându-le spatele, vraciul Bufniţă plecă pe drumul pe care venise, lăsându-l pe bietul Kiyi foarte nedumerit. Era atât de năucit, încât dădu drumul unui potop de lacrimi amare. Şi plânse astfel multă

vreme, până când îl auzi pe Yogo, care se simţea vinovat de necazurile fratelui său, hohotind de ţi se rupea inima. Degeaba încercă Kiyi să-l împace, că până la urmă se dădu bătut.

Ceva trebuia însă să facă; dar ce anume? De-ar fi putut melcii să îmbrace măcar o pelerină, care să-i apere de vânt, de frig, de ploaie şi de soare! Dar pelerinele n-au fost niciodată o îmbrăcăminte pentru melci, cu atât mai puţin în acele vremuri când ele nu existau nici pentru oameni.

Îngrijorat, Kiyi şedea în faţa găurii din zid, când o zări pe doamna Broască ţestoasă trecând tacticoasă şi impunătoare. Se uită bine la ea, preocupat de gândurile sale, şi deodată scoase un strigăt de bucurie. Asta era! El o opri pe doamna Broască ţestoasă, rugând-o să zăbovească o clipă, deoarece voia să-i spună ceva foarte important:

"Doamnă Broască ţestoasă, toată ziua nu m-am gândit decât la fratele meu Yogo, fiindcă, după cum probabil aţi auzit, îl necăjeşte febra fânului, o boală ce-l apucă ori de câte ori îi este frig sau stă în curent, la soare ori la căldură. Nu mai poate rămâne toată ziua în scobitura din zid, unde este multă umezeală, dar nici nu îndrăznesc să-l scot afară, de teamă să nu răcească. Nu găseam o ieşire până nu v-am văzut trecând pe aici. N-aţi putea să-i faceţi şi lui o învelitoare la fel cu cea pe care o purtaţi dumneavoastră, ca să se adăpostească în ea la nevoie?"

"De ce nu?"răspunse Broasca ţestoasă, dar pentru asta va trebui să stea douăsprezece luni sub carapacea mea, fără să se mişte. În acest timp am să-i pun pe spate o cochilie şi cum el este mai firav şi mai delicat decât mine o voi face dintr-un material mai uşor ca să se poată mişca în voie într-o parte şi într-alta."Şi cum s-au învoit aşa s-a făcut.

Când, în cele din urmă anul trecu, Yogo ieşi de sub carapacea doamnei Broaşte ţestoase, purtând mândru o minunată cochilie uşoară, cu spirale albe. Şi, după cum făgăduise broasca, cochilia cântărea aproape nimic.

Kiyi nu mai putea de bucurie. În sfârşit, fratele lui avea un adăpost sigur de vreme rea. Cât despre el însuşi, care era puternic şi obişnuit cu orice fel de greutăţi, n-avea nevoie de nici o cochilie.Cu toate

acestea, tot Kiyi era întotdeauna cel care ieşea primul afară după ploaie, să privească în jur şi să se asigure că e senin iar soarele va încălzi cărarea pentru fratele său Yogo.

Şi astfel, deşi au trecut muţi ani de atunci, melcii târâtori, nepoţii lui Kiyi, ies încă şi acum primii afară, să pregătească calea nepoţilor lui Yogo, melcii cu cochilie, ca să nu se strice vechiul obicei.

Cuvinte cheie:

Zâna Primăverii ( poveste ), de Elia David

A fost odată o fetiţă foarte frumoasă.Nu ştiu cu cine semăna de frumoasă ce era.Numai că această fetiţă nu avea bani ca ceilalţi copii.

Fiind primăvară, trotuarele erau pline de bucheţele cu ghiocei.Copiii râdeau şi se bucurau să-i ducă acasă.Cu un leu cumpărai un bucheţel care era al tău şi te făcea fericit. Aşa că bănuţii se înmulţeau în buzunarele florăreselor, iar ghioceii se împrăştiau prin oraş.

Doar fetiţa cea frumoasă şedea rezemată şi privea cum florile dragi dispar.Când mai rămăseseră trei bucheţele, un băiat i-a oferit, în sfârşit, o hârtie de-un leu:

- Uite, ca să-ţi iei şi tu nişte flori.Fetiţa a întins mâna, dar a tras-o repede înapoi.Atunci băiatul s-a uitat urât şi a plecat mai departe, aruncând banul în buzunar.

O doamnă a deschis poşeta să-i dea şi ea nişte mărunţiş, dar s-a răzgândit şi îşi cumpără ghioceii pe care se gândea să-i aşeze frumos la geam, când o să ajungă acasă.

Mai rămăsese… doar un buchet..Şi fetiţa cu ochii albaştri, îndreptaţi către florile înghesuite una în alta, ca o familie mică, învelită într-o singură frunză.Dacă ar fi fost în braţele ei, le-ar fi spus un secret.

Dar florile fură cumpărate de o fată bucuroasă, convinsă că au aşteptat-o să iasă de la şcoală.

Aşa se întâmplă când Zâna Primăverii se ascunde într-o fetiţă obişnuită.Cine nu ştie nu îi dăruieşte din sufletul lui nici măcar un biet ghiocel.

Vulturul cel inţelept, poveste populară

Trăia demult, tare demult, un om înţelept.El a aflat că în ţinutul unde locuia el sălăşuia un vultur înţelept.Vulturul era uriaş, bătrân de când lumea şi înţelept, căci văzuse câte toate se întâmplaseră în lume.

Şi, căutând şi mai multă înţelepciune, înţeleptul nostru l-a căutat pe Vultur şi l-a găsit.L-a întrebat:

-Vulture, înţelept eşti, căci eşti de când lumea şi multe le-ai văzut ridicându-se şi prăbuşindu-se, pe mulţi i-ai văzut născuţi şi apoi murind i-ai pierdut. Caut întelepciune!

Si vulturul a răspuns: - Adevărat este ce spui, dar ce cauţi în fapt?

Inţeleptul i-a spus:- Vulture, vreau să văd cel mai frumos loc din lume şi vreau să-mi trăiesc ultimii ani ai bătrâneţii acolo.

Atunci Vulturul i-a răspuns:- Bine, am să-ţi îndeplinesc dorinţa. Am să te duc să vezi cel mai frumos loc din lume!”

Şi zicând acestea, Vulturul l-a luat în gheare şi a început să zboare. Si a văzut înţeleptul din zbor cum trecea de ţara lui. Si a văzut Roma, unde stătea Coloseumul şi palatul Caesarului, şi a văzut Constantinopole cu toate minunăţiile lui din aur, şi a văzut Babilonul cu minunăţiile lui, şi a văzut Nilul şi vărsarea lui în delta cu milioane de paseri şi vieţuitoare, şi multe minunăţii a văzut zburând, de începuse a se întreba înţeleptul:

- Oare cum poate cineva să se hotărască unde este cel  mai frumos loc din lume?.

Şi zburând Vulturul, au ajuns în deşert. Şi în deşert erau nişte stânci negre şi acolo vulturul s-a aşezat.Când vazu aceasta înţeleptul s-a uitat în jur şi nu a văzut nici apă, nici copac şi nici vieţuitoare cât cuprindea cu ochii. Şi s-a întristat zicând:

- De ce m-ai adus aici, Vulture, oare nu mi-ai promis cel mai frumos loc din lume?”

Dar vulturul i-a zis:- Cum ţi-am promis, aşa am făcut. Cu adevărat acesta este cel mai frumos loc din lume. Aici m-am născut eu!

Cuvinte cheie:_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

______________________________________________________________________________________

Scrie un proverb potrivit textului:_________________________________________________________________________________________________________________________