SOCIOLOGIA RELATIILOR INTERNATIONALE

Curs nr. 1. Obiectul de studiu al Sociologiei relaţiilor internaţionale

1. Importanţa Sociologiei relaţiilor internaţionale

Sociologiei relaţiilor internaţionale este o ramură a sociologiei generale, respectiv a stiinţei societăţii, ştiinţa care studiază societatea, fenomenele sociale şi formele de viaţă socială. Sociologia este ştiinţa socială ce studiază regulile sociale și procesele care leagă și separă oamenii, nu numai ca indivizi dar și ca membri ai asociațiilor, grupurilor și instituțiilor.Termenul de sociologie a fost introdus de către sociologul francez Auguste Comte în 1839. Este format din două cuvinte: socius de origine latină, însemnând soţ, asociat, tovarăş, şi logos de origine greacă, însemnând idee, teorie, ştiinţă.

Alături de sociologia generală ca disciplină teoretică fundamentală, în decursul timpului s-au constituit numeroase discipline sociologice de ramură, care studiază anumite domenii ale vieţii sociale, precum şi regulile care le guvernează, legăturile dintre actorii sociali (ex. sociologia industrială, sociologia urbană, sociologia familiei, sociolo-gia timpului liber, a educației, a artei, a comunicațiilor de masă etc.). Respectivele domenii continuă să se diversifice pentru a face accesibile abordării sociologice aspecte, laturi, domenii din ce în ce mai variate ale acestei realități sociale, a comunuităţilor şi societăţilor umane.

Societatea în ultimul secol a cunoscut mari şi profunde schimbări la toate nivelele ei, schimbări pe care sociologia, în general, este chemată să le studieze. Dacă în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea definirea sociologiei ca ştiiţă despre societate, ca proiect menit să studieze manierele de a trăi şi a acţiona împreună, părea a fi mulţumitoare pentru cei mai mulţi gânditori, astăzi, o astfel de definiţie nu mai este de ajuns. În zilele noastre se ridică noi întrebări, cum ar fi: Ce înseamnă societate şi până unde îşi poate ea extinde graniţele? Ce înseamnă “împreună”: a fi cu familia, vecinii, prietenii, comunitatea, naţiunea sau înseamnă mai mult decât atât? Putem vorbi doar despre o societate naţională, societate-stat sau putem vorbi despre o societate internaţională, mai mult, despre o societate mondială? Dacă există astfel de societăţi internaţionale şi mondiale, care sunt actorii lor, ce relaţii există între ei, care este puterea lor, de ce instrumente uzitează etc?

Pentru a răspunde la astfel de întrebări, sociologia a trecut printr-un efort de specializare şi hibridizare, dând naştere sociologiei relaţiilor internaţionale. Apariţia acestei noi ramuri a sociologiei a stârnit cele mai diverse reacţii în lumea oamenilor de ştiinţă. Au apărut voci care au

1

contestat legitimitatea sociologiei relaţiilor internaţionale, manifestându-şi scepticismul relativ la identitatea şi rolul ei în ansamblul ştiinţelor sociale. Cei mai mulţi gânditori, însă, au salutat apariţia acestei noi ştiinţe, evidenţiind beneficiile cognitive pe care le aduce. Apelul la realitatea socială, la schimbările sociale majore constituie cel mai bun argument în riposte faţă de cei care îi contestă legitimitatea şi care susţin că nu putem vorbi de sociologie decât în interiorul unei societăţi delimitate de statul-naţiune, deci nu putem vorbi de sociologia relaţiilor internaţionale pentru că obiectul ei de studiu s-ar situa în afara acestei societăţi naţionale.

Trăim astăzi într-o lume instituţionalizată, în plin proces de mondializare, în care societatea îmbracă forme diverse şi complexe de manifestare pe care sociologia relaţiilor internaţiuonale trebuie să le identifice, să le definească şi analizeze. În faţa sociologiei apare o nouă şi mare provocare: să-şi extindă studiul de la nivelul societăţii-naţiune la nivelul societăţilor inter-statale şi mondiale. Într-o lume în care nici un stat nu mai poate supravieţui de unul singur, nici o organizaţie nu mai poate funcţiona dacă nu-şi extinde scopurile şi acţiunile dincolo de graniţele sale, în care orice conflict major are efecte sistemice, în care relaţiile sociale îmbracă forma unor ţesuturi tot mai dense şi mai variate, rostul sociologiei relaţiilor internaţionale nu mai poate fi pus la îndoială. Într-o astfel de lume, naşterea unei conştiinţe europene, de exemplu, a unei conştiinţe planetare, deşi anevoioasă, devine presantă. Studiind relaţiile internaţionale ca fapte sociale, analizând efectele relaţiilor internaţionale asupra societăţilor, grupurilor, actorilor sociali, sociologia relaţiilor internaţionale oferă un plus de cunoaştere în domeniu şi poate contribui la formarea unei opinii publice mondiale, la naşterea unei conştiinţe planetare – obiectiv care, acum, pare atât de departe.

2. Locul sociologiei relaţiilor internaţionale în ansamblul ştiinţelor sociale

Sociologia relaţiilor internaţionale este o disciplină nouă, care se delimitează de cunoaşterea comună a domeniului relaţiilor internaţionale, dar şi de celelalte perspective ştiinţifice care studiază acest domeniu (cele politice, istorice, economice etc.). De asemenea, ea nu este o abordare partinic-ideologică, pusă în slujba unor entităţi interesate sau a unor ideologi care se auto-proclamă “analişti politici ai relaţiilor internaţionale”.

După cum se cunoaşte, domeniul relaţiilor internaţionale este, totodată, studiat de o mulţime de alte ştiinţe sociale: istoria, politologia, sociologia politică, economia politică, dreptul etc., dar obiectul de studiu al acestor discipline este total diferit.

2

Pentru cei mai mulţi cercetători din domeniul ştiinţelor sociale, sociologia relaţiilor internaţionale a luat naştere din sociologia politică, fiind considerată o subramură a sociologiei politice, la fel ca sociologia revoluţiei sau sociologia schimbării. Sociologia politică a apărut din nevoia de specializare, constituindu-se ca un domeniu hibrid şi totodată ca una dintre cele mai dezvoltate ramuri ale sociologiei. În cadrul societăţii moderne, politicul ocupând un loc privilegiat, nevoia de a-l examina sociologic a crescut pe măsură, dând naştere în cele din urmă sociologiei politice. Preocupările ei în domeniul politicii externe, al relaţiilor internaţionale, dacă nu lipseau cu desăvârşire, erau oricum insuficiente, ea fiind centrată, mai degrabă, pe analiza politicului în interiorul unei societăţi. Schimbările produse pe scena lumii după primul şi mai ales după cel de-al doilea război mondial necesitau cercetarea neîntârziată a relaţiilor internaţionale şi din perspectivă sociologică. În timp ce sociologia politică studiază politicul ca domeniu al socialului, sociologia relaţiilor internaţionale se rezumă la a cerceta politica externă, relaţiile internaţionale, din punct de vedere social. Sociologia politică studiază procesele sociale care determină comportamentele politice, pe când sociologia relaţiilor internaţionale este interesată de fundamentul social al comportamentelor politice pe scena lumii. La fel ca şi sociologia politică, sociologia relaţiilor internaţionale nu poate exista fără o cercetare comparativă, fapt ce în mod inevitabil conduce la formarea unei teorii care nu se confundă, însă, cu ideologia, nici nu emite pretenţii holistice. Sociologia relaţiilor internaţionale nu îşi propune nici să analizeze cum ar trebui să arate scena mondială, ce tipuri de relaţii ar trebui să existe între actorii lumii, ce forme ar trebui să îmbrace cooperarea internaţională etc. Ea studiază cum este de fapt realitatea internaţională, cum interacţionează actorii în cadrul acestei realităţi etc.

3. Obiectul de studiu al disciplinei Sociologia Relaţiilor Internaţionale

La modul general, sociologia relaţiilor internaţionale studiază faptele internaţionale ca fapte sociale („exterioare individului, coercitive, generale” cum le definea sociologul francez Emil Durkheim). Cu alte cuvinte, ea este interesată de analiza fundamentelor sociale, a evoluţiei şi formelor de manifestare a fenomenelor calificate ca internaţionale. În plus, ea studiază actorii evenimentelor internaţionale, puterea şi obiectivele lor, mijloacele la care apelează, explorează şi sistematizează diversitatea instrumentelor şi tehnicilor acţiunii internaţionale: diplomaţia, recursul la forţă, utilizările dreptului.

3

Sociologia relaţiilor internaţionale are ca obiectiv sublinierea continuităţilor şi discontinuităţilor din modurile de acţiune internaţională, constrângerile şi dinamicile inerente acestora, la realizarea cărora contribuie actorii scenei mondiale şi în care şi ei sunt prinşi la rândul lor, mai mult sau mai puţin voluntar. Actorii sociali sunt subiect şi obiect al faptelor internaţionale: pe de-o parte ei impun anumite reglementări, ritmuri de evoluţie (subiect), pe de alta ei trebuie să se subscrie acestora (obiect). Raporturile SUA cu Organizaţia Mondială a Comerţului sunt relevante în acest sens.

Sociologia relaţiilor internaţionale propune o privire riguroasă asupra relaţiilor internaţionale ca relaţii sociale atât la nivelul micro, al actorilor (statelor etc.), cât şi la nivelul macro, al ansamblurilor pe care aceştia le alcătuiesc (ONU, NATO etc.). În perspectiva sociologică a relaţiilor internaţionale, empiricul nu este separat de teoretic, istoria de prezent, analiza continuităţilor de reflecţia asupra schimbării. Sociologia relaţiilor internaţionale studiază şi evenimentele internaţionale (războaie, revoluţii etc.), dar accentul ei cade pe faptele internaţionale ca fapte sociale, şi nu în primul rând pe evenimente. Ea face o analiză sociologică, nu istorică, folosind datele culese din investigaţia empirică şi nu raţionalizarea lor retrospectivă. Se axează pe descrierea şi explicarea unui fapt internaţional şi nu pe interpretări speculative. Sfera de cuprindere a relaţiilor internaţionale propusă de sociologia relaţiilor internaţionale este foarte generoasă: sunt incluse aici toate formele de relaţionare dintre membrii societăţilor luate separat, fie ele statale sau nonstatale.

Perspectiva sociologică asupra relaţiilor internaţionale propune articularea naţionalului cu internaţionalul, a nivelului micro cu cel macrosocial, a continuităţii cu discontinuitatea, a repetabilităţii cu unicitatea, rezultând astfel o disciplină hibrid, de sinteză, fundamentată în principal pe investigaţia empirică. Explorarea realităţii internaţionale de către sociologia relaţiilor internaţionale nu presupune în primul rând sintetizarea teoriilor privind acest domeniu, trecerea lor în revistă, dar nici nu le ignoră, ea fiind centrată mai degrabă pe dezvoltarea studiilor empirice rezultate din cercetarea realităţii internaţionale. În acest sens, sociologul francez Lahouari Addi susţine că sociologia relaţiilor internaţionale trebuie să ia în calcul diferitele teorii formulate despre relaţiile internaţionale, pentru a analiza scena mondială, „traversând categoriile de sistem social, societate internaţională compusă din state, societate mondială formată din actori statali şi nonstatali conexaţi pe diverse legături transnaţionale.”

Elaborarea unei sociologii a scenei mondiale presupune cercetarea raporturilor internaţionale, pacifiste sau belicoase, care delimitează un spaţiu în cadrul căruia se derulează activităţi sociale la un nivel

4

suprastatal. Ea este menită să analizeze atât fluxurile internaţionale, cât şi dinamicile locale care le alimentează.

4. Sistem internaţional şi relaţii internaţionale

Conceptul de sistem internaţional sau societate internaţională a stârnit numeroase controverse. Dacă pentru realism, societatea internaţională este o contradicţie în termeni, pentru că nu există contracte între state (acestea aflându-se în faza presocietală), pentru revoluţionarism, existenţa ei este indubitabilă şi, totodată, contrară membrilor săi.

În viziunea teoreticianului englez Martin Wight, societatea internaţională este expresia cooperării în afacerile internaţionale, a existenţei unui sistem diplomatic, a legilor şi instituţiilor internaţionale care complică sau modifică activitatea politicii de putere. Ea este cea mai cuprinzătoare societate de pe pământ, fiind definită de următoarele particularităţi esenţiale:

- Este o societate unică, alcătuită din alte societăţi mai organizate, numite state. Cu alte cuvinte, membrii ei sunt statele;

- Numărul membrilor săi este totdeauna mai mic (de ordinul sutelor) decât cel al unei societăţi obişnuite (de ordinul milioanelor);

- Membrii ei sunt mult mai eterogeni decât cei ai unei societăţi obişnuite (statale). Există mari diferenţieri între ei în privinţa dimensiunii teritoriale, a poziţiei şi resurselor geografice, a populaţiei, idealurilor culturale şi aranjamentelor sociale;

- Membrii ei sunt, în general, nemuritori. În orice caz, depăşesc cu mult durata de viaţă a oamenilor. Această caracteristică impietează asupra unităţii sale. Martin Wight ne spune: „Aşa cum ne arată descrierea Olimpului lui Homer, o societate de nemuritori (ce nu pot fi constrânşi să se supună), va fi mai puţin unită decât una de muritori”.

Absenţa unui stat mondial şi coexistenţa unui număr mare de state suverane nu anulează termenul de societate internaţională, nu condamnă politica internaţională la starea de conflict, la războaie permanente. Cea mai importantă dovadă a existenţei societăţii internaţionale, în concepţia lui Martin Wight, o constituie apariţia dreptului internaţional.

Alţi gânditori consideră că expresia de sistem (societate) internaţional (ă) este greşit (ă), aşa cum susţine G. Devin. Mai întâi, pentru că analogia implicită cu sistemele naţionale maschează deficienţa esenţială şi particularitatea majoră a sistemului internaţional, ale cărui modalităţi de reglementare sunt imperfecte şi care nu dispune de o autoritate politică superioară autorităţii membrilor săi, fiind un „corp fără cap”, după

5

expresia lui Marcel Merle, sociolog francez, specialist în analiza relaţiilor internaţionale. Apoi, dacă sistemul internaţional este o reţea de relaţii la scară planetară, el postulează conexiunea generalizată a diferitelor elemente ale acestei reţele, ceea ce pentru moment este destul de discutabil: „nenumărate sarcini în alb”, sau „ascultarea nu are loc”, după expresiile istoricului francez Fernand Braudel. Construcţia, adesea anevoioasă a sub-sistemelor sale (nu ştim după care criterii: geografice, funcţionale sau culturale?) ne poate tenta să realizăm legătura, dar complexitatea conceptualizărilor nu este pe măsura generalităţilor pe care se sprijină.

În concluzie, expresia „sistem internaţional” a suscitat o literatură abundentă fără a fi clarificată cu adevărat nici astăzi. Ea a avut totuşi succes datorită flexibilităţii utilizării sale. Făcând apel la un asemenea concept, nu facem decât să ne reprezentăm relaţiile dintre un anumit număr de actori, dincolo de frontierele naţionale, vizând adesea cadrul şi rezultatul acestor relaţii la un moment dat.

Relaţiile internaţionale, respectiv raporturile dintre actorii scenei mondiale reprezintă o a doua variabilă cheie vehiculată de sociologia relaţiilor internaţionale. Din punct de vedere sociologic, susţine G. Devin, relaţiile internaţionale pot să apară sub două forme esenţiale: ca relaţii de interacţiune sau ca relaţii de interdependenţă.

Relaţiile de interacţiune sunt cele în cadrul cărora modificările comportamentului unui actor în acţiune antrenează modificările întregii relaţii sau, altfel spus, al relaţiei în integralitatea ei. Exemplu în relaţiile de securitate: adoptarea unei noi măsuri de apărare de către un stat, percepută de altul ca o creştere a ameninţării, provoacă la rândul ei o contra-măsură şi alimentează procesul de escaladare. De menţionat că acest tip de relaţii se desfăşoară într-un mediu competitiv, aşa se şi explică efectele pe care le are la nivelul ansamblului.

În timp ce relaţiile de interacţiune sunt însoţite adesea de efectele competiţiei, relaţiile de interdependenţă produc mai degrabă efecte de agregare: aici, actorii operează alegeri care, luate în mod individual, sunt marginale (nesemnificative), dar care, cumulative, sunt de măsură să modifice ansamblul relaţiilor. Exemplu: luate una câte una, tranzacţiile financiare internaţionale nu contează prea mult, dar când creşterea lor cumulată trece de sute şi chiar mii de miliarde de dolari pe zi, pieţele financiare dobândesc o autonomie şi o capacitate de influenţă cu care statele trebuie să cadă la învoială în definirea politicii lor economice şi monetare.

La modul general, creşterea sub orice formă a fluxurilor transfrontaliere – comerciale, comunicaţionale, de migraţie – provoacă efecte emergente sau perverse (ruptura procedurilor existente, căutarea unor noi reglementări), adică, fără a fi în mod explicit dorite de actori, ele

6

rezultă din chiar situaţia lor de interdependenţă, cum spunea sociologul francez Raymond Boudon.

Acest ansamblu al relaţiilor aplicat la spaţiul extins al lumii conduce la analizarea internaţionalului ca sistem.

7

Curs nr. 2. ORDINEA ÎN POLITICA MONDIALĂ

1. Noţiunea de ordine

Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) defineşte ordinea (din lat. ordo, -inis, it. ordine) astfel: 1. Dispoziție, succesiune regulată cu caracter spațial, temporal, logic, moral, estetic; organizare, înșiruire, rând, rânduire, orânduială. ◊ Ordine de bătaie = dispozitiv de luptă. Ordine de zi = program care cuprinde totalitatea problemelor care urmează să fie discutate într-o ședință, într-o adunare. ◊ La ordinea zilei = de actualitate, care face vâlvă; important. 2. Așezare a unor obiecte potrivit unor cerințe de ordin practic și estetic, rânduială;  conformitate cu o cerință, cu o normă, cu o disciplină, cu o regulă. ◊  În ordine = așa cum se cuvine; în regulă. ◊ Expresia: A chema pe cineva la ordine = a soma pe cineva să respecte anumite norme (de conduită) încălcate; a admonesta. 3. Principiu de cauzalitate sau de finalitate a lumii, lege proprie naturii. ◊  De ordine = de natura..., de felul..., de domeniul. 4. Organizare, orânduire socială, politică, economică; regim; stabilitate socială, respectul instituțiilor sociale stabilite. ◊ Ordine publică = ordine politică, economică și socială dintr-un stat, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri deosebite de la o orânduire socială la alta și se traduce prin funcționarea normală a aparatului de stat, menținerea liniștii cetățenilor și a respectării drepturilor acestora. –

Aşadar, tot ce există este caracterizat prin ordine, printr-o anumită ordine. A spune despre anumite lucruri că, împreună, sunt plasate în ordine, înseamnă, în cea mai simplă accepţiune a termenului, că ele sunt legate unele de altele potrivit unui anumit cadru, că relaţia dintre ele nu este pur şi simplu lăsată pe seama hazardului, ci conţine un anumit principiu identificabil. Un rând de cărţi de pe raftul unei biblioteci corespunde unui cadru ordonat, iar câteva cărţi aşezate pe podea la întâmplare, nu.

2. Ordinea în viaţa socială

Referindu-ne la ordinea din viaţa socială – ca fiind opusă dezordinii – nu trebuie să avem în vedere orice cadru sau aranjament metodologic, ci un cadru de un anumit tip. Un anumit tip de comportament poate fi identificabil în timp ce oamenii sau grupurile de oameni se află în conflict violent; dar această situaţie poate fi caracterizată mai bine ca fiind în stare de dezordine. Statele suverane se pot comporta în timp de război (sau criză) în conformitate cu anumite principii, iar indivizii în condiţii de teamă şi insecuritate (cum sunt prezentaţi de către filosoful englez Thomas Hobbes) pot să se comporte conform unui anumit cadru prestabilit. Dar acestea nu sunt exemple de ordine, ci de dezordine în viaţa socială.

8

Ordinea pe care oamenii o urmăresc în viaţa socială nu este orice tip de ordine în relaţiile dintre oameni (sau grupuri), ci un cadru care concură la atingerea unui anumit rezultat, un aranjament al vieţii sociale care promovează anumite valori sau scopuri. Astfel, acelaşi filosof englez, Thomas Hobbes (n. 5 aprilie 1588; d. 4 decembrie 1679), contemporan cu Francis Bacon și cu René Descartes, urmându-i pe Machiavelli şi pe juristul francez Jean Bodin, a cautat justificări teoretice pentru susţinerea monarhiei, devenind fondatorul filosofiei statale moderne. El a abordat ideea instaurării păcii şi a ordinii sociale printr-un contract social încheiat între suveran şi popor. Pornind de la premisa că egoismul domină natura umană (omul pentru om este lup), Hobbes spune că de aici rezultă necesitatea apariției statului ca o creație artificială. El oferea pentru prima dată o definiție relevantă a naturii umane, ca o formă de cooperare auto-interesată. În opera sa principală, Leviathan (1651), Hobbes susţine că, dat fiind că în natură domnește "războiul fiecăruia cu toți ceilalți"(homo homini lupus), oamenii încheie un contract social prin care transferă statului puterea și competența. În virtutea acestui contract, oamenii consimt să renunţe definitiv şi necondiţionat la libertatea lor individuală în favoarea suveranului, pentru a scăpa de inevitabilele războaie ale tuturor împotriva tuturor ("bellum omniam contra omnes"). Deci legitimitatea statului constă și în datoria sa de a garanta securitatea. Filosofia politică a lui Hobbes se mai ocupă și de raportul stat (suveran) - individ (cetățean), de noţiunea și rolul dreptului natural în societate și de distincția dintre drept (jus) și lege (lex).

Teoria contractului social a cunoscut o largă răspândire începând cu secolele XVII-XVIII şi prin intermediul operelor lui John Locke și Jean Jacques Rousseau.

În teoria sa politică Locke combate absolutismul și tirania, apără libertatea și dreptul, vede în puterea legislativă forța supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă, care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară. Dacă guvernul, reprezentanții și monarhul își depășesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină și să-și exercite singur suveranitatea. Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune în stare de război cu acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.

Şi Jean Jacques Rousseau, şi-a imaginat o ordine bazată pe un pact social, pentru a putea domni libertatea, egalitatea şi dreptatea, considerate valori supreme. El se sprijină pe premisa că, dimpotrivă, omul este de la natură bun şi că de aceea ar trebui să ţină cont de virtuţile sale atunci când se implică în afaceri publice.   În cea mai importantă lucrarea a sa în aceasta privinţă, Contractul social (1762), Jean Jacques Rousseau spune că toti oamenii semnează un pact menit să le ofere siguranţă, şi pentru că fiecare semnează acest pact în mod liber, toţi fiind e-

9

gali, nimeninu este dezavantajat. Oamenii se supun conducerii supremeale unei voinţe generale (volontégénérale), acest lucru conducând la constituirea unei structuri spirituale comune. Anumiţi cetăţeni arputea însă exprima o voinţăparticulară ce se opune voinţei generale: acest lucru se numeşte"reprezentarea unor interese speciale", iar statul trebuie să îi supună pe acesti oameni la tot felul de constrângeri, ba chiar să îi condamne la moarte, pentru a oprima această vointa particulară. Cu toate neajunsurile sale, varianta contractului social elaborat de J.J. Rousseau a stat la baza constituirii ideologiei republicane a Revoluţiei franceze şi a Declaraţiei drepturilor omului.   

Dar anumite scopuri reprezintă piatra de temelie a ordinii; împlinirea lor este o condiţie nu numai a unui anumit tip de viaţă socială, ci a vieţii sociale însăşi.Oricare ar fi scopurile urmărite de societăţi, toate societăţile recunosc aceste scopuri şi crează aranjamente care să le promoveze. Trei astfel de scopuri trebuie menţionate:

-1. toate societăţile caută să asigure condiţii în care viaţa va fi protejată într-o anumită măsură împotriva violenţei, care ar putea provoca moartea sau rănirea;-2. toate societăţile caută să asigure că promisiunile, o dată facute, vor fi respectate, şi că acordurile, odată realizate, vor fi duse la îndeplinire;-3. toate societăţile caută să asigure că posesia lucrurilor va rămâne stabilă (într-o anumită măsură) şi nu va face obiectul unor provocări constante şi fără limită. Acestea sunt trei valori (scopuri) de bază ale vieţii sociale, legate fiind de viaţă, adevăr şi proprietate; ele sunt cu siguranţă incluse în orice listă a scopurilor de bază ale oricărei societăţi şi ilustrează ideea unui scop de bază.Toate aceste scopuri sunt scopuri elementare – o constelaţie de persoane (sau grupuri) unde nu există nici o pavăză împotriva violenţei, sau prevederi legate de onorarea acordurilor şi de stabilitatea posesiunilor, nu ar putea fi numită societate. Acestea sunt în celaşi timp şi scopuri primare: orice alte scopuri ar fi urmărite de o anumită societate, presupune realizarea anterioară a acestor trei scopuri într-o anumită măsură. Dacă oamenii nu se simpt în siguranţă, ei nu sunt capabili să-şi aloce energiile în direcţia realizării unor proiecte noi; dacă nu există presupunerea că acordurile la care s-a ajuns nu vor fi respectate, nu este de aşteptat ca acordurile la care s-a ajuns să facilitaze un comportament cooperativ; dacă posesia bunurilor nu este stabilită, este greu de imaginat o relaţie socială stabilă, indiferent de natura sa. Dar aceste trei scopuri au şi o valoare universală, în sensul că orice societate ţine seama de ele. Dacă aceste scopuri nu sunt realizate într-o anumită măsură, nu am putea vorbi de existenţa unei vieţi sociale, sau a unei societăţi; realizarea altor scopuri presupune realizarea acestor trei scopuri de bază. Uneori ordinea socială este definită în termenii obedienţei faţă de regulile de conduită; ea este definită, mai specific, ca fiind obedienţa faţă de regulile de drept. De fapt, ordinea în viaţa socială este foarte legată de conformitatea comportamentului uman faţă de regulile de conduită, chiar dacă nu faţă de

10

regulile de drept. În cele mai multe societăţi, ceea ce ajută la crearea tiparelor de conduită care să fie conforme cu scopurile elementare privind îngrădirea violenţei, onorarea acordurilor şi stabilitatea posesiunilor, este existenţa unor reguli care interzic crimele, nerespectarea termenilor contractului şi a regulilor privind proprietatea. Oamenii ataşează o mare importanţă ordinii, deoarece ea asigură predictibilitate comportamentului uman, o consecinţă a scopurilor primare ale coexistenţei.

3. Ordinea internaţională

Prin ordine internaţională se înţelege acel cadru de activităţi care susţine scopurile elementare sau primare ale societăţii de state (ale societăţii internaţionale). Vom vorbi despre ordinea internaţională din trei unghiuri de vedere:a) Punctul de plecare al relaţiilor internaţionale este existenţa statelor – comunităţi politice independente – fiecare având un guvern şi exercitând dreptul de suveranitate asupra unei anumite porţiuni din suprafaţa Terrei şi asupra unui anumit segment al populaţiei globului. Relaţiile internaţionale sunt relaţii stabilite între state şi nu relaţiile stabilita între naţiuni. Suveranitatea internă înseamnă supremaţia asupra tuturor autorităţilor din acel teritoriu. Suveranitatea externă nu înseamnă supremaţie, ci independenţa în relaţia cu alte autorităţi din afara statului. Exemple de comunităţi politice independente sunt oraşele-state din Grecia antică sau Italia Renaşterii, precum şi statele-naţiune moderne. Ele cuprind statele în care legitimitatea guvernării este bazată pe principii dinastice (în Europa modernă până la Revoluţia Franceză) şi statele în care legitimitatea guvernului este bazată pe principiile suportului popular sau naţional (în Europa începând de la Revoluţia Franceză). Ele includ statele multinaţionale şi statele cu o singură naţionalilate; statele ale căror teritorii nu formează o suprafaţă continuă, precum şi statele care o formează.b) Un sistem de state (sistem internaţional) este format când două sau mai multe state au suficient de multe contacte între ele şi acţiunile lor exercită un impact suficient de puternic asupra deciziilor celuilalt/celorlalte, determinându-le să acţioneze (cel puţin într-o anumită măsură) ca şi părţi ale unui întreg. Când statele au un contact suficient unul cu celălalt şi când există o interacţiune suficient de puternică între ele astfel încât comportamentul fiecăruia este un element luat în calcul de către celelalte, se poate vorbi de formarea unui sistem. Sociologul francez Raymond Aron definea sistemul internaţional prin prisma unor comunităţi politice independente care menţin un contact permanent între ele şi care sunt capabile să fie implicate într-un război generalizat. Iar dacă avem în vedere o comparaţie între sistemul internaţional de state şi sistemul suzeran de state, se poate vedea că primul este format dintr-un număr de state suverane, iar în celălalt caz un stat îşi exercită şi menţine supremaţia asupra celorlalte. În cazul sistemului de state suzerane o putere îşi exercită hegemonia

11

în mod permanent şi de necontestat, iar în cazul sistemului internaţional de state hegemonia trece de la o putere la alta şi este în mod constant subiect de dispută.De asemenea, un sistem primar de state este compus din state, iar un sistem secundar de state este compus din mai multe sisteme de state (sisteme suzerane de state).c) O societate de state (societate internaţională) există atunci când un grup de state – conştinete fiind de existenţa unor interese comune sau valori comune – formează o societate în sensul că ele se văd legate printr-un set de reguli comune în relaţiile dintre ele şi împărtăşesc munca în cadrul unor instituţii comune. Dacă în prezent statele formează o societate, aceasta se datorează faptului că ele recunosc anumite interese comune şi împărtăşesc valori comune, interacţiunea dintre ele fiind determinată de anumite reguli, care privesc respectarea independenţei fiecăruia, onorarea angajamentelor luate şi limitarea recurgerii la utilizarea forţei împortiva altor state. În acelaşi timp, statele cooperează în crearea instituţiilor privind forma şi procedura dreptului internaţional, aparatul diplomatic şi organizaţiile internaţionale, precum şi convenţiile privitoare la purtarea războiului. Caracteristicile unei societăţii internaţionale sunt următoarele: este fondată pe o cultură comună (o limbă comună, o filosofie comună şi o înţelegere similară a universului, o religie comună, un cod etic comun, o tradiţie estetică sau artistică comună). Aceste elemente comune facilitează activitatea societăţii internaţionale în două feluri:

- uşurează comunicarea şi înţelegerea între un stat şi celelalte, facilitând definirea unor reguli comune şi evoluţia instituţiilor comune;- reîntăresc capacitatea de a determina interesele comune, care determină statele să accepte reguli şi instituţii comune, având un simţ al unor valori comune.

Ordinea internaţională este acel cadru al activităţii internaţionale care susţine acele scopuri ale societăţii de state care sunt elementare, primare şi universale. Astfel, scopurile acestea sunt:

-1. prezervarea sistemului şi societăţii de state – statele au împărtăşit credinţa că ele reprezintă actorii principali în politica mondială, fiind principalii purtători de drepturi şi obligaţii. Contestarea existenţei societăţii de state poate veni din partea actorilor statali (Imperiul habsburgic, Franţa lui Ludovic al XIV-lea şi a lui Napoleon I), suprastatali (Papalitatea şi Sfântul Împărat Roman în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Naţiunile Unite în secolul XX), sau sub-statali (care operează în politica mondială din cadrul unui anumit stat) şi trans-statali (mişcările revoluţionare şi contrarevoluţionare au fost manifestări ale solidarităţii umane hrănite de Reformă, Revoluţia Franceză şi Rusă);-2. menţinerea independenţei şi a suveranităţii externe a statelor – din perspectiva oricărui stat, ceea ce el doreşte să câştige din participarea într-o societate de state este recunoaşterea independenţei în faţa oricărei autorităţi

12

externe şi jurisdicţia supremă peste cetăţenii şi teritoriul acelui stat. Ceea ce trebuie să dea în schimb este recunoaşterea aceloraşi drepturi de independenţă şi suveranitate pentru alte state;-3. pacea – condiţia normală a menţinerii relaţiei între statele membre ale societăţii internaţionale este menţinerea păcii, dar aceasta poate fi încălcată în circumstanţe speciale, conform unor principii general acceptate;-4. scopurile comune ale vieţii sociale:a.) limitarea violenţei prin cooperarea între state în vederea păstrării monopolului utilizării forţei, şi negarea dreptului de utilizarea a sa de către alte grupuri, prin acceptarea limitării dreptului lor de a recurge la acte violente (evitarea omorârii mesagerilor, angajarea în război numai pentru o cauză “justă”), purtarea războiului în anumite limite;b.) păstrarea promisiunilor reprezentată de principiul pacta sunt servanda. Conform acestui principiu latin, conventiile trebuie să fie respectate, fiind astfel consacrat un principiu deopotrivă valabil în dreptul civil intern şi în dreptul internaţional, exprimând o concepţie tradiţională cu privire la îndatorirea respectării cuvântului dat. Codul civil cuprinde regula expresă potrivit căreia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putându-se revoca numai prin consimţământ mutual sau din cauze autorizate de lege şi trebuind să fie executate cu bună-credinţă. În dreptul internaţional, acest principiu este afirmat în tratatele internaţionale, fiind înscris şi în Carta O.N.U., care cere statelor membre să-şi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile asumate pe baza Cartei. Convenţia de la Viena din anul 1969, privind dreptul tratatelor, prevede că părţile la un tratat internaţional nu pot invoca legislaţia internă ca argument pentru neîndeplinirea abligaţiilor asumate prin tratat.  Şi între state, la fel ca şi între indivizi, cooperarea poate avea loc numai dacă există acorduri, care o dată ce sunt încheiate, urmează a fi respectate întocmai;3.) stabilitatea posesiunilor, nu numai prin recunoaşterea de către un stat a proprietăţii celorlalte state, ci prin recunoaterea reciprocă a dreptului de suveranitate, prin care statele îşi delimitează sferele de jurisdicţie.

4. Ordinea mondială

Prin ordine mondială se înţelege acel cadru al activităţii umane care susţine scopurile elementare sau primare ale vieţii sociale la scara umanităţii. Înainte de ultima parte a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea ordinea mondială era pur şi simplu suma diferitelor sisteme politice care asigurau ordine în anumite părţi ale lumii. Începând cu secolul XX, a apărut posibilitatea constituirii unui sistem politic unic la nivel global. Primul sistem politic global a luat forma unui sistem de state global. Elementul care constituie motivul apariţiei unui anumit grad de interacţiune între sistemele politice din toate ţările lumii –

13

pentru a ne face să putem vorbi de un sistem politic global – a fost expansiunea sistemului de state european şi transformarea sa într-un sistem de state de dimensiuni globale. Ordinea mondială înseamă altceva decât ordinea internaţională. Ordinea la nivelul întregii umanităţi este un elemenat cu un caracter mult mai larg faţă de ordinea ce există între state; este un element fundamental, primordial, şi chiar mai moral decât acesta. Ordinea mondială are un carcater mai larg decât ordinea internaţională – ea nu are de a face numai cu ordinea între state, ci şi cu ordinea la nivelul intern al statelor, la nivelul municipalităţilor dintr-un anumit stat, cu ordinea la nivelul sistemului politic global din care sistemul de state este numai o parte. Ordinea mondială este mai cuprinzătoare decât ordinea internaţională, deoarece unităţile indivizibile ale marii societăţi umane nu sunt statele (sau naţiunile, triburile, imperiile clasele sociale), ci fiinţele umane, care sunt permanente şi indestructibile, faţă de grupurile în care acestea se pot asocia. Ordinea mondială este moral superioară ordinii internaţionale. Dacă este ataşată o anumită valoare ordinii în politica mondială, atunci aceasta are de-a face cu ordinea între toţi oamenii şi ordinea la nivelul întregii umanităţi trebuie privită ca fiind de o valoare superioară, în comparaţie cu ordinea la nivelul societăţii de state. Iar dacă ordinea internaţională are valoare, atunci aceasta se datorează faptului că ea este instrumentală scopului obţinerii ordinii în societatea umană, la scară planetară.

Curs nr. 3.

14

EXISTENŢA ORDINII ÎN POLITICA MONDIALĂ

Ordinea în politica mondială ar putea lua forma cadrului care îşi propune menţinerea scopurilor elementare ale vieţii sociale într-o unică formă a marii familii umane. Dar la o analiză mai profundă se poate vedea că ordinea este parte a relaţiilor internaţionale – că statele moderne au format şi continuă să formeze nu numai un sistem de state, ci şi o societate internaţională. În mod constant se manifestă prezenţa ideii unei societăţi internaţionale, proclamată de către filosofi şi publicişti, fiind totodată prezentă şi în retorica liderilor politici.

Ideea societăţii internaţionale

De-a lungul istoriei statelor moderne, se pot identifica trei curente de gândire competitive:1. tradiţia realistă sau hobbesiană (de Thomas Hobbes) – care vede pe scena politică internaţională rolul predominant al stării de război şi al elementelor care caracterizează această stare;2. tradiţia universalistă sau kantiană (de la Immanuel Kant) – care identifică forţe în politica mondială ce izvorăsc din potenţialul întregii umanităţi;3. tradiţia internaţionalistă sau groţiană (de la Hugo Grotius) – care vede politica internaţională desfăşurându-se în cadrul societăţii internaţionale.

Fiecare din aceste trei curente tradiţionale privesc o anumită descriere a naturii politicii internaţionale, stabilind totodată şi un set de prescripţii pentru ghidarea comportamentului statelor pe arena internaţională.

Tradiţia realistă descrie relaţiile internaţionale ca fiind într-o stare de luptă a tuturor împotriva tuturor; o arenă de luptă în care fiecare stat este opus celorlalte. Relaţiile internaţionale reprezintă un conflict pur între state, asemănându-se în întregime cu un joc de sumă nulă: interesul unui stat exclude interesul celorlalte. Ca urmare, activitatea specifică care ne ajută să înţelegem relaţiile internaţionale este însăşi războiul; iar pacea este o perioadă de recuperare după ultimul război şi de pregătire a celui ce va urma.

Recomandarea ce izvorăşte din acest curent este: fiecare stat este liber să-şi urmărească scopurile în relaţie cu alte state, fără nici o restricţie de natură morală sau legală. Ideea de moralitate şi lege este validă doar în contextul unei societăţi, dar viaţa internaţională se află dincolo de hotarul oricărei societăţi. Iar dacă sunt urmărite anumite scopuri în politica

15

internaţională, acestea sunt numai cele morale sau legale pentru statul în cauză. Singurele reguli sau principii care ar limita comportamentul statelor sunt cele date de prudenţă şi necesitate.

În tradiţia universalistă – situată la polul opus faţă de cea realistă – natura esenţială a politicii nu constă în conflictul între state, ci în legăturile sociale transnaţionale ce conectează fiinţele umane care sunt cetăţeni ai diferitelor state. Tema centrală a relaţiilor internaţionale este numai în aparenţă relaţiile între state, dar în realitate tema de bază este cea a relaţiei între oamenii ce fac parte din comunitatea umană – care există în mod potenţial şi care atunci când se va manifesta, va face ca sistemul de state să fie pus la lada cu lucruri scoase din uz. Interesele tuturor oamenilor sunt aceleaşi; politica internaţională din această perspectivă nu se mai aseamănă cu un joc de sumă nulă, ci se întruneşte caracteristicile unui joc cooperativ, de sumă ne-nulă.

Desigur, există conficte de interes manifestate la nivelul liderilor diverselor state, dar acesta este numai la nivel superficial; dar înţelese în profunzime, interesele tuturor oamenilor sunt aceleaşi. Activitatea principală identificată de curentul universalist este cea a conflictului ideologic orizontal, care trece dincolo de graniţele statelor şi divide societatea umană în două tabere: 1. mandatari ai întregii comunităţi umane (care sunt adevăraţii credincioşi în realizarea scopurilor umanităţii);2. cei ce se opun realizării acesteia (cei ce se opun realizării acestui scop).

Viziunea universalistă kantiană faţă de moralitatea internaţională – în contrast cu cea hobbesiană – consideră că există imperative morale în domeniul relaţiilor internaţionale, limitând acţiunile ce pot fi întreprinse de către state; dar aceste imperative impun nu numai coexistenţa şi cooperarea, ci înlăturarea sistemului de state şi înlocuirea sa cu o societate cosmopolită. Întreaga comunitate umană nu este numai elementul central al politicii internaţionale – ea este ţelul final şi subiectul celei mai mari strădanii morale umane.

Curentul internaţionalist se află între cele două orientări menţionate mai sus; politica internaţională este dezbătută în termenii societăţii de state (societăţii internaţionale). Faţă de curentul realist, internaţionaliştii susţin că statele nu sunt angajate într-o luptă ca şi gladiatorii într-o arenă, ci sunt limitate în acţiunile lor conflictuale de către anumite reguli şi instituţii comune. Faţă de curentul universalist, internaţionaliştii acceptă premisa că statele suverane sunt realitatea centrală a politicii internaţionale. Membrii societăţii internaţionale nu sunt indivizii, ci statele în sine.

16

Politica internaţională în accepţiune internaţionalistă nu înseamnă numai un pur conflict de interese sau interese comune complete; ea se aseamănă cu un joc care are atât caracteristici distributive, cât şi caracteristici productive. Activitatea internaţională specifică în această accepţiune nu este nici războiul între state, şi nici conflictul orizontal ce trece dincolo de graniţele statelor, ci comerţul – interacţiunea economică şi socială între state.

Astfel, statele în interacţiunile lor sunt influenţate de anumite reguli şi instituţii specifice societăţii pe care o formează; acţiunile statelor nu sunt determinate doar de principii legate de prudenţă sau necesitate, ci şi de imperative morale şi juridice. Dar acceptarea cerinţelor impuse de coexistenţă şi cooperare este văzută în contextul societăţii de state şi nu în cel al unei comunităţi umane universale.

Societatea internaţională creştină

În secolele al XV-lea, al XVI-lea şi al XVII-lea, pe măsură ce organizarea politică universală a Creştinătăţii Occidentale se afla în proces de dezintegrare şi statele moderne în proces de articulare, trei cadre de gândire puteau fi identificate în descrierea noii politici internaţionale şi a modului de comportament pe care aceasta îl presupunea:1. gânditori ca Machiavelli, Hobbes şi Bacon vedeau statele emergente confruntându-se unul cu celălalt într-un vaccum social şi moral datorat recesiunii Republicii Creştine;2. gânditorii ce aveau legături cu Papalitatea şi Imperiul se luptau să susţină ideea unei autorităţi universale;3. un al treilea grup de gânditori aveau să se bazeze pe tradiţia dată de dreptul natural, susţinând faptul că prinţii care se făcuseră stăpâni peste rivalii locali şi au devenit independenţi în relaţia lor cu autorităţile externe, erau totuşi legaţi de anumite interese şi reguli comune.

Societatea internaţională la care reflectau adepţii dreptului natural avea următoarele caracteristici (Victoria, Grotius, Pufendorf): - valorile care se aflau la baza societăţii erau cele creştine. Chiar semnarea tratatelor era în această perioadă însoţită de jurăminte religioase; - gânditorii din această perioadă nu ofereau un ghid care să prezinte clar care erau membrii societăţii internaţionale; - ideea unei societăţi internaţionale care emergea în acea perioadă privea şi regulile de coexistenţă care erau într-o stare incipientă în legătură cu o societate universală;

17

- acea societate internaţională nu definea un set de instituţii derivate din cooperarea dintre state.

Societatea internaţională europeană

În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, când statul ca şi corp politic era deja articulat (iniţial în faza dinastică sau absolutistă, mai apoi în cea naţională sau populară) şi când conexiunile ce se creau între state erau tot mai studiate, ideea unei societăţi internaţionale a luat o formă diferită. Reprezentanţi ai acestui curent sunt: Burke, Vattel, Ranke, Castlereagh, Gladstone. Iar societatea internaţională contemplată de aceşti teoreticieni era considerată europeană, şi nu creştină, în valorile şi cultura sa; referinţele la creştinătate ca şi elemente de legătură ale societăţii de state au dispărut, precum şi jurămintele religioase din protocolul încheierii tratatelor.

Sursele din care izvorau regulile după care statele se ghidau erau cele care priveau nu teoriile despre ceea ce ar trebui să facă statele, ci corpul de obiceiuri şi reguli care priveau modul de acţiune al statelor. În această perioadă se conturau tot mai pregnant regulile privind restrângerea acţiunilor violente, recurgerea legitimă la forţă în politica internaţională devenind monopolul statului. Suveranitatea era recunoscută ca fiind un atribut al tuturor statelor, iar schimbul de recunoaştere al suveranităţii a devenit regula de bază a coexistenţei în cadrul sistemului de state.

Mai mult, în societatea internaţională din această perioadă era identificabilă expresia vizibilă a unor instituţii care reflectau existenţa cooperării între statele membre. Dreptul internaţional era recunoscut ca fiind alcătuit dintr-un corp distinct de reguli, rezultând din cooperarea statelor, necesitând o anume disciplină distinctă de cea impusă de filozofie sau teologie. A fost stabilit rolul sistemului diplomatic în societatea internaţională (de Callieres), al balanţei de putere (Vattel), rolul marilor puteri (Ranke).

Societatea internaţională mondială

În secolul al XX-lea, cele două războaie mondiale aveau să hrănească interpretarea realistă a relaţiilor internaţionale; orientarea universalistă avea să primească impulsuri din partea revoluţiilor rusă şi chineză. În orice caz, societatea internaţională a încetat să mai fie privită ca europeană şi a fost luată în considerare o societate care cuprindea întreaga lume. Ideea unei societăţi de state reformate a făcut ca organizaţiile internaţionale să fie privite ca instituţii-cheie ale societăţii internaţionale, respingându-se importanţa balanţei de putere (Wilson) şi

18

denigrându-se ideea diplomaţiei secrete (Lenin şi Wilson), concomitent cu tendinţa înlocuirii ei cu o administraţie internaţională.

Realitatea societăţii internaţionale

Elementul societăţii

Elementul unei societăţi a fost întotdeauna prezent şi rămâne prezent în sistemul internaţional modern, deşi numai ca şi componentă a sa, şi a cărei supravieţuire este pusă la încercare uneori. Sistemul internaţional modern reflectă toate cele trei elemente menţionate mai sus, în tradiţiile hobbesiană, kantiană şi groţiană:1. elementul luptei pentru putere între state;2. elementul solidarităţii şi al conflictului transnaţional;3. elementul cooperării şi a interacţiunii reglementate între state.

Este de menţionat faptul că în diferite faze istorice ale sistemului de state, în arii geografice diferite şi în politicile adoptate de diferiţi oameni de stat, unul din aceste elemente avea preponderenţă asupra altora.

Elementul războiului era predominant în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, când obiectul războaielor între Olanda, Anglia şi Franţa îl constituia monopolul comercial susţinut de puterea maritimă şi controlul politic exercitat asupra coloniilor.

Elementul solidarităţii transnaţionale a marcat prima fază a sistemului de state, când întâlnim războaiele religioase, până la Pacea de la Westphalia; întâlnim acest element şi în modul de răspândire al ideilor inspirate din Revoluţia Franceză sau din cea comunistă sau anti-comunistă. Expresia legăturilor era dată de solidaritatea transnaţională a partidelor protestante, respectiv a forţelor republicane şi democrate favorabile Revoluţiei Franceze, respectiv a Internaţionalei Comuniste, precum şi în solidarităţile contra-revoluţionare ale Ordinului Iezuiţilor, Legitimismului Internaţional şi anti-comunismului Dullesian.

În Europa secolului al XIX-lea în intervalul de timp ce era limitat de lupta între forţele evoluţionare şi legitimişti şi de reapariţia conflictului între marile puteri, spre sfârşitul secolului, care avea să ducă la izbucnirea Primului Război Mondial, elementul societăţii internaţionale era predominant.

Societatea anarhicăSe susţine că existenţa societăţii internaţionale este combătută

datorită prezenţei anarhiei, înţeleasă în sensul că nu există un guvern care să emită reguli. Statele suverane nu sunt subiecţi ai unui guvern comun, spre deosebire de fiinţele umane. O temă care persistă în discuţiile

19

moderne din sfera relaţiilor internaţionale a fost aceea a faptului că datorită anarhiei, statele nu formează nici un tip de societate, şi că dacă ar forma-o, ar putea să o facă doar subordonându-se unei autorităţi comune. Dar aceasta este o analogie care se bazează pe concepţia care emană de la Hobbes, anume că statele, ca şi indivizii, sunt capabile să se comporte ordonat dacă ele sunt supuse unei puteri comune, care să aibă autoritate asupra lor.

Dar există anumite neajunsuri ale teoriei privind argumentul că statele nu formează o societate deoarece ele se află într-o condiţie de anarhie internaţională:1. Sistemul internaţional modern nu se pretează în întregime stării naturale prezentată de către Hobbes. Situaţia în care oamenii trăiesc în lipsa unei autorităţi are trei caracteristici principale: - în această stare nu există industrie, agricultură, navigaţie, comerţ sau cultură; - nu există reguli de conduită de inspiraţie morală sau legală; - starea ce caracterizează relaţiile între entităţi este cea de război.

Absenţa unui guvern mondial nu înseamnă inexistenţa comerţului, industriei sau ale altor rafinemante ale vieţii; în cadrul sistemului de state, noţiunile de bine şi rău au jucat un rol central în privinţa comportamentului statelor. Singurul element – acela al prezenţei înclinaţiei statelor spre război – poate fi aplicat relaţiilor internaţionale moderne.2. Al doilea argument priveşte limitele analogiei relaţiilor dintre state cu situaţia existentă la nivelul intern al statelor, a legăturilor care se creează între indivizi. Statele sunt foarte deosebite de fiinţele umane. Chiar dacă se susţine că existenţa unui guvern este o condiţie pentru a crea ordine între indivizi, o anumită stare anarhică între state este tolerabilă. Statele nu sunt vulnerabile în faţa unui atac aşa cum sunt fiinţele umane; o persoană în lipsa unei autorităţi nu are cum să fie la adăpost în faţa unui atac violent, dar grupurile umane organizate sub formă de state pot să-şi furnizeze mijloace de apărare. Un atac armat împotriva unui stat nu se aseamănă cu uciderea unei persoane; moartea unui om este un fenomen de neschimbat, dar nu întotdeauna un atac asupra unui stat a avut ca şi efect dispariţia acelui stat. Astfel, argumentul că dacă oamenii nu pot forma o societate în absenţa unui guvern, nici statele nu o pot face, poate fi contestat: o anumită ordine poate fi identificată între oameni, chiar în absenţa unui guvern, iar statele fiind atât de deosebite în comparaţie cu indivizii, ele sunt capabile să formeze o societate anarhică.

20

Curs nr. 4

MENŢINEREA ORDINII ÎN POLITICA MONDIALĂ

Menţinerea ordinii în viaţa socială

În orice societate ordinea este dată ce acel cadru comportamental care susţine scopurile elementare sau primare ale vieţii sociale. Ordinea este menţinută de percepţia unui interes comun în privinţa scopurilor elementare ale vieţii; de regulile care prescriu cadrul comportamental care le susţine; de instituţiile care fac aceste reguli efective. Vulnerabilitatea oamenilor în faţa acţiunilor violente şi înclinaţia oamenilor de a recurge la violenţă au dat naştere unui interes comun privind îngrădirea acţiunilor violente. Interdependenţa oamenilor în privinţa nevoilor materiale i-a făcut să perceapă interesul comun al respectării acordurilor. Faptul că abundenţa resurselor este limitată, iar altruismul uman nu este total au făcut ca oamenii să perceapă un interes comun în stabilitatea posesiunilor. Şi aceasta deoarece acest simţ al interesului comun este consecinţa temerilor.

Dar percepţia interesului comun în privinţa satisfacerii scopurilor elementare ale vieţii sociale poate să fie vagă, şi poate să nu furnizeze un ghid precis al comportamentului ce ar asigura satisfacerea acestor scopuri. Regulile sunt acelea care asigură o astfel de ghidare. Regulile sunt principii generale imperative care cer sau autorizează o anumită clasă de persoane (sau grupuri) să se comporte într-un anumit mod. În orice societate ordinea este menţinută nu numai datorită percepţiei unor interese comune (vizând crearea ordinii şi evitarea dezordinii), ci şi prin regulile care prezintă care tip de comportament este cel ordonat. Este de menţionat faptul că aceste reguli pot avea statut de lege, de norme morale, de obiceiuri sau etichetă, sau sunt pur şi simplu “reguli de joc” acceptate.

Deşi regulile în sine sunt construcţii intelectuale, oamenii din societatea unde acestea se aplică trebuie să se supună acestora într-o anumită măsură şi trebuie să ţină seama de ele, chiar dacă ei aleg să încalce respectivele reguli. Iar dacă regulile nu sunt numai construcţii intelectuale şi sunt efective din punct de vedere social, aceasta se datorează faptului că în acea societate sunt prezente instituţii care îndeplinesc următoarele funcţiuni:-1. regulile trebuie făcute, trebuie formulate şi promulgate ca reguli pentru o societate;-2. regulile trebuie comunicate, astfel încât conţinutul lor să fie cunoscut de către cei cărora urmează să li se aplice;-3. regulile trebuie administrate (de exemplu, regulile ce interzic recurgera la acţiuni violente cer ca anumiţi paşi să fie parcurşi şi să se

21

asigure menţinerea unei forţe poliţieneşti, a închisorilor, a aparatului judecătoresc);-4. regulile trebuie interpretate – reglementările privind sensul unei anumite reguli, a relaţiei dintre reguli în caz de conflict sau inexistenţa încălcării unei anumite reguli, trebuie să fie stabilite, pentru a se putea stabili un ghid de comportament;-5. regulile trebuie să fie promulgate pentru a fi eficiente;-6. regulile trebuie să aibă legitimitate în ochii persoanelor şi grupurilor cărora acestea li se aplică;-7. regulile trebuie să fie adaptabile nevoilor în schimbare şi noilor circumstanţe;-8. regulile trebuie să fie protejate împotriva dezvoltărilor care ar putea genera la nivel social reducerea eficienţei modului de operare al acestora.

Ordinea în statul modern

În cadrul unui stat modern, o instituţie sau un set de instituţii interconectate are capacitatea de a asigura efectivitatea regulilor sociale elementare – guvernul. El reprezintă singura instituţie capabilă să recurgă la utilizarea forţei fizice. El are la dispoziţia sa o forţă covârşitoare, în comparaţie cu forţa pe care o are la dispoziţie oricare alt grup din cadrul statului; el mai are şi monopolul utilizării legitime a forţei, cu excepţia dreptului rezidual al fiecărui individ de a se apăra.

Rolul guvernului în sprijinirea realizării scopurilor sociale elementare şi în promovarea eficacităţii regulilor sociale este unul central. Astfel,- guvernul face reguli, nu numai în sensul că le inventează sau le aplică pe cele elaborate de Parlament, ci şi în sensul că parafează acordul societăţii asupra lor;- guvernul asigură ca regulile care au fost stabilite să fie comunicate celor care sunt vizaţi de ele;- guvernul administrează regulile şi le dă efect, transformându-le din principii generale în cerinţe faţă de indivizi în a face sau a se abţine de la a face ceva;- guvernul este capabil să interpreteze regulile, prin intermediul braţului său juridic;- guvernul este capabil să dea forţă legii prin recurgerea (sau ameninţarea cu recurgerea) la forţă, scoţându-se în evidenţă puterea coercivă a guvernului;- guvernul poate contribui la legitimizarea regulilor, prin acceptarea lor ca valide şi prin influenţa pe care o are în domeniul educării opiniei publice, respectiv prin modelarea culturii politice într-o manieră favorabilă în vederea acceptării regulilor ca legitime;

22

- guvernul poate solicita adaptarea regulilor noilor circumstanţe, prin amendarea vechilor legi şi determinarea promulgării unora noi, prin administrarea şi interpretarea lor astfel încât conţinutul lor să fie modificat;- guvernul îndeplineşte şi funcţia de protecţie a regulilor prin anumite acţiuni politice luate la nivelul scenei sociale, astfel încât regulile să-şi producă efectele în continuare.

Ordinea în societatea internaţională

Menţinerea ordinii în politica mondială depinde de anumiţi factori cauzali, care vor putea asigura o anumită ordine la nivel internaţional, chiar dacă statele sunt lipste de orice concepţie privind interesele comune, regulile comune sau instituţiile comune – chiar dacă statele formează deci doar un sistem de state şi nu o societate internaţională.

Un exemplu este balanţa de putere; chiar dacă în acest caz lipseşte cu desăvârşire credinţa că ea serveşte interese comune – ea poate asigura limitarea violenţei sau punerea la adăpost a guvernelor în faţa provocărilor vizând supremaţia lor locală. În cadrul societăţii internaţionale, la fel ca şi în cadrul altor societăţi, ordinea este consecinţa perceperii unor interese comune legate de scopurile elementare ale vieţii, a regulilor ce prescriu comportamentul ce asigură atingerea acestor scopuri şi a instituţiilor ce asigură acestor reguli eficacitate.

Interesele comune

A spune despre un lucru că este în interesul cuiva înseamnă că acel lucru serveşte acelei persoane ca şi mijloc în atingerea unui anumit scop pe care-l urmăreşte. Dacă acel lucru serveşte sau nu atingerii unui anumit scop este o problemă de natură obiectivă. Dar faptul că lucrul respectiv este în interesul cuiva depinde şi de ceea ce acesta urmăreşte.

Astfel, criteriul “interesului naţional” în sine nu ne furnizează un ghid specific pentru a interpreta comportamentul statelor şi nu prescrie modul în care ar trebui să se comporte acel stat – cu excepţia cazului în care care sunt enunţate scopurile concrete şi obiectivele pe care acel stat le urmăreşte, obiective care privesc securitatea, prosperitatea, obiective de natură ideologică. Dar a spune că politica externă a unui stat trebuie să se bazeze pe urmărirea interesului naţional presupune faptul că orice paşi ar fi făcuţi, aceştia trebuie să fie parte a unui plan de acţiune raţional. O politică având la bază ideea interesului unui grup de state – în contrast cu ideea interesului naţional – priveşte scopurile urmărite de o alianţă sau organizaţie internaţională căreia îi aparţine statul în cauză.

23

Menţinerea ordinii în societatea internaţională are ca punct de plecare dezvoltarea între state a percepţiei unui interes comun privind scopurile elementare ale vieţii sociale. Oricât de diferite şi contrastante obiective ar avea statele, ele sunt unite în privinţa unor anumite interese comune, care le sunt instrumentele în vederea atingerii anumitor scopuri.

Percepţia interesului comun al statelor poate izvorî din:- teama de o violenţă neîngrădită;- teama datorată instabilităţii acordurilor;- teama privind insecuritatea faţă de independenţa şi suveranitatea statală.

Originile sale pot fi legate de calculul raţional privind dorinţa statelor de a accepta o reducere a libertăţilor lor, ca o acţiune reciprocă întreprinsă de toate statele.

Regulile

În societatea internaţională – la fel ca şi în cazul altor societăţi – percepţia interesului comun în privinţa scopurilor elementare ale vieţii nu furnizează acel cadru precis cu privire la ce tip de comportament trebuie să se recurgă pentru a atinge acele scopuri; pentru a realiza aceasta este nevoie de reguli. Aceste reguli pot avea statut:- de drept internaţional;- de reguli morale;- de obiceiuri sau practică;- de reguli operaţionale – regulile de joc, care sunt construite fără un acord formal, sau chiar fără a se recurge la comunicarea verbală.

Este un fenomen des întâlnit ca o regulă să fie iniţial o regulă operaţională, apoi ca aceasta să devină obicei, apoi să se transforme în principiu moral, pentru ca în final să fie încorporată în textul unei convenţii. Este cazul convenţiilor privind războiul, statutul personalului consular şi diplomatic şi dreptul mării.

Există trei categorii de reguli care joacă un rol important în menţinerea ordinii internaţionale:

1) Reguli care prezintă principiul normativ constituţional sau fundamental în politica mondială. Este principiul care identifică ideea societăţii de state – opusă unor idei alternative cum sunt cea a unui imperiu universal, cea a unei comunităţi de fiinţe umane cosmopolitane, sau cea hobbesiană specifică stării de război – ca fiind principiul suprem al organizării politice a întregii umanităţi. Ideea societăţii internaţionale identifică statele componente ca şi unităţi competente să îndeplinească sarcini în această societate, inclusiv cele privind susţinerea forţei regulilor de bază.

24

Ideea societăţii internaţionale identifică relaţiile între state ca fiind desfăşurate între membri ai unei societăţi legate de reguli comune şi angajate faţă de instituţii comune; ea exclude astfel concepţia despre politica mondială ca fiind o arenă aflată în stare de război. Statele se autoconsideră cei mai importanţi actori pe scena lumii, ele au dreptul de a fi purtătorii de drepturi şi obligaţii legate de dreptul internaţional; numai ele au dreptul de a întreprinde acţiuni menite a păstra această poziţie privilegiată, acest drept având la bază consimţământul tuturor statelor.

2) Reguli de coexistenţă. Având în vedere direcţionarea dată de principiul constituţional referitor la cine sunt membrii societăţii internaţionale, regulile acestea stabilesc care sunt condiţiile minime ale coexistenţei. Mai întâi, ele includ regulile care restrâng anvergura violenţei în politica mondială. Aceste reguli caută să limiteze legitimitatea recurgerii la forţă doar la nivelul statelor, negâd dreptul acesta altor actori, limitând violenţa la ceea ce numim război. Respectivele reguli limitează cauzele sau scopurile pentru care un stat suveran poate legitim să înceapă un război. Regulile din această categorie caută să restrângă maniera în care statele pot să ducă un război – prin aceea că războiul trebuie purtat în funcţie de scopurile urmărite, prin cruţarea non-combatanţilor, şi neangajând mai multă violenţă decât este necesară; mai mult, regulile caută să restrângă aria geografică a războiului, stabilind drepturile şi obligaţiile statelor neutre şi combatante, în relaţiile dintre ele.

Un alt complex de reguli de coexistenţă sunt cele ce prescriu comportamentul potrivit ce asigură îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acorduri. Regula de bază aici este cunoscută sub numele de pacta sunt servanda, fiind considerată totodată şi primul prncipiu al dreptului naţiunilor.

Regulile de coexistenţă includ şi cele ce prescriu comportamentul ce priveşte stabitatea controlului şi jurisdicţiei fiecărui stat asupra teritoriului şi populaţiei sale. Miezul acestei reguli este principiul că fiecare stat acceptă să respecte suveranitatea (jurisdicţia supremă) a fiecărui stat peste domeniile şi cetăţenii săi, în schimbul recunoaşterii de către aceştia a aceloraşi drepturi pentru acel stat. Ca şi o consecinţă, statele cad de acord să nu intervină abuziv în afacerile interne ale altor state.

3) Reguli ce privesc reglementarea cooperării între state. Sunt incluse nu numai regulile ce facilitează cooperarea în domeniile politice şi strategice, ci şi cele de natură socială şi economică. Ultimele două secole sunt pline de exemple de cooperare întreprinsă de către statele lumii în domenii precum cel economic, social, de mediu sau în domeniul comunicaţiilor internaţionale.

25

Dar aceste reguli prescriu comportamentul potrivit nu pentru atingerea scopurilor elementare sau primare în viaţa internaţională, ci pentru realizarea unor scopuri mult mai avansate (scopuri secundare) urmărite de societatea internaţională şi în cazul cărora s-a ajuns la consens cu privire la obiectivele urmărite, obiective care depăşesc cadrul coexistenţei.

Toate aceste reguli furnizează mijloacele prin care societatea internaţională se mişcă de la percepţia vagă a intereselor comune spre o concepţie clară a tipului de comportament pe care realizarea acestor interese o impune.

Instituţiile

Actorii unei societăţi internaţionale – statele suverane – sunt principalii responsabili în îndeplinirea funcţiilor ce fac ca regulile să fie efectiv aplicabile. Şi fac aceasta în lipsa unui guvern suprem (mondial) care să asigure îndeplinirea acestor funcţii. Astfel, statele în sine sunt principalele instituţii ale societăţii de state.

Statele întreprind funcţia construcţiei de reguli, legiferând şi consimţind să se conformeze unor reguli specifice.

Statele comunică regulile prin vocea lor oficială, afirmând că respectă principiul legal al suveranităţii statelor, principiul moral al auto-determinării naţionale sau regula operaţională privind ne-interferenţa marilor puteri în sferele de influenţă a altor mari puteri. Dar statele comunică regulile şi prin acţiunile lor, indicând faptul că acceptă sau refuză să accepte validitatea unui anumite reguli. Întrucât statele sunt cele care publică regulile, publicarea poate fi distorsionată, în favoarea intereselor specifice ale acelui stat (sau chiar ale altor state).

Statele administrează regulile societăţii internaţionale; ca acţiune executivă auxiliară a regulilor, această administrare este făcută direct de către state (când sunt depozitarele unui anumit tratat, sau garanţii unui acord de neutralitate, sau arbitri într-o dispută) sau de către organizaţiile intrenaţionale (poşta, transporturile, comunicaţiile).

Fiecare stat interpretează într-o manieră proprie regulile legale, morale sau operaţionale. Statele se bazează în această acţiune pe sfaturile venite din partea propriilor consilieri juridici.

Promulgarea şi executarea regulilor, în lipsa unei autorităţi centrale, este asigurată de către state, care pot recurge chiar la acţiuni de forţă pentru a-şi proteja drepturile lor, dar societatea internaţională poate să vadă aceste acţiuni într-o manieră total diferită de cea a statului care le întreprinde.

26

Statele întreprind acţiunea de legitimizare a regulilor, promovând acceptarea lor ca fiind valoroase pentru ele, precum şi recurgând la persuasiune şi propagandă pentru a mobiliza opinia publică mondială în sprijinul acţiunilor lor. Susţinerea regulilor promovate de un anumit stat de către organizaţiile internaţionale asigură vizibilitate şi promovare pentru regulile respective.

Statele întreprind acţiuni privind modificarea sau adaptarea regulilor operaţionale, morale sau legale la circumstanţele care se schimbă, dar fac acest lucru în absenţa unei autorităţi legislative universale, care să fie capabilă să abroge vechile reguli sau să promulge unele noi şi fără ca să existe un consens cu privire la modul în care aceste reguli să fie schimbate (şi nici dacă este oportună sau nu o asemenea acţiune).

Statele îndeplinesc sarcina de protecţie a regulilor; protecţia regulilor cuprinde actele diplomaţiei şi războiului prin care statele caută să păstreze o balanţă a puterii în sistemul internaţional, prin care caută să se acomodeze sau să limiteze conflictele ideologice, sau prin care se caută limitarea şi controlul armamentelor şi a forţelor armate.

27

Curs nr. 5

PUTEREA ŞI BALANŢA DE PUTERE ÎN SOCIOLOGIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Puterea în domeniul relaţiilor internaţionale

 Puterea se află în epicentrul sistemului internaţional. Concepte precum puteri regionale, mari puteri, superputeri sau hiperputeri fac parte din limbajul de zi cu zi. Comportamentul fiecărui stat cât şi dinamica sistemului internaţional îşi au izvorul în structura şi distribuţia puterii mondiale. Puterea reprezintă o realitate multidimensională, întrucât se manifestă atât ca obiectiv cât şi ca instrument al statelor.

Pentru paradigma realistă, puterea reprezintă cheia de boltă a relaţiilor internaţionale. Toate teoriile realiste consideră că preocupările legate de putere, balanţa de putere, dinamica puterii reprezintă motorul afacerilor internaţionale. Puterea reprezintă un instrument principal, dacă nu singurul, pentru împlinirea intereselor naţionale. Ca urmare, teoriile realiste postulează că statele sunt într-o continuă competiţie pentru putere. Dar, argumentele folosite sunt diferite de la un curent la altul. Hans Morgenthau, de exemplu, întemeietorul realismului clasic, supranumit "realism al naturii umane, considera că statele au o "pofta nemărginită pentru putere" întrucât sunt conduse de fiinţe umane care au "voinţa de putere" încă de la naştere şi, în consecinţă, sunt permanent în căutarea de oportunităţi pentru a prelua ofensiva şi a-şi impune dominaţia asupra altor state. Dacă natura umană reprezintă cauza profundă a competiţiei pentru putere, în viziunea lui Morgenthau, anarhia sistemului joacă acelaşi rol, în opinia lui Keneth Waltz, întemeietorul realismului defensiv. Waltz postulează că, deşi urmăresc în primul rând supravieţuirea în sistem, fiind tentate să se comporte defensiv prin menţinerea balanţei de putere, statele profită totuşi de stimulentele pe care le oferă sistemul internaţional pentru a câştiga putere pe seama rivalilor, ori de câte ori se iveşte o asemenea oportunitate. Pe o aserţiune asemănătoare se fundamentează şi realismul ofensiv al lui John Mearsheimer, care însă merge mai departe, afirmând că anumite caracteristici ale sistemului internaţional îndeamnă marile puteri să se concureze pentru putere. Realismul ofensiv consideră că scopul fundamental al unui stat este să devină hegemon în cadrul sistemului, adică un stat atât de puternic încât să domine toate statele din sistem.

28

Astfel, competiţia pentru putere pare să fie o dominantă a comportamentului sistemului internaţional de state, competiţie responsabilă pentru majoritatea marilor evenimente care au marcat istoria modernă, în special războaiele în care au fost implicate marile puteri în ultimele două secole şi ceva, mai precis de la războaiele franceze şi napoleoniene din 1792-1815 şi până acum.

Întrebarea: de ce statele concurează pentru putere şi luptă pentru hegemonie? este esentială pentru paradigma realistă, dar nu îi lasă indiferenţi nici pe adepţii  liberalismului sau pe constructivişti. Răspunsul la întrebarea formulată mai sus decurge din cinci caracteristici ale sistemului internaţional de state. Nici una dintre aceste cinci caracteristici, luată separat, nu conduce la concluzia că statele trebuie să fie în competiţie, dar, împreună, ele descriu o lume în care statele, în special marile puteri, sunt încurajate să-şi maximizeze puterea în raport cu alte state.

Prima trasatură este că sistemul internaţional este anarhic, alcătuit din state independente, fără vreo autoritate deasupra lor. A doua este că statele, în special marile puteri, deţin o anumită capacitate militară, care le face reciproc periculoase, pericol care este potenţat de cea de-a treia caracteristică: statele nu pot fi niciodată sigure de intenţiile celorlalte state. A patra trăsătură a sistemului internaţional este că, pentru state, securitatea, adică supravieţuirea, este obiectivul fundamental, chiar dacă la o primă vedere au obiective precum prosperitatea, pacea socială ş.a. În fine, ultima caracteristică este ca statele sunt actori raţionali, care sunt conştiente de mediul lor şi gândesc strategic despre cum să supravieţuiască în acest mediu. Într-un sistem descris de aceste cinci caracteristici, statele au de ales între trei modele de comportament: 1) teama, 2) "self help" sau auto-ajutorare şi 3) maximizarea puterii. Dacă statele mici sunt condamnate să aleagă unul dintre primele două modele de comportament, pentru marile puteri, singura alegere raţională este să valorifice orice oportunitate de a-şi spori puterea, încercând să ajungă la situaţia ideală: dobândirea hegemoniei. 

 

Viziunea sociologică asupra puterii în relaţiile internaţionale

Sistemul internaţional este o comunitate a statelor, asemănătoare în esenţă unei comunităţi umane oarecare, cu deosebirea că părţile componente nu sunt indivizi, ci state-naţiuni. De aceea, mulţi cercetători care s-au aplecat asupra conceptului de putere în relaţiile internationale s-au raportat într-un fel sau altul la diversele definiţii ale puterii din sociologie.

29

Una dintre abordarile cele mai complete ale conceptului de putere, este cea a politologului american Rudolph Rummel care analizează puterea, conflictul şi cooperarea din punct de vedere sociologic şi extrapolează concluziile la nivelul puterii şi razboiului în relaţiile internationale. Rummel  porneşte de la premisa că puterea este capacitatea de a produce efecte şi face o diferenţă clară între puterea potenţială şi puterea exercitată, adică între deţinerea resurselor puterii şi utilizarea cu succes a puterii. În opinia lui, această diferenţă constă în distincţia dintre capacitatea de a exercita puterea şi resursele deţinute pentru a o putea exercita cu succes, adică între o potenţialitate şi o realitate. Rummel investighează trei aspecte ale puterii exercitate: motivaţiile, mecanismele şi formele exercitării puterii şi propune o ecuaţie a puterii, ecuaţie capabilă să ofere cheia transpunerii resurselor în efecte ale puterii.

În opinia sa, motivatiile care fac posibila exercitarea puterii sunt interesele pozitive, interesele negative şi efectele constrângerii, iar mecanismele prin care se exercită puterea sunt ameninţarea, promisiunea, persuasiunea, legitimitatea, admiraţia sau dragostea, deţinerea controlului asupra situaţiei şi oportunităţilor.

În opinia lui Rummel, formele prin care se exercită puterea sunt:

-          Puterea neutră: capacitatea unui individ/entităţi de a produce efecte neintenţionat, prin simplul fapt al existenţei sau activităţii sale (ex. ziua naţională a unui stat determină acţiuni de felicitare din partea autorităţilor altor state);

-          Puterea în sine: capacitatea de a produce intenţionat efecte în mediul în care  funcţionează/există un individ/entitate (ex. capacitatea Ucrainei de a executa lucrările de amenajare a canalului Bâstroe);

-          Puterea fizică: capacitatea existentă de a afecta intenţionat integritatea unui individ/entităţi (ex. existenţa de baze militare americane în Asia de Nord Est). În sfera relaţiilor internaţionale, puterea fizică este totuna cu puterea militară;

-          Forţa: capacitatea utilizată de a afecta intenţionat integritatea sau interesele unei entităţi, împotriva voinţei acesteia (ex. atacul de la Pearl Harbour). În sfera relaţiilor internaţionale, forţa provine din exercitarea puterii militare, dar şi a puterii economice (ex. embargoul impus Cubei castriste de către SUA este o manifestare de forţă); 

-          Puterea indirectă:  capacitatea de a produce efecte prin intermediul altcuiva (ex. capacitatea de a implica armata şi

30

serviciile secrete pakistaneze în lupta împotriva talibanilor refugiaţi din Afganistan);

-          Puterea coercitivă: capacitatea de a folosi ameninţarea pentru a determina pe cineva să aleagă cel mai mic dintre două rele (ex. criza rachetelor din Cuba: "vă retrageţi rachetele nucleare sau vom ataca");

-          Puterea de negociere: capacitatea de a folosi promisiuni pentru a determina pe cineva să aleagă una dintre două soluţii/comportamente la fel de acceptabile (capacitatea Bruxelles-ului de a impune statelor candidate unele condiţionari nu tocmai convenabile în schimbul accederii în Uniunea Europeană);

-          Puterea intelectuală: capacitatea de a convinge pe cineva să creadă în ceva sau să facă ceva anume (ex. capacitatea de a convinge fostele state comuniste din centrul şi estul Europei să îmbraţişeze statul de drept şi economia de piaţă);

-          Puterea autoritară: capacitatea de a apela la legitimitate pentru a convinge pe cineva să facă ceva anume (de ex: rezoluţia Parlamentului european care cere Italiei să se conformeze reglementărilor comunitare în materie de drepturi ale omului în cazul amprentărilor copiilor romi);

-          Puterea bazată pe altruism: capacitatea de a face apel la admiraţie sau dragoste pentru a convinge pe cineva să facă ceva anume (ex. activarea Articolului 5 al Tratatului NATO ca urmare a solidarizării statelor membre cu americanii după atentatele din septembrie 2001);

-          Puterea de manipulare: capacitatea de a controla situaţia şi oportunităţile cuiva pentru a-l determina să facă sau să nu facă ceva anume (ex.: sprijinul politic selectiv şi şantajul economic practicat de Rusia faţă de Republicii Moldova pentru a reduce sprijinul populaţiei pentru ideea unirii cu România).

 Un alt mare gânditor care a elaborat definiţii ale puterii, ce au rezistat probei timpului, a fost Max Weber, vestitul sociolog al guvernării. În concepţia lui:

- "Puterea este posibilitatea de a-ţi impune voinţa asupra comportamentului uneia sau mai multor persoane";

- "Puterea este probabilitatea ca un actor într-o relaţie socială să fie într-o poziţie care să-i permită să-şi impună voinţa, în ciuda rezistenţei altcuiva, indiferent de fundamentul pe care se bazează această probabilitate";

31

- "Prin putere se înţelege oportunitatea existentă într-o relaţie socială care permite cuiva să-şi impună voinţa chiar împotriva rezistenţei altcuiva şi indiferent pe ce se bazează această oportunitate".

Pornind de la baza teoretică excepţională a lui Max Weber, alţi cercetători ai sferei relaţiilor internaţionale au adaugat precizări sau nuanţe suplimentare, fară însă a produce vreo revoluţie conceptuală:

- "Puterea poate fi definită ca obţinerea efectelor dorite. A are mai multa putere decât B dacă A obtine mai multe efecte dorite, iar B doar câteva"  (Bertrand Russell).

- "Puterea reprezină capacitatea de a utiliza forţa" (Bierstedt).

- "Puterea este procesul prin care se afectează politicile altora cu ajutorul (efectiv sau cu ameninţarea folosirii) unei pedepse severe pentru neconformarea cu politicile dorite" (Lasswell and Kaplan).

- Aserţiunea "A are putere asupra lui B" poate fi substituită cu aserţiunea "comportamentul lui A determină comportamentul lui B" (Herbert Simon).

- "Ideea mea intuitivă despre putere este ceva de genul: A are putere asupra lui B până acolo încât îl poate determina pe B să facă ceva ceea ce nu ar fi făcut dacă nu ar fi fost nevoit" (Dahl, Robert).

- "Puterea reprezintă capacitatea cuiva de a-şi îndeplini dorinţele prin controlul opţiunilor şi/sau preferinţelor altuia" (Kuhn, Thomas).

- "Realitatea esenţială a puterii, acel ceva fără de care nici nu ar putea exista, este COMANDA" (Bertrand de Jouvenal).

- "Puterea este capacitatea de a provoca sau împiedica schimbarea" (Michael M. May) etc.          

Max Weber face o distincţie extrem de importantă între "putere" şi "autoritate": autoritatea este puterea exercitată legitim.   Din perspectiva weberiană, marea problemă a puterii în relaţiile internaţionale este faptul că sistemul internaţional, datorită caracterului său anarhic, nu conferă autoritate decât într-o masură redusă. În lipsa unui mecanism de legitimare autentică a puterii în sistem, statele acceptă autoritatea unei mari puteri din alte motive decât legitimitatea: din frică, din interes, din admiraţie. Această autoritate este temporară, fiind "acceptată", doar atâta vreme cât există frica, interesul sau admiraţia.

Într-un plan general, se poate afirma că ulterior teoretizărilor formulate de Max Weber, s-au conturat trei categorii de abordări teoretice ale puterii:

- abordarea psihologică;

32

- abordarea sistemic-structurală;

- abordarea calcului cifrelor.

Definiţiile puterii trecute în revistă mai sus răspund viziunii uneia sau mai multor asemenea abordări. De altfel, aceste trei curente de gândire asupra puterii îşi găsesc confirmarea în comportamentul statelor şi dinamica puterii internaţionale. Iar principalele teorii realiste despre puterea în relaţiile internaţionale, se articulează tot pe aceste trei direcţii de abordare teoretică. Realismul clasic "al naturii umane" elaborat de Hans Morghentau, este construit pe abordarea psihologică, iar realismul structural defensiv al lui Kenneth Waltz şi realismul ofensiv al lui John Mearsheimer, îşi au bazele în abordarea sistemic-structurală. Toate celelalte viziuni cantitative despre puterea potenţială, adică puterea ca resurse, îşi trag rădăcinile din abordarea teoretică bazată pe calculul cifrelor.

Hans Morgenthau afirmă că puterea este o relaţie psihologică între cei care exercită puterea şi cei asupra cărora este exercitată. Pentru Morgenthau, cei care exercită puterea influenţează deciziile celor care au mai puţină putere. Cei slabi acceptă situaţia fie pentru că aşteptă unele foloase, fie din teamă, fie din respect pentru indivizii sau instituţiile care exercită puterea. Morgenthau merge mai departe, definind interesul naţional în termeni de putere: orice acţiune sau politică ce maximizează puterea statului este în interesul naţional şi invers. Pentru Morgenthau, puterea este şi mijloc şi scop.

Realiştii structurali precum Kenneth Waltz şi John Mearsheimer concluzionează că structura sistemului, caracterizată de anarhia rezultată din absenţa unei autorităţi superioare care să oblige statele să respecte regulile jocului, de comportamentul statelor care urmăresc în primul rând supravieţuirea în sistem, de incertitudinea privind intenţiile celorlalţi, de capacitatea ofensivă inerentă a oricărei structuri militare, obligă statele la sporirea puterii proprii şi la urmărirea atentă a balanţei de putere din sistem, ţintind hegemonia ca scop final. Acesta a fost raţionamentul Franţei napoleoniene, al Germaniei wilhelmiene şi apoi naziste, ţări care în diverse momente ale istoriei ultimelor două secole au cautat să obţină hegemonia europeană, dar au eşuat. Acelaşi raţionament a fost făcut şi de Japonia primei jumătăţi a secolului XX, când a urmărit hegemonia în Asia de Nord Est. Acesta a fost resortul care, în secolul al XIX-lea, a făcut din Marea Britanie gardianul încununat de succes al balanţei de putere europene. Acesta a fost şi resortul care i-a scos pe americani din izolaţionismul timid al începutului de secol XX, atunci când s-au implicat în primul război mondial şi din izolaţionismul acut de la mijlocul aceluiaşi secol XX, când

33

s-au implicat în al doilea război mondial, într-un moment în care sistemul era ameninţat de apariţia a doi noi hegemoni regionali, Germania nazistă în Europa şi Japonia în Orientul Îndepartat.

În fine, o pleiadă de cercetatori precum Ray Cline, Klaus Knorr,  Wilhelm Fucks, Asley Tellis, Huang Sonfeng preferă abordarea calcului cifrelor şi definesc un set de variabile reprezentând surse de putere, care, maximizate, asigură predominanţa în sistem. În lipsa confruntărilor directe de putere, adică a războaielor între marile puteri, dar cu teama/speranţa că balanţa de putere se va putea schimba, statele puternice sunt preocupate să-şi îmbunataţească resursele care pot spori puterea şi să calculeze care dintre aceste resurse contează mai mult într-o viitoare confruntare, caldă sau rece. De aici s-au născut o serie de modele matematico-statistice, care pornind de la învaţămintele istoriei, prescriu soluţii cantitative de sporire a puterii potenţiale a unui stat. Se admite totuşi că măsurarea puterii este extrem de dificilă, dacă nu imposibilă, ştiinţa neoferind încă instrumente şi modele teoretice suficient de rafinate. Dată fiind natura relaţională a puterii şi caracterul contextual al aplicării ei, este dificil să atribui o valoare obiectivă chiar şi celor mai tangibile elemente ale sale. Eventual, puterea ar putea fi măsurată cu acurateţe doar prin efectele consecutive exercitării ei.

Dintre multele viziuni posibile în definirea puterii în relaţiile internaţionale, am ales-o pe cea care pare să descrie cel mai bine caracterul relaţional şi contextual al puterii:

Puterea reprezintă capacitatea unui actor internaţional de a influenţa comportamentul altor actori internaţionali pentru a-i determina să îndeplinească sau să nu îndeplinească unele acţiuni, în conformitate cu interesele şi obiectivele acelui actor internaţional care exercită puterea.

34

Curs 6. Balanţa de putere şi ordinea internaţională

În înţelesul dat de Emerich de Vattel, balanţa de putere este “acel stadiu al afacerilor internaţionale în care nici o putere nu are o poziţie în care să fie preponderentă, neputând astfel să impună altor state legea”. Este normal să avem în vedere puterea militară când ne referim la acest termen, dar se poate vorbi şi de alte feluri de putere.

Când vorbim despre balanţa de putere, aceasta poate să fie simplă sau complexă. În primul caz două puteri o formează, iar în cel de-al doilea mai multe. Balanţa simplă a puterii o întâlnim, de exemplu, în cazul luptei între Franţa şi Spania sau între Franţa şi Austria habsburgică (secolele al XVI-lea şi al XVII-lea) sau în cel al luptei dintre SUA şi URSS în timpul Războiului rece. Balanţa complexă de putere o întâlnim în cazul Europei în secolul al XVIII-lea, când Franţei şi Austriei li s-au alăturat alte puteri – Anglia, Rusia şi Prusia. Este şi situaţia pe care o trăim în prezent, când ne îndepărtăm de o lume unipolară către una cu mai mulţi centri de putere – Shanghai, Moscova, Bruxelles, Washington, Tokio, New Delhi.

Este însă de menţionat faptul că nici o dată în istorie balanţa de putere nu a fost perfect simplă sau perfect complexă. În situaţia balanţei simple de putere, mediul a fost complicat de existenţa unor alte puteri, care deşi nu aveau o mare influenţă în afacerile internaţionale, totuşi influenţa lor era mai mare decât zero; iar situaţia în care exista o balanţă complexă de putre era simplificată de combinaţiile diplomatice în care intrau statele (înainte de Primul Război mondial situaţia s-a simplificat prin constituirea Triplei Alianţe şi a Triplei Antante).

Dacă balanţa simplă de putere necesită egalitate de putere, cea complexă nu. În cazul în care avem de-a face cu trei sau mai multe puteri, dezvoltarea unor inegalităţi în puterea statelor nu pune neapărat pe cel mai puternic într-o poziţie de preponderenţă, deoarece ceilalţi au posibilitatea de a-şi combina forţele împotriva sa.

În cazul balanţei simple de putere singurul mijloc pe care-l are la dispoziţie una din cele două puteri este de a-şi creşte propria forţă (în secolul al XVIII-lea creşterea teritoriului şi a populaţiei, în a XIX-lea dezvoltarea industrială şi organizarea militară, în cel de-al XX-lea tehnologia militară, în cel de-al XXI-lea puterea soft); în cazul balanţei complexe de putere, alte resurse sunt la dispoziţia puterilor: exploatarea existenţei altor puteri (prin absorbţia, împărţirea sau alierea cu ele).

Există balanţă de putere generală – ceea ce presupune absenţa unei puteri preponderente în întregimea sistemului internaţional – şi balanţă de putere locală – care operează într-o anumită arie sau segment al sistemului. Dacă ne gândim la perioada războiului rece, în Orientul Mijlociu sau pe subcontinentul Indian sau în Asia de sud-est, în aceste

35

zone întâlneam balanţe de putere locale; dacă ne gândim la spaţiul Europei de Est sau la zona Caraibelor, acolo întâlnim preponderenţă de putere. Dar ambele situaţii le întâlneam în prezenţa la nivelul sistemului internaţional a unei balanţe generale de putere.

Există şi balanţe de putere dominante şi balanţe de putere dominante subordonate. Revenind la perioada războiului rece între SUA şi URSS exista o balanţă dominantă de putere, care domina întreaga lume (era balanţa centrală), iar balanţele locale îi erau subordonate (ea le influenţa mai mult pe acestea decât ele o influenţau pe ea). Este de menţionat că balanţa dominantă nu trebuie să se confunde cu balanţa generală sau echilibrul sistemului în întregime.

Există balanţă de putere, din punct de vedere subiectiv şi o alta din punct de vedede obiectiv. Un lucru înseamnă că spui că se consideră că în afacerile internaţionale nu există nici un stat preponderent din punct de vedere militar; altceva este să spui că nici un stat nu este de fapt preponderent. În sensul dat de Vattel, balanţa de putere impune să existe o credinţă generală în ea; nu este suficient ca balanţa să existe obiectiv, ci şi subiectiv. Dacă un stat nu poate să-şi aroge o victorie sigură asupra altui stat (în cazul unei balanţe simple de putere), dar există o credinţă generală că o poate face, înseamnă că – în înţelesul dat de Vattel – acel stat poate să-şi impună legea asupra celui de-al doilea. Problema menţinerii unei balanţe nu este numai cea a asigurării existenţei unei balanţe militare; este şi o problemă a asigurării condiţiilor care susţin existenţa unei credinţe în acea balanţă.

Trebuie să se facă o distincţie între balanţa de putere care apare fortuit şi cea care este rezultatul unei născociri/invenţii. Prima se naşte fără a se depune un efort conştient din partea vreunei puteri care o aduce la viaţă. Cea născocită îşi datorează existenţa efortului şi politicii conştiente a uneia (sau a ambelor) părţi. Trebuie menţionat faptul că născocirea unei balanţe diferă în funcţie de faptul că aceasta se face într-un mod liber sau într-un mod determinat. Sunt gânditori care consideră că la constituirea unei balanţe de putere se recurge în mod conştient cu scopul de a contrabalansa ameninţarea care izvorăşte din manifestarea forţei unei alte puteri, acţiune care este însă însoţită de teama că această acţiune ar fi sortită eşecului, expansiunea Imperiului roman fiind luată ca şi exemplu (Burke, Gentz). Alţi autori (Rousseau, Toynbee) văd balanţele de putere ca şi consecinţe ale unor legi istorice legate de provocare şi răspuns, care indică spre faptul că oridecâte ori o ameninţare la adresa unei balanţe de putere apare, o tendinţă opusă îşi face apariţia, cu scopul de a supreveghea manifestarea puterii ce emană din acel centru de putere.

O balanţă fortuită apare în momentul în care două părţi se luptă cu dorinţa de a se anihila în totalitate una pe cealaltă şi în acea luptă se ajunge la un moment dat la un punct în care nu se poate spune despre nici

36

una dintre ele care a câştigat. Elementul de invenţie presupune că cel puţin una dintre părţi – în loc să rânvneasă la anihilarea totală a celeilalte – caută să-şi limiteze puterea, ţinând seama de puterea celeilalte părţi.

Există mai multe tipuri de balanţe de putere născocite: una este cea în care una dintre cele două părţi are o politică prin care caută să prevină ca şi cealaltă să devină preponderentă din punct de vedere militar. O formă mai avansată a acestei categorii este cea în care există trei părţi participante într-o balanţă, în care una dintre ele caută să prevină ca nici una din celelalte două să poată obţine preponderenţa, şi aceasta nu numai prin creşterea capacităţilor sale militare, ci şi prin apropierea faţă de cea mai slabă dintre cei două puteri – politică cunoscută şi sub numele de păstrătorul balanţei.

Pasul următor legat de această politică este cel ce priveşte prezervarea balanţei de putere în sistemul internaţional în întregime. Această politică presupune abilitatea de a percepe pluralitatea forţelor care interacţionează într-un cadru ce cuprinde un singur sistem sau câmp de forţe. Ea presupune un sistem continuu şi universal al diplomaţiei, care furnizează puterilor preocupate informaţii cu privire la mişcările tuturor statelor membre în sistem, precum şi mijloacele prin care se poate acţiona asupra lor. Prezervarea balanţei în întreg sistemul de state îşi are originile în Italia şi s-a răspândit o dată cu răspândirea ambasadelor permanente.

Dar conceperea unei balanţe de putere poate să se datoreze nu numai eforturilor şi politicilor conştiente ale anumitor puteri, ci şi ca urmare a unui scop conştient urmărit de către întregul sistem de state. Ideea că prezervarea balanţei de putere în întregul sistem internaţional ar trebui să fie ţelul comun al tuturor statelor membre în sistem a apărut în Europa la sfârşitul secolului al XVII-lea, ca urmare a coaliţiilor constituite împotriva Franţei lui Ludovic al XIV-lea, şi care a luat fiinţă prin inserarea unor prevederi specifice acestei politici în Tratatul de la Utrecht (1713). Funcţiile balanţei de putere

Prezervarea balanţei de putere a îndeplinit trei funcţii istorice în sistemul internaţional modern:1. existenţa unei balanţe generale a puterii în sistemul internaţional a prevenit apariţia posibilităţii ca sistemul să fie transformat, prin cucerire, într-un imperiu universal;2. existenţa unor balanţe locale a asigurat protecţia independenţei statelor dintr-o anumită arie geografică, împotriva absorbţiei acestora (sau dominaţiei acestora) de către o putere preponderentă local;3. atât balanţa generală, cât şi cea locală au asigurat condiţii în care alte instituţii de care depinde ordinea internaţională au fost capabile să

37

opereze (diplomaţia, războiul, dreptul internaţional, managementul marilor puteri).

Dar ideea că balanţa de putere a jucat un rol pozitiv în relaţie cu ordinea internaţională – astfel născocirea sa fiind un obiectiv valoros sau legitim pentru aparatul de stat – a făcut obiectul unor critici dure în secolul al XX-lea. În timpul Primului Război mondial existau voci care susţineau că încercarea de păstrare a balanţei de putere nu a constituit un element vital al echilibrului, ci o sursă a dezordinii (războiului).

Dar născocirea unei balanţe de putere nu a avut de a face cu prezervarea păcii; ci cu prezervarea sistemului de state. Prezervarea balanţei de putere poate impune recurgerea la război, când acesta este singurul mijloc prin care puterea unui stat ce tinde să fie dominant poate fi controlată. Astfel, prezervarea păcii este un obiectiv subordonat celui ce priveşte născocirea unei balanţe de putere. Iar balanţele care sunt stabile ajută la înlăturarea motivelor de recurgere la război preventiv.

Principiul prezervării balanţei de putere a operat în favoarea puterilor mari, şi în defavoarea celor mai neînsemnate; uneori prezervarea balanţei de putere a însemnat partiţia şi absorbţia statelor mici (este cazul declinului constant al numărului de state în Europa, începând din anul 1648 şi până în 1914 – principiul compensaţiei fiind luat în calcul când se dorea menţinerea balanţei de putere). Sacrificarea unui stat pentru păstrarea balanţei de putere apare ca şi un principiu brutal, dar funcţia balanţei de putere de a asigura ordinea internaţională nu este din această cauză mai puţin importantă. Dacă creşterea influenţei unei puteri mari trebuie făcută pe seama unui stat mic, este mai bine din punctul de vedere al ordinii internaţionale ca aceasta să aibă loc fără o conflagraţie.

Aici este paradoxul conţinut în principiul balanţei de putere: în timp ce existenţa balanţei de putere este o condiţie esenţială pentru ca dreptul internaţional să producă efecte, paşii ce trebuie făcuţi pentru menţinerea balanţei implică adesea violarea prevederilor dreptului intrernaţional. Regulile de bază ale dreptului internaţional – suveranitatea, ne-intervenţia, imunitatea diplomatică – depind de cât de eficient este principiul reciprocităţii. De aceea, apare sentimentul că trebuie să existe o anumită securitate vis-a-vis de observarea regulilor de drept internaţional, care să izvorească din altă parte decât din speranţa că un stat preponderent se va supune acestor reguli de bună voie; în acest sens, juristul Oppenhaim afirma că: “primul şi cel mai important aspect moral ce poate fi dedus din istoria dezvoltării dreptului naţiunilor este că o lege a naţiunilor poate exista numai dacă există un echilibru, o balanţă a puterii între membri familiei naţiunilor”.

Dar în timp ce însăşi existenţa dreptului internaţional ca sistem de reguli operative depinde de balanţa puterii, prezervarea acesteia impune adesea încălcarea acestor reguli. Prezervarea balanţei de putere poate

38

impune utilizarea forţei sau ameninţarea cu recurgerea la utilizarea ei, ca urmare a creşterii puterii statului împotriva căruia este lansată operaţiunea; intervenţia militară în afacerile interne ale unui stat, pentru a preveni creşterea puterii unui stat terţ, chiar dacă acest stat nu a încălcat regulile de drept internaţional – aceste lucruri aduc în conflict imperativele balanţei de putere cu cele ale dreptului internaţional. Dar cerinţele pe care le impune ordinea sunt tratate cu prioritate în relaţie cu cele impuse de dreptul internaţional, care, la rândul lor, au precădere faţă de cele ce emană din interesele statelor mici şi din dorinţa de a păstra pacea.

Întotdeauna, un stat preponderent local sau o putere preponderentă general ar fi o ameninţare la adresa supravieţuirii sistemului de state? În viziunea lui Kant, statul constituţional – Rechtstaat – care dispune de propriile instrumente interne de control a puterii este singurul capabil de virtute internaţională într-un mod în care statul absolutist nu este capabil. El recomandă formarea unei coaliţii de state de drept, care prin dezvoltare ar putea ajunge să domine politica internaţională, fără o teamă că aceste state vor face abuz de putere.

Există doctrine care susţin că obţinerea puterii este preocuparea cea mai importantă şi comună tuturor statelor, în orice sistem internaţional existând o tendinţă automată de a balansa puterea unui stat care caută să-şi crească puterea, dezechilibrând prin aceasta balanţa puterii. Aceasta este o doctrică care are legătură cu politica de putere; dar statele sunt permanent în dilema următoare: ele pot să-şi direcţioneze resursele şi energiile pentru a-şi menţine şi extinde poziţia lor de putere pe glob, sau pot dezvolta aceste resurse şi energii în vederea realizării altor scopuri.

39

Curs nr. 7 BALANŢA DE PUTERE ŞI ORDINEA INTERNAŢIONALĂ

Relevanţa balanţei de putere în timpul războiului rece

În această perioadă exista o balanţă de putere, care juca acelaşi rol pe care l-au jucat alte balanţe de-a lungul istoriei. Dar începând cu ultima parte a anilor 50, un alt fenomen începea să se manifeste, făcând din balanţa de putere a acelei periode o balanţă cu caracteristici cu totul speciale: elementul ce îi dădea specificitatea era descurajarea nucleară reciprocă. Nici un stat nu avea putere preponderentă la nivelul întregului sistem internaţional. Dar, dacă iniţial această balanţă era una simplă (SUA şi URSS), mai târziu (anii 70), ea lua tot mai mult forma unei balanţe complexe, când celor două puteri li se alăturau China, Japonia şi (potenţial) Europa.

Putrea este greu de cuantificat, şi influenţa care emană dintr-un centru de putere poate să se manifeste în diferite domenii. A vorbi despre existenţa unei balanţe de putere complexe între SUA, URSS, China şi Japonia nu înseamnă că forţa celor patru state este egală. În cazul unei balanţe simple, echilibrul poate fi atins numai dacă există o paritate a puterii celor două state, între-un sistem cu mai mult de trei centre de putere, balanţa poate să se construiască fără a exista o partiate de putere, deoarece statele au posibilitatea de a-şi combina forţa. Dar nu toate statele au la îndemână acelaşi tip de putere; jocurile politice au loc la nivel global în paralel pe mai multe table de şah (pe mai multe niveluri).

Un nivel era cel al descurajării nucleare reciproce (URSS şi SUA fiind protagoniştii principali, China fiind novice, iar Japonia nu figurează); alt nivel era cel al forţelor militare convenţionale (URSS şi SUA fiind lideri globali, China unul regional, iar Japonia jucând un rol minor); alt nivel era cel al afacerilor financiare şi al comerţului şi investiţiilor internaţionale (SUA şi Japonia fiind cei mai importanţi actori, URSS având un rol mai puţin important, iar China jucând un rol extrem de mic); pe tabla de şah a atracţiei ideologice, China era jucătorul preeminent. Dar jocul care se face pe una din aceste table este influenţat de modul în care jocul se desfăşoară pe celelalte.

A vorbi despre relaţiile dintre aceste puteri în acea perioadă că erau influenţate de o balanţă de putere complexă nu a presupus faptul că ele erau echidistante din punct de vedere politic una faţă de cealaltă, neexistând mobilitate diplomatică perfectă între ele. Exista o relaxare între SUA şi URSS şi între SUA şi China, dar nu şi între URSS şi China. Japonia a obţinut o anumită independenţă în relaţia sa cu SUA şi a reuşit să-şi îmbunătţească relaţiile cu URSS şi China, dar era foarte legată din punct de vedere economic şi strategic de SUA. Deşi mobilitatea

40

dimplomatică era superioară celei existente în timpul existenţei balanţei simple de putere, totuşi această mobilitate era limitată, în special datorită marilor tensiuni care se manifestau între Moscova şi Beijing, ceea ce excludea o posibilă colaborare între ele.

Acea balanţă era una născocită – SUA, URSS şi China căutând într-un mod raţional să prevină preponderenţa vreuneia dintre ele (lucru care reise şi din dorinţa SUA şi URSS de a menţine o balanţă între ele în sfera limitată a armelor nucleare strategice); SUA şi URSS au dezvoltat anumite reguli comune care priveau evitarea sau controlul crizelor, precum şi limitarea războiului, dar nu exista un sistem de reguli generale care să fie acceptate de către toate cele patru puteri în aceste domenii. Se poate vedea că exista o balanţă între marile puteri, dar nu şi un concert al acestora, care să privească managementul acestei balanţe.

Această balanţă complexă a puterii nu se baza pe împărtăşirea unei culturi comune de către statele puternice care participau în ea; situaţia era cu totul alta în sistemul internaţional din Europa secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, când menţinerea balanţei şi facilitarea cooperării între puteri era asigurată de împărtăşirea unei culturi comune, atât în sensul tradiţiei intelectuale, şi a stocului de idei (care facilitau comunicarea), cât şi în sensul împărtăşirii unor valori comune, în funcţie de care conflictele de interese puteau fi moderate.

Descurajarea nucleară reciprocă

Începând cu anii 50 a apărut o altă instituţie (sau qvasi-instituţie) care este un caz special al balanţei de putere, dar care este totodată diferită de aceasta – descurajarea nucleară reciprocă.

Descurajarea înseamnă că dacă ţara A descurajează ţara B în a întreprinde o anumită acţiune, implicaţiile sunt următoarele: - 1. ţara A îndreaptă o ameninţare către ţara B, prevenind-o că va întreprinde o acţiune de pedepsire (sau de privare a unor beneficii) dacă ţara B va urma un anumit curs de acţiune specificat;- 2. ţara B, în lipsa acelei ameninţări, ar urma acel curs de acţiune;- 3. ţara B crede că ţara A are capacitatea şi voinţa de a duce la îndeplinire ameninţarea, şi din această cauză decide că nu este recomandabil să urmărească acel curs de acţiune.

Nu putem vorbi de descurajare dacă aceste trei condiţii nu sunt îndeplinite simultan. Descurajarea unui atac posibil a veni din partea unei anumite puteri a fost întotdeauna unul din obiectivele utilităţii forţelor militare. Dar ceea ce este nou în era armelor nucleare este faptul că statele posesoare de acest tip de armament au fost direcţionate să ridice la statut de primă importanţă în politica lor reticenţa faţă de utilizarea armelor nucleare în război.

41

Politicile sau strategiile descurajării au evoluat de-a lungul a trei direcţii distincte:

- 1. paleta acţiunilor la care se poate recurge cu speranţa de reuşită în descurajea adversarului;

- 2. prioritatea acordată descurajării în schema politică;- 3. forţa care urmează să producă descurajarea.De exemplu. SUA avea ca şi obiective politice descurajarea URSS în a

lansa un atac nuclear asupra sa; descurajarea în a întreprinde orice atac împortiva sa; descurajarea în a întreprinde un atac nuclear împotriva sa şi a aliaţilor săi; descurajarea oricărui tip de atac împotriva sa şi a aliaţilor săi. Această politică lasă să se vadă că există acel contrast între descurajarea finită şi descurajarea extinsă.

Descurajarea a fost concepută (potrivit Cartei Albe a Apărării – 1957) ca fiind singurul obiect al politicii privind armamentul nuclear (numai descurajare) sau avea în vedere descurajarea plus apărarea; în alte situaţii, politica era cea a combinaţiei între descurajare şi alte obiective (cum ar fi limitarea pagubelor).

Forţa necesară pentru a obţine descurajarea era văzută nu numai în termenii armamentului nuclear, ci şi în termenii unei posibile combinaţii a acestui tip de armament cu cel convenţional; sau ameninţarea cu o singură lovitură masivă, ori o serie de ameninţări tot mai mari – marea descurajare (Slessor) versus descurajarea graduală (Buzzard), respectiv răspunsul masiv (Dullea) versus răspunsul flexibil (McNamara).

Descurajarea reciprocă este acea situaţie în care două sau mai multe puteri se descurajează una pe cealaltă în a întreprinde o anumită acţiune.

Descurajarea nucleară reciprocă şi balanţa de putere

Ideea unei relaţii născocite în privinţa descurajării nucleare reciproce are puncte comune cu cea a balanţei de putere inventate, dar are şi elemente specifice.

Relaţia dată de descurajarea nucleară reciprocă între două puteri este numai o parte a relaţiei date de balanţa de putere între ele, ultima având în componenţa sa toate elementele puterii naţionale, între care exploatarea forţelor nucleare este numai o parte. Iar în situaţia în care avem două puteri, dacă una dintre ele are capacitatea de a executa o lovitură nucleară asupra celei de-a doua, crearea unei relaţii de descurajare reciprocă este o condiţie necesară pentru menţinerea balanţei de putere între ele. Deşi nu există o paritate de putere între Anglia şi Rusia, de exemplu, respectiv între Franţa şi Rusia în domeniul armelor nucleare, şi în aceste cazuri se poate vorbi de descurajare nucleară.

Dacă avem în vedere două puteri, balanţa de putere între ele necesită egalitate în privinţa capacităţilor militare, dar relaţia dată de

42

descurajarea nucleară reciprocă, nu necesită egalitatea forţelor. Ceea ce este necesar pentru a putea vorbi de descurajare este acel prag mimin pe care trebuie să-l atingă capacitatea nucleară a unui stat, astfel încât să descurajeze cealaltă putere în a recurge la un atac nuclear. Un nivel inferior al forţelor nuclerare faţă de acest nivel ne împiedică să putem vorbi de descurajare, iar un nivel superior este excesiv în privinţa descurajării. Scopul excesului poate fi căutat în dorinţa de a extinde descurajarea, astfel încât să se asigure protecţie aliaţilor, sau în dorinţa de îmbunătăţire a poziţiei diplomatice a ţării în timpul negocierilor. În situaţia în care avem mai multe centre de putere nucleară suntem în faţa unei situaţii complexe de descurajare nucleară reciprocă. Apariţia Chinei nucleare deschidea posibilităţi noi de combinaţie pentru SUA şi China, în relaţia lor cu URSS, respectiv pentru URSS şi SUA în relaţia lor cu China; mai mult, capacitatea de descurajare a Occidentului faţă de Moscova ers îmbunătăţită de existenţa a trei centre nucleare de decizie din Vest – Londra, Paris şi Washington.

Dacă balanţa de putere este în mare parte un fenomen obiectiv, relaţia dată de descurajarea nucleară reciprocă este un fenomen de natură subiectivă în esenţă. Situaţia în care avem o balanţă de putere este aceea în care nu există nici o putere preponderentă (şi nu înseamnă numai credinţa că nu există o putere preponderentă); descurajarea nucleară reciprocă, spre deosebire de balanţa de putere, este o stare de spirit – dată de credinţa fiecărei părţi că cealaltă (celelalte) are (au) capacitatea şi voinţa de a răspunde cu o forţă suficient de puternică. În cazul a două puteri, ele se pot descuraja reciproc în privinţa unui atac nuclear prin bluff, atât în privinţa voinţei lor, cât şi a capacităţilor de executare a loviturii. Se poate vedea că voinţa şi capacitatea de răspuns este esenţială pentru a produce credinţa adversarului în ele.

Balanţa de putere are ca şi funcţii principale prezervarea sistemului internaţional şi independenţa statelor, prezervarea păcii fiind doar o consecinţă incidentală; prezervarea descurajării nucleare reciproce are ca şi scop principal prezervarea păcii nucleare.

Funcţiile descurajării nucleare reciproce

Relaţia ce a emanat din descurajarea nucleară reciprocă ce a existat în timpul Războiului Rece între SUA şi URSS a servit următoarelor scopuri:- 1. a ajutat la prezervarea păcii nucleare – etichetând recurgerea la utilizarea armelor nucleare ca fiind iraţională ca şi instrument politic;- 2. a servit prezervării păcii între cele două superputeri, care erau reticente în a deschide ostilităţi recurgând la armament convenţional, de teama escaladării conflictului (precum şi pacea între aliaţii celor două

43

superputeri, datorită constrângerilor impuse asupra lor de către cele două centre de putere);- 3. a contribuit la menţinerea balanţei generale de putere în cadrul sistemului internaţional, ajutând la stabilizarea balanţei dominante.

Dar au existat şi anumite limite în cadrul cărora descurajarea nucleară reciprocă a jucat roluri importante în privinţa prezervării păcii nucleare. Descurajarea nucleară reciprocă poate face recurgerea deliberată la utilizarea armamentului nuclear iraţională ca instrument politic numai atât timp cât ea este stabilă şi persistă. “Balanţa terorii” există nu numai datorită posesiei armamentului nuclear de către cele două centre de putere, ci şi posibilităţii de contraatac. Această balanţă poate fi dezechilibrată dacă se iau în considerare următoarele posibilităţi:- 1. obţinerea de sisteme de protecţie a oraşelor şi a populaţiei în faţa unui atac nuclear de către una sau de către ambele puteri;- 2. dezvoltarea de către una (sau ambele) părţi a unor mijloace eficiente prin care să fie distruse capacităţile de atac nuclear a celeilalte părţi, înainte ca acestea să poată fi utilizate.- 3. în timp ce relaţia dată de descurajarea nucleară reciprocă persistă, făcând iraţională recurgerea la utilizarea armelor nucleare, există pericolul unui război nuclear datorită unui accident sau al unui calcul greşit;- 4. descurajarea nucleară reciprocă, chiar dacă face un război nuclear puţin probabil, nu face nimic pentru a rezolva problema limitării sau controlului războiului nuclear, dacă acesta a început;- 5. ideea descurajării nucleare reciproce ca sursă a păcii nucleare ataşează o mare greutate supoziţiei că se aşteaptă ca oamenii să acţioneze raţional;- 6. dar deşi descurajarea nucleară reciprocă are un rol în menţinerea păcii nucleare, există totuşi o contradicţie în legătură cu faptul că securitatea internaţională este îmbunătăţită de prezenţa armelor nucleare în mâinile ambelor superputeri (dacă ar fi posibilă o întoarcere în timp – ceea ce este imposibil – astfel încât să se poată evita dezvoltarea unor capacităţi nucleare, securitatea internaţională ar fi mult îmbunătăţită, chiar dacă aceasta ar însemna că războaiele, deşi mai puţin catastrofice, ar fi mult mai posibile);- 7. prezervarea descurajării nucleare reciproce obstrucţionează pe termen lung posibilitaea stabilirii pe baze mai bune a unei ordini internaţionale. Prezervarea acestei stări seamănă cu starea în care teama este cea care determină statele să-şi controleze acţiunile – ca în cazul păstrării de ostateci, societatea civilă a opozantului jucând în acest caz rolul ostatecilor – reflectând slăbiciunile societăţii internaţionale în privinţa identificării şi urmăririi unui interes comun.

44

Curs nr. 8. RĂZBOIUL ŞI ORDINEA INTERNAŢIONALĂ

Tipologia războiului

Conceptul de război poate fi abordat din mai multe perspective:Într-un sens larg, termenul desemnează un conflict armat (de

durată) între două sau mai multe grupuri, categorii sociale sau state, pentru realizarea unor interese economice și politice.

Conceptul de război civil semnifică lupta armată dintre două sau mai multe grupări politice de orientări diferite din interiorul unui stat, în vederea schimbării ordinii politice și de stat sau pentru menținerea celei existente. Asemenea tuturor războaielor, conflictul poate avea cauze religioase, etnice, sau economice (distribuția bunurilor între clasele sociale). Unele războaie civile sunt descrise ca fiind revoluții când în urma acestora rezultă schimbări sociale majore. Unii istorici cataloghează revoltele populare ca fiind războaie civile dacă acestea sunt însoțite de lupte armate între structuri militare. Altfel spus, o revoltă se transformă în război civil când facțiunile angajate în conflict dispun de forțe militare. Alți teoreticieni definesc războiul civil ca pe un conflict cu violență susținută, de durată, între facțiuni organizate sau între regiuni bine stabilite aparținând aceleiași țări, indiferent dacă acestea se manifestă sau nu prin acțiuni militare. Distincția între razboi civil și revoluție e pâna la urmă arbitrară: revolta din anii 1640 care a răsturnat (temporar) monarhia engleză e cunoscută ca Războiul Civil Englez; revolta coloniștilor americani în anii 1770 împotriva regimului britanic, desfășurată după scenariul tipic al războaielor, cu lupte purtate între structuri militare, e cunoscută ca Revoluția americană.

Se vorbeşte despre războiul rece, care descrie starea de încordare, de tensiune în relațiile internaționale, provocată de politica de ostilitate a unor state față de altele, care nu ia totuși forma unui conflict armat. Războiul Rece (1947-1991) a fost o perioadă de tensiuni și confruntări politice și ideologice, o stare de tensiune întreținută care a apărut după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și a durat până în anul 1989 la căderea regimurilor comuniste din Europa. Opoziția a apărut între două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme politice diametral opuse. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i spunea uzual „Blocul oriental sau răsăritean”.Celălalt grup cuprindea SUA și aliații săi din NATO, și era uzual numit și „Blocul occidental, apusean sau Blocul capitalist”. La nivel politico-militar a fost o confruntare între North Atlantic Treaty Organization (NATO, (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) și Pactul de la Varșovia.

45

La nivel economic a fost o confruntare între capitalism și comunism. Pe plan ideologico-politic, a fost o confruntare între democrațiile liberale occidentale (așa-numita „lume liberă”, „societatea deschisă”) și regimurile comuniste totalitare (așa-numita „societatea închisă”). Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Război Rece”, deoarece nu s-a ajuns la confruntări militare directe dintre cele două supraputeri (care ar fi constituit un „Război Cald” sau „Război Fierbinte”), cu toate că perioada a generat o cursă a înarmării. Din punctul de vedere al studiilor strategice există opinia că nu s-a ajuns și nu se putea ajunge la un „Război Cald”, la o confruntare militară convențională, datorită faptului că ambele supraputeri, SUA și URSS, s-au dotat cu arme nucleare, ceea ce a creat o situație militară strategică de descurajare și blocare reciprocă. În cazul unui război real, s-ar fi ajuns la o distrugere reciprocă totală și totodată la o catastrofă mondială. Din punctul de vedere al serviciilor secrete, a fost o confruntare între serviciile occidentale de „intelligence” (spionaj) (în primul rând cele americane, CIA, NSA, dar și cele britanice, germane, franceze, italiene, etc.) și serviciile de poliție politică ale regimurilor totalitare comuniste (în primul rând, KGB, dar și Securitate, STASI, etc.). S-a mai numit „Război Rece” și datorită faptului că a fost purtat între foștii aliați din războiul împotriva regimului totalitar nazist, între două forme de regimuri politice care aveau aceleași rădăcini ideologice, adică lupta democratică pentru emanciparea omului de sub orice formă de dominație.

„Războiul Rece” a dominat politica externă a SUA și a URSS încă din 1947, când s-a folosit pentru prima oară termenul, și până la colapsul Uniunii Sovietice din 1991. Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost o luptă în care s-au utilizat presiunea diplomatică militară, economică, ajutorul selectiv, manevrele diplomatice, spionajul, înarmare masivă, coaliții militare, rivalitate la evenimentele sportive, competiție tehnologică, propaganda, asasinatul, operațiunile militare de intensitate mică și iminența unui război pe scară mare.

Literatura se specialitate distinge starea de război psihologic , respective atmosfera de tensiune, de hărțuială nervoasă, psihică, inițiată și întreținută cu scopul de a zdruncina moralul forțelor adverse și de a demoraliza populația. Războiul psihologic este o parte componentă a razboiului modern. El a devenit o generalizare şi permanentizare a violenţei, un nou gen de armă: arma psihologică. El se circumscrie conceptului mai larg de influenţă socială. Influenţa reprezintă un fenomen fundamental al vieţii individuale şi sociale, vizând modificarea atitudinilor si comportamentelor unor grupuri sau persoane. Influenţarea psihologică desfaşurată de către agresor este un tip special de influenţă care se poate numi manipulare. Numeroasele lucrări de specialitate n-au

46

clarificat încă raportul exact dintre manipulare şi război psihologic. Părerile merg de la sinonimia termenilor pâna la opoziţia lor. Mai mult decât atât: în loc de război psihologic (termen la care se tinde a se renunţa), se folosesc şi alte concepte, cu acelasi înţeles: luptă sau agresiune psihologică, operaţii/acţiuni psihologice sau chiar război informaţional.Indiferent de denumire, această nouă formă de război a devenit tot mai eficientă iar ideea că victoria poate fi obţinută şi fără arme, doar prin convingere – nu este nouă, ea a însoţit fenomenul militar dintotdeauna.

Nu este întâmplator că zeul Ares, al războiului, este înconjurat de zeiţele discordiei, fricii şi teroarei. Cunoaşterea intuitivă a psihicului uman a fost exploatată la maximum pentru a hotarî soarta războiului de partea celui mai viclean, mai şiret, mai inteligent. Încă acum mulţi ani în urmă, Sun Tzu, renumitul gânditor antic militar proslăvea arta manipulării prin dezinformare, înşelare şi dezbinare. Sau binecunoscutul vicleşug al lui Ulise, cu darul oferit troienilor: un cal de lemn în care erau ascunşi grecii ce aveau să cucerească oraşul – întruneşte toate condiţiile unei manipulări moderne. Nici geto-dacii n-au fost mai prejos în inventarea vicleşugurilor pentru a induce în eroare adversarul cu privire la intenţii sau la numărul luptătorilor.

În secolul nostru au aparut mijloace special destinate pentru utilizarea armei psihologice: radioul şi presa şi-au adus contributia mai ales în cele două războaie mondiale, ca apoi, televiziunea să domine mass-media. Ea a devenit cea mai eficace armă de manipulare psihică, aşa cum o demonstrează conflictele din ultima perioadă, în Balcani sau Irak.

Primul război din Golf a fost un succes total al tehnicilor de manipulare. Imaginile cu prizonieri au avut un impact emoţional puternic asupra inamicului, scene ca acelea în care soldaţii irakieni ieşeau din adăposturile subterane şi sărutau bocancii învingătorilor, au contribuit substanţial la demoralizarea soldaţilor irakieni şi la predarea în masă a acestora. Al doilea război din Golf, în afara formulei de includere a jurnaliştilor în cadrul unităţilor militare ce a dus la un nou model de manipulare prin transferul emoţional de la soldaţi la jurnalişti, s-a remarcat prin cel mai acerb război al propagandelor, de ambele părţi.

Mai convingatoare, fiindcă a fost traită pe viu, este Revoluţia din 1989, din ţara noastră, ce ne-a bulversat psihic cu tot felul de ştiri, alarme false, zvonuri si dezinformări.

Stării de război i se mai spune şi beligeranță.

Ce este războiul?

47

Din perspectiva Sociologiei relaţiilor internaţionale, războiul este violenţa organizată întreprinsă de unităţi politice una împotriva celeilalte. Violenţa nu este război decât dacă este întreprinsă în numele unei unităţi politice. Crima în timpul unui război este diferită de o crimă realizată în timp de pace, deoarece are un caracter oficial, o responsabilitate simbolică a unităţii politice al cărei agent este ucigaşul. Violenţa întreprinsă în numele unei unităţi politice nu este război decât în cazul în care este direcţionată împotriva unei alte unităţi politice.

Dar trebuie făcută o distincţie între război în accepţiune largă – adică o violenţă organizată care poate fi întreprinsă de către orice entitate politică (trib, imperiu, principat feudal, facţiune într-un război civil modern) – şi război în accepţiune restrânsă, adică a luptei interstatale, violenţă organizată la care recurg doar statele suverane. În cadrul sistemului de state moderne, războiul în sens strict – războiul internaţional – a fost legitim; statele suverane căutau să-şi prezerve numai lor monopolul utilizării legitime a violenţei.

Trebuie să fie făcută o distincţie între război în sens material (adică ostilităţile) şi război în sens juridic sau normativ (o stare de lucruri adusă în fiinţă ca urmare a satisfacerii anumitor cerinţe normative, adică să fie recunoscută de către autorităţi competente şi declarată de către acestea). Cele mai multe războaie care au avut loc începând din 1945 erau războaie în sens material, dar erau descrise de către cei angajaţi în ele în alte moduri. Iar războiul în sens juridic poate exista chiar dacă momentan nu sunt întreprinse ostilităţi (de exemplu în intervalul dintre încetarea ostilităţilor şi încheierea unui tratat de pace). Dacă vorbim de război în sens normativ, distincţia între pace şi război este absolută, conform doctrinei lui Grotius – inter bellum et pacem nihil est medium. Dar uneori războiul în sens material este greu de distins de pace. Când o blocadă devine un act de violenţă sau când o bandă rebelă ia caracterul unei unităţi politice?

Trebuie să se facă distincţia între război ca fiind o activitate raţională, inteligentă sau prin care se urmăreşte atingerea unui anumit scop şi războiul ca fiind orb, impulsiv sau habitual. Definiţia dată războiului de Clausewitz ca “act întreprins cu scopul de a obliga oponentul nostru să se conformeze voinţei noastre” exprimă concepţia războiului ce era dominant în Europa sub auspiciile doctrinei ce emana din raţiunea de stat. Dar nu întotdeauna războiul este servantul unui scop raţional şi inteligent – el a fost purtat de către triburi primitive ca o formă de ritual, de către Cavalerii Creştini în vederea îndeplinirii cerinţelor impuse de un cod cavaleresc, de către naţiunile moderne în vederea testării coeziunii şi simţului identitar al acestora, şi de-a lungul istoriei din setea de sânge şi cuceriri.

48

Războiul în sistemul de state moderne

Funcţile războiului în istoria sistemului de state moderne pot fi privite din trei perspective:- a statului individual;- a sistemului de state;- a societăţii de state. Din punctul de vedere al statului individual, războiul era un instrument al politicii, un mijloc prin care obiectivele statului ar fi putut fi atinse. S-a întâmplat ca atunci când un stat recurgea la război, această acţiune să nu fi reflectat o încercare calculată de atingere a unor scopuri precise; uneori, statele s-au încurcat în acţiuni războinice ca urmare a unui calcul greşit sau accident, sau au fost înghiţite de război ca urmare a ranchiunei regilor sau a manifestării unui puternic sentiment public. Dar războiul rămâne un mijloc de atingere a unor obiective specifice: Richelieu a recurs la el pentru a reduce influenţa casei de Habsburg, Frederick al II-lea pentru a face din Prusia o mare putere, Anglia pentru a smulge posesiuni imperiale de la Franţa, Bismark pentru a unifica Germania şi a-i stabili în Europa hegemonia, Naţiunile Unite pentru a zdrobi puterea Axei.

Din perspectiva sistemului de state există un mecanism (sau câmp unic de forţe) care se constituie ca urmare a interacţiunii între state, iar războiul apare determinantul de bază ce conturează forma pe care sistemul de state o ia la un moment dat. Războiul sau ameninţarea cu războiul ajută la determinarea modului în care anumite state urmează să supravieţuiască sau dacă acestea vor fi eliminate, dacă ele se vor dezvolta sau vor decădea, dacă frontierele rămân aceleaşi sau se modifică, dacă oamenii sunt conduşi de un anumit guvern sau de un altul, dacă disputele sunt soluţionate sau continuă să existe, dacă există o balanţă a puterii sau dacă un stat devine preponderent. Războiul şi ameninţarea cu războiul nu sunt numai singurele determinante ale conturului formei pe care o ia sistemul internaţional; ele sunt atât de importante în descrierea sistemului – puteri mari şi puteri mici, alianţele şi sferele de influenţă, balanţa de putere şi hegemonia – încât aceste fenomene sunt imposibil de înţeles dacă nu sunt privite prin prisma războiului şi a ameninţării cu războiul.

Din perspectiva societăţii internaţionale – deci a unor valori, reguli şi instituţii comune acceptate de întreg sistemul de state – războiul are un aspect dual:-1. războiul este manifestare dezordonată în societatea internaţională, aducând cu el ameninţarea falimentului societăţii internaţionale. Ca urmare statele sunt preocupate cu limitarea şi îngrădirea acţiunilor

49

războinice, cu conformarea acţiunilor violente cu anumite reguli stabilite de către societatea de state însăşi;-2. războiul este un instrument al politicii şi un determinant de bază în conturarea sistemului internaţional. El este astfel un mijloc prin care societatea de state simte nevoia să-l exploateze pentru a-şi atinge propriile scopuri. Din această perspectivă, războiul este un mijloc prin care poate fi impusă respectarea dreptului internaţional, sau prezervarea balanţei de putere, sau ca promotor al schimbărilor de natură juridică ce privesc aspecte ce sunt considerate ca emanând dintr-o cazuă justă.

Societatea internaţională a căutat să limiteze dreptul statelor de a recurge la război, prin aceea că:- a limitat acest drept numai statelor suverane;- a căutat să impună restricţii cu privire la modul în care războiul este purtat;- a căutat să impună restricţii cu privire la aria geografică cuprinsă de război (stabilind drepturile şi obligaţiile beligeranţilor şi a neutrilor în relaţiile lor reciproce);- a căutat să impună restricţii cu privire la motivele pentru care un stat poate să recurgă la război (prin influenţa exercitată de doctrina că numai o cauză justă permite recurgerea la război, sau prin prevederile Pactului Societăţii Naţiunilor sau Carta Naţiunilor Unite).

Dar în timp ce societatea internaţională se vedea obligată să limiteze răspândirea războiului, ea a căutat să desemneze anumite războaie ca fiind factori ce jucau rol pozitiv în menţinerea ordinii internaţionale.

Războiul poate fi privit ca un mijloc prin care se poate impune respectarea dreptului internaţional. Lipsa unui guvern mondial lasă pe umerii unor anumite state sarcina de a impune respectarea dreptului internaţional, state care sunt capabile de astfel de acţiuni. Punctul minim este cel al recurgerii la război de către un stat care a fost atacat, împotriva atacatorului; punctul maxim este cel al războiului dus de către un terţ pentu a proteja un stat căzut victimă agresiunii unui alt stat.

Războiul – începând cu prima parte a secolului al XVIII-lea – era văzut ca mijloc prin care se putea prezerva balanţa de putere. Aceasta era văzută ca fiind esenţială pentru supravieţuirea sistemului de state, astfel că războiul era privit ca şi o acţiune pozitivă.

Războiul poate să contribuie la promovarea unor schimbări juste în societatea internaţională. Ordinii internaţionale îi lipsesc mecanismele schimbării pe cale paşnică, schimbările fiind influenţate de război, ca agent al schimbărilor juste.

50

 

Curs nr. 9. Războiul după cel de-al II-lea Război Mondial

Apariţia armamentului nuclear a făcut ca războiul să fie lipsit de funcţiile amintite mai sus; ca urmare, forţa a devenit neutilizabilă din punct de vedere politic între state; din punctul de vedere al statelor individuale, războiul nu mai este o cuntinuare a politicii cu alte mijloace, ci reprezintă eşecul politicii. Un teoretician spunea că “în trecut ameninţarea cu războiul şi posibilitatea recurgerii la el erau factori ce asigurau respectarea legii. Dar războiul nu mai poate servi acestui scop deoarece întreaga umanitate poate fi anihilată de un război purtat pentru o cauză justă.”

51

Este un fapt evident acela că războiul purtat fără nici o limitare între statele posesoare de armament nuclear (sau alte tehnologii militare avansate) nu poate servi ca şi instrument al politicii; un astfel de conflict ar avea ca şi efect colapsul (sau chiar anihilarea totală) atât a iniţiatorului, cât şi a statului-ţintă. Dar aceasta nu înseamnă că războiul şi ameninţarea cu războiul sunt lipsite în totalitate de utilitate politică.

În primul rând, cele mai multe conflicte internaţionale nu implică în mod direct puterile nucleare; între statele nenucleare, războiul şi ameninţarea cu el continuă să joace un rol politic ca şi în cazul Israelului şi a vecinilor săi (1948, 1956, 1967, 1973) şi cel al conflictului indo-pakistanez (1947-8, 1965, 1971). Dar şi în aceste cazuri cursul evenimentelor este influenţat de prezenţa armenlor nucleare – oriunde a început un război, imediat apărea la nivel global un sentiment de teamă inspirat de posibilitatea generalizării lui în domeniul nuclear, ceea ce determina intensificarea activităţilor purtate sub egida ONU sau a instituţilor regionale în vederea terminării ostilităţilor. Dar această situaţie nu priva statele de posibilitatea recurgerii la forţă; ea schimba numai modul în care această activitate se realiza (cum să fie evitată implicarea puterilor nucleare, cum să le surprindă pe acestea, cum să le pună în faţa faptului împlinit, cum să se asigure că ele vor fi divizate în legătură cu problema în cauză, cum să facă faţă în cazul în care acestea nu vor mai livra armament).

Apoi, dacă o putere nucleară era implicată într-un conflict, oponentul său nu era o putere nucleară. Într-un posibil conflict între o putere nucleară şi una nenucleară, recurgerea la utilizarea armei nucleare pare puţin credibilă: această acţiune ar implica un cost moral şi politic dincolo de proporţiile avute în vedere de către statele combatante; mari şi negative repercusiuni la nivelul opiniei publice mondiale ar contrabalansa într-un mod spectaculos orice câştig de natură militară. Dacă acest aspect este apreciat în această manieră în ţara ameninţată cu atacul nuclear, această ameninţare nu va avea însă nici o forţă de convingere. Dar dacă miza aflată în joc nu este vitală, o putere nucleară nu va recurge la utilizarea acestei categorii de armament; dacă miza este mare, este de menţionat că recurgerea la utilizarea armanentului nuclear este o opţiune aflată totdeauna în faţa decidenţilor, dacă ţara împotriva căreia se înderaptă atacul nu are capacităţi nucleare. Căutarea în mod constant de către Africa de Sud, Australia şi Israel a dezvoltării unor capacităţi militare nucleare avea ca şi miză sporirea capacităţii de apărare (sau sporirea descurajării) în faţa unor puteri nenucleare, superioare în ceea ce priveşte numărul oamenilor şi capacitatea armamentului convenţional.

Apoi, chiar dacă armele nucleare se află în posesia ambelor părţi participante într-un conflict, perspectiva distrugerii reciproce fiind asigurată, posibilitatea exploatării forţei în scop politic este considerabilă.

52

În special în cazul în care între puterile nucleare există ceea ce numim bătaia pasului pe loc (nici una nu poate avansa în relaţie cu cealaltă în domeniul nuclear în sensul că chiar dacă nu există paritate în privinţa capacităţii nucleare, acţiunea oricărei părţi ar avea acelaşi efect distructiv asupra celeilalte). Unde există paşi pe loc (relaţia între SUA şi URSS), exploatarea forţei în vederea obţinerii de beneficii în planul politicii externe este puternic circumscrisă; totuşi şi în această situtaţie există două posibilităţi:- 1. Utilizarea limitată a forţei.

Perspectiva unor pierderi de neacceptat datorate acţiunilor militare ale oponentului poate descuraja puterile nucleare să se lanseze în orice tip de acţiuni violente împotriva unei alte puteri nucleare; sau poate să le descurajeze numai în privinţa unui conflict nelimitat şi neîngrădit. Îngheţarea nucleară între SUA şi URSS a dat naştere unor vaste studii privind posibilitatea unor războaie care să le implice, dar care să aibă un caracter limitat; se studia – ţinându-se seama de faptul că exista credinţa că cele două puteri vor evita să se auto-distrugă – posibilitatea unor războaie limitate: diferite forme de schimburi nucleare strategice limitate; război nuclear restrâns pe câmpul de bătălie sau lansat numai împotriva ţintelor militare; război convenţional; sau război sub-convenţional de gherilă. Dar dovezile indică spre faptul că SUA şi URSS au evitat în totalotate să fie implicate în mod direct în conflict una împotriva celeilalte: teama escaladării spre un război nelimitat şi nerestricţionat le-au descurajat să întreprindă acţiuni violente directe. Ele au fost implicate în războaie de proximitate – în Coreea, în Indochina şi în Vietnam – experimentând războaie de tip limitat, dar aceste războaie erau purtate într-un mod artificial în ceea ce priveşte implicarea directă a superputerilor.-2. Ameninţarea cu recurgerea la utilizarea armamentului nuclear. Dacă ambele puteri aveau capacitatea de a produce pagube neacceptabile celeilalte părţi, ele puteau fi inegale în ceea ce priveşte capacitatea lor de a demonstra modul de utilizare a armamentului de care dispuneau: o tehnică superioară în domeniul managementului crizelor era un astfel de element; el putea fi un factor determinant pentru ca o putere să dorească să recurgă la utilizarea armamentului nuclear împotriva celeilalte, aducând astfel câştiguri considerabile în plan diplomatic (cum au demonstrat SUA în timpul Crizei din Cuba din 1962).

Astfel, războiul nu este lipsit de funcţiile sale politice datorită existenţei armelor nucleare sau a altor tehnologii militare avansate; dar ceea ce era caracteristic acelei perioade era faptul că rolul războiului – în sensul strict al războiului internaţional – era mult circumscris în comparaţie cu rolul pe care-l avea înainte de 1945. Paleta obiectivelor

53

politice pe care le putea servi un război era mult redusă, iar costurile generate de recurgerea la război erau foarte mari.

Din punctul de vedere al statului-individual, războiul rămâne un instrument al politicii, dar care poate fi utilizat cu costuri superioare şi în relaţie cu tot mai puţine scopuri, în comparaţie cu perioada de dinainte de 1945. Implicarea armamentului nuclear ar putea genera însăşi distrugerea societăţii ce ar recurge la un asemenea armament, dacă limitarea conflictului ar eşua. Chiar în lipsa armamentului nuclear, războiul pentru un stat industrializat ar genera o asemenea distrugere fizică şi o asemenea dislocare de natură politică, socială şi economică, încât recugerea la el este de negândit, cu excepţia cazului în care războiul este limitat şi angajat departe de teritoriul statului care recurge la această acţiune. Numai acest tip de război a fost purtat de către statele industrializate după 1945 şi chiar şi aşa, efectele au fost devastatoare în plan politic intern pentru ţara implicată (Marea Britanie după Criza Suezului, Franţa în Algeria şi în Indochina, SUA în Vietnam).

Pe lângă costurile datorate distrugerilor, statul care iniţiază un război îşi va avea afectată poziţia în politica mondială. Obstacolele de natură juridică (Carta ONU) nu sunt de netrecut, dar ele izvorâsc din teama comună de război, care dacă este mobilizată împotriva statului care iniţiază un război poate deveni o descurajare semnificativă.

În timp ce costul recurgerii la acţiuni violente a crescut, scopurile care pot fi atinse prin această acţiune s-au redus. De-a lungul istoriei, statele au iniţiat războaie pentru a atinge unul sau mai multe obiective: - războaiele au fost purtate pentru câştiguri economice (pentru câştiguri financiare, pentru monopol sau acces pe pieţe, pentru materii prime sau oportunităţi de investiţii). Este cazul războaielor coloniale şi comerciale între puterile europene în epoca mercantilistă; - războaiele aveau la bază raţiuni de securitate: respingerea su înlăturarea unei ameninţări externe la adresa securităţii statului (marile războaie preventive cum sunt Războiul Peloponeziac, Războiul pentru Succesiunea tronului Spaniei); - războaiele au fost iniţiate cu scopul de a promova obiective de natură ideologică, pentru a avansa o credinţă de natură religioasă sau politică (războaiele pentru expansiunea Islamului, Curciadele, războaiele de după Revoluţia Franceză).

După 1945 şi în prezent se poate observa că o creştere economică nu imlpică în mod necesar controlul politic al unui teritoriu străin (cazurile Germaniei şi al Japoniei sunt evidente; la fel este şi conştientizarea de către puterile coloniale a faptului că posesia de colonii implică costuri ce depăşesc câştigurile).

După 1945 au fost iniţiate războaie cu scopul de a promova obiective de natură ideologică (avansarea comunismului şi emanciparea

54

coloniilor de sub metropole). Dar este dificil să identificăm exemple de războaie iniţiate din dorinţa de a promova obiective de natură ideologică, cu excepţia cazului în care populaţia din statul unde se va purta un astfel de război nu este deja divizată la nivel de existenţa unui conflict ideologic. Recurgerea la război pentru a răspândi o anumită ideologie lua în mod tipic forma intervenţiei într-un război civil (aşa s-a întâmplat când URSS, China, Cuba, Republica Arabă Unită sau Algeria promovau doctrine revoluţionare în alte state, sprijinind mişcările revoluţionare ce îşi aveau rădăcini la nivel domestic, dar aceste evitau să impună astfel de doctrine printr-o invazie deschisă directă).

Dar este pripit să se afirmă că o cucerire teritorială ar fi lipsită de beneficii economice; aceasta mai ales când este vorba de un teritoriu unde se află zăcăminte de materii rare sau pe cale de epuizare. Penuria resurselor (sau credinţa că există o asemenea penurie) poate duce la renaşterea interesului de a recurge la utilizarea forţei pentru a asigura accesul la materiile prime (este cazul zăcămintelor de petrol şi gaze naturale).

Dar statele sunt reticente la a recurge la război, cu excepţia cazului în care percep o ameninţare la adresa securităţii lor. Securitatea poate presupune accesul la resurse economice (este cazul raţiunii care a stat la baza utilizării forţei de către Marea Britanie în Malaezia şi Singapore după 1945); securitatea poate însemna şi generarea unei siguranţe unor guverne care îmbrăţişează ideologii similare (aceste motive au stat la baza utilizării forţei de către SUA în Vietnam şi Snato Domingo în 1965 şi a URSS în Ungaria şi Cehoslovacia). În orice caz, în prezent se pare că numai consideraţiile legate strict de securitate poate determina un stat industrial avansat să concluzioneze că a începe un război îşi merită costul.

Din punctul de vedere al sistemului internaţional, războiul rămâne un determinant de bază în conturarea sistemului. Dar între marile puteri nu războiul, ci ameninţarea cu războiul determină relaţia între ele. Descurajarea reciprocă între marile puteri nucleare a afectat locul unde a fost plasat războiul în sistemul de state. După 1945 au apărut trei schimbări în sistemul internaţional, care au avut legătură cu locul acordat războiului:

- În ariile geografice unde armatele celor două superputeri se confruntau în mod direct în Europa Centrală, războiul între ele nu a fost o modalitate de rezolvare a conflictului. Războiul nelimitat nu putea servi ca şi instrument politic pentru nici una dintre părţi; războiul limitat era prea riscant; încercările de modificare a status quo-ului (criza Berlinului între anii 1958-1961) au luat forma unor ameninţări elaborate. Războiul nefiind o opţiune viabilă, şi problemele existente nefiind posibil a fi soluţionate prin instrumentele diplomaţiei, a făcut ca „istoria să încetinească”.

55

- În timp ce în afara ariei de confruntare directă între cele două superputeri războiul juca rolul care l-a jucat şi anterior în istoria internaţională, el era supus următoarei constrângeri: puterile nucleare sprijineau părţile într-un conflict local, însă cu toate acestea, ele se străduiau din răsputeri ca regulile de bază ale relaţiei dintre ele să fie respectate (restrângerile impuse de URSS Chinei şi de SUA Taiwanului în anii 50 sau de către SUA Israelului, respectiv de către URSS Egiptului începând din anul 1967). Războiul şi-ar fi putut asuma funcţia sa istorică normală, asigurând finalizarea acestor conflicte prin victoria uneia dintre părţi numai dacă una sau ambele superputeri s-ar fi dezangajat faţă de statul pe care-l susţinea.

- Obstacolele în calea recurgerii la război de către statele suverane au încurajat manifestarea unor tendinţe războinice şi acţiuni violente în interiorul statelor. Războiul internaţional (ca acţiune violentă ce determina forma sistemului internaţional) a scăzut în importanţă în comparaţie cu războaiele civile. Principalele modificări de natură teritorială din ultima jumătate de veac s-au datorat violenţei civile (sau posibilităţii manifestării violenţei civile) şi nu violenţei interstatale. Integritatea teritorială a statelor (vechi sau tinere) este ameninţată mai mult din direcţia mişcărilor separatiste care se poate manifesta în interiorul graniţelor statelor, decât din direcţia unui alt stat. Dar războaiele civile pot să se internaţionalizeze datorită implicării unor state din afară în aceste conflicte interne. Există posibilitatea contagiunii violenţei de la o ţară la alta, contagiune hrănită de o inspiraţie comună, de o organizare comună sau pur şi simplu ca urmare a emulării.

Din perspectiva societăţii internaţionale, războiul păstrează un aspect dual: - războiul să fie limitat şi îngrădit; - războiul să fie instrumental în atingerea scopurilor societăţii internaţionale. Dar precepţia care predomină este cea a războiului ca factor ce ameninţă societatea internaţională. Societatea internaţională este reticentă în a vedea războiul ca şi pe un instrument prin care se poate impune respectarea prevederilor din dreptul internaţional, cu excepţia cazului în care recurgerea la război este făcută cu scopul de auto-apărare.

Cauzele juste pentru care se poate iniţia un război sunt (aşa cum emană de la Grotius): - auto-apărarea; - recuperarea proprietăţilor; - aplicarea unor pedepse.

Balanţa de putere rămâne o condiţie a existenţei sistemului de state şi războaiele limitate ce afectează distribuţia de putere între marile puteri contribuie la aceasta, dar partea centrală a balanţei de putere în timpul

56

Războiului Rece depindea de relaţia dată de descurajarea nucleară reciprocă între SUA şi URSS; cu toate acestea, un război nelimitat nu ar fi putut avea un rol pozitiv, ci reprezenta însăşi colapsul întregului sistem.Rolul pozitiv acordat de către societatea internaţională războiului care servea scopurilor ei este depăşit de percepţia nevoii de limitare a posibilităţilor de recurgere la război. Dar în această perioadă alţi actori non-statali au început să conteste monopolul utilizării forţei de către state; facţiunile civile din diferite state au devenit actori pe scena globală, eludând regulile şi constrângerile impuse statelor. Libertatea grupurilor revoluţionare faţă de constrângerile internaţionale – în contrast cu statele – a fost dramatizată de către Consiliul de Securitate al ONU în 1968, când au fost condamnate acţiunile întreprinse de către statul Israel împotriva Libanului, ca urmare a actelor violente comise de către gherilele palestiniene din Liban împotriva aeronavei aparţinând companiei aeriene El Al în Atena; dar nu s-a putut face nimic în vederea limitării acţiunilor întreprinse de către gherilele palestiniene.

Curs nr. 10-11. DIPLOMAŢIA ŞI ORDINEA INTERNAŢIONALĂ

În sens larg, diplomaţia reprezintă activitatea desfăşurată de un stat prin reprezentanţii săi diplomatici, în scopul realizării politicii externe a statului respectiv.

Cu alte cuvinte, diplomaţia presupune conducerea relaţiilor între state şi alte entităţi care au poziţie în politica mondială prin intermediul unor agenţi oficiali şi prin mijloace paşnice.

Conducerea unor asemenea relaţii este asigurată prin intermediul diplomaţilor de carieră. Sir H. Nicolson definea diplomaţia ca fiind

57

“managementul relaţiilor internaţionale prin negocieri; metoda prin care aceste relaţii sunt ajustate prin ambasadori şi alte persoane însărcinate special în acest scop; domeniul şi arta diplomatului.”

O asemenea conducere a relaţiilor între state, în sensul obişnuit al termenului, presupune că ea este “diplomatică”, adică plină de tact şi subtilă.

Atenţia noastră se îndreaptă aşadar spre acel tip de conducere al relaţiilor în politica mondială, realizat de către persoanele care sunt autorizate să acţioneze în numele unui anumit stat (sau a altei entităţi politice recunoscute). Este important de notat caraterul oficial al persoanelor care se îndeletnicesc cu astfel de activităţi; de unde şi importanţa scrisorilor de acreditare în diplomaţie. Şi războiul este o conducere a relaţiilor internaţionale prin intermediul unor agenţi oficiali, dar diplomaţii diferă de militari prin aceea că ei sunt legaţi de utilizarea unor mijloace paşnice.

Termenul diplomaţie priveşte şi relaţiile cu caracter oficial ce se nasc între entităţi politice diferite de state; agenţii ONU (de exemplu, sau ai altor organizaţii internaţionale sau regionale) sunt angajaţi în activităţi diplomatice. De asemenea, şi grupurile politice ce nu sunt recunoscute ca state, dar care se bucură de un anumit statut în politica mondială trimit uneori agenţi ce intră în negocieri cu grupuri similare sau cu reprezentanţi ai diferitelor state.

Astfel, când vorbim despre diplomaţie trebuie să avem în vedere următoarele:

Diplomaţia cuprinde atât conceperea politicii externe a unui stat, cât şi punerea în aplicare a acesteia. Formularea politicii presupune colectarea şi evaluarea de informaţii privind contextul internaţional şi cântărirea diferitelor linii de acţiune posibile; executarea acestei politici presupune comunicarea către alte guverne a liniei de politică externă adoptată, explicarea şi justificarea acelei decizii şi asigurarea concursului statului receptor al mesajului în atingerea obiectivelor (sau neutralizarea opoziţiei în cazul în care aceasta se manifestă) şi toate acestea prin recurgerea la raţiune şi convingere, dar uneori şi prin ameninţare sau alte tipuri de constrângere

Relaţiile diplomatice sunt bilaterale sau multilaterale. Relaţiile bilaterale leagă în mod formal un stat (guvern) de un alt stat (guvern), dar există şi legături între un sistem politic şi altul. Dacă în trecut ambasadorul era trimisul şi reprezentantul suveranului (rege, prinţ, împărat) pe lângă curtea unui alt suveran, în prezent, în conformitate cu doctrina privind statele ca fiind state-naţiune, ambasadorul reprezintă persoanele din statul care-l trimite. În limitele date de neinterferenţa în afacerile interne ale statului în care este acreditat, un ambasador caută să influenţeze în direcţia dorită de el nu numai guvernul din acel stat, ci şi

58

persoanele (adică elementele active din punct de vedere politic din statul în cauză). Diplomaţia multilaterală poate lua forma conferinţelor (ce reunesc mai multe state) sau a conferinţelor permanente (organizaţiile internaţionale). Dar marea importanţă a conferinţelor şi organizaţiilor internaţionale constă nu în facilitarea diplomaţiei multilaterale, ci în oportunităţile pe care le oferă schimburilor şi diplomaţiei bilaterale. Legătura diplomatică între un stat şi o organizaţie internaţională la care acesta aparţine nu este nici bilaterală, nici multilaterală, dar nu este nici laterală. Ambasadorul României la ONU, de exemplu, conduce afacerile nu numai cu statele reprezentate la ONU, ci şi cu ONU însăşi, prin intermediul Secretariatului General (şi al altor organe). Dar dacă ONU (sau alte organizaţii internaţionale) va ocupa o poziţie centrală în politica mondială – astfel încât legătura unui stat cu organizaţia să fie mai importantă decât o legătură laterală pe care ar avea-o cu oricare alt stat – acesta ar fi un semn al dispariţiei sistemului de state şi înlocuirea sa cu o organizare politică universală de altă natură.

Diplomaţia poate fi instituţionalizată sau ad hoc. Primele contacte între europeni şi locuitorii Americii de Nord izvorau din nevoia de a transmite un anumit mesaj sau a dorinţei de a face anumite afaceri, dar aceasta nu implică o relaţie cu caracter permanent, deci nici reguli sau convenţii reciproc acceptate; în prezent, relaţiile diplomatice au un carcter de permanenţă şi contactele între state sunt instituţionalizate, indiferent de ce tip de afaceri se dezbat, de cadrul relaţional în care se dezbat acestea, şi acestea având la bază reguli şi convenţii bine delimitate (având uneori statutul de norme de drept internaţional).

Trebuie făcută o distincţie între ramura diplomatică şi cea consulară în afacerile internaţionale; partea diplomatică are de-a face cu relaţiile între guvernele a două state, iar cea consulară cu relaţiile ce se dezvoltă între persoanele fizice, cetăţeni ai ţării al cărei reprezentant este şi guvernul ţării-gazdă şi cetăţenii acestei ţări. Distincţia este complicată de faptul că uneori misiunile diplomatice îndeplinesc funcţii consulare, iar consulatele îndeplinesc funcţii diplomatice la scară redusă (fiind şi posturi de recepţie a curentelor ce se manifestă în sfera politică-socială în zona lor de acţiune); astfel există o tendinţă de unificare a celor două servicii.

Evident, diplomaţia presupune existenţa unui sistem de state (adică mai multe state care să interacţioneze). Dacă în lume ar fi numai comunităţi politice ce nu ar avea legături între ele, nici nu s-ar pune problema necesităţii relaţiilor diplomatice; iar dacă mai multe state ar fi subordonate unei autorităţi centrale nu ar fi necesare relaţiile diplomatice între statele subordonate. Ar fi necesare numai relaţiile pe verticală între centru şi părţi – sub forma unor relaţii de subordonare.

59

Evident, diplomaţia presupune, în contextul instituţionalizat din cea de-a doua parte a secolului al XX-lea, nu numai existenţa unui sistem de state, ci şi a unei societăţi internaţionale. Schimbul şi recunoaşterea misiunilor diplomatice sunt posibile datorită acceptării de către state a unor convenţii şi reguli specifice sferei diplomatice – statul care trimite o misiune acceptă principiul că diplomaţii săi nu vor interveni în afacerile interne ale statului receptor, iar acesta se obligă să respecte imunitatea diplomaţilor, angajaţilor misiunii şi ai comunicaţiilor dintre acea ambasadă şi ministerul de externe din ţara pe care acea misiune o reprezintă, asumându-şi şi obligaţia de a proteja misiunea în faţa unor atacuri şi de a o asista în activitatea pe care o întreprinde.

Dar dacă instituţiile diplomatice presupun existenţa unei societăţi internaţionale, existenţa acesteia nu necesită existenţa unor astfel de instituţii diplomatice. Instituţiile diplomatice s-au dezvoltat lent şi uneori nesigur, luând forme diferite în diferitele stadii ale evoluţiei societăţii internaţionale. Mutliplicarea ambasadelor permenanente a fost posibilă numai după ce au apărut anumite condiţii: a fost necesar să existe un grup de state independente şi puternice, aflate la adăpost de ameninţări grave venite din exterior din partea popoarelor barbare şi stabile la nivel domestic, fără să le fie teamă de stabilirea unei moharhii universale. Era necesară şi o similitudine a credinţelor din domeniul religios, instituţional şi lingvistic, alături de cele mai strânse lagături din domeniul comercial şi politic.

Diplomatul Francois de Callieres, aflat în serviciul lui Ludovic al XIV-lea şi fiind contemporan cu emergenţa unei balanţe de putere complexe (pacea de la Utrecht, din anul 1713) îşi expunea ideile într-o carte care avea să devină cea mai importantă analiză generală a diplomaţiei şi a locului pe care aceasta îl are în societatea internaţională. El susţinea că negocierea trebuie să fie nu numai continuă şi universală, ci şi profesională. Amintea de raritatea ambasadorilor cu adevărat talentaţi, de importanţa educării acestora, precum şi de profesiile din care nu trebuiau să fie selectaţi aceştia; ambasadorii nu trebuiau să fie selectaţi din:- domeniul eclesiastic (datorită contradicţiei ce apărea între interesele bisericii şi cele ale suveranului);- domeniul militar (negociatorul fiind un om ce aparţine păcii);- domeniul juridic (deoarece metodele de lucru din domeniul juridic exclud facultăţile flexibilităţii şi supleţii).

Arta negocierii, spune Callieres, este în sine o profesie: ea necesită toată subtilitatea, dexteritatea, supleţea de care cineva poate da dovadă. Ea impune înţelegere şi cunoaştere, şi pe deasupra, un discernământ corect şi precis. Această diplomaţie joacă un rol constructiv şi creativ, nu numai în privinţa relaţiilor între suveranii pe care-i serveşte, ci şi în

60

relaţie cu “Republica” căreia îi aparţin toţi principii europeni. Sarcina diplomaţilor era aceea de a convinge principii prin argumente raţionale, sprijinindu-i în identificarea intereselor lor reale şi să recunoască interesele comune, acolo unde acelea existau. Noţiunea “ambasadorului ideal” – persoană guvernată de raţiune şi nu de emoţii, căutând să-şi subordoneze emoţiile raţiunii atunci când concep politica externă – se datorează apariţiei curentului raţionalist în secolul al XVII-lea şi în special a noţiunii că obiectivul principal al statelor este urmărirea intereselor şi nu obligaţiile ce emanau din onoarea faţă de credinţa lor. Ideea că statele şi popoarele au interese obiective reale, distincte de interesele percepute, şi că oamenii sunt dotaţi cu raţiune, putând astfel identifica aceste interese obiective se manifestă puternic în scrierile sale.

Teoria diplomatică prezintă rolul “ambasadorului ideal” în termenii aderenţei acestuia la regulile raţionalităţii, iar tradiţia diplomatică modernă întruchipează o încercare de susţinere a comportamentului având la bază acest model.

Funcţiile diplomaţieiFuncţiile pe care diplomaţia le-a jucat în legătură cu ordinea în

sistemul de state modern sunt următoarele:- Diplomaţia facilitează comunicarea între lidelii politici ai statelor sau a altor entităţi ce joacă pe scena politicii mondiale. Fără comunicare nu ar exista societate internaţională şi nici sistem internaţional; astfel, funcţia elementară a diplomatului este cea de mesager – şi ca şi o consecinţă a realizării eficiente a acestei funcţii, a apărut cea mai elementară instituţie (convenţie) diplomatică, probabil unica instituţie comună tuturor societăţilor internaţionale existente de-a lungul istoriei, şi anume imunitatea trimişilor şi interzicerea uciderii sau constrângerii acestora în statul unde aceştia sunt trimişi;- A doua funcţie a diplomaţiei este cea a negocierilor acordurilor. Fără o negociere a acordurilor, relaţiile internaţionale ar fi posibile dar ar fi caracterizate de interacţiuni ostile între diferitele entităţi politice. Acordurile sunt posibile în cazul în care interesele părţilor – care pot fi diferite – se suprapun într-un anume punct şi dacă părţile sunt capabile să perceapă această suprapunere de interese. Arta diplomatului constă în a identifica aceste puncte de interes comun şi apelând la persuasiune şi raţiune, caută să convingă părţile de existenţa acestor interese suprapuse.- A treia funcţie a diplomaţiei este cea legată de strângerea de informaţii cu privire la situaţia din alte ţări. Formularea politicii externe în orice ţară este realizată în funcţie de ceea ce se întâmplă pe scena lumii; chiar dacă fiecare ţară se străduieşte să tăinuiască anumite informaţii, totuşi o anumită categorie de informaţii doreşte să fie împărtăşită. Statele caută să limiteze accesul la informaţiile ce privesc capacităţile lor de natură

61

militară, totuşi ele caută să impresioneze celelalte state cu capacităţile lor de acest gen, recurgând la selecţia informaţiilor de natură militară care urmează a fi împărtăşite, cu scopul descurajării potenţialilor inamici. Întotdeauna diplomaţii au jucat un rol capital în colectarea de informaţii despre ţara unde erau acreditaţi şi interesul comun al statelor în a permite accesul la informaţii pe o bază selectivă a scos în evidenţă rolul ataşatului militar, instituţie care s-a formalizat în prima parte a secolului al XIX-lea. Dezvoltarea la începutul secolului al XVIII-lea a ideii că politica internaţională este un singur câmp de forţe – balanţa de putere fiind preocuparea constantă a tuturor oamenilor de stat – a făcut ca schimbul constant de informaţii cu privire la evenimentele din toate statele să facă necesară o diplomaţie continuă şi universală, atât de mult susţinută de către Callieres.- A patra funcţie este legată de minimizarea efectelor datorate fricţiunii care se manifestă în relaţiile internaţionale. Fricţiunea rezultă din apropierea lucrurilor. Datorită juxtapunerii diferitelor entităţi politice, fiecare având propriile valori, preocupări, prejudecăţi şi sensibilităţi, chiar acolo unde naţiunile identifică interese comune extstă posibilitatea ca fricţiunea să se manifeste cu putere. O asemenea fricţiune este o sursă constantă de tensiune şi neînţelegere şi aceasta nu este întotdeauna legată de adevăratele interese reale ale părţilor în cauză; diplomaţia are rolul de a minimiza fricţiunea sau de a-i limita efectele, în cazul în care aceasta se manifestă. De aceea este atât de necesară aplicarea inteligenţei şi a tactului de către cei implicaţi în activitatea diplomatică. Diplomatul caută să reducă neînţelegerile atât prin persuasiunea statului-gazdă, cât şi prin influenţarea pe care o exercită asupra politicii duse de către propriul guvern. El va căuta întotdeauna să convingă prin apelul la raţiune şi nu să constrângă sau să ameninţe. El preferă să vorbească de drepturi şi nu de cereri şi caută să arate că aceste drepturi izvorăsc din regulile sau principiile acceptate de comun acord de către cele două state pe care el le ţine în contact.- Diplomaţia îndeplineşte funcţia de simbol al existenţei societăţii de state. Diplomatul, chiar în forma sa simplă de purtător de mesaje, este expresia vizibilă a existenţei unor reguli pe care statele sau alte entităţi politice din sistemul internaţional le respectă. În forma dezvoltată a corpurilor diplomatice care există în fiecare capitală, diplomaţii reprezintă dovada existenţei societăţii internaţionale, ca factor activ în relaţiile interenaţionale.

Relavanţa diplomaţieiLa cea mai simplă analiză iese în evidenţă faptul că diplomaţia

contribuie la menţinerea ordinii internaţionale; aceasta reiese clar şi din

62

definiţia ce priveşte diplomaţia ca pe un mod de conducere a relaţiilor între state de către diplomaţi profesionişti.

Cu toate acestea se pare că după Primul Război mondial s-a înregistrat un declin în ceea ce priveşte rolul jucat de diplomaţii profesionişti în politica internaţională (sau cel puţin în comparaţie cu rolul jucat de diplomaţii profesionişti din secolul al XIX-lea).

Astfel, rolul jucat de căre ambasadorul rezident şi de către misiunea condusă de el s-a redus în relaţie cu importanţa dată altor canale care facilitează derularea afacerilor internaţionale: ambasadorul rezident este adesea ocolit de către şefii de guverne sau alţi miniştri care se întâlnesc şi stabilesc direct problemele care-i preocupă; de către misiunile speciale din domeniul serviciilor civile din ţara sa, care vizitează omologii lor din ţara unde ambasadorul este acreditat; de către alte misiuni permanente trimise din ţara sa de reşedinţă şi a căror activitate nu o poate controla. De exemplu, ambasadorul SUA acreditat în anumite state poate lucra alături de diplomaţi şi cu o misiune de ajutor economic, cu un grup de consilieri militari, reprezentanţii CIA, ai Trezoreriei, ai Corporilor Păcii, organisme ce ţin direct de guvernul din Washington şi pe care el nu poate să le controleze direct. Ambasadele rezidente vor continua să joace un rol important în cazul în care relaţiile dintre ele nu vor fi de o asemenea anvergură încât să le “sufoce” sau în cazul în care nu vor exista relaţii de ostilitate vădită între cele două ţări.

În secolul al XX-lea, rolul diplomaţiei bilaterale s-a redus, în comparaţie cu rolul diplomaţiei multilaterale, în special datorită proliferării organizaţiilor intrernaţionale. Aspecte diplomatice vitale începeau să fie dezbătute într-un cadru multilateral: NATO (problemele legate de apărare), OECD şi Banca Mondială (în probleme de comerţ şi asistenţă pentru dezvoltare). Este de menţionat faptul că creşterea importanţei relative a diplomaţiei multilaterale nu înseamnă declinul rolului jucat de diplomatul profesionist; organizaţiile şi conferinţale internaţionale oferă un cadru prielnic desfăşurării diplomaţiei bilaterale nu numai diplomaţiei multilaterale, cu toate că prima formă este câteodată mult mai importantă. Dezvoltarea diplomaţiei multilaterale nu înseamnă reducerea lolului jucat de diplomat, ci o schimbare a caracterului muncii diplomatului profesionist.

În politica internaţională, începând cu anii 50 s-a înregistrat un declin în privinţa preocupării centrale a diplomaţiei profesionale – încercarea de a aplica inteligenţa şi tactul în identificarea intereselor statelor şi facilitarea concilierii între ele. Afacerile purtate în mod inteligent şi cu tact au făcut loc unui război politic (ceea ce a dus la deplângerea diplomaţiei deschise de către Nicolson), diplomaţiei purtate cu glas răsunător şi diplomaţiei cu insulte; dar a apărut şi activitatea legată de managementul tehnic internaţional, activitate ce lasă loc

63

inteligenţei şi tactului, dar care are ca şi procupare centrală nu concilierea diferitelor interese ale statelor, ci colaborarea între ele în vederea maximizării interesului comun (în acest caz statele caută să avanseze interesele nu prin negociere şi tocmeală, ci prin cooperare în vederea maximizării interesului lor comun; problema comună nu este reconcilierea politică sau diplomatică a unor interese diferite, ci una tehnică – aceea de găsire a unor mijloace eficiente prin care se pot realiza anumite scopuri precise).

Importanţa instituţiilor diplomatice – prin acestea înţelegându-se regulile şi convenţiile ce fac interacţiunea diplomatică posibilă şi care facilitează derularea afacerilor internaţionale – s-a redus în secolul al XX-lea. Dar nu trebuie omis faptul că instituţia centrală a diplomaţiei a asigurat depăşirea turbulenţelor din secolul al XX-lea; sistemul diplomatic a fost martorul naşterii multor state pe glob, cuprinzându-le în totalitate – nici una nu a repudiat mecanismul oferit de această instituţie centrală a relaţiilor internaţionale.

ComunicareaComunicarea între liderii diferitelor state (sau actori în politica

mondială) se face în mod constant fără medierea diplomaţilor profesionişti. Există comunicarea care se face la întâlnirile directe între liderii politici din diverse state sau care se face la întâlnirile dintre liderii politici şi agenţi speciali, alţii decât diplomaţii. Mesajele pot fi transmise şi prin scrisoare, radio/telefon, fax sau mai recent prin Internet; anii 60 au fost martorii proliferării comunicărilor directe între liderii diverselor state, acest mod de comunicare având avantajul unei comunicări rapide în timp de criză – metodă preferată celei făcute prin intermediari specializaţi. Dar schimbul de mesaje înseamnă mai mult decât comunicare; sensul mesajului trebuie interpretat de contextul în care acesta se transmite (persoanele care fac acest lucru şi care în primesc, circumstanţele în care acest schimb este făcut, istoria relativă la subiectul dezbătut, semnificaţia relativă la ceea ce se omite şi se spune). Diplomaţii sunt specialişti în comunicarea precisă – ei detectează nuanţele dialogului internaţional; ei nu numai că transmit mesajul, ci aleg şi termenii potriviţi în care acesta să fie îmbrăcat, audienţa căreia să-i fie adresat şi momentul şi ocazia în care să fie transmis mesajul. Aici se poate vedea rolul pe care îl au anumite convenţii relative la sensul pe care îl are un anumit termen sau un grup de cuvinte pentru diplomaţi; identificarea unei interpretări comune asigură reducerea riscului de înţelegere greşită, astfel că diplomaţii sunt experţii potriviţi în conceperea potrivită a unui mesaj ce urmează a fi transmis şi în interpretarea unuia care este primit.

Negocierea

64

Negocierea între state poate avea (şi chiar are) loc fără mijlocirea diplomaţilor profesionişti. Dar a judeca după această aparenţă înseamnă să omitem funcţia centrală pe care o pot juca diplomaţii în negocierea acordurilor. Încheierea unui acord de către şefii unor state este numai climaxul unui lung proces de recunoaştere, probare, testare a propunerilor şi contrapropunerilor din faza preliminară – toate acestea fiind făcute de către diplomaţi profesionişti. Arta negocierilor constă în a identifica o suprapunere de interese pentru statele în cauză, astfel încât facilitarea ajungerii la acord să se poată realiza – aceasta în prezenţa certă a unor interese opuse şi chiar conflictuale. Şi diplomatul face aceasta prin recurgere la raţiune şi persuasiune. Aceasta impune cunoaşterea amănunţită a subiectului şi a părţilor cu interesele pe care acestea le au, precum şi a percepţiei lor vis-a-vis de aceste interese, aspect distinct de interesele lor reale. Este necesară o bogată imaginaţie în conceperea propunerilor şi îndemânare şi experienţă în formularea şi promovarea lor; o comunicarea precisă. Dar sarcina negociatorului este mult facilitată de faptul că negocierea are loc într-un cadru ferit de ochii opiniei publice, limitând capacitatea de intruziune a unor posibili competitori; iar faptul că diplomaţii aparţin aceluiaşi corp, este facilitată şi încrederea şi respectul reciproc.

InformareaÎn privinţa culegerii de informaţii despre ţara unde acesta este

acreditat, diplomatul furnizează numai un canal prin care aceste informaţii sunt colectate. În anumite perioade şi într-un anumit context, diplomatul poate deveni singura sursă de informare despre ţara unde acesta activează; dar în cele mai multe situaţii informaţiile despre o anumită ţară se pot culege din presă şi din alte mijloace de informare în masă, din diverse publicaţii cu teme bine definite. Nu trebuie omisă importanţa specialiştilor în munca cu informaţiile şi a mijloacelor tehnice audio şi video (sateliţii).

Dar diplomatul are o îndemânare unică în culegerea de informaţii care sunt esenţiale în conducerea afacerilor internaţionale: vederile şi tendinţele leadership-ului politic din ţara unde este acreditat, pentru prezent şi viitor. Diplomatul poate omite însă tendinţele care se pot manifesta la nivelul maselor – astfel că informaţiile referitoare la această dimensiune nu sunt furnizate întotdeauna de către diplomaţi, iar dacă acest lucru se întâmplă, informaţiile furnizate de ei sunt completate cu informaţii care izvorăsc din alte surse. Ei sunt cele mai bune surse privind personalitatea liderilor din ţara unde sunt acreditaţi, precum şi cele privind modul de desfăşurare a afacerilor de zi cu zi.

Reducerea fricţiunilor (neînţelegerilor)

65

Funcţia de minimizare a fricţiunii în relaţiile internaţionale ar putea fi realizată chiar şi în lipsa diplomatului profesionist; sunt persoane care nu sunt diplomaţi de carieră şi sunt inteligenţi şi ştiu să lucreze cu tact. Dar profesia diplomatică a căutat să se auto-adapteze în vederea posibilităţii îndeplinirii acestui rol, emulând şi inventând diverse convenţii (obiceiuri) care o fac să poată îndeplini într-un mod unic acest rol. Aici putem aminti calităţile unui diplomat ideal atât de binde descrise de către Callieres şi reluate de diplomatul englez Harold Nicolson şi al căror conţinut este atât de valabil şi în zilele noastre.

Funcţia simbolicăFuncţia simbolizând existenţa unei societăţi de state, şi dincolo de

aceasta a unui element de unitate în organizarea politică a întregii umanităţi, nu este îndeplinită exclusiv de către diplomaţia permenentă şi organizată, ci şi de către organizaţiile internaţionale cu vocaţie universală (ONU în special). În orice caz funcţia simbolică a mecanismului diplomatic este una extrem de importantă. Relaţiile diplomatice între state nu sunt o sursă a recunoaşterii reciproce a suveranităţii, egalităţii, independenţei şi a altor drepturi, ci ele presupun o recunoaştere a acestor drepturi şi aduc dovezi palpabile privind existenţa acestor drepturi.

Prezenţa în capitalele străine a corpurilor diplomatice nu este numai semnul existenţei a altor state (naţiuni), ci şi al existenţei unei societăţi internaţionale organizate, amintind guvernului ţării-gazdă despre respectiva realitate atunci când acesta îşi concepe politica sa. Profesia diplomatică este însăşi dovada ideii existenţei societăţii internaţionale, ceea ce creează ramificaţii în privinţa “colegialităţii” ce se manifestă în această profesie – existenţa unui cadru comun care leagă toţi diplomaţii care-şi desfăşoară activitatea în capitalele străine, în izolare faţă de ţara-mamă şi în strânsă legătură cu alţi diplomaţi străini.

66