Şcoala de la Copenhaga şi Securitatea Europeană

Tim Bird şi Stuart CroftUniversitatea din Birmingham

Introducere

Securitatea europeană nu este doar o serie de probleme şi evenimente. Felul în

care interpretăm aceste evenimente şi probleme este de asemenea important pentru a

întelege relaţiile de securitate şi pentru a identifica acele probleme care sunt realmente

legate de securitate. În a doua jumătate a secolului douazeci conceptul de securitate a fost

privit ca referându-se în mod exclusiv la relaţiile de securitate militară. Mulţi analişti au

contestat foarte serios această definiţie. ‘Şcoala de la Copenhaga’ a devenit numele

comun pentru întreaga analiză a conceptului de securitate prin care s-a reconceptualizat

fundamental înţelesul termenului de securitate şi al elementelor cărora trebuie să li se

asigure securitatea. Toată această literatură a fost generată de anumiţi analişti asociaţi

Centrului de la Copenhaga pentru cercetare în domeniul păcii şi conflictelor. În mod clar,

cei mai influenţi analişti au fost Barry Buzan şi Ole Waever. Activitatea lor inovatoare a

contribuit major, şi în unele cazuri a reorientat, dezbaterea asupra naturii securităţii şi a

studiilor de securitate. Deosebit de important este felul în care au încercat să ‘extindă’

conceptul de securitate. Şcoala de la Copenhaga a considerat studiile de securitate ca

fiind problematice dacă sînt construite îngust, în jurul dimensiunii militare a securităţii şi

excluzând alte dimensiuni.

Şcoala de la Copenhaga a pus în discuţie cine şi ce trebuie sa fie protejat; în ce

dimensiuni trebuie să opereze securitatea; de asemenea, mijloacele prin care limba şi

discursul influenţează interese şi acţiuni legate de securitate. Impactul Şcolii a fost

enorm. Gândirea Şcolii de la Copenhaga a influenţat politica majorităţii statelor membre

ale organizaţiilor europene de securitate. În 1991 la întîlnirea la nivel înalt de la Roma,

NATO a decretat – în limbajul clasic al Şcolii de la Copenhaga – că securitatea are acum

cinci dimensiuni: militară, societală, politică, economică şi de mediu. Şcoala de la

1

‘Să compătimim pe cei implicaţi în formularea de politici, care au devenit prizonieri ai oamenilor de ştiinţă cu opinii adesea divergente, şi care au petrecut mult mai mulţi ani studiind chestiunile nucleare decît au avut guvernanţii vreodată timp să o facă. Dezbaterile privind subiecte ezoterice cum ar fi vulnerabilitate, precizie şi calcul, au ajuns la nivelul de complexitate a disputelor medievale de natură teologică...’ Henry Kissinger, Diplomatia, p. 716

Copenhaga nu a influenţat doar modul în care cercetătorii analizează conceptul de

securitate; ea a avut impact şi asupra comunităţii care formulează politici.

Pentru a explica esenţa gândirii Şcolii de la Copenhaga, acest capitol va fi împărţit

în trei secţiuni. Prima va aborda dezvoltarea studiilor de securitate în perioada de după

războiul rece, pentru a ilustra perspectiva limitată care privilegia ameninţările de natură

militară la adresa securităţii. A doua secţiune examinează natura analizei critice a acestui

discurs dominant la sfirşitul războiului rece. Ultima secţiune va examina în detaliu

analizele Şcolii de la Copenhaga şi va ilustra mijloacele prin care aceasta şi-a întărit

profilul în anii 90 şi la începutul secolului douazeci şi unu.

‘Victoria’ Realismului şi Îngustarea Dezbaterii Asupra Securităţii

Insuccesul ordinii internaţionale între primul şi al doilea război mondial părea să

justifice abordarea acelor analişti şi oameni de stat care au criticat drept idealiste şi

utopice acele politici liberale, ‘Wilsoniene’, care fuseseră promovate1. Ororile

conflictului din timpul celui de-al doilea Război Mondial au încurajat credinţa că nu

există substitut pentru analiza dură şi fără sentimentalism a puterii militare şi mai ales a

consecinţelor distribuţiei ei inegale. Deteriorarea rapidă a relaţiilor dintre Uniunea

Sovietică şi foştii aliaţi vest-europeni a fost de aceea interpretată în termenii experienţei

istorice recente care dovedea că lipsa de

fermitate genera dezastrul, că slabiciunea

militară invita atacul şi că umanitatea avea o

infinită capacitate de a face rău.

În 1947, George Kennan, diplomat

american din cadrul Departamentului de Stat

care primise de scurt timp un post la Moscova,

a scris un articol anonim sub pseudonimul ‘X’

pentru revista ‘ Afaceri Externe2. În acest

articol el a susţinut politica de ‘limitare a

puterii’ astfel încît sovieticii sa fie confruntaţi cu o ‘contra-putere’ în cazul în care

încercau sa-şi extindă influenţa. Politica de ‘limitare a puterii’ este adesea considerată ca

1 Vezi în special Carr E. H., The Twenty Years’ Crisis, 1919-1939, (London: Macmillan, 1939).2 Kennan, George F., “The Sources of Soviet Conduct”, Foreign Affairs, Vol. 25, No. 4, (July 1947).

2

tipica unei abordări înguste a securităţii, dar nu acesta a fost cazul la începuturile ei.

Articolul lui Kennan a subliniat slăbiciunile interne ale sistemului sovietic. Ulterior el a

condamnat militarizarea exagerată a recomandarilor sale de politică.

Motivul pentru care politica de securitate şi-a îngustat aria de interes până la a se

concentra aproape exclusiv pe chestiuni militare a fost începutul cursei înarmării

nucleare. De la sfârşitul anilor 40, ideile şi modul de abordare a securităţii internaţionale

au devenit tot mai preocupate de elementul ‘nuclear’; asta înseamnă că discursul a fost

influenţat tot mai mult de catre chestiunea dominantă a armelor nucleare. La începutul

anilor 60 conceptul strategic de prevenire domină discursul în domeniul securităţii. În

anii 50 părea logic să se creadă că uriaşa putere distructivă a armelor nucleare garanta

faptul că folosirea lor devenea de neconceput. Cu toate aceste, un articol al lui Albert

Wohlstetter din 1959 a zguduit această convingere confortabilă3. Conform teoriei lui

Wohlstetter, concentrarea armelor nucleare într-un număr limitat de locaţii geografice ar

putea însemna că este posibil ca un adversar să distrugă aceste forţe printr-un atac

surpriză, sau cel puţin să distrugă o cantitate suficient de mare pentru a menţine un

eventual atac în limite tolerabile. În plus, se credea că teama pentru un atac surpriză ar

putea încuraja o lovitura de prevenire.

Astfel a apărut conceptul de forţe pentru lovituri primare şi secundare. Odată cu

dezvoltarea rapidă a tehnologiei de ambele părţi, prevenirea devenea un întreg set de

chestiuni tot mai complexe din punct de vedere ştiinţific. Într-o oarecare măsură,

‘echilibrul terorii’ a devenit aproape lipsit de conţinut politic. A fost acceptat de toate

laturile dezbaterilor politice. Iar fenomenul ştiinţific era atît de dificil de înţeles de către

public, încât profesorii de fizică teoretică deveneau jucători tot mai importanţi în

formularea de politici şi în procesul de implementare a acestora.

Din cauza războiului din Vietnam, a dezacordului profund între superputerile din

Europa şi a complexităţii crescânde a prevenirii convenţionale şi nucleare, studiile de

Securitate şi Strategie păreau sa se suprapună fără a se mai deosebi unele de altele.

Această noţiune de securitate militară a susţinut, iar în ţările vestice a fost susţinută de

către paradigma care devenea dominantă în teoria Relaţiilor Internaţionale, realismul. În

cadrul perspectivei realiste, politica internaţională este dominată de state autonome ale

3 Wohlstetter, Albert, “The Delicate Balance of Terror”, Foreign Affairs, Vol. 37, No. 2, (January 1959).

3

căror trăsături definitorii sunt acelea de actori care acţionează unitar, motivaţi să-şi

dezvolte la maximum puterea de către necesitatea supravietuirii (Morgenthau, 1985).

Acestor fundamente teoretice li s-a adăugat la sfîrşitul anilor 70 conceptul de neorealism.

Avînd ca principal exponent lucrarile lui Kenneth Waltz, neorealiştii au aceptat, în linii

generale, conceptualizarea statului aşa cum a fost prezentată de către realişti, dar au

subliniat natura anarhică a sistemului internaţional ca principal element determinant al

comportamentului statelor (Waltz, 1979)..

Aşadar, imperativele strategice ale echilibrului militar, aşa cum au fost percepute

ele, au confirmat fundamentele poziţiei teoretice dominante, dar şi invers. În consecinţă,

dupa cum a subliniat Edward Kolodziej, ‘Un set restrâns de convingeri au definit dilema

securităţii: state-naţiuni cuprinzând o lume anarhică, fiecare cautând să supravieţuiască şi

ghidate de o structură definită de distribuţie a capacităţilor militare în cadrul diferitelor

secţiuni.’ (1992). Rivalitatea militară bipolară a celor două blocuri de putere părea să

ofere dovezi suficiente care să verifice convingerile teoretice ale realiştilor. Această

părere dominantă asupra domeniului şi ariei de cuprindere a ‘securităţii’ şi studiilor de

securitate nu a generat controverse serioase.

Un element esenţial în validarea opiniei neorealiste asupra securităţii o reprezintă

noţiunile corelate de politică ‘de nivel înalt’ şi ‘de nivel coborât’. Aceste concepte au

efecte politice puternice întrucât se potrivesc uşor cu înţelegerea intuitivă a termenului

‘securitate’ ca referându-se la aspectele ‘vitale’, ‘imediate’ sau ‘periculoase’ ale politicii.

Agenda politico-militară care a dominat politica de securitate a reprezentat epitomia

politicii ‘de nivel înalt’. În contrast, chestiunile economice, de mediu, sociale sau de

politică internă au fost expediate în domeniul politicii ‘de nivel coborât’4. Consecinţa a

fost stabilirea unei ierarhii explicite în agenda securităţii. Politica ‘de nivel coborât’

ajungea rareori să fie discutată, exceptînd cazul în care ea avea un impact direct si lipsit

de ambiguitate asupra domeniilor diplomatice sau militare. Asa cum vom discuta mai

tîrziu în acest capitol, acest discurs constitutiv al conceptului de securitate va deveni o

tema semnificativă în activitatea Şcolii de la Copenhaga şi mai ales în activitatea lui Ole

Waever.

4 Vezi Tickner, J., Ann, “Re-visioning Security”, în Booth, Ken, and Smith, Steve, International Relations Theory Today, (Cambridge: Polity, 1995), p. 177.

4

‘Am putea argumenta că este nedrept să identificăm studiile de securitate ca purtând responsabilitatea principală în această privinţă întrucât nici un domeniu de studiu sau arie de interes nu s-a dovedit mai bine informat decât altul în ceea ce priveşte sfârşitul-surpriză al Războiului Rece. Pentru studiile de securitate, totuşi, chiar pretenţia de a deţine expertiza în domeniul Războiului Rece face ca eşecul anticipării sfârşitului să fie jenant. Războiul Rece nu era doar un eveniment oarecare ce trebuia analizat; era mai degrabă părintele domeniului şi principalul element de interes.’David Baldwin, (1995), p.132

Sfârşitul Războiului Rece şi Critica (Neo)Realismului

Prăbuşirea Uniunii Sovietice a generat o problemă teoretică acută pentru realism

şi argumentul tradiţional privând securitatea politico/militară cu care a fost asociat.

Esenţa problemei a fost aceea că la vremea declinului ei rapid şi imploziei ulterioare

Uniunea Sovietică poseda cel puţin a doua forţă militară care existase vreodată în lume.

Securitatea Uniunii Sovietice a fost compromisă în mod fatal de către slăbiciunile

fundamentelor ei socio-economice şi ale politicii instituţionale şi nu de către un deficit de

forţă militară (Kolodziej, 1992). Implicaţiile acestui fapt au fost acelea că ierarhia

problemelor din agenda tradiţională de securitate susţinută de noţiunile de politică ‘de

nivel înalt’ şi ‘de nivel coborât’ a ignorat, sau cel puţin a simplificat interacţiunile foarte

complexe între chestiunile socio-economice interne şi securitatea statului.

Autoritatea de care părea să se bucure neorealismul în chestiuni de securitate

poate fi privită retrospectiv ca deosebit de semnificativă, dată fiind importanţa forţelor

interne, atît în ceea ce priveşte împingerea lui Gorbaciov către reformă, cât şi în pierderea

controlului asupra acestui proces. În mod clar, mulţi teoreticieni şi practicieni ai politicii,

toţi foarte influenţi, erau conştienţi de crizele interne din Uniunea Sovietică. Cu toate

acestea, cei care critică noţiunea ‘tradiţională’ de securitate susţin că aceste crize nu au

primit atenţia meritată datorită abordării înguste a agendei de securitate. Paradigma

(neo)realistă găsea dificilă includerea chestiunilor socio-economice interne pe agenda sa.

Argumentul este că acest fapt contribuia la, şi de asemenea susţinea logica politicii ‘de

nivel înalt’ şi ‘de nivel coborât’. Chestiunile de securitate erau considerate de importanţă

primară, iar aspectele politico-militare, sau politica ‘de nivel înalt’ erau sinonime cu

securitatea. În acest fel, forţele complexe

care acţionau în cadrul Uniunii Sovietice şi

care au condus în cele din urmă la

prabuşirea ei, nu erau incluse pe agenda

securităţii. În consecinţă, mulţi teoreticieni

şi practicieni au fost descumpăniţi de

sfârşitul brusc al războiului rece şi de

prăbuşirea Uniunii Sovietice.

5

Modul în care s-a încheiat Războiul Rece şi mai ales acuzaţia că acest fenomen a

reprezentat ‘eşecul’ abordărilor tradiţionale ale securităţii au intesificat dezbaterile în

cadrul comunităţii studiilor de securitate cu privire la domeniul şi aria de cuprindere ale

disciplinei.

Unele idei din această dezbatere asupra modului în care trebuie înţeleasă

securitatea existau cu mult înainte de sfârşitul Războiului Rece. Mare parte din literatura

asupra zonelor de influenţă din anii 1960 şi 1970 precum şi apariţia discuţiilor despre

factorii economici şi de mediu din anii 1970 şi 1980 conţineau referiri implicite la

extinderea agendei securităţii. În Europa de Vest şi Statele Unite această agendă a fost

preluată de diferitele mişcări pacifiste care susţineau că acordurile asupra armelor

nucleare nu doar că nu generează securitate, dar de fapt o ameninţă. Războiul putea

izbucni, susţineau ei, nu pentru că l-ar fi dorit vreun lider din Moscova sau Washington,

ci din instabilitate, teamă, reacţii nervoase la crize sau neînţelegeri în cadrul politicii

militare bazate pe scenariul cazului cel mai grav.

Acest argument a avut succes în cercurile de analişti care studiau chestiuni de

securitate în lumea a treia. S-a sugerat că armatele Lumii a Treia erau departe de a

asigura securitatea populaţiei, ba chiar reprezentau un element de insecuritate pentru

propriul popor. Cursa înarmărilor şi dominaţia liberalismului economic (la care acum ne

referim cu termenul globalizare) au îndepărtat resursele de cei saraci; şi că această sărăcie

era ea însăşi un element de securitate. Autori precum Mohammed Ayoob şi Caroline

Thomas au ilustrat modurile în care studiile de securitate, asa cum erau înţelese în lumea

a treia, au avut doar o vagă influenţă asupra restului umanităţii. Odată cu publicarea

volumului Popoare, State şi Teamă (People, States and Fear), Barry Buzan a început

procesul de extindere a conceptului de securitate prin includerea altor tipuri de securitate

pe lângă cea militară.

Cu toate aceste, fenomenele care au adus în atenţie dezbaterea asupra sensului

securităţii şi a naturii studiilor de securitate au fost destrămarea agendei centrale politico-

militare cuplate cu prăbuşirea Uniunii Sovietice. Diviziunea iniţială a fost între cei care

nu vedeau rostul devierii de la sensul tradiţional al securităţii şi cei care credeau că o

astfel de abordare restrânsă ducea în mod inevitabil la ‘eşecul’ analizei şi politicilor.

6

Poziţia tradiţionalistă susţinea că securitatea trebuia restrânsă ‘la studiul

ameninţării, folosirii şi controlului forţelor militare.’ (Walt, 1991). Vigoarea acestei

poziţii consta în coerenţa intelectuala pe care şi-ar păstra-o Studiile de Securitate. Mulţi

dintre adepţii acestei opinii sunt de acord că abordarea unor chestiuni non-militare ar

avea un impact asupra întregii tipologii de relaţii internaţionale, dar cred că ele ar trebui

studiate de domeniul mai larg al Relaţiilor Internaţionale. Astfel, termenii de ‘securitate’

şi ‘strategie’ pot fi considerate că având acelaşi înteles, iar orice diferenţă conceptuală

între ele pare să fie o chestiune de semantică. Totuşi, cei care au dorit extinderea agendei

securităţii în perioada care a urmat Războiului Rece au contestat concepţia militarizată şi

centrată asupra statului din abordarea tradiţională. În consecinţă, aceştia au susţinut

semnificaţia unor obiecte de referinţă altele decât statul sau/şi semnificaţia ameninţărilor

de alta natură decât militară. A existat un acord categoric printre adepţii ‘extinderii’

noţiunii de securitate în privinţa abordării securităţii din perspectiva ‘ameninţării’, astfel

încât chiar dacă se punea problema securităţii statului (lasând la o parte considerarea altor

obiecte de referinţă) domeniul militar nu cuprindea întreaga gamă de ameninţări

împotriva cărora statul trebuie să se protejeze.

Securitatea la Sfârşitul Războiului Rece şi Şcoala de la Copenhaga

Prima analiză cuprinzătoare care a lansat ideea diferitelor sensuri ale securităţii, şi care a

contribuit la includerea acestei perspective pe agenda academică, a fost facută în cartea

lui Barry Buzan Popoare, State şi Teamă publicată în 1983. Datorita apariţiei ei în timpul

primei administraţii Reagan şi la mijlocul a ceea ce unii numeau un ‘al doilea Război

rece’, cartea a avut un impact real. Iar publicarea ediţiei a doua în 1991 a avut un impact

şi mai mare.5 Poziţia lui Buzan era că noţiunea de securitate avea potenţialul de a fi o

lentilă conceptuală deosebit de puternică prin care să privim relaţiile internaţionale.

(1991: 5). Motivul principal era capacitatea analizelor din sfera securităţii de a se

concentra asupra noţiunii de ameninţare. Cautând un model pentru Studiile de Securitate

Internaţională care să aducă la un loc chestiuni diverse precum sărăcia şi controlul

armelor, Buzan a cerut să se acorde atenţie relaţiei cheie dintre ameninţări şi

vulnerabilităţi (ibid: 26)..

5 Buzan, Barry, People, States and Fear, (London: Harvester Wheatsheaf, 1991).

7

‘Securitatea colectivităţilor umane este afectată de factori care ţin de cinci sectoare majore: militar, politic, economic, societal şi de mediu. În general, securitatea militară priveşte interacţiunea la doua niveluri a forţelor armate de ofensivă şi de defensivă ale statelor precum şi a percepţiilor unui stat asupra intenţiilor celuilalt. Securitatea politică priveşte stabilitatea organizaţională a statelor, sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le dau legitimitate. Securitatea economică se ocupă de accesul la resurse, mijloace financiare şi pieţe necesare pentru menţinerea unor niveluri acceptabile de bunăstare şi putere statală. Securitatea societală priveşte menţinerea, în condiţii acceptabile de evoluţie, a unor modele tradiţionale de limbă, identitate culturală, religioasă şi naţionala şi obiceiuri. Securitatea de mediu se leagă de păstrarea biosferei locale şi planetare ca sistem esenţial de suport de care depind toate celelalte activităţi umane. Aceste cinci sectoare nu funcţionează izolat unele de altele. Fiecare defineşte un aspect esenţial în problematica securităţii şi un mod de ordonare a priorităţilor, dar toate sunt legate într-o reţea cu conexiuni puternice.Barry Buzan, 1991, pp 19-20

Pentru Buzan securitatea

este de neînţeles fără a raspunde,

în primul rând, la întrebările

conexe ‘Ce anume este protejat?’

adică obiectul de referinţă al

securităţii; şi ‘Împotriva căror

ameninţări este protejat obiectul

de referinţă?’ (ibid.). Într-o mare

măsură dezbaterea asupra

domeniului şi ariei de cuprindere

ale ‘securităţii’ şi Studiilor de

Securitate s-a concentrat asupra

acestor întrebări. Un susţinător al

agendei tradiţionale de securitate

la baza căreia se afla concepţia

(neo)realistă asupra sistemului internaţional ar răspunde la aceste întrebări afirmând că

obiectul de referinţă trebuie sa fie statul, iar amninţarea faţă de care trebuie protejat

obiectul de referinţă este atacul militar de către alte state. (Patrick, 1992: 446).

(Neo)realiştii convinşi, precum John Mearsheimer, ar merge mai departe şi ar susţine că

rivalitatea militară între state este în mod fundamental esenţa politicii internaţionale.

(citat în Baldwin, 1995: 136) În mod ironic, o astfel de opinie ne face sa ne îndoim chiar

de faptul că înţelegerea securităţii în termeni militari ar putea reprezenta un sub-domeniu

al politicii internaţionale în condiţiile în care întregul domeniu este definit de o abordare

tradiţională a securităţii (ibid.).

Buzan exprimă dificultatea oricarei încercări de a oferi o definiţie general

acceptabilă a conceptului de ‘securitate’. El categorizează ‘securitatea’ facând referire la

noţiunea de ‘concepte contestate în mod fundamental’ elaborată de W.B. Gallie. Astfel de

concepte generează dezbateri despre sensul lor, adesea greu de reconciliat întrucit ele

‘conţin un element ideologic care face ca evidenţa empirică sa devină irelevantă ca mijloc

de rezolvare a disputei.6’ Cu toate acestea, el oferă o definiţie posibilă în care spune că ‘În

6 Gallie, W.B., “Essentially Contested Concepts” în Black, Max (ed.), The Importance of Language, Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, 1962, pp. 121-146; citat din Little, Richard, “Ideology and Change”,

8

cazul securităţii, toată discuţia se poartă în jurul încercării de a obţine eliberarea de

ameninţare.’ (Buzan, 1991: 18).

Buzan prezintă sistemul internaţional, statele şi indivizii ca obiecte de referinţă,

iar peisajul militar, politic, economic, societal şi de mediu ca surse de ameninţare

potenţiale la adresa acelor obiecte de referinţă. Acesta este un punct de plecare pentru a

desluşi complexităţile înţelegerii clare a ‘problemei’ securităţii. Poate cea mai dezbatută

dintre aceste dileme priveşte măsura în care este util să privilegiem oricare dintre

obiectele de referinţă ale securităţii. Dezbaterea cea mai puternică s-a concentrat asupra

pretenţiilor rivale ale statelor şi indivizilor asupra poziţiei de referenţi primari ai

securităţii. Această dilemă a fost enunţată cel mai clar de catre Ken Booth atunci când a

întrebat: ‘ Testul cel mai simplu se referă la obiectul de referinţă principal: statele sau

oamenii? Securitatea cui anume este pe primul plan?’ (1991: 319).

Pentru Buzan, raspunsul, cel puţin în Popoare, State şi Teamă, este acela că la

nivel conceptual elementul central al securităţii trebuie sa fie statul. El a fost aspru

criticat pentru asta pe motiv că privilegiază statul datorita antecedentelor sale neorealiste.

Buzan a adaptat ca model de securitate conceptul de ‘clepsidră’, elaborat mai înainte de

Ole Weaver, pentru a ilustra faptul că deşi dinamica multidirecţională se deplasează

dinspre stat spre unităţile de analiza de la nivelul sub-statal al sectoarelor, şi înapoi, doar

prin interacţiunea lor cu nivelul statal aceste dinamici capată sens. (Buzan, 1991: 328).

Aceasta este situaţia prezentată de Buzan întrucit el considera că doar la nivelul statului

se formulează, în cea mai mare măsură, politici care sa asigure securitatea.

Acest element de concentrare asupra statului în Popoare, State şi Teama a fost cel

mai adesea atacat. Pentru cei care susţin că individual trebuie sa aibă o poziţie

privilegiată ca referent primar al securităţii, statul devine mai degrabă o ameninţare la

adresa securităţii decât o sursă de securitate. Există, în principal, două tipuri de analiză,

separate dar şi relaţionate ale acestei abordări centrate asupra statului. Prima este aceea că

pentru milioane de oameni, cea mai mare ameninţare la adresa bunăstării lor, şi chiar la

adresa vieţii lor, vine din partea propriilor guverne sau alte organizaţii ale statului. Buzan

recunoaşte acest lucru în mod explicit, dar îl considera drept ‘o contradicţie

inevitabilă...generată de natura colectivităţilor politice.’ (ibid: 51). Astfel, paradoxul

în Buzan, Barry şi Barry Jones, R. J., Change and the Study of International Relations, (London: Pinter, 1981), p.35; fragment din Buzan, People, States and Fear, p. 7.

9

poziţiei statului atât ca referent al securităţii, cât şi ca sursă de ameninţare, este

considerată o complexitate în plus în cadrul unui concept deosebit de complex prin natura

lui mai curând decât o contestare a poziţiei prioritare a statului în cadrul problematicii

securităţii. Al doilea tip de argument este acela că poziţiile bazate pe poziţia centrala a

statului, aşa cum este cea a lui Buzan , sunt în mod intrinsec etnocentrice. Acest element

a fost adesea consemnat de catre autori preocupaţi în special de chestiunile legate de

‘Sud’. Esenţa argumentului este că sensul noţiunii de stat, în sensul Westphalian, este o

construcţie a vestului lipsită de înţeles pentru o bună parte a populaţiei lumii.

Buzan a încercat sa concilieze aceste dileme introducând logica statelor ‘slabe’ şi

‘puternice’(ibid: 97).. Acest pas este important pentru mai multe motive, nu în ultimul

rând pentru că se îndepărtează de analizele tradiţionale (neo)realiste care privesc statul ca

pe un referent unitar, lipsit de complicăţii. Este important sa remarcăm că felul în care

Buzan descrie statele ‘slabe’ şi ‘puternice’ nu se referă la capacităţi sau putere. Mai

curând se referă la nivelul de coeziune socio-politică (ibid: 99). Implicaţia este că statele

slabe (asociate de obicei cu ‘Sudul’) sunt cele care vor fi represive şi deci o sursă de

insecuritate pentru propriile populaţii, datorită temei crescânde faţă de ameninţările la

adresa securităţii interne care ar rezulta din lipsa lor de legitimitate în faţa populaţiei şi

lipsa de coeziune socio-politică.

Există probleme potenţiale cu această încercare a lui Buzan de a accepta dilema

statului ca ameninţare la securitatea propriei populaţii. Prima problemă este presupunerea

implicită că statele puternice nu sunt o ameninţare la adresa propriului popor. Câteva

exemple evidente pot fi amintite (Germania nazistă în primul rând) de state care au un

grad înalt de coeziune socio-politică, dar folosesc totuşi forta coercitivă asupra propriilor

popoare. A doua problemă, poate mai relevantă, este aceea că în centrul dihotomiei stat

puternic/stat slab se află o recomandare implicită care sugerează că statele slabe ar deveni

mai puţin periculoase pentru propria populaţie în măsura în care dobândesc tot mai multe

caracteristici ale statelor puternice. Există aici un pericol ascuns în aceea că pentru multe

state, ‘slăbiciunea’ lor provine din faptul că au frontiere trasate de cuceritorii istorici care

nu ţin seama de disensiunile etnice, lingvistive, tribale sau culturale. S-ar putea considera

că singurul mod în care se poate întări coerenţa socio-politică a unui stat ar fi prin

retrasarea frontierelor sau prin angajarea în epurarea etnică de tipul celei petrecute în

10

fosta Iugoslavie. Nici una dintre aceste strategii nu pare promiţătoare pentru sporirea

securităţii populaţiei.

Noţiunea de state ‘puternice’ şi ‘slabe’ nu ne spune ce ar trebui facut atunci când

statul nu există sau s-a prăbuşit. Probabil că Buzan însuşi a avut niste îndoieli asupra

compatibilităţii acestor aserţiuni teoretice atunci când a spus că ‘ Dacă nu există o

structura statală iar institutiile care guvernează sunt ele însele o ameninţare la adresa

multor indivizi, noţiunea de securitate naţională devine aproape lipsită de conţinut şi

trebuie să considerăm indivizii sau departamentele sub-statale drept referenţi ai

securităţii.’ (ibid: 102). Aceasta este o concesie majoră având în vedere că întregul ton al

cărţii sugerează faptul că privilegierea statului este un imperativ conceptual al securităţii.

Buzan pare vulnerabil în faţa acuzaţiei că etnocentrismul, considerat de mulţi ca o

trasatură semnificativă a agendei tradiţionale de securitate, s-a păstrat în ciuda încercării

lui de a extinde agenda securităţii7.

În ciuda comentariilor critice pe care le-a generat Popoare, State şi Teamă,

cartea reprezintă un text inovativ cu adevărat fundamental pentru studiul securităţii

internaţionale. Chiar numarul mare de cronici, critici şi dezbateri pe care le-a generat stau

mărturie a impactului cărtii asupra disciplinei. Acest lucru este ilustrat şi de comentariul

lui Ken Booth. Deşi a criticat în mod elocvent anumite elemente ale cărţii, el a afirmat că

publicarea în 1983 a volumului Popoare, State şi Teamă ‘rămâne cea mai cuprinzătoare

analiza teoretică a conceptului de securitate în literatura relaţiilor internaţionale până la

această oră, iar de când a fost publicată noi ceilalţi am scris note de subsol la ea.’ (ibid:

317).

Cadrul de analiză a lui Buzan a fost adâncit prin colaborarea lui cu alti specialişti

în anii 90. Punctul culminant al acestei colaborări a fost volumul ‘Securitatea: un nou

cadru de analiză a securităţii’ (Security: a New Framework for Analysis) în care Buzan şi

colaboratorii au încercat sa enumere aspectele cheie ale analizei securităţii din punctul de

vedere al celor cinci dimensiuni cheie: militară, societală, economică, de mediu şi

politică. Aceste cinci dimensiuni pot opera la diferite niveluri: al statului, grupurilor de

indivizi (poate o ‘naţiune’ în cadrul unui stat multi-etnic) sau chiar la nivel regional sau

global. Acest mod de a conceptualiza securitatea permite analistului să abordeze în orice

7 Aspect remarcat de Booth, Ken, “Security and Emancipation”, p. 318.

11

Diferite definiţii ale securităţii:

‘studiul ameninţării, folosirii şi controlului forţei militare’.Stephen Walt, (1991), p.212

‘ păstrarea unui mod de viaţă acceptabil ... pentru populaţie şi compatibil cu nevoile şi aspiraţiile legitime ale altora. Include protecţia faţă de atacuri militare sau exercitarea forţei, protecţia faţă de subversiunea internă şi faţă de erodarea valorilor politice, economice şi sociale esenţiale pentru calitatea vieţii.’

Colegiul Naţional de Aparare (Canada), în Buzan (1991), p.17

‘...în orice sens obiectiv, măsoară absenţa ameninţărilor la adresa valorilor stabilite, iar în sens subiectiv, absenţa temerii că aceste valori vor fi atacate.’

Arnold Wolfers, în Buzan, (1991), p.17

‘... un act de vorbire. În acest sens, securitatea nu prezintă interes ca un semn care se referă la ceva real; enunţul însuşi este actul. Prin rostirea lui, se performează un act (ca la stabilirea unui pariu, a unei promisiuni, botezul unei nave). Prin pronunţarea cuvântului securitate reprezentantul unui stat transferă un anume fenomen într-o zonă specifică şi astfel solicită dreptul de a folosi orice mijloace sunt necesare pentru a bloca acel fenomen.’

Ole Waever, în Lipschutz (1995), p.55

‘Încercarea de a ne elibera de ameninţare’.

Barry Buzan, (1991), p.18

studiu întreaga gamă de aspecte care au fost neglijate în analize timp de treizeci de ani

înainte de apariţia volumului: de la cursa înarmărilor, la sărăcie, riscuri de mediu şi

ameninţările de natură economică la adresa securităţii, la ameninţările la adresa

democraţiei în cadrul statelor. În plus, a devenit un cadru de analiză a dilemelor cheie ale

securităţii europene la vremea respectivă: prăbuşirea violentă a statului iugoslav, precum

şi ameninţări la adresa stabilităţii statului în spaţiul est european şi al fostei uniuni

sovietice.

Dacă Şcoala de la

Copenhaga se poate

mândri cu un

membru care a

contribuit mai mult

decât oricine

altcineva la

aducerea unei

agende extinse a

securităţii în atentia

lumii academice, ea

mai are un membru

marcant care a

contribuit în mod

inovator la

conceptualizarea

discursului

securităţii. Pentru

Ole Waever, securitatea este ‚un act de vorbire’ (Waever, 1995: 55). Ceea ce vrea sa

spună este faptul că ‘securitatea’ nu este ceva ‘obiectiv’ sau ‘real’ care aşteaptă să fie

descoperit, ci este mai degrabă ‘rostirea însăşi, adică actul de vorbire.’ (ibid.). Enunţând

12

conceptul de securitate, un reprezentant autorizat al ‘statului’ transferă o chestiune sau un

eveniment într-o zonă specifică a activităţii politice care garantează acţiune şi mijloace

excepţionale. Din acest punct de vedere se poate considera că Waever privilegiază statul

ca ‘actor al securităţii’ . Totuşi, logica este foarte diferită faţă de modul în care a fost

tratat statul de către perspectivele tradiţionale (neo)realiste. ‘... termenul ‘securitate’ a

devenit indicatorul unei problematici specifice, al unui domeniu de activitate specific.

Securitatea este, în termeni istorici, spaţiul în care statele se ameninţă unele pe altele, îşi

ameninţă suveranitatea, încearcă sa-şi impună voinţa unele asupra altora, îşi apără

independenţa, şi aşa mai departe’. (ibid: 50). Pe scurt, securitatea este un proces discursiv

care în mod tradiţional a privilegiat statul, mai curând decât o realitate obiectivă în care

statul este privilegiat datorită caracteristicilor lui inerente.

Acest proces discursiv a dus la o focalizare

pe ameninţările considerate ‘existenţiale’. Adică

acele ameninţări care ar putea afecta rapid şi

fundamental suveranitatea şi autodeterminarea

unui stat. Pentru Weaver, elementul central e

cuprins în întrebarea “ ‘Ameninţările sunt cele

care determină dacă un stat va exista sau nu?’

(ibid: 53). Această idée duce la un progres

teoretic extrem de important. Dacă ameninţările

de ‘securitate’ sunt ‘existenţiale’, atunci a

‘securitiza’ un element sau un set de elemente

înseamnă a te deplasa într-un spaţiu politic cu o

probabilitate mult mai mare de interacţiune

militarizată violentă.

Prin urmare, ‘securitizarea’ este un proces

demn de a fi dezaprobat şi cu toate că, pentru

Şcoala de la Copenhaga, este vital sa fie studiat

pentru a înţelege modul în care încercările de

13

‘Pornând de la o idee clară asupra naturii securităţii, studiile de securitizare urmăresc să obţină o înţelegere mai bună a celor care securitizează, a aspectelor implicate (ameninţări), a celor carora le este destinată actiunea (obiecte referente), a motivelor, rezultatelor, şi, nu cel mai putin important, a condiţiilor in care se produce (de exemplu, ce anume explică faptul că securitizarea are succes).’

Buzan, Waever, & De Wilde, (1998), p.32.

‘Este nevoie să construim o conceptualizare a securităţii care înseamnă ceva mai specific decât orice ameninţare sau problemă. Ameninţările şi vulnerabilităţile pot apărea în multe domenii diferite, militare şi nemilitare, dar pentru a fi numite elemente de securitate acestea trebuie să îndeplinească anumite criterii strict definite care le disting de contextul normal al sferei politice. Ele trebuie formulate ca ameninţări existenţiale faţă de un obiect referent de către un actor securizator care generează prin aceasta aprobarea unor măsuri de urgenţă dincolo de regulile care s-ar aplica altminteri.’

Buzan, Waever, & De Wilde, (1998), p.5.

‘În termeni de securitate, “regiune” înseamnă existenta unui sistem distinct şi semnificativ de relaţii de securitate între un grup de state cărora le-a fost sortit să se afle în vecinătate geografică unul faţă de altul.’

Buzan, (1991), p. 188.

‘Presupunerea noastră generală şi una din motivaţiile cheie pentru acest proiect este că lumea de după Războiul Rece va manifesta nivele substanţial mai ridicate de regionalizare şi nivele mai scăzute de globalizare decât a fost cazul în cursul Războiului Rece.’

Buzan, Waever, and De Wilde, (1998), p. 43.

‘securitizare’ pot avea succes, accentul trebuie pus, în cele din urmă, pe procesele de

‘desecuritizare’.

Această nevoie de a înţelege procesele de ‘securitizare’ a animat un proiect

colaborativ major al Şcolii de la Copenhaga care i-a inclus pe Buzan, Waever şi Jaap de

Wilde. Intitulat ‘Securitate: Un Nou Cadru de Analiza (Security: A New Framework for

Analysis)’, volumul a continuat modul de gândire al lui Waever în ‘Despre Securitate’

(On Security) şi a căutat să-l aplice în cele cinci domenii sectoriale conturate de Buzan în

‘Popoare, State şi teama’8. Această îmbinare a poziţiei lui Weaver asupra securitizării şi

desecuritizării cu faimosul cadru de analiză a lui Buzan, ca şi colaborarea cu ‘liberali’ ca

Jaap De Wilde şi, într-un alt proiect semnificativ, cu Morten Kelstrup şi Pierre Lemaitre

(Waever, Buzan, Kelstrup, Lemaitre, 1993), suggests sugerează o agendă de studiu

inovatoare şi o dorinţa laudabilă de a lucra cu cercetători care au antecedente teoretice

diferite. Totuşi, unii critici susţin că au detectat anumite tensiuni în ce priveşte cadrul

teoretic adoptat, în special între Waever şi Buzan.

În mod sigur, contextul teoretic în care funcţionează cei doi pare să sugereze o incompatibilitate. Deşi, aşa cum am arătat mai înainte, Buzan s-a îndepărtat în mod semnificativ de (neo)realismul tradiţional, antecedentele sale teoretice rămân legate de această tradiţie. Între timp, realismul post-structuralist al lui Waever ar putea să-l ducă într-o direcţie metodologică foarte diferită de Buzan. Sigur, amândoi au trebuit sa facă compromisuri pentru a putea lucra în mod regulat şi productiv împreună. Dar una din contribuţiile majore ale Şcolii din Copenhaga, una din caracteristicile care i-au permis să fie considerată o Şcoală, este că membrii ei au fost pregătiţi să investigheze fundamentele teoretice ale propriilor poziţii, să caute colaborarea şi nu excluderea colegilor. Într-o perioadă în care mare parte din studiul relaţiilor internaţionale în Statele Unite a funcţionat printr-o serie de excluderi – neo-realiştii, neo-liberalii şi mai târziu, constructiviştii – Şcoala de la Copenhaga a fost privită ca fiind un experiment complet diferit, european. Fuziunea care a rezultat între perspective variate a fost bine primită de o serie de analişti cu poziţii teoretice diverse. Steve Smith este convingător când afirmă că lucrările lui Waever asupra securitizării şi interesul lui Buzan în structurile sistemice, în mod special ‘complexele de

8 Buzan, Barry, Waever, Ole, De Wilde, Jaap, Security: A new Framework for Analysis, (Boulder: Lynne Rienner, 1998).

14

securitate’ regionale sunt compatibile „…de vreme ce fiecare este de acord că, în sistemul internaţional contemporan, securitizarea se produce, de cele mai multe ori, într-o maniera realistă’(Smith, 2000: 86-87).

Totuşi, au fost exprimate rezerve serioase în ce priveşte maniera în care Buzan şi

Waever au gândit “dualitatea securităţii de stat şi a securităţii societale, prima având

suveranitatea drept criteriu suprem, iar cea de-a doua fiind constituită de preocupările

legate de identitate.’ (Waever, Buzan, Kelstrup, Lemaitre, 1993: 25). Elementul ‘critic’ a

fost adus de Bill McSweeney, cel mai clar exprimat într-un articol din Revista de Studii

Internaţionale (1996). Există două seturi de critici. Primul priveşte maniera în care sint

formulate argumentele privind identitatea. Al doilea set de comentarii explică

contradicţiile dintre argumentarea din Identitate şi migraţie (Identity and Migration)…şi

abordarea conceptului de societate de catre Buzan în Popoare, State şi Teamă.

McSweeney ii acuza pe autori că tratează ‘identitatea’ ca o variabilă independentă.

‘Identitatea’ societăţii este tratată ca ‘un lucru’ care poate fi ameninţat şi „ale cărui valori

şi vulnerabilităţi sunt la fel de obiective ca cele ale statului.” (ibid: 84). Această

perspectivă asupra identităţii este un fel de anatemă pentru McSweeney având în vedere

convingerile sale epistemologice. Oricum, cel mai interesant aspect este acela că această

perspectivă ar trebui sa-l deranjeze şi pe Waever având în vedere preocuparea sa pentru

procesele discursive de construcţie. Tentaţia este de a-l suspecta pe Waever că a făcut un

compromis semnificativ pentru a ajuta soluţionarea problemelor mai serioase de coerenţă

cu care se confrunta Buzan. În Popoare, State şi Teamă, după cum am remarcat deja,

Buzan s-a depărtat de poziţia tradiţională (neo)realistă, introducând noţiunile de state

‘slabe’ şi ‘puternice’. El menţine statutul privilegiat al statului, astfel că cele cinci

‘sectoare’ capătă sens şi îşi manifestă efectele de securitate prin nucleul statal al

modelului ‘clepsidra’ lansat de Waever.

Oricum, caracteristica definitorie a unui stat ‘puternic’ este subordonarea ‘societăţii’

faţă de coeziunea socio-politică solidă a statului. ‘Societatea’ nu este un obiect de

referinţă rival, ci, mai curând, o sursă sectorială subordonată de ameninţări potenţiale.

Menţionarea sa ca un obiect de referinţă egal ontologic în volumul Identitate şi Migraţie

(Identity and Migration)…, pare lispsita de coerenţă. Răspunsul lui Buzan către

McSweeney pare să implice că această mişcare a fost făcută din motive pragmatice. El

afirmă că naţionalismul şi conflictele etnice care au caracterizat securitatea europeană

15

după sfârşitul Războiului Rece „nu ar putea fi reprezentate în teoria clasică centrată

asupra statului.” (Buzan and Waever, 1997: 242). Probabil că aceasta este situaţia, dar

ea mai degrabă justifică critica asupra cadrului teoretic iniţial.

Concluzii

Contribuţia Şcolii de la Copenhaga a fost definitorie în domeniul studiilor de securitate şi

a dezvoltat gândirea asupra securităţii pe continentul european de azi. Pornind de la o

nemulţumire datorată îngustării agendei de securitate în timpul Războiului Rece, cadrul

conceptual de la Copenhaga – extinzând abordarea conceptuală asupra securităţii la cele

cinci sectoare care operează la nivele diferite şi implică statul şi societatea – a avut un

impact contemporan foarte puternic. Articularea unei game largi de ameninţări,

vulnerabilităţi şi structuri sistemice care caracterizează securitatea după sfârşitul

Războiului Rece în Europa, bazată pe contribuţia teoretică adusă de Buzan, combinată cu

noţiunea de securitizare creată de Waever, conduce la cercetarea cu adevărat inovatoare

care se desfăşoară în prezent. Contorversa pe care o generează este un semnal de

originalitate şi profunzime.

Subiecte de discuţie1. De ce este securitatea împărţită în cinci sectoare de Şcoala de la

Copenhaga?

2. Există o definiţie generală a securităţii stabilită de Şcoala de la Copenhaga având în vedere că spre deosebire de perioada Războiului Rece nu mai avem o ameninţare unică în Europa?

3. Care sunt limitele abordării Şcolii de la Copenhaga şi ce anume exclud?

4. Cum putem atinge o reală ‘desecuritizare’ în Europa?

16

Referinţe

Baldwin, David, “Security Studies and the End of the Cold War”, World Politics, Vol. 48, No. 1, October 1995.

Booth, Ken, “Security and Emancipation”, in Review of International Studies,Vol. 17, No. 4, 1991

Buzan, Barry, People, States and Fear, London: Harvester Wheatsheaf, 1991.

Buzan, Barry and Waever, Ole, “Slippery? Contradictory? Sociologically untenable? The Copenhagen School Replies”, in Review of International Studies, Vol. 23, No. 2, April 1997

Buzan, Barry, Waever, Ole, De Wilde, Jaap, Security: A new Framework for Analysis, Boulder: Lynne Rienner, 1998.

Kennan, George F., “The Sources of Soviet Conduct”, in Foreign Affairs, Vol. 25, No. 4, (July 1947).

Kolodziej, Edward A., “What is Security and Security Studies: Lessons From the Cold War”, in Arms Control, Vol. 13, No. 1, April 1992, p. 2.

Morgan, Patrick, “Safeguarding Security Studies”, Arms Control, Vol. 13, No. 3, December 1992

Morgenthau, Hans J., Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace, 6th

Edition, New York: Knopf, 1985.

Smith, Steve, “The Increasing Insecurity of Security Studies: Conceptualizing Security in the Last Twenty Years”, in Croft, Stuart, and Terriff, Terry (eds.), Critical Reflections on Security and Change, London: Frank Cass, 2000, pp. 86-87.

Tickner, J., Ann, “Re-visioning Security”, in Booth, Ken, and Smith, Steve, International Relations Theory Today, Cambridge: Polity, 1995, p. 177.

Waever, Ole, “Securitization and Desecuritization”, in Lipschutz, Ronnie D., (ed.), On Security, New York: Columbia University Press, 1995.

Waever, Ole, Buzan, Barry, Kelstrup, Morten, Lemaitre, Pierre, Identity, Migration and the New Security Agenda in Europe, London: Pinter, 1993.

Walt, Stephen, “The Renaissance of Security Studies”, International Studies Quarterly, Vol. 35, No. 2, 1991

17

Waltz, Kenneth N., Theory of International Politics, (Reading, Mass: Addison-Wesley, 1979).

Wohlstetter, Albert, “The Delicate Balance of Terror”, Foreign Affairs, Vol. 37, No. 2, (January 1959).

Bibliografie suplimentară

Exemple privind contribuţia adusă de Şcoala de la Copenhaga:

Buzan, Barry, People, States and Fear,(London: Harvester Wheatsheaf, 1991).

Buzan, Barry, Waever, Ole, De Wilde, Jaap, Security: A new Framework for Analysis,

(Boulder: Lynne Rienner, 1998).

Waever, Ole, “Securitization and Desecuritization”, în Lipscutz, Ronnie D., (ed.), On

Security,(New York: Columbia University Press, 1995).

Waever, Ole, Buzan, Barry, Kelstrup, Morten, Lemaitre, Pierre, Identity, Migration and

the New Security Agenda in Europe, (London: Pinter, 1993).

Waever, Ole, Lemaitre, Pierre, and Tromer, Elzbieta, European Polyphony: Perspectives

beyond East-West Confrontation, (London: Macmillan, 1990).

For criticisms of the school and the Copenhagen response see particularly:

Buzan, Barry and Waever, Ole, “Slippery? Contradictory? Sociologically untenable? The

Copenhagen School Replies”, în Review of International Studies, Vol. 23, No. 2, April

1997

18

McSweeney, Bill, “Identity and security: Buzan and the Copenhagen school”, în Review

of International Studies, Vol. 22, No. 1, January 1996.

For general reading on Security Studies see:

Baldwin, David, “Security Studies and the End of the Cold War”, World Politics, Vol.

48, No. 1, October 1995.

Baldwin, David, “The Concept of Security”, Review of International Studies, Vol. 23,

No.1, January 1997.

Booth, Ken, “Security and Emancipation”, în Review of International Studies,Vol. 17,

No. 4, 1991

Croft, Stuart, and Terriff, Terry (eds.), Critical Reflections on Security and Change,

(London: Frank Cass, 2000),

Kolodziej, Edward A., “What is Security and Security Studies: Lessons From the Cold

War”, în Arms Control, Vol. 13, No. 1, April 1992

Morgan, Patrick, “Safeguarding Security Studies”, Arms Control, Vol. 13, No. 3,

December 1992

Terriff, Terry, Croft, Stuart, James, Lucy, and Morgan, Partrick M., Security Studies

Today, (Cambridge: Polity, 1999).

Tickner, J., Ann, “Re-visioning Security”, în Booth, Ken, and Smith, Steve, International

Relations Theory Today, (Cambridge: Polity, 1995)

19

Walt, Stephen, “The Renaissance of Security Studies”, International Studies Quarterly,

Vol. 35, No. 2, 1991

20