Școala din Atena, capodopera lui Rafael: Renașterea face o plecăciune în fața antichității

greceștiPentru Renaștere, Grecia antică era modelul suprem. Sau, pentru a folosi un concept platonic, întreaga epocă era o anamneză, procesul de reamintire a celei mai frumoase arte produse vreodata, a unei perioade cu dezbateri fecunde, într-o societate deschisă și animată de curiozitate. Astfel, când Papa i-a cerut lui Rafael, care avea doar 27 de ani, să îi decoreze apartamentele de la Vatican, tânărul pictor s-a îndreptat spre rădăcinile grecești ale civilizației europene. Tema solicitată de Papă era una generoasă și părea inspirată de asemenea din cultura greacă: kalokagathia (un termen care descrie idealul de frumusețe și virtute în sens eroic). Pictorul trebuia să reprezinte ideile de Bine, Adevăr șiFrumos într-o formă alegorică, o ocazie de a evoca Muzica, Poezia, Filosofia, Înțelepciunea, artele și virtuțile în general.

Papa a fost atât de încântat de munca lui Rafael, încât i-a încredințat și restul încăperilor sale de la Vatican, cerându-i să picteze chiar și peste frescele deja existente. Încăperile respective de la Vatican sunt cunoscute acum ca Stanze di Rafaello, Camerele lui Rafael. Fresca în care e prezentată Filosofia e cunoscută ca Școala din Atena, fiind considerată capodopera lui Rafael și una dintre cele mai importante lucrări din istoria artei. Camerele comunică între ele și aveau fiecare câte un rol precis, cea de față fiind o bibliotecă. Acum camerele nu mai au mobilier, pentru a permite vizitatorilor să admire picturile mai bine, în drumul care îi conduce către Capela Sixtină. Deși aceasta din urmă e mai faimoasă și mai

apreciată de public și critici, personal îl prefer ca pictor pe Rafael lui Michelangelo, pe care îl consider neegalat ca sculptor.

 

Picturile lui Rafael reprezintă un stadiu matur al Renașterii, cu proporții echilibrate și tonuri subtile de culoare. Fresca Școlii din Atena e integrată în arhitectura camerei, personajele însele fiind plasate într-un decor foarte convingător tridimensional. Cunoașterea perfectă a legilor perspectivei creează iluzia că oamenii pășesc către privitori pe treptele de marmură ale unui templu grec, cu

elemente din arhitectura romană. În fundal, două statui – a lui Apolo, zeul soare, și a Atenei, zeița înțelepciunii – sunt integrate printre coloane. De altfel, sub pictură există un brâu decorativ cu câteva cariatide suficient de realist desenate pentru a păcăli ochiul să treacă drept sculpturi. Pentru detaliile arhitecturale, e posibil ca Rafael să fi primit unele sfaturi de la Bramante, arhitectul bazilicii Sfantul Petru. Și într-adevăr, decorul din spatele personajelor pare o secțiune din San Pietro, care la acea dată era în construcție.

Personajele principale ale compoziției sunt Platon și Aristotel, care par a fi în toiul unei dezbateri pasionale. Platon e cel din stânga, cu mantie roșie, purtând un exemplar din dialogul Timaios. În dreapta sa, Aristotel e mai tânăr, cu mantie roșie și ținând în mâna stângă un exemplar din Etica sa. Chițibușarii au remarcat că pe vremea grecilor nu existau cărți legate în volum, ci mai curând manuscrise în scroluri. Tot astfel, o parte dintre gânditorii prezenți vin din secole diferite, dar acestea sunt detalii nesemnificative pentru receptarea operei. Există în imagine chiar și contemporani – posibil Michelangelo, Bramante, Donatelo, chiar și un autoportret al lui Rafael însuși din profil. Mult mai probabilă e prezența lui Zoroastru, profetul persan admirat de greci pentru înțelepciunea sa, ori a lui Averroes, filosoful arab medieval care i-a făcut pe occidentali să redescopere Grecia antică prin traducerile și comentariile sale. Averroes e pictat cu turban și cu un gest de respect pios la vederea unei teoreme.

Platon și Aristotel sunt prezentați într-o manieră simbolică. Platon ține degetul arătător ridicat în sus, către cer, o sugestie la teoria sa despre lumea Ideilor, care preced existența vizibilă. Aristotel ține o mână fermă îndreptată orizontal înainte, potrivită cu viziunea sa empiristă și mai raționalistă a Universului.

Alte personaje au fost recunoscute fie după statuile pe care le aveau deja sau după gesturi caracteristice. Filosoful cinic Diogene, care trăia din cerșit și nu se sfia să îi ironizeze pe cei mai reputați contemporani ai săi, stă tolănit pe treptele de

marmură, indiferent la forfota din jur, citind o pagină, cu veșmântul albastru aproape descoperindu-l.

 

Pitagora, misticul și matematicianul de geniu, scrie o teorie, pe care un impostor viclean se și grăbește să o copieze cu înfrigurare în spatele său. În mod surprinzător, Socrate, maestrul lui Platon, nu e un personaj care iese lesne în evidență, părând chiar a nu reuși să își convingă grupul de auditori de ideile sale.