Prin teme, atitudinea sentimentala si structura poeziei, T. Arghezi e un "latifundiar al scrisului", sever si gratios, impetuos si feminin, umil si razvratit, aspru si suav, trivial si angelic. Drama de constiinta argheziana e cercetata, de altfel, in studiul monografic din 1940. Ordinea cronologica e inlocuita cu modelul ascuns al autobiografiei spirituale si regruparea ciclurilor poetice in functie de structura initiala a universului interior. Fuga de sine face parte din stratul primordial al ascezei: starea adamica de pura, eterna copilarie, iubirea mistica, teroarea abisului launtric etc. Integrarea eului unui destin cosmic al lumii si intuitia "consubstantialitatii formelor create" constituie principiul activ al "fanteziei infernale" opusa celei paradisiace. Viziunea transcendentului manifestat in miracolele vii ale vietii si recunoasterea finala a identitatii ca element universal al existentei omului duc la concluzia ca sfasierea e perspectiva necesara a "beatitudinii de heruvim" a poetului. Din act individual, comunicarea cu misterul devine conditie a marii poezii

poezia lui Arghezi e sortita, ca putere de expresie, ca adancime de sensibilitate, ca organica viziune de lirism, sa ocupe versantul liber in fata lui Eminescu” (Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi).