simpozionul naţional „culturĂ Şi civilizaŢie în ... · pdf file11. puterea...

FEDERAŢIA ROMÂNĂ A ASOCIAŢIILOR CENTRELOR ŞI CLUBURILOR UNESCO SOCIETATEA ŞTIINŢIFICĂ CYGNUS – CENTRU UNESCO

Simpozionul Naţional „CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE ÎN MĂNĂSTIRILE ROMÂNEŞTI” 23 octombrie 2009 – Mănăstirea Dragomirna

23 octombrie 2009 – Mănăstirea Dragomirna

2

Comitet ştiinţific: - dr. Daniela Popescu, preşedinte FRACCU, secretar general EFUCCA, - dr. Mihaela Varga, presedinte Alumnus Club UNESCO, vicepreşedinte FRACCU - dr. Vasile Demciuc, Universitatea „Stefan cel Mare” Suceava - dr. Paraschiva Victoria Batariuc, Complexul Muzeal Bucovina, Suceava - dr. Bogdan Constantin Neculau, Universitatea "Al. I. Cuza" Iași - dr. ing. L. Dan Milici, Universitatea „Stefan cel Mare” Suceava Comitet de organizare: - Rasof. Maria Magdalena, Sfanta Manastire Dragomirna, Suceava - ing. Ionut Sandru , Societatea Stiintifica Cygnus – centru UNESCO - fiz. Victor Şutac , Societatea Stiintifica Cygnus – centru UNESCO - Mircea Nanu-Muntean , Societatea Stiintifica Cygnus – centru UNESCO - dr. ing. L. Dan Milici, Societatea Stiintifica Cygnus – centru UNESCO Editori volum: - ing. Ionut Sandru , Societatea Stiintifica Cygnus – centru UNESCO - dr. ing. L. Dan Milici, Societatea Stiintifica Cygnus – centru UNESCO Moderatori: - dr. Paraschiva Victoria Batariuc, Complexul Muzeal Bucovina, Suceava - dr. Vasile Demciuc, Universitatea „Stefan cel Mare” Suceava ISBN: 978-973-1768-08-3

©2009 EDITURA CYGNUS Toate drepturile sunt rezervate editurii în baza contractelor acesteia cu autorii. Este interzisă multiplicarea, reproducerea, stocarea, înregistrarea, modificarea sau transmiterea vreunei părţi a acestei lucrări, indiferent de formă: electronică, mecanică, fotocopiere, înregistrare, etc. fără permisiunea în scris a editorului.

Simpozionul Naţional „CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE ÎN MĂNĂSTIRILE ROMÂNEŞTI”

3

CUPRINS

Programul Simpozionului Naţional „Cultură şi civilizaţie în mănăstirile româneşti” 5

Moldova - această poartă a creştinătăţii - valori de patrimoniu mondial dr. Vasile Demciuc 7

Rolul economic şi social al mănăstirilor româneşti dr. Mihaela Varga 10

Iconostasul Bisericii „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” Suceava – consideraţii privind necesitatea intervenţiilor de conservare–restaurare Gelu Ţiculeanu, Loredana Axinte 15

Monumente istorice din Judeţul Suceava înscrise în lista patrimoniului mondial – aspecte privind starea de conservare Paula Vartolomei, Loredana Axinte 21

Sfânta Mănăstire Voroneţ, vatră de cultură românească şi de spiritualitate ortodoxă Monahia Elena Simionovici 31

Cărturari moldoveni - ctitori ai Mănăstirii Dragomirna Rasof. Maria Magdalena 35

Educaţie şi cultură în Mănăstirea Sf. Sava din Iasi. Incursiune în istoria seculară a sfântului lăcaş dr. Bogdan Constantin Neculau 41

Domeniul economic al Mănăstirii Dragomirna Cazar Cramariuc 61

Meteor themes on romanian medieval ornaments in northern Moldavia Dimitrie Olenici 73

Puterea rugăciunii în fenomenul vindecării dr. Elena Armenescu Ciuhri, dr. Costin Laurenţiu Chitimia 83

Despre Societatea Doamnelor Române din Bucovina dr. Daniela Popescu 91

Rolul aplicaţiilor multimedia în cunoaşterea, inţelegerea şi susţinerea centrelor monahale româneşti: „Sfânta Mănăstire Dragomirna” ing. Ionut Sandru , fiz. Victor Şutac, Mircea Nanu-Muntean, ing. Dan Milici, 96


4


5

Federaţia Română a Asociaţiilor, Cluburilorşi Centrelor UNESCORomanian Federation of UNESCO Centers, Clubs and AssociationsFédération Roumaine des Associations, Club et Centres UNESCO

Member of the World Federation of UNESCO Clubs, Centers and Associations (WFUCA)

United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization

Organisation des Nations Unies

pour l’éducation, La science et la culture



Organizatori: - Federaţia Română a Asociaţiilor Centrelor şi Cluburilor UNESCO - Societatea Ştiinţifică Cygnus – centru UNESCO Suceava - Sfânta Mănăstire Dragomirna

Programul lucrărilor 1. MOLDOVA - ACEASTA POARTA A CRESTINATATII - VALORI DE PATRIMONIU MONDIAL dr. Vasile Demciuc – lector, Universitatea „Stefan cel Mare” Suceava, Facultatea de Istorie - Geografie 2. ROLUL ECONOMIC SI SOCIAL AL MANASTIRILOR ROMANESTI dr. Mihaela Varga, presedinte Alumnus Club UNESCO, vicepreşedinte FRACCU 3. ICONOSTASUL BISERICII ”SFANTUL GHEORGHE” A MANASTIRII ”SFANTUL IOAN CEL NOU”, SUCEAVA – CONSIDERATII PRIVIND NECESITATEA INTERVENTIILOR DE CONSERVARE–RESTAURARE Gelu Ţiculeanu, expert restaurator lemn Laboratorul Zonal de Restaurare, Complexul Muzeal Bucovina, Suceava Loredana Axinte, expert restaurator pictura tempera si sculptura lemn policrom, Departamentul de Monitorizare a Monumentelor Istorice, Complexul Muzeal Bucovina, Suceava

SOCIETATEA ŞTIINŢIFICĂ CYGNUS - Centru UNESCO Str. Oituz nr. 21, Suceava, cod 720201, tel. +40.745.624761, e-mail: [email protected]

Cod fiscal: 12653097, cod IBAN RO77RNCB0234037011590001 B.C.R. - Suceava


6

4. MONUMENTE ISTORICE DIN JUDETUL SUCEAVA INSCRISE IN LISTA PATRIMONIULUI MONDIAL – ASPECTE PRIVIND STAREA DE CONSERVARE Paula Vartolomei, specialist restaurator pictura murala, Departamentul de Monitorizare a Monumentelor Istorice, Complexul Muzeal Bucovina, Suceava Loredana Axinte, expert restaurator pictura tempera si sculptura lemn policrom, Departamentul de Monitorizare a Monumentelor Istorice, Complexul Muzeal Bucovina, Suceava 5. MANASTIRILE DIN MOLDOVA - CENTRE DE RUGACIUNE SI CENTRE DE CULTURA dr. Paraschiva Victoria Batariuc - Complexul Muzeal Bucovina, Suceava 6. SFANTA MANASTIRE VORONET, VATRA DE CULTURA ROMANEASCA SI DE SPIRITUALITATE ORTODOXA Monahia Elena Simionovici, Sfanta Manastire Voronet, Suceava 7. CARTURARI MOLDOVENI - CTITORI AI MANASTIRII DRAGOMIRNA Rasof. Maria Magdalena, Sfanta Manastire Dragomirna, Suceava 8. EDUCATIE SI CULTURA IN MANASTIREA SF. SAVA DIN IASI. INCURSIUNE IN ISTORIA SECULARA A SFANTULUI LACAS dr. Bogdan Constantin Neculau, Lector univ. Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei, Universitatea "Al. I. Cuza" Iași 9. DOMENIUL ECONOMIC AL MANASTIRII DRAGOMIRNA Cazar Cramariuc, profesor Colegiul Tehnic "Al. I. Cuza" Suceava 10. MOTIVE ASTRONOMICE IN ORNAMENTICA MĂNĂSTIRILOR DIN BUCOVINA Dimitrie Olenici, Universitatea "Stefan cel Mare" Suceava, Planetariu 11. PUTEREA RUGACIUNII IN FENOMENUL VINDECARII dr. Elena Armenescu Ciuhri, preşedinte Fundatia Mirabilis pentru medicina alternativa si transdisciplinara, membră a Uniunii Scriitorilor dr. Costin Laurenţiu Chitimia, asist. univ. Facultatea de Medicină “Titu Maiorescu” 12. DESPRE SOCIETATEA DOAMNELOR ROMANE DIN BUCOVINA dr. Daniela Popescu, preşedinte Elite Art Club UNESCO, preşedinte FRACCU, secretar general EFUCCA, şef dept. Programe Transversale şi Interdisciplinare CNR-UNESCO 13. ROLUL APLICATIILOR MULTIMEDIA IN CUNOASTEREA, INTELEGEREA SI SUSTINEREA CENTRELOR MONAHALE ROMANESTI: „SFANTA MANASTIRE DRAGOMIRNA” ing. Ionut Sandru , Societatea Stiintifica Cygnus – centru UNESCO fiz. Victor Şutac , Societatea Stiintifica Cygnus – centru UNESCO Mircea Nanu-Muntean , Societatea Stiintifica Cygnus – centru UNESCO ing. Dan Milici, Societatea Stiintifica Cygnus – centru UNESCO


7

MOLDOVA – QUESTA PORTA DELLA CHRISTIANITA – VALORI DE PATRIMONIU MONDIAL

Vasile M. Demciuc

„Nu Muntele Athos a influenţat Moldova, ci dimpotrivă, cultura cea mare a acesteia,

comorile ei artistice, au influenţat întreaga dezvoltare a artei athonite”

J. Strygowski Nordul Moldovei – Bucovina – prin poziţia geografică şi strategică, a însemnat, pentru

multe veacuri o adevărată Ile de Moldavie asemenea acelei Ile de France, deşi întrecută de mănăstirile bucovinene prin unicele exemplare de artă ce le păstrează şi care, prin policromia înfăţişării lor din afară se pot compara mai curând cu faţadele de la San Marco din Veneţia ori cu domul din Orvietto. Oferă cazul rar de unitate a artei în armonica ei dezvoltare ce numai aici îşi are veritabilele clef de voute, pentru înţelegerea şi pătrunderea artei moldoveneşti în epoca ei creatoare de opere originale ca stil şi execuţie.

Am folosit comparaţia şi voi continua, parafrazându-l pe academicianul Răzvan Theodorescu, spunând că Nordul Moldovei a fost ceea ce fuseseră în istorie Ile de France, pentru Franţa capeţiană, Wessex-ul pentru anglo-saxoni, Panonia pentru Ungaria arpadiană, Kievul pentru Rusikizii ruşi, Stara Planina pentru hanii şi ţarii bulgari.

În acest spaţiu unde moştenirea bizantină avea să devină un reper, un model aulic pentru arta religioasă, pentru muzica liturgică, pentru nomocanoane şi pentru cronici, nu puţine sunt mărturiile care dovedesc că drumul septentrional menit să lege Bizanţul de noile suveranităţi importante ale Europei răsăritene, trecea prin Moldova Muşatinilor, după cum, tot nu puţine sunt mărturiile că Moldova se afla la fruntariile unei lumi europene a goticului extins până în Transilvania bisericilor hală din oraşele săseşti, până în spaţiul galiţian şi polono-lituanian de unde veneau din epoca celui dintâi muşatin planuri de cetăţi şi de biserici, paramente şi boltiri ogivale.

Occidentului gotic îi va aparţine în arhitectură combinaţia cromatică subtilă, în faţade aparente de biserici, a gresiei cenuşii, a cărămizii şi a ceramicii decorative smălţuite în verde şi galben, în albastru, roşu şi brun, cu tenanţi heraldici, grifoni, sirene ori lei, totul ritmat de deschideri şerpuite ale stilului flamboaiant şi de viguroase contraforturi.

Pictura murală din Bucovina este reflexul unei vieţi, este modul nostru specific de a dialoga cu istoria într-o complexitate şi originalitate aparte. Complexitate – pentru că la începuturile artei aulice est-carpatice s-au întâlnit aici influenţele marilor stiluri ale vremii – bizantin – gotic şi, mai târziu, renascentist – grefate pe o tradiţie autohtonă, dar deopotrivă, trebuie avute în vedere durata şi amploarea fenomenului în discuţie, întins pe aproape 250 de ani şi cuprinzând arhitectura – de lemn sau de zid – sculptura în lemn şi piatră, pictura murală, deopotrivă cea interioară şi cea exterioară, pictura icoanelor, broderia, orfevreria ş.a.


8

Sinteza artistică a celei de a doua jumătăţi a secolului al XIV –lea, alături de bogatul fond local uneşte elemente bizantine paleologe şi occidentale gotice, de la arhitectura ctitoriilor lui Ştefan cel Mare la decoraţia unor manuscrise.

Din această interferenţă a formelor paleologe şi gotice, pigmentată cu unele sugestii ale Răsăritului islamic tot mai prezent în Europa timpului, vor fi izvodite unicate ale culturii şi artei moldoveneşti: fie ferecătura de argint a Raclei Sf. Ioan cel Nou de la Suceava din vechea catedrală mitropolitană a Sucevei – ferecătură lucrată probabil la Cetatea Albă către 1410, aşadar într-un mediu italo-bizantin unde se întâlneau frâncii şi musulmanii ce-l martirizaseră pe viitorul patron spiritual al Moldovei; fie Tetraevangheliarul de la Humor (1473) unde portretul voievodului donator ne revelă, în costumul italo-bizantin de senior încoronat, pe un Ştefan cel Mare - ţar, moştenitor la rându-i al unei majestăţi bizantine, fie Acoperământul de mormânt al uneia din soţiile lui Ştefan cel Mare, prinţesa Maria din Mangopul Crimeii, îngropată la Putna în 147, acoperământ ce combină sugestii ale gisantului apusean cu arcul oriental în acoladă.

Întreaga această sinteză artistică o întâlnim într-o Moldovă care îşi afirmase apartenenţa la spiritualitatea Răsăritului ortodoxă, în vremea căderii vechii capitale imperiale creştine şi a prăbuşirii unui model de civilizaţie.

Domnii Ţări Moldovei, ierarhii şi întregul cler al Moldovei s-au ridicat mai sus decât interesele imediate ale ţării şi poporului său. În faţa unora, mânaţi de pofte prădalnice şi de mirajul stăpânirii lumii, a luptat cu hotărâre şi a apărat cu dârzenie Ţara Moldovei şi Apusul întreg, creştinătatea ameninţată de robie şi de trecere la islamism cu forţa, mai ales după ce în 29 mai 1453 Roma cea nouă, Cetatea Ortodoxiei, Mama lumii (Ume Dumia) cum îi ziceau turcii, se prăbuşise sub asaltul ienicerilor lui Mehmed al II –lea, pe care beţia cuceririi şi stăpânirii îl împingeau către Europa toată, care încremenise la gândul subjugării şi al transformării bisericilor în moschei, după, exemplul nefericit al Sf. Sofia.

Secolul al XVI –lea – socotit pretutindeni în Europa drept început al unor răsturnări care au pregătit Secolul Luminilor şi pe cel al Revoluţiilor – însemna în istora românilor momentul unor noutăţi ale politicii şi ale mentalului colectiv ce-şi merită consemnarea; este vremea în care ne aflăm într-un spaţiu al SE european unde suzeranitatea sublimei Porţi devenea o circumstanţă istorică decisivă, unde domnii suverani sunt aşezaţi doar cu voia Sultanului.

Secolul al XVII –lea este un secol în care se reflectau fidel unele orientări politice în formele de artă adoptate. Primii ani după 1600 sunt dominanţi, la nivel aulic de elementele umaniste de sorginte polonă, recunoscute fie într-o broderie funerară de la Suceviţa – cea a lui Jeremia Vodă – 1606, fie în arhitectura şi sculptura bisericii Dragomirna, într-o epocă de alianţe politice statornicite ale Movileştilor cu Republica nobiliară a regilor de la Varşovia ; mai târziu legăturile lui Vasile Lupu noul Justinian protector şi arbitru al patriarhatelor orientale de la Constantinopol şi Jerusalim, dar şi al comunităţii ortodoxe de la Lwow – cu curtea otomană a lui Murat al IV –lea, explică gustul domnitorului care a unit epoca Movileştilor, de adânc ataşament faţă de tradiţia muşatină, şi totuşi nu de puţine ori cu deschideri către noua mentalitate a secolului al XVII-lea european, cu aceea modernului cărturar de talie internaţională care a fost Dimitrie Cantemir către decorul fabulos, cu motive geometrice şi fitomorfe geometrizate pe care Orientul turco-caucazian le furniza din belşug pe faţadele turlei de la Dragomirna şi pe faţadele bisericii Sf. Trei Ierarhi din Iaşi.

Din sinteza marilor stiluri europene cu tradiţia autohtonă a apărut o artă de mare originalitate, marcată profund de acele particularităţi zonale în care unii specialişti întrevăd un specific naţional.


9

Potrivit concepţiei creştine, timpul şi, implicit istoria, au un început şi un punct terminus reprezentat prin întruparea Logosului. Desigur totul se îndreaptă spre un final. Privit din punct de vedere arhitectonic acest final este sugerat în spiritualitatea ortodoxă prin, orientarea bisericilor spre Răsărit, spre Soarele dreptăţii şi al mântuirii omenirii.

Iar Apusul este asimilat morţii. Când Soarele apune, ceva din natura şi intimitatea firii adoarme. Somnul însuşi fiind o expresie a morţii. Aşadar, moartea este o trecere nu un final. Este, potrivit expresiei lui C. Noica - închiderea care deschide .

„Questa Porta della christianita” - tălmăcind un faimos pasaj dintr-o versiune italienească a scrisorii, la fel de faimoase, trimise de la Suceava de către Ştefan cel Mare puterilor creştine, la două săptămâni după bătălia de la Podul Înalt, indica cu limpezime nu doar o gândire europeană, ci, şi deopotrivă, deschiderea occidentală a domnitorului român

Această Poartă a creştinătăţii desemna o ţară aşezată la confluenţa ariilor de civilizaţie majore ale continentului, cea a Ortodoxiei bizantino-balcanice şi cea Catolică , gotică şi apoi renascentistă, ca şi un neam de „romanici ai Răsăritului”, puntea între E şi V ca sin gură latinitate ortodoxă şi singura ortodoxie latină a lumii vechi şi a celei noi, deopotrivă.


10

ROLUL ECONOMIC ŞI SOCIAL AL MĂNĂSTIRILOR ORTODOXE ROMÂNEŞTI

dr. Mihaela Varga

Sfântul Vasile (330-379), născut în Cezareea din Capadocia, i-a chemat pe monahii vremii sale să se nevoiască nu numai în folosul mântuirii personale, ci şi în folosul aproapelui. În scrierea sa „Regulile Monahale“, dar şi prin activitatea sa de organizator al unor mănăstiri, pune bazele vieţii monahale sistematice, a comunităţii de tip obşte în care membrilor, alături de rugăciune, li se cere muncă manuală şi râvnă intelectuală. Ca urmare a acestei doctrine, el este cel care a întemeiat pe lângă biserici şi mănăstiri, azile şi spitale. Cu toate diferenţele apărute în urma schismei, mănăstirile din Apus sau Răsărit au corespuns şi corespund acestui model de bază, diferenţele derivând în principal din raportul lor faţă de stat. În Orientul ortodox, de-a lungul întregului Ev Mediu, mănăstirile nu erau la adăpostul unui stat ocrotitor, ci adesea reprezentau ele însele, singurele oaze de organizare comunitară după un program bine definit. Totodată, ele îndeplineau funcţii sociale necesare întregii societăţi cum ar fi învăţământul şi sănătatea, pe care statul încă nu le realiza, precum şi funcţii economice model pentru restul comunităţii. Mai mult, după cum atestă unele cercetări arheologice şi unele documente, mănăstirile şi organizarea bisericească au apărut în spaţiul românesc înaintea formaţiunilor statale.

În prezent sunt 520 de mănăstiri ortodoxe în România, 363 în Rusia şi 160 în Bulgaria. Grecia ocupă locul patru cu doar 53 de mănăstiri,1 douăzeci dintre ele fiind pe Muntele Athos. Cifrele coroborate cu populaţia ţărilor respective arată că pe teritoriul României, aşezămintele mănăstireşti au fost şi sunt foarte apreciate. Având în vedere că potrivit doctrinei aceluiaşi Sfânt Vasile cel Mare, viaţa monahală nu este superioară vieţii de familie, doctrină păstrată de biserica ortodoxă, numărul mare al mănăstirilor se poate explica şi ca o atracţie faţă de o comunitate în care individul se simte într-o mai mare siguranţă decât în afara ei, având totodată conştiinţa că se mântuieşte pe sine. Modul de trai care presupune cunoscutele asceze, este pe de altă parte generos în a oferi siguranţa zilei de mâine într-un mediu cu mai puţine surprize neplăcute decât cel exterior, precum şi apartenenţa la o comunitate cu prestigiu social, avantaje valabile până în ziua de azi.

Sentimentul de siguranţă pe care îl oferă mănăstirile este întărit şi de modul în care arată ele. Oricine le vizitează, le admiră aspectul îngrijit, impresia de gospodărie îndestulătoare, de multe ori înfloritoare, cu flori, grădini, vii şi livezi aflate sub mâna unor persoane pricepute în domeniul horticulturii.

Domeniile mănăstireşti s-au afirmat ca promotori ai unei agriculturi superioare, dar mai ales a horticulturii, ramura cea mai răspândită a acesteia fiind viticultura. Din denumirile mănăstirilor sau a terenurilor pe care se află se poate constata importanţa culturii viţei de vie pe domeniile mănăstireşti. Mănăstirea Podgoria Copou este numele sub care este cunoscută o mănăstire din Iaşi construită de Vasile Lupu. Dealul Patriarhiei din Bucureşti se numea în Evul Mediu „Dealul Viilor“, iar întinsele podgorii de aici au devenit proprietatea patriarhiei 1 http://www.orthodox-monasteries.com/.


11

construită în secolul al XVII-lea. Nu departe se aflau alte mari podgorii, cele ale Mănăstirii Văcăreşti.2 Podgoriile de la Odobeşti au aparţinut în trecut în mare parte mănăstirilor de aici, precum şi Mitropoliei Iaşilor şi Episcopiilor din Roman şi Rădăuţi. Măgura Odobeştilor avea atâtea lăcaşuri de cult încât era, după afirmaţia istoricului C. C. Giurescu, „un mic Munte Athos românesc“.3 Niculiţel, renumit pentru vinurile sale, se numea până acum două secole „Mănăstirea“, cercetări arheologice recente descoperind aici chilii din secolele XI-XII.4

În podgoriile mănăstireşti s-au creat soiuri de vin apreciate până în ziua de astăzi, cum ar fi vinul Kagor (Cagor) din Basarabia, care este şi în prezent vinul de împărtăşanie al Patriarhului Moscovei sau Busuioaca de Bohotin. Bohotinul a fost dăruit mănăstirii Bistriţa în anul 1411 de Alexandru cel Bun, danie întărită de Ştefan cel Mare, care pomeneşte în hrisovul său din 1462, de mănăstirea Bohotin, precum şi de o moară şi o prisacă. Nenumărate surse vorbesc despre faptul că în trecut pe domeniile mănăstirilor se producea vin de bună calitate.

Cu timpul au apărut negustorii specializaţi în comerţul cu vin – negustorii cazaclii, de diferite naţionalităţi – care îl exportau în ţările din jur. Negustorii cazaclii au construit în 1777 şi o biserică la Odobeşti, localitate care era un soi de cartier general al lor.

Vinul necesită depozitarea în pivniţe, iar Dimitrie Cantemir aprecia că vinul de Cotnari este superior celui de Tokay pentru că este păstrat în „pivniţe adânci şi boltite“.5

Fără a avea atâtea descrieri ca viile şi vinurile mănăstireşti, şi livezile aveau un însemnat rol economic nu numai pentru mănăstiri, ci şi pentru ceilalţi locuitori care îşi luau de aici altoi pentru livezile proprii.

Mai puţin amintite sunt legumicultura şi floricultura. Mănăstirea Fâstâci din localitatea Cozmeşti, judeţul Vaslui, întemeiată de boierii Palade în secolul al XVII-lea, deţinea în secolul al XIX-lea pe lângă următoarele construcţii cu destinaţie economică: magazia cu beci, şopronul pentru trăsuri, grajdul pentru cai, hambarul, fântâna, pivniţa şi o fabrică de lumânări, şi o florărie.6

Mănăstirea Solca construită de Ştefan Tomşa al II-lea în perioada 1612-1622 a primit de la ctitorul său câteva sate şi mai multe mori de apă pe Siret. Aici s-a dezvoltat ulterior prima producţie de bere din ţară, transformată la sfârşitul secolului al XVIII-lea în fabrică de bere.

Obişnuită şi deseori amintită este şi apicultura. În daniile către mănăstiri sunt menţionate şi prisăcile, ca aceea amintită mai sus, a lui Ştefan cel Mare către Mănăstirea Bistriţa. Simpla lor menţionare expresă arată importanţa economică a producţiei de miere. Rar sunt amintite heleşteiele mănăstireşti, uneori apărute în urma eforturilor de a curăţa zone mlăştinoase ca la Mănăstirea Pasărea.

Atâtea produse agricole de calitate şi produse din belşug au determinat şi apariţia unei arte culinare specifice mănăstirilor, denumirile unor mâncăruri supravieţuind până în ziua de astăzi, cum ar fi borşul mănăstiresc cu ciuperci specific mănăstirilor din Bucovina, sarmale

2 Adrian Majuru, Podgorii, mustării şi zalhanale din vechiul Bucureşti (secolul al XVIII-lea şi

al XIX-lea), în „Adevărul“, 15 iulie 2006. 3 C. C. Giurescu, Istoria Podgoriilor Odobeştilor. Din cele mai vechi timpuri până la 1918

(cu 124 de documente inedite, 1626 – 1864 şi 3 reproduceri), Bucureşti, 1969, p. 68; Valentin Muscă, Biserici mutilate, în „România Liberă“, 2 ianuarie 2008.

4 http://ro.wikipedia.org/wiki/Niculi%C5%A3el,_Tulcea. 5 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Litera, Bucureşti, 1997, p. 47. 6 http://www.ghidinfoturism.ro/obiective_turistice/moldova/judetul_vaslui/cozmesti/ manastirea_fastaci/


12

mănăstireşti cu hribi (de post, pentru că pentru lungile posturi s-au inventat o mare varietate de mâncăruri fără carne), ciorbă călugărească, ghiveci călugăresc, crap călugăresc etc.

Nu există încă studii sistematice privitoare la aceste aspecte, deşi este vorba de o experienţă multiseculară, deşi aceste gospodării model au avut o mare influenţă asupra restului societăţii. De asemenea, nu este studiat rolul mănăstirilor în dezvoltarea preindustrială, deşi se ştie că mănăstirile aveau ca proprietăţi mori încă din perioada medievală, iar mai târziu fabrici, cum ar fi cea de lumânări, amintită mai sus, sau de ulei, ca cea de la Mănăstirea Hârbovăţ din judeţul Ungheni, care avea şi patru mori de apă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

O altă importantă activitate economică a mănăstirilor era cea de a ţine hanuri. Hanul Trei Sarmale, vestitul han din Iaşi aflat pe Şoseaua Bucium a fost din secolul al XVIII-lea şi până la secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, proprietatea Mănăstirii Socola. Denumirea hanului provine de la faptul că trecătorii intraţi în han erau serviţi cu trei sarmale.7 Erau servite aici bucate alese şi vinuri din Podgoria Bucium, dar şi din alte podgorii.

Din ansamblul de la Negru Vodă din Câmpulung făcea parte şi marele han al mănăstirii. Construit în anul 1647, a fost realizat după moda orientală cu prăvălii la parter şi încăperi pentru călători la etaj, fiind înconjurat cu un zid de incintă din piatră. Avea funcţionalitate de bazar şi depozit pentru mărfurile aduse în Câmpulung de negustori cu ocazia marelui bâlci al oraşului, târg de faimă continentală. Acest han a funcţionat până în jurul anului 1746.8

Cele mai importante erau hanurile domneşti, urmate de cele bisericeşti şi mănăstireşti, precum şi cele ridicate de marii boieri. Dar cele mai numeroase erau hanurile aflate în subordinea unor biserici şi mănăstiri, printre care în Bucureşti erau Hanul Cernica, Hanul Colţea, Hanul Stavropoleos, Hanul Zlătari, Hanul Grecilor.9 Hanul Zlătari aflat pe Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei) colţ cu Uliţa Mare (actuala stradă Lipscani) a fost un han mănăstiresc ridicat la începutul secolului al XVIII-lea de către spătarul Mihai Cantacuzino. Refăcut între 1850-1852, avea în acel moment parter şi etaj şi aproape 200 de camere şi prăvălii, toate fiind închiriate. În anul 1903, hanul a fost demolat pentru a se lărgi Calea Victoriei.10 Tot pe Lipscani era Hanul Şerban Vodă, iniţial han domnesc, apoi, până la secularizare, proprietate a Mănăstirii Cotroceni. Ridicat de Şerban Cantacuzino între 1683 şi 1685, avea ziduri groase de peste un metru şi beciuri coborând până la o adâncime de 5,5 metri, cele mai adânci dintre cele descoperite până acum de cercetările arheologice. Pereţii edificiului au fost decoraţi cu fresce. S-au păstrat doar două fragmente care redau scene religioase: o „Bună Vestire“ şi chipul unui sfânt. Mica biserică Stavropoleos avea şi ea un han, construit după acelaşi model de inspiraţie orientală, cu o curte interioară unde se adăposteau carele negustorilor ce trăgeau aici peste noapte. Veniturile hanului erau folosite de biserică şi pentru a ţine o şcoală.11

Rolul mănăstirilor în dezvoltarea artei din ţara noastră – în arhitectură, fresce, decoraţie sculptată, artă decorativă – reiese din numeroase studii de istoria artei feudale româneşti, fără însă a fi tratat separat. Acelaşi lucru este valabil pentru istoria cărţii româneşti, deşi se ştie că

7 Silvia Craus, De la cofetăria Tuffli la Bolta Rece, în „Ieşeanul“, 24 ianuarie 2006. 8 http://manastireanegruvoda.ro/hanul.html 9 Vasile Surcel, Istoria de sub asfalt, în „Jurnalul Naţional“, 20 decembrie 2008. 10 Gheorghe Mănucu-Adameşteanu, Raluca Popescu, Elena Gavrilă, Cristian Nestorescu, Tiberiu Zambory (MMB), Andrei Măgureanu, Adina Boroneanţ, Meda Toderaş (IAB), Raport

de cercetare arheologică, http://www.cimec.ro/scripts/arh/cronica/detaliu.asp?k=384. 11 Codina Duşoiu, Ansamblul Stavropoleos, în „Igloo habitat & arhitectură“, nr. 1, ian. 2002.


13

până în secolul al XIX-lea rolul mănăstirilor în producţia de manuscrise şi apoi de tipărituri a fost covârşitor. „Râvna intelectuală“ pe care o cerea Sfântul Vasile cel Mare de la monahi s-a desfăşurat secole de-a rândul în ţara noastră doar în mănăstiri, oaze nu numai de siguranţă, linişte, viaţă economică înfloritoare, dar şi de activitate intelectuală. Dăm doar exemplul Mănăstirii Neamţ şi pe călugării ei care erau cei mai învăţaţi oameni ai timpului. Ei dădeau satelor preoţi, cancelariei domneşti funcţionari, de aici se alegeau vlădicii ţării. Grija pentru învăţătură a fost o preocupare permanentă încă din secolul al XV-lea când exista pe lângă mănăstire o şcoală în care s-au copiat foarte multe texte.12

Voi mai aminti doar activitatea în domeniul îngrijirii sănătăţii. Până la apariţia unui sistem sanitar al statului, de abia după jumătatea secolului al XIX-lea, bolniţele – spitalele de pe lângă mănăstiri, având şi destinaţia de aziluri – erau locul unde se îngrijeau bolnavii şi bătrânii. Bolniţele sunt înfiinţate după modelul spitalului bizantin – cel mai renumit fiind Vasiliada din Cezareea Capadociei, întemeiat de Vasile cel Mare – şi sunt pentru mult timp singura instituţie de îngrijire a bolnavilor existentă pe meleagurile noastre, putând fi considerate „spitalul medieval românesc“.13 În zona de spital a mănăstirii, un mic perimetru înconjurat de ziduri, aflat la o oarecare distanţă de corpurile principale ale mănăstirii,14 s-a construit şi câte o biserică mai redusă ca dimensiuni, destinată exclusiv bolnavilor pentru a-i izola de cei sănătoşi în timpul serviciului religios, pentru a opri astfel răspândirea bolilor infecţioase – a molimelor, cum li se spunea în epocile trecute. Din aceste trecute spitale nu au mai rămas decât câteva paraclise, faimoase pentru decoraţia lor, şi cărora astăzi li se spune prin extensie tot bolniţe. Vechimea lor nu atestă neapărat vechimea acestei funcţii spitaliceşti, fiind cunoscut că de obicei, un locaş bisericesc nou se ridica pe altul mai vechi: Bolniţa de la Cozia – ctitorie din 1542-1543 a lui Radu Paisie (1535 – 1545); bolniţa de la Mănăstirea Bistriţa – Vâlcea (sfârşitul secolului al XV-lea) ctitorită de Barbu Craioveanu, Bolniţa Mănăstirii Brâncoveni din judeţul Olt (1700), Bolniţa de la Mănăstirea Hurezi ridicată de Maria Brâncoveanu, Bolniţa Episcopiei Râmnicului (1745), Bolniţa Mănăstirii Dragomirna (1602), ctitorie a lui Anastase Crimca, logofătului Luca Stroici şi a vistiernicului Simion Stroici. La Mănăstirea Neamţ funcţiona o bolniţă pentru bătrâni şi invalizi, ospicii, farmacii. Dacă bolniţele de la Bistriţa şi Cozia au fost amănunţit cercetate, mai ales pentru frescele lor, celelalte nu au făcut obiectul nici unui studiu.15

Şi Spitalul Colţea din Bucureşti a fost la începuturile sale din 1704, o bolniţă ce aparţinea Mănăstirii Colţea ridicată de spătarul Mihai Cantacuzino. La înfiinţare acest spital cuprindea 24 de paturi şi o farmacie, „cu felurite leacuri şi felurite buruieni tămăduitoare“. Construit în curtea Mănăstirii Colţea din centrul Capitalei, în apropierea curţii domneşti şi a vămii oraşului, spitalul era destinat bolnavilor săraci şi străinilor bolnavi. Acest aşezământ era deservit de un personal compus dintr-un medic, un chirurg, un bărbier, îngrijitori şi farmacist. În afara spitalului şi a farmaciei, spătarul Cantacuzino a mai clădit o serie de chilii pentru săraci, camere pentru odihna străinilor, han, o şcoală slavo-română şi o şcoală pentru învăţământul muzicii bisericeşti.

12 Ioan Gh. Stanciu, O istorie a pedagogiei universale şi romaneşti până la 1990, 1977, p.

103. 13 Luiza Zamora, Biserici bolniţă din Ţara Românească în secolele XVI-XVIII, Grupul Român

pentru o Istorie Alternativă, Bucureşti - Cluj-Napoca, 2007. 14 Idem. 15 Idem.


14

Al doilea spital construit în capitala Ţării Româneşti a fost Spitalul Pantelimon, ctitorie a lui Grigorie Ghica al II-lea, construit între anii 1735-1752 pe lângă mănăstirea cu hramul „Sfântul Tămăduitor Pantelimon“. Acest spital a avut la începuturi 12 paturi şi a fost destinat bolnavilor cu afecţiuni cronice, „pentru cei ce ar pătimi de boale cronice“, cum se menţionează în hrisov. Asistenţa bolnavilor era asigurată de un medic care vizita bolnavii de două ori pe săptămână. În apropiere, Grigorie Ghica a construit o serie de clădiri, grupate în jurul unei bisericuţe cu hramul „Sfântul Visarion“, pentru izolarea bolnavilor de ciumă.

La Iaşi, domnitorul Constantin Cehan Racoviţă a întemeiat în 1757 Spitalul „Sfântul Spiridon“, pe lângă mănăstirea cu acelaşi nume. „S-au pus la cale ca să se facă spital la mănăstirea ce din nou s-a zidit aicea în oraşul Iaşilor, a Sfântului Spiridon, pentru folosul străinilor slabi şi neputincioşi, căci porunca zice să primeşti pe străin, să îmbraci pe cei goi şi să cercetezi pe cei bolnavi“, se precizează în hrisov. În primii ani, spitalul avea 30 de paturi.16

După cum reiese şi din cele relatate mai sus, mănăstirile au beneficiat de numeroase şi substanţiale danii. Situaţia lor economică privilegiată se datorează în mare parte înzestrării lor iniţiale şi apoi repetată de-a lungul secolelor, nu numai din partea domnitorilor, ci şi a multor altora, de la mari boieri la răzeşi mai înstăriţi. Pe întinsele moşii dinaintea secularizării lucrau mulţi ţărani, dăruiţi odată cu satele lor, care la rândul lor asigurau prosperitatea mănăstirilor. Chiar şi în perioada comunistă, fără sprijinul statului care a restaurat o bună parte din mănăstirile declarate monumente istorice şi care a asigurat o indemnizaţie lunară călugărilor, acestea nu ar fi supravieţuit, drept dovadă situaţia din alte ţări comuniste.

În condiţiile în care statele medievale româneşti nu numai că erau slabe şi slab organizate, dar şi permanent în faţa pericolului de a dispărea cu totul, ctitoria de către domnitori de mănăstiri şi înzestrarea lor cu importante resurse economice era singura lor posibilitate de a zidi ceva durabil şi cu rol benefic pentru întreaga societate.

Astăzi, când se poate afirma cu siguranţă, că se află într-o nouă perioadă de înflorire, mănăstirile rămân nu numai un loc de mântuire personală, ci un model social opus societăţii în ansamblul ei, în care domină valoarea banului şi în care omului obişnuit este ameninţat în primul rând de insecuritate economică. Sunt un model alternativ în care nu este neglijată bunăstarea, dar nu contează proprietatea, iar frumuseţea, buna cuviinţă, cultivarea tradiţiei şi viaţa spirituală sunt preţuite. Nu mai sunt în avangarda funcţiilor sociale de învăţământ şi sănătate, iar rolul lor economic este redus. Dar, tocmai pentru că oferă un mod de viaţă alternativ la cel din societatea contemporană, este de presupus că mănăstirile vor atrage în continuare mulţi oameni.

16 Ciprian Bâra, Mii de bolnavi şi-au găsit vindecarea în bolniţele mănăstireşti, în „Lumina“,

29 septembrie 2009.


15

ICONOSTASUL BISERICII ”SFÂNTUL GHEORGHE” A MĂNĂSTIRII ”SFÂNTUL IOAN CEL NOU”, SUCEAVA –

CONSIDERAŢII PRIVIND NECESITATEA INTERVENŢIILOR DE CONSERVARE–RESTAURARE

Gelu Ţiculeanu, expert restaurator lemn Loredana Axinte, expert restaurator pictură tempera şi sculptură lemn policrom

Introducere Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou, Suceava a fost înscrisă

în Lista Patrimoniului Mondial, în 1993, alături de celelelte şase biserici cu pictură exterioară din nordul Moldovei.

Pentru recuperarea integrală şi unitară a acestui monument de excepţie s-au efectuat diferite lucrări de restaurare a picturii murale, atât la exterior cât şi la interior, exceptând zona cu baldachinul din naos, care adăposteşte racla cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou.

Ca parte integrantă a oricărei biserici creştin ortodoxe, iconostasul ocupă un rol bine definit, atât din punct de vedere liturgic cât şi estetic. Astfel că, şi în cazul bisericii mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou”, unde activitatea religioasă nu a fost întreruptă niciodată, iconostasul (Fig. 1) funcţionează conform scopului pentru care a fost creat.

Fig. 1. – Iconostasul bisericii mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou”, Suceava


16

Prezentare stilistică Trăsăturile caracteristice artei central-europene, care au început să pătrundă în nordul

Moldovei, au dat naştere aşa-numitului „baroc moldovenesc”, care cuprinde elemente din limbajul ornamental baroc şi rococo, armonizate cu elementele decorative existente în arta românească tradiţională. Această abordare artistică este des întălnită, încă de la începutul secolului al XVIII-lea, în elaborarea iconostaselor din Moldova.

Caracteristic iconostaselor ce aparţin celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII lea, sunt dimensiunile impresionante cu forme arhitectonice, ornamentaţia sculptată, cu forme luxuriante şi relief înalt, cromatica vie, ce definesc o serie de trăsături artistice de un decorativism accentuat.

Alături de iconostasele bisericilor mănăstirilor „Adormirea Maicii Domnului”de la Putna, „Pogorârea Sfântului Duh”, Dragomirna, „Sfântul Nicolae”, Rădăuţi, „Învierea domnului”, Suceviţa cu cele două catapetesme, din pronaos şi din naos, tâmpla bisericii mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava, se înscrie într-o importantă serie de iconostase lucrate cu măiestrie de profesionişti.

Iconostasul este datat cu anul 1796, conform inscripţiei aflate deasupra uşilor împărăteşti, pe fruntar, srisă în limba română cu litere chirilice, în care apare şi numele ctitorilor: „Această catapeteasmă a fost făcută de cinstita jupâneasă Angheluşa Sulger din Mlenăuţi la anul 1796 septembrie 25 şi fiind cu totul învechită, acuma s-au zugrăvit şi poleit cu totul din nou de doamna Ana Balş şi domnul Alexandru Dumitru Ghica şi doamna Ana Botez, prin stăruinţa preacuviosului arhimandrit Darie Tarnaveţchi la anul 1870, decembrie 1 (Fig. 2).

Fig. 2. – Pisania de deasupra uşilor împărăteşti

Catapeteasma bisericii „Sfântul Gheorghe” a mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” de la

Suceava, respectă canoanele erminiei ortodoxe, cuprinzând icoane cu reprezentările caracteristice, care sintetizează învăţătura creştin-ortodoxă. Structurarea iconostasului se poate face pe trei mari registre:

- Registrul Împărătesc, cu uşile împărăteşti şi uşile diaconeşti, păstrate în depozitul mănăstirii (Fig. 3), care din cauza uzurii sunt înlocuite cu altele noi, cele patru icoane împărătesti: „Sfântul Gheorghe”, „Iisus Hristos Pantocrator”, „Maica Domnului cu Pruncul” şi „Sfântul Ioan cel Nou”, ferecate în argint şi poalele iconostasului, cu panouri pictate, sub icoanele împărăteşti, care cuprind scene din viaţa Sfîntului Gheorghe, a Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan cel Nou.


17

- Antablamentul, care cuprinde frizele cu icoane: 12 icoane prăznicare despărţite în două de icoana „Cinei cele de taină”, 12 icoane cu reprezentările sfinţilor apostoli care au în mijloc icoana Mântuitorului binecuvântând cu mâna dreaptă şi friza cu cele 12 icoane ale proorocilor, grupate căte şase, de o parte şi de alta a „Orantei”. Prima friză decorativă a antablamentului este de secol XVII.

- Coronamentul este format din crucea pe care este reprezentată „Răstignirea lui Iisus Hristos”, care are de o parte şi de alta moleniile cu icoanele Maicii Domnului şi ale sfântului Ioan Evanghelistul. Crucea este aşezată deasupra icoanei „Celui Vechi de Zile”, Dumnezeu Tatăl, care binecuvâtează cu ambele mâini, reprezentare foarte rară pe iconostase.

Elemntele de abordare a decoraţiei sculptate lemnului sunt: ajurul, altorelieful pronunţat, cu tendinţe de ronde-bose, elemente semiindependente aplicate pe suprafeţe plane. Motivele ornamentale stilizate folosite, fac parte mai ales din gama celor de inspiraţie vegetală: frunze de acant, rozete, cârcei, vrejuri, ciorchini de struguri, flori (predomină laleaua). Printre alte elemente folosite se disting: medalioane formate din diferite racorduri de arce şi volute, panglici ondulate, cochilii de scoică. Întreaga ornamentaţie sculptată a fost poleită cu foiţă metalică din aur, în tehnica specifică, tradiţională.

Fig. 3. - Uşă diaconească şi uşă împărătească

Stare de conservare În momentul de faţă, iconostasul în ansamblul lui, atât icoanele, cât mai ales decorul

sculpturii policrome, se află într-o stare de conservare precară, dată de coroborarea unor diverse tipuri de degradări determinate de conlucrarea unui complex de factori: de microclimat, biologici, de îmbătrânire naturală a materialelor precum, uzură şi diferitele intervenţii ale omului – factorul uman. Aşadar, întâlnim diferite forme de degradare caracterstice picturii pe lemn, sculpturii lemnului policrom şi a structurii suportului din lemn.


18

Materia lemnoasă din structura iconostasului este marcată de o serie de degradări, la care a contribuit şi „jocul” firesc al lemnului: fisurări, distanţări, modificări de planeitate, pierderea unor fragmente din decorul sculptat. Fragilizarea şi slăbirea structurii suportului din lemn este determinată îndeosebi de acţiunea atacului xilofag, reprezentată prin galerii şi orificii de zbor. Intervenţiile empirice, asupra iconostasului au cauzat noi degradări, sau au favorizat accelerarea celor existente deja, cum ar fi favorizarea activităţii insectelor xilofage prin întreţinerea unui habitat favorabil acestora, dat de acoperirea poalelor iconostasului cu un placaj, pe partea din spate. Diminuarea rezistenţei mecanice a structurii lemnului se observă cu precădere la registrul împărătesc (Fig. 4). Acelaşi motiv, la care s-a adăugat şi uzura funcţională au dus la înlăturarea uşilor diaconeşi şi împărăteşti ce deveniseră inutilizabile, înlocuite momentan cu altele noi.

Corelarea distructivă a aceluiaş complex de factori au determinat şi asupra policromiei şi a întregului strat pictural al iconostasului apariţia unei multitudini de degradări: depuneri de praf, fum şi alte materii organice şi substanţe poluante, ancrasări, granulări,brunificări, opacizări ale verniurilor, slăbirea coeziunii între materiale la toate nivelurile stratului pictural concretizate prin craclarea grundurilor, lacune, desprinderi oarbe, în acoperiş, decolări de pe suport, exfolieri la diferite niveluri ale stratului pictural. Intervenţiile inadacvate de curăţire şi sărutarea sau atingerea agresivă a icoanelor, evidente la cele din registrul împărătesc, au dus în timp la dispariţia unor porţiuni însemnate din suprafaţa pictată (Fig. 5).

Fig. 4. - Detalii cu diferite forme de degradări ale structurii materialului lemnos


19

Fig. 5. - Detalii cu diferite forme de degradări ale picturii şi sculpturii policrome.


20

Concluzii Credem că ideea necesităţii intervenţiilor de conservare–restaurare se poate desprinde

din prezentarea, de mai sus, a stării de conservare a acestui iconostas. Un prim motiv îl poate constitui slaba rezistenţă mecanică a structurii lemnului, mai ales în partea inferioară, a registrului împărătesc care, credem că nu mai poate susţine pentru mult timp registrele superioare, existănd astfel riscul de a se prăbuşi sub propria greutate.

Deşi datarea iconostasului este ulterioară ctitoriei bisericii, acesta se încadrează în mod firesc în spaţiul arhitectural, urmând ca după restaurarea lui să realizeze armonizarea impusă de pictura murală deja restaurată.

Bibliografie selectivă

[1] Caproşu, Ioan, Vechea catedrală mitropolitană din Suceava - Biserica Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, Ed. Mitropolia Moldovei şi a Sucevei, 1988.

[2] Pănoiu, Andrei, Mobilierul vechi românesc, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1976. [3] Sabados, Marina Ileana, Repertoriul iconostaselor de secol XVIII din judeţul Suceava,

Oficiul pentru Patrimoniul Cultural Naţional, Judeţul Suceava, 1978. [4] Sabados, Marina Ileana, Schiţă de studiu asupra iconostaselor din secolul al XVIII-lea în

suceava, Anuarul muzeului judeţean, VI-VII, Suceava, 1979-1980. [5] Zugrav, Ioan, Biserica Sf .Gheorghe de la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou, în M.M.S.,

XXXIII, 1957.


21

MONUMENTE ISTORICE DIN JUDEŢUL SUCEAVA ÎNSCRISE ÎN LISTA PATRIMONIULUI MONDIAL – ASPECTE PRIVIND STAREA DE CONSERVARE

Paula Vartolomei, specialist restaurator pictură murală; Loredana Axinte, expert restaurator pictură tempera şi sculptură lemn policrom.

Înfiinţarea în cadrul Complexului Muzeal Bucovina a Departamentului de Monitorizare a Monumentelor Istorice, parte componentă a Centrului de Cercetare, Conservare şi Restaurare, a dus la conceperea cadrului administrativ-organizaţional pentru realizarea unei infrastructuri de monitorizare a Monumentelor Istorice înscrise în Lista Patrimoniului Mondial din judeţul Suceava.

Pictura exterioară care se desfăşoară pe întreaga suprafaţă murală a bisericilor, reprezintă criteriul de bază privind unicitatea acestui fenomen pe plan mondial, fapt care a determinat introducerea acestor monumente în Lista Patrimoniului Mondial. În 1993 au fost incluse în UNESCO, şapte biserici cu pictură exterioară din nordul Moldovei: Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” Arbore, Biserica „Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Humor, Biserica „Buna-Vestire” a Mănăstirii Moldoviţa, Biserica „Sfânta Cruce” Pătrăuţi, Biserica „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Probota, Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Voroneţ.

În general, aceste monumente istorice se află într-o stare de conservare relativ bună. Acest lucru nu trebuie să ne inducă o stare de pasivitate, deoarece valoarea inestimabilă a acestora impune o maximă responsabilitate atât faţă de salvarea componentelor artistice, cât şi faţă de integritatea structurală a monumentelor. Pentru recuperarea integrală şi unitară a acestor monument de excepţie s-au efectuat lucrări de restaurare a picturii murale, atât la exterior cât şi la interior. Din cele şapte biserici înscrise în Patrimoniul Mondial, la mănăstirea Probota s-a încheiat în 2001 procesul de conservare - restaurare, la mănăstirea Voroneţ s-au încheiat de curând lucrările de restaurare de la interiorul bisericii, continuându-se cu procesul de conservare - restaurare la exterior, iar celelalte biserici se află în curs de restaurare.

Examinarea stării de conservare a monumentelor s-a realizat prin analiza optică a suprafeţelor şi investigaţii specifice de laborator. Astfel în urma tuturor investigaţiilor s-au constatat diferite tipuri de degradări, la nivelul elementelor de arhitectură, componentelor artistice şi patrimoniului aferent acestor monumente.

Prezentarea generală a monumentelor Biserica „Sfânta Cruce”, Pătrăuţi (fig. 1. a) Biserica „Sfânta Cruce”, Pătrăuţi, este cea mai veche dintre bisericile de pe Lista

Patrimoniului Mondial, din Moldova. Construită în 1487 de către Ştefan cel Mare şi pictată mult mai târziu în timpul domniei lui Petru Rareş, biserica mai păstrează din fresca originală la exterior doar scena „Judecăţii de Apoi” pe faţada de vest. Sub streaşina bisericii se poate vedea un şir cu plăci de ceramică smălţuită simplă.


22

a b c Fig.1. a) - Biserica „Sfânta Cruce” Pătrăuţi, b) - Biserica „Sfântul Gheorghe”

a Mănăstirii Voroneţ, c) - Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Arbore,

Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Voroneţ (fig. 1. b) Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Voroneţ, a fost construită în 1488 de către

Ştefan cel Mare. La început, biserica era mult mai mică şi era decorată cu discuri smălţuite. În 1547, în vremea mitropolitului Grigorie Roşca a fost pictată la exterior şi tot atunci a fost adăugat şi pridvorul actual. Ulterior a fost executată şi pictura interioară.

Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Arbore (fig. 1. c) Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Arbore, a fost înalţată, în anul

1503, ca paraclis al curţilor boiereşti pe care le stăpânea aici Luca Arbure având şi destinaţia de necropolă a familiei. Pisania săpată în piatră şi aşezată deasupra uşii indică datele cu privire la ridicarea monumentului. În 1541, Dragoş Coman era chemat de Ana, nepoata lui Arbore, să zugravească exteriorul bisericii şi să refacă unele scene din interior.

Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava (fig. 2. a) Ctitorii de drept ai bisericii după cum ne spune şi pisania în limba slavonă de deasupra

uşii, la intrare în vechiul pridvor, sunt Bogdan al III-lea şi fiul său Ştefan cel Tânăr, care au înălţat biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, între 1514 şi 1522. Faţadele au fost pictate în 1541, dar s-a păstrat parţial. Acum, biserica „Sfântul Gheorghe”, adăposteşte moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, care se află sub un baldachin de piatră în nişa sud-vestică a naosului.

a b Fig.2. a) - Biserica„Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou

de la Suceava, b) - Biserica „Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Humor.


23

Biserica „Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe” Mănăstirii Humor (fig.2.b) Biserica „Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Humor a fost

construită în 1530 de către Teodor Bubuiog, ca necropolă boierească. Biserica are un plan triconc, cu gropniţă între naos şi pronaos, cu tainiţă deasupra camerei mormintelor şi pridvor deschis – trăsătură manifestată în Moldova pentru prima dată. Pictura murală este din 1535.

Biserica „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Probota (fig. 3. a) Biserica „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Probota, este ctitorie a lui Petru Rareş din 1530,

înălţată pe locul unei biserici mai vechi. Mănăstirea Probota s-a bucurat de o contribuţie substanţială a ctitorului său şi a familiei sale. Biserica este înconjurată de un zid de incintă. Planul bisericii este triconc. La exterior, faţadele au fost pictate în jurul anului 1532, dar pictura se păstrează parţial.

a b Fig.3. a) - Biserica„Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Probota, b) - Biserica

„Buna-Vestire” a Mănăstirii Moldoviţa

Biserica „Buna-Vestire” a Mănăstirii Moldoviţa (fig. 3. b) Biserica „Buna-Vestire” a Mănăstirii Moldoviţa, a fost construită în 1532 de către Petru

Rareş cam la 500 m de vechea ctitorie domnească, acesta devenind unul dintre cele mai prospere din Moldova. În 1537 biserica a fost zugrăvită, păstrându-se până astăzi destul de bine. Biserica şi clisiarniţa din incintă sunt înconjurate de ziduri înalte şi chilii, ceea ce dă complexului mănăstiresc un aspect de fortăreaţă.

Prezentarea principalelor tipuri de degradări În timp toate componenetele structurale ale unui monument suferă diverse procese de

degradare, care pot fi reversibile sau ireversibile. Degradările por fi de natură fizică, chimică şi biologică. În funcţie de tipul componentei structurale afectate vom întâlni diverse degradări şi alterări specifice fiecăreia. Cauzele care stau la baza degradărilor sunt numeroase şi de mai multe feluri. Ele pot determina un anumit tip de degradare, dar în acelaşi timp pot da naştere unei succesiuni de degradări, acestea din urmă decurgând una din alta în anumite cazuri. Factorilor care stau la baza tuturor degradărilor, se adaugă şi factorul uman, care din păcate joacă un rol important în degradarea monumentelor.

Pictura murală După restaurare, monumentul este supus direct interacţiunii factorilor mediului ambiant.

Astfel factorii de mediu din exterior influienţează dincolo de ziduri şi microclimatul interior,


24

care este afectat şi de utilizarea curentă a edificiului. Din acest punct de vedere monumentul nu trebuie privit doar din punct de vedere al microclimatului interior, căci el se află în strânsă legătură cu microclimatul exterior cu toate condiţiile de mediu existente. Ca urmare se impune necesitatea realizării unui sistem de monitorizare permanentă a microclimatului şi macroclimatului bisericilor după restaurare, pentru a putea interveni în momentul apariţiei diverselor modificări. Modificările de microclimat care apar după restaurarea bisericilor pot determina apariţia unor degradări.

Cele mai importante tipuri de degradări întâlnite la aceste monumente sunt: pierderea aderenţei şi coeziunii stratului suport (Fig. 4. a, b, d) şi lacune ale stratului suport - fie până la nivelul primei decoraţii (Fig. 4. c, e) fie până la zidărie (Fig. 5. a), fisuri de structură (Fig. 5. b, c), depuneri aderente şi neaderente (Fig. 6. a, b) - praf, fum, pânze de paianjeni -, pierderea aderenţei stratului de culoare (Fig. 7. a, b, c, d) şi lacune ale stratului de culoare (Fig. 8. a), apariţia eflorescenţelor saline (Fig. 8. b), degradări datorate atacului biologic (Fig. 8. c şi fig. 9), degradări datorate factorului uman - inscripţii, zgârieturi, intervenţii necorespunzătoare (Fig. 10), pierderea aderenţei şi coeziunii mortarelor de intervenţie anterioară (Fig. 11).

a b c

d e Fig.4. Pierderea aderenţei stratului suport, zonele deschise la culoare (albicioase) indică

pierderea unui fragment de frescă: a) şi b) - Biserica „Buna-Vestire” a Mănăstirii Moldoviţa exterior, nord, c) - Biserica „Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii

Humor, pridvor, d) şi e) - Biserica „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Probota, interior şi exterior.


25

a b c Fig.5. Lacune ale stratului suport până la zidărie şi fisuri structurale în zidărie, lăsate

nechituite în aşteptarea consolidărilor de structură: a) - Biserica „Sfânta Cruce” Pătrăuţi, pronaos, b) - Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava,

pronaos, c) - Biserica „Buna-Vestire”a Mănăstirii Moldoviţa exterior, faţada de sud.

a b Fig.6. Depuneri aderente şi neaderente, praf, fum, pânze de paianjeni, înainte de restaurare şi la câţiva ani după restaurare: a) - Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Sfântul Ioan

cel Nou, naos, zona superioară nerestaurată, b) - aceeaşi biserică, pronaos, detalii cu pânzele de paianjeni formate după restaurarea picturii.

a b c d Fig.7. Pierderea aderenţei stratului de culoare. Acest fenomen este vizibil de aproape în

lumină razantă, iar de la distanţă se evidenţiază prin lacunelor proaspete apărute în urma exfolierilor: a) - Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” Arbore, exterior,

absida altarului, b) - Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Voroneţ, exterior, faţada de sud, c) - Biserica „Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Humor, interior, gropniţă, d) - Biserica „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Probota, interior, gropniţă,

detaliu cu exfolierile stratului de culoare în lumină razantă.


26

a b c Fig.8. Lacune ale stratului de culoare şi voaluri de eflorescenţe saline apărute după ultima

restaurare şi voaluri caracteristice contaminării microbiologice: a) şi b) - Biserica „Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Humor, interior, gropniţă, exemple cu diferite lacune ale stratului de culoare, apărute după ultima restaurare a picturii murale, c) - Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” Arbore, exemplu de atac

biologic înainte de restaurare.

a b c

d e Fig.9. Degradarea picturii murale datorită agenţilor biologici: a) – Biserica „Adormirea

Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Humor, interior, gropniţă, condensul a jucat un rol important în dezvoltarea atacului biologic, b) - Biserica „Buna-Vestire”a

Mănăstirii Moldoviţa, interior, pronaos, voal albicios, transparent c) - Biserica „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii Probota, interior, gropniţă, voal roz transparent care acoperă pictura murală, d) - Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” Arbore, accesul păsărilor

pe fragmentele de frescă, duce inevitabil la degradarea picturii murale prin ciocănituri, zgârieturi şi acumularea depunerilor organice pe suprafaţa acesteia, e) - Biserica „Buna-

Vestire” a Mănăstirii Moldoviţa pe zone unde nu mai există strat de culoare, s-au dezvoltat colonii de licheni.


27

a b c d Fig.10. Acţiunea distructivă a factorului uman este vizibilă pe toţi pereţii bisericilor, atât la

interior, cât şi la exterior, prin numeroasele incizii de toate felurile şi mărimile care mutilează pictura murală fie restaurată sau nerestaurată: a) - Biserica „Sfântul Gheorghe” a

Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou, interior, vandalizarea prezentării estetice, b) - Biserica „Buna-Vestire” a Mănăstirii Moldoviţa, pridvor, exemple de incizii de la cele mai caligrafice

până la cele mai deranjante, toate acestea distrug optic dar şi fizic continuitatea imaginii picturii originale, c) - Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Arbore,

interior, pronaos, incizii după încheierea procesului de restaurare, d) - Biserica „Sfânta Cruce” Pătrăuţi, interior, naos, intervenţie necorespunzătoare prin umplerea lacunelor

stratului suport cu ceara.

a b c Fig.11. Pierderea coeziunii şi adeziunii mortarelor de intrevenţie anterioară ca efecte ale

umidităţii şi factorului uman: a) - Biserica „SfântulGheorghe” a Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou, interior, pronaos, b) - Biserica „Buna-Vestire” a Mănăstirii Moldoviţa, exterior, nord,

c) - Biserica „Sfânta Cruce” Pătrăuţi, exterior, sud.

a b Fig. 12. Aspecte privind degradările la iconostasele nerestaurate: a) - Biserica „Sfânta Cruce” Pătrăuţi, b) - Biserica „SfântulGheorghe” a Mănăstirii Sfântul

Ioan cel Nou.


28

Iconostase Iconostasele bisericilor mănăstirilor Humor, Moldoviţa, Voroneţ au beneficiat deja de

intervenţii de conservare-restaurare, cele de la bisericile Arbore şi mănăstirii Probota, sunt în curs de resturare. Singurele rămase nerestaurate sunt catapetesmele de la biserica „Sfânta Cruce” Pătrăuţi şi biserica mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava.

Dintre principalele degradări observate la iconostasele nerestaurate amintim: depuneri de praf, fum, ancrasări ale verniurilor, slăbirea coeziunii între materiale la toate nivelurile stratului pictural, cracheluri, decolări de pe suport, lacune, exfolieri ale peliculei de culoare şi policromiei, fisuri, distanţări şi pierderea unor fragmente din decorul sculptat, fragilizarea şi slăbirea structurii suportului, degradări determinate de atacul xilofag, intervenții necorespunzătoare (Fig. 12).

Alte componete ale monumentelor: degradări apărute la nivelul acoperişului (Fig. 13. a,

b, c, d, e), cornişei şi faţadelor (Fig. 13. f, g), plăcilor ceramice (Fig. 13. h), soclului, banchetei, trotuarului şi rigolei (Fig. 14 şi 15).

a b c d

e f g h Fig.13. Exemple de degradări la nivelul acoperişului: cuiburi de păsări, lacune, lipsuri,

distanţări între elementele componente ale acoperişului, atac biologic determinat de muşchi, licheni, alge, fungi, găurile practicate în acoperiş de păsări care fac posibilă infiltrarea apei

meteorice ducând în timp la apariţia degradărilor la nivelul cornişelor, a structurilor de zidărie, decoraţiei faţadelor şi a picturii murale, în special în zona bolţilor şi pe faţade: a) şi

b) - Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Arbore, c) - Biserica „Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Humor, d), f) şi h) - Biserica „Sfânta Cruce” Pătrăuţi, e) şi g) - Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou.


29

a b c d

e f Fig.14. Umiditatea din jurul monumentelor, a întreţinut dezvoltarea atacului biologic de pe trotuar, a dus la dislocarea pietrelor component de la trotuarul perimetral şi s-a extins şi la

nivelul soclului şi banchetei. Detalii cu diferiţi agenţi biodeteriogeni: a) şi b) - Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou, exterior, nord, c) - Biserica „Sfântul

Nicolae” a Mănăstirii Probota, exterior, nord, d) - Biserica „Buna-Vestire” a Mănăstirii Moldoviţa, exterior, e) - Biserica „Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Gheorghe” a

Mănăstirii Humor, nord, trotuarul perimetral, f) - Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Arbore, pierderea aderenţei mortarelor dintre rosturi.

a b c d Fig.15. Umiditatea persistentă din jurul monumentului, a determinat totodată şi pierderea aderenţei mortarului de rostuire, friabilizarea pietrei, de la banchetă şi de la contraforturi,

ceea ce a dus în timp la formarea unor lacune: a) - Biserica „Sfânta Cruce” Pătrăuţi, exterior, vest, b) - Biserica „Buna-Vestire” a Mănăstirii Moldoviţa, exterior, sud c) - Biserica „Sfântul Gheorghe” a Mănăstirii Voroneţ, nord, d) - Biserica „Sfântul Nicolae” a Mănăstirii

Probota, exterior, nord.

Concluzii Degradările prezentate sunt multiple si au la baza lor un cumul de factori care

acţionează asupra monumentului. Dacă fenomenul care duce la apariţia degradărilor este în stadiu activ, trebuie înlăturată sursa care stă la baza producerii lui şi găsită o modalitate de înlăturare a efectelor apărute. Există şi cazul în care a fost înlăturată cauza principală care a


30

determinat producerea degradărilor prezentate, atât fizice, chimice cât şi biologice, dar nu există posibilitatea unei înlăturări a efectelor apărute. Din acest motiv se impune implementarea unui program de monitorizare a microclimatului şi macroclimatului tuturor bisericilor înscrise în Lista Patrimonial Mondial, cu posibilitatea vizualizării modului în care se modifică sau nu parametrii de temperatură şi umiditate relativă, în funcţie de schimbarea anotimpurilor, dar şi după încheierea unui proces de conservare – restaurare. Acest program de monitorizare trebuie să includă şi dotarea cu aparatură de înregistrare permanentă a parametrilor de micro- şi macroclimat.

Bibliografie

[1] G. Balş, 1926, Bisericile lui Ştefan cel Mare, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, anul XVIII, Editura „Cartea românească”, Bucureşti, 1925.

[2] G. Balş, Bisericile moldoveneşti din veacul al XVI - lea, din „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” anul XXI, Tiparul Cultura Naţională, Bucureşti, 1928.

[3] O. Boldura, Pictura murală din nordul Moldovei, modificări estetice şi restaurare, Ed. Accent Print, 2007.

[4] I. Istudor, Noţiuni de chimia picturii, Ed.Daim Publishing House, 2006. [5] I. Istudor, G. Balş, Contribuţii la cunoaşterea materialelor folosite în pictura murală

exterioară a bisericilor secolului XVI. Art. din Revista Muzeelor an V, nr. 6, 1968. [6] I. Istudor, I. Lazăr, I. Ioniţă, L. Dumitru, Unele consideraţii asupra fenomenului de

eflorescenţă a picturilor murale, Art. din Revista Muzeelor, 1976. [7] Paolo Şi Laura Mora; P. Philippot, Conservarea picturilor murale, Ed. Meridiane,

Bucureşti, 1986.


31

SFÂNTA MĂNĂSTIRE VORONEŢ, VATRĂ DE CULTURĂ ROMÂNEASCĂ ŞI DE SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Monahia Elena Simionovici La Sfânta Mănăstire Voroneţ, frumuseţea cuvântului scripturistic se oglindeşte foarte

bine în imagini care încântă nu numai ochiul trupesc ci şi pe cel sufletesc. Pecetea creatoare dăruită de Dumnezeu omului se întâlneşte foarte mult în pictură, unde

cuvintele sunt exprimate prin mijlocirea culorii folosită în mai multe ipostaze ale luminii. „Sacralitatea cuvintelor biblice îşi pune amprenta şi pe arta frumosului, adică a picturii

civintelor sfinte, ale căroro imagini mişcă privirea şi sufletul omului religios”1 Lumina spirituală a Sfintelor Icoane însoţeşte sufletul privitorului şi îl înalţă spre

frumuseţile cele nepieritoare care îşi au izvorul şi perfecţiunea în Dumnezeu. Încadrată în buchetul de comori al Mănăstirilor cu pictură exterioară, s-a bucurat de

preţuirea oamenilor de aleasă cultură care au scris cu îndreptăţit entuziasm despre valoarea sa culturală pentru întreaga omenire.

Astfel, încă din primii ani ai secolului trecut, unul dintre marii istorici de artă ai timpului, savantul cu recunoscută autoritate Josef Strzygowski, după o vizită de mai multe zile la Bisericile şi Mănăstirile medievale româneşti din partea de nord a Moldovei, scria în paginile unui cotidian de mare tiraj din Viena: „Sunt tezaure pe care cunoscătorul cel mai informat din propriile sale călătorii nu le poate vedea nicăieri în altă parte. Mai presus de toate câte pot fi văzute în Moldova sunt acele curioase Biserici care prin policromia faţadelor se pot compara cu Biserica San Marco din Veneţia sau cu Domul din Orvieto…Ceva asemănător nu ne oferă o a doua ţară din lume. Şi această bogăţie de culori fascinează şi mai mult privirea uimită când în interiorul Bisericilor intervine strălucirea aurului al cărui efect atinge desăvârşirea sub razele răsfirate de soare ce pătrund prin ferestre”2.

Mulţi alţi admiratori, specialişti români şi străini, au scris pagini de aleasă preţuire despre aceste comorile de artă creştină. Dintre toate câte le-am citit cu bucurie mai cităm un fragment aparţinând lui Henri Focillon, din anul 1929: „Voroneţ, Moldoviţa, Humor, Sucevita, în mijlocul vegetaţiei care le înconjoară, sub cerul liber, sunt capodopere de poezie arhaică şi de proaspată inspiraţie, credincioase modelelor traditionale... La interior, în misterul locurilor consacrate, în atmosfera închisă ca de mormânt sau de tainiţă, unde reflexul de argint al zilei se luptă cu flacăra de aur a lumânărilor, tronurile voievodale de lemn, pietrele funerare înflorate de inscripţii şi acoperite de epitafe, candelabrele, sfeşnicile, Icoanele nu sunt nişte accesorii izolate, nici curiozităţi de anticariat, ci dimpotrivă, sunt elemente asociate trainic către o concepţie pentru care arhitectura religioasă este în acelaşi timp receptacolul şi semnificaţia cea mai înaltă”3 1 Pr prof univ dr Emilian Corniţescu, asist univ drd Nicolae Popescu, Vechiul Testament şi

actualitatea lui, Editura Europolis, 2008, p5 2 Vasile Drăguţ, Pictura murală din Moldova, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, pp 57-58 3 Idem, p 5


32

Dacă ţinem cont de faptul că aceste afirmaţii admirative, şi multe altele asemenea, au fost făcute de oameni care nu erau din neamul nostru şi nici de credinţa noastră înţelegem, încă o dată, că pledoaria noastră pentru aceste vetre de cultură şi spiritualitate este pe deplin îndreptăţită.

Numărul mare al vizitatorilor din toate colţurile pământului, în multe zile mai numeros decât cel al românilor, ne îndreptăţeşte şi el să spunem, fără teama de a exagera, că picturile murale din nordul Moldovei se bucură de o universală notorietate, fiind considerate în rândul operelor de vază ale întregii umanităţi. Confirmarea cea mai convingătoare este înscrierea acestor opere de artă creştină în patrimoniul UNESCO.

Dar afirmaţia din titlul comunicării se justifică şi prin semnificativa dimensiune culturală asumată de ostenitorii din obştea Sfintei Mănăstiri Voroneţ de-a lungul veacurilor.

Încă de la începuturi (1488), ctitoria Sfântului Ştefan cel Mare a fost binecuvântată cu trăitori cu aleasă viaţă duhovnicească care au schimbat cele vremelnice cu cele statătoare şi cele pieritoare cu cele care rămân.

Ca şi în celelalte Mănăstiri din Moldova medievală, a existat şi la Voroneţ o şcoală de caligrafi, de miniaturişti, de traducători din limbile slavonă şi greacă.

Aici au învăţat carte şi au deprins nevoinţa duhovnicească numeroşi preoţi de parohie, egumeni, monahi şi fraţi, dregători de ţară sau dieci pentru cancelariile domneşti. Este ştiut faptul că un preot pentru o comunitate sătească devenea şi învăţător pentru copiii ce doreau să înveţe a citi şi a scrie.

Mitropolitul Moldovei de atunci, Grigorie Roşca, socotit după Măria Sa al doilea ctitor al Sfântului lăcaş pentru contribuţia la adăugarea pridvorului şi a picturii exterioare (1547), „retras din scaun din cauza nestatorniciei vremurilor, a fost timp de 19 ani ca o făclie nestinsă, învăţând cu cuvântul şi cu fapta, cu smerenie şi cu bărbăţie dar şi cu multă înţelepciune”4.

Iubitor de carte rară, Vlădica Grigorie a îndemnat pe diaconul Mihail să copie un Tetraevangheliar (1550/1551) care înfăţişează pe coperta ferecată în argint chipul Sf. Cuvios Daniil Sihastru. Artistic împodobită cu vignete şi chenare, cartea este o dovadă că ostenitorii Sfintei Mănăstiri Voroneţ au participat efectiv la munca de copiere a textelor slavoneşti şi „n-au făcut o muncă mecanică, ci au folosit experienţa culturii popoarelor slave, în chip creator, ridicând scrisul împodobit cu miniaturi şi litere iniţiale în bronz, roşu, verde, albastru, la o minunată artă grafică recunoscută şi apreciată de cercetătorii vechii noastre culturi5.

În comunicarea prezentată de cercetatoarea Olimpia Mitric, cu prilejul simpozionului dedicat cinstirii a 400 de ani de atestare documentară a Mănăstirii Dragomirna, se citează, între numele altor copişti şi miniaturişti din timpul luminatului Mitropolit Anastasie Crimca, şi cel al călugărului Teofil din Mănăstirea Voroneţ.

Şi din alte lucrări pe care le-am răsfoit am înţeles că mai se află şi în alte locuri, spre bună păstrare, cărţi vechi care cu vremea şi bunăvoinţa celor care le deţin se vor întoarce acasă atunci când muzeul nostru va fi pregătit să le prezinte privitorilor.

Şi-n veacurile care au urmat, până la frângerea dureroasă a vieţii monahale, după ocuparea Bucovinei de către Imperiul habzburgic (1785), Mănăstirea Voroneţ a continuat să fie o adevărată vatră de cultură şi artă românească. Se scriau condici, se copiau manuscrise (un Praxis, manuscris slavon pe pergament, înfrumuseţat cu arabescuri foarte frumos colorate, donaţie a Mitropolitului Teofan, scris în anul 7052, decembrie 21, de mâna diaconului Mihail,

4 Pr.Prof.Acad. Dr.Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 1980, p450 5 Istoria Literaturii Române,vol.1,p12, apud Pr.Prof.I.Zugrav, Monumente Bisericeşti în

Moldova, p81


33

se păstrează la Mănăstirea Suceviţa6, se lucrau veşminte, se sculptau cruci şi strane din lemn rar, de tisa, se scriau pomelnice cu numele donatorilor, se copiau cărţi de slujbă pentru parohii. Cel mai vestit tahigraf este ieromonahul Filotei pe a cărui piatră funerară este scris anul 1701. Din cercetarea Codicelui Voroneţean şi a Psaltirii Voroneţene (aflate astăzi în copii foarte reuşite pentru viitorul muzeu, prin purtarea de grijă a P.F.Părinte Patriarh Daniel), s-a concluzionat că aceste manuscrise s-au făcut în Moldova secolului al XVII-lea7.

După 206 ani de pustiire, prin Decizia nr.1, din 14 martie 1991, semnată de Inaltpreasfintitul Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, pe baza adresei Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Mănăstirea Voroneţ şi-a reluat viaţa monahală îndeplinindu-şi menirea pentru care a fost zidită. De data aceasta, cu obşte de călugăriţe sub stareţia Stavroforei Irina Pântescu.

Noua obşte a avut de înfruntat greutăţile începutului. A trebuit să desţelenească năravuri ce s-au impus de-a lungul anilor cât a fost Biserică parohială ori monument istoric. Viaţa cu reguli severe impusă de la început, după rânduiala Sfântului cuvios Daniil Sihastru, a făcut ca numărul vieţuitoarelor să crească lent îar unele din cele venite din lume să nu reziste şi să plece.

Concomitent cu lucrările de conservare şi de restaurare a picturii s-au făcut amenajări absolut necesare, prin buna chivernisire a Măicutei Stareţe şi ascultarea cu harnicie a întregii obşti. Enumeram doar câteva din realizările materiale ale celor 18 ani de vieţuire la Voroneţ: construirea paraclisului pentru slujba de iarnă, pentru a proteja pictura din Biserica veche, schimbarea acoperişului Bisericii, construirea casei pentru obşte, refacerea pavajului după toate normele impuse şi, mai nou, lucrările atât de costisitoare pentru muzeu, bibliotecă, trapeză şi chilii pe vechiul amplasament.

Cea mai importantă lucrare săvârşită de obştea noastră, după slujbele la Biserică, dimineaţa, după-amiază şi la miezul nopţii, a fost pregătirea teologică, istorică, de cultură generală şi în domeniul limbilor străine a tuturor vieţuitoarelor din obştea noastră.

Astfel, creând condiţiile necesare studiului, Măicuţa Stareţă are acum în obşte, din 13 vieţuitoare: o doctorandă, absolventă a Facultăţilor de Teologie şi de Istorie –Filozofie, două .absolvente a câte două facultăţi (Teologie şi Litere, Arte şi Filozofie), două absolvente a Facultăţii de Teologie, două studente la Facultatea de Teologie, patru eleve în ultimul an la Seminarul Teologic şi încă două absolvente de liceu cu examen de bacalaureat aşteptând rândul să studieze în învăţământul superior. Precizăm că am făcut această enumerare nu pentru a ne lăuda, ci pentru a arăta că locul unde noi ne ostenim cu lumea de pe toate continentele ne cere acest lucru.

Pentru că la noi, sunt zile şi săptămâni când numărul vizitatorilor străini depăşeşte pe cel al românilor toată obştea noastră a fost instruită să poată răspunde în limbi de largă circulaţie întrebărilor adresate, iar muzeografii pot prezenta unicitatea frumuseţii Mănăstirii noastre în limbile franceză, germană, engleză şi italiană.

Cărţile noastre, albumul Sfânta Mănăstire Voroneţ8, şi Sfânta Mănăstire Voroneţ, Vatră de istorie românească şi de spiritualitate ortodoxă9, editate şi în limbile enumerate mai sus au

6 Istoria Literaturii Române,vol.1,p12, apud Pr.Prof.I.Zugrav, Monumente Bisericeşti în

Moldova, 7 P.P.Panaitescu, Istoria scrisului în limba română, Studii şi materiale de istorie veche,vol.IV,

1960, p119, apud Pr.Prof.I.Zugrav, op.cit 8 Sfânta Mănăstire Voroneţ (Studiu introductiv, note şi referinţe, monahia Gabriela Platon),),

Ed.Thausib, Sibiu 2007


34

ajuns datorită reeeditărilor repetate la peste 50000 de exemplare. In fiecare zi, pleacă în lumea largă cărţi ce duc veşti despre credinţa noastră, despre înţelepciunea, rafinamentul şi gustul pentru creaţie a neamului nostru.

Numărul mare de grupuri de vizitatori străini din vestul Europei, care vin la noi neînsoţiţi de ghizi români, se datorează faptului că despre noi s-a vorbit, s-a scris, s-au prezentat imagini video cu explicaţiile noastre. Ne ştiu numele publicate în cărţile din ţările lor, ne sună din marile capitale ale Europei, anunţându-ne că vor sosi la Mănăstirea noastră şi că vor să ne asculte pe noi.

La această recunoaştere a contribuit spiritul nostru deschis, comprehensiunea cu care îi întâmpinăm, atitudinea plină de amenitate ca şi ecumenismul înţeles în cel mai bun sens al cuvântului. Faptul că un grup de creştini catolici însoţiţi de preotul lor slujitor a cerut îngăduinţa, fiind transfiguraţi de frumuseţea Icoanelor de peste cinci veacuri, să cânte o rugăciune în cinstea Maicii Domnului, şi au primit un răspuns binevoitor, a însemnat mult şi pentru sufletul lor dar şi pentru veştile pe care le vor duce mai departe despre poporul creştin român.

Prin tot ceea ce a fost şi este, Sfânta Mănăstire Voroneţ eternizează frumuseţea, gândirea, jertfa şi credinţa neamului românesc. Credinţa creşte prin puterea artei şi arta izvorăşte din credinţă.

Acesta-i Voroneţul, chivot care întruchipează în modul cel mai desăvârşit credinţa şi simţul penru frumos al strămoşilor noştri.10

9 Monahia Elena Simionovici, Sfânta Mănăstire Voroneţ.Vatră de istorie românească şi de

spiritualitate ortodoxă, Editura Thausib, Sibiu, (ediţia I- 2001 10 Pr. prof. I. Zugrav, op.cit, p83


35

CĂRTURARI MOLDOVENI - CTITORI AI MĂNĂSTIRII DRAGOMIRNA

Rasof. Maria Magdalena

“Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi, Înfrânaţi-va şi vă umiliţi.”

Anastasie Crimca

Mănăstirea Dragomirna, o oază a iubitorilor de pace şi linişte a luat fiinţă în urma unui act ctitoricesc al domnului Petru Şchiopul (1574 - 1591). Dania consta într-un sat, cu numele Dragomireşti oferit diacului Ilie Crimcovoci spre anul 1589 pentru meritele sale deosebite în arta scrierii şi pentru că a „văzut dreapta şi credincioasa lui slujbă” cînd a fost atacat de cazaci. 1

Istoria mănăstirii este strâns legată de viaţa şi activitatea ctitorilor ei. Cei care au susţinut ridicarea acestui lăcaş de cult au fost persoane implicate in viaţa religioasă, economică şi culturală a Moldovei.

Primul dintre ctitori şi cel mai cunoscut dintre ctitorii mănăstirii Dragomirna a fost mitropolitul Anastasie Crmica. Ilie Crimcovici se va fi călugărit la mănăstirea Putna, cu numele de Anastasie şi urcă rapid pe treptele ierarhiei ecleziastice. Ajunge episcop de Rădăuţi odată cu venirea pe tronul Moldovei a lui Mihai Viteazul (1593-1600) pentru a deveni mitropolit în perioada 1608-1616; 1619-1629. Orice act solemn al evului mediu avea în componenţa sa şi jurământul, astfel la numirea sa în scaunul episcopal de Rădăuţi, Anastasie Crimca face un act de credinţa faţă de Mihai Viteazul şi fiul acestuia, Nicolae Pătraşcu. Prin acest gest sacramental viitorul ierarh pune piatra de început pentru activitatea sa pastoral canonică. Noul episcop de Rădăuţi a făgăduit că-şi va păstori „bine turma încredinţată” şi o va „feri de orice răutate”, că va căuta să se cureţe „de greşala lui Simion, cea pentru mită, atît înainte de punerea mîinilor, cît şi după hirotonisire”, că nu va face „nimic silit, nici de frica împăratului, nici a domnitorului”, chiar de l-ar fi ameninţat „cu moartea”. El îşi încheie astfel declaraţia de credinţă către Mihai Viteazul: „Nici în afară de stăpînirea încredinţată mie, nu voi îndrăzni între streini punerea mîinilor fără porunca mitropolitului; nu numai că eu voi fi fără plată şi fără dare, dar nici acei ce vor trăi lîngă mine. Şi dacă nu voi păstori astfel, fără mită, turma lui Hristos, să fiu lipsit de cinul meu, căci în zadar l-am primit”. Subscrie „Anastasie episcop ales” la episcopia de Rădăuţi.2

Rămâne în funcţie până în anul 1602, pentru că pisania bisericuţei din cimitir cu hramul Sfântul Ilie; Dreptul Enoh şi Sfântul Ioan Teologul îl menţionează pe unul dintre ctitori, adică pe Anastasie Crimca ca fost episcop. Textul are următorul cuprins:„ În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, slăvit în Sfânta Treime, unui Dumnezeu şi prea Curatei lui Maice şi

1 Documente privind istoria Romîniei, A. Moldova, sec. XVI, t. III, nr. 410, pp. 337-338; N.

Iorga, Studii şi documente, t.XI, p. 47, nr.2 2 Ibidem, t.IV, nr. 355, pp. 291-292.


36

al dreptului Sfânt Enoh şi al Sfântului Prooroc Ilie şi al Sfântului Ioan Teologul, au ridicat această biserică smeriţii robi şi închinători ai Sfintei Treimi, chir Anastasie Crimcovici, fost episcop de Rădăuţi, şi jupânul Ilie Stroici, mare logofăt şi fratele lui, jupân Simion, mare vistiernic, în zilele bine-credinciosului Domn Io Ieremia Movilă Voevod şi prea iubiţilor săi fii: Io Constantin şi Alexandru şi Bogdan Voevozii, în anul 7110 (1602) iulie 27”3. Această biserică de dimensiuni mici făcută în locul unor cunoscute chilii şi Locuri de rugăciune ale sihaştrilor a fost construită în scurt timp de viitorul mitropolit ajutat de rudele sale după mamă, marii boieri Stroici. Lăcaşul de cult chiar de la începutul lui, a fost înzestrat cu daruri bogate, mori, şi sate cu moşii, de către boierii Stroici şi de Nestor Ureche cu soţia sa Mitrofana, părinţii marelui cronicar Grigore Ureche.

În perioada în care este înlăturat de pe scaunul episcopal este începută şi terminată ca şi zidărie biserica mare a Dragomirei. Noua ctitorie, închinată Pogorârii Sfântului Duh, pare un baldachin care ascunde Sfinte Moaşte, este înaltă şi zveltă asemănător corabiei lui Noe, este o navă pentru oameni de azi în drumul lor spre viaţa veşnică. Chiar intrarea în biserică îl introduce pe omul contemporan treaptă cu treaptă într-o altă lume, o lume a îngerilor, ce vor a fi vieţuitorii Sfintei mănăstiri. Biserica mare a Dragomirnei poate fi C.V.-ul ctitorilor.. Cele şapte trepte nu evidenţiază decât cunoştinţele dogmatice ale ctitorului-arhitect, de la intrare fiecare încăpere urcă, spre cea următoare, pe câteva trepte, încât altarul apare ca într-un adevărat amfiteatru, predominând celelalte spaţii ale bisericii.

Înainte de a fi numit mitropolit în 1608, după ce se împacă cu familia Movileştilor ale căror veleităţi domneşti nu le-a acceptat, va fi numit episcop de Roman în 1606. Prilej pentru a avea mai mare grija de cei pe care-i păstorea. Activitatea sa ctitoriceasca a cuprins pe lângă complexul monastic de la Dragomirna şi eclesiarhia de la Sfântul Ioan de la Suceava dar si primul spital din Suceava, ca şi aşezământ social pentru cei mulţi. Acest prim spital pentru cei săraci, neputincioşi, şchiopi, orbi4 este făcut pentru laici, pentru călugări era folosită biserica mică a Dragomirnei, transformată în bolniţă. Pentru aşezământul din Suceava, Crimca a primit bunuri de la domnul Gaspar Grattiani (1619-1620), care îi dăruieşte un vad de moară pe rîul Suceava :„ mai jos de satul Buninţi, care acest sat este al sfintei mănăstiri.Însă de la această moară să aibă grijă – preciza domnul- să dea la bolniţă, la săracii din tîrgul Suceava, cît va fi voia egumenului, căci acea bolniţă, a fost făcută în numele lui Dumnezeu de ctitorul sfintei mănăstiri, părintele şi rugătorul nostru chir Anastasie Crimcovici mitropolit de Suceava”5.

Semnătura sa se afla şi pe alte documente ale cancelariei domneşti cu referire la danii făcute altor mănăstiri.A fost omul timpului său dar care s-a ridicat din mulţime prin merite proprii date de mâna de artist şi de cunoştinţele sale religioase şi literare. S-a născut într-o familie de negustori din târgul Sucevei, Ioan şi Cristina Crimcovici iar după mamă se înrudea cu familia Stroici. Anastasie Crimca a avut o grijă deosebită pentru ctitoria sa obţinând de la toate domniile documente de confirmare a proprietăţilor mănăstiri. A intrat în conflict cu domnul Radu Mihnea (1616-1619; 161623-1626) pentru că s-a opus închinării Dragomirnei mănăstirilor de la Ierusalim sau din Sfântul Munte. Cuprinsul acestei interziceri se află pe Apostol, manuscrisul miniat aflat la Viena şi încetăţenit în literatura de specialitate cu numele

3 Ipolit Vorobchievici, Sfînta Mănăstire Dragomirna, Suceava 1908, pp. 145. N. Iorga,

Romînismul în trecutul Bucovinei, Bucureşti 1935, p.362. 4 V. Gonţa, Al. Gonţa, Mitropolitul Anastasie Crimca fondatorul celui dintîi spital din

Moldova, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XXXVIII, 1962, nr. 1-2, p. 37 5 Doc. priv. Ist. Rom., A. Mold. Veac. XVII, vol.IV, p. 462


37

de Testament. Marii ctitori ai Dragomirnei au ajuns la un numitor comun privind viitorul Dragomirnei, privind proprietăţile ei. Această înelegere cuprinsă în Testament, spune că atunci „cînd se va întîmpla sfintei mănăstiri, în vreun timp, după moartea „lor”, vreo nevoie, pe cine va alege Dumnezeu a fi domn Ţării Moldovei, nu cumva să cuteze cineva din domnitori, ctitori sau boieri din neamul nostru, a închina mănăstirea noastră Sfîntului Munte sau Ierusalimului, ori a o da sub autoritatea vreunui patriarh sau mitropolit sau a schimba pe călugării din Ţara Moldovei sau a le pune egumen din mănăstire streină. Ce să aibă a lăsa mai sus scrisa mănăstire întru toate în pace şi neclintită în veci. Iar cine va strica scrisoarea şi orînduirea noastră acela să fie blestemat şi de trei ori blestemat, anatema maranatha de la Domnul Dumnezeu şi de la toţi sfinţii. Amin.6 Pentru a obţine confirmări domneşti pentru bunurile imobile ale mănăstirii, mitropoltitul a dat mulţi bani, cum a făcut în timpul domnului Radu Mihnea.

Mitropolitul Anastasie Crimca a rămas în istoria Moldovei ca şi ctitor de lăcaşuri sfinte dar şi ca un om care s-a implicat în problemele poporului. A fost folosit ca sol fiind un bun diplomat pentru a stabili o politică de pace cu Polonia. Ca arhiereu a avut o activitatea pastoral canonică puţin cunoscută dar produsele şcolii de miniatură de la Dragomirna, o parte a acestora aflându-se astăzi în muzeul mănăstiri, dovedesc un cunoscător al controverselor religioase ale secolului al XVII-lea şi un doritor al promovării Cuvântului Biblic prin intermediul scrierilor şi al miniaturlor. Şcoala de miniatură şi caligrafie de la Dragomirna aflată sub îndrumarea mitropolitului a produs 26 de manuscrise cunoscute şi identificate de slavistul Emil Turdeanu7 şi de istoricul Ştefan Gorovei8, ce au constiuit ultima flacără a miniaturisticii moldoveneşti. Stilul picturii miniate din manuscrise dovedesc aceeaşi pictori-artişti cu dragoste de artă ca şi frescele din interiorul bisericii cu hramul Pogorârea Sfântuui Duh. Pictura din interiorul mănăstirii existentă doar în Sfântul Altar şi în Pronaos atestă cunoscători ai Cărţilor Sfinte, de origine română după cum au fost identifiate numele lor, inscripţionate în Sfântul Alatar şi descoperite de eruditul cercetător, Sorin Ulea9.

Grija mitropolitului pentru ctitoria sa s-a manifestat şi pentru obştea Sfintei mănăstiri. Conştient de răspunsul pe care-l va da la Dreapta Judecată pentru vieţuitorii mănăstiri, împreună cu domnul Miron Barnovski (1626-1629; 1633) a dat un Aşezământ monahal în conformitate cu Sinoadele Ecumenice şi cu Sfintele canoane ale Părinţilor Bisericii10. Acest Regulament datat la 26 septembrie 1626 face referire la viaţa duhovnicească şi la bunurile fiecărui vieţuitor din mănăstire.

Un alt ctitor al Dragomirnei pe care Crimca îl numea „marele ctitor” este Luca Stroici. Luca Stroici mare logofăt împreună cu fratele său Simeon Stroici, mare vistiernic au susţinut financiar planurile arhitectonice ale viitorului mitropolit. Luca Stroici a fost un om de

6 Episcopul Melchisedek, o vizită la cîteva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina,

Bucureşti, 1885, pp. 85-87; idem, în Revista pentru istorie, arheologie şi filologie, I, vol. 2. Bucureşti, 1883, pp.73-74; I. Bogdan, op. cit. p. 22

7 Emile Turdeanu, Métropolite Anastase Crimca et son oeuvre littéraire et artistique (1608-1629), în volumul. Études de littérature roumaine et d''écrits slaves et grecs des Principautés Roumaines, Leiden, 1985, p. 226-242

8 Ştefan Gorovei, Anastasie Crimca. Noi contribuţii, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 55 (1979), p. 144-159.

9 Sorin Ulea, Autorii ansamblului de pictură de la Dragomirna, în Studii şi Cercetări de Istoria Artei, Nr. 1/1961, p. 222

10Biblioteca Academiei, LXXXVI/14


38

o vastă cultură folosit în relaţiile diplomatice cu Polonia şi este autorul primei scrieri cu, caractere latine şi anume rugăciunea Tatăl nostru. Intelectual apropiat de biserică cu o trăire specială evidenţiată în scrierile sale şi în legendele transmise până azi. A fost un boier foarte învăţat fiind singurul Mare Logofăt care a ocupat atâta vreme 26 de ani această dregătorie şi primul care semnează actele cu litere latine (Stroicz). Mitropolitul Kievului, Petru Movilă povesteşte cum a fost întemeiată Dragomirna: „Acest Stroici, nevoind să aibă de la oameni slavă trecătoare (i-ar fi vătămat recompensei ostenelilor şi virtuţilor sale) ci căutând să primească onoare de la Dumnezeu, cel ce cunoaşte tainele sufletelor oamenilor, toată averea sa, nefăcând-o cunoscută nimănui înaintea morţii sale, a dat-o acestui Mitropolit cu jurământ ca din averea lui să zidească o mănăstire, nespunând nimănui că din averea lui zideşte, după cum s-a şi săvârşit, zidindu-se Mănăstire mai mare şi mai frumoasă decât celelalte Mănăstiri ce se află în Moldovlahia, înfrumuseţată şi cu mult aur şi argint şi cu veşminte sfinte şi scumpe şi înavuţită cu sate şi vii”11. După moartea lui [Stroici], toţi au ştiut despre aceasta – adaugă Petru Movilă – căci ei [moldovenii] numesc Mănăstirea nu a Mitropolitului, ci a Stroicilor”.12

Familia Stroici era una dintre cele mai importante familii boiereşti ale Moldovei. Din care se evidenţiază personalitatea de excepţie a lui Luca Stroici, mare logofăt care a condus sfatul domnesc mai mult de un sfert de veac implicându-se în problemele diplomatice şi culturale ale ţării. B. P. Haşdeu îl descrie pe Luca Stroici ca un om de litere: “fu crescut în şcoalele Germaniei, „în ţara nemţească””, fiind „un boier isteţ, sucit ascuns, fără religiune, care ştia greceşte, latineşte, nemţeşte, italieneşte, poloneşte şi sârbeşte”, având deci „o instrucţiune întinsă şi variată”. Eruditul cărturar a consacrat un capitol special „producerilor literare” ale marelui logofăt Tot ce ne-a rămas din producţiile literare ale eruditului logofăt, sunt două texte, primul este „Oraţiunea dominicale romănă” şi al doilea text este „ O notă polonă assupra originei limbii nostre”,

Este de semnalat iniţiativa tipării rugăciuni domneşti “Tatăl nostru” vemită din patea logofătului moldovean. Indiferent dacă traducerea îi aparţine sau doar a fost copiată după o variantă ardeleană, Luca Stroici trebuie considerat primul cărturar moldovean care a încercat să demonstreze romanitatea neamului său şi, deci, şi latinitatea limbii române.

Acestor doi ctitori li se adaugă al treilea, Miron vodă Barnovschi; nepot al fraţilor Stroici, el a continuat lucrările la Dragomirna, lui datorându-i-se în special zidul de incintă, cu turnurile de pază, dintre care cel de la intrare are şi pisania, cu data de 30 august 1627.13 Secolul al XVI-lea a adus accentuarea stăpânirii otomane prin creşterea obligaţiilor Moldovei faţă de Înalta Poartă. Ingerinţele turcului în teritoriile române a dus la înăsprirea sistemului fiscal şi la imposibilitatea creării unui front antiotoman. Oastea ţării exista doar formal iar cetăţile sunt interzise. Astfel domnii români au căutat să promoveze o politică cunoscută a “faptului împlinit”, încercând în locul sistemului defensiv alcătuit din cetăţi să facă unul nou constituit prin fortficarea mănăstirilor. Acest fapt se petrece şi la Dragomirna. Mănăstirea a fost înconjurată de ziduri masive cu turn clopotniţă la intrare şi pod mobil, cu patru turnuri de apărare care aveau încăperi stil tainiţă pentru ascunderea bunurilor I a oamenilor, pentru oficierea sfintelor slujbe şi pentru sfaturile de taină.

11 Ghenadie Enăceanu, Meşterul Manole şi Petru Movilă, Bucureşti, 1884, p. 169. Aceste

pasaje le semnalase, în 1895, şi Gh. Ghibănescu, în Uricariul, XXIII, p. 59. 12 Ibidem. 13 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, Supl. II, 2, p. 540-561.


39

Deşi a avut o domnie scurtă, Miron Barnovschi, prin măsurile fiscale, economice şi ctitoriceşti şi-a evidenţiat calităţile sale de om care-şi iubea ţara şi dorea să păstreze pacea prin diplomaţie, mai ales că acum domniile erau efemere şi condiţionate de punga de bani trimisă la Constantinopol şi de desele conflicte între mulţii pretendenţi la tronurile Ţărilor Române. Dar poate că mai impresionantă, în raport cu scurta durată a domniei sale, este calitatea de ctitor a lui Miron Barnovschi. Activitatea artistică patronată de voievod, reunind deopotrivă tradiţia culturală consacrată în secolele anterioare (XV şi XVI), cât şi aspiraţia spre cultura Renaşterii polone, manifestată de Miron Vodă, se constituie ca o punte de legătură între cele două perioade distincte în istoria artei moldoveneşti: epoca Movileştilor – „cântecul de lebădă” al secolului al XVI – şi epoca lui Vasile Lupu care exprimă în sinteză spiritul artistic al secolului XVII.

Deşi, cum spune cronicarul Miron Costin, Barnovschi a clădit în trei ani cât au realizat alţi domnitori în 20 sau 40 de ani14, şi, aşa cum menţionează izvoare contemporane sau ulterioare, portretul i-a fost „scris” în unele dintre aceste ctitorii, totuşi, nici o imagine a generosului voievod nu s-a păstrat până în zilele noastre.

Pe un singur document dat de cancelaria din Iaşi a lui Miron Barnovschi apare chipul său. Astfel, imaginea identifică o fire energică, robustă, cu barbă şi mustăţi negre15, ilustrând descrierea pe care i-o făcea cronicarul Miron Costin: „Era la hirea sa Barnovschii-vodă foarte trufaş şi la portul hainelor mândru, iar la inimă foarte direptu şi nelacom şi blându”16. Modul în care apare îmbrăcat, purtând caftan îmblănit cu samur şi pe cap având coroană de aur cu fleuroni şi rubine era un protest adresta imixtiunilor tureceţti în politica internă şi o decleraţie de independenţă. Documentul finnd unul oficial de circulaţie externă putea să-i aducă neplăceri, ceea ce s-a şi întâmplat, fiind cunoscut sfârşitul său tragic de la Constantinopol. Miron Barnovschi este printre ultimii domni moldoveni, care afişează pompa de curte bizantină într-o vreme de grave ameninţări din partea turcilor. A făcut parte dintr-o familie de ostaşi, el însuşi şi-a început cariera în Sfatul domnesc prin a fi spătar, apoi staroste de Cernăuţi, pârcălab al Hotinului şi înainte de a deveni domn, hatman şi portar de Suceava. Ridicat prin meritele sale proprii din poporul de jos, ajuns boier şi hatman, Miron Barnovschi urcă în scaunul domnesc în ianuarie 1626. Este acceptat de boieri şi primeşte domnia pentru că era „om de ţară” şi „fără de cuconi”17. La venirea sa la domnie situaţia economică a Moldovei era foarte afectată de desele atacuri din sud şi din est. Încearcă să restabilească baza socială a ţării, căutând să introducă o stare de pace şi dreptate. Ca rezultat, aşa cum notează Miron Costin, „s-au împlut ţara, în puţină vreme, de oameni”18. Din porunca sa au fost construite noi târguri şi surse de venit precum heleştee, mori, a încurajat comerţul cu vite în exterior . Măsuri economico-fiscale au fost luate şi pentru obştile călugăreşti cum au fost Aşezămintele pentru Dragomirna, Suceviţa şi Hangu. Activitatea sa ctitoricească a fost densă într-o perioadă scurtă de timp, a construit biserici, a fortificat mănăstiri şi a făcut diverse danii

14 Vezi Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1979, pag. 79 15 Marina Ileana Sabados, Un document cu portretul Voievodului Miorn Barnovschi şi câteva

observaţii privind arta miniaturii în actele emise de cancelaria moldovenească în prima jumătate a secolului XVII, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, XXIII/1, 1986, Iaşi , p. 259

16 Vezi Miron Costin, op. cit., p. 79 17 Aurel H. Golimas, Miron Barnovschi un domnitor şi o epocă, în Magazin istoric, Anul X,

Nr. 5(110) Mai 1976, p. 44 18 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1979, pag. 75


40

în obiecte de cult sau în moşii lăcaşurilor de cult. Domnia sa se încheie surprinzător în 1629 fără a se şti clar motivul, cronicarii consideră că mărirea tributului de către turci ar fi fost cauza. Revenit pe tronul Moldovei în 1633 pleacă la Constantinopol pentru a obţine steagul domniei. Pe drum este arestat, închis şi apoi decapitat. În timpul în care a fost ostatic la turci şi-a scris Testamentul, prin care şi-a manifestat dorinţa ca trupul sa-i fie adus în ţară şi îngropat la Dragomira.

Ctitorii Mănăstirii Dragomirna şi-au dorit să fie înmormântaţi în acest locaş de cult, informaţiile de acest gen au fost pierdute în timp. Acum doar o piatră de mormânt din pronaos mai aminteşte, după tradiţie că acolo ar fi înmormântat unul dintre fondatorii Dragomirnei, mitrpolitul Anastasie Crimca.

Cei trei ctitori ai Dragomirnei vin din familii cunoscute sau lipsite de prestigiu, au pregătiri diferite: un călugăr, un om al cărţii şi un ostaş, recunoscând astfel ordinele societăţii medievale apusene „rogatores, belatores şi laboratores”. În concluzie, ctitori cu origini diferite, cu pregătiri diferite dar cu un proiect comun construirea şi fortificarea unui lăcaş de cult-Mănăstirea Dragomirna care să poarte peste veacuri generaţii de creştini spre Împărăţia cerurilor.


41

EDUCAȚIE ȘI CULTURĂ ÎN MĂNĂSTIREA SFÂNTUL SAVA DIN IAȘI.

INCURSIUNE ÎN ISTORIA SFÂNTULUI LĂCAȘ1

dr. Bogdan Constantin Neculau Cine vizitează Iaşii rămâne uimit, ca şi ceilalţi care au trecut pe aici, când întâlnește

“spectacolul ce îl oferă monumentele de artă religioasă, mărturie a unui gust artistic superior ...şi a unei netăgăduite nevoi de manifestare pe plan spiritual”2.

Cea dintâi atestare documentară a oraşului Iaşi rămâne, aşa cum remarca istoricul M. Costăchescu3, privilegiul comercial acordat negustorilor lioveni, la 6 octombrie 1408. Descoperirile arheologice au dovedit însă că începuturile aşezărilor omeneşti de pe aria actuală a oraşului Iaşi vin din vremurile de dincolo de epoca sclavagistă şi au arătat că nucleul primar al oraşului se găseşte în jurul actualului Palat al Culturii, situat pe locul fostei curţi domneşti. Săpăturile arheologice întreprinse pe locul vechii curţi domneşti din Iaşi au dus la descoperirea unor urme ce atestă existenţa unor aşezări feudale încă din secolul al XIV-lea, deci anterioare curţii domneşti, aşa cum alte descoperiri de pe cuprinsul oraşului dovedesc existenţa unui centru meşteşugăresc şi comercial în secolul al XV-lea4.

Așadar, începuturile aşezării nu pot fi datate cu exactitate; sunt încifrate în legendă.

Există însă - aşa cum frumos spune Academicianul Constantin Ciopraga – ,,documente din

1 lucrare realizată sub îndrumarea atentă și competentă a Domnului Acad. Prof. univ. Dr.

Emilian Popescu 2Universitatea Al I. Cuza Iaşi, Editura Litera, Bucureşti, 1971, p. 11. 3 Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. II, Iaşi, 1932,

p. 633. 4 Cf. Al. Andronic, Iaşul până în secolul al XVIII-lea, teză de doctorat, Cluj, 1970.


42

piatră,, (se referă la Biserica Sfântul Sava, pe care o consideră cel mai vechi monument religios al Iaşilor), inscripţii şi pergamente care, alături de menţiuni ale călătorilor şi cărturarilor străini care au trecut pe aici, deschid perspectiva spre oraşul feudal.

Iaşul devine, dintr-o aşezare rurală, un “gorod” - centru întărit, pentru apărarea localnicilor agricultori. Cunoscut ca “Forum Filistenorum” în evul mediu, încă înainte de întemeirea statului centralizat al Moldovei, Iaşul era un “torg” (târg, numit de cronicile vremii “Iaski torg”) fiind centru comercial, punct de vamă şi “sklad” (depozit) de mărfuri în tranzit şi de schimb.

Monografii ale Iaşilor şi ale principalelor biserici de aici s-au făcut. Cu privire la

biserica Sfântul Sava există numai menţiuni ale unor mari istorici precum N. Iorga, Balş, N. A. Bogdan, Erbiceanu etc. sau scurte prezentări ale monumentului. Nu trebuie uitaţi însă nici călătorii care, trecând pe aici, au făcut relatări cu privire la sfântul lăcaș (ex: Paul de Alep).

Începuturile Mănăstirii Sfântul Sava Se spune că istoria capitalei Moldovei se confundă cu cea a monumentelor religioase de

aici. Putem menționa așadar, cu siguranţă, că istoria Mănăstirii Sfântul Sava se împleteşte cu istoria oraşului Iaşi, poate mai mult decât cu a oricărui alt monument istoric din această bătrână urbe.


43

Precum data întemeierii oraşului Iaşi se pierde în negura vremurilor străvechi, tot aşa şi data întemeierii mănăstirii Sfântul Sava se ascunde în ceaţa veacului de întemeiere a statului centralizat al Moldovei.

Ca şi toate celelalte târguri-oraşe de pe atunci, Iaşul era un amestec de neamuri (meşteşugari pe lângă Curtea Domnească, armeni, alani etc.), trăind fiecare după rosturile lui, conform principiului medieval, că fiecare duce cu sine dreptul său.5

Vor fi venit pe atunci şi câţiva călugări din marea Lavră Sfântul Sava de la Ierusalim, aduşi la ţărmurile de nord ale Mării Nege de corăbiile genovezilor din cetăţile de pe litoralul moldovenesc al Mării Negre. Aceştia, fie că nu s-au putut întoarce la metania lor, după ocuparea locurilor sfinte de către turci, fie că erau originari din ţinuturile Moldovei - ceea ce e mai probabil - s-au aşezat în Iaşi, pe Uliţa Veche. Această uliţă pornea de la bazarul din poarta Curţii domneşti de mai târziu şi făcea legătura cu drumul ce urca dealul Sărăriei spre nord-est, fiind una din cele mai vechi artere comerciale şi meşteşugăreşti ale oraşului Iaşi.

Pe această uliţă numită mai târziu, după pavarea ei cu lemn, ”Podul Vechi”, iar astăzi strada “C. Negri”, călugării amintiți, îndemnaţi de zelul lor misionar şi ajutaţi de populaţia creştină localnică au întemeiat, între anii 1300-1330, o mănăstire pe care poporul a numit-o “Mănăstirea călugărilor de la Sfântul Sava” (din Ierusalim) pentru ca mai apoi, după obiceiul graiului, să rămână numele de “Mănăstirea Sfântul Sava din Iaşi”. De altfel, şi în catagrafia bisericilor şi mănăstirilor din Iaşi de pe la 1678-1680, mănăstirii Sfântul Sava i se zicea “Mănăstirea Sfântul Sava a călugărilor de la Ierusalim”.6

Prima biserică a acestei mănăstiri a fost, probabil, din lemn, fiind sfinţită de Olian de Anina și având hramul “Uspenia” (Adormirea Maicii Domnului). În acest sens, consemnează și Narcis Creţulescu într-o însemnare de pe pagina 3 a Evangheliei greceşti.

Un alt document demn de luat în seamă cu privire la începuturile sfântului lăcaș este raportul nr. 17 din 8 aprilie 1879 al Mănăstirii Sfântul Sava către Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunilor Publice, în care se precizează: “Regret din suflet, domnule Ministru, că nu-mi permite limitele acestui simplu raport a vă comunica şi istoria acestei biserici, care am completat-o de curând şi care urcă la 30 de coale, o istorie foarte interesantă din toate punctele de vedere şi sînt prea sigur că dacă veţi cunoaşte-o şi D-voastră ca bărbat însemnat, veţi lua iniţiativa şi veţi pune toate stăruinţele, ca de preferinţă să se repereze mai întîi acestă biserică, de care sînt legate multe şi mari evenimente patriotice şi a căreia origine primitivă să suie pînă la anii 1300-1330”.

Cea dintâi biserică de zid a Mănăstirii Sfântul Sava din Iaşi, tot cu hramul “Uspeniei”, pare să fi fost construită pe la anul 1390. N. A. Bogdan, în ediţia a doua a operei sale Oraşul Iaşi - Monografie istorică şi socială ilustrată, o propune a fi primul lăcaş al Mănăstirii Sfântul Sava din Iaşi şi crede că ar fi dăinuit între anii 1390-1450 (p. 212). În legătură cu această biserică, tot N. A. Bogdan, menţionează următoarele: “Tradiţia spune că Biserica Sfântul Sava ar fi fost mai întâi o capişte (templu) Armenească şi în urmă, Ieşenii, văzînd că negustorii Armeni prea au ieşit la iveală în strada cea mai principală a oraşului care era, prin veacul al XV-lea, Podul Vechi, azi strada C. Negri, deoarece ei cuprinseseră mai tot comerţul central al iaşului, le-au luat biserica şi le-au dat un loc în dosul acesteia, să-şi facă altă biserică - dacă ar voi. Ceea ce, tot tradiţia zice, au şi făcut, probabil după o împăciuire bănească”7. Nu e nevoie să dovedim netemeinicia acestei legende, întrucât faptele şi datele ce urmează dovedesc de la

5 N. Iorga, Istoria comerţului românesc, Bucureşti, 1925, p.75. 6 N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, p.232. 7 N. A. Bogdan, în Arhiva Ştiinţei şi Literaturii, IV, p. 212.


44

sine, atât vechimea Mănăstirii Sfântul Sava din Iaşi, cât şi continua ei existenţă ca mănăstire ortodoxă, cu biserica “Uspenia”.

Astfel, pe la 1402, Mănăstirea Sfântul Sava din Iaşi era bine organizată şi biserica ei era în bună stare, căci în această mănăstire a fost găzduit Alexandru cel Bun împreună cu mitropolitul Iosif şi întreaga suită domnească, la primirea sfintelor moaşte ale sfântului Ioan cel Nou (de Trapezunt), care au stat în biserica mănăstirii până la plecarea lor spre Suceava.8

Și din timpul domniei lui Ştefan cel Mare și Sfânt avem date care amintesc de existenţa acestei mănăstiri ortodoxe a Iaşului:

1. La 1468, binecredinciosul voievod a înzestrat biserica mănăstirii Sfântul Sava din Iaşi cu un clopot mare, despre care Paul Alep zice că ar fi fost adus cu carul cu boi din Danemarca. În Raportul nr. 23 din 14 mai 1879 către Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunilor Publice, Narcis Creţulescu spune despre acest clopot: “În biserica Sfântul Sava din Iaşi este un clopot mare, făcut de marele Ştefan v.v. la an 1468, clopot bun, de un sunet rar”. Acest clopot nu mai are astăzi sunetul rar şi inscripţiile vechi de pe el nu se mai pot citi, întucât a fost reparat în 1809 de către Grigore Arhimandritul şi în 1879 de către Narcis Creţulescu.

2. Un alt document, care aminteşte că biserica Mănăstirii Sfântul Sava din Iaşi exista pe timpul lui Ştefan cel Mare, este însemnarea făcută de Ioan Tăutul, la 1492, pe un Minei dăruit “bicericii celei noi din Iaşi cu hramul Sfântul Ierarh Nicolaie”, zidită de Ştefan cel Mare lîngă Curtea Domnească şi în care Tăutu spune că pe atunci era în Iaşi “şi o mănăstire cu hramul Adormirii Maicii Domnului”9.

Se pare că, de la început, mănăstirea Sfântul Sava din Iaşi a fost considerată mitoc al Mănăstirii Sfântul Sava de la Ierusalim şi, de asemenea, reşedinţă a procuratorilor Sfântului Mormânt. De o închinare a acestei mănăstiri nu se poate vorbi. Argumentând această teză, Nicolae Iorga amintea: “Că Petru Şchiopul, unchiul lui Mihnea, îngăduise pe călugării de la Sfântul Sava din Ierusalim a-şi stăpâni metohul cu acelaşi nume, clădit de dânşii la Iaşi, din nişte case dăruite de domnie în 1583, nu înseamnă închinare, ci legătura firească dintre mănăstirea mamă şi cea întemeiată de dânsa pe pământ străin”10.

Această legătură dintre biserica mamă de la Ierusalim şi mitocul ei din Iaşi este amintită de Nicolae Iorga cu prilejul altor două reînnoiri ale bisericii mănăstirii Sfântul Sava, din secolul al XVI-lea. Astfel, la 1534, în prima domnie a lui Petru Rareş, la sfinţirea bisericii “Uspenia” a mănăstirii Sfântul Sava din Iaşi, după renovarea făcută, a venit şi Ioachim Valahul, fost egumen al Sinafei din Patriarhia Ierusalimului împreună cu alţi valahi (y ), fiind ctitori ai bisericii Mănăstirii Sfântul Sava din Iaşi, unde este hramul Adormirii Maicii Domnului.11

La 1583 Petre Şchiopul, care pare să fi avut pentru un scurt timp reşedinţa la Sfântul Sava şi care dăruise acestei mănăstiri nişte case ale domniei de pe uliţa Podul Vechi, înnoieşte biserica Mănăstirii Sfântul Sava (fapt pentru care e aşezat printre ctitorii actualei biserici) cu

8 Cf. Emil Cioran şi B. P. Haşdeu cf. C. Bobulescu, “Iaşii la 1402 în legătură cu aducerea

moaştelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, în Revista Societății de Istorie şi Arheologie Bisericească, Bucureşti, vol. XXIV, p. 32.

9 N. Iorga, Istoria comerţului românesc, Bucureşti, 1925, p.160. 10 N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vălenii de Munte,

1908, vol. I, p.216. 11 N. Iorga, Studii şi documente, Bucureşti, 1913, vol. XXII, p. 86, vol. XXI, p. 280.


45

banii Mănăstirii Sfântul Sava de la Ierusalim după cum aflăm tot de la Nicolae Iorga. Informaţiile documentare arată că, la 1529, biserica mănăstirii Sfântul Sava din Iaşi,

înnoită de Petru Şchiopul, era terminată, ceea ce pune sub semnul îndoielii informaţia pisaniei greceşti de deasupra uşii de intrare dinspre vest, care spune că la 1625 “biserica s-a reînoit din temelii de către prea cinstitul boier Ioan Postelnicu...”. Un studiu ştiinţific asupra zidurilor bisericii Sfântul Sava nu s-a făcut pentru a se preciza ce s-a construit la 1625 şi ce părţi din actuala construcţie au rămas de la cele două biserici de mai înainte, din 1534 şi 1583, sau poate şi de la cea din secolul al XIV-lea. Până la această dată, cercetările nu au lămurit această problemă, iar părerile istoricilor sunt împărţite şi contradictorii. De aceea, un studiu al construcţiei însăşi ar putea fi mai eficient, mai ales că unele elemente de arhitectură ale bisericii Sfântul Sava ne arată că actuala construcţie are părţi anterioare anului 1625. Astfel, forma poligonală în exterior a absidei altarului, urmele brâului median de cărămizi aşezate pe muchie, precum şi felul cum au fost prelucrate materialele folosite la construirea zidurilor pînă la brâu, sunt mărturii că biserica Sfântul Sava a fost construită înainte de 1600.

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, mănăstirea era bine organizată şi cu o mare importanţă în viaţa social-culturală a Moldovei, ca şi în relaţiile interbisericeşti. La Sinodul din 1595 de la Iaşi, numele egumenului mănăstirii Sfântul Sava este la loc de frunte printre semnatarii actului sinodal, după cel al Mitropolitului şi episcopilor participanţi. La 5 iunie 1600, Mihai Viteazul, printr-un hrisov domnesc scris şi semnat la Iaşi, confirmă mănăstirii Sfântul Sava dreptul de proprietate asupra caselor dăruite ei de către Petre Şchiopul, poate şi ca răsplată pentru rolul jucat de această mănăstire în politica antiturcească şi antipolonă a acestui mare voievod al tuturor românilor.

Înzestrată cu o seamă de moşii, cu case în oraş şi vamă proprie, mănăstirea Sfântul Sava era în plină înflorire la începutul secolului al XVII-lea. Dar, la începutul lunii aprilie a anului 1616, unul din cele mai mari incendii se abate asupra oraşului Iaşi. Din cele 20.000 de case rămân doar 600. Probabil de pe urma acestui incendiu a avut de suferit şi biserica mănăstirii Sfântul Sava, ceea ce a făcut necesară o reînnoire, la 1625, despre care pisaniile spun:

a) “Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh a început a se zidi şi a se înnoi acestă sfântă biserică de boier Ianachi, fost mare postelnic şi nepot al preacinstitului şi prea vestiului boier Scarlatos (Scărlet), în numele Adormirii Prea Sfintei şi Preabinecuvântatei Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria, pentru rugăciunea sa şi a părinţilor săi, în zilele binecredinciosului şi domnului nostru, Io Radul Voievod, Stăpânitor al Ţării Moldovei, fiind mitropolit domnul Anastasie Crimcovici şi mitropolit al Sucevei şi Atanasie, episcop al Romanului, în anul 7133, luna mai s-a săvârşit”12.

b) “Această minunată şi vrednică de laudă biserică s-a reînnoit din temelii de către prea cinstitul boier Ioan Postelnicul, nepot al prea onoratului boier Scarlatos din Constantinopol” (Pisania greacă de deasupra uşii de intrare dinspre vest) “În anul 7133 (1625) Mai s-a terminat”13

Ca urmare a distrugerii cetăţilor militare din interiorul Moldovei din ordinul turcilor, mănăstirile, încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, au început să fie fortificate,

12 Pisania greco-slavă (sau mai bine zis pisanile în slavonă şi greacă, întrucât sunt două texte

identice scris în cele două limbi) de deasupra uşii primare de intrare dinspre sud, în traducere.

13 Acest text e scris în slavonă, iar pe margine are adaosul “Iosif Ieromonahul”, probabil cel care a dăltuit pisania.


46

construindu-li-se puternice ziduri de incintă din piatră, cu creneluri şi turnuri de apărare. Bisericii Sfântul Sava i s-a construit, între 1625-1640, pe partea dinspre apus a faţadei sudice, deasupra uşii de intrare, puternicul turn al clopotniţei, cu zidurile pereţilor din piatră brută, iar mai târziu şi un zid de incintă, ridicat de Antonie Ruset în 1676.

Prin adăugarea turnului clopotniţei, biserica Sfântul Sava a căpătat un aspect de cetate. Având pereţii din piatră, fiind acoperită cu cositor şi plumb în 1625, biserica apare ca o construcţie unică, care a jucat un rol deosebit în viaţa Moldovei.

Statutul juridic al mănăstirii Precum am arătat mai sus, Mănăstirea Sfântul Sava era închinată Sfântului Mormânt,

depinzând direct de Patriarhia Ierusalimului care, din când în când îşi trimitea delegaţii (sau uneori venea chiar Patriarhul) pentru a controla mănăstirile închinate, pentru a le ajuta, sau pentru a rezolva unele probleme ce se iveau pe parcurs.

Patriarhia de la Ierusalim avea raporturi de bună colaborare, atât cu mănăstirile ce îi erau închinate, cât şi cu domnitorii moldoveni care, de altfel, ajutau pe cât puteau instituţiile bisericeşti.

Nicolae Iorga afirmă foarte clar în Istoria Bisericii românești că mănăstirile închinate Sfântului Mormânt erau Hangu, Sfântul Sava, Galata, Barnovschi, Bârnova şi Cetăţuia.

Biserica mănăstirii Sfântul Sava s-a ridicat la 1583, în timpul domniei lui Petru Şchiopul, cu banii mănăstirii Sfântul Sava din Ierusalim, dar şi cu ajutorul material al domnului. Patriarhul Ierusalimului a trimis la început călugări de acolo pentru a locui în noua ctitorie ieşeană.

Cele mai multe informaţii cu privire la starea juridică a mănăstirii le avem de la Nicolae Iorga care afirmă: “că Petru Şchiopul, “unchiul” lui Mihnea, îngăduise pe călugării de la Sf. Sava din Ierusalim a-şi stăpâni metohul cu acelaşi nume, clădit de dânşii la Iaşi, din nişte case dăruite de Domnie - nu înseamnă o închinare, ci legătura firească dintre mănăstirea-mamă şi cea întemeiată de dânsa pe pământ străin. Cât despre metohul cu hramul Sf. Arhangheli al mănăstirii Sinai - cu care Petru Şchiopul ştim că avea afaceri de bani - metoh pomenit în 1597, este mănăstirea Frumoasa de astăzi şi el a fost închinat numai de Movileşti după epoca lui Mihai”14

. Din cele de mai sus, aflăm care au fost cele dintâi închinări de lăcaşuri româneşti la

locurile sfinte, dar este cert faptul că nu era o stare de dependenţă efectivă, ci doar o legătură normală, din punct de vedere bisericesc, dintre “mănăstirea-mamă” şi cea construită de ea. Acest raport se confirmă, dacă avem în vedere şi relaţiile Domnilor cu mănăstirile de aici şi cu Patriarhia de la Ierusalim. Deci, starea de dependenţă era relativă.

Faptul că mănăstirea Sfântul Sava era populată de călugări greci se desprinde şi din afirmaţia lui Rudolf Şuţu care afirmă că “la un hram al bisericii, s-a dus să slujească Mitropolitul Calinic Miclescu, în ziua de 5 decembrie. După hram, au întins grecii o masă mare, pentru popor şi pentru clerul nostru şi când a venit timpul să plătească pe Mitropolit pentru că a slujit la hram, i-au dat două căuşele cu galbeni austriaci iar celorlalţi preoţi câte un căuşel de carboave”15.

14 N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vălenii de Munte,

1908, vol. I. 15 Rudolf Şuţu, Iaşii de odinioară, vol. II, 1928, pp. 217-218.


47

Bineînţeles că termenul de grecizare totală a mănăstirii poate fi folosit numai pentru începuturile ei, cu timpul partea grecească fiind “prezentă” în mănăstire mai mult în ceea ce priveşte domeniul cultural. Nicolae Iorga afirmă că stareţii au fost, după câte se ştie, români. Grec a fost numai unul singur, Matei, mare învăţat şi meşter caligraf. Acesta a fost o perioadă protosinghel la Constantinopol, după care a ocupat, pentru un timp, scaunul de episcop al Mirelor. Este posibil să nu fi fost chiar singurul stareţ grec, dar acest lucru nu poate fi precizat cu siguranţă.

Mănăstirea constituia, în acelaşi timp, şi un loc de popas pentru Patriarhii de Ierusalim. De obicei, atunci când veneau în Moldova, rămâneau la una din mănăstirile închinate, dar se pare că Sfântul Sava era preferată, deoarece cele mai multe delegaţii patriarhale stăteau aici. Astfel, când Patriarhul Teofan a venit la Iaşi, a fost găzduit de către Radu Vodă în chiliile de la mănăstirea Sfântul Sava. În 1664 a venit în Moldova şi Ţara Românească Patriarhul Nifon şi alţi mulţi prelaţi greci, dornici de a împrospăta simpatiile pentru elinismul religios. Apoi a venit Patriarhul Nectarie, care a petrecut un timp la Iaşi în chiliile de la mănăstirea Sfântul Sava.

Arhitectura şi pictura Meşterii zidari care au lucrat la Sfântul Sava trădează o formaţie orientală. Este un tip

structural deosebit în Moldova, iar datorită celor două turle nespecifice sistemului românesc, pare o construcţie otomană. Paul de Alep spune că are două turle “ca cele de la noi”. Dar, privită îndeaproape, este o îmbinare ingeniosă de elemente arhitecturale de diverse stiluri şi tipologii, inclusiv moldoveneşti şi munteneşti. Astfel, profilul de piatră al soclului de pe latura de vest şi de sub turnul clopotniţei, brâul de piatră în torasadă de la turla de pe naos, pandantivii dintre turla şi chenarul de rozete pătrate de la icoana Sfinților Haralambie şi Mina din peretele de sud al pronaosului, sunt elemente arhitecturale şi motive decorative de artă moldovenească, în timp ce brâul exterior de cărămidă, ce a fost acoperit cu tencuială, reprezintă influenţa artei munteneşti. Ascuţirea în arc frânt a arcadelor poartă pecetea goticului aplicat printr-o interpretare originală la această biserică, în timp ce întregul ancadrament al uşii de la intrare dinspre sud, cu chenare cu muluri gotice, cam stângaci executate, având o ramă exterioară mărginită de o frânghie împletită, caracteristică lucrărilor similare din Moldova de la incepulul secolului al XVII-lea, precum şi împodobirea spaţiului liber de deasupra cu rozete şi ornamente florale orientale, arată aceeaşi îmbinare aparte a elementelor arhitecturale şi a motivelor decorative diferite.

Altarul este boltit semisferic, iar din diaconicon, o scară tăiată în grosimea zidului duce la amvon şi la o ascunzătoare în care se depuneau odoarele bisericii la primejdie. Între naos şi pronaos, lipite de coloane, se aflau tronurile domnitorului şi a soţiei.

Paul de Alep mai menţionează că în turnul clopotniţă se aflau suspendate cinci clopote, dintre care cel mai mare ar fi fost turnat la Danzig : “Totuşi, pe la 1650-1660 unele clopote ca acelea de la Sfântul Sava se aduceau de la Danzig, unde turnătorul Benningk căpătase, nu ştim pe ce cale, clientela Domnilor noştrii”.

Biserica deţine o bogată şi în acelaşi timp importantă pictură murală, precum şi o iconografie de excepţie. Imaginile şi maniera de lucru sunt în stil renascentist. Pictura altarului este din veacul al XVII-lea, iar pictura naosului şi pronaosului din veacul al XVIII-lea. Tabloul votiv, pictat de zugravul Glich în 1832, înfăţişează drept ctitori ai actualei biserici pe voievodul Petru Şchiopul cu doamna Maria, pe Radu Vodă (Mihnea) cu doamna Ruxanda, pe Vlad Voievod şi pe Ioan Postelnicul, despre care vorbesc pisaniile bisericii.


48

Personalităţi bisericeşti şi laice stabile sau care s-au perindat prin mănăstire Aflăm din inscripţie că “această minunată şi slăvită biserică dumnezeiască s-a înnoit din

temelie de către preaevlaviosul boier Ioan Postelnicul, nepotul cinstitului domn Scarlat din Constantinopol fiind egumen Ieroteiu Ieromonahul, din mult renumita insulă Cipru, prim arhitect fiind Grigore din Ţarigrad”.16

Nicolae Iorga ne dă informaţii despre unul din ctitorii Mănăstirii, voievodul Petru Şchiopul şi despre familia sa.17 Din portretul studiat de Iorga şi de alţi cercetători, portret inclus în pictura bisericii, reiese că Petru Vodă avea un chip blând, ca şi firea lui de altfel. În mână avea un act de donaţie, probabil actul prin care dăruia mănăstirii Sfântul Sava diferite bunuri. Acest obicei îl întâlnim deseori în pictura mănăstirilor moldoveneşti, în special a celor care sunt ctitorii ale lui Ştefan cel Mare sau Constantin Brâncoveanu.

Era un om foarte credincios, bun la suflet, după cum atestă feţele bisericeşti din perioada sa, cărora domnul nu ezita să le ceară sfraturi în legătură cu unele probleme mai imporantante ce vizau ţara şi mai ales pe locuitorii ei. Nu numai probleme de ordin religios, ci şi de ordin politic şi administrativ, pentru că nu trebuie să uităm faptul că vrednicii de laudă domnitori din vechime păstaru un raport de colaborare fructuos între cele două mari instituţii ale statului, puterea administrativă şi Biserica.

După cum s-a văzut, Mănăstirea Sfântul Sava avea un statut juridic aparte, anume acela de locaş închinat Sfântului Mormânt. De aceea, ea a găzduit în multe timpuri pe trimişii Patriarhilor sau chiar pe Patriarhi, care veneau să inspecteze mănăstirile închinate, sau veneau la invitaţia domnitorilor, pentru a acorda ajutorul în diferite probleme. De exemplu, când Hrisant Notara vine în Moldova pentru a inaugura şcolile şi tipografia de la Iaşi, este găzduit la mănăstirea Sfântul Sava. “Aici găzduiau şi călugării de la Sfântul Munte”18 când veneau în vizită în Moldova, nu neapărat cu treburi de natură oficială.

Avem informaţii despre alţi doi Patriarhi, în afară de Patriarhul Hrisant Notara, care au poposit şi ei pentru puţină vreme la Sfântul Sava. Nectarie, ales Patriarh al Ierusalimului în 1660, după moartea lui Paisie, a venit de mai multe ori în Moldova şi a poposit la Galata sau la Sfântul Sava. De fiecare dată venea însoţit de o suită numeroasă, din care făceau parte mulţi învăţaţi, ca de exemplu Nicolae Keraneus sau arhidiaconul Dosithei. Acesta din urmă îi va fi urmaş în scaunul patriarhal.

Prezenţa lui Nectarie la Iaşi este menţionată de Dosoftei în prefaţa de la Psaltirea în versuri. Tot aici vorbeşte şi de urmaşul acestuia, Dosithei Notara “cel mai luminat şi mai activ pe tărâmul cultural dintre prelaţii greci ai secolului al XVII-lea, deopotrivă de impunător prin cunoştinţele, vârsta şi maiestatea ce-i era întipărită pe figură”.19

Prezenţa atâtor oameni culţi în suitele patriarhilor demonstrează faptul că vizitele lor aveau, îndeosebi, scop cultural. Se venea şi cu ocazia unor evenimente din viaţa bisericii. Astfel, “cu patru ani înainte de ultima invazie (tătară n.n), Iaşii fuseseră vizitaţi de Ioachim

16 N. Dossios, Studii Greco-Române, fascicula II, p. 69. 17 N. Iorga, “Ştiri nouă privitoare la familia lui Petru Şchiopul”, în Analele Academiei

Române - Memoriile Secţiei Istorice, S III+XII/1932. 18 C. R. Ghiulea, Călăuza oraşului Iaşi, p. 17. 19 N. Iorga, Istoria literaturii române, vol. II, Bucureşti, 1925, p. 37.


49

Valahul, egumenul Mănăstirii Sinai şi de alţi fruntaşi ai clerului ortodox din Imperiul Otoman, cu ocazia sfinţirii bisericii Sfântul Sava”.20

Un alt Patriarh despre care avem ştiri de la Paul de Alep că ar fi fost la Sfântul Sava este Macarie. “Marţi seara (25 ianuarie) intrarăm în Iaşi, capitala Moldovei, în mijlocul sunetelor clopotelor tuturor bisericilor şi mănăstirilor cari răsunau în toate părţile. Furăm duşi la biserica Sfântul Sava. Aici dându-se Domnul nostru Patriarh jos din trăsură ...... preoţii îi ieşiră înainte cu Evanghelia şi diaconii cu cadelniţele , precedaţi de sfeşnice. Patriarhul sărută Evanghelia, pe când diaconi îl tămâiau şi cântăreţii cântau “Sfânt eşti”. Apoi, înaintând către mijlocul Bisericii, sub steagurile polieleului, îşi făcu o cruce pe frunte; tot aşa făcu şi dinaintea uşilor Altarului şi la icoanele Domnului şi a Doamnei noastre şi la toate celelalte sfinte icoane, de pe uşele Sanctuarului; apoi la icoana Sfântului Grigorie Teologul, a cărui sărbătoare fiind tocmai atunci era pusă pe un tron înalt, acoperit cu un văl cum se obicinuieşte în toate bisericile Greciei. Patriarhul se sui apoi în strana sa şi Diaconul zise: “Aibi milă Dumnezeule”, menţionând numele Domnului Patriarh, apoi al ilustrului Beiu Vasile Vodă, al Doamnei Catherina şi a fiului lor Ştefan Vodă; iar corul repeta Polihronia pentru fiecare.

Am ieşit din Biserică, după ce Patriarhul, înveşmântat cu mantia sa şi cu crucea în mână, dete binecuvântare mulţimei. El îşi luă locuinţa în apartamentele egumenului şi fu vizitat cu închinăciuni din partea tuturor boierilor”.21

Din acest text ne dăm seama că exista la Sfântul Sava un ritual de primire a înaltelor feţe bisericeşti.

Dintre cei care au locuit la Sfântul Sava trebuie să-l amintim şi pe Dosoftei, mitropolitul Moldovei,, care în 1675 era menţionat ca locuind într-o chilie din turnul clopotniţei.

Figura 3. Camera unde a fost chilia Mitropolitului Dosoftei

20 N. Iorga, Studii şi documente, vol. XXII, Bucureşti, p. 87. 21 Cf. N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, ediţia a II-a, p. 215.


50

Despre mitropolit, Nicolae Iorga spune: “Când se întoarse apoi, în domnia lui Dumitraşcu-Vodă Cantacuzino apărat de tătari, el

(Dosoftei) găsi un alt mitropolit care nu era altul decât Teodosie de Roman. Fostul mitropolit nu cuteză să iasă din mănăstirea Sfântul Sava unde îl apăra autoritatea prietenului, patriarhul de Ierusalim; el stătea aici ca într-un fel de închisoare onorabilă - soarta vlădicilor maziliţi pentru motive politice - şi de acolo nu-l scoase decît ieşirea din domnie a lui Dumitraşcu Vodă”22.

Iată că la mănăstirea Sfântul Sava au stat, sau au poposit numai, un număr mare de oameni importanţi din vechime, personalităţi bisericeşti şi laice, pentru că trebuie să menţionăm faptul că mănăstirea era folosită şi pentru a caza delegaţiile oficiale ce erau primite de domnitor.

Rolul cultural. Şcoala şi tipografia Înfiinţate pe lângă mănăstiri şi curţi domneşti, şcolile de slovenie - slavona fiind limba

de cultură (cum a fost latina pentru alte ţări ale lumii) - pregăteau slujitori ai Bisericii, precum dieci şi pisari, necesari cancelariilor domneşti. Cărturarii ieşiţi din aceste şcoli, prin ştiinţa lor de carte şi îndemânarea artistică deosebită în caligrafierea cărţilor de cult şi împodobirea acestora cu neasemuite miniaturi, au slujit dezvoltarea culturii şi artei româneşti, făcându-le cunoscute în lumea ortodoxă a timpului.

Documentele atestă o îmulţire a numărului şcolilor în prima jumătate a secolului al XVII-lea. În Iaşi, la 1644, după mărturia unui contemporan, existau “multe şcoli valahe şi armene”. La rândul său, Marcus Baldini, un misionar catolic, consemnează faptul că, în capitala Moldovei, funcţionau 20 de şcoli aparţinând valahilor, grecilor şi armenilor.

Şcoala domnească, înfinţată la Iaşi de domnitorul Vasile Lupu, prima şcoală cu profil superior din Moldova, trebuia să promoveze tradiţia umanistă a învăţământului de la marea şcoală a Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol şi de la cele din Polonia sau Kiev. Mitropolitul Petru Movilă încearcă integrarea ortodoxismului răsăritean în civilizaţia contemporană a Europei apusene, introducând la această şcoală disciplinele retorică, filosofie, poetică. Se învăţa, alături de slavă şi greacă, latina. Şcoala domnească îşi închide porţile în perioada răscoalelor antiotomane din 1658-1661, pentru a-şi relua activitatea în timpul domniei lui Gheorghe Duca. Datorită numărului mare de profesori greci şi interesului pentru limba lui Homer, academia se numea grecească.

Dacă şcoala elinească avea program adecvat cursului mediu, celelalte trei erau şcoli de nivel elementar.

Unele împrejurări neprielnice au determinat dezorganizarea învăţământului, reorganizarea lui datorându-i-se, în al doilea deceniu al veacului al XVIII-lea, domnitorului Nicolae Mavrocordat, cel care inaugurează regimul fanariot din Moldova şi Ţara Românească. El hotărăște reluarea cursurilor şcolii domneşti din Iaşi în primăvara anului 1714, sub denumirea de “Academia domnească”. De acum şi până în 1764, Academia are orientare teologică, cu metode de predare specifice şcolii feudale. Ea se înfăţişează ca un complex format din 4 şcoli: de elină, de greacă modernă, de slavonă şi română, fiecare cu profesor şi programă proprie.

22 N. Iorga, Istoria bisericii româneşti, 1929, I, ediţia a II-a, pp. 396-397.


51

De ce era necesară o reorganizare a învăţământului? Faptul că nu mai există ştiri despre activitatea şcolii domneşti în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea23, ne determină să credem că, în timpul războaielor turco-polone, şcoala şi-a închis porţile. Astfel, după pacea de la Karlowitz, ţara intră într-o perioadă de linişte și se pune problema reînfiinţării învăţământului controlat şi subvenţionat de stat.

Se redeschide pentru scurt timp Academia, între 1707-1711, stimulentul venind şi din partea Ţării Româneşti, la iniţiativa lui Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie Cantemir.

În prima parte a epocii fanariote se simte o uşoară accentuare a influenţei culturale greceşti, după 1711. Nicolae Mavrocordat, unul dintre cei mai culţi domni fanarioţi ai Moldovei, poseda o cultură aleasă şi cunoştea bine latina şi elina. Avea solide cunoştinţe de istorie, aşa cum se constată din cărţile scrise de el. Domnitorul îl invită, pentru reorganizarea învăţământului, la Iaşi, pe Patriarhul Ierusalimului Hrisant Notara, nepotul fostului Patriah Dosithei Notara pentru că “de mult avea gînd Nicolae Vodă (Mavrocordat n.n.) să facă două lucruri bune în ţară ce nu erau: una, tipografie, ca să tipărească cărţi, şi a doua, să se facă şcoale, ca să înveţe cine ce ar vrea fără de plată şi această socoteală pomenind-o sfinţiei sale Patriarhului i-au dat blagoslovenie şi l-au îndemnat numai să roage pe Dumnezeu şi să se înceapă a face aceste două lucruri lui Dumnezeu plăcute că-i va fi Domniei într-agiutoriu şi le va vedea săvârşite... Adus-au şi doi dascăli de carte elinească şi unul de cartea cea deobşte grecească ca să înveţe cine ar vrea şi unul dascălu ce să înveţe carte slavonească şi altul ca să înveţe pe înţeles moldovenesc; şi le-au rânduit dascălilor plată precum se cade, ca să ia pe an din veniturile domneşti; şi s-au făcut testamenturi cu mare blestem şi legături ca să fie stătătoare şi neclătite aceste socoate.”24

Vedem din aceasta că Patriarhul, nu numai că a fost de acord cu înfinţarea şcolilor şi a tipografiei (despre care vom vorbi mai târziu) ci, mai mult, a trimis dascăli şi, vom observa, meşteri tipografi pentru a se putea pune în aplicare planul lui Mavrocordat.25 El însuși vine la Iași în ianuarie 1714, pentru a vizita mănăstirile de aici închinate Sfântului Mormânt.

Se remarcă generozitatea Domnului din faptul că în școală putea învăţa oricine fără plată (fii de boieri şi de târgoveţi scăpătaţi, dar nu şi de ţărani dependenţi, nu pentru că nu aveau acces la şcoală, ci pentru că proprietarii satelor unde locuiau nu le permiteau să plece la învăţătură), precum și din faptul că dascălii erau remuneraţi din veniturile domneşti. După domnia lui Mavrocordat unii din dascălii de aici cunoşteau latina: popa Serafim, chir Constantin etc.

Razboiul austro-turc din 1716-1718 a dezorganizat şcoala domnească, iar rectorul Constantin Malatios se plânge prin 1717 Patriarhului Hrisant că nu mai are elevi şi că localul şcolii se află în ruină.

În 1723 clădirea şcolii a ars. Unii istorici au afirmat că, încă de la înfinţarea şcolii de către Nicolae Mavrocordat în 1715, ar fi funcţionat în clădirile de la Sfântul Sava cu toate secțiile și localurile ei, dar nu avem documente care să ateste acest lucru. De altfel, aceste puncte de vedere au fost infirmate într-un studiu apărut în 197026, în care se arată că şcoala a funcţionat, până la 1723, în vechiul ei loc de pe Uliţa Ciubotărească. Pentru Mihai Racoviţă,

23 Ultima menţiune o avem în timpul domniei lui Gh. Duca, în 1669. 24 Acsinti Uricarul, A doua domnie a lui Nicolae A. Mavrocordat în Moldova (1711-1716), în

Mihail Kogălniceanu, Cronicile României, ediţia a II-a, Bucureşti, 1872, p. 162. 25 Despre Patriarhul Ierusalimului, Hrisant Notara, aflăm din Cronicarii greci a lui Erbiceanu

că era un om foarte învăţat, care îşi făcuse studiile în Apus şi călătorise mult. 26 Vezi C. A. Stoide, Contribuţii la istoria învăţământului romănesc, Bucureşti, 1970.


52

adăpostirea şcolilor după incendiul arătat, a constituit o problemă greu de rezolvat. Şcolile greacă şi română au funcţionat separat.

Din anul 1723 şcoala de slovenie s-a mutat în chiliile de la Sfântul Sava, faptul acesta fiind arătat într-o notiţă în care se menţionează că “la şcoala domnească de la Sfântul Sava s-au tălmăcit un Uric din 30 martie 1606”.

În anul 1728, la 30 iulie, Nicolae Mavrocordat îi scrie Patriarhului Hrisant că “prin părinteasca îngrijire şi supraveghere a Fericirii Tale....s-a hotărât şi ajuns cu Dumnezeu la izbândire alcătuirea celor trei şcoli de acolo şi reaşezarea după cum au fost în vechime şi înnoirea lor, adică a celei elineşti, a celei slavoneşti şi a celei moldoveneşti ....” 27.

După ce domnitorul trimite Patriarhului scrisoarea mai sus amintită pentru a lua la cunoştinţă de înfiinţarea şcolilor, Hrisant Notara trimite, în cursul aceluiaşi an, mai precis la 1 septembrie, o scrisoare de răspuns:

“În cele două şcoli rânduite pentru elineşte să se predea în amândouă învăţături elineşti, de la începutul gramaticei până la capăt şi la începerea celor filosofice..... În cea de-a treia şcoală să se predea cele dintâi elemente ale limbii moldoveneşti sau mai curând româneşti, cu grijă, şi apoi celelalte cărţi bisericeşti; şi trebuie ca dascălul să-şi înveţe ucenicii şi caligrafia. La a patra şi cea din urmă să se înveţe cu sârg gramatica slavonească şi celelalte învăţături de nevoie pentru înţelegerea şi tălmăcirea mai adâncă a limbii slavoneşti”28. În continuare, Patriarhul dă o listă cu ce trebuie să dea școlii Mitropolitul, episcopii, vornicii şi alţi mari boieri.

Se vede clar din actul emis de Patrarh că existau în acea vreme patru şcoli. În legătură cu acest lucru au existat mai multe păreri. Prima ar fi că au fost două şcoli, una grecească, aşezată la Trei Ierarhi, şi a doua slavonească, aşezată la Sfântul Sava, cum a înclinat să creadă profesorul Berza.29 A doua este cea a lui Nicolae Iorga care, în Istoria învăţământului (p. 57), pare să fi admis existenţa a trei şcoli: cea de elină şi greacă, cea de slavoneşte şi cea de moldoveneşte. Ar mai putea fi luată în consideraţie părerea profesorului Bârsănescu, care crede că a fost o singură şcoală cu mai multe cicluri.30

Mai plauzibil este, cu siguranţă, actul emis de Patriarhul Hrisant Notara. Când acesta revine la Iaşi, în 1728, găseşte şcolile funcţionând. În ele învăţau nu numai copiii ţăranilor ce nu aveau bani, ci şi copii de boieri, ba chiar “şi din ţările străine veneau aici ca să înveţe carte”31.

Domnitorul dă în 1728 un hrisov de înfinţare prin care se străduia să asigure un venit sigur şcolii, bugetul, fixat la 600 de lei anual, fiind realizat din contribuţiile boierilor, episcopilor şi negustorilor. Preoţii, scutiţi de alte biruri, trebuiau să dea un galben pe an, în două rate. Din fondurile realizate astfel, se plătea dascălului grec 200 lei anual, celui de slavonă de la Sfântul Sava 80 de lei, iar celui de română numai 60 de lei. Mai erau scutiţi şi de anumite impozite. Acest salariu mai mare pentru dascălul grec evidenţiază nu atît preferinţa pentru el a Domnului, cât greutăţile pe care le întâmpina dascălul de gracă în munca de conducere a şcolilor. Observăm că, încă de la înfinţarea şcolii de la Sfântul Sava în 1714, au fost trimişi de Patriarhul Hrisant Notara dascăli foarte buni printre care popa Serafim şi chir

27 Eudoxiu Hurmuzachi, Documente cu privire la istoria românilor, p2, pp. 994-995. 28 Eudoxiu Hurmuzachi, Documente cu privire la istoria românilor", p2, pp. 1001-1002. 29 Istoria României, vol. III, Bucureşti, 1964, p. 528. 30 Ştefan Bârsănescu, Academia domnească din Iaşi, Bucureşti, 1962, p. 38. 31 Cronica Ghiculeştilor, p. 287.


53

Constantin.32 Puţin timp după aceasta, vine din Ţara Românească dascălul Gheorghe - Papadopulos.

Din Documentele lui Hurmuzaki aflăm că, în cadrul Colegiului academic de la Iaşi, erau două şcoli cu o singură conducere: una pentru română şi slavă la Sfântul Sava şi una pentru greacă şi elină la Trei Ierarhi.

Este foarte posibil ca cele patru şcoli de care vorbeşte Patriarhul Hrisant Notara să fie relativ de sine stătătoare, ele având numai un singur conducător, dascălul grec, informaţie susţinută şi de alţi istorici.

Situaţia s-a menţinut şi în timul lui Ghica, precedesorul lui Constantin Mavrocordat. La 20 septembrie 1731, prefectul misiunii catolice din Moldova, Romuald Cardi afirma că la Iaşi erau două şcoli: una greacă şi alta română.33

Programul şcolii domneşti din Iaşi s-a îmbunătăţit, prin grija lui Hrisant Notara. După studiile începătoare, şcolarii urmau să treacă prin cele trei trepte de învăţământ, fiecare dintre ele având durata de doi ani şi fiind condusă de un dascăl aparte.

Constantin Mavrocordat (1733-1735), urmaşul lui Ghica, are aceeaşi grijă pentru Academia din Iaşi. El hotărăşte să treacă administraţia şcolilor sub grija Mitropoliei. Mitropolitul Antonie îi face cunoscut Domnului la 20 februarie 1734 că ar dori să facă chilii şi case pentru şcoala slavonească. În acest sens, curtea domnească dăruieşte Mitropoliei câte 160 lei pe an pentru diferite trebuinţe. Se mai cerea mitropolitului să cerceteze necontenit şcolile slavonească şi grecească şi să aibă grijă de dascăli.

De asemenea, mitropolitul era rugat să-i ajute pe cât posibil pe elevii nevoiaşi, după cum aflăm din documentele existente la Arhivele Statului Iaşi 360/389, 393.

Constantin Mavrocordat, în a doua sa domnie (1741-1743), hotărî “aşezarea de şcoli slavone în fiecare episcopie....episcopii să facă necontenită cercetare a şcoalelor.... La Sfântul Sava un preot trebuie să cerceteze de două ori pe săptămână”34. El introduce, de asemenea, la Sfântul Sava, şi unele cursuri ce lipseau mai înainte, pentru ca oamenii “să-şi aducă copiii la învăţătură de şcoli, ca să înveţe orice limbă le va fi voia”35.

Profesori de latină erau Basilius Frenk, misionar catolic, sas din Transilvania şi Francesco Antonio Monzi, care ştia şi româneşte destul de bine, Mavrocordat punând şi problema studiului limbii latine la Academie.

Constantin Mavrocordat a purtat de grijă, de asemenea, preoţilor care frecventau în mare măsură şcolile de română şi slavonie de la Sfântul Sava. În Cronica Ghiculeştilor se arată că Domnul nu înceta să mustre pe mitropolitul Nichifor pentru că hirotonea preoţi neştiutori de carte. Pe câţiva egumeni i-a trimis chiar să cutreiere satele şi să înveţe pe acești preoţi cele cuvenite. Urma să-i adune apoi la Iaşi, pentru a-i examina personal36.

Academia Domnească de la Iaşi începe să se dezorganizeze în timpul domniei lui Ioan Mavrocordat (1743-1747), fratele lui Constantin Mavrocordat.

La 25 decembrie 1747, Grigore Matei Ghica, revenit pentru a treia oară în scaunul domnesc al Moldovei (1747-1748), dă un nou hrisov pentru reorganizarea şcolilor. El

32 Eudoxiu Hurmuzachi, Documente cu privire la istoria românilor", XIV, p. 2, pp. 671; 676;

683; 688. 33 Fr. Pall, “Le controversie tra i minori conventuali e i gesuiti nelle missioni di Moldavia” în

Diplomatarium Italicum IV, 1939, pp. 15;220. 34 N. Iorga, Istoria bisericii româneşti, 1932, II, p. 87. 35 I. Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, pp. 403-404. 36 Cf. Cronica Ghiculeştilor, p. 263.


54

hotărăşte să se constituie patru şcoli cu patru dascăli - una elinească, alta grecească, a treia slavonească şi a patra românească, având dascăli plătiţi.

Deoarece măsurile sale privind strângerea banilor de la dregători mari şi mici, precum şi de la preoţi şi diaconi care dădeau pe an câte patru galbeni, nu dăduseră rezultatele scontate, Domnul hotărî ca cei ce învăţau la aceste patru şcoli să nu plătească decât un galben pe an, iar mitropolitul să plătească salariile astfel: dascălului cel mare elinesc - 360 lei, celui de-al doilea - 120 lei, dascălului de slavonic de la Sfântul Sava - 130 lei, iar dascălului de română 100 lei. Salariile urmau să fie plătite de două ori pe an, la Sfântul Gheorghe şi la Sfântul Dumitru.

În acelaşi hrisov, se hotăra înfiinţarea unor şcoli slavoneşti şi româneşti pe lângă episcopiile din Roman, Rădăuţi şi Huşi, la care să fie folosiţi dascăli ieşiţi de la şcolile din Iaşi. Aceşti dascăli urmau să fie plătiţi cu câte 80 de lei pe lună.

La şcoala domnească din Iaşi, feciorii boierilor scăpătaţi, silitori la învăţătură, primeau întreţinerea gratuită şi banii necesari pentru rechizite şi cărţi37.

Se pare că, în continuare, şcoala domnească din Iaşi rămâne rezervată numai fiilor de boieri, slujitori şi negustori. Pentru copiii orăşenilor şi, probabil, pentru un număr mare de ţărani liberi, s-au înfiinţat şcoli cu caracter elementar.

La 7 iulie 1749, în a treia domnie a lui Mavrocordat, mitropolitul Nechifor al Moldovei deschidea pe lângă bisericile Sfântul Nicolae, Sfânta Vineri şi Sfântul Sava asemenea şcoli elementare cu caracter religios, puse sub supravegherea unui preot. Erau chemaţi să frecventeze aceste şcoli “copiii prostimii”. Şcoala era dechisă însă şi fiilor unor străini, copii de mazili, negustori şi alte bresle de frunte care puteau învăţa până la 9 ani. Copiii preoţilor puteau studia chiar şi 20 de ani. Se pare că în aceste şcoli existau, pe lângă clase elementare, şi clase medii şi superioare în care se pregăteau, în special, preoţii38.

Datorită unor împrejurări politice (schimbări dese ale Domnilor), precum şi crizelor financiare prin care trecea ţara, au existat unele perioade de stagnare în activitatea şcolilor - ca cele din timpul domniilor lui Racoviţă (1749-1753), Matei Ghica (1753-1756) şi Scarlat Ghica (1757-1758).

Ioan Teodor Callimachi (1758-1761) însărcinează pe mitropolitul Iacov Putneanul şi pe rectorul Academiei Domneşti, Critios, să facă un raport despre starea şcolilor. Din raport reiese că acestea se confruntau cu o acută lipsă de elevi. Se cerea în raport desfiinţarea şcolilor particulare, admiţându-se doar prezenţa dascălilor la curţile boiereşti. În urma acestui raport, Domnul hotăra pedepsirea profesorilor ce deschideau şcoli particulare, iar şcolile de slavonie şi românie urmau să-şi continue activitatea, după dispoziţiile date de Grigore Matei Ghica.

Din 1762, când mitropolitul Gavriil Callimachi, fratele Domnului, cumpără la 4 iunie un loc pe Uliţa Mare, Şcoala domnească, inclusiv şcoala de slavonie de la Sfântul Sava se vor muta lângă Mitropolie, mărginite fiind cu locul unde, mai târziu, se va ridica seminarul Veniamin Costachi. Din acest moment mănăstirea Sfântul Sava nu mai găzduieşte şcoala de slavonie.

Dintr-un act din 1762 aflăm că locul pe care se va construi această şcoală se mărginea cu proprietatea dascălului Evlaghie, vestitul profesor de slavonie de la Sfântul Sava. Printre alţi dascăli care au funcţionat la şcoala de slavonie amintim pe Efrem dascălul, menţionat în 1729 sau pe monahul Iosif, pe la 1740. Preotul Evlaghie menţionat mai sus a predat între

37 Cf. V. A. Ureche, Istoria şcoalelor, I, pp. 16-18. 38 Cf. C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei, pp. 16-17.


55

1753-1777 mai întâi la Sfântul Sava până în 1762, apoi în noul lăcaş al şcolii de slavonie, cel de lângă Mitropolie.

Şcoala Domnească deţinea o bibliotecă foarte bogată, parte din ea găsindu-se la Sfântul Sava. Documentele privitoare la această bibliotecă sunt însă destul de puţine, de aceea putem face puţine aprecieri despre acest segment al şcolii.

În bibliotecă ştim cu siguranţă că se păstrau volume rămase de la Vasile Lupu, Grigore Callimachi şi Grigore Al. Ghica, care au făcut donaţii de cărţi, între aceste donaţii figurând şi cele ale Patriarhului Hrisant Notara, astronom şi eclesiast în acelaşi timp, care într-una din lucrările sale în limba greacă dă primele determinări de coordonate geografice făcute pe teritoriul ţării noastre. Este vorba despre unele cărţi greceşti, italiene şi latineşti, trimise de Patriarh prin Popa Serafim şi Kir Constantin, cărţi ce se aflau înscrise în inventarul bibliotecii. Pe una din aceste cărţi există o însemnare făcută de Hrisant în 1728: “Şi această carte este din cele afierosite bibliotecii noii şcoli elenistice domneşti din Iaşi şi blestemat să fie cel ce o va lua”39.

Se bănuieşte că biblioteca mănăstirii Barnovski din Iaşi, al cărei catalog datează din 1727, ar fi biblioteca şcolii domneşti, mutată provizoriu acolo după incendiul din 1723. Ea cuprindea, pe lângă cărţi bisericeşti, dicţionare şi gramatici, un număr mare de opere ale literaturii clasice greco-romane: Homer, Eschil, Euripide, Aristofan, Theocrit, Demostene, Virgiliu, Ovidiu.

Aflăm că, mult mai târziu, “Biblioteca Centrală alăturată la Universitate, fondată în 1841, prin diferite donaţii şi prin subvenţii date de stat a dobândit un număr însemnat de opere...de documente, medalii.... În această bibliotecă s-a contopit o gamă de alte biblioteci vechi, ca cea a Mitropoliei, a Mrei Sf. Sava, a diferite mănăstiri”40 41.

Precum spuneam, în 1762 şcoala de slavonie se mută de la Sfântul Sava. După cum ne arată documentele, tradiţia şcolii de la această mănăstire se reia în 1865 când, prin decretul 323 din 20 februarie semnat de Al. I. Cuza şi V. A. Urechia (secretar general al învăţământului), se înfiinţează gimnaziul Alexandru cel Bun. În 1866 acesta se afla în curtea mănăstirii Sfântul Sava, de unde şi denumirile de Colegiul Sfântul Sava sau Gimnaziul Sfântul Sava. S-a numit Alexandru cel Bun la cererea profesorilor conduşi de tânărul profesor Gh. Roiu, junimist şi prieten al lui Mihai Eminescu.

După cum aflăm de la Rudolf Şuţu, la 28 octombrie 1867 a avut loc Reuniunea Femeilor Române ce s-a desfăşurat în localul şcolii primare de fete din curtea Mănăstirii Sfântul Sava. Deci avem ştiri şi despre existenţa unei astfel de şcoli în cadrul mănăstirii, dar nu ştim dacă şcoala era parte integrantă a gimnaziului. Gimnaziul a mai funcţionat în Casa Banu (în strada Albă), după care a fost cumpărat palatul domnesc din Uliţa Podu Roşu.

Este foarte posibil ca în perioada 1762 - 1865 să mai fi funcţionat diferite şcoli la Sfântul Sava, dar nu putem afirma cu precizie acest lucru din lipsă de date. Este însă puţin probabil ca în tot acest timp să nu fi continuat sub diferite aspecte tradiţia didactică de aici.

N.A. Bogdan în Oraşul Iaşi, afirmă că “gimnaziul Alexandru cel Bun s-a înfiinţat în 1864 sub numele de Noul Gimnaziu Sf. Sava cu o parte din elevi clasa I şI a II-a ce nu mai aveau loc la Liceul Naţional (50 elevi în clasa I şi 21 în clasa a II-a). Acest gimnaziu şi-a început cursurile în casele din curtea Mănăstirii Sf. Sava şi se mai numea Colegiul Naţional

39 Ştefan Bârsănescu, Academia domnească din Iaşi, Bucureşti, 1962, p. 43. 40 N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, p. 263. 41 În 1867 biblioteca Mănăstirii Sfântul Sava a fost transferată o parte la Biblioteca Centrală

Universitară, iar cealaltă parte la Arhivele Statului la Bucureşti.


56

din Mănăstirea Sf. Sava. La sfârşitul anului 1865 gimnaziul s-a mutat în casele lui Anastasie Panu din str. Sf. Vineri şi a luat numele de Alexandru cel Bun”. Deci N. A. Bogdan este de părere că şcoala primară de fete ce funcţiona, după cum am arătat, la 1867, nu are nicio legătură cu gimnaziul Alexandru cel Bun. În continuare, el arată că la şcoala profesională de la Sfântul Sava, aşezată în curtea bisericii, în locul fostului gimnaziu, elevele se pregăteau pentru croitorie, flori artificiale etc., cursurile ţinând 6 ani.

Astăzi, liceul Vasile Alecsandri poate fi considerat continuatorul spiritual al diverselor şcoli mai sus amintite .

Figura 4. Şcoala profesională Sfântul Sava

Tipografia de la mănăstirea Sfântul Sava Sfântul Sava a jucat un rol foarte important din punct de vedere cultural şi datorită

tipografiei înfiinţată, tot în 1714, de Nicolae Mavrocordat, căci după cum consemnează Axinte Uricariul și după cum am amintit mai sus, “de mult avea gându Nicolae Vodă să facă....una tipografie ca să tipărească cărţi”. Domnul a făcut case pentru tipografie la Sfântul Sava, iar Patriarhul Hrisant Notara a trimis meşteri tipografi de slove greceşti şi slavoneşti.

Tipărirea a început imediat, cărţile greceşti (în special) tipărite la Iaşi constituind un ajutor substanţial în promovarea culturii în Imperiul Otoman şi mărind prestigiul Moldovei în întreaga lume ortodoxă de atunci. Dintre cărţile tipărite la Sfântul Sava putem aminti: Sinopsis în limba slavonă (1714), “acum întâia oară tipărit în zilele prea luminatului domn Ioan Neculai Alexandru Voievod, cu blagoslovenia prea sfinţitului patriarh Kir Hrisantie, fiind mitropolit ţării Kir Ghedeon şi s-au tipărit în sfânta Mănăstire a Sfântului Mormânt în Sfântul Sava din Iaşi ... de Ieremia Marcovici” (informaţie ce o avem de la episcopul Melchisedec); Liturghie cu text slavonesc şi tipic românesc (1715), Arătarea credinţii ortodoxe a lui Ioan Damaschin (1715). Trebuie menţionat faptul că tipografia a avut un rol important în special între 1744-1747, prin editarea de cărţi destinate credincioşilor ortodocşi arabi din Asia Mică şi Peninsula Sinai. Astfel, între cărţile tipărite în limba arabă la Iaşi, putem menţiona: Liturghier


57

în limba arabă şi georgiană (1745), Arbitrul adevărului şi expunerea dreptăţii (1746), Cina cea divină (1746 - 1747) etc.

Exista o preocupare deosebită însă pentru cărţile în limba română. Ilie Minea semnalează, spre exemplu, existenţa unei Psaltiri tipărite la Iaşi în 1731 de către tipograful Ieremia Simeon. Apoi un Evangheliar în 1741 pe care este o notaţie: “Hariton Cazacul seiman la Curte cu soţu meu Safta am cumpărat-o cu 8 lei ... şi am dat-o pomană la biserica Blagoveştenia din Iaşi ot mahalaoa Muntenimii”42. Faptul că a fost tipărită la Sfântul Sava este doar o supoziţie. Este importantă de subliniat iniţiativa tipăririi unui abecedar în 1755 - nu se ştie dacă la Sfântul Sava - la porunca mitropolitului Iacov, primul în limba română tipărit în Moldova, adresat tuturor “preoţilor, părinţilor, ispravnicilor, stăpânilor”43.

În a doua domnie, Constantin Mavrocordat aduce un tipograf, Duca Sotiriovici, om de cultură şi talentat. Domnul îi acordă privilegii în vederea activităţii sale tipografice, privilegii reînnoite de alţi Domni, mai târziu. O bună parte din activitate şi-o desfăşoară la mănăstire.

Prin tipografia şi şcolile ce le-a găzduit de-a lungul timpului, este cert faptul că Mănăstirea Sfântul Sava a contribuit din plin la dezvoltarea şi promovarea culturii în toată Moldova.

Sfântul Sava - biserică de mir După cum am precizat anterior, mănăstirea Sfântul Sava a avut statutul juridic de

mănăstire închinată Sfântului Mormânt, acest statut menţinându-se până la secularizarea averilor mănăstireşti. În acest moment, toate avuţiile mănăstirii Sfântul Sava, ca de altfel şi ale celorlalte mănăstiri, au trecut în proprietatea statului, călugării au plecat la mănăstirile de metanie, iar vechea mănăstire devine biserică de mir.

Totuși au rămas la biserică multe obiecte de patrimoniu. Spre exemplu, în urma inventarierii finalizată la data de 28 noiembrie 1967, au fost înregistrate în patrimoniul bisericii, printre altele, următoarele:

1. Evanghelia slavă, - editura Moscova 1637, îmbrăcată în piele roşie şi acoperită cu coperţi de argint. Pe coperta din faţă este gravată următoarea însemnare: “Această svântă Evanghelie iaste făcută la Iaşi unde a ferecat-o giupâneasa Maria Scărţoaie şi o a dat pentru sufletul său la biserica lui (de aici literele au caracter schimbat) Danco în Iaşi, unde iaste hramul svântului începătoru cinurilor mare voievod arhangheli Mihailu şi Gavril”.

2. Evanghelia greacă, - editura Veneţia, legată în argint aurit. Pe coperţile din faţă şi din spate apar următoarele inscripţii “Pomeneşte doamne pe fiii tăi Atanasie, Ioan, Constantin" “Afierosită Mănăstirii Sf. Sava de Arhimanditul Dionisie 1790”.

3. Evanghelia greacă, - editura Veneţia 1780, cu ornamentaţii în aur. Pe coperta din faţă, sub icoana Învierii avem inscripţia în limba greacă “Afierosită M-rei Sf. Sava de Emanuil Parsunios 1786”; Evanghelia greco-română, - un volum cu două evanghelii: una greacă, editura Veneţia şi una română editura Buda 1812.

4. Icoana Mântuitorului îmbrăcată în argint la colţuri, donator Panait Papazoglu, anul 1850. 5. Icoana hramului, donator Papazoglu în anul 1849.

42 Ilie Minea, “O carte şi două tipografii ieşene uitate”, în Însemnări ieşene, an V, vol. XIII,

nr. 3, 1940, p. 482. 43 Ştefan Bârsănescu, Academia domnească din Iaşi, Bucureşti, 1962, p. 49.


58

6. Candelă de argint format copac cu capul în jos atârnată în partea extremă de vest a naosului. Inscripţie în limba română: “În memoria servei lui Dumnezeu Cleopatra sociul ei Ioan recunosc. Născută 29 mai 1833; cununat 5 fev. 1853. Mort la 23 mai 1864”.

7. Cutie de argint dreptunghiulară în care se păstrează părţi din moaştele Sfântului Trifon şi Marina. Pe cutie, inscripţia în limba greacă spune că a fost dată Mănăstirii Dancu din Iaşi la 1 sept. 1781.

8. Apostol din 1794, Tipicon din 1816 (carte rară), Ceaslov (1835) - carte rară cu însemnare, Mineie pe lunile septembrie (1845), octombrie (1845), noiembrie (1845), decembrie (1846), februarie (1846), martie (1846), aprilie (1846), iunie (1846), iulie (1847), august (1847), Prohodul Domnului (1847), Apostol (1851), Octoih (1854), Penticostar (1854), Te Deum (1862), două Psaltiri din secolul al XIX-lea, Evhologhion (Molitvenic) din secolul al XIX-lea

9. Cărți religioase în limba română : Puţul (1833), tipărit la Buzău, Hromograf (1837), tipărit la Mănăstirea Neamţ, Prolog (1855) - 3 volume.

10. Cărți liturgice în limba greacă: Mineiele pe decembrie, ianuarie şi februarie (1595); Penticostar din secolul XVIII-lea-tip Veneţia cu însemnări; Triod din secolul al XIV-lea - tip Veneţia, având pe foaia de legătură ştampila Mănăstirii Dancu, Mineiul pe aprilie din 1770 - tip Veneţia. Pe ultima pagină este semnat: Atanasie ieromonahul şi egumenul, Dancu 1824; Mineie pe lunile martie, iunie, septembrie, ianuarie - tip Veneţia, Noul Anastasimatar (1820), tipărit la Bucureşti.

11. Icoane praznicală din secolul al XVIII-lea: a Sfântului Antonie cel Mare, a Sfântului Atanasie şi Chiril, a Sfântului Haralambie, a Sfântului Teodor Tiron şi Teodor Stratulat, a Înălţării, a Schimbării la faţă etc., icoana împăratului Solomon din secolul al XVIII-lea, icoanele proorocilor Avraam, Daniil, Iezechiel, Ghedeon, Elisei. (secolul al XVIII-lea), icoanele Apostolilor Toma, Iacob, Ioan, Andrei, Petru, Pavel, Matei, Luca, Vartolomei, Filip, Simon. (secolul al XVIII-lea), icoane ce reprezintă diferite evenimente din istoria Mântuirii (secolul al XVIII-lea), icoana Bunul Păstor din secolul al XVII-lea, aflată într-o stare rea de conservare, icoana Sfântului Ioan Botezătorul, secolul al XVII-lea, stare rea de conservare;

12. Clopote vechi: Clopotul mare din secolul al XV-lea, reparat în 1809 de Grigorie arhimandritul; clopot mijlociu, din 1570 - se află în pridvorul bisericii. Este inutilizabil, fiind crăpat.

13. Piatra funerară a Arhimandritului Atanasie Campanis (1861) din marmură albă, cu inscripţie în limba greacă. Se află în curtea bisericii.

Menţionăm că, în prezent, o parte din obiectele din patrimoniul parohiei Sfântul Sava se află în arhiva Mănăstirii Golia, restul găsindu-se în Biserica Sfântul Sava. Figura 5. Clopotul din anul 1570


59

Nu putem avea nicidecum pretenția că am surprins, în cuprinsul acestui studiu, tot ce se putea spune despre mănăstirea Sfântul Sava. De altfel, nici nu ne-am propus acest lucru, ci ne-am axat pe rolul cultural și educațional al mănăstirii, atingând însă, cum era și firesc, și secvențe din cercetarea noastră, mult mai amplă, legate de istoria sfântului lăcaș, de statutul său juridic sau de personalitățile ce și-au pus amprenta asupra sa. Dar credem că lucrarea poate constitui un punct de reper pentru cei care vor să cunoască mai mult despre trecutul istoric și cultural al Moldovei sau pentru cei ce se vor apleca, în cercetări viitoare, asupra acestui monument secular al Iașilor, a cărui istorie poate fi urmărită deodată cu istoria bătrânului oraș.

Bibliografie selectivă

[1] Andronic Al., “Controverse”, în Cronica, nr. 15, XI, 1969, p. 10; [2] Andronic Al., “Iaşii pînă în secolul XVII în lumina datelor arheologice”, în Cercetări

Istorice, Iaşi, 1970, p. 94; [3] ***** Arhivele Basarabiei, VIII/1936, nr. 1; [4] ***** Arhivele Statului, Bucureşti, XVI/5, nr. 1; L/4; [5] ***** Arhivele Statului, Iaşi, fond Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Schituri şi

mănăstiri, XVII/16; [6] Balş Gheorghe, Bisericile moldoveneşti din veacul XVI, Editura Institutul de Arte

Grafice E. Marvan, Bucureşti, 1928; [7] Balş Gheorghe, Bisericile moldoveneşti din veacurile XVII-XVIII, Editura Institutul de

Arte Grafice E. Marvan, Bucureşti, 1933; [8] Balş Gheorghe, Bisericile şi mănăstirile lui Ştefan cel Mare, Editura Cartea

Românească, Bucureşti, 1926; [9] Bădărău Dan, Caproșu Ioan, Iaşii vechilor zidiri, Editura Junimea, Iaşi, 1974; [10] Bezviconi Gheorghe, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Editura Institutului de

Istorie Națională, Bucureşti, 1947; [11] Bilciurescu C. Ştefan, Mănăstiri şi biserici din România, Tipografia Cărților Bisericești,

Bucureşti, 1890; [12] ***** Biserica armenească din Iaşi, Arhiva, Iaşi, IV 1893, pp. 333-334; [13] Bârsănescu Ştefan, Academia domnească din Iaşi, Editura Didactică și Pedagogică,

Bucureşti, 1962; [14] Bobulescu C., “Biserica Sfântul Sava”, în Revista Societății de Istorie şi Arheologie

Bisericească, 1934, pp. 53-55; [15] Bogdan N. A., Oraşul Iaşi, Editura Tehnopres, Iaşi, 1997; [16] Bogdan N. A., Oraşul Iaşi odinioară şi astăzi - schiţe istorice şi administrative, Iaşi; [17] Camariano - Cioran Ariadna, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Editura

Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1971; [18] Cantacuzino Gh., Arcade, firide şi lespezi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1932; [19] ***** Cercetări istorice, X-XII/1934-1936, nr 1, pp.108-111, 116-117; nr. 2, p. 79; [20] Cihodaru C., “Cultura în perioada feudalismului târziu”, în Istoria oraşului Iaşi, vol. I,

Editura Junimea, Iaşi, 1980; [21] Cihodaru C., “Începuturile vieţii orăşeneşti la Iaşi”, în Analele ştiinţifice ale

Universităţii din Iaşi, XVIII, 1971, fascicula 1, pp. 30-34; [22] Cihodaru C., “Învăţământul în Moldova în secolele XV-XVII. Şcoala domnească din

Iaşi”, Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi, vol. I, Bucureşti, 1960;


60

[23] ***** Cronica Ghiculeştilor, Editura Nestor şi Ariadna Camariano, Bucureşti, 1965; [24] Curinschi Gh., Monumente de arhitectură din Iaşi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967; [25] Dosios N., Studii greco-române, Iaşi, 1906; [26] Drăguţ V., “O epocă artistică uitată - epoca lui Miron Barnovschi”, în Buletinul

Monumentelor Istorice, nr. 1/1973, pp. 19-20; [27] Erbiceanu C., “Manuscripte greceşti din biblioteca Mănăstirii Sfântul Sava din Iaşi unde

a existat o şcoală greacă inaugurată de Chrisant, patriarhul Ierusalimului”, în Revista Teologică, 1885, pp.211-216, 220-224, 225-232, 237-240, 244-245;

[28] Gheorghiţă Ilie, “Tipografia arabă din Mănăstirea Sfântul Sava şi venirea lui Silvestru, patriarhul Antiohiei la Iaşi”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, XXXIV/1958, nr. 5-6;

[29] Ghiulea C. R., Paul L., Călăuza pentru vizitatorii oraşului Iaşi, Tipografia Goldner, Iaşi; [30] Grigoraş N., “Stilul bisericilor lui Petru Vodă Şchiopul”, în Însemnări Ieşene, 1938, vol

V, nr. 2; [31] Hurmuzachi Eudoxiu, Documente cu privire la istoria românilor, vol. XIV/1, p.584;

XIV/2, pp. 883, 1027-1028; Supliment I/5, p. 15; [32] Ionescu Gh., Istoria arhitecturii în România, vol. II, Bucureşti, 1963; [33] Iorga N., “Condiţiunile de politică generală în care s-au întemeiat bisericile româneşti în

veacurile XIV-XV”, în Memoriile Academiei Române, XXXV; [34] Iorga N., Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, Bucureşti, 1902; [35] Iorga N., Balş Gh., Histoire de l'art roumain ancien, Ed. E. De Boccard, Paris, 1922; [36] Iorga N., Inscripţii din bisericile României, vol. I, II, Editura Minerva, Bucureşti, 1908; [37] Iorga N., Inscripţii şi însemnări din bisericile Iaşilor, Editura Socec, Bucureşti, 1907; [38] Iorga N., Istoria bisericii româneşti, Editura Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1908; [39] Iorga N., Istoria învăţământului românesc, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928; [40] Iorga N., Istoria românilor, vol. VI, Bucureşti, 1938; [41] Iorga N., Istoria românilor prin călători, vol. I-IV, ediţia a II-a, Editura Casei Școalelor,

Bucureşti, 1928-1929; [42] Iorga N., Studii şi documente, vol. VI, Bucureşti; [43] Iorga N., Studii şi documente, vol. XV, Bucureşti; [44] Iorga N., “Ştiri nouă privitoare la familia lui Petru Şchiopul”, în Analele Academiei

Române - Memoriile Secţiei Istorice, S III+XII/1932; [45] ***** Istoria artelor plastice în România, vol. II, Bucureşti 1970; [46] ***** Istoria oraşuilui Iaşi, vol.I, redactori responsabili C. Cihodaru şi Gh. Platon,

Editura Junimea, Iaşi, 1980; [47] Melchisedec, Notiţe istorice şi arheologice adunate de la 48 de mănăstiri şi biserici

antice din Moldova, Bucureşti, 1855, pp. 244-249; [48] Mihailovici Paul, “Registele actelor din arhiva de la Constantinopol a Sfântului

Mormânt”, în Revista Societății de Istorie şi Arheologie Bisericească, 1934; [49] ***** Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi. 1974; [50] Neculce I., Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Științifică, Bucureşti, 1968; [51] Pricop Adrian, “Tiparniţe bisericeşti în Iaşi în secolele XVI-XIX”, în Teologie şi Viaţă,

an II, nr. 11-12, nov.-dec. 1953; [52] Rusu Olga, Rusu Liviu, Ghidul Iaşului, Editura Mydo-Center, Iaşi, 1997; [53] Stoide C. A., Contribuţii la istoria învăţământului romănesc, Bucureşti, 1970; [54] Şuţu Rudolf, Iaşii de odinioară, vol. I, II, Iaşi, 1923; [55] Tătărucă C., “Sfântul Sava - mănăstire, tipografie, bibliotecă, şcoală”, în Biblos, nr. 3,

Iaşi, 1996;


61

DOMENIUL ECONOMIC AL MĂNĂSTIRII DRAGOMIRNA

prof. Cezar Cramariuc

Mănăstirea Dragomirna a fost ridicată de mitropolitul Anastasie Crimca (sau Crimcovici), mitropolit cu o vastă cultură, sprijinit financiar de puternica familie Stroici (Arhivele Statului Suceava, Fondul Theodor Bălan, II/IV, doc. 51). Anastasie Crimca a urcat treptat în ierarhia bisericii, realizând un adevărat cursus honorum. Monah în obştea de la Putna, apoi egumen la Mănăstirea Galata, episcop de Rădăuţi şi episcop de Roman în 1605, Anastasie Crimca ajunge, în iunie 1605, mitropolit. În anul 1602, se retrage pentru un timp pe moşia sa de la Dragomireşti (Dan Dimitrie, Episcopia Rădăuţiului, Mitropolia şi Mănăstirile Bucovinei, Cernăuţi, 1926 p. 11). Aici, mitropolitul ridică, cu ajutorul logofătului Lupu Stroici şi al fratelui acestuia, vistiernicul Simion Stroici, biserica mică de la Dragomirna, cea numită a schitului, aflată în actualul cimitir. Ajuns în fruntea ierarhiei bisericeşti moldovene, Anastasie Crimca, cu ajutorul aceloraşi boieri Stroici, începe să construiască biserica cea mare a Mănăstirii Dragomirna. Biserica mare cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt a fost terminată pe la 1608-1609. Contribuţia financiară a marelui logofăt Lupu Stroici este evidenţiată de zapisul de danie din 4 septembrie 1605 (Arhivele Statului Suceava, Fondul Theodor Bălan, II/IV, doc. 51). Danii către mănăstire a făcut şi fiul logofătului, Ionaşco Stroici, în 1616 (Arhivele Statului Suceava, Fondul Theodor Bălan, II/V, doc. 17). O legendă redată de Anastasie Crimca arată că Luca Stroici a dat în secret averea sa lui Anastasie Crimca "cu jurământ ca din averea lui să fundeze o mănăstire, nespunâd nimănui că cu averea lui zideşte" pentru a zidi o mănăstire "mai mare şi mai frumoasă decât celelalte mănăstiri ce se află în Moldo-Vlahia" (Enăceanu, Ghenadie, Meşterul Manole şi Petru Movilă,p. 170). Mănăstirea Dragomirna este amintită şi de Miron Costin: "Dragomirna ... urdzită de Crimca mitropolitul, aproape de oraşul Sucevei" (Costin, Miron, Opere, Bucureşti, 1965, p. 52).

Mănăstirea a fost ridicată pe locul unui schit mai vechi, după cum o arată titlul sau hramul bisericii mici Schitul, închinată sfinţilor Enoh, Ilie şi Ioan Teologul (Bogoslovul). Acest hram este specific bisericilor şi schiturilor mai vechi şi este posibil ca biserica cea mică a mănăstirii să o fi preluat de la un schit mai vechi aflat aici. Alte argumente sunt urmele ce se întâlnesc în zonă: un afluent al pârâului Dragomirna cu numele "Schitul", o parte de pădure din vestul mănăstirii ce are numele "Chilia", precum şi un alt nume - "Fântâna Călugărului" (Vorobchievici, I., Istoria sfintei Mănăstiri Dragomirna, Cernăuţi, 1925, p. 9). Frumuseţea mănăstirii a stârnit, conform legendei, invidia domnitorului Ştefan Tomşa, ctitorul mănăstirii Solca. De aceea l-a lovit cu buzduganul, mitropolitul mai trăind doar puţine ore, timp în care a sfinţit biserica (Melchisedec, O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice, Bucureşti, 1885, p. 83).

Monumentală, sobră, Mănăstirea Dragomirna impresionează prin contrastul dintre masivitatea zidurilor şi dantelăria în piatră a turlei. Zidurile puternice, turnurile şi contraforţii creează mănăstirii atmosfera unei cetăţi medievale. Îngustă ca o arcă, dar proporţionată armonios, Mănăstirea Dragomirna domină celelalte mănăstiri din Moldova prin înălţimea ei. Toate liniile întretăiturilor sunt întărite de nervuri, ca o frânghie, iar bolţile sunt largi, în semicilindru. Originalitatea mănăstirii constă în pridvorul său poligonal şi deschis, cunoscut


62

în Moldova numai la Bălineşti, care are însă o mică anvergură. Noua concepţie a avut o mare influenţă în construcţiile ulterioare, îndeosebi la Biserica Trei Ierarhi.

Tradiţia spune că arhitectul ar fi Dima. Kozak (Inschrifften, p. 11-25) consideră această atribuire ca fiind greşită, rezultată din interpretarea eronată a unei inscripţii deasupra unei pietre de mormânt, care a fost atribuit lui Dima.

Concepţia de construcţie a necesitat cunoştinţe vaste de arhitectură, îndeosebi orientale, concepţia aparţinând mitropolitului Anastasie Crimca.

Într-o perioadă când creştea influenţa clerului grec, multe mănăstiri, cu averi cu tot, fiind închinate mănăstirilor de la Athos, ctitorii Mănăstirii Dragomirna - Anastasie Crimca şi Lupu Stroici cu fiul lui, Ionaşco Stroici – au dispus ca Mănăstirea Dragomirna să nu fie închinată altei mănăstiri şi să nu fie condusă de egumeni străini. Actul din 16 martie 1610 (Arhivele Statului Suceava, Fondul Theodor Bălan, II/IV, doc. 61) prevedea un blestem pentru cei care nu respectă prevederile ctitorilor.

Între anii 1609-1612, Mănăstirea Dragomirna duce o intensă viaţă culturală, distingându-se prin şcoala de miniaturişti. Viaţa culturală este îndrumată de Anastasie Crimca, care înfiinţează în cadrul mănăstirii un spital. Zidurile mănăstirii au fost construite de Miron Barnovschi în anul 1627 fiind considerat ctitor, alături de Anastasie Crimca şi de boierii Stroici, amintit ca atare în pomelnicul mănăstirii şi în documentele vremii (Din Tezaurul Documentar Sucevean. Catalog de documente, 1393-1849, Bucureşti, 1983, doc. 439, p. 162). Miron Barnovschi şi-a întocmit testamentul la Constantinopol înainte de a fi executat de turci în anul 1633, în care îşi exprima dorinţa de a fi înmormântat la Mănăstirea Dragomirna: "de ni se va prileji moarte aicea la mâna acestor păgâni, să pue aceşti boieri nevoinţă, să nu-mi zacă oasele în păgânătate, ce să le ducă în ţară să le îngroape la sfânta Mănăstire Dragomirna" (Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. XXI, doc. 333).

La jumătatea secolului al XVII-lea, Mănăstirea Dragomirna era una dintre cele mai bogate mănăstiri din Moldova, datorită daniilor făcute de către ctitorii ei: Anastasie Crimca, Lupu Stroici împreună cu fiul său Ionaşco Stroici şi Miron Barnovschi. Bogăţia mănăstirii, situarea ei în aproapierea Sucevei, dar mai ales luptele interne între diferiţii pretendenţi la tron, au avut drept urmări atacuri distrugătoare asupra mănăstirii din partea cazacilor şi a tătarilor. Astfel, în mai 1635, mănăstirea este jefuită de cazacii lui Timuş Chmelniţchi: "au venit Timuş Hmilniţchi cu oşti căzăceşti şi cu japorojeni ... atuncea au prădat şi Mănăstirea Dragomirna"(Din Tezaurul Documentar Sucevean, doc. 1046, doc. 1107, p. 366). Timuş Chmelniţchi era ginerele lui Vasile Lupu şi venise în ajutorul acestuia împotriva viitorului domn Gheorghe Ştefan. Mănăstirea a fost asediată şi bombardată cu tunurile. Despre jefuirea mănăstirii ne relatează şi Miron Costin: "Timuş ... asupra Dragomirnei mănăstirii cu puşci au mărsu şi au bătut mănăstirea. A luat toate odoarele, veşmintele ..."(Miron Costin, op. cit., p. 157). Numeroşii negustorii, care se refugiaseră la adăpostul zidurilor mănăstirii de frica atacului căzăcesc, au fost şi ei jefuiţi.

În urma jafului cazacilor mănăstirea rămâne pustie şi părăsită câţiva ani. Egumenii ce-au urmat au trebuit să vândă moşii, locuri de dugheană în Iaşi şi sălaşe de ţigani, astfel încât Mănăstirea Dragomirna ajunge să fie subordonată administrativ mitropoliei: "încât mănăstirea a ajuns metoh al mitropoliei"(DTDS, doc. 1107, p. 366).

Mănăstirea a fost din nou înzestrată prin ispisoacele lui Gheorghe Ştefan, care dă acte de întărire a daniilor făcute de ctitorii mănăstirii. La 22 martie 1654, Gheorghe Ştefan întăreşte daniile făcute de "ctitorul său, răposatul Stroici, mare logofăt" Arhivele Statului Suceava, Fondul Theodor Bălan, II/VI, doc. 63), iar la 23 martie 1654, le întăreşte pe cele "de la răposatul Miron Barnovschi, voievod, ctitorul ei" Arhivele Statului Suceava, Fondul


63

Theodor Bălan, II/VI, doc. 60). Urmează alte acte de întărire a moşiilor mănăstirii Arhivele Statului Suceava, Fondul Theodor Bălan, II/VI, doc. 65).

După ce mănăstirea este reînzestrată de Gheorghe Ştefan, urmează o perioadă liniştită, timp de peste un secol mănăstirea ducând o viaţă normală.

În anul 1758, Mănăstirea Dragomirna este iarăşi ţinta unui atac devastator. La 2 octombrie 1758, tătarii jefuiesc mănăstirea, urmările acestui atac dovedindu-se a fi dezastruoase.

În anul 1763, în locul celor câţiva călugări de ţară ai Mănăstirii Dragomirna se aşează stareţul Paisie Velicikovschi împreună cu alţi 64 călugări, toţi veniţi de la Muntele Athos. Aceştia aveau origini diferite, "fiind toţi ca la 50 şi mai bine de fealuri de limbi adunaţi: greci, ruşi, rumâni, sârbi, moscali, bulgari, coţivlahi" (Ştrempel, Gabriel, Catalogul manuscriselor româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, vol. I 1978, doc. 956). Paisie Velicikovschi a stăroţit Dragomirna de la 1 septembrie până la 14 octombrie 1775, când a avut loc trecerea Bucovinei la austrieci. Prin aşezarea lui Paisie şi a celor 64 de călugări la mănăstire s-au încălcat o parte din prevederile testamentului lui Anastasie Crimca, care indicau ca în Mănăstirea Dragomirna să nu fie călugări şi egumeni străini de ţară.

În urma jafurilor căzăceşti şi a celui tătărăsc, structura administrativă a mănăstirii este dezorganizată. Principalul efect al acestei dezorganizări este acela că Mănăstirea Dragomirna pierde din proprietăţi. Sunt mai multe încălcări ale moşiilor mănăstirii, iar unele sate ce aparţineau acesteia au fost ocupate de boieri sau de alţi locuitori ce nu plăteau dările către mănăstire. Ca urmare, egumenii mănăstirii duc mai multe procese, încercând să recupereze moşiile. O parte din sate sunt ocupate de Miron Costin (DTDS, doc. 1047, p. 347).

Mănăstirea mai poseda în anul 1782 mai puţin de jumătate din proprietăţile pe care le avea în martie 1654. Multe bunuri au fost vândute, iar altele au fost luate de Paisie când a plecat la Mănăstirea Secul, înainte de a se face darea de seamă a bunurilor mănăstirii în faţa autorităţilor austriece.

Războaiele duse pe teritoriul Moldovei întrerup adesea desfăşurarea vieţii monahale din cadrul mănăstirii, mănăstirea şi domeniul ei suferind distrugeri însemnate, cum ar fi, de exemplu, morile şi alte bunuri, depopularea satelor şi altele. Din acest punct de vedere, sunt de semnalat campaniile regelui Jan al III-lea Sobieski în anii de după 1683, dar mai ales războaiele ruso-austro-turce din perioada 1736-1739 şi războiul turco-rus din perioada 1768-1774. Pierderi importante se constată în patrimoniul cultural al mănăstirii nu numai din cauza războaielor, ci şi din alte motive, unul dintre acestea fiind neglijenţa funcţionarilor austrieci, care aveau sarcina de a evalua averea mănăstirii.

Pacea de la Kuciuk-Kainargi din 10-21 iulie 1774 duce la ocuparea Bucovinei de către austrieci în toamna anului 1774. Curtea imperială din Viena înfiinţează Consistoriul Episcopal al Bucovinei, care avea misiunea de a administra moşiile mănăstirilor. Sediul Episcopiei Rădăuţi se mută la Cernăuţi, aceasta fiind ridicată la rangul de Episcopie a Bucovinei. Sunt desfiinţate schiturile şi aproape toate mănăstirile, în afară de trei: Mănăstirea Dragomirna, Mănăstirea Putna şi Mănăstirea Suceviţa. De acum, Mănăstirea Dragomirna, ca şi celelalte mănăstiri rămase, nu mai dispun de un domeniu. Moşiile mănăstirii din Moldova au fost vândute, iar cele ale mănăstirilor din Bucovina au intrat în Fondul religionar, fiind administrate de stat.

Deoarece Mănăstirea Dragomirna a fost distrusă în câteva rânduri, s-au efectuat lucrări de restaurare, aceasta pierzându-şi aspectul originar.

Între anii 1830-1846, din banii fondului religionar au fost refăcute egumenia şi paraclisul Sfântul Niculaie şi au fost ridicate chiliile din partea de nord-vest a curţii. De


64

asemenea, au fost refăcute zidurile şi turnurile. Mari lucrări de restaurare au avut loc între anii 1961-1970, când s-au marcat şi etapele

de construcţie ale mănăstirii. Domeniul economic al Mănăstirea Dragomirna s-a constituit în prima parte a secolului

al XVII-lea, datorită, în cea mai mare parte, a daniilor făcute de mitropolitul Anastasie Crimca, boierii Stroici şi domnitorul Miron Barnovschi Movilă.

Daniile făcute Mănăstirii Dragomirna au fost de multe ori confirmate, datorită deselor schimbări de domnitori. Un domn nou putea lua de la mănăstire moşiile acesteia. Totodată, egumenul şi soborul mănăstirii cereau confirmarea proprietăţilor, în cazul în care actele de danie erau distruse. Astfel, la data de 2 aprilie 1618 Radu Mihnea, în urma jalbei călugărilor de la Mănăstirea Dragomirna, întăreşte mănăstirii satul Flămânzi din ţinutul Hârlău, pentru că privilegiul de danie şi miluire a putrezit într-o tainiţă a mănăstirii când a venit Alexandru Movilă voievod (noiembrie 1615 - iulie 1616), fiul lui Ieremia Movilă (1595-1606), cu oşti leşeşti. Dovada că mănăstirea avea acest sat a fost doar pecetea uricului, dar se adaugă şi ispisocul de întărire de la Ştefan Tomşa (1621-1623) (D.T.D.S., doc. 194, p. 103). Tot Radu Mihnea întăreşte şi alte proprietăţi ale mănăstirii, datorită aceluiaşi motiv: distrugerea documentelor (D.T.D.S., doc. 187, p. 101 şi doc. 195, p. 103).

Pretendenţii la tron veniţi cu oşti din afara ţării, având nevoie de bani, zălogeau adeseori bunurile mănăstireşti. Astfel, Anastasie Crimca, cerând de la Radu Mihnea întărirea satului Napadova Mănăstirii Dragomirna, arată că doamna Elisafta, mama lui Constantin Movilă (1607-1611), a luat cu sila satul de la egumenul mănăstirii. Acesta a venit cu "oşti leşeşti, cu joimiri şi cu cazaci" în 1612 şi 1615. Satul Napadova luat de la mănăstire a fost zălogit pentru suma de 2500 galbeni ungureşti (D.T.D.S., doc. 175, p. 100), bani necesari pentru întreţinerea trupelor.

Domnitorii nou instalaţi cereau bani pentru confirmarea proprietăţilor mănăstirii. În anul 1620, Gaşpar Graţiani (1619-1620), întărind nişte proprietăţi ale Mănăstirii Dragomirna, primeşte de la Anastasie Crimca 600 de galbeni ungureşti, deoarece la venirea lui în ţară a găsit "multă sărăcie şi scăpăciune" şi avea nevoie de bani pentru a plăti haraciul (Documente privind istoria României, A. Moldova, Editura Academiei Române, Bucureşti, doc. 582, p. 461-463). În anul 1621, Alexandru Iliaş (1620-1621) întăreşte mănăstirii un sat şi o silişte mănăstirii pentru 1000 de taleri de argint (D.T.D.S., doc. 216, p. 110).

Proprietăţile mănăstirii au mai fost zălogite şi de ctitorii ei, proprietăţi care au făcut parte din daniile făcute de aceştia. Astfel, logofătul Stroici a amanetat satele Drujeşti şi Tăistreni pentru 1200 de ughi atunci când a cumpărat catifea, damasc şi postav turcesc pentru surorile sale. Pentru răscumpărarea acestor sate, Anastasie Crimca dă postelnicului Bernat 600 de galbeni ungureşti şi 6 cai preţuiţi la 200 de ughi. De asemenea, Anastasie Crimca a mai plătit Mănăstirii Putna 100 de galbeni ungureşti (D.T.D.S., doc. 186, p. 101).

O situaţie aparte a constituit-o cearta dintre Anastasie Crimca şi Ionaşco Stroici. Datorită acestei certe, Ionaşco Stroici a luat de la Mănăstirea Dragomirna patru sate ce fuseseră dania lui către mănăstire. La data de 28 martie 1620, Ionaşco Stroici declară că l-a "pizmuit" pe mitropolitul Anastasie Crimca şi că, primind iertare de la cel ce a fost ca "părintele lui", consimte ca satele să revină mănăstirii. El recunoaşte că nici mitropolitul Anastasie, nici Mănăstirea Dragomirna nu datorează bani răposatului său tată, iar în mai multe rânduri a vorbit împotriva mitropolitului "căce nu ne socotiia la sărăcia noastră" (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/IV, doc.47).

Pentru proprietăţile mănăstirii, călugării au dus mai multe procese cu cei care aveau pretenţii asupra unor moşii ce aparţineau acesteia. Astfel, mănăstirea a avut un proces cu


65

Mănăstirea Pantocrator (Burdujeni) pentru satul Napadova. În iunie 1642, satul este întărit Mănăstirii Dragomirna de Vasile Lupu (1634-1653), deoarece egumenul Mănăstirii Pantocrator recunoştea că "precum el cu mâna lui au ras locul unei moşii a lor [...] şi în pizmă au scris moşia Napadova" (D.T.D.S., doc. 401, p. 152). Egumenul Mănăstirii Pantocrator dă zapis de mărturie prin care lasă satul Napadova Mănăstirii Dragomirna, deci prin acest zapis renunţă la orice pretenţii asupra acestui sat.

Ştefan Tomşa (1611-1615) confiscă mai multe moşii ce aparţineau mănăstirilor, în special moşiile date de "hicleni". Radu Mihnea restituie o parte din proprietăţile confiscate, restituind Mănăstirii Dragomirna proprietăţile donate de marele logofăt Stroici (Catalogul documentelor moldoveneşti/C.D.M., din Arhiva Istorică şi Centrală a Statului, Editura Academiei, Bucureşti, 1957-1968, vol. IV, doc. 124, p. 173-174) şi arătând că Ştefan Tomşa le-ar fi confiscat "la mânie".

Daniile boierilor au fost făcute cu moşii care făceau parte din averea familiei, moşii moştenite de la părinţi sau cumpărate. În actele de danie se specifica ce proprietăţi erau "drept ocini" şi care erau "cumpărături". Astfel, la dania marelui logofăt Stroici, se arată că satul Uriceni şi siliştea Tocmăgeni Stroici le-a cumpărat de la socrul său Gheorghe logofăt. Siliştea Drăgoteşti a cumpărat-o Stroici de la Alexa şetrar şi de la Fătul şetrar cu 200 de taleri, satul Horodeşti l-a cumpărat de la Petru, Ionaşco şi Dranga, fiii lui Stângaci, iar siliştea Pârjolta a cumpărat-o cu 350 de taleri de la fiii lui Dimitrie Pârjolta. În acelaşi act de danie se arată că două fălci de vie, care la rândul lor au fost donate mănăstirii, au fost cumpărate de la Gligorie Teclici cu 14000 de aspri (C.D.M., doc. 1253, p. 292).

Daniile domneşti se făceau cu moşii ce aparţineau ocoalelor târgurilor, acestea fiind în subordinea curţii domneşti. Mănăstirea Dragomirna primeşte danii satele Uriceni şi Flămânzi din partea domniei, sate ce au fost "drepte domneşti sub ascultarea ocolului târgului Hârlău" (D.T.D.S., vol. I, doc. 158, p. 91). Satul Salcea, danie de la Miron Barnovschi Movilă, era "ascultător de ocol târgului Suceava" (D.R.H., A. Moldova, vol. XIX, p. 133-135), la fel satul Ruşciori, care era "sat domnesc din ocolul târgului Suceava" (D.T.D.S., doc. 286, p. 126).

În actele de danie ale lui Miron Barnovschi se vede că daniile au fost făcute cu binecuvântarea mitropolitului de Suceava, Anastasie, şi a episcopilor de Rădăuţi, de Huşi şi de Roman (D.T.D.S., doc. 270, p. 122). La danie mai participă sfatul domnesc şi fraţii domnului, care sunt amintiţi şi în actul de danie al lui Constantin Movilă: "credinţa voievodului şi a fraţilor săi Alexandru voievod şi Bogdan voievod" (C.D.M., vol. I, doc. 1408). Daniile s-au făcut pentru pomenirea părinţilor, pentru sănătatea copiilor şi pentru pacea donatorului. Actele de danie se înscriu prin blestem.

Alte danii au fost făcute Mănăstirii Dragomirna din moşiile hatmanului Isac Balica, care n-a avut urmaşi direcţi: "satul Mătienii a fost dăruit Mănăstirii Dragomirna de Alexandru voievod, fiul lui Ieremia voievod, pentru pomenirea vărului său Isac Balica hatman" (D.T.D.S., doc. 210, p. 108). Tot din moşiile lui Isac Balica face danii către mănăstire şi Miron Barnovschi Movilă: "dăruieşte Mănăstirii Dragomirna satul Fărceanii [...] ce-a fost dreaptă ocină şi cumpărătură a unchiului său Isac Balica hatmanul [...] pentru pomenirea lui Isac Balica şi a părinţilor săi" (D.T.D.S., doc. 270, p. 122).

Ionaşco Stroici face danii în numele părinţilor săi: "Ionaşco Stoici, văzând dorinţa părinţilor săi Lupu Stroici mare logofăt şi Pascalina jupâneasa lui faţă de Mănăstirea Dragomirna, dăruieşte cu zapis Mănăstirii Dragomirna ..." (D.I.R., veacul XVII, A. Moldova, vol. IV, doc. 68, p. 64-67).

Satele erau donate specificându-se hotarele lor - vechile hotare - şi ce cuprindeau acele sate: loc de moară, heleştee şi altele. Ştefan Tomşa întăreşte Mănăstirii Dragomirna satul


66

Flămânzi "cu hotarul vechi din câmp, din bucovină şi din toate părţile" (D.T.D.S., doc. 194, p. 103). Dacă erau părţi de sate, se specifica cât anume revenea mănăstirii, de exemplu: jumătate de sat din Storojineţ. Se specifica, de asemenea, "cu toate hotarele sale".

În documentele de danie şi de întărire se specifica ce statut avea dania respectivă. La data de 22 aprilie 1641, Vasile Lupu, întărind două sate mănăstirii, arată ca acestea să fie "ocini şi miluire şi uric şi întărire" (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/IV, doc. 42). De aceste moşii mănăstirea putea dispune aşa cum dorea, fără nici o ingerinţă a domnitorilor sau dregătorilor. Potrivit dreptului pământului, daniile se diferenţiau în "ocine", adică moşii moştenite, şi în "cumpărături". Dacă erau ocine, la danie trebuia să consimtă, deci să participe, soţia şi fiii donatorului. Ionaşco Stroici, în actul său de danie, arată că: "după moartea noastră de va intenţiona cineva să încerce a rade sau a desface această a noastră danie şi miluire, din copiii noştri, câţi ne va da Dumnezeu, sau din neamul nostru, unul ca acela să nu fie iertat de domnul Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, şi de toţi sfinţii şi să-i fie potrivnici la înfricoşatul judeţ ..." (Th. Bălan, Documente bucovinene, vol. I, Cernăuţi, 1933, doc. 76, p. 165-167). Pentru daniile făcute din cumpărături nu era necesar consimţământul familiei.

O situaţie aparte o constituie daniile făcute de Miron Barnovschi din moşiile lui Isac Balica (D.T.D.S., doc. 260, p. 120; doc. 261, p. 120 şi doc 264, p. 120). Domnitorul Moise Movilă a contestat acţiunea lui Miron Barnovschi de a dispune proprietăţile foste ale lui Isac Balica, pe motivul că acesta i-a fost unchi şi a făcut drept de uzul său, anulându-le. Toate aceste proprietăţi au intrat, după îndelungate procese, în stăpânirea lui Miron Costin, mai precis în stăpânirea soţiei sale, fiica lui Ion Movilă (D.T.D.S., doc. 1107, p. 366 şi doc. 1047, p. 347).

La jumătatea secolului al XVII-lea, domeniul economic al Mănăstirii Dragomirna era pe deplin constituit. În timpul lui Vasile Lupu (1634-1653) mănăstirea traversează o perioadă liniştită, domnul întărindu-i mai multe proprietăţi.

În urma jafului făcut de cazacii lui Timuş Chmelniţchi, domeniul economic al mănăstirii este puternic afectat, fiind dezmembrat pentru puţin timp. Domeniul este refăcut de Gheorghe Ştefan, care la 22 martie 1654 (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/VI, doc. 63) întăreşte daniile lui Stroici, iar la 23 martie 1654 (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/VI, doc. 64) pe cele ale lui Miron Barnovschi şi ale altor domni. Alte sate sunt întărite în anul 1655 (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/VI, doc. 65).

În anul 1655 mănăstirea avea 27 de sate în jumătatea de nord a Moldovei, cele mai multe fiind în ţinutul Hârlău (13), 8 în ţinutul Suceava, 2 în ţinutul Dorohoi şi câte unul în ţinuturile Iaşi, Soroca, Cernăuţi, Hotin (vezi tabelul nr. 1).

Aceste sate erau în proprietatea mănăstirii, potrivit documentelor din Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/VI, doc. 63, 64 şi 65 şi a documentelor din D.T.D.S., doc. 437, p. 161 şi doc. 439, p. 162.

În ţinutul Suceava satele sunt apropiate unele de altele, iar în ţinutul Hârlău sunt vecine. În perioada următoare, egumenul Mănăstirii Dragomirna are mai multe judecăţi, pentru

că unele dintre moşiile ce aparţineau mănăstirii fuseseră ocupate de boieri. La data de 30 ianuarie 1737, Grigore II Ghica dă ordin să se cerceteze "pricina dintre

egumenul Mănăstirii Dragomirna şi Sorocineşti pentru moşiile Zlătari din ţinutul Hârlău şi jumătate de sat Storojieţ". Aceste sate fuseseră părăsite după jaful făcut de cazacii lui Timuş Chmelniţchi şi se aflau acum "în stăpânirea altor boieri" (D.T.D.S., doc. 751, p. 250).


67

La aceeaşi dată, Grigore Ghica trimite nişte boieri să cerceteze alte două sate ale mănăstirii, care erau şi ele părăsite şi "stăpânite de alţii" (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/VII, doc. 116).

În perioada 1737-1739, domnitorul dă un catastih de ispisoace şi zapise privind moşiile Mănăstirii Dragomirna "ce sunt cumpărături şi danii de la fericiţii ctitori şi adormiţii domni", prin care sunt întărite zece sate mănăstirii, precum şi viile, vecinii şi iazul de la Dorohoi (D.T.D.S., doc. 760, p. 253). În anul 1752, Constantin Racoviţă întăreşte alte trei sate mănăstirii.

Nr.

crt. Denumirea satului Ţinutul

1. Dragomireşti (Mitocu Dragomirnei) Suceava 2. Ruşciori Suceava 3. Buninţi Suceava 4. Bârnova Suceava 5. Napadova Soroca 6. Uriceni Hârlău 7. Tocmăgeni Hărlău 8. Horodeşti Iaşi 9. Zlătunoaia Hârlău 10. Flămânzi Hârlău 11. Brătineşti Hârlău 12. Nicşeni Hârlău 13. Salcea Suceava 14. Drăgoteşti Hârlău 15. Tăistreni Hârlău 16. Broscăuţi Cernăuţi 17. Măteiani Hârlău 18. Borzeşti Dorohoi 19. Dimideni Hârlău 20. Fărceni Dorohoi 21. Dobrăvăuţi Suceava 22. Corceşti (moşie) Suceava 23. Uriceni Hârlău 24. Horodiştea Hotin 25. Iubăneasa Hârlău 26. Storojineţ (jumătate) Suceava 27. Drujeşti Hârlău

Tabelul nr. 1. Satele Mănăstirii Dragomirna în anul 1655

Deoarece moşiile nu aveau limitele hotarelor bine precizate, mănăstirea a dus mai multe

procese pentru părţi din proprietăţile ei ce au fost ocupate de stăpânii satelor vecine. În urma acestor procese se restabilesc hotarele moşiilor. La data de 27 octombrie 1754, Matei Ghica dă ordin unor dregători să hotărnicească o porţiune de teren din moşiile satelor Uriceni şi Flămânzi, sate ce aparţineau Mănăstirii Dragomirna. Această porţiune era "împresurată" de


68

un boier. Sunt stabilite hotarele şi hotarul este "stâlpit" cu pietre. La delimitarea hotarelor se folosesc limite naturale: pârâul Scântei, drumul Miletinului (D.T.D.S., doc. 911, p. 299). Alegerea limitelor naturale ale hotarelor unei moşii este generală. Un alt exemplu care ilustrează acest principiu de delimitare este fixarea hotarelor satului Dragomireşti (Mitocu Dragomirnei): colţul pădurii dinspre Dragomirna, râul Suceava, Drumul mare, Poiana Comărdaşului (Th. Bălan, Documente Bucovinene, vol. V, Bucureşti 1942, doc. 1, p. 44).

La data de 22 ianuarie 1727, Grigorie Ghica porunceşte delimitarea şi stâlpirea mai multor moşii ale mănăstirii, iar locurile din moşii ocupate de alţii să fie eliberate (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/VII, doc. 32). În apărarea moşiilor mănăstirii, pentru locurile "împresurate de alţii" intervine şi mitropolitul Gavril, care dă mai multe cărţi de blestem "locuitorilor împregiuraşi" (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/VII, doc. 75 şi 59).

Hotarele unei moşii erau delimitate după actele de danie şi întărire şi după mărturia oamenilor bătrâni care locuiau în locurile respective. După ce se stabileau hotarele, se dădea mănăstirii o întărire de hrisov domnesc (D.T.D.S., doc. 1308, p. 434). Pentru fixarea hotarelor se stabilea o anumită dată când trebuia să se prezinte toţi cei implicaţi, precum şi dregători domneşti: "porunceşte lui Ilieş, fost mare paharnic, şi Constantin Canano, fost mare paharnic, ispravnicii ţinutului Suceava..." (D.T.D.S., doc. 1127, p. 372). Procesele duse la mănăstire pentru diferite moşii au continuat şi după 1775, anul ocupării Bucovinei de Imperiul Habsburgic. La această dată, domeniul economic al mănăstirii este mult mai mic şi continuă să se micşoreze până la 15 decembrie 1781, când Narkis declară doar 12 sate în faţa comisiei austriece (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/XI, doc. 27) (vezi tabelul nr. 2 ):

Nr.

crt. Bucovina Moldova

1. Dragomireşti (Mitocu Dragomirnei) Uriceni 2. Ruşciori (jumătate) Ruşciori (jumătate) 3. Bârnova Nicşeni 4. Buninţi Dobronăuţi 5. Corceşti (moşie) Zlătunoaia 6. - Napadova 7. - Flămânzi

Tabelul nr. 2. Satele Mănăstirii Dragomirna la 15 decembrie 1781

Pentru formarea unei imagini asupra mărimii domeniului Mănăstirii Dragomirna, în

tabelul nr. 3 sunt redate suprafeţele câtorva sate*:

Denumirea satului Suprafaţa (km2) Buninţi 6,82 Mitocu Dragomirnei 19,33 Dobronăuţi 8,499

Tabelul nr. 3. Suprafeţele (în km2) ale satelor Buninţi, Mitocu Dragomirnei, Dobronăuţi

(după Em. Grigorovitza)


69

Domeniul mănăstiresc cuprinde cele mai variate forme de exploatare: cultura cerealelor, creşterea animalelor, pescuitul, albinăritul, cultivarea viilor. De asemenea, se practică diferite meşteşuguri şi se face negoţ cu produsele naturale.

Partea constitutivă principală a domeniului economic au reprezentat-o satele domeniului. Satul era format din vatra satului, cu locuinţe, iar în afara vetrei satului se întindea câmpul şi pădurea. Locul curăţit de arbori şi de mărăciniş, putând servi ca loc de păşune şi de fânaţ, constituia câmpul. Între păşuni şi fâneţe se afla ţarina, care forma terenul arabil. Ţarina se împărţea în pământuri, adică în loturi ce erau lucrate de locuitorii satului, iar în locurile în care avea forme neregulate rămâneau clinuri sau unghiuri; se făceau şi grădini de legume, livezi. Satul era aşezat lângă o apă curgătoare, făcând posibilă construirea de mori şi de iazuri. Datorită importanţei mierei şi cerei de albine, majoritatea satelor aveau stupi. Acolo unde condiţiile naturale o permiteau satele aveau vii.

În afara satului, domeniul mai era format din vii şi iazuri mai mari, ce nu aparţineau vreunui sat, sau locuri de prisăci.

Satul reprezenta partea principală a domeniului economic, fiind o unitate complexă cu terenuri arabile, păşuni şi fâneţuri ce permiteau creşterea animalelor, cu păduri şi iazuri.

Primul sat al Mănăstirii Dragomirna a fost Dragomireşti, numit mai târziu Mitocu Dragomirnei. Acest sat a fost dăruit mănăstirii de ctitorul ei, Anastasie Crimca, în hotarele lui ridicându-se mănăstirea.

Anastasie Crimca a mai dăruit mănăstirii satele Buninţi şi Napadova. Satul Buninţi era situat în partea de sud a satului Mihoveni, în ţinutul Suceava, şi a fost înglobat în satul Mihoveni la împărţirea administrativă din anul 1956. Satul Napadova a fost dat lui Anastasie Crimca de Radu Mihnea "ca după moartea mitropolitului satul să treacă la Mănăstirea Dragomirna". Satul era situat "deasupra Nistrului", în ţinutul Soroca (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/V, doc. 21).

Marele logofăt Stroici dăruieşte la data de 4 septembrie 1605 următoarele sate: Uriceni, Tocmăgeni, Flămânzi, Dragoteşti, Horodiştea, Horodeşti, Corceşti, jumătate din satul Storojineţ, Dobronăuţi şi Dimideni (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/V, doc. 51).

Satul Uriceni (astăzi satul Nicolae Bălcescu din comună Flămânzi, judeţul Botoşani) era situat pe râul Stavna, ţinutul Hârlău. Tocmăgenii (fost sat pe râul Miletin, la sud de satul Prisăcani, în judeţul Botoşani) a fost silişte a moşiei Uriceni, în ţinutul Hârlău. Satul Flămânzi era aşezat lângă satul Uriceni. Siliştea Drăgoieşti era aşezată la Miletin, mai sus de Uriceni şi Tocmăgeni; satul a dispărut (era situat lângă satul Cotul de astăzi, din judeţul Botoşani). Satul Horodiştea era aşezat pe râul Ciuhur, pe ambele maluri, la graniţa dintre ţinuturile Hotin şi Iaşi. Aproape de acest sat era siliştea Horodeşti, care s-a numit mai târziu Pârjolta, situată în ţinutul Iaşi. Corceşti era o moşie în ţinutul Suceava, astăzi în Republica Ucraina; era o atenenţă a satului Cupca şi nu avea locuitori. Într-un raport din 20 mai 1784, Directoratul din Suceava comunică administraţiei ţării că moşia Corceşti este plină de gropi şi utilizabilă ca păşune (Gh. P. Cramariuc, Din satele Bucovinei. Corceşti, judeţul Storojineţ, Bucureşti, 1931, p. 34). Jumătatea din satul Storojineţ, azi în Republica Ucraina, a fost vândută de egumenul şi soborul mănăstirii la data de 11 februarie 1655 (C.D.M., vol. III,doc. 116, p. 47). Satul Dobronăuţi s-a mai numit Hapăii, iar mai târziu Alunişul; era situat în ţinutul Suceava (satul a dispărut; era situat în partea de nord-est a satului Lunca din judeţul Botoşani). Satul Dimideni (sau Dimitrieni), aşezat pe Prut în ţinutul Hârlău (astăzi se află în comuna Româneşti, judeţul Botoşani), a fost vândut de mănăstire; satul este întărit mitropolitului Nichifor în august 1744 (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/VIII, doc. 38).


70

La data de 20 august 1616, Ionaşco Stroici dăruieşte mănăstirii satele Drujeşti, Tăistreni, Bărsăneşti, Broscăuţi (D.T.D.S., doc. 175, p. 98).

Satul Drujeşti a dispărut; el era situat lângă satul Zlătunoaia, pe râul Sitna, în ţinutul Hârlău. Satul Tăistreni este situat pe râul Miletin, în ţinutul Hârlău (astăzi Câmpeni, în judeţul Botoşani). Satul Bărsăneşti (sau Bârsăneşti) era în ţinutul Dorohoi (astăzi sat în comuna Durneşti, judeţul Botoşani); acest sat a fost vândut de mănăstire, el fiind întărit lui Ionaşco Cupar în anul 1639 (C.D.M., vol. II, doc. 1439, p. 279). Satul Broscăuţi (sau Boriscăuţi) era situat pe râul Coţman, în ţinutul Cernăuţi; satul a dispărut.

Alexandru Movilă a dat mănăstirii două sate: Mătienii şi Borzeştii (D.T.D.S., doc. 210, p. 108). Satul Mătienii (sau Mateienii) era aşezat pe râul Jijia, ţinutul Hârlău, lângă satul Zlătunoaia, astăzi dispărut. Borzeşti era aşezat pe râurile Jijia şi Iubăneasa, în ţinutul Dorohoi (astăzi sat în comuna Ungureni, judeţul Botoşani). Satele Mateieni şi Borzeşti au fost stăpânite de mănăstire timp de 45 de ani, apoi au fost ocupate de Miron Costin (D.T.D.S., doc. 1047, p. 347).

Miron Barnovschi dăruieşte mănăstirii următoarele sate: Nicşeni, Fărceni, Brătineşti, Salcea, Ruşciori şi Bârnova. Satele Fărceni şi Salcea sunt dăruite la data de 16 martie 1627 (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/VI, doc. IV). Fărceni, fost sat între satele Corlăteni şi Carasu (judeţul Botoşani), a fost stăpânit de mănăstire până în anul 1661, când a fost ocupat de Miron Costin )D.T.D.S., doc. 1047, p. 347). La data de 20 ianuarie 1626, Miron Barnovschi dă mănăstirii satul Nicşeni (D.T.D.S., doc. 253, p. 118) (sau Necşeni), din ţinutul Hârlău (astăzi sat în comuna cu acelaşi nume din judeţul Botoşani). Satul Ruşciori intră în stăpânirea mănăstirii la data de 29 ianuarie 1628 (D.T.D.S., doc. 286, p. 126); este sat dispărut, fiind împărţit în două când s-a trasat graniţa Bucovinei. Pe locul lui s-a ridicat Iţcani-Gară. Pentru satul Bârnova nu avem data daniei; acest sat, care era situat în partea de nord-vest a satului Şcheia, a dispărut. Satul Zlătunoaia este trecut ca fiind al mănăstirii abia în anul 1654 (D.T.D.S., doc. 437, p. 161). Nu se ştie cine l-a dat mănăstirii (astăzi sat în comuna Lunca, judeţul Botoşani). Aceeaşi situaţie este şi pentru satul Iubăneasa.

Mai apar în documente şi alte sate, dar numai o singură dată, ceea ce înseamnă că mănăstirea le-a stăpânit pentru puţin timp. Astfel, satul Gârbeşti este menţionat în cartea domnească din 20 februarie 1616 (D.T.D.S., doc. 178, p. 99). Satul Călineşti apare într-un act din anul 1636 ca danie a lui Simion Movilă (D.T.D.S., doc. 372, p. 146). În anul 1737 este menţionat satul Chisăleşti ca fiind al mănăstirii (D.T.D.S., doc. 749, p. 250).

Ultimele danii făcute Mănăstirii Dragomirna datează din iunie 1775, făcute de fraţii Toma şi Ghenadie Cucoranul (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/X, doc. 88 şi 89): satele Durăştii şi Furcenii din ţinutul Tecuci. Mănăstirea nu a intrat în posesia lor, deoarece aceste sate nu apar în actele ulterioare ca fiind ale mănăstirii.

Mănăstirea a avut două schituri închinate: Gorovei şi Zlătunoaia. Schitul Gorovei a fost ridicat de mănăstire în anul 1740 (Narcis Creţulescu, Istoria sfintei Mănăstiri Gorovei din judeţul Dorohoi, Dorohoi, 1898, p. 5) pe o moşie nelocuită a mănăstirii: Sauceniţa. Numele vine de la Poiana Gura Văii, unde a fost amplasat schitul. Mănăstirea Dragomirna a dat schitului, pentru întreţinerea călugărilor, vite, câteva pogoane de vii, precum şi scutelnici pentru meşteşuguri. De pe moşia vecină schitului, Nicşeni (a mănăstirii), ei luau alimentele necesare. Schitul Gorovei a fost vândut de egumenul Paisie Velicicovschi înainte de 1781 şi a ajuns schit închinat Mitropoliei din Iaşi. Schitul Zlătunoaia a fost înfiinţat pe proprietatea mănăstirii, în satul cu acelaşi nume. El a fost vândut de Paisie Velicicovschi familiei Sturza şi a fost desfiinţat.


71

Spre deosebire de alte mănăstiri, fiind situată în podiş, Mănăstirea Dragomirna n-a avut munţi şi branişti. Pădurile şi poienile ce erau în posesia mănăstirii erau cuprinse în hotarele satelor.

Pădurile ocupau o suprafaţă mare din întinderea unui sat (vezi tabelul nr. 4), ca importanţă fiind pe locul secund, după pământul arabil.

Satul Păduri Dobronăuţi 15,93 ha Gorovei 77,7 ha Flămânzi 1287 ha Buninţi 11ha Mitocu Dragomirnei 2217 ha

Tabelul nr. 4. Suprafeţe ocupate cu păduri din câteva sate ale domeniului Mănăstirii

Dragomirna, de la începutul secolului al XX-lea (după Em. Grigorovitza) Mănăstirea a avut două poieni: Poiana Pustie, din hotarul satului Ruşciori, şi Poiana

Gura Văii, din hotarul schitului Gorovei. Viile erau constituite din suprafeţe special amenajate în acest sens, care au fost dăruite

mănăstirii, şi cele organizate în cadrul teritorial al unui sat. În anul 1605, Lupu Stroici dăruieşte mănăstirii patru fălci de vie (C.D.M., vol. I, doc.

1253, p. 292), situate pe dealul Zlodica (dealul celui rău). Ionaşco Stroici dăruieşte mănăstirii două fălci de vie la Cotnari în anul 1616 (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/V, doc. 17).

Mănăstirea poseda şi pivniţe în Cotnari, după cum arată un document din anii 1640-1642, prin care mănăstirea vinde o pivniţă. În document se specifică faptul că această pivniţă fusese dania lui Anastasie Crimca (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/VI, doc. 40). Dintr-un document din anul 1727 aflăm că mănăstirea avea pivniţe şi în Suceava (D.T.D.S., doc. 693, p. 231). Mănăstirea mai primeşte două fălci de vie la Miroslava, în ţinutul Iaşi, în anul 1665, de la "Ghervasie soţia lui Gheorghiţă din Iaşi" (D.T.D.S., , doc. 525, p. 182).

Datorită acestor danii, mănăstirea a deţinut o suprafaţă de 8 fălci de vii (114576 m2). Cea mai mare parte a viilor se găseau la Cotnari, deci erau de bună calitate.

Viile mănăstirii au fost apărate de domnitori: în anul 1626 Miron Barnovschi dă carte mănăstirii, "ca să nu învăluiască nimeni vierii la Cotnari" (D.T.D.S., doc. 264, p. 120), iar în anul 1727 Grigore Ghica dă o carte asemănătoare (D.T.D.S., doc. 757, p. 252).

O parte din satele mănăstirii aveau terenuri cu vii. O mare suprafaţă cu vii o avea satul Flămânzi, de aproximativ 10 hectare.

Livezile erau amenajate în cadrul satului. Astfel, într-un document din 1727 sunt amintite şi livezile satelor Călineşti, Mătieni şi Dobronăuţi (D.T.D.S., doc. 693, p. 231). Statisticile nu ne dau suprafaţa livezilor. Narcis Creţulescu menţionează că schitul închinat Mănăstirii Gorovei avea un lot de pământ cu livezi, specificând şi felul pomilor fructiferi: meri, pruni, cireşi, vişini (Creţulescu, Narcis, op. cit., p. 18).

Mănăstirea Dragomirna avea locuri de prisăci, care au fost primite ca danie, iar satele mănăstirii aveau şi ele stupi. Mănăstirea avea un loc de prisacă ce se numea Mărturia, aşezată în braniştea domnească Bohotin, la sud-est de Iaşi şi în nordul Fălciului, prisacă dăruită de Alexandru Vodă Movilă, "pentru a fi călugărilor de hrană" (D.T.D.S., doc. 372, p. 146).


72

Călugării mănăstirii au mai organizat o prisacă în Poiana Gura Văii ) N. Creţulescu, op. cit., p. 5).

Satele aveau un număr mare de stupi (vezi tabelul nr. 5).

Sate Numărul de stupi Nicşeni 160 Flămânzi 96 Buninţi 17 Mitocu Dragomirnei 90

Tabelul nr. 5. Numărul de stupi, după Em. Grigorovitza, op. cit.

Fiind aşezate lângă ape curgătoare, majoritatea satelor aveau iazuri. În actele de danie a

satelor se specificau satele cu iazuri, cum ar fi, de exemplu, "satul Horodişte pe amândouă părţile Ciuhurului, cu heleştee ..." (D.T.D.S., doc. 146, p. 88).

Iazurile ocupau o suprafaţă destul de mare: de exemplu, iazurile din satul Buninţi aveau o suprafaţă de 223 hectare )Em. Grigorovitza, Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti, 1908).

Mănăstirea Dragomirna mai stăpânea împreună cu Mănăstirea Bârnova şi Mănăstirea Suceviţa iezărul de la Dorohoi (D.T.D.S., doc. 340, p. 137) şi, împreună cu Mănăstirea Secul, un iaz cu zăgazul pe Răut, lângă cetatea Orhei, dăruit de Constantin Vodă Movilă (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/IV, doc. 57).

Satele de pe lângă iazuri aveau şi mori, specificate şi ele în actele de danie şi întărire, după cum o arată un document din anul 1654, prin care se întăreau mănăstirii satele Ruşciori, Salcea şi Bârnova, "cu vaduri de moară pe râul Suceava" (D.T.D.S., doc. 439, p. 162). Satul Dobronăuţi avea mori pe Siret (Arhivele Statului Suceava, Fondul Th. Bălan, II/V, doc. 32), satul Napadova pe Nistru (D.T.D.S., doc. 184, p. 100), satul Horodiştea pe râul Ciuhur şi satul Uriceni pe Miletin (D.T.D.S., doc. 146, p. 88), satul Drujeşti pe Sitna (D.T.D.S., doc. 186, p. 101) şi altele.

Structura domeniului economic al Mănăstirii Dragomirna era foarte variată. Pe lângă satele mănăstirii mai erau amenajate şi grădini de legume: satul Buninţi avea 5,5 hectare de grădini, iar satul Mitocu Dragomirnei 23 de hectare (Em. Grigorovitza, op. cit .).

Satele erau dăruite mănăstirii "cu toate veniturile din vaduri de moară, heleştee, câmp şi din pădure" (D.T.D.S., doc. 437, p. 161) asigurând-se astfel prosperitatea acesteia.

Pe domeniul mănăstirii se practica creşterea animalelor, cultura plantelor, pomicultura, viticultura, albinăritul. Mănăstirea comercializa produsele realizate pe domeniu în prăvăliile ce le avea în târgurile de la Suceava, Botoşani, Hârlău şi pivniţele de la Cotnari. Mănăstirea practica şi comerţul ambulant, folosind posluşnicii săi, care erau ţărani scutiţi de obligaţii faţă de domnie.


73

METEOR THEMES ON ROMANIAN MEDIEVAL ORNAMENTS IN NORTHERN MOLDAVIA

Dimitrie Olenici (English translation by Andrei Dorian Gheorghe)

Bucovina is the name for the northern part of Moldavia, one of the three Romanian

medieval states (near Wallachia and Transylvania). This region is for Romania what the Valley of the Kings is for Egypt, a place full of royal buildings, churches and monasteries (Arbore, Balinesti, Humor, Moldovita, Probota, Voronet, Sucevita, etc.), famous throughout the world for their external frescoes. It is interesting that these pictures with religious scenes contain a lot of astronomical themes: the Sun, the Moon, the Zodiac, stars, eclipses, meteors etc. Here are some meteor examples.

At the Voronet Monastery, built in 1499 (under the ruler Stefan cel Mare - Stefan the Great) and painted in 1537, nowadays nicknamed "the Cistine of the Orient", we can see on the western side a composition called "Doomsday" (Figure 1).

Figure 1.


74

Figure 2. The Doomsday, Voronet 1537

Up there, on the right side and on the left side of the Supreme Judge, two angels keep

the Sun, the Moon and the Zodiac, a sign that the tissue of time is stretched and the Doomsday begins. From the Judge's feet, a river of fire from the sky starts towards the Earth, and we identify it as the trace of a fireball. On the left, there are sinners and Hell, and on the right, there are good men and Heaven. Right on the river of fire there are those who wait for their judgment.


75

At Humor Monastery, a creation of the chancellor Teodor Bubuiog, built in 1530, and painted in 1535 by the artist Toma, there is work on the southern side called "The Siege of Constantinople".

After three months of siege, the city was conquered by the Ottomans on 1453 May 29. The town with its palaces and churches, a Christian procession, and even the besiegers' clothes are reproduced in this picture.

Above them, there are falling stars, interpreted by Christians as divine fury. A similar picture, smaller but much better conserved, exists at Moldovita Monastery, which was build in 1537 during the period of the ruler Petru Rares. There, meteors are represented as incandescent rocks that spread from a cup which falls from the sky (Figure 3).

Figure 3. The Siege of Constantinople, Moldovita 1537

The question is whether Eta Aquarid and Sagittarid meteor showers were seen at that

time. If so, it means they were very strong, and at Humor and Moldovita Monasteries we have special evidence of their existence.

Or was another meteor shower active then, which does not now exist? We meet a shocking, unique picture on a variant of the coat of arms of Moldavia at Dragomirna Monastery (built by the ruler Miron Barnovschi), sanctified in 1727 August 30, and dedicated to the Holy Spirit and Whitsuntide.

On the coat of arms of the entrance tower, we meet the Aurochs, Sun, Moon, a big star and six falling stars. Considering that the Aurochs, the symbol of Moldavia, was identified with the constellation Taurus, and that the six meteors come from the constellation of Perseus, we think that the Perseid meteor shower is reproduced here. Probably, men of those times saw the flames as the Holy Spirit from Whitsuntide (Figure 4).


76

Figure 4. The coat of arms of Moldavia at Dragomirna Monastery, 1727


77

The meteor theme is also met in old religious books and icons. A wooden icon at Gainesti Church is significant. This icon reproduces the idea of the World's End from the Revelation of Saint John. "There was a great earthquake. The Sun turned black like sackcloth made of goat hair, the whole Moon turned blood red and the stars in the sky fell to Earth, as late figs drop from a fig tree when shaken by a strong wind." (Revelation 6, 12-13).

The painter probably had some astronomical knowledge, because he reproduces the Moon ("blood red") in the positions of the four phases around the Earth, a solar eclipse ("The Sun black like sackcloth of hair"), the Moon's shadow can be observed on the Earth, and fireballs and meteors fall from the sky ("stars fall down like figs") (Figure 5).

Also at the library of Dragomirna Monastery exists a Book of Psalms from 1616 whose

pictures were made by Anastasie Crimca. In one of the drawings King David can be seen in front of his soldiers and above them a globe which can be interpreted as a big fireball (or a solar eclipse?) (Figure 6).

These are some meteor themes discovered by us on ornaments from northern Moldavia. They are invaluable artistic treasures, but their astronomical analysis could obtain important results because science without culture is like a comfortable house in an immense desert.

It is highly probable that the astronomical motifs present on monasteries influenced the traditional architecture. On the old houses from Bucovina region one can see representations of the Sun, Moon, stars, eclipses and other astronomical motifs.

Figure 5. The icon of the Apocalypse from

Gainesti Church. Sketch: Irina Tibulca Figure 6. Kind David’s army, Dragomirna 1616


78

In the same time, similar symbols were found on the clay tablets from Tarataria (Transilvania), Jevdet Nasr (Irak), Knossos (Greece).

Figure 7. Astronomical ornaments in traditional architecture

The Sun, as the source of the material and spiritual life of humanity, has deeply

influenced human culture and civilization down through the ages. Symbols which represent the Sun can be found in all the ancient civilizations: Egyptian, Chinese, Indian, Mayan, etc. For example, Mithra the Sun God was worshipped with prayers at the winter solstice, and with a festival at the summer solstice.

The ancient Egyptians considered the Sun as being the eye of Horus, which later became the "eye of the Lord", and nowadays in a certain style of Christian religious painting this appears as a circle inside a triangle surrounded by rays. In ethnographic studies it is assumed that circles, rings, lozenges, small crosses, and certain other signs found in embroidery, on ceramics, on painted eggs, and used in architectural decoration are representations of the Sun.

Moreover, certain more complex images appear to be representations of solar eclipses. The typical example consists of a circle intersected on each sides by a circular arc, with three rays projecting downwards, and with three curves above it. Sometimes another smaller circle can be found in the interior of the circle; sometimes, a small point. To decipher this image which has very ancient roots, it may be said that the circle represents the solar disk, the side


79

arcs the Moon as it passes in front of the Sun, the upper arcs the solar prominences which can be seen during a total eclipse, and the central point a sunspot.

In Romanian villages, similar ornaments are found so often that some houses almost seem to be solar temples of ancient Egypt transferred to our era. This is not accidental. Similar symbols have been seen on a burnt clay tablet discovered in a Tartar village in Transylvania. Romanian peasants do not consciously follow Tartar models when decorating their houses or possessions, but these symbols have descended down through time for six thousand years, from one generation to the next.

Clay tablets like the Tartar ones have been found in Knossos, in Crete, and at Jemdet Nasr in Iraq. Specialists in the field consider the symbols on these tablets as being the first form of human writing.

Initially, these symbols were put on houses or equipment both for artistic reasons and to serve as a protective talisman. Only the artistic aspect has persisted down to our times. In the Christian world the cross became the protective symbol, and this itself is an ancient representation of the Sun.

Over time these symbols have become modified to such an extent that sometimes it is not easy to distinguish the solar eclipse underlying what superficially appears to be a bunch of flowers or a magnificent ornamented cross.

In next figures we present a small part of the huge collection of Romanian solar symbols maintained at Suceava Planetarium.

Figure 8. Stylised solar motifs


80

Figure 9. Solar ornaments on domestic obsects

Figure 10. The Sun – The Ddivine Eye that heals and protects


81

Figure 11. Solar motifs on gateposts, doors and funeral monuments

Figure 12. Various representations of eclipses of the Sun


82

Figure 13. Voronet Monastery - The last judgement, The zodiac

References

[1] V. Dragut, (1973), Humor. Editura Meridiane, Bucuresti;. [2] I. Miclea, R. Floresc, (1976), Dragomirna. Editura Meridiane, Bucuresti; [3] V. Dragut, V. Lupan, (1982), Pictura murala din nordul Moldovei, Editura Meridiane,

Bucuresti;

Dimitrie Olenici (in the left) with his fellows and disciples, waiting for the Perseid meteor shower near his particular observatory in Horodnic, Suceava County, Bucovina, Romania,

2004


83

PUTEREA RUGĂCIUNII IN FENOMENUL VINDECĂRII dr. Elena Armenescu Ciuhrii dr. Costin Laurenţiu Chitimia

S-a amintit despre aspectul social, bolniţele, vasiliadele, care au funcţionat şi din fericire se înfiinţează în continuare în mănăstiri. Îngrijirea sănătăţii ca faptă întru iubirea aproapelui aflat în nevoinţele sufleteşti şi trupeşti este aşadar unul din obiectivele esenţiale propuse de conducerea sfintelor lăcaşuri – mănăstirile. Una din metodele de vindecare pe lângă cele cunoscute din vechime: (fitoterapia, dietele alimentare restricţionate şi chiar postul) este rugăciunea.

Numeroase au fost şi sunt vindecările miraculoase ca urmare a rugăciunilor îndreptate direct spre divinitate ori prin intermediul Maicii Domnului şi sfinţilor cu renume de taumaturgi cum în ultima vreme, în spaţiul ortodox este Sfântul Nectarie.

Rugaciunea este singura metoda care ne poate ajuta să ne împlinim scopul, de a urma curentul nostru de conştientizare în drumul lui spre treapta cea mai de sus a tronului dumnezeiesc. Cu cât ne apropiem mai mult de Duhul, de Spiritul Universal, cu atât devine imaginea din interiorul nostru mai cuprinzătoare, crescând astfel puterea noastră de recunoaştere a Puterii Sale.

De când se roagă oamenii? Din timpuri imemoriale omul s-a pomenit ca purtător al sentimentului religios. De la

omul aflat în colectivităţile tribale până la omul modern toţi au nevoie de religie. Acest lucru a fost evocat magistral de Mircea Eliade în binecunoscuta sa operă « Istoria comparată a religiilor » unde sunt redate practicile ritualice religioase săvârşite de preoţi împletite cu cele terapeutice în contextul medicinii sacerdotale.

Referindu-ne la credinţele locuitorilor acestor meleaguri geto-dacii, ştim că religia lor era monoteistă dar printre divinităţile lor unele au putut avea şi roluri medicale. Unele zeităţi dacice aveau în seama lor sănătatea, firesc, deoarece la toate popoarele antice medicina magică ori sacerdotală vede în boli fie duhuri rele pătrunse drept corpuri străine în organism, fie le consideră ca pedepse divine. Bineînţeles că în cadrul unor astfel de concepţii anumiţi zei dătători de viaţă vor fi aceia care vor alunga demonii chinuitori din corpul oamenilor sau vor pedepsi cu boli pe cei necredincioşi.

Zalmoxis este principalul zeu al geto-dacilor, amintit în repetate rânduri în literatura antică, începând cu Herodot, Platon, până târziu de către istoricii bizantini. Printre atribuţiile lui Zalmoxis se înscriu şi cele de vindecător.

Dar sa venim spre vremurile mai apropiate şi binecunoscute nouă, ale erei celei noi, după Hristos!

Conceptul antic regăsit şi în medicina extrem orientală este valabil pentru orice boală: dacă frigul sau umezeala ori erorile alimentare, intoxicarea involuntară cu tot felul de droguri inclusiv medicamente ori alcoolismul cronic sau fumatul au condus la boală, şi până se vindecă omul evită aceste agresiuni asupra corpului, dar după o vreme uită şi din nou se


84

expune din neatenţie, lipsă de voinţă, sau forţat de împrejurări, se va reîmbolnăvi şi face o formă mai gravă decât prima dată. Prin urmare păcatul nu constă numai în atitudine, comportament (reamintiţi-vă cele zece porunci!) dar şi în lipsa de înţeres pentru sănătatea corpului, pentru igienă, îngrijire faţă de „templul sufletului”. Cum poţi iubi pe aproapele tău dacă pe tine nu te iubeşti, nu ai grijă de tine? Cum poţi împlini voia lui Dumnezeu dacă eşti neputincios? Cum ţi se va încredinţa împărăţia cerurilor dacă nu ai ştiut ce să faci cu adevărata ta avere - sănătatea?

Cu toţii ne dorim să fim sănătoşi, plin de succese, fericiţi şi să trăim mult să putem înmulţi binele, bucuria, speranţa, armonia. Să conştientizăm că suntem responsabili pentru menţinerea vieţii şi echilibrului ecologic al acestei planete, Pământ, din care sunt zidite corpurile noastre (Psalmul 22), să dovedim ca suntem încununarea creaţiei, prin mintea noastră care va şti să aleagă grâul de neghină, binele de rău, să prefere lumina faţă de întuneric. În acest sens, venim cu tot ce am adunat mai bun şi mai frumos, mai ascuns, tăinuit şi totodată folositor pentru vieţile semenilor noştri, cu speranţa că vom contribui la găsirea unei căi juste, demne de urmat nu numai pentru căutători, ci şi pentru „cei ce se uită după garduri, sunt pe uliţe sau în pieţe şi sileşte-i să intre ca să mi se umple casa”. (Luca 14-23)

Ideal este ca omul să fie toată viaţa sănătos! Însă acest lucru este posibil în foarte puţine cazuri. Trebuie sa vedem ce putem face în contextul actual să diminuăm cât mai mult până la anulare acel rău pervers care se poate să ne cucerească punându-şi pe el haine poleite, strălucitoare care să ofere plăcerea momentului, fără să ne lase să cugetăm la consecinţele îndepărtate. Răul sub forma bolii, a instalării anarhiei în funcţionalitatea organismului poate să se instaleze rapid (supradoză de droguri, otrăvire, intoxicaţie plus infecţiile şi accidentele), ori lent şi insidios, adică se instalează pe nesimţite. Să ne reamintim că bolile cronice pot fi: tratabile şi/sau netratabile (aşa numitele boli cauzate fie de păcatele strămoşilor care au comis nedreptăţi, crime jafuri, inducerea suferinţei) fie de păcatele personale care ar explica şi insuccesul terapeutic chiar când bolnavii sunt trataţi de cei mai buni medici).

Desigur, patologia actuală este mult îmbogăţită şi diversificată faţă de cea din antichitate, ca urmare a înmulţirii faptelor noastre condamnabile, începând cu perturbarea echilibrului natural, a intervenţiei omului în cele mai nedorite activităţi de producere a substanţelor chimice şi chiar radioactive pe care le risipesc apoi pe pământ, în ape, făcând să piară, ori să sufere mutaţii genetice toate vieţuitoarele, inclusiv el, şi terminând cu violenţa, ura, războaiele interminabile cauzatoare la rândul lor de lipsuri privaţiuni, dereglări nervoase, cancer. Unele boli din vechime aproape au dispărut, sau apar sporadic în special cele contagioase (ciuma, lepra, holera). Graţie cunoaşterii şi aplicării în masă a vaccinării populaţiei de la cele mai mici vârste boli altădată mortale ca: difteria, tetanosul, tusea măgărească, rujeola) s-au împuţinat substanţial, apar în grupuri endemice, izolate în special la ţigani nevaccinaţi. Turbarea, de asemeni este rar menţionată la oameni, atunci când sunt muşcaţi de animale sălbatice purtătoare de viruşi.

Pe de altă parte media de viaţă a crescut în ansamblu, prin reducerea mortalităţii infantile, fără ca oamenii să ajungă să atingă longevitatea de 100 - 120 de ani pentru care suntem programaţi; ca specie avem resursele energetice necesare dăinuirii vieţii pentru un secol. Am amintit toate aceste date pentru că numai prin identificarea lor le putem evita ori combate ulterior.

Ce invatăminte ne-au ramas de la Iisus? „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi!” îi îndemna El pe apostoli. (Matei 10-8)


85

Pe lângă puterea dumnezeiască, metodele de vindecare practicate de Iisus, pe care le-a transmis şi ucenicilor erau:

- rugăciunea cu devoţiune şi credinţă atât a vindecătorului cât şi a bolnavului, pentru însănătoşir;

- preamărirea slavei Lui Dumnezeu pentru vindecare, în rugăciuni de mulţumire şi fapte de binefacere. (Reamintim şi alte metode: atingerea, exorcizarea, sugestia, tămăduirea în taină („du-te şi nu spune nimănui!”), optimizarea gândirii, întărirea încrederii în Dumnezeu, exemplul personal de conduită morală, recomandări privind stilul moral de viaţă, îndemnuri la neimplicare, recomandări privind dieta, hrana, igiena corporală, sublinia importanţa credinţei în vindecare a bolnavului („credinţa ta te-a vindecat, femeie!”).

Aceste metode au fost parcă redescoperite şi practicate unele de preoţi, de psihologi, altele de medici, şi chiar de diverşi terapeuţi care obţin rezultate prin atingere sau „pusul mâinilor” (bioterapeuţi, rei-ki, maseuri etc).

Prin rugăciune putem să desfiinţăm, să dărâmăm temporar blocajele psihice (ură, mânie, orgoliu, dependentă, gelozie, etc.) şi să facem loc astfel desfăşurarii Puterii dumnezeieşti.

Părintele Arsenie Boca în cartea sa intitulată: „Cărarea Împărăţiei”, preluînd cercetări din domeniul endocrinologiei afimă că există o înterpătrundere a mediului endocrin cu cel moral, concepţiile de viaţă influienţează întreaga funcţionalitate a organismului uman. Citez: „mecanismul funcţional al omului e pus de la zidire sub controlul a două forme de conducere: cenzura raţiunii şi mărturia conştiinţei”. Toate informaţiile dinăuntru şi dinafara corpului (senzaţii, reprezentări, amintiri, dorinţe, temeri, etc. trec prin centrul de cenzură, unde sosesc totodată şi directivele conştiinţei. Acesta e locul unde „răsar gândurile” cum zic Părinţii, iar mintea „vede” pe cine să primească sau să respingă. Prin urmare hormonii influienţează spiritul, dar concepţia de viată, convingerea influienţează hormonii care acţionează pe mecanismul de bio-feedbaek. Sunt şapte glande endocrine şi şapte categorii de păcate determinate de ele. Când omul conştientizează răul păcatului şi are credinţă în Dumnezeu, se roagă Puterii Sale izbăvitoare.

Cercetatorii Institului de Cercetare Neuropsihologică din Sankt Petersburg au dovedit că oamenii se pot vindeca prin credinţă. Ei au reuşit să găsească şi dovada, descoperind mecanismul „material" al fenomenului divin. „Rugăciunea este un remediu puternic. De asemenea şi atingerea moaştelor. Nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar poate reface şi psihicul labil al bolnavului", a declarat Valery Slezin.

Profesorul Slezin a măsurat „puterea" rugăciunii. Acesta a înregistrat electroencefalogramele unor călugari care se rugau şi a descoperit un fenomen neobisnuit şi anume „scurt-circuitarea" activităţii cerebrale a cortexului, generat de sentimentul de siguranţă.

Acest fenomen nu poate fi observat decât la bebeluşii în vârstă de trei luni, când se află la sânul mamei lor (şi se simt în deplină siguranţă). Odată cu maturizarea, intervin grijile, instinctual de vieţuire care înseamnă veghe şi orientare continuă. Aşa se explică faptul că acest sentiment al siguranţei se estompează, activitatea cerebrală se intensifică iar ritmul biocurenţilor cerebrali devine mult mai lent, cu excepţia somnului adânc şi al rugăciunilor. Profesorul Slezin a numit această stare una de „veghe" şi a demonstrat că aceasta este vitală pentru fiecare persoană.

Este cunoscut faptul că bolile sunt cauzate în special de situaţii negative care ne afectează starea psihică. Se pare că în timpul unei rugăciuni grijile trec în planul doi sau chiar dispar de tot. Astfel, ambele vindecări, pshihică şi fizică sunt posibile.


86

Rugaciunile, locul sfânt - scut chiar pentru radioactivitate Altă cercetatoare din Rusia Angelina Malakhovskaya a realizat mii de cercetări cu

scopul de a găsi şi observa reacţiile corpului uman, înainte şi după slujbele religioase. Concluziile acestor studii au fost că serviciile religioase îmbunătăţesc sănatatea individului, rugăciunile normalizează presiunea sangelui.

Rugăciunile pot neutraliza chiar şi radiaţiile. Se ştie că, după catastrofa de la Cernobal, instrumentele de măsurare a radioactivităţii nu mai puteau înregistra nici o valoare. Cu toate aceste, nivelul radiaţilor din jurul bisericii Sfântul Arhangel Mihail, aflată la numai patru kilometri departare de locul incidentului, era unul normal. Cercetătorii sunt de parere că apa sfinţiită, semnul crucii şi chiar sunetele melodioase specifice ale clopotelor pot deasemenea vindeca boli. În Rusia şi în multe alte locuri (în spatiul ortodox şi în cel catolic) în timpul epidemiilor, clopotele bisericilor pot fi auzite în mod constat.

Sporim acţiunea Puterii izbăvitoare asupra noastră prin iertare, milă, dragoste si compasiune. Pentru a înţelege această afirmaţie, că oameni de ştiinţă şi medici care conform Jurământului lui Hipocrat şi multor Convenţii Internaţionale îngrijim oameni de toate naţiile, indiferent de religie, o atitudine extrem de avansată, poate una din disciplinele care alături de artă şi practicile sportive nu cunoaşte graniţe - facem apel la teozofie şi psihoterapie.

Ce este teozofia? Teozofia este doctrină care declară înţelepciunea divină un obiect al cunoaşterii umane. Scopul şi mijloacele fiecarei iniţieri în tainele mistice, au fost şi sunt: trezirea în

conştiinţa omenească a faptului că omul este o nedesparţită uniune cu natura universală, şi totodată revelarea înrudirii sale esenţiale cu fiinţele apartinatoare sferelor, nivelelor de sus (total şapte niveluri).

Aceste şase nivele alcătuiesc „lumile cauzale”, pe când lumea vizibilă nouă poate fi denumită ca fiind „lumea efectelor”, o lume fenomenologică.

Psihicul uman este deosebit de complex şi este teritoriul cel mai puţin cunoscut din câmpul cunoasterii omului. Progrese demne de reţinut au fost realizate în ultimii ani în psihologia transpersonală.

„Psihologia transpersonală extinde cercetarea psihologică a persoanei pâna la dimensiunea spirituală a existenţei, punând accent pe studiul stărilor şi proceselor prin care oamenii pot experimenta legături profunde cu interiorul Fiinţei (Sinele), depăsşnd conştiinţa Eului. PT este cea mai nouă orientare sau ramură a psihologiei universale. Această nouă metodă psihoterapeutică abordează omul integral, luând în considerare toate domeniile activităţii umane: fiziologice, emoţionale, cognitive, spirituale, etc. Extinderea conştiinţei dincolo de limitele Eului este considerată fundamentală pentru vindecare”.

Psihologia deci îmi oferă un criteriu important pentru a judeca autenticitatea credinţei: acolo unde credinţa şi viaţa spirituală mă conduc la trezirea vieţii, la libertate interioară, la pacea inimii şi la armonia cu sine, este pentru că este vorba de o cale bună.”

În timpul rugaciunii noi suntem străbătuţi şi inundaţi de un curent de conştienţă, care vine din inima universului, şi ne leagă de originea noastră divină. El porneşte în jos din sfera cea mai de sus a lumii dezvaluite, şi curge prin toate treptele intermediare până ajunge la nivelul cel mai de jos, al stării fizice, unde atinge inima şi simţurile omului pentru a umple fiecare atom al corpului său de viaţă şi de conştienţă. Astfel omul deţine posibilitatea de a acţiona conştient pe toate cele şapte planuri existenţiale; cu toate că principiul gândirii, care


87

este ancorat în nivelul mental (mens = raţiune) al conştiinţei umane, urmăreşte curenţii de conştiinţă în mişcarea lor, pentru a rămâne pe unul dintre nivelurile spre care se simte mai mult atras.

În ultima vreme s-a scris mult despre puterea gândului şi importanţa gândirii pozitive. În popor, ca urmare a unei îndelungate observaţii se spune: „fiecare îşi croieşte singur drumul în viaţă”, „cum îţi aşterni aşa dormi” şi dacă într-adevăr ne folosim după pofta inimii de aceasta putere de decizie, ştim de altfel foarte bine că deciziile luate în urma voinţei noastre nu se dovedesc a fi întotdeauna cele mai potrivite ci au urmări diferite, altfel de cum ne aşteptăm. Prin urmare, ne dăm seama că neştiinţa noastră este cauza unei decizii greşite. De aceea ne rugăm: „Doamne fie voia Ta!”.

Dacă dorim întradevăr să învingem boala ori eroarea, viciul care au generat-o trebuie să ne dăm silinţa, să ne întărim puterea de recunoaştere a Celui care are într-adevăr Puterea.

Omului care se situează pe treapta cea mai de jos, îi este privirea în interiorul său, mai mult sau mai puţin învaluită şi tulburată de dorinţele şi lăcomiile personale şi de viciile care rezultă din acestea, ca urmare şi puterea sa de decizie este egocentrică.

În omul spiritualizat ori în cel ce se roagă indiferent de pregătirea lui intelectuală, importantă este puterea credinţei în rugăciune, în Dumnezeul căruia i se adresează cu smerenie, recunoscând locul lui in raport cu acea Putere. În el se naşte şi dezvoltă acel curent, acel fluid care îl leagă de Puterea Divină care-şi poate astfel revărsa binefacerile asupra rugătorului (solicitantului).

Cel care se racordează la această putere este omul. Puterea veghează permanent asupra tuturor, dar cel în nevoinţă are acces prin starea de rugaciune, care este o stare de graţie.

„Lasa toată grija ta lumească” este un îndemn biblic, adică rupe-te de nivelul inferior ca să te poţi ridica spre sferele înalte (rupe-te de mediul în care te afli în nesiguranţă şi urcă spre cel care o oferă!).

Astfel se diferenţiază acel om necredincios de ceilalţi mai evoluaţi spiritual mai credincioşi în Puterea lui Dumnezeu Creatorul în mâinile căruia ei se abandonează prin rugăciune asemeni Lui Iisus în momentul răstignirii: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau Duhul”.

Pentru omul bolnav se poate ruga el însuşi, rudele sau prietenii şi preotul prin rugăciuni speciale de însănătoşire şi maslu. Considerăm că este absolut necesară spovedania pentru eliberarea psihicului de informaţiile apăsătoare şi urmarea poveţelor preotului.

Cum ne rugăm? Are mare importanţa tonul şi căldura cu care este rostită rugăciunea, adică a dialogului

cu Dumnezeu. Există în lume si în ţara noastră grupuri de healing, adică de vindecare prin rugăciune şi pusul mâinilor asociate cu incantaţii, înconjuraţi mental de lumină.

Se rosteşte numele celui pentru care se face rugăciune, vizualizându-l în lumină. Vocea este un canal de vindecare prin vibraţiile emise care trebuie să aibă o anumită frecvenţă, apropiată de cea pe care a avut-o probabil vocea Lui Iisus când a zis: „Ridică-te! Ia patul tău şi umblă”. Adică să fii conectat la Energia divină a vindecării. Nu zadarnic se spune în popor „te vindecă cu vorba”. La Facultatea de medicină ar trebui să se studieze aceste lucruri, pentru că ceea ce îi diferenţiază pe medici în relaţia cu bolnavii este tocmai atitudinea, tonul, vocea.

Aşadar, vocea omenească este un instrument de vindecare folosit intens de psihologi, de logopezi. Este pur si simplu o dezasamblare şi reasamblare a atomilor sub imperiul acelei vibraţii.


88

Rugăciunile de mulţumire pot fi rostite pe fond muzical evlavios, ştiind că muzica prin vibraţiile sale sporeşte puterea rugăciunii aşa cum plânsul, în cazurile disperate se spune că facilitează ajungerea la urechile Domnului, adică se creează o stare de profundă emoţie, de trăire autentică, nu de rostire mecanică a unor vorbe golite de recunoaştere, de încredere, de caldură umană izvorâtă din frămâmtare, din zbucium, din iubire. Iată cum trebuie rostită, şoptită ori gândită în monologul interior rugăciunea adevărată! Iată de ce trebuie să credem ce spunea părintele Cleopa cum trebuie să ne rugăm invocând o amintire: „cu bucurie în timpul unei slujbe am văzut în jurul capului unei ţărănci o aură luminoasă, semnul profundei sale credinţe!”

Ce se întâmplă în creier în timpul rugăciunii? Ce reacţii bio-fizico-chimice au loc în timpul acestui sublim dialog cu Dumnezeu,

rămâne să fie precizate în viitor (pe lângă cele neuro-endocrine la care ne-am referit) pentru că ele au loc cu siguranţă, sunt stimulate canale subtile, corpul emite mai multă lumină!

Dansul fotonilor este activat prin aceasta putere a gândului şi comuniunii cu Sursa, Cu Dumnezeu Tatăl - Izvorul vieţii, al Energiilor, al Puterii, cu Fiul său, Vistiernicul Iubirii şi cu Sfântul Duh Puterea Întelepciunii dumnezeieşti adică Sfânta Treime căreia ne rugăm noi creştinii!

Aura pictată în jurul capului sfinţilor creştini se regăseşte şi la alţi rugători aparţinând altor religii, ca dovadă că omul este rezultatul unui plan unic al creaţiei indiferent de culoarea, de morfologia sa exterioară. La disecţie, omul are aceeaşi anatomie, fie el alb sau negru ori apartinând rasei galbene sau amerindienilor!

Când si unde ne rugăm? Ne rugăm dimineaţa şi seara şi ori de câte ori ne trezim noaptea. Ne rugăm acasă, într-

un loc curat, special amenajat, un colţ pentru rugăciune, pe stradă aşteptând un mijloc de transport şi bineînteles în biserică. Apropierea palmelor inseamna echilibrare energetica a celor doua jumătăţi (dreapta - stanga) ale corpului, iar semnul crucii cu care incepe şi se sfârşeste o rugăciune, din punct de vedere al medicinii extrem orientale înseamna atingerea şi stimularea centrilor energetici: ajna (al treilea ochi), hara (marea energiilor) şi anahata (chakra inimii).

Cât ne rugăm? Permanent ar fi răspunsul cel mai potrivit. Ne rugăm singuri? În grupuri mici, mari? Toate variantele sunt posibile, reamintindu-ne

faptul că Sfântul apostol Pavel a subliniat spusele Lui Iisus: „unde sunteţi doi sau trei rugaţi-vă în numele Meu”.

Postul însoţeşte rugăciunile? Este cunoscut că pentru anumite categorii de bolnavi postul nu este obligatoriu! Sunt

întrebări legitime a căror răspunsuri le poate da individualizat în primul rând preotul-duhovnic ori medicul terapeut dacă este creştin practicant şi cunoscător. Sunt posibile diverse variante. Răspunsurile ni le-au dat în primul rând sfinţii Părinţi şi le găsim în orice carte de rugăciuni.

Iisus s-a rugat şi a postit. El este modelul de urmat. El este reformatorul moral care a desfiinţat prin învăţăturile sale hotarele dintre naţiuni, a acordat atenţie samarinencei, ne-a lăsat parabola orbului vindecat sâmbăta - arătând astfel slăbiciunea şi limita prejudecăţilor


89

omeneşti, adică este mai plăcut Lui Dumnezeu fapta bună, nu ascultarea oarbă a legilor ci acordarea lor cu realităţile („Făţarnicilor! Care dintre voi căruia îi cade asinul într-o groapă nu-l scoate?” sâmbăta) a vorbit de binecuvântarea care o au toate neamurile pământului prin cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu.” îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33) Pe cine a învins de fapt Domnul!? El a învins, mai înainte de toate, păcatul din lume, poftele şi plăcerile lumeşti, tentaţiile lumii corupte şi amăgitore. Iar dacă „s-a luptat” cu cineva şi cu ceva, El nu a făcut-o decât atunci când tâlhăria, corupţia, hoţia şi înşelăciunea pătrunsese chiar şi-n templul sfânt: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile. Voi însă aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.” (Marcu 11, 17).

Mai este un lucru esenţial destăinuit de Iisus, şi anume acela care ne arată cum să nu ne reîmbolnăvim dacă ne-am vindecat, idee care se desprinde din următorul verset din Vindecarea slăbănogului în ziua de sâmbătă: „După aceea, Iisus l-a aflat la templu şi I-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” (Ioan 5-14).

Prin creşterea mediei de viaţă la populaţia adultă la maturitate şi vârsta a treia, s-au înmulţit bolile de uzură, de îndelungată funcţionare în condiţii nu totdeauna favorabile a diverselor organe din corp. Supuse suprasolicitării în primul rând inima şi întreaga reţea vasculară cunoaşte fenomenul de îmmbătrânire precoce tradus prin bolile cardiovasculare dobândite, care ocupă primul loc la cauzele determinante ale morţii la diferite vârste, grav fiind faptul că mortalitatea prin infarct miocardic a coborât la vârste de 34 - 35 de ani, urmare a stresului social, a fumatului excesiv, a alimentaţiei incorecte şi a altor factori de risc.

Populaţia tânără este ameninţată în pierderea sănătăţii şi a vieţii prin consumul de droguri (haşiş, marihuana, acid lisergic, extazy), bolile cu transmitere sexuală (SIDA, bolile venerice) şi nu în ultimul rând consumul de băuturi aparent inofensive: coca-cola, cafea care sunt excitante ale sistemului nervos şi totodată vasoconstrictoare, dăunând bunei funcţionalităţi a inimii şi vaselor de sânge. Am întâlnit mulţi tineri cu tahicardie, tulburări de ritm secundare consumului excesiv de coca-cola (necesarul total de lichide era reprezentat în exclusivitate de această băutură), fiind victimele reclamelor agresive care se fac, uitând ei să bea apa.

Acum lucrurile sunt mult mai complicate nu numai faţă de antichitate sau faţă de acum un secol ci chiar faţă de un interval scurt, anterior ultimului deceniu. Datorită existenţei şi folosirii mijloacelor de transport (avionul, trenurile rapide), mijloacelor de comunicare (telefonia mobilă, Internetul) s-a afirmat că Pământul a devenit un sat. Într-un minut ajunge vestea de aici până la „marginea” pământului, bineînţeles atât vestea bună cât mai cu seamă vestea rea.

Copiii, adolescenţii care stau conectaţi ore întregi la Internet, cad uşor sub influenţa programelor de cele mai multe ori destructive, decât a părinţilor cu care stau de vorbă foarte puţin timp sau nu comunică deloc, ori a rudelor apropiate, cum se întâmpla altădată. (nemaivorbind de faptul că de multe ori părinţii sunt depăşiti de capacitatea de a şti cum să-şi pregătească copii pentru viitor).

Să ne rugăm noi inşine mai mult şi să-i îndemnăm şi pe alţii ca toate acestea să nu se întâmple! Rugăciunile noastre să fie însufleţitoare, dătătoare de energii de a ne împlica, a acţiona împotriva răului aducător de boli căci noi suntem trupul bisericii şi Dumnezeu lucrează prin oameni!

Nu mai putem rămâne indiferenţi şi neinformaţi pentru că multe rele se vor răsfrânge asupra sănătăţii noastre (fizice şi psihice, sufleteşti) şi asupra copiilor noştri dacă nu ştim sau nu suntem în stare să spunem un NU! hotărât răului. De aceea subliniez în primul rând


90

importanţa interesului pe care să-l acordăm locului şi evenimentelor în mijlocul cărora trăim. Mai presus însă de răul fizic care are drept ţintă corpul (trupul), trebuie să identificăm, să cunoaştem şi să combatem răul care distruge sufletul. Prin rugăciune mintea este îndreptată spre cele sfinte, nu spre toate fleacurile lumeşti nefolositoare ori ispititoare.

Sufletul este susţinut prin rugăciune permanentă, prin rugăciunea inimii care se poate rosti simplu, în orice moment liber: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu, Miluieşte-mă pe mine pacătosul(a)”.


91

DESPRE SOCIETATEA DOAMNELOR ROMÂNE DIN BUCOVINA dr. Daniela Popescu

Contextul istoric Mijlocul secolului al XIX-lea este o perioadă agitată şi instabilă, dar marcată de un

avânt patriotic şi o prosperitate economică pe care Principatele Române nu le mai cunoscuseră. Lumea începe să se schimbe tot mai mult şi, sub imboldul marilor transformări politice care marchează Europa secolului al XIX-lea, elita politică românească simte nevoia racodării la valorile europene şi necesitatea eliberării de sub tutela otomană şi ţaristă, pe care o percepe ca o piedică în calea emancipării naţionale. În contextul unor noi priorităţi internaţionale, inaugurate de Congresul de Pace de la Paris din 1856, Ţările Române valorifică momentul şi armonizează propriile interese cu interesele marilor puteri europene. Anul 1859 marchează unirea celor două principate şi debutul constituirii noului stat ce se va numi, în curând, România şi care se doreşte unitar şi modern. Toate măsurile legislative iniţiate de Alexandru Ioan Cuza, noul domn ales în cele două principate, vor merge în această direcţie de unificare şi modernizare a ţării. Proiectul se dovedeşte îndrăzneţ şi vast, iar pentru realizarea lui este nevoie de o solidaritate socială fără precedent. De aceea, toţi locuitorii ţării sunt chemaţi să se mobilizeze şi să se implice în efortul de emancipare şi unificare. Dar mentalitatea locuitorilor este încă una patriarhală, tradiţională, conservatoare, marcată de lentoarea oriental-balcanică. Conflictul dintre noua generaţie, crescută şi educată în spirit progresist la şcolile Europei occidentale, şi generaţia anterioară, ataşată de vechile cutume, este acut şi pune în pericol viitorul democratic şi al modernităţii noului stat. În aceste condiţii noua elită politică instaurată la conducerea ţării va descoperi în partea feminină a societăţii româneşti un ajutor nepreţuit. Artizanii mişcării paşoptiste şi ai unirii vor face neîntârziat apel la surorile, mamele şi fiicelor lor, la compatrioatele lor, în care află o veritabilă forţă a progresului şi a emancipării, dispusă la colaborare şi parteneriat.

Femeile se dovedesc a fi depozitarele a două valori – ce pot părea contradictorii la prima vedere – necesare afirmării noului stat european: tradiţia şi modernitatea. Noua clasă politică românească – eminamente masculină, de altfel – recunoaşte capacitatea femeilor de a fi purtătoarele valorilor tradiţionale: limba, credinţa, obiceiurile, folclorul, adică exact valorile care legitimează identitatea naţională a unui popor:

„Femeile au păstrat această rămăşiţă din limba strămoşilor noştri, lăsând-o ca o moştenire şi un depozit sfinţit, din fiică în fiică la strănepoţii lor. De la voi am învăţat să zic mamă şi tată, Dumnezeu şi cer, soare şi lună, frate şi soră, om şi femeie şi mi-aţi dat nişte documente netăgăduite împotriva tuturor acelora care vor să tăgăduiască începuturile românilor şi să-i dezbine din marea şi slăvita lor familie“1.

1. Ion Heliade Rădulescu, Femeile sau cugetul acestei foi, în „Curier de ambe sexe“, nr. 2, 1837,

p. 47


92

Femeia este considerată apărătoarea sufletului şi viitorului naţiunii: apărătoarea identităţii naţionale prin conservarea valorilor lingvistice, culturale şi morale; creatoarea viitorului prin vocaţia sa civilizaţională, prin receptivitatea faţă de nou, faţă de modernitate:

„... de la voi au început întâia-şi dată semnele de civilizaţie în pământul nostru; şi în vreme ce bărbaţii cu îmbrăcămintea şi purtarea lor seamănă cu cei din fundul Asiei şi Africii, voi2 păşiţi cu un pas zburdatec şi uşor să vă puneţi de-alăturea cu surorile voastre din Europa“3.

Două roluri le vor atribui deci bărbaţii politici ai vremii contemporanelor lor: unul de educare a propriei familii, ca unitate fundamentală a viitoarei societăţi româneşti moderne (Ion Heliade Rădulescu, Femeile sau cugetul acestei foi, în „Curier de ambe sexe“, nr. 2, 1837, p. 47).

„A face dar din fiecare familie un centru de civilizaţie în mâna femeii, această fiinţă misterioasă, fantastică, îngerească ce Rousseau visase şi căreia în prevederea sa pentru viitor, el îi însemnase importanţa socială“4 şi altul de implicare în plan social, de participare activă la creşterea spirituală şi la civilizarea neamului românesc. Dacă primul dintre aceste roluri continuă să menţină femeia în spaţiul privat, acolo unde îi fusese rezervat întotdeauna locul, cel de al doilea permite femeilor afirmarea în viaţa publică, a cetăţii. Chiar dacă pentru început rolul pe care aveau să-l joace este doar unul social, femeile neavând încă drepturi politice, implicaţiile gesturilor lor vor fi adesea politice.

2 Femeile au fost cele dintâi care au adoptat moda apuseană. Vestimentaţia occidentală era

purtată de doamnele din înalta societate încă înainte de declanşarea războiului ruso-turc din 1806. Analizând moda românească de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, Adrian-Silvan Ionescu constată că „boieroaicele o luaseră cu cel puţin o generaţie înaintea soţilor lor în privinţa vestimentaţiei“. (op.cit., p. 95). Alecu Russo remarcase şi el tendinţa femeilor de a se situa în avangarda schimbărilor de comportament şi vestimentaţie: „În toate ţările, femeile sunt mobilul revoluţiunilor, mai ales în ceea ce priveşte moda. De aceea şi la noi, cucoanele au schimbat costumului grecesc, frumos, bogat şi măreţ“ (Iaşii şi locuitorii lui în 1840, în Cântarea României, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 314-315). Lucrul nu este lipsit de semnificaţie. Întâi pentru că dă seamă de faptul că femeile române sunt racordate la informaţia europeană de ultimă oră („Elegantele nu pierdeau nici un prilej de a se informa. [...] Începând cu primul deceniu al secolului al XIX-lea, femeile din Principate se puteau documenta în privinţa toaletelor chiar din jurnalele de modă“ – Adrian-Silvan Ionescu, op.cit., p. 96-97), pentru început în ceea ce priveşte moda, dar în foarte scurt timp se vor dovedi preocupate de tot ceea ce se întâmplă în Europa (mişcarea de idei, prefacerile revoluţionare, situaţia femeii, rolul educaţiei, problemele legislative ş.a.m.d.). Apoi, de egală însemnătate, este faptul că se produce o modernizare a aspectului exterior al societăţii, în urma unui spectaculos proces de prefacere, iar aceste modificări vor avea o influenţă deosebită asupra mentalităţilor: „Ele practic pregăteau terenul pentru independenţa ţării, pentru dezvoltarea economică, pentru punerea bazelor unei industrii locale, pentru progresul comerţului şi al finanţelor, pentru emulaţie cultural-artistică şi, nu în ultimul rând, pentru emanciparea femeii“. (Adrian-Silvan Ionescu, op.cit., p. 65.)

3. Ibidem, p. 48 4. Nicolae Bălcescu, Filosofie socială despre educaţia mumelor de familie, în „Foaie pentru

minte inimă şi literatură“, an VIII, nr. 5, 28 ianuarie 1846, p.33


93

Cert este că femeile percep importanţa momentului istoric pe care îl trăiesc şi, într-un elan patriotic cu nimic inferior contemporanilor lor bărbaţi, se grăbesc a le sta alături şi a participa la efortul comun de civilizare şi democratizare a ţării, ceea ce dovedeşte o reală conştiinţă civică:

„Iar acum, când fraţii noştri se deşteaptă şi păşesc înainte, să nu rămânem nici noi în vechea amorţire; ci deodată cu dânşii să ne silim a ieşi din întuneric, să ne silim a dobândi locul ce trebuie să ocupăm în lume“5.

Pentru a-şi eficientiza efortul femeile vor înţelege imediat necesitatea unirii forţelor şi a coordonării tuturor acţiunilor. Se constituie astfel, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, primele asociaţii de femei, al căror scop declarat este, de cele mai multe ori, filantropic.

O trăsătură distinctivă a primelor organizaţii româneşti de femei o reprezintă însă depăşirea acestor scopuri pur sociale şi îmbrăţişarea unor obiective cu un pronunţat caracter general-democratic6 sau chiar politic. Este cazul asociaţiilor de femei din spaţiul Imperiului Habsburgic, unde au luat fiinţă primele astfel de organizaţii, care urmăreau, înainte de toate, eliberarea de sub dominaţia străină şi afirmarea identităţii naţionale7. Pentru a putea obţine autorizaţia de funcţionare aceste asociaţii înscriau în statutele lor scopuri filantropice şi eludau voit obiectivele politice.

Societatea Doamnelor Române din Bucovina Reuniunea Femeilor Române din Braşov a constituit modelul declarat al mai multor

asociaţii şi organizaţii de femei. Între ele, Societatea Doamnelor Române din Bucovina, înfiinţată în 1891, la Cernăuţi, ce va fi condusă de un comitet format din Eufrosina Petrino-Armis, Elena Popovici Logothetti, Maria Grigorcea, Sofia Ştefanovici, Victoria Stircea, Ştefania Hurmuzachi, Agripina Onciul. Aşa cum Reuniunea din Braşov se afla sub directul patronaj al ASTREI, Societatea Doamnelor Române din Bucovina se va plasa sub direcţia şi îndrumarea Societăţii pentru Literatura şi Cultura Română din Bucovina. După acelaşi model, asociaţia bucovineană avea să îmbine mişcarea de emancipare a femeii cu lupta pentru eliberarea naţională a românilor din Austro-Ungaria. În statutele sale obiectivele societăţii sună astfel:

„A lucra pentru înaintarea culturii în special a învăţământului la partea femeiască a poporaţiunii române din Bucovina şi pentru sporirea industriei de casă, pe care vrea să-l realizeze prin stipendii, spre a spori cercetarea şcoalelor din partea copilelor, prin organizarea de expoziţii şi bazaruri de industrie de casă...“8.

Atenţia acordată industriei casnice, deşi pare un domeniu minor, nu este câtuşi de puţin lipsită de semnificaţie, pe de o parte pragmatică (colectarea de fonduri pentru întreţinerea şcolilor), pe de altă parte simbolică, pentru că itinerarea expoziţiilor de produse româneşti făcea cunoscut lumii europene specificul naţional românesc şi individualiza naţia română între

5. Sofia Chrisoscoleu, Epistola adresată tuturor doamnelor moldovene, în Operile doamnei

Sofia Chrisoscoleu, născută Cocea. Precedate de viaţa autoarei, de doamna Iulia A[ricescu], Bucuresci, Typografia Naţională a lui Stefan Rasidescu, 1862

6. Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române, vol. I, Editura Ecumenica, Bucureşti, 2001, p. 10

7. Prima asociaţie a femeilor române a fost creată la Buda, în 1815 8. „Familia“, nr. 5, 3 februarie 1891


94

celelalte naţii ale Europei. Astfel, una dintre secţiunile Societăţii, aflată sub conducerea Emei de Krismanci, antrenează peste 400 de femei şi fete de la ţară în confecţionarea de cusături şi ţesături originale româneşti, pe care le comercializează, cu ajutorul Asociaţiunii din Viena pentru Propagarea Industriei Casnice Femeieşti, la Berlin, Viena şi Londra. Sunt înfiinţate un atelier de croitorie şi unul de confecţionare a veşmintelor preoţeşti. Societatea va organiza apoi propriile târguri, serbări şi bazare în vederea comercializării produselor acestor ateliere, precum şi a celor provenite din industria casnică.

După acelaşi model al româncelor transilvane, bucovinencele îşi vor crea o serie de filiale, prima dintre ele, la Suceava. Cu ajutorul lor se vor strânge fondurile necesare înfiinţării, în toamna anului 1896, a Internatului de Fetiţe Române de la Cernăuţi, cu o capacitate de 88 de locuri, al cărui scop este educarea în spirit naţional a fetelor şi instruirea lor în vederea obţinerii autonomiei financiare9. Doi ani mai târziu, în 1898 este inaugurată, sub patronajul societăţii, o Şcoală Poporală pentru Fetiţe, cu predare în limba română, apoi două aziluri pentru îngrijirea copiilor nevoiaşi10.

După Marea Unire din 1918, Societatea Doamnelor din Bucovina se va înscrie şi ea în mişcarea de unificare a asociaţiilor de femei, afiliindu-se la Uniunea Femeilor Române din România Mare.

Realizarea României Mari debutase cu prevederea unei serii de reforme democratice expuse cu prilejul Marii Adunări de la Alba Iulia ce consfinţea marea unire. Între ele se aflau şi acordarea votului universal, inclusiv pentru femei, din păcate acesta din urmă nesoluţionat juridic de constituţiile următoare. Pentru obţinerea acestui drept aveau să mai treacă încă aproape 40 de ani. Motiv pentru care mişcarea de femei din România Mare va deveni, în timp, o mişcare revendicativă, de luptă pentru drepturile nu numai sociale, ci şi politice ale femeilor.

Reuniunea Femeilor Române de la Iaşi Aflată în aceeaşi descendenţă din Reuniunea Femeilor Române din Braşov, Reuniunea

Femeilor Române de la Iaşi este prima asociaţie feminină din Principatele Unite. Ea va fi înfiinţată în 1867, la iniţiativa Corneliei Emilian, soţia unuia dintre promotorii şi susţinătorii asociaţiei transilvane, Ştefan Emilian, care face cunoscut modelul ardelean şi femeilor moldovence. Societatea va fi condusă de un comitet format din 12 membre (Cornelia Emilian, Elena Mârzescu, Veronica Micle, Eugenia Al. Urechea, Aristia Popescu, Ecaterina Sion, Ecaterina Tzony, Elena Corjescu, Natalia Lochman, Cassandra Hazu), condus de Matilda Sihleanu.

Ideea înfiinţării unei societăţi de femei preocupa de mai multă vreme anumite cercuri intelectuale de la Iaşi. Scopul principal urma să fie înfiinţarea unei şcoli profesionale de fete, ce avea drept misiune instrucţia şi învăţarea unei meserii, în vederea obţinerii independenţei economice, văzută ca fundament al emancipării feminine. În urma colectării fondurilor necesare, în 1870 societatea inaugurează la Iaşi Şcoala Profesională de Fete, care, în decurs de câţiva ani se va transforma într-un centru de perfecţionare a unei întregi generaţii de tinere.

Liga Femeilor

9. I.V. Stefanelli, Mişcarea feministă din Bucovina, în „Viitorul Românesc“, nr. 4, aprilie

1912 10. Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române, p. 12


95

În 1894, Reuniunea Femeilor Române de la Iaşi se transformă în Liga Femeilor. Prilejul

este provocat de publicarea unei dări de seamă a Casei de economii, din care reieşea că femeile căsătorite şi minorii nu-şi pot depune sau ridica economiile. Se relevă cu acest prilej unul dintre principalele obstacole care barau drumul de emancipare a femeii din România: menţinerea ei într-o stare de inferioritate juridică. Constituită după modelul Codului napoleonian, care proclama inferioritatea femeii măritate, legislaţia românească tratează femeia drept minoră din punct de vedere juridic. În consecinţă, o dată măritată, femeia se descoperea în imposibilitatea de a-şi putea administra veniturile, de a putea vinde sau cumpăra fără acordul soţului. Reuniunea Femeilor Române se vede nevoită să descopere că banii obţinuţi prin propriile eforturi nu pot fi întrebuinţaţi de femei, că aceştia nu le asigură încă independenţa socială. Va lansa atunci un apel către studente, semnat de 50 de femei, în care expune necesitatea înfiinţării unei ligi feministe spre a lupta împotriva discriminării femeii şi pentru recunoaşterea drepturilor sale juridice. În statutele Ligii Femeilor, votate în acelaşi an, vor fi înscrise, pe lângă scopurile economice, obiective politice şi juridice. Popularizarea lor în rândul femeilor se va face pe calea presei, înfiinţându-se un „Buletin al Ligii Femeilor de la Iaşi“ şi un „Supliment al Buletinului“, în care vor fi publicate şi comentate pe larg programul şi activităţile Ligii.

Acţiunea revendicativă se acutizează, iar Liga Femeilor de la Iaşi va înainta Parlamentului două petiţii, una în 1896 şi cea de-a doua în 1898, cerând scoaterea femeii măritate din statutul său de minorat juridic şi dreptul de a căuta paternitatea copiilor.

Activitatea Ligii se diversifică prin susţinerea de conferinţe pe tema emancipării femeii, prin colectarea fondurilor pentru acţiuni filantropice, prin editarea celor două publicaţii proprii. Mai multe organizaţii de femei, constituite în anii ’70-’80, vor adera la Liga ieşeană, iar la Bucureşti ia fiinţă o secţie a Ligii, condusă de Elena Găvănescu. Maturizându-se, mişcarea de femei începe să depăşească graniţele ţării, internaţionalizându-se. Liga de la Iaşi se va afilia Uniunii Internaţionale a Femeilor, cu sediul la Londra, din partea cărei va primi sprijin şi îndrumare în îndeplinirea obiectivelor sale11.

11. Ştefania Mihăilescu, în Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu, eds., op.cit., p. 214


96

ROLUL APLICAŢIILOR MULTIMEDIA ÎN EDUCAŢIA TINERILOR, CUNOAŞTEREA, ÎNŢELEGEREA ŞI SUSŢINEREA CENTRELOR

MONAHALE ROMÂNEŞTI: „SFÂNTA MĂNĂSTIRE DRAGOMIRNA” ing. Ionuţ Şandru fiz. Victor Şutac Mircea Nanu-Muntean dr. ing. L. Dan Milici

Rolul tehnicilor multimedia în eLearning Într-o societate a comunicării generalizate tehnologiile multimedia devin, pe zi ce trece,

arbitrul accesului la educaţie şi cultură. eLearning este un termen prin care se descrie procesul de învăţare cu ajutorul unui calculator. Un sistem de eLearning de educaţie virtuală constă într-o experienţă planificată de învăţare organizată, ce utilizează materiale într-o ordine secvenţială şi logică pentru a fi asimilate de studenţi în manieră proprie, fără a constrânge agenţii activităţii la coprezenţă sau sincronicitate.

eLearning se adresează tuturor celor ce doresc să înveţe, indiferent de vârstă sau pregătire, deci atât elevilor cât şi dascălilor sau în general, oricărui individ. eLearning-ul este deci o variantă a educaţiei permanente în societatea informatizată. Deducem că prin eLearning ne îndreptăm spre o nouă revoluţie în educaţie. Profesorii ar putea să devină viitori tutori care asigură managementul actului educaţional. Tutorele planifică activitatea elevului virtual, supune dezbaterii aspecte ale lecţiei în forumuri de discuţii, furnizează resurse auxiliare pentru înţelegere, comentează temele, indicând fiecărui elev unde trebuie să mai insiste.

Tehnologiile multimedia vin să sprijine activitatea de eLearning, astfel, produse multimedia complexe pot sta la baza educaţiei. Prin integrarea în cunoaştere a cunoştinţelor, conceptelor, teoriilor şi tehnicilor furnizate, se structurează, printr-o întrepătrundere a structurilor şi conceptelor, o alta viziune asupra realităţii, respectiv a poziţiei şi rolului Omului. Noua tehnologie a informaţiei va deveni pilonul conceptual al viitoarei societăţi a Cunoaşterii. Structurile transdisciplinare vor accelera fluxul de cunoaştere ştiinţifică şi va intensifica dialogul dintre discipline. Ştiinţa sistemelor Complexe va avea un rol important în structurarea unor astfel de produse multimedia.

În sens larg, prin eLearning se înţelege totalitatea situaţiilor educaţionale în care se utilizează semnificativ mijloacele tehnologiei informaţiei. Termenul, preluat din literatura anglo-saxonă, a fost extins de la sensul primar, etimologic, de învăţare prin mijloace electronice, acoperind acum aria de intersecţie a acţiunilor educative cu mijloacele informatice moderne. Definit astfel, mai mult ca e-education, aria semantică a conceptului eLearning interferează cu şi se suprapune indefinit variabil pe o multitudine de termeni care surprind varietatea experienţelor didactice ce pot beneficia de suport tehnologic: instruire asistată / mediată de calculator, digital / mobile / online learning / education, instruire prin multimedia etc. Sub denumirea de software didactic/educaţional, o gamă largă de materiale electronice (pe suport digital / multimedia) este dezvoltată pentru a simplifica procesul de educaţie: hărţi, dicţionare, enciclopedii, filme didactice, prezentări în diverse formate, cărţi (e-


97

books), teste, tutoriale, simulări, software ce formează abilităţi, software de exersare, jocuri didactice etc. Computerul şi materialele electronice/multimedia sunt utilizate ca suport în predare, învăţare, evaluare sau ca mijloace de comunicare (pentru realizarea unor sarcini individuale etc.).

„Copilăria este vârsta ideală pentru educaţie.” Această afirmaţie, a fost formulată în urma cercetărilor şi ideilor puse în circulaţie de psihologul american W. James, considerată ca fiind unul dintre principiile psihopedagogice fundamentale ale organizării sistemelor de învăţământ. După W. James, dezvoltarea individului poate fi subdivizată în două mari etape: până la 24 (25) de ani, vârsta maximei receptivităţi formative ce trebuie deci consacrată proceselor de educare, de regulă instituţionalizate; după 24 de ani, perioada vieţii active, consacrată carierelor profesionale, în care individul pune în valoare ceea ce a asimilat în prima etapă. W. James consideră că cele două perioade de vârstă sunt specializate, criteriul fiind receptivitatea educaţională. Această concepţie s-a tradus în organizarea şcolară pe care o cunoaştem şi care se încheie în jurul vârstei de 24 - 25 de ani, consacrând practic ceea ce se afirmase teoretic.

Dar educaţia trebuie să continue şi după 25 de ani şi de data aceasta, pentru că experienţa permite, se poate realiza sub forma studiului individual, cu sau fără tutore. Astfel, conceputul de eLearning este o formă de învăţare de-a lungul întregii existente. Acest concept permite răspândirea informaţiei în întreaga societate şi asigură o învăţare continuă, deci un avantaj competitiv. Acestei categorii îi este destinat produsul multimedia prezentat.

„Sfânta Mănăstire Dragomirna” – concepte, idei, tehnologii Dezvoltarea produsului multimedia a avut la bază mai multe componente:

Analiza necesităţilor: identificarea grupului ţintă, identificarea şi analiza nevoilor de pregătire a potenţialilor utilizatori, stabilirea obiectivelor şi conţinuturilor; Designul, dezvoltarea şi testarea conţinutului deschis: generarea textului şi ilustraţiilor, designul materialelor, conversia materialelor în suporturi specifice, finalizarea şi testarea materialelor; Elaborarea strategiei de suport: stabilirea modalităţilor de interacţiune, identificarea surselor bibliografice şi accesibilităţii acestora, alegerea modalităţilor de exprimare într-o plajă cât mai largă; Validarea şi asigurarea calităţii, acreditarea şi recunoaşterea Management şi administrare.

Realizându-se un studiu de fezabilitate în vederea implementării unei sistem de multimedia, comparaţia între diversele soluţii de pe piaţă, s-a realizat o serie de indicatori definitorii pentru un sistem de formare/informare la distanţă: scală – numărul persoanelor interesate de o astfel de lucrare; percepţie – calitatea tehnică a materialelor şi veridicitatea acestora; simetrie – gradul în care se poate focaliza atenţia pe capitolele lucrării; interactivitate – durata de timp minimă în care se poate obţine un răspuns într-o interacţiune pornind de la cantitatea foarte mare de informaţie conţinută;


98

mijloace – evantaiul de instrumente necesare prezentării informaţiilor; control – gradul în care persoane din afara echipei pot colabora pentru atingerea obiectivelor propuse; capacitatea de integrare – posibilitatea de a prezenta informaţii în diverse moduri şi din diverse surse; costuri – cheltuielile de realizare; timp – nivelul de control al timpului necesar culegerii, prelucrării şi înglobării informaţiilor; flexibilitate – uşurinţa cu care se pot studia date din diverse domenii.

Lucrare multimedia prezentată este capabilă să dezvoltate multiple modalităţi de a reprezenta informaţii, de a simula interacţiuni şi a exprima idei. Gândirea relaţionează astfel strâns cu limbajul, simbolizarea formală din logică fiind privită ca o extensie a variatelor forme lingvistice curente. Mediul digital extinde evident sfera, fiind folosit pentru a achiziţiona informaţii şi pentru a exprima idei în diverse moduri – verbal, vizual, auditiv sau îmbinarea tuturor acestora.

Printre atributele de baza ale lucrării se pot enunţa: - Prezentarea obiectivelor din cât mai multe puncte de vedere: arhitectural, artistic, cultural, social, dogmatic, turistic, funcţional etc.; - Fenomenologie extinsă printr-o abordare neliniară; - Dependenţă de context; - Utilizare diferenţiată a tehnologiilor multimedia funcţie de informaţia prezentată; - Generator de informaţie în interacţiunea cu utilizatorul prin formarea de structuri semantice. Intenţionalitatea prezentării este înţelegerea structurii şi rolului complex al obiectivelor prezentate, ce se definesc şi se condiţionează dinamic continuu în vederea definirii conceptului general ontologic de viaţă monahală ortodoxă.

Bazele conceptuale utilizate:


99

1. Ştiinţa Complexităţii ca sinteză a metodologiei de abordare a sistemelor sociale şi istorice complexe, ce evoluează departe de echilibrul şi formează un ansamblu dinamic stabil, ca urmare a unei continue armonizări;

2. Informaţia - ca „ingredient” fundamental (in sensul definit de Săhleanu), care, „întrupat” în variaţie de energie sau materie conferă valenţe noi - se consideră baza conceptuală ce permite înţelegerea mesajului, înţelegerea formării mesajelor, înţelegerea unei Semantici Universale (Logos);

Conştiinţa – ca domeniul ce defineşte poziţia Omului în suma de manifestări. „Sfânta Mănăstire Dragomirna” – originalitatea şi complexitatea conţinutului Din studiile si cercetările legate de viaţa monahală, rolul în perpetuarea culturii şi artei

româneşti în mănăstirile ortodoxe din Bucovina rezultă noile cerinţe ce trebuiesc imprimate vieţii sociale, economice şi culturale ale Omului conştient de poziţia sa (societatea Cunoaşterii) şi de menirea sa de a se dezvolta spiritual într-o Societate a Conştiinţei. Analizele şi descoperirile oamenilor de ştiinţă şi cultură, structuraţi la scară globală în grupe multidisciplinare, capabile să se structureze dinamic şi în acord cu problematica abordată în echipe pluri-, inter- sau trans-disciplinare, trebuiesc a fi „împachetate”. Acest aspect a stat la baza structurării conceptuale a lucrării care permite deopotrivă furnizarea de informaţii specialiştilor din domeniul sociologic, teologic, arhitecturii, artei şi culturii.

“Inima cântă nu bate” este metafora ce permite studiul sincronizării informaţiei în cadrul lucrării „Sfânta Mănăstire Dragomirna”, care are ca autori pe Ionuţ Şandru şi Mihai Viţega iar producători: Mănăstirea Dragomirna şi Societatea Ştiinţifică CYGNUS – centru UNESCO. Echipa de realizatori care împreună cu autorii au lucrat în regim de voluntariat aproximativ doi ani este formată din: versiunea în limba engleză prof. Gabriela Ardeleanu, versiunea în limba franceză prof. Vasile Garbaşevschi, producţie foto / video Mircea Nanu Muntean, Dan Milici, coordonator din partea Cygnus – Victor Şutac. Lucrarea a fost realizată cu sprijinul întregii obşti a mănăstirii Dragomirna, Stareţă Stavrofora Heruvima Chihai.


100

Această lucrare a fost începută în anul 2004 în cadrul altui proiect, din dorinţa autorilor de a prezenta minunatele monumente de artă religioasă din Nordul Moldovei într-o formă modernă, accesibilă şi atractivă. Este practic o călătorie interactivă printre operele de artă religioasă păstrate şi perpetuate în cadrul Mănăstirii. Realizarea CD-ROM-ului a totalizat peste două mii de ore de muncă. Dacă s-ar publica sub forma unui album de artă, acesta ar trebui să aibă peste 1000 de pagini. Lucrarea începe cu un film introductiv şi este o prezentare interactivă şi detaliată a mănăstirii Dragomirna care cuprinde:

- întreaga istorie a acestui sfânt lăcaş de la ctitorire şi până în prezent,

- evoluţia arhitectonică a ansamblului mănăstiresc,

- toate obiectele din muzeul mănăstirii, cu detalii, imagini din unghiuri diferite,

- o ilustrare a picturii murale, - aspecte ale vieţii monahale, - evenimentele deosebite din

viaţa mănăstirii, - cântări bisericeşti interpretate

de corul mănăstirii. Toate acestea sunt oferite

prin intermediul a peste 1000 de fotografii digitale, sute de pagini de explicaţii, 14 melodii religioase, mai mult de o oră de secvenţe video, etc.

Principala împlinire în urma realizării acestei lucrări se consideră a fi însăşi apariţia ei. Sunt prezentate fragmente din comorile de artă create de predecesorii noştri, rolul locaşurilor monahale în realizarea, transmiterea şi păstrarea valorilor teologice, culturale şi spirituale ale zonei de-a lungul timpurilor. Deşi realizate într-un interval de câteva sute de ani, aceste opere de artă au ca element comun puternica credinţă în Dumnezeu şi fiorul inconfundabil al spiritualităţii ortodoxe române.

Lucrarea este realizată în Macromedia Director, software care este utilizat pe plan mondial de toţi marii producători de enciclopedii multimedia. Suportul hardware şi software permite rularea aplicaţiei pe sisteme puţine performante (Pentium 4) cu sistem de operare Windows 98.

Complexitatea lucrării este dată şi de numărul mare de link-uri (peste 20.000), lucru ce permite parcurgerea lucrării într-un număr aproape infinit de variante în funcţie de tematica dorită, obiectivele de interes, gradul de cunoaştere al utilizatorului. Aceste link-uri permit pe de o parte atingerea rapidă a informaţiei de interes, aprofundarea unor cunoştinţe şi ocolirea elementelor care nu prezintă pentru utilizator în acel moment interes. Astfel, o simplă apelare a unui link poate să genereze o cu totul altă direcţie de parcurgere a lucrării, un interes minor, la o anume scara poate genera o cale de navigare cu totul nouă, o simplă preocupare referitoare la un amănunt poate sincroniza informaţia accesată de o cu totul altă natură. Informaţia se poate prezenta observatorului, în lipsa unui decodor şi a unui interpretor semantic, ca fiind nefolositoare, dar prin diversitatea modurilor de accesare şi prezentare această posibilitate a fost eliminată.


101

Gândită iniţial ca o lucrare care să arhiveze bagajul cultural şi artistic al locaşurilor de cult, pe măsura dezvoltării lucrării şi a structurării informaţiei s-a trecut de la o simplă prezentare informaţională (existentă oricum în multe albume şi cărţi tipărite), la un produs ce poate fi exploatat din două puncte de vedere. Unul din obiective ar fi cel turistic, de punere în valoare a monumentului şi pentru a constitui un suvenir destinat celor ce vin să viziteze zona. Cel de al doilea are valoare documentară şi este destinat persoanelor care vor să studieze, să aprofundeze, să înţeleagă rolul complex al locaşurilor de cult ortodoxe din zona de Nord a Moldovei.

Concluzii referitoare la gradul de utilizare, metodologii şi standarde Datorită globalizării economice rezultă numeroase provocări şi în domeniul educaţiei.

Ridicarea barierelor dintre state, precum şi informaţia tehnologică avansată, facilitează dezvoltarea transferului informaţional pe tot cuprinsul globului. Globalizarea nu implică însă şi omogenizarea culturală, artistică şi spirituală ci din contră, pune în valoare şi popularizează aceste particularităţi. În timp ce graniţele devin din ce în ce mai insignifiante tehnologia informaţiei se dezvoltă exponenţial. Expansiunea internaţională a dus la lărgirea şi mărirea complexităţii societăţii. Afacerile din ziua de astăzi mai mult decât niciodată au locaţii în zone diferite şi au ca angajaţi muncitori din diverse zone culturale şi cu nivele educaţionale diferite. Astfel, mai multă informaţie este necesară în organizaţii, în planurile interne, în logistici şi în modul de a interacţiona cu echipa. Corporaţiile din lumea întreagă caută acum moduri cât mai eficiente şi inovative pentru a oferi traininguri forţelor de muncă specifice particularităţilor culturale.

Schimbările sociale şi demografice direcţionează educaţia direct către grupurile de oameni mai în vârstă. Organizaţiile şi furnizorii de training trebuie să evalueze persoanele ţintă şi modul de procedură. Grupul care înregistrează cea mai răspândită creştere şi care dă dovadă de cel mai mare interes pentru acest tip de învăţământ este grupul de studenţi cu vârsta de peste 25 de ani. Acest nou tip de grup de „studenţi adulţi” sunt dornici de informaţie în


102

principal datorită şanselor sporite de a avansa în cariere precum şi datorită posibilităţii unei măriri de salariu. O altă categorie o constituie persoanele ce fac studii de doctorat sau studii postdoctorale pe o temă clară şi cu un domeniu îngust. Scăderea ratei natalităţii şi îmbătrânirea populaţiei necesită o evaluare obiectivă a nevoilor reale pentru trainingul grupurilor de oameni.

Aplicând tehnologiile multimedia se schimbă întregul concept de învăţare: se reduc mult costurile legate de pregătire şi învăţare, se economisesc costurile de deplasare a cadrului didactic şi a studentului, se reduce semnificativ timpul de călătorie, se economisesc multe costuri legate de oportunităţi, se integrează multă media folosită pentru predare şi învăţare permiţând o comunicare productivă.

Se propune a fi iniţiate o seama de activităţi: - conceptuale (studiul de materiale care să formeze treptat baza pentru a înţelegerea unor

fenomene la nivel inter- şi transdisciplinar, pentru a intui necesităţile ce urmează a fi soluţionate prin cercetare-inovare);

- pragmatice: alegerea unei metode de studiu si aprofundarea ei pe semnale surogat si date reale.

Fiind un produs realizat prin voluntariat, menit să prezinte într-un mod complex şi dinamic monumentul şi colectivitatea ortodoxă de aici dintr-o multitudine de aspecte, impactul enciclopediei multimedia nu a fost evaluat prin numărul de exemplare vândute sau prin profitul adus ci prin distincţiile primite şi mai ales prin numărul de citări bibliografice în lucrări ştiinţifice, teze, monografii sau compendii. Lucrarea a fost citată în bibliografia a:

- 1 teză de doctorat în domenii teologice - pictură murală şi istoria artei; - 2 monografii ale locaşurilor de cult din zona Bucovinei şi Moldovei de Nord; - 1 compendiu; - 2 lucrări de disertaţie de master în muzeologie şi pictură religioasă; - numeroase lucrări de licenţă; - numeroase site-uri WEB cu specific turistic, artistic şi de promovare naţională.


103

Bibliografie

[1] I. Şandru, M. Viţega, Sfânta Mănăstire Dragomirna, enciclopedie multimedia, Editura Cygnus;

[2] L. D. Milici, „Utilizarea tehnicilor şi tehnologiilor multimedia în gestionarea, păstrarea şi popularizarea patrimoniului cultural local”, Simpozionul „Gestionarea patrimoniului cultural local – rolul societăţii civile UNESCO ca iniţiator şi partener de proiecte”, organizat de Federaţia Română a Centrelor UNESCO, 17 octombrie 2008, Bucureşti;

[3] http://www.multiart.ro [4] http://www.complexity.ro/ (Centrul pentru Studii Complexe Bucureşti) [5] http://www.cygnus.ro (Societatea Ştiinţifică Cygnus – centru UNESCO) [6] http://www.1educat.ro/elearning/solution/solutii_elearning.html


104

simpozionul naţional „culturĂ Şi civilizaŢie în ... · pdf file11. puterea...

Documents