TEORII ASUPRA GENEZEI LIMBII

ROMANE SI A POPORULUI ROMAN

Jaber Yasmin

Marcu Alina

Nastase Cristina

Paraschiv Alina

CuprinsIntroducere...............................................................................................................................................3

Locul limbii romane intre alte limbi romanice............................................................................4

Structura lexicului limbii romane.................................................................................................5

Romanizarea.............................................................................................................................................7

Dublul caracter al romanizarii.......................................................................................................8

Dovezile romanizarii..........................................................................................................................9

Consecinta romanizarii...................................................................................................................10

Teorii legate de modul formare a limbii si poporului roman................................................10

1. Teoria nord- dunareana..........................................................................................................10

3. Teoria imigrationista...............................................................................................................11

Solutia...................................................................................................................................................12

Dovezi ale continuitatii...................................................................................................................12

Concluzie.................................................................................................................................................14

Bibliografie..............................................................................................................................................15

2

Introducere

Definitia genealogica a limbii romane: limba romana este limba latina vorbita in mod neintrerupt in partea orientala a imperiului roman,cuprinzand provinciile dunarene romanizate(Dacia,Pannonia de sud,Dardania,Moesia superioara si inferioara),din momentul patrunderii limbii latine in aceste provincii si pana in zilele noastre.

Bastina a semintiei geto-dace din vastul grup etnic al tracilor,semintie raspandita(inegal) de ambele parti ale Istrului,pana la mari departari: in stanga,pana la Carpati,pana in Balcani in dreapta,la vest si sud-vest de arcul carpatic,pana la cursul panonian al fluviului si pana la raul Sava,in est pana la Pontul Euxin si la Bug,ba chiar la Nipru,pamantul numit de Pliniu cel Batran si de Tacitus Dacia,a inceput a fi populat inca din timpurile antropogenezei si,strabatand mileniile,el a devenit,in primul secol dinaintea erei crestine,vatra unei infloritoare civilizatii.Ajunsa la o deplina maturitate in regatul lui Burebista,civilizatia dacilor si-a atins apogeul sub Decebal,realizandu-se exemplar si stimulativ mai cu seama in cultivarea pamantului,intr-o diversitate de mestesuguri,de la al prelucrarii metalelor al tesutului,in constructii edilitare de pe urma carora au rezultat asezari urbane.In planul spiritual,stramosii nostri autohtoni se distingeau intre”barbari” prin religia lor intemeiata pe credinta in nemurirea sufletului.

3

Locul limbii romane intre alte limbi romanice

A defini „sistemul” limbii romane inseamna a arata ceea ce limba romana are comun sau diferit in raport cu celelalte limbi romanice.

In acest scop,intrucat limba romana este o limba romanica,lucrul cel mai potrivit este sa pornim de la latina „balcanica” ,dupa impartirea imperiului roman,cu incepere din secolul al V-lea al erei noastre.

„Sistemul” romanei rezulta din diferitele aspecte ale structurii sale,de-a lungul secolelor.A spune ca locul romanei,printre limbile romanice,este definit de elementele comune ale latine vorbite in Italia si in provinciile dunarene,echivaleaza cu luarea in consideratie numai a etapei celei mai vechi a evolutiei latinei,care a devenit apoi romana,caci latina orientala a fost izolata de latina occidentala si s-a dezvoltat ca intr-un vas inchis in epoca latinei balcanice,dar in strans raport cu celelalte limbi balcanice.Aceasta constituie,prin urmare,a doua faza a structurii Romaniei,urmata de alte faze.Dar in niciunul din momentele evolutiei sale,ca si pentru celelalte limbi romanice occidentale,nu poate fi vorba de „formarea” limbii romane,caci romana,ca oricare dintre limbile romanice,nu este altceva decat latina vorbita fara intrerupere in provinciile Imperiului Roman,de la cucerirea romana si pana azi.

Limba romana - au stabilit specialistii de mult - este limba latina a romanitatii orientale vorbita in Dacia si provinciile romane vecine, o latina care, in cursul veacurilor, a evoluat, absorbind multa materie lexicala din alte limbi, mai ales din slava, dar mentinandu-si structura gramaticala proprie. Considerand-o, in a sa „ Istorie a literaturii romane”, sub aspectul functionalitatii

4

estetice, G. Calinescu constata ca „varietatea si specificitatea infiltratiilor dau limbii romane miresmele ei proprii” si, dupa ce demonstreaza, printr-un savuros montaj lexical, posibilitatea de a se „revedea pana la un punct efectele literare ale frazei prin simpla analiza a lexicului sub raportul originii”, scrie, inspirat, in concluzie: „amestecul de cuvinte de originile cele mai felurite, cu pastrarea nuantelor, da limbii romane o bogatie extraordinara de culori lirice, in ciuda unei aparente saracii cantitative. Accentele prihice se schimba de asemeni cu repeziciune in fraza pe masura ce se desfasoara impasibilele latinitati, smeritele gangaveli slave, rastelile maghiare, caraghioslacurile turce, grecismele peltice”.

Structura lexicului limbii romane

Lexicul de origine latina al limbii romane(formate si consolidate pe temeiul elementelor latine populare,pastrand-ca idiom romanic-si trasaturi arhaice,dar manifestand,in acelasi timp,si deschidere catre inovatii) se impune prin frecventa si obligativitatea cu care este folosit.Cuvintele de provenienta latina sunt de neinlocuit daca vrem sa construit corect o propozitie sau o fraza in romaneste.Puterea de circulatie impresionanta a acestor cuvinte stabileste-potrivit teoriei lui Bogdan Petriceicu Hasdeu(in Cuvente den batrani-vol.II,partea I,Bucuresti,1881,p.91-105)-profilul lexical al limbii romane.Lingvistul D.Macrea a cercetat inventarul lexical al poeziilor lui Mihai Eminescu si a constatat ca formele latinesti au o pondere de 83,02% fata de cele slave,care reprezinta 6,93% si in comparatie cu 2,52% lexeme latino-romanice(in Probleme de lingvistica romana,Bucuresti,1961,p.40).La rezultate asemanatoare a ajuns Luiza Seche luand in considerare ansamblul operei eminesciene,stabilind in poemul Luceafarul ,cercetat separat ,un fond de 1907 cuvinte,dintre care 1685 sunt de origine latina(vezi si Sextil Puscariu ,Limba romana,vol.I,Bucuresti 1976,p.82-85).

Numarul cuvintelor romanesti atribuite substratului a variat foarte mult in decursul cercetarilor.Unii cercetatori considera ca

5

nu se poate atribui cu certitudine nici un cuvant substratului;altii ii atribuie toate cuvintele romanesti a caror etimologie este necunoscuta sau nesigura (10-15% din totalul lexicului romanesc,cateva mii de cuvinte).Intre aceste extreme cifrele variaza,cca. 85 dupa B.P Hasdeu si Al.Rosetti,cca. 160 la I.Russu(72 comune albaneza,cca.90 existente numai in romana),30 dupa Georgiev.

Progresul facut de cercetarea limbilor antice din Balcani duce insa la concluzia ca in Antichitate nu a existat o unitate lingvistica in nordul Balcanilor si nici macar o foarte mare apropiere intre limbile din aceasta regiune.

Faptele lingvistice obliga la delimitarea unui teritoriu lingvistic trac(din nordul Greciei si pana pe versantul nordic al Muntilor Balcani) invecinat la vest cu teritoriul iliric(din nord-estul Marii Adriatice) si,la nord,cu teritoriul daco-moesian (cuprinzand vechea Dacie,cele doua Moesii si,poate,Dardania).Nu este exclus ca,la randul lor,aceste trei arii lingvistice sa fi fost divizate in regiuni mai mult sau mai putin diferentiate dialectal si sa fi inglobat chiar unitati prezentau insa caractere lingvisitce deosebite.Din punct de vedere geografic,substatul limbii romane apartine teritoriului lingvistic daco-moesian.

Cuvinte romanesti apropiate de cuvinte in daco-moesiana:

Balta, brusture, buza, burduf, coliba, drum, jilt, mal, mazare, mic, scai, strung, trisca, zimbru.

6

Romanizarea Dacii sau getii fac parte din marea ramura indoeuropeana a

traciilor-alte ramuri sunt: ilirii,latinii,grecii,germanii,slavii,celtii-si constituie partea cea mai insemnata a acestor traci avand o civilizatie,o cultura si o istorie politica pe care nu au egalat-o celelalte parti.Se poate spune ca dacii sau getii reprezentau elita numeroasei ramuri a tracilor.Cu privire la multimea acestor traci,Herodot face o afirmatie de cea mai mare importanta: „ Neamul tracic-spune el in cartea a cincea a „Istoriilor” sale- este,dupa acela al indienilor cel mai mare dintre toate.Daca ar avea un singur domnitor si ar fi uniti intre dansii,ar fi de neinvins si,dupa cum cred eu,cu mult mai puternic decat toate popoarele...Obiceuri au cam aceleasi toti,afara de geti si de travsi si de cei care locuiesc mai sus de Crestonei”.

7

Cei mai insemnati insa dintre toate neamurile tracice au fost dacii sau getii.Sunt doua denumiri pentru unul si acelasi popor,dupa cum munteni,moldoveni si transilvaneni sunt trei denumiri pentru aceeasi realitate etnica:romanii.Istoricul,geograful si etnograful antic Strabo arata de altfel limpede ca dacii si getii vorbesc aceeasi limba.Impartiti intr-un mare numar de triburi,ei locuiau tinutul cuprins intre Tisa,Dunare,Marea Neagra si Nistru,trecand in unele parti si peste aceste hotare.Astfel,la sudul Dunarii,ei se intindeau pana la muntii Balcani,mai ales in partea de est dinstre mare.Spre rasarit,treceau Nistrul,inaintand pana spre Bug ,iar spre apus pana la Dunarea panonica.

Cucerirea Daciei de catre Traian (101-107 en.) a fost pregatita de o serie de masuri cu caracter militar si administrativ care au facut posibila,in momentul transformarii Daciei,in provincie romana,rapida ei romanizare.Prin cucerirea acestei provincii se urmarea un indoit scop:militar in primul rand,economic in al doilea,pentru a lega Dacia cu Drobetae si cu regiunea invecinata si a exploata bogatiile miniere ale Daciei.

Dacia a ramas sub stapanire romana ceva mai putin de 170 de ani(106-175 en.) deci timp de vreo 5 generatii.Totusi,efectele au fost decisive:in urma acestei stapaniri s-a nascut poporul roman.In alte tari in care legiunile au stat de doua ori mai mult,ca,de pilda,Panonia si Britania nu constatam acelasi lucru.In acestea din urma,dupa retragerea administratiei romane,locuitorii,vorbind limba latina,nu s-au putut mentine,cu atat mai putin impune:ei au disparut,treptat-treptat,in mijlocul noilor ocupanti.In Dacia,dimpotriva,populatia romana s-a pastrat,mai mult chiar,a fost in stare sa absoarba ea pe navalitorii ce s-au asezat in tinuturile din stanga Dunarii.Romanismul a biruit in Dacia fiindca el reprezenta o civilizatie superioara,o creatie materiala si de cultura care sintetiza o intreaga evolutie multiseculara si ca atare a castigat pe autohtoni.

Romanizarea este consecinta cruciala a expansiunii Imperiului Roman. Teritoriile si populatiile cucerite, atrase in

8

sfera de influenta si de dominatie a Imperiului, parcurg o evolutie specifica; nota distinctiva o formeaza tendinta de asimilare a modelului superior, oferit de cultura si de civilizatia romana. Restringind observatiile la spatiul daco-moesic, viitorul teritoriu de constituire a limbii romane, retinem dublul aspect al romanizarii ca proces oficial, organizat si sistematic.

Dublul caracter al romanizariiRomanizarea lingvistica, fundamentala si decisiva pentru

aparitia limbii romane, a constat in invatarea limbii latine de catre populatia autohtona; generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres si de eliminare treptata a limbii materne, traco-daca. Aceasta substitutie de limbi s-a produs in cadrul unui proces incet, indelungat, pasnic (I. Fischer, 1985, p. 13, 17) si mai ales necesar; numai latina putea garanta populatiilor cucerite posibilitatea de comunicare cu reprezentantii Imperiului – soldati, functionari publici, colonisti si comercianti.

Romanizarea nonlingvistica, secundara ca importanta, a constat in preluarea de catre populatia autohtona a unor elemente de civilizatie spirituala si materiala romana (rituri, credinte, forme de organizare administrativa, tipuri de edificii sau de asezari umane, obiecte de uz curent).

Aceasta perioada, ferm delimitata istoric, acopera numai faza de maxima forta si eficienta a romanizarii, ca proces oficial si organizat, durata reala fiind sensibil mai mare; inceputul se confunda cu momentul primelor relatii daco-romane si mai ales cu instituirea puterii romane in zona dunareana (secolele I i.Cr.-I d. Cr.). Procesul a continuat si dupa parasirea Daciei, cu aproximatie pina in secolul al VII-lea: limba latina sau diverse forme de civilizatie materiala si spirituala n-au putut fi retrase o data cu armata sau cu functionarii publici. Deosebita este pozitia Dobrogei, care va ramine parte integranta a Imperiului pina in anul 602. Romanizarea s-a dovedit a fi un proces ireversibil (I. Fischer, 1985, p. 14).

9

Toţi reprezentanţii diferitelor categorii sociale colonizate în

Dacia s-au integrat foarte rapid noului mod de viaţă împreună cu autohtonii,

aducându-şi fiecare, indiferent de clasa socială căreia îi aparţinea (veteran,

aristocrat sau sclav) sau de origine etnică (italică, germanică, siriană) contribuţia

sa cât de modestă la romanizarea Daciei.

Populaţia geto-dacică nu dispare după cucerirea romană. Este însă mai greu

depistabilă, faptul realizându-se îndeosebi pe cale arheologică.

În concluzie, este evident că procesul de romanizare presupune existenţa peun anumit teritoriu a populaţiei autohtone, care reprezintă elementul demograficsupus romanizării. Asimilarea formelor de civilizaţie romană nefiind un procesmecanic şi unilateral, este firesc fenomenul de supravieţuire în timp a substratuluiautohton înregistrându-se convergenţa celor două grupuri etnice, autohtoni şicolonişti, convergenţă în cadrul căreia fiecare grup, prin natura tradiţiilorincorporate vor conferi personalitate şi unicitate fenomenului universal alromanizării.Trecând de la general la particular, este de constatat că romanizarea daciloreste componentă inseparabilă a aceluiaşi proces general-european prin factorulroman, dar particular zonal prin componenta dacică.

Dovezile romanizarii Simpla existenta a romanilor si a limbii romane in zona nord- si sud-dunareana ar fi in masura sa suplineasca orice alt tip de argument. Seria foarte bogata a dovezilor istorice si arheologice nu trebuie insa ignorata: informatii istorice cuprinse in texte

10

antice, inscriptii latine (c. 7500 in Dacia si in cele doua Moesii), castre, fortificatii, edificii publice, locuinte, cimitire, drumuri, tezaure monetare, ceramica, obiecte de uz casnic, decorative si de podoaba sint vestigii durabile si sigure ale latinitatii. Datele oferite până acum de izvoarele epigrafice permit o analiză etnoculturalăşi socio-economică a veteranilor aşezaţi statornic în Dacia, fără a reflectaînsă numeric această largă categorie socială. Ca urmare a cercetărilor făcute, s-a presupus că în Dacia s-au aşezat statornic în decurs de un veac şi jumătate circa 82.500 de veterani, cam 1000 la doi ani, cifră care nu poate fi departe de realitate şi care constituie un argument demografic cert pentru romanitatea carpatodunăreană.Din această imensă masă socială inscripţiile consemnează doar 154 de cazuri. Descoperirile arheologice dovedesc existenţa unor aşezări autohtone întimpul stăpânirii romane în Dacia. Din aşezările perioadei cercetate, cel puţin 2/3 sunt vetre de sate locuite de daci. Tipurile de locuinţe din aşezări sunt bordeie îngropate în pământ şi locuinţe de suprafaţă.

Consecinta romanizarii

Consecinta romanizarii spatiului carpato-dunarean si moesic a fost de natura etnolingvistica.Interferenta etnica a creat premisa formarii poporului roman. Interferenta lingvistica si, in cele din urma, inlocuirea limbii traco-dace cu latina au creat premisa formarii limbii romane.

Teorii legate de modul formare a limbii si poporului roman

In stiinta exista trei teorii in legatura cu spatiul etnogenezei romanilor, cu teritoriul pe care s-au format poporul roman si limba vorbita de el.

1. Teoria nord- dunareana, ai carei sustinatori( D. Cantemir, P. Maior si B.P. Hasdeu) vorbesc despre etnogeneza

11

romanilor pe teritoriul din stanga Dunarii. Dialectele sud- dunarene -aroman, meglenoroman si istroroman - nu-si gasesc insa o explicatie stiintifica in argumentele acestei teorii conform carora astia au venit din stanga Dunarii.

2. Potrivit celei de a-2-a teorii, care, in stiinta romaneasca, are o vechime considerabila si se bucura de multi partizani, atat istorici, cat si lingvisti (Xenopol, N. Iorga, Sextil Puscariu, A. Rosetti si altii), romanii s-au format ca etnie pe un spatiu intins, la nord si la sud de Dunare (Dacia, Dobrogea, Panonia de sud, Dardania, Moesia Superioara si Inferioara), spatiul purtand semnele romanizarii care au asigurat unitatea si continuitatea noului popor. Invatatii vorbesc despre unitate bazandu-se pe dovezile furnizate de arheologie, potrivit carora in acesta lume romanica rasariteana, Dunarea nu a inpiedicat mobilitatea romanilor de pe cele 2 tarmuri, nu a prezentat o granita lingvistica, etnica si culturala, ci doar o limita cu semnificatii militare, administrative si politice. Continuitatea elementului romanic in ,Dacia (intr-un proces care i-a inclus si pe dacii liberi) constituie „singura explicatie stiintifica a prezentei romanilor la nord de Dunare”, iar elementul daco-roman de la nord de Dunare a avut o mare importanta, alcatuing in fel de „nucleu” in formarea limbii si a poporului roman.

3. Teoria imigrationista (denumire sub care sunt adunate opiniile mai multor invatati straini si romani ce aseaza formarea,in exclusivitate,a poporului roman la sud de Dunare) il are ca initiator pe Franz Joseph Sulzer, Joseph Karol Eder si altii.Acesti invatati au sustinut formarea poporului roman la sud de Dunare , pe un teritoriu aflat undeva , intre bulgari si albanezi(de aici, si influente lingvistice) , de unde ar fi imigrat apoi,catre jumatatea secolului al XIII-lea (altii evoca veacurile al XII-lea si al XIII-lea),in Tara Romaneasca, Moldova si Ardeal.In Transilvania,romanii au sosit, evident , dupa unguri si dupa sasi, asezati aici si dand stabilitate unor locuri pustii.Caracterul pronuntat politic al acestor teze , care absolutizau ideea evacuarii complete a Daciei prin

12

„ retragerea Aureliana” si „tacerea surselor”(absenta romanilor din izvoarelor scrise din mileniul mariilor migratii) si lipsa totala a caracterului lor stiintific au fost demonstrate succesiv,in replicile date de invatatii romani , incepand cu istoricii Scolii Ardelene si continuand cu istoricii si lingvistii moderni si actuali.Si pentru lingvistii romani Ov.Densusianu si Al. Philippide ,romanii au aparut ca popor la sud de Dunare,de unde au trecut la nord de fluviu in veacurile al VI-lea si al VII-lea.Unele asemanari ale romanei cu limbile albaneza si dalnata l-au convins pe Ov.Densusianu( care admite totusi „pastrarea unui element latin”, fara indoiala destul de important,in Dacia si Moesia) ca spatiul etnogenezei romaniilor trebuie cautat in Illiria , catre Marea Adriatica.Nici cele cateva trasaturi fonetice pe care si-a fondat teoria Al.Philippide nu au convins.Din aceasta „teorie sud-dunareana” , pe care cercetarea stiintifica ulterioara nu a confirmat-o , ar putea fi, eventual, retinuta ideea apartenentei romanei la aria balcanica, insotita de consecintele ce tin de vecinatate, si anume un substrat comun (pentru romana si albaneza,de pilda ) , contacte, influente etc.

Solutia in rezolvarea acestei dispute stiintifice este acceptarea primei teorii.

Dovezi ale continuitatiiContinuitatea populatiei romanice in tinutul carpato-danubian nu a fost pusa la indoiala de nimeni pana spre finele secolului al XVIII-lea,fiind considerata ca un fapt normal si logic.Imparatul Iosif al II-lea al Austriei (1765-1790) socotea pe romani-citam chiar cuvintele lui-„incontestabil,cei mai vechi si mai numerosi locuitori ai Transilvaniei”.Contele Teleki,presedintele cancelariei Aulice transilvane,recunostea si el,in 1791,ca „romanii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”.Iar istoricul ungur Andras Huszti,in lucrarea sa postuma,aparuta in acelasi an 1791,afirma urmatoarele: „Nici o natiune nu are limba atat de apropiata de

13

acea veche romana ca natiunea valahilor.Ceea ce este un semn sigur si care nu poate insela ca ei sunt in Transilvania urmasii vechilor colonii romane”.

Prezenta populatiei romanice in podisul Transilvaniei-cetatea pamantului romanesc-dupa retragerea legiunilor,este atestata nu numai din marturiile arheologice si de studiul limbii romane,dar si de doua cronici care relateaza venirea ungurilor.In ce priveste marturiile arheologice,citam sapaturile mai noi de la Alba Iulia care arata ca acest centru a fost locuit de populatia autohtona in tot cursul secolului al IV-lea si inceputul celui de-al V-lea;este foarte probabil ca noi sapaturi sa arate o locuire neintrerupta si in secolele urmatoare,in timpul conlocuirii cu slavii de la care a ramas la romani denumirea de Balgrad data acestui centru.Deosebit de important pentru dovedirea continuitatii populatiei daco-romane este cimitirul de la Brateiu,pe Tarnava Mare,in centrul Transilvaniei chiar,cimitir de incineratie,datand din rastimpul 380-454;el arata existenta unei populatii care practica „un rit si un ritual de inmormantare provincial-roman(atestat frecvent chiar in provincia Dacia in timpul stapanirii romane) si intretinand inca legaturi cu civilizatia romana(cermanica provincial-romanica,moneda de bronz romana,divizionara)”.Merita sa fie relevata starea economica satisfacatoare pe care o releva inventarul funerar al mormintelor de la Brateiu;in afara de ceramica,intr-unul din aceste morminte a fost pus un fier de plug,in altul seceri,coase si bucsele de fier ale rotilor unei carute;populatie de agricultori deci,indeletnicindu-se paralel cu cresterea vitelor,asa cum arata resturile bogate de oase de bou,oaie si porc.La marginea cimitirului au fost date la iveala si mari cuptoare de paine,”de un tip roman binecunoscut” si care au continuat „in aceste regiuni pana in secolul al XI-lea”.Si cimitirul prefeudal de la Noslac,langa Ocna Muresului,arata continuitatea populatiei romanice in Transilvania,in secolele VI-VII.

Tot sub raportul arheologic,o mentiune speciala merita inscriptia crestina de la Biertan.Gasita in aceasta localitate din mijlocul Transilvaniei,in 1775,ea a ramas in depozitul muzeului Brukenthal pana in vremea noastra cand a fost-e cazul a spune-redescoperita

14

si comentata.Inscriptia,in limba latina „Ego Zenovinus votum posui” insoseste un ex-voto de bronz care era atarnat sau fixat,prin toarta sa,in interiorul unei bazilici.Inscriptia e din secolul al IV-lea si constituie,pe de o parte,o foarte importanta dovada de vechimea crestinismului in limba latina,in Dacia,si de continuitatea populatiei daco-romane aici,dupa retragerea legiunilor,iar pe de alta parte,o dovada nu mai putin importanta de nivelul social-economic al populatiei din aceasta regiune.

Alte dovezi ale continuitatii:tezaurele monetare datand din secolele III-V,cronica notarului anonim al regelui Bela,alcatuita in secolul al XII-lea,vechea cronica rusa de la Chiev.

Concluzie Concluzia tuturor argumentelor rezultand din marturiile izvoarelor istorice,din cercetarile arheologice,din studiul limbii si al toponimiei este una si aceasi: populatia daco-romana,provenind

15

din asimilarea dacilor autohtoni de catre colonistii romani,a continuat sa locuiasca,fara intrerupere,tinutul carpato-dunarean cu centrul in Transilvania,si dupa ce legiunile si administratia romana au fost retrase.In acest tinut i-au gasit popoarele migratoare incepand cu gotii,continuand cu slavii si ispravind cu ungurii,turcii vechi si tatarii.In acest cadru teritorial s-a constituit poporul roman,proces de etnogeneza care a durat mai multe sute de ani si s-a incheiat in secolul al X-lea,odata cu asimilarea completa a slavilor.In aceasta perioada,izvoarele bizantine,slave si maghiare atesta pe romani sub numele de vlahi si volohi,net diferentiati de celelalte popoare.Cand,cu prilejul unei sarbatori a colonizarii sasilor din Transilvania,unul dintre acestia a intrebat un taran roman din partile Sibiului daca ar putea si romanii face o asemenea sarbatorire,taranul roman i-a raspuns:”Noi nu avem ce sa sarbatorim,pentru ca nu suntem veniti de aiurea: noi suntem de aici”.E un raspuns care,izvorat din constiinta populara,sintetizeaza admirabil concluzia cercetarii stiintifice,sintetizeaza realitatea istorica.

16

Bibliografie Istoria Romanilor 1 -Constantin C.Giurescu,Dinu C.Giurescu

Editura Stiintifica,Bucuresti 1974 Istoria Limbii Romane vol.II – Editura Academiei Republicii

Socialiste Romania,Bucuresti 1969 Istoria Limbii Romane- Al.Rosetii Editura Pentru Literatura

1968 Istoria Limbii si Literaturii Romane de la Inceputuri pana la

1882 – C.Dem.Teodorescu, Editura Saeculum I.O., Bucuresti 2002

Scurta Istorie a Literaturii Romane, vol. I- Dumitru Micu, Editura Iriana, Bucuresti 1994

C. C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei Romane, Bucureşti, 1995

M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Istoria României, Bucureşti, 1998

C. Frâncu, Geneza limbii române şi etnogeneza românilor, ediţia a II-a revizuită, Iaşi, 1999

Manual limba si literatura romana clasa a Xia – Editura Corint, Bucuresti 2008

17