risc si societate

5/12/2018 Risc si societate - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/risc-si-societate 1/10

Ionel Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Roman de Studii Regionale, 2005

8. RISC ŞI SOCIETATESECURITATE ÎN CONDIŢII DE RISC

1. Industrialism, democraţie, modernism: riscul istoriei.

2. Productia bunăstării versus producţia riscurilor. Sub-politica.

3. Managementul riscului. Potenţialul politic al riscului.

4. Securitate în condiţii de risc

Această Secţiune ne previne asupra uneia dintre cele mai recente şi, în acelaşi timp,provocatoare teorii privind securitatea. Ideea principală are în vedere complicatasocietate contemporană care, prin gradul foarte ridicat de complexitate a sistemelorde productie şi distribuţie, a modului de locuire, al sistemelor de transport, decomunicaţii ş.a., devine ea însăşi generatoare de riscuri de securitate. Am puteanumi acest fenomen sindromul insecurităţii dobândite. Societatea industrialămodernă, prin propria sa existenţă şi funcţionare, generează insecuritate. Aceastaeste teza principala a teoriei societăţii riscului .1 Dezbaterea pe aceasta temă a fostdeschisă în anii 1980 de sociologul german Ulrich Beck. O serie de aplicaţii ale teoriei

riscului funcţionau îndeosebi în sistemul economic (bănci şi afaceri). În anii 1990teoria lui Beck a fost asimilată studiilor de securitate. Ideea de la care se pleacă esteaceea că modernizarea induce insecuritate.

Totuşi, afirmaţia că o societate cu cât este mai sofisticată, cu atât devine mainesigură, necesită elaborări suplimentare. Până de curând, beneficiile modernizăriinu au fost puse la îndoială. Mai mult, teoriile modernizării sunt, aproape fărăexcepţie, construite pe premisa consecinţelor pozitive, adică pe ideea că progresuleste în mod irefutabil bun, pozitiv, dezirabil. Pe acest fundal, de câteva decenii bunesociologia societăţii industriale pune în evidenţă uriaşul progres tehnologic şiindustrial obţinut de omenire în ultimii 200 de ani. Chestiunea este că, în pragulsecolului al XXI-lea, prin modernizare s-a instaurat o stare de artificialitate din carerezultă fragilitatea societăţilor superdezvoltate. Starea de precaritate, instituită prinmodernizarea accelerată a Occidentului, se extinde şi în celelalte părţi ale lumii, prinintermediul procesului de globalizare. Occidentul se globalizează, modernitatea seglobalizează, iar lucrul acesta generează consecinţe pe care, deocamdată, numaiteoria riscului încearcă să le identifice.

O bună parte a literaturii social-politice, grupată în jurul unui nou curent în ştiinţelesociale - curentul postmodernist -, tratează dintr-o perspectivă radicalătransformările din ultimii 20-30 de ani şi previzionează schimbări sociale şi politicecel puţin la fel de radicale. Industrialismul clasic a trecut în faza postindustrială,naţiunile moderne şi democraţia liberală parcurg o perioadă de erodare, ceea ce înseamnă că structurile clasice ale modernităţii - statul, naţiunea, familia, profesia,credinţa, tradiţia – necesită schimbări importante, spun teoriile postmoderniste.

Inclusiv ideea de progres necesită o reevaluare. După Zygmunt Bauman (1991) „Oteorie a postmodernităţii ... nu poate fi o teorie a modernităţii modificată, o teorie amodernităţii cu un set de marcaje negative. [...] Teoria postmodernităţii trebuieeliberată de metafora progresului care a inspirat toate teoriile concurente alesocietăţii moderne”.2

În treacăt fie amintit, teoriile postmoderniste sunt ele însele un semn al crizei, iarmesajul lor dă senzaţia de plictiseală, de autosuficienţă sau de deja vue atât derăspândită în lumea intelectuală occidentală. Fenomenul a fost descris în literatură

1




prin intermediul termenului de bovarizare.

În ciuda acestei dominaţii (ce ţine, la mulţi înţelectuali, în special la cei din afara arieioccidentale, mai degrabă de modă decât de convingeri) a literaturii postmoderne,Ulrich Beck nu consideră relevantă particula „post-„ în construcţia teoriei sale. Pentruteoria „societăţii riscului”, viziunea postmodernistă nu are o însemnătate specială,

pentru că Beck crede că avem de-a face cu aceeaşi modernitate, specifică societăţiiindustriale, dar care capătă o nouă formă, anume modernitate reflexivă (reflexivemodernity ). Modernitatea reflexivă înseamnă modernizare din interior sau, dacă neeste permis, modernizare a modernizării. Să urmărim explicaţia lui Beck privindmodernizarea şi să deducem implicaţiile principalei sale teorii - teoria societăţiiriscului - asupra a ceea ce ne interesează, studiile de securitate.

1. Industrialism, democraţie, modernism. Riscul istoriei.

Sociologul german consideră că „similar modului în care modernizarea a dizolvatstructura societăţii feudale în cursul secolului al XIX-lea şi a generat societateaindustrială, modernizarea de astăzi dizolvă societatea industrială pentru ca o nouămodernitate să-şi facă aparitia".3 În a doua parte a secolului al XX-lea,individualismul şi-a lărgit sfera de relevanţă în imaginaţia societăţilor occidentale.Oamenii au devenit din ce în ce mai bine educaţi, iar revoluţia informatică nu a maiavut nevoie de lucrătorii necalificaţi de odinioară, ci dimpotrivă. Rezultatul esteapariţia către sfârşitul secolului trecut a unei societăţi informatizate (informationsociety ) care a înlocuit foştii lucrători manuali. Oamenii noii societăţi nu mai punacelaşi preţ pe vechile instituţii (fabrica, comunitatea, statul, biserica) şi reflectăasupra loialităţii acordate acestor instituţii ajungând la concluzia că nu mai estenecesar să le acorde aceeaşi valoare pentru a-şi putea maximiza evoluţiile şibiografiile individuale. Astfel a apărut o schimbare radicală de la o cultură în caresensul şi identitatea erau localizate în loialitatea faţă de instituţii şi structuri către ocultură în care sensul şi identitatea sunt întemeiate în individ (self ) ca agent primaral sensului. În acest mod instituţiile şi structurile modernităţii au început a fi

chestionate în termeni de legitimitate şi o bună parte a loialităţii faţă de ele a fost înlăturată.4 Pe această cale, spune Ulrich Beck, se face trecerea de la structură laagenţie şi de la instituţie la reţea. Diagrama 6.1. rezumă teoria lui Beck privindtrecerea la modernitatea reflexivă şi la societatea riscului.

Societăţi tradiţionale(premoderne)

Societăţi moderne timpurii Modernitate târzie saureflexivă

Instituţii şi structuri domină agenţia Agenţia domină structura

Structuri comunale:• Structuri

concrete/particularegenerate prin intermediulrelaţiei „noi” (we)

o Familie extinsă

o Biserică

o Comunitate locală

• Societăţi integrate orizontalşi vertical

• Oameni incluşi şi formaţicomunitar prin intermediulunor relaţii concrete,

Structuri colective:• „Noi” abstact• Individ autonom•

Clase sociale• Societăţi integrate

orizontal şi vertical• Spaţialitate,

temporalitate şimaterialitatestransferate structurilorcolective

• Departamentalizarefuncţională

Predominanţa agenţiei:

• Individul ca agentreflectă asupra sa în

principal ca viaţăautonomă şiautosupraveghere

• Reflexivitate structurală:agentul reflectă asuprastructurilor sociale(„reguli” şi „resurse”)

• Reţele ale flexibilităţii

• Clase educate necesarepentru avansul

2




localizate spaţial şi în timpulmaterial

• Birocraţie impersonală modernităţii

• Comunicaţiile /tehnologia produc onouă structură

• Bazată pe cunoaştere

• Coproducţie centrată pe

clientSens comun Interese/nevoi/dorinţe comune Viaţa este organizată şi

controlată individual

Proces de ieşire din structuri Societatea riscului

Motorul schimbării sociale suntstructurile

Motorul schimbării sociale – individualizare / agenţie

6.1. Diagrama trecerii la societatea riscului (Ulrich Beck, 1986). Sursa: Alan Roxburgh, GOCN,www.tcs.ntu.ac.uk

Din diagrama lui Beck, deducem că în a doua parte a secolului al XX-lea, „în Vestuldezvoltat, modernizarea a consumat şi şi-a pierdut alternativa şi, în prezent, îşi

subminează propriile premize ca societate industrială împreună cu principiile salefuncţionale".5 În secolul al XIX-lea, statusul (rangul, bazat pe moştenire şi peprestigiu) şi religia (adica ierarhia şi credinţa) au fost demistificate şi înlocuite de unnou tip de ierarhie socială (bazată pe puterea politică şi financiară) şi de o nouăreligie (în fapt o ideologie, legitimată pe cale "ştiinţifică", în care ideea de progres adevenit dominantă). Religia progresului şi instituţiile sale de cult (tehnologia şiputerea) sunt stâlpii societăţii moderne. În secolul al XX-lea, obiectele sacre aleindustrialismului: ştiinţa, tehnologia, modul de viaţă şi de muncă, naţiunea, statul,familia, sexualitatea etc., sunt, la randul lor, supuse procesului de "demistificare".Care sunt consecinţele acestui proces? Destructurarea societăţii industriale şi “demistificarea” statului şi a naţiunii expune societăţile unor riscuri sociale şi tehnicefără precedent. Acestea sunt riscuri politice (războaie civile, conflicte etnice şireligioase), riscuri economice (crize economice, somaj, sărăcie), riscuri de mediu

(accidente industriale, poluare), riscuri societale (agresarea identităţii, afectareaordinii publice, corupţie, trafic de bunuri şi persoane, terorism). Deducem căameninţările tradiţionale, specifice societăţii industriale (în primul rând ameninţărilemilitare) sunt înlocuite de riscurile societăţii postindustriale (cum sunt terorismul şipoluarea). Societatea postindustrială şi-a pierdut vechii inamici (conflictele militare)şi se află acum în căutarea securităţii în condiţii de risc.

Cine împinge societăţile în criza modernităţii, criză pe care adepţii postmodernismuluine-o descriu atât de pesimist? Din teoria lui Beck deducem că este vorba despreatingerea limitelor de creştere a societăţii moderne, anume avem de-a face cuglobalizarea modernităţii. După 1990, întreaga planetă este somată să răspundăcriteriilor modernităţii: egalitate politică, democraţie, economie de piaţă, drepturile

omului, ştiinţe pozitive, ateism etc. Însă impactul global al modernităţii intră înconflict cu limitările impuse de mitul societăţii industriale, aşa cum a fost el elaborat în cursul secolului al XIX-lea. Acest mit ne menţine captivi ai ideii că "societateaindustrială dezvoltată, cu modelele sale de munca şi viaţă, cu sectoarele sale deproducţie, cu gândirea sa în categorii ale creşterii economice, cu propria sa înţelegere a ştiinţei şi tehnologiei şi a formelor sale de democraţie este la modulgeneric o societate modernă, o culme a modernităţii, despre care cu greu ne putemimagina că ar putea fi depăşită”.6 Chestiunea ar fi: cum putem schimba această starefără a genera crizele şi convulsiile sociale pe care, în principiu, le genereazămodernitatea, oriunde ar fi introdusă. În secolul al XIX-lea, de exemplu, una dintre

3




victimele modernizării în Europa a fost monarhia. Anumite state au considerat cădevin moderne dacă se debarasează de monarhi. Au urmat o serie de violenţe(numite revoluţii) care au dus, în final, la înlăturarea unora din cele mai vechi familiidomnitoare din Europa. În Franţa, această modernizare imperativă s-a numit"revoluţia franceză", în Rusia „revoluţia bolşevică”, etc. În perioada contemporană,care ar fi consecinţele impunerii unei modernizări de tip occidental în ariile care până

în prezent s-au menţinut în formele tradiţionale de viaţă? Poate fi lumea musulmanăsupusă unei revoluţii postmoderne? Care ar fi consecinţele ecologice, politice,economice şi societale prin trecerea Occidentului la societatea postmodernă? Acesteaar fi un set de întrebări la care încearcă să ofere un răspuns satisfăcător teoriasocietăţii riscului. Modernizarea este un proces istoric care comportă o serie deriscuri.

2. Producţia bunăstării versus producţia riscurilor. Sub-politica

Argumentul sociologului german este următorul: "dacă în societatea industrialăclasică, 'logica' producţiei de bunuri domina 'logica' producţiei de riscuri, în societateariscului relaţia se inversează".7 Forţele productive şi-au pierdut "inocenţa" deodinioară. Surplusul de putere pe care societatea l-a obţinut prin "progresul" tehno-economic este ameninţat de producţia de riscuri. În perioada de copilărie aindustrialismului, riscurile intrau la categoria "efectelor secundare". Diferenţa esterelativ simplă: în industrialismul timpuriu, efectele secundare aveau un impact local.Pe măsură ce industrialismul se globalizează, efectele secundare se globalizează şiele şi se transformă din riscuri locale în riscuri globale. Globalizarea riscurilor implicăprezenţa subiectului pe agenda dezbaterii publice, motiv pentru care capătă, în acestfel, importanţă socială şi politică. De exemplu, producţia de oxizi de carbon, lungăvreme un efect secundar neglijat al tututor industriilor, s-a transformat într-un riscserios la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea. Managementulemisiilor de oxizi de carbon nu se mai poate face decât pe baza unor decizii politice.În acest fel, consecinţele industrialismului pătrund pe agenda politică naţională şiinternatională. Având în vedere incidenţa acestor riscuri, "logica" socială a producţiei

şi distribuţiei riscurilor este dezvoltată ca alternativă la "logica" producţiei şidistribuţiei bunăstării, logică dominantă încă în gândirea socială şi politică. Statulbunăstarii (welfare state) concept central în ştiinţele sociale occidentale, a căruifuncţie principală este aceea de producţie şi distribuţie a bunăstării, este treptat înlocuit de un stat a cărui principală funcţie este gestionarea producţiei şi distribuţieiriscurilor. Societatea bunăstării devine astfel societatea riscului şi, pe cale deconsecinţă, statul bunăstarii devine statul securităţii. Funcţia sa principală ar fi, înacest caz, gestionarea securităţii societăţii. Riscurile şi consecinţele modernizării, aledeceniilor de industrializare şi generalizare a societăţii de masă, sunt acum manifestesub forma unor ameninţări ireversibile şi difuze la adresa biosferei şi sociosferei. Pede o parte, activitatea industrială a generat o degradare accentuată a mediuluinatural. Pe de altă parte, susţinerea sistemelor industriale moderne (producţie,locuire, transport, comunicare) generează riscuri suplimentare. Nu în cele din urmă,societăţile în care, de pildă, proiectul modernizării a eşuat (care nu au reuşit săinstituie o societate industrială şi democraţia politică) devin surse de riscuri la nivelglobal (sărăcia, bolile, migraţia, terorismul, traficul ş.a. sunt, majoritatea, asociatecu societăţile din periferie). Sistemele industriale slab structurate sau subdezvoltatenu pot produce decât riscuri. Este adevărat, pe de altă parte, că explicaţiasubdezvoltării se află în modul de structurare a sistemului mondial, lucru demonstratde întreaga literatura a subdezvoltării. Din punct de vedere al teoriei societăţiiriscului, această structură este dată tocmai de globalizarea societăţii moderneoccidentale. Cu alte cuvinte, lumea a treia este sărăcă şi din cauza ţărilor bogate,

4




pentru că structura internaţională este creată de aşa natură încât să generezebunăstare în Vest şi sărăcie în rest. Către sfârşitul secolului al XX-lea şi începutulcelui următor sărăcia şi subdezvoltarea în Lumea a Treia s-au accentuat (Africa esteastăzi o tragedie umanitară), ceea ce a făcut să apară o serie de ameninţări noi, cumsunt terorismul (Al Quaida) şi pericolul proliferării nucleare (Corea de Nord).

Efectele secundare puteau fi limitate în secolul al XIX-lea la dimensiunea locală, erauizolate. Terorismul a fost un fenomen local, cel mult regional, până la 11 septembrie2001. Astăzi, efectele nedorite se globalizează, ca urmare a deplasării producţiei şireproducţiei peste graniţele locale şi, ca urmare, sunt generate evenimente globaleneprevazute (global hazards) de natură supra-naţională. Aceste "evenimente socialeneprevăzute" şi nedorite prezintă un potenţial disruptiv însemnat. Unul dintre acestehazards se referă, de exemplu, la şomaj. Respectiv, şomajul de masă devinetransnaţional, pentru că producţia de bunuri este, la rândul ei, transnaţională.Productivitatea foarte ridicată a industriilor din aria occidentală produce un şomajacceptabil în ţările occidentale, dar generează şomaj de masă în ţările din lumea atreia. Şomajul nu mai este un fenomen local şi nici macar naţional. Lipsa locurilor demuncă se regionalizează. Apar pungi ale şomajului de masă, între mai multe ţări,pungi care sunt mediul cel mai propice pentru înflorirea crimei organizate, a traficuluide bunuri şi persoane, a terorismului ş.a. Afganistanul a dezvoltat una dintre celemai largi industrii ale producţiei de droguri printre altele şi din lipsa unor ocupaţiialternative pentru populaţia locală. Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Transnistria suntastăzi exemple elocvente pentru fenomenul risc society . Aceasta înseamnă că, încontextul actual, o societate care nu produce bunăstare, foarte probabil va produceriscuri, identificabile sub forma unei violenţe latente. Deducem de aici căsupradezvoltarea şi subdezvoltarea produc în egală măsură riscuri la adresa biosfereişi a sociosferei. Societatea riscului îi tratează cu aceeaşi măsură şi pe bogaţi şi pesăraci.

Relevant pentru domeniul securităţii este şi conceptul lui Beck despre subpolitică.După sociologul german, sub stratul politic de suprafaţă, care se dezgheaţă numai o

dată la patru-cinci ani, au loc o serie de procese subpolitice, care nu se mai supunregulilor stratului de suprafaţă. Stratul subpolitic şi-a creat propriile reguli. Ce înseamnă, aşadar, subpolitica? În primul rând intrarea pe scenă a unor actorinonindividuali, sub forma afacerilor, ştiintei şi tehnologiei, care impun reguli noi jocului politic, îndeosebi la nivel local. Aceasta presupune o localizare a politicii(devine important procesul local, regional), împreună cu o globalizare politică la nivelsupranaţional (apariţia germenilor guvernului mondial). Politica la nivel naţional, neavertizeaza Beck, pierde iniţiativa în favoarea dimensiunii locale şi a celei globale.Primarul unui mare oraş are mai multă putere politică decât un ministru în guvern.Pe măsură ce se globalizează, politica se regionalizează. Avem de-a face, în acestcaz, cu suprapolitica la nivel global şi cu subpolitica la nivel regional. Politica, definităla nivel naţional în textele clasice, intră în declin, consideră Beck. Cele ce dictează însocietatea riscului sunt politica globală şi politica regională.

Rezumând, Ulrich Beck argumentează că se produce o "transformare afundamentelor schimbării". Anume, „conceptul de societate industrială se bazează pecontradicţia dintre princiiple universale ale modernităţii - drepturi civile, egalitate,diferenţiere funcţională, metodele argumentării şi scepticism - şi caracterul exclusival instituţiilor sale, în care aceste principii pot fi împlinite numai pe o bază parţiala şiselectivă. Consecinţa este aceea că societatea industrială se destabilizează singurăprin însăşi natura instituţiilor sale”.8 Sistemul de coordonate prin care viaţa şigândirea sunt ancorate în modernitatea industrială, arată Beck, referindu-se la

5




raporturile dintre sexe, familie, ocupaţie, credinţa în ştiinţă şi progres, încep să seclatine şi, o dată cu aceasta, forme noi de oportunităţi şi riscuri îşi fac apariţia,anunţând o nouă societate, societatea riscului .

3. Managementul riscului. Potenţialul politic al riscului.

Riscurile nu pot fi anulate, pentru că, după Ulrich Beck, producţia lor este inevitabilă:producţia bunăstării înseamnă, automat, producţie de riscuri. Ceea ce se poate faceeste un management al riscurilor, adică o absorbţie controlată şi o gestiune eficientăcare să minimizeze impactul lor. În gestionarea riscului, Ulrich Beck ne avertizeazăcă riscul se generează numai ca urmare a activităţilor de producţie a bunăstării(wealth production). Economiile de subzistenţă (cum ar fi economiile ţărăneşti dinsud estul Europei) nu produc riscuri sau le produc ca urmare a consecinţelor nedoriteinduse prin relaţia cu economiile de suprazistenţă. În ceea ce priveşte economiile desuprazistenţă, aceste produc, inevitabil, riscuri. Cu cât producţia bunăstării este maiextensivă, cu atât este mai intensivă producţia de riscuri. În primul rând producţia deriscuri apare îndeosebi în societatile în care nevoile materiale ale oamenilor suntasigurate prin dezvoltarea productivităţii pe baza tehnologiei şi prin mecanismelestatului bunăstării. În al doilea rând, prin creşterea exponenţială a forţelortehnologice ale productivităţii (prin care se asigură nevoile materiale ale oamenilor),evenimentele neprevăzute şi ameninţările potenţiale sunt direct proporţionale cuaceastă creştere.

În această chestiune, ne previne Beck, important este modul în care riscurile şievenimentele neprevăzute (hazards), ca parte a procesului de modernizare, suntprevenite, minimizate şi înlăturate. Managementul riscurilor presupune că procesulde modernizare nu este afectat şi, în acelaşi timp, nu se depăşesc limitele a ceea ceeste definit ca "tolerabil" din punct de vedere ecologic, medical, psihologic şi social.

Prin urmare, societatea postindustrială adaugă o nouă sarcină activităţii umane,alături de exploatarea resurselor naturale (industrialismul) şi eliberarea de

constrângerile tradiţionalismului (emanciparea individului), anume gestionareaproblemelor rezultate din însăşi procesul de modernizare. Ulrich Beck crede cămodernizare devine, în acest fel, reflexivă, adică devine propria sa temă.Modernizarea nu mai este un scop în sine; dintr-un mit cu valoare universală,modernizarea devine o povară la care omenirea trebuie să reflecteze.

Având în vedere argumentaţia teoriei societăţii riscului, definiţia riscului la UlrichBeck este următoarea : "Riscul poate fi definit ca o cale sistematică de gestionare aevenimentelor cu pericol potenţial şi a insecurităţii induse şi introduse de procesul demodernizare" .9 În înţelesul acestei lucrări şi în lumina deschiderilor pe care lepropune, definiţia lui Beck, elaborată în urmă cu aproape 20 de ani, are nevoie deactualizare.

Riscuri sociale obişnuite în secolul al XIX-lea - sărăcie, sănătate, accidente industrialelocale. Riscurile ecologice (poluare fizică şi chimică, îndeosebi) puteau fi izolate şigestionate la nivel local, fără urmări deosebite. În secolul XX, riscurile sărăciei şi alesănătăţii au fost eliminate sau diminuate prin intermediul statului bunăstarii. Înschimb, accidentele industriale, în ciuda creşterii măsurilor de siguranţă înexploatare, şi-au mărit exponenţial potenţialul distructiv. O uzină atomică, deexemplu, nu prezintă un risc doar la nivel local şi pe o perioadă limitată de timp.Accidentele atomice nu mai pot intra la categoria accidente. Nu pot fi încheiateasigurări pentru astfel de accidente, iar efectele se prelungesc pe durata generaţiilor:

6




afectează pe cei în viaţă, dar şi pe cei care urmează să se nască. Cine poate acorda oasigurare, în sensul industrial, clasic, al termenului, pentru cineva care urmează săse nască peste 10 sau 20 de ani? Acest lucru arată că instituţiile şi modalităţile decalcul ale riscului, stabilite până în prezent pe cale ştiinţifică şi legală, se prăbuşesc.Conceptul central în teoria sociala a lui Max Weber - raţionalizare - nu mai acoperămodernitatea târzie, crede Ulrich Beck. Multiplicarea opţiunilor tehnice

(Zweckrationalitat ), reduce posibilitatea calculării consecinţelor. Sau, după cum neavertizează Beck, „în societatea riscului, consecinţele necunoscute şi neintenţionateajung o forţă dominantă în societate şi în istorie".10 Cu alte cuvinte, calculaţiariscurilor, în vederea managementului lor, este întotdeauna parţială şi limitată. Esteun avertisment că suntem supuşi permanent presiunii riscurilor.

5. Potenţialul auto-distructiv al societăţii:

Pe eşafodajul teoretic pus în evidenţă mai sus, Ulrich Beck descrie cinci teze alepotenţialului autodistructiv generat de societatea riscului:

1. Definirea riscului este importantă. Prin risc trebuie înţeles în primul rând risculradioactivităţii, care nu poate fi perceput pe cale umană, la care se adaugă toxineleşi poluanţii din aer, apă, hrană şi întreaga serie de consecinţe şi efecte pe termenmediu şi lung asupra plantelor, animalelor şi oamenilor. Aceste riscuri induc efectesistematice şi adesea ireversibile, rămân în general puţin vizibile, se bazează pe ointerpretare cauzală (sunt constatate pe cale ştiinţifică după ce şi-au produs efecteleşi sunt limitaţi de posibilităţile de cunoaştere). Fiind deschişi definirii şi construcţieipe cale socială, pot fi schimbaţi, magnificaţi sau minimizaţi. Se poate deduce de aicirolul important al media şi al profesiilor din ştiinţele exacte şi din domeniul juridicchemate să definească riscurile. Cei ce definesc riscurile capată poziţiile sociale şipolitice importante în societate. Apare, cu societatea riscului, o nouă profesie:managerul de risc . Calificarea sa ştiinţifică şi juridică este printre cele mai înalte. Prinascendenţa managerului de risc, rolul militarului şi, în general, importanţa socială aprofesiilor chemate să gestioneze violenţa legală în societate, scade. Important nu

(mai) este să gestionezi violenţa, ci să previi violenţa, prin controlul riscurilor.

2. Distribuţia socială a riscului este inegală. Unii oameni sunt expuşi mai mult decâtalţii riscurilor. În principiu, riscurile se distribuie în funcţie de stratul şi poziţia socialăa indivizilor. Evident că un individ care lucrează şi locuieste într-o zonă urbană intenspoluată este expus mai mult; similar, un individ care locuieşte în apropierea uneiuzine atomice sau a unui mare aeroport, în comparatie cu un individ (familie) carelocuieşte într-o zona rezidenţială, în afara marilor aglomerari urbane. În modobişnuit, epidemiile de gripă, bolile generate de poluare, consumul de droguri,violenţa de stradă ş.a. sunt asociate cu zonele urbane aglomerate. Totuşi, ne previneBeck, există riscuri la care sunt expuşi toţi indiviziii, fără deosebire de clasă saustatut social. În cazul riscurilor cu grad ridicat de periculozitate - care sunt riscurigenerate de cele mai avansate forme de modernitate - şi aici intră riscurileaccidentelor nucleare, există un aşa-numit efect de bumerang. Tehnologia nucleară,scăpată de sub controlul tehnologic al Vestului, se poate întoarce împotriva acestuiasub forma actelor teroriste sau a accidentelor catastrofice. Pakistanul, de exemplu,este o societate tradiţională, care nu dispune de sistemele de control ale puteriinucleare specifice societăţilor moderne occidentale. Emisiile nucleare, catastrofeleecologice nu ţin cont de frontierele civilizaţiei, ale naţiunilor sau ale claselor sociale.Pe acest fond, apar concepte noi legate de ecosistem, cum sunt devaluările şi exproprierile ecologice. Zone considerate a fi aflate sub risc ecologic sunt devaluateşi expropriate pentru a fi puse sub regim de protecţie publică. Aceste măsuri intră în

7




contradicţie cu interesul economic (care exploatează o anumită arie) şi cu jurisdicţiaproprietăţii (care trebuie anulată). Mergând mai departe, riscurile produc noiinegalităţi internaţionale, îndeosebi între Vest şi Lumea a Treia. Protecţia ecologică aVestului presupune diminuarea producţiei de riscuri în Lumea a Treia. Este perfectlogic că, din punct de vedere ştiinţific, protecţia unei păduri în Bavaria depinde dereducerea emisiei de poluanţi atmosferici în Ucraina. S-a putut estima că în 2020 de

exemplu, 20 de procente din smogul prezent pe coastele Californiei va proveni dinChina. Protocolul de la Kyodo, intrat în vigoare la inceputul anului 2005, are învedere tocmai astfel de situaţii. Iniţiative internaţionale de acest fel produc, la rândullor, modificări importante ale legislaţiei internaţionale. Peste un număr de ani ar fiposibil, de exemplu, interzicerea defrişăriii pădurii amazoniene (chestiune aflată înprezent în responsabilitatea exclusivă a Braziliei) prin legislaţia internaţională. Acestlucru înseamnă că societatea riscului este globală. Organisme internaţionale, ca deexemplu ONU, ar putea prelua aceasta sarcină. O temă ca dezarmarea, atât deimportantă în anii '80-'90, ar putea deveni desuetă în comparatie cu o temă de peste10-20 de ani precum refacerea stratului de ozon sau prezervarea suprafeţelorforestiere.

3. Difuziunea şi comercializarea riscurilor schimbă logica capitalistă. Princomercializarea riscului înţelegem că orice produs capitalist comercializat pe piaţăpoartă cu sine un anumit risc: când cumpărăm un produs cumpărăm şi riscul asociat.Aceasta înseamnă că există întotdeauna câştigători şi perdanţi în definiţia riscului.Din punct de vedere al caştigătorului (winner ), societatea riscului oferă oportunitateamarii afaceri (big business). A produce numai pentru a câştiga, pentru a răspundecererilor pieţei, fără a ţine seama de riscurile asociate, înseamnă a creşte potenţialulde risc. Dacă de pildă s-ar dubla numărul de frigidere în China, astfel încât fiecarefamilie de chinezi să deţină un frigider, s-a calculat că gaura din stratul de ozon s-ardubla, ceea ce ar dubla numărul de cancere de piele şi alte afecţiuni în alte zone alelumii. Avem, aşadar, pe de o parte, nevoia social definită ca fiecare familie de chinezisă deţină un frigider şi, pe de altă parte, precauţia legată de creşterea găurii înstratul de ozon. În termeni teoretici, lipsa de control a riscurilor în societatea

industrială generează evenimentele neprevăzute (hazards) şi creşte potenţialul political societăţii riscului. Capitalismul, definit ca sistem economic de satisfacere a nevoilorumane prin intermediul pieţei, trebuie amendat în teorie şi în practica.

4. Cunoaşterea riscului schimbă modul de existenţă. În mod obişnuit, existenţa(apartenenţa la o clasă socială, la o civilizaţie, cultură, naţiune) determină conştiinţa(sistemul de cunoştinte şi reprezentări despre viaţă). În societatea riscului, sistemulde cunoştinte determină existenţa. Simplu spus, conştiinţa va determina existenţa,pentru că informaţia şi cunoaşterea (knowledge) tind să devină mai importante decâtapartenenţa. În societatea riscului, informaţia este suverană. Evident că societăţilecare pot obţine şi procesa informaţia despre riscuri sunt cele mai bine pregătite săgestioneze aceste riscuri. Această informaţie este de natură ştiinţifică (generată demonitorizarea calităţii mediului, prevederea catastrofelor de tip cutremure, tsunami,inundaţii, poluări), de natura economică (tehnologii de risc, economii de risc, pieţede risc, monede de risc etc), de natură socială (sărăcie, subdezvoltare, mortalitate,boli), de natură politică (guverne de risc, gestionarea crizelor interne şiinternaţionale, revoluţii, lovituri de stat, crize umanitare, atacuri teroriste ş.a.).

5. Societatea riscului schimbă natura politicii . Riscurile cunoscute şi recunoscutesocial - cum ar fi distrugerea stratului de ozon, defrişarea suprafeţelor forestiere,funcţionarea uzinelor nucleare şi chimice, fenomene sociale ca subdezvoltarea,sărăcia, crizele umanitare, traficul şi consumul de droguri, terorismul - devin subiecte

8




politice naţionale şi internaţionale. Până în timpurile recente astfel de subiecte nuerau prezente pe agenda publică, neavand caracter politic (public), aparţinând maidegrabă sferei private. Cu societatea riscului, sfera privată este restransă.Managementul firmei, viaţa privată (secretul corespondenţei de exemplu), accesul latehnologie şi altele devin subiecte de interes public. Supravegherea persoanelor,ascultarea convorbilor, intercepţia corespondenţei devin, din excepţii, reguli.

Societatea riscului este, în fond şi la urma urmei, mobilizarea pentru situaţii deurgenţă, i.e. o instituţionalizare a excepţiei în detrimentul regulei. Pe planinternaţional, suveranitatea naţională - concept central în sistemul de state suverane- îşi pierde din însemnătate, datorită necesităţilor de gestionare a riscurilor de cătreforurile internaţionale. Afganistanul este un exemplu de societate generatoare deriscuri, având în vedere categoriile de risc asociate cu această ţară din Asia Centrală:stat eşuat, terorism, droguri, trafic, migraţie ilegală, boli. Riscurile, înţelese ca efectesecundare, ca subproduse, ca reziduuri industriale, economice, sociale şi politice,datorită impactului lor social din ce în ce mai insemnat, capătă caracter politic.Consecinţele sociale, economice şi politice ale efectelor secundare sunt de omagnitudine sporită, pentru că se referă la fenomene precum agravarea sărăciei,prabuşirea pieţelor, devaluarea capitalurilor, supravegherea deciziilor manageriale defabrică, deschiderea de noi pieţe, procedurile legale ce trebuiesc instituite. Ceea cese naşte odată cu societatea riscului este potenţialul politic al catastrofelor .Managementul acestor riscuri foarte probabil că va impune o reorganizare asistemului de putere şi de autoritate pe plan naţional şi internaţional. Societateariscului, ne previne Ulrich Beck, este o societate catastrofică.

Teoria societăţii riscului, aplicată la domeniul securităţii, generează o certădezvoltare a conceptului şi a practicii securităţii. Deşi a fost elaborată în urmă cu maibine de 20 de ani, teoria lui Ulrich Beck se află la începuturi în ceea ce priveşteaplicarea ei. Abordări ulterioare confirmă cea mai mare parte a prevederilor acesteiteorii. În 2002, evaluând teoria societăţii riscului, Martin Shaw constată o „sociologizare" a studiilor de securitate, în sensul că dezbaterea este dominată deabordările sociologice după 1990.11 În urma acestor dezbateri, conceptul de

securitate a suferit transformări însemnate. Ameninţările, în sensul tradiţional, s-audiminuat. Securitatea se defineşte mai mult ca securitate în condiţii de risc.Securitatea în secolul XXI este securitatea societăţii riscului. Practic, evenimentele cuconsecinţe neprevăzute sunt cele care determină agenda de securitate a viitorului.

Note:

9



1 Beck, Ulrich, The Risk Society , p. 10.2 Bauman, Zygmunt, citat după Martin Shaw, Globality: Historical change in our time, Cambridge UniversityPress, 2000.3 Beck, op. cit., p. 10.4 Roxburgh, Alan, A Summary of Ulrich Beck , GOCN, disponibil la www.tcs.ntu.ac.uk5 Ibidem.6 Beck, op. cit. p. 11.7 Ibidem, p. 12.8 Ibidem, p 14.9 Ibidem, p. 21.10 Ibidem, p. 22.11 Shaw, Martin, studiu introductiv la Military and Society în 21st Century Europe. A Comparative Analysis,Marshall Center, 2000.

http://www.tcs.ntu.ac.uk/

http://www.tcs.ntu.ac.uk/

risc si societate

Documents