Raport final

STUDIU PRIVIND RAŢIONALIZAREA INSTANŢELORDIN ROMÂNIA

De Terry R. Lord (specialist în sistemul judiciar)

şi Jesper Wittrup (specialist în administrarea instanţelor)

Martie 2005

1

Introducere

În contextul consolidării democraţiilor, nemulţumirea faţă de sistemul judiciar este în creştere în multe ţări. La nivel internaţional, integrarea economică determină statele să-şi adapteze legislaţia şi sistemul juridic. Prin urmare, se impune o exigenţă sporită pentru a se asigura o aplicare eficientă a legilor, dar se simte totodată şi nevoia de armonizare a legislaţiei cu standardele regionale şi internaţionale şi de înfiinţare a unor noi instituţii. În plus, dacă statele doresc să adere la diverse organizaţii internaţionale, trebuie să îndeplinească anumite condiţii prealabile, obligându-le astfel să permită instituţiilor internaţionale evaluarea administrării justiţiei. În final, întrucât statele încearcă să devină cât mai atractive pentru investitorii străini, prin relevarea unui sistem judiciar ineficient, s-ar putea îndepărta investitorii sau să faciliteze corupţia în cadrul unui proces.

Un factor avut în vedere de investitori în procesul de evaluare a unei ţări este accesul la mecanisme adecvate de rezolvare a litigiilor. Durata prea mare a procedurilor şi insecuritatea juridică sunt menţionate ca fiind cauzele care afectează cel mai mult investitorii. În multe state, sistemul judiciar este ineficient şi lipsit de încredere. Schimbări repetate în sistemul judiciar au cauzat probleme atât pentru judecătorii din generaţia mai veche, cât şi pentru judecătorii recent numiţi în funcţie, care au nevoie de pregătire profesională. Sistemul judiciar s-a aflat sub o presiune deosebită din cauza creşterii dramatice a numărului de litigii. În timp ce aceste ţări sunt receptive la exigenţele de reformă în justiţie, modernizarea nu poate fi realizată rapid şi uşor. Un asemenea program include cel mai adesea modernizarea instanţelor, reformă legislativă, mecanisme de soluţionare alternativă a litigiilor, pregătirea judecătorilor, a personalului instanţelor, a avocaţilor, a studenţilor, a societăţii civile şi îmbunătăţirea accesului la justiţie. Programul ar trebui să înceapă cu stabilirea unui plan concentrat pe activităţi cu şansă mare de realizare şi care să aducă beneficii imediate. Acest plan va contribui la convingerea judecătorilor şi actorilor politici, care pot avea o puternică influenţă în starea continuă de ineficienţă a sistemului judiciar. Anumiţi autori consideră că nouăzeci la sută (90%) din reuşita unei reforme în justiţie se datorează acţiunilor bine coordonate şi zece la sută acţiunilor de management. Reforma impune o schimbare de atitudine, ceea ce presupune schimbări ale mentalităţii. Din cauza tradiţiei, profesioniştii din sistemul judiciar nu prea se acomodează cu schimbarea şi rareori iniţiază o reformă. Pentru a depăşi reticenţa faţă de o schimbare, participarea încă de la început a principalilor actori în acest proces a devenit un instrument fundamental în vederea implicării lor în acest proces.

Obiectivul general al acestui raport este de a sprijini Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii în evaluarea sistemului statistic existent al instanţelor în România, deficienţele în organizarea sistemului şi alocarea resurselor umane în sistem. În plus, pe baza rezultatelor studiului, acest raport va formula propuneri de reforme în vederea îmbunătăţirii sistemului judiciar.

2

Studiul nu îşi propune să elaboreze strategii sofisticate cu şanse mici de reuşită, sau doar să promoveze un spirit critic împotriva guvernului, a autorităţilor judiciare sau a oricărei alte instituţii, ori să prezinte magistraţi sau personal al instanţelor într-o lumină nefavorabilă sau falsă. Pe baza experienţei specialiştilor implicaţi în acest proces privind sistemul judiciar românesc, cei care au colaborat la acest raport vor depune toate eforturile pentru a identifica soluţii fezabile la probleme concrete şi pentru a prezenta cu onestitate şi acurateţe o serie de soluţii la îndemână şi care pot conduce într-un timp relativ scurt la un progres cuantificabil în justiţia românească.

Experţii consideră că este de datoria lor să considere ca prioritare şi să se concentreze pe anumite aspecte ale reformei judiciare pentru care pot face recomandări şi propun un Plan de Acţiuni ce poate fi implementat într-un timp rezonabil, cu un minimum de resurse. Ca exemplu, vom lua acţiunile generale care să promoveze idei pentru crearea unui set de indicatori, astfel încât complexitatea cauzelor să poate fi determinată în mod sistematic. Acest lucru va institui un sistem de repartizare a cauzelor mai eficient şi echitabil.

Ultimele şase luni au însemnat o evoluţie importantă în reforma justiţiei în România. Începând cu vara anului 2004, sistemul judiciar românesc a înregistrat un număr semnificativ de schimbări. Deşi acest studiu nu îşi propune în principal să analizeze aceste evoluţii, este limpede că datorită dimensiunii şi implicaţiilor acestor modificări, acestea nu pot fi ignorate.

În iunie 2004, au fost adoptate legile privind Consiliul Superior al Magistraturii, Organizarea Judiciară şi Statutul Magistraţilor. Acest pachet legislativ ce a intrat în vigoare în septembrie, este destinat să îmbunătăţească în mod considerabil independenţa şi eficienţa sistemului judiciar. În baza acestor legi, Consiliul Superior al Magistraturii a preluat de la Ministerul Justiţiei competenţele privind recrutarea, dezvoltarea carierei şi răspunderea disciplinară pentru magistraţi, judecători şi procurori.

În decembrie 2004, România a încheiat negocierile privind aderarea la Uniunea Europeană. Capitolul de Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) a fost ultimul asupra căruia s-a ajuns la un acord, după 2 ani şi 7 luni de negocieri foarte dificile. Totuşi, până în 2007, data prevăzută pentru aderare, România are de îndeplinit 11 angajamente specifice. Şapte din aceste angajamente specifice se referă la capitolul JAI. În ceea ce priveşte sistemul judiciar, România trebuie să prezinte, până în martie 2005, o Strategie şi un Plan de Acţiune privind reforma sistemului judiciar, care să cuprindă cele mai importante măsuri necesare pentru implementarea Legii privind organizarea judiciară, Legii privind statutul magistraţilor şi legii referitoare la Consiliul Superior al Magistraturii.

În prima parte a acestui studiu, ne propunem să prezentăm rezultatele analizei noastre asupra structurii actuale a instanţelor şi a modului de alocare a resurselor umane în cadrul sistemului instanţelor. Scopul nostru este de a preciza dacă sistemul statistic actual este capabil să furnizeze informaţiile necesare stabilirii unei imagini detaliate şi exacte a activităţilor desfăşurate în cadrul instanţelor, de a oferi soluţii privind modificările necesare în cadrul sistemului, de a furniza date suplimentare necesare şi pentru a face propuneri referitoare la restructurarea instanţelor.

3

În partea a doua a studiului, identificăm un număr de factori suplimentari care trebuie să fie luaţi în considerare: independenţa, eficienţa, calitatea, siguranţa raporturilor juridice, infrastructura şi resursele, organizarea şi gestionarea instanţelor, credibilitatea şi imaginea publică. Analiza fiecărui factor menţionat anterior presupune abordări teoretice, consideraţii de ordin practic despre situaţia actuală, precum şi formularea de recomandări pentru viitor.

În partea finală a raportului, prezentăm o strategie care să evidenţieze cum să reuşim în procesul de implementare a recomandărilor. Avem în vedere cele mai frecvente greşeli care pot conduce la eşecul reformei, şi cum să le evităm. Mai mult, noi identificăm şi formulăm patru dintre cele mai importante proiecte de reformă care să constituie următorii paşi pentru autorităţile române în vederea completării studiului început prin acest raport. Cele 4 proiecte de reformă sunt: 1. Stabilirea unui model de alocare care, în funcţie de numărul şi tipul de cauze aflate pe rol la nivelul fiecărei instanţe, furnizează informaţii pertinente referitoare la volumul de muncă din fiecare instanţă.

2. Restructurarea sistemului de organizare a instanţelor, prin folosirea acestui model:a. creşterea numărului de posturi la nivelul instanţelor cu un volum de muncă ridicat şi scăderea numărului de posturi la nivelul instanţelor cu un volum de activitate scăzut;b. desfiinţarea celor mai mici judecătorii din punct de vedere al volumului de activitate;c. înfiinţarea tribunalelor specializate în judeţele în care numărul de dosare justifică alocarea unui număr de cel puţin 8-10 judecători.

3. Realizarea de investiţii pentru îmbunătăţirea infrastructurii de la nivelul instanţelor, numărul şi spaţiul sălilor de şedinţă, şi alocarea unui spaţiu de lucru adecvat pentru judecători şi personalul auxiliar de specialitate. Primele investiţii trebuie să fie făcute în localităţile cu cel mai mare număr de judecători per sala de şedinţă.

4. Renunţarea la structura ierarhică de luare a deciziilor pentru întregul sistem de instanţe, astfel încât instanţele să aibă competenţa de a decide în domeniul economic fără un aviz prealabil din partea CSM sau a MJ (atâta timp cât instanţele se încadrează în bugetul total alocat), iar personalul auxiliar să preia anumite atribuţii administrative, degrevându-l astfel pe preşedintele instanţei.

PARTEA ÎNTÂI:Organizarea instanţelor şi alocarea resurselor umane

În prima parte a acestui studiu, ne propunem să prezentăm rezultatele analizei noastre asupra structurii actuale a instanţelor şi a modului de alocare a resurselor umane în cadrul sistemului instanţelor. Scopul nostru este de a preciza dacă sistemul statistic actual este capabil să furnizeze informaţiile necesare stabilirii unei imagini detaliate şi exacte a activităţilor desfăşurate în cadrul instanţelor, de a oferi soluţii privind modificările

4

necesare în cadrul sistemului, de a furniza date suplimentare necesare şi pentru a face propuneri referitoare la restructurarea instanţelor.

Procedura de alocare a posturilor de judecători în cadrul instanţelor din România este reglementată în Legea privind organizarea judiciară. Potrivit art. 121, numărul maxim de posturi alocate instanţelor trebuie să fie stabilit prin Hotărâre de Guvern, la propunerea ministrului de justiţie. În prezent, este necesară obţinerea avizului CSM.

Potrivit art. 120, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi preşedinţii curţilor de apel, au obligaţia, împreună cu ministrul justiţiei, să analizeze în fiecare an volumul de activitate de la nivelul instanţelor şi în conformitate cu rezultatele obţinute să ia măsuri în vederea suplimentării sau reducerii numărului de posturi, cu acordul CSM. Analiza numărului şi complexităţii cauzelor va determina, de asemenea, care secţii de tribunal (cu preşedinţi de secţie) să fie înfiinţate şi dacă să se numească 1 sau 2 vice-preşedinţi care să îl ajute pe preşedinte.

Modul existent de alocarea a resurselor a fost criticat în raportul OPDAT1 din 2002. Studiul a subliniat lipsa de personal şi condiţiile deficitare din cadrul instanţelor. În conformitate cu acest raport, unele instanţe nu dispun de personalul necesar în comparaţie cu încărcătura de dosare, fiind dotate foarte slab în comparaţie cu alte instanţe care beneficiază de resurse umane şi materiale sporite. Raportul subliniază faptul că instanţele din Bucureşti nu dispun de personalul şi de resursele materiale necesare, şi că tribunalele au, în general, o încărcătură sporită faţă de celelalte instanţe.

Raportul OPDAT recomandă o reconsiderare a personalului de la fiecare nivel de jurisdicţie, pentru a identifica instanţele care au un personal prea numeros şi cele care au un personal insuficient. Revizuirea va lua în considerare datele furnizate de către reprezentanţii curţilor, pe baza formularelor standard de evaluare a muncii.

Aceeaşi preocupare se reflectă şi în Termenii de Referinţă ai acestui studiu, prin următoarea declaraţie:„Sistemul actual de instanţe conţine oportunităţi nevalorificate pentru o organizare mai eficientă: spre exemplu, volumul de dosare este distribuit neuniform la nivelul diferitelor tipuri de instanţe, secţiile specializate din tribunale şi curţi de apel nu satisfac cerinţele în anumite domenii de drept, distribuirea judecătorilor şi a personalului auxiliar al instanţelor nu este proporţională cu încărcătura de dosare, nu există un mecanism flexibil de redistribuire a dosarelor de la curţile aglomerate la cele cu activitate redusă. Pentru a obţine rezultate deosebite şi pentru a înregistra o mai mare eficienţă în cadrul sistemului judiciar român, acesta trebuie reconsiderat, iar măsurile de reorganizare trebuie evidenţiate”.

În această secţiune vom analiza, în baza datelor statistice disponibile, actuala repartizare a numărului de posturi în cadrul instanţelor. Vom realiza această analiză pentru a vedea

1 Raport de progrese şi recomandările privind reforma instanţelor din România, Biroul de urmări transfrontaliere, Dezvoltare şi Pregătire (OPDAT), 2002

5

dacă sistemul de statistică existent poate furniza informaţii necesare şi suficiente pentru a asista părţile în procesul de alocare.

Vom folosi în acest sens trei modele diferite pentru evaluarea sistemului actual de alocare a numărului de posturi în cadrul instanţelor. Aceste modele sunt prezentate pe scurt mai jos.

Primul model (modelul populaţiei) va compara numărul de judecători din cadrul fiecărei instanţe cu numărul de locuitori din fiecare jurisdicţie. Acest model, ca unic model de alocare a posturilor, este în mod evident necorespunzător. Chiar dacă două jurisdicţii au exact acelaşi număr de locuitori, diferenţele legate de structura industrială şi factorii demografici pot, de exemplu, să determine diferenţe majore referitoare la numărul şi natura problemelor şi a cauzelor pe care instanţa respectivă trebuie să le soluţioneze. Astfel de diferenţe trebuie luate în considerare în procesul de alocare a posturilor.

Cu toate acestea, modelul populaţiei, poate fi folosit foarte bine ca un model complementar, pe lângă un model care se bazează exclusiv pe numărul de cauze (modelul 2). Modelul populaţiei nu este influenţat de efectele generate de fluctuaţiile bruşte ale numărului cauzelor “triviale” (de ex. cazul lansării unei campanii de control al traficului, într-o jurisdicţie specifică) care în mod normal pot să inducă în eroare, în sensul creării falsei impresii că se impun modificări majore ale numărului de posturi. De asemenea, modelul populaţiei poate reprezenta cea mai bună bază pentru planificările pe termen lung. Chiar dacă dezvoltarea economică afectează anumite regiuni înaintea altora, iar pe termen scurt creşte cererea de judecători într-o măsură relativ mai mare decât în majoritatea regiunilor dezvoltate, modelul populaţiei poate oferi informaţii referitoare la cum ar trebui să se facă alocarea posturilor atunci când celelalte regiuni recuperează acest decalaj.

Cel de-al doilea model (modelul încărcăturii de dosare) compară numărul de judecători din cadrul fiecărei instanţe cu numărul total de cauze care urmează să fie înregistrate pe rol. Am înţeles din discuţiile cu Ministerul Justiţiei şi personalul instanţelor că acesta este modelul folosit în prezent. Când sunt alocate noi posturi, numărul cauzelor este unul dintre factorii cei mai importanţi luaţi în calcul. Personalul din cadrul conducerii instanţelor ne-a explicat că la sfârşitul anului preşedintele instanţei solicită noi posturi. Preşedintele de instanţă îşi va fundamenta solicitarea pe baza datelor statistice referitoare la numărul de cauze.

Problema principală legată de folosirea acestui model constă tocmai în faptul că fiecare cauză diferă de toate celelalte. Anumite cauze sunt mult mai uşor de soluţionat şi necesită un volum redus de muncă. Altele sunt foarte complicate şi necesită un volum foarte mare de muncă din partea instanţei. Astfel, este inechitabil să fie luat în considerare exclusiv numărul dosarelor în fiecare instanţă, deoarece unele dintre ele pot avea un număr disproporţionat de cauze complexe.

6

Există două posibilităţi de a rezolva această problemă. În primul rând, pot fi acumulate date suplimentare, care să explice complexitatea fiecărei cauze. Astfel, va fi posibilă stabilirea unor indicatori pentru fiecare tip de cauză, formula eficienţei fiind următoarea:

suma dosarelor soluţionare (ieşiri)Eficienţa = ---------------------------------------------------------

Suma dosarelor primite spre soluţionare (intrări)

Sistemul actual de statistică nu oferă suficiente date pentru calcularea eficienţei în acest mod. Această chestiune este analizată la finalul acestui capitol. Subliniem faptul că această lipsă a datelor nu înseamnă în mod necesar că variaţiile referitoare la complexitatea cauzelor sunt în totalitate ignorate în alocarea actuală a posturilor, ci doar faptul că repartizarea posturilor nu este susţinută întotdeauna de date referitoare la complexitatea cauzei. Preşedinţii de instanţă din Piteşti ne-au precizat că au reuşit să convingă Ministerul Justiţiei de faptul că se confruntă cu cauze de complexitate relativ mai ridicată (fiind o regiune mai dezvoltată economic), obţinând astfel un număr suplimentar de posturi.

O metodă alternativă pentru rezolvarea acestei probleme a diferenţelor de complexitate a cauzelor o reprezintă metoda Data Envelopment Analysis (DEA). DEA reprezintă cel de-al treilea model pentru evaluarea alocărilor existente de posturi, şi este o tehnică de programare liniară pentru măsurarea eficienţei activităţii departamentelor organizaţionale, unde numeroasele input-uri şi output-uri sporesc dificultatea comparaţiilor. Avantajul principal al DEA constă în faptul că această metodă nu necesită stabilirea unui singur set comun de criterii. Uneori însă rezultatele DEA pot fi dificil de interpretat, metoda fiind controversată în rândul cercetătorilor.

Având în vedere că modelul DEA, pentru a fi eficient, presupune un anumit număr de output-uri (ieşiri) diferite (diferite tipuri de cauze), acesta nu este aplicabil în cazul judecătoriilor, unde nu au fost obţinute date decât pentru numărul total de cauze civile şi penale în fiecare instanţă. Modelul este aplicabil tribunalelor şi curţilor de apel, pentru care a fost posibilă obţinerea unor informaţii mai detaliate cu privire la numărul diferitelor tipuri de cauze.

În secţiunile următoare, modelele vor fi aplicate instanţelor de la diferite grade de jurisdicţie, iar rezultatele din cadrul fiecărui model vor fi comparate cu alocarea existentă a posturilor. Subliniem faptul că atunci când menţionăm mai jos că un număr de judecători, potrivit unui model specific, trebuie „mutat” de la o instanţă la alta, se are în vedere numai sensul ipotetic, respectiv un indicator al diferenţelor dintre modelul în cauză şi situaţia actuală de repartizare a posturilor. În practică, un judecător este inamovibil, neputând fi mutat de la o instanţă la alta fără consimţământul său. Prin urmare, realocarea posturilor este un proces de durată, care trebuie fundamentat pe decizii legate de reocuparea posturilor vacante şi alocarea noilor posturi.

7

Vom compara rezultatele fiecărui model pentru a evalua dacă poate fi prezentată o concluzie consistentă şi fără echivoc referitoare la alocarea posturilor sau la necesitatea unor date statistice sau a unui model de o complexitate mai ridicată.

Trecem apoi la problema analizei mărimii instanţei. Vom demonstra în continuare că instanţele din România sunt prea mici ca să permită folosirea eficientă a resurselor.

După compararea acestor rezultate, am efectuat o analiză a situaţiei dosarelor restante. Dosarele restante trebuie să fie evaluate în corelaţie cu încărcătura de dosare (dar nu în mod necesar). Având însă în vedere că cele trei modele analizate iau în calcul şi indicatori referitori la volumul de muncă necesar în cadrul instanţelor, această corelaţie va fi analizată în cadrul fiecărui model în parte. Astfel, vom avea un indiciu asupra oportunităţii aplicării unui anumit model sau a mai multor modele, prin evidenţierea volumului de dosare, pentru reducerea numărului de dosare restante.

În final, vom analiza alocarea posturilor de grefier. Judecătorii, pentru a putea soluţiona cauzele eficient, au nevoie de sprijin din partea unui număr suficient de grefieri. Repartizarea adecvată a grefierilor reprezintă astfel un element important pentru asigurarea unui sistem judiciar eficient.

Ministerul Justiţiei a furnizat datele pe care s-a bazat această analiză:

Numărul cauzelor în fiecare instanţă în 2002 şi 2003; Numărul de judecători în fiecare instanţă în 2002, 2003 şi 2004; Numărul de grefieri în fiecare instanţă în 2004.

Pentru verificarea validităţii acestor date, am întrebat instanţele pe care le-am vizitat la Piteşti şi Craiova, pentru a confirma informaţiile primite referitoare la organizarea lor. Acestea au confirmat că numărul de posturi menţionate în datele statistice este corect şi că datele referitoare la încărcătura de dosare sunt identice cu cele pe care instanţele le-au raportat Ministerului Justiţiei.

Personalul de conducere a instanţelor cu care am discutat şi-au exprimat în totalitate încrederea în aceste date statistice, subliniind faptul că departamentele de statistică din cadrul instanţelor sunt de cele mai multe ori capabile să asigure acurateţea datelor, având în vedere că în instanţele cu sistem informatic cauzele sunt înregistrate atât manual, cât şi computerizat. În prezent, se pare că nu există nici audit centralizat asupra înregistrării cauzelor de către instanţe, dar se aşteaptă ca noul CSM să iniţieze un astfel de audit.

1. Numărul total de judecători

Înainte de a discuta despre distribuirea în cadrul instanţelor, vom avea mai întâi în vedere evoluţia numărului total de judecători.

Sistemului judiciar din România s-a extins în mod semnificativ în ultimii ani. Numărul de judecători aproape s-a triplat din 1990.

8

Numărul total de judecători

Numărul judecătorilor din România

Number of judges in District Courts, Tribunals and Courts of Appeal = numărul judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel

Ar trebui avut în vedere faptul că unele posturi sunt vacante. În 2000, aproape 80 de posturi erau vacante2. În 2001, erau 73 de posturi vacante5 (2%), iar în 2002, 586 (1 ½%). În 2004, erau 491 posturi vacante (11%), cele mai multe dintre acestea (436) fiind în cadrul judecătoriilor. Posturile vacante apar deoarece potenţialii noi judecători trebuie să promoveze examenul de admitere în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii sau trebuie să participe la concursul de promovare.

Trebuie menţionat că, deşi numărul de judecători a crescut în mod simţitor, şi numărul cauzelor a crescut. În anii anteriori, aceasta s-a întâmplat mai ales în cazul cauzelor privind dreptul de proprietate. Unii dintre oficialii instanţelor cu care s-au purtat discuţii 2 Sursa: Indexul Reformei Judiciare pentru România, ABA-CEELI, 20025 Sursa: Iorgovan, Antonie, Ioan Les şi Ioana Vasiu (2003) „Calitate şi Justiţie în România”, în „Administrarea justiţiei în Europa: Către dezvoltarea standardelor de calitate”, Studiu realizat de Marco Fabri, Philip Langbroek şi Helene Pauliat. Studii ale Institutului de Cercetare a Sistemelor Judiciare, Bologna, 20036 Sursa: Ministerul Justiţiei

9

au argumentat că numărul cauzelor referitoare la dreptul de proprietate poate scădea uşor, dar se aşteaptă ca numărul cauzelor comerciale să crească. Se aşteaptă ca numărul cauzelor penale să rămână la nivelul actual.

Se poarte dezbateri pe tema dacă România are nevoie de mai mulţi judecători. Un raport3

recent susţine că România are un număr mai mare de locuitori / judecător decât alte state europene, şi, prin urmare, România are nevoie de mai mulţi judecători.

Datele statistice nu susţin această afirmaţie. În timp ce numărul de locuitori / judecător în România a fost mai mare de 15.000 / judecător în anul 1900, în prezent, raportul este mai mic de 6.0004. Comparativ, acesta este un număr scăzut. Un studiu recent5 a arătat că în lume sunt repartizaţi aproximativ 15.000 locuitori / judecător6. În America de Nord, numărul este apropiat de medie, în timp ce în Europa, procentul este puţin mai scăzut. În Europa de Est şi de Nord sunt repartizaţi aproximativ 8.000 locuitori / judecător, în timp ce sunt doar 5.000 de locuitori / judecător în ţări din Europa de Vest şi de Sud.

Numărul de locuitori / judecător în statele europene

37 Iorgovan, Antonie, 48

5 6

10

În comparaţie cu Italia şi Franţa, ţări ale căror sisteme judiciare sunt în multe privinţe similare cu cel din România, aceasta are un număr relativ mare de judecători: 5.000 locuitori / judecător.

Deci, pe viitor, prioritatea nu este aceea de a creşte numărul de judecători, ci de a îmbunătăţi condiţiile de muncă ale acestora (pregătire, clădiri, echipamente informatice etc). Din informaţiile strânse în urma vizitelor la instanţe, a discuţiilor cu şefii de instanţe, a rezultat că lipsa resurselor destinate instanţelor, limitează beneficiile pe care îl au instanţele de la lipsa resurselor destinate instanţelor, limitează beneficiile pe care îl au instanţele de la judecătorii “adiţionali”.

II. Alocarea resurselor umane la judecătorii

În România există 177 de judecătorii. În anul 2004 existau în total 2.234 de posturi de judecător la judecătorii. Se înregistrează o creştere (de 10%) faţă de 2.036 posturi de judecător în anul 2002.

În prezent, 436 posturi sunt vacante. Spre exemplu, în raza de teritorială a Curţii de Apel Piteşti există 10 judecătorii şi doar 105 din cele 120 de posturi de judecător la judecătorii sunt ocupate.

Posturile vacante se presupun a fi ocupate când o nouă serie de studenţi va absolvi Institutul Naţional al Magistraturii. Această analiză se bazează doar pe datele oficiale, deoarece nu am putut obţine informaţii generale actualizate despre numărul de posturi vacante în fiecare judecătorie.

11

Judecătoriile variază ca dimensiuni. Multe dintre judecătorii sunt foarte mici, cu doar 2 – 5 judecători. Cea mai mare judecătorie este Timişoara, cu 51 de judecători.

În anul 2004, judecătoriile aveau 3.030 posturi de grefier. Iarăşi, o serie dintre aceste posturi sunt vacante. Numărul grefierilor, ca şi cel al judecătorilor, a crescut simţitor din 20027.

În afară de grefieri, instanţele angajează şi alt tip de personal auxiliar (secretare, informaticieni, şoferi). Cele 10 judecătorii din raza Curţii de Apel Piteşti au înregistrat 251 posturi pentru personalul auxiliar (inclusiv 175 grefieri) din care doar 3 posturi erau ocupate. Dar, de vreme ce nu am putut informaţii centralizate despre numărul judecătorilor, analiza care urmează nu include şi celălalt personal auxiliar.

În continuare, distribuirea în prezent a judecătorilor la judecătorii va fi analizată pe baza numărului de locuitori / judecător (modul 1) şi numărul de dosare aflate pe rol (modul 2). Aceste rezultate vor fi apoi comparate cu numerele de dosare date spre soluţionare şi în cele din urmă, se va stabili raportul între grefieri şi judecători.

III. Modul 1. Modulul populaţie

Un posibil criteriu simplu pentru evaluarea alocării judecătorilor la instanţe îl constituie numărul de locuitori pentru fiecare rază teritorială. Trebuie să ne aşteptăm ca între numărul de judecători şi numărul de locuitori să existe o anumită proporţie.

Întrucât nu a fost posibil să se obţină informaţii cu privire la numărul de locuitori din raza teritorială a fiecărei judecătorii, analizele următoare compară numărul de locuitori şi judecătorii din judecătoriile din raza fiecărui tribunal. Cifrele de mai jos compară numărul de locuitori (în anul 2001) aflaţi în raza fiecărui tribunal8 cu numărul de judecători (2004) de la judecătoriile din aceeaşi rază.

7 599 posturi de grefieri au fost suplimentate ca urmare a rectificării bugetare pe anul 2003.8 Datele despre numărul populaţiei au fost obţinute de la Institutul Naţional de Statistică

12

Modulul de scădere lineară, care se referă la numărul de judecători de la judecătorii raportat la numărul de locuitori are un coeficient de determinare (r2 ) este de 0,939. Aproximativ 94% din variaţia numărului judecătorilor de la judecătorii poate fi astfel “explicat” prin această relaţie lineară.

Deşi există o strânsă legătură între numărul de locuitori şi judecători este de asemenea evident că la unele instanţe aceasta nu se aplică. Cifrele de mai jos arată numărul de locuitori / judecători la nivelul judecătoriilor din raza teritorială a diferite tribunale.

13

Media este de 10.000 locuitori / judecător însă la unele instanţe este sub 6.000 iar la altele peste 12.000 locuitori / judecător. Instanţele cu cel mai mare număr de judecători raportat la populaţie sunt situate în partea de sud a ţării.

Dacă toate razele tribunalelor ar avea acelaşi număr de locuitori / judecător de la judecătorie, ar fi necesar să fie mutaţi 153 de judecători de judecătorie (circa 5 % din judecătorii din toate judecătoriile) în alte raze de competenţă teritorială. Numărul judecătorilor din judecătorii ar trebui redus cu 30 în Gorj, 26 în Bucureşti, 24 în Mehedinţi şi 14 în Vâlcea. Numărul de judecători ar trebui mărit cu 15 în Iaşi, 12 în Galaţi şi 11 în Prahova.

Daca numărul de locuitori a fost considerat singurul criteriu pentru alocarea judecătorilor la judecătorii, 100 de judecători de judecătorie ar trebui să fie alocaţi în raza teritorială a

14

altor curţi de apel. Craiova are, în mod deosebit, prea mulţi judecători de judecătorie, conform acestui criteriu.

Totuşi, modulul populaţie nu este prin ele însuşi un modul adecvat pentru alocarea judecătorilor la judecătorii. Trebuie să luăm în considerare şi numărul de dosare, aşa cum se va prezenta în Modulul II.

IV. Modul 2. Numărul de dosare alocate

Un criteriu evident pentru evaluarea alocării resurselor umane este cel al numărului de cazuri data spre soluţionare. Numărul dosarelor şi numărul judecătorilor ar trebui corelat astfel încât, încărcătura / judecător să nu difere substanţial de la o instanţă la alta.

V. Comparaţie între datele din 2002 şi 2003

Dacă numărul locuitorilor dintr-o jurisdicţie, în mod normal nu se va schimba drastic de la un an la altul, numărul de cazuri poate suferi modificări. De aceea nu se pot compara

15

resursele umane cu informaţiile statistice referitoare la numărul de cazuri înregistrate într-un singur an.

Următoarea analiză se va baza pe numărul dosarelor aflate pe rol în anul 2003. Pentru a estima dacă datele din 2003 au avut caracter excepţional, vor fi comparate cu datele din 2002.

Numărul de cazuri înregistrate scade cu 193.927 între anii 2002 şi 2003, ceea ce înseamnă o scădere de aproximativ 18%. Aceasta se întâmplă pe fondul unei scăderi generale a numărului de cazuri civile, în vreme ce cauzele penale au crescut puţin din 2002 până în 2003.

Când se compară numărul de cazuri înregistrate la fiecare judecătorie în 2002 şi 2003, se observă că există o strânsă corelare între numărul de cazuri în aceşti 2 ani şi că scăderea generală a numărului de cazuri a fost mai pronunţată la instanţele mai mari (ca rază teritorială). Există o corelaţie între numărul total de dosare înregistrate în 2002 şi cele din 2003, conform Figurii 8:

16

Pentru cele majoritatea judecătoriilor nu va conta dacă estimările se fac pe baza datelor din 2002 sau 2003. Excepţia este în cazul judecătoriilor mari (ca rază teritorială), care au avut o scădere mai mare a numărului de cauze, decât alte instanţe. Aceasta este şi situaţia Judecătoriei Oradea şi Timişoara, ambele înregistrând o scădere a numărului de cauze înregistrate de aproximativ 45% din 2002 până în 2003.

VI. Comparaţie între numărul de dosare şi numărul de judecători de la judecătorii

Următoarea analiză are la bază numărul dosarelor aflate pe rol în 2003. Când se compară numărul cauzelor aflate pe rol la judecătorii cu numărul judecătorilor de la judecătorii, se obţine graficul alăturat:

17

Modulul de scădere lineară, care se referă la numărul de judecători de la judecătorii, raportat la numărul de cazuri aflate pe rol are un coeficient de determinare (r2 ) este de 0,927. Aproximativ 93% din variaţia numărului judecătorilor de la judecătorii poate fi astfel “explicat” prin această relaţie lineară.

Încărcătura medie13 la judecătorii este de aproximativ 400 dosare / judecător. Totuşi, unele judecătorii au o încărcătură sub 250 de dosare / judecător în timp ce altele de peste 600 / judecător.

Este oarecum surprinzător că alocarea judecătorilor nu reflectă în mod mai precis numărul de cazuri de vreme ce modulul 2 este unul pe care Ministerul Justiţiei şi instanţe pretind că îl folosesc. Pot fi mai multe explicaţii. Una ar fi că modulul 2 a fost implementat numai cu câţiva ani în urmă şi că este nevoie de timp pentru realocarea judecătorilor astfel încât numărul acestora să fie corelat mai bine cu numărul de dosare. Ministerul a putut să influenţeze numai alocarea relativă în situaţia posturilor vacante.

18

Cifrele de mai sus arata ca majoritatea judecătoriilor (107) au o încărcătură între 300 – 450 dosare / judecător. 32 de judecătorii au mai puţin de 300 de dosare / judecător, 38 de judecătorii au mai mult de 450 dosare / judecător şi sunt 11 judecătorii care au o încărcătură de 550 dosare / judecător.

Încărcătura medie pentru judecătorii a scăzut foarte mult din 2002 datorită scăderii numărului cauzelor civile şi creşterii numărului de judecători. În 2002, încărcătura medie a fost de 544 dosare / judecător, scăzând la 407 în 2003.

19

Încărcătura nu mai depinde atât de mult de mărimea judecătoriei. În timp ce judecătoriile cu mai mult de 40 de judecători au avut o încărcătură semnificativ mai mare decât alte instanţe în anul 2002, încărcătura acestora, s-a apropiat de medie, totuşi, la judecătoriile cu mai mult de 25 de judecători este încă uşor mai mare decât la acelea cu mai puţin de 15 judecători.

Când comparăm încărcătura judecătoriilor din raza diferitelor curţi de apel, constatăm că judecătoriile din Craiova şi Iaşi au cea mai mare încărcătura, în timp ce judecătoriile din Tg. Mureş şi Oradea au cea mai mică încărcătură.

20

Dacă judecătorii de la judecătorii au fost alocaţi numai pe baza numărului total de dosare aflate pe rol în 2003, aceasta înseamnă că 183 de judecători de la judecătorii (8%) ar trebui să se mute la alte instanţe. Judecătoria Craiova ar trebui să aibă încă 25 de judecători. Judecătoria Iaşi ar trebui să aibă încă 20 de noi judecători, iar la Tg Jiu încă 9. 14 judecători ar trebui preluaţi de la Judecătoria Timişoara. Anexa 2 prezintă rezultatele pentru fiecare instanţă.

Aplicând criteriul care presupune că 100 de judecători de judecători ar trebui să fie mutaţi în raza altui tribunal, iar 80 din aceştia ar trebui să fie mutaţi în raza altei curţi de apel.

În cele din urmă, putem compara rezultatele obţinute folosind modulul 2 (numărul de cauze) cu cele obţinute prin aplicarea modelului 1 (populaţia). Figura de mai jos arată schimbările cu privire la numărul de judecători la judecătorii conform fiecărui criteriu.

21

Unele rezultate sunt similare. Potrivit ambelor criterii, numărul judecătorilor de la judecătorii trebuie redus la Timişoara, Bucureşti şi Alba Iulia. Aceste instanţe nici nu au multe dosare nici o populaţie suficient de numeroasă care să justifice proporţia judecătorilor la aceste judecătorii.

De asemenea, ambele criterii indică faptul că numărul judecătorilor de la judecătorii trebuie să crească în Iaşi, Galaţi şi Cluj.

Rezultatele obţinute prin cele 2 modele se contrazic cu privire la Craiova, Ploieşti, Braşov şi Oradea. În speciala la Craiova, cele 2 modele dau recomandări cu totul diferite. Pe baza numărului de locuitori, judecătoriile din Craiova ar trebui să ceva mai puţini judecători, dar pe baza numărului de dosare, ar trebui să aibă cu mult mai mulţi judecători.

De vreme ce rezultatele sunt contradictorii nu se poate răspunde clar, pe baza actualelor date puse la dispoziţie, la întrebarea câţi judecători ar trebui alocaţi la judecătorii. Concluzia este aceea că este nevoie de informaţii mai detaliate şi mai relevante care să compună o bază de date mai convingătoare pentru a putea lua o decizie cu privire la alocarea judecătorilor.

22

Propuneri pentru raţionalizarea judecătoriilor

Schimbarea structurală în piramida sistemului judiciar românesc va fi preluată prin reconsiderarea rolului judecătoriilor.

Datorită numărului crescut al populaţiei şi diferenţa de economie si dinamica civilă, unele localităţi se confruntă cu o creştere enormă a numărului de dosare; totuşi capacitatea de primire a rămas neschimbată din 1968 ca urmare a structurii administrative care a lucrat la momentul respectiv – o judecătorie pentru o localitate, un tribunal pentru un judeţ. Acest studiu propune o altfel de abordare – situaţia din teritoriu sa fie transpusă în sistemul administrativ, care trebuie să fie flexibil cu scopul de a asigura o soluţionare mai eficientă a tensiunilor la nivel de înregistrare. Din acest punct de vedere, este evident că sistemul actual al judecătoriilor, ca bază a piramidei sistemului judiciar, poate fi modificat pentru a permite întregului sistem judiciar românesc să facă faţă volumului ridicat de dosare.

Există o tendinţă la nivel european de micşorare a numărului de instanţe şi jurisdicţii în vederea creării unor unităţi jurisdicţionale mai extinse. Aceasta se datorează atât preocupărilor legate de eficienţă, cât şi celor legate de calitate. Instanţele mai mari sunt percepute ca fiind mai capabile să se administreze din punct de vedere profesional eficient şi calitativ; la nivelul acestora se poate evita suprapunerea funcţiilor; sunt mai puţin vulnerabile la generarea de locuri vacante şi la schimbările bruşte a volumului de muncă; permit o mai bună specializare a judecătorilor şi la aplicarea principiului colegialităţii; în final, la nivelul acestora există un mediu profesional mai sănătos, în care judecătorii îşi împărtăşesc cunoştinţele pe teme juridice.

Cel mai important argument împotriva desfiinţării instanţelor mici este apropierea acestora de comunităţile locale, ceea ce permite un mai bun acces la justiţie al cetăţenilor. Totuşi, îmbunătăţirea infrastructurii şi noile oportunităţi în transport vor elimina aceste neajunsuri ale instanţelor mai extinse. În plus, marea majoritate a populaţiei se prezintă în faţa instanţelor de câteva ori în viaţă sau deloc. În privinţa activităţilor de intabulare, ca parte a activităţilor jurisdicţionale, principiul proximităţii devine mai important, deşi în anumite ţări aceasta este atribuţia unor structuri separate.

Jurisdicţiile extinse pot păstra avantajele principiului proximităţii dacă li se permite să deţină substructuri, săli de şedinţă în diferite oraşe. Comunităţile cele mai mici pot fi vizitate în mod regulat de către un judecător sau o echipă de judecători pentru a soluţiona cazurile care ar fi imposibil de judecat în localitatea unde instanţa îşi are sediul.

Este imposibil să se răspundă, cât mai complet şi mai argumentat, la întrebarea ce dimensiuni trebuie să aibă o instanţă pentru a funcţiona cât mai eficient. Un studiu recent realizat în Danemarca a ajuns la concluzia că o instanţă nu ar trebui să aibă mai puţin de 6-8 judecători ( la care se poate adăuga un număr de judecători stagiari), iar numărul acestora poate creşte. Condiţiile geografice şi de infrastructură din Danemarca pot fi diferite faţă de cele din România, dar nu se poate justifica existenţa unor instanţe care, potrivit datelor actuale, nu au cazuri pentru cel puţin 5 judecători. Chiar acceptând lipsa

23

unor date detaliate, considerăm că numărul foarte redus de dosare reprezintă un indicator al dimensiunii mult prea mici a instanţelor respective.

Pe baza datelor referitoare la numărul de dosare din 2002 şi 2003, s-a calculat numărul necesar de judecători de la fiecare judecătorie, în perioada respectivă, considerând că numărul de judecători reflectă numărul de dosare.

În 42 de judecătorii, numărul de dosare nu justifică prezenţa unui număr mai mare de 4 judecători în 2002 sau în 2003. Aceste judecătorii sunt:

Propunem ca CSM să desfiinţeze aceste instanţe sau să fuzioneze cu altele.

24

11 dintre cele mai mici judecătorii pot fuziona cu o altă instanţă mică pentru a forma 6 instanţe de dimensiuni acceptabile. Acest lucru este impus de faptul că aceste instanţe se află în localităţi mici, la o distanţă mai mică de 30 de kilometri una de alta. Fuzionarea va avea la bază o analiză a costurilor/beneficiilor pentru a se stabili care judecătorie va prelua resursele judiciare şi va administra competent şi eficient activitatea generată de fuziune. Resursele rezultate vor fi dirijate către alte scopuri importante ale reformei sistemului judiciar.

Alte 9 dintre instanţele mici se află la o distanţă mai mică de 25 km. de o judecătorie mai mare. Propunem ca acestea să fuzioneze cu judecătoriile mai mari. Având în vedere necesarul de clădiri al instanţelor mai mari, aceasta se poate realiza prin preluarea clădirilor instanţelor mai mici.

De exemplu, Judecătoria Argeş (în Piteşti), care are o mare nevoie de spaţiu, poate să îşi extindă competenţa asupra judecătoriilor aflate la o distanţă de maximum 25 km. şi care din datele statistice au un număr mic de dosare pe rol, cum este Topoloveni, care, raportat la numărul de dosare, ar trebui să aibă un număr de 4 judecători, şi posibil Costeşti care ar putea avea un număr de 5-7 judecători. Astfel, clădirile din Topoloveni şi Costeşti ar putea deveni structuri ale Judecătoriei Piteşti. În consecinţă, Judecătoria Piteşti va mobiliza resursele celor două curţi şi le va utiliza pentru administrarea activităţii generate de fuziunea celor 3 instanţe. Avantajul acestei schimbări va fi că numărul de dosare /judecător scade, iar numărul sălilor de şedinţă creşte. Acestea vor contribui la îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei actului de justiţie. Cetăţenii vor beneficia astfel de o durată a procedurilor mai redusă. În privinţa deplasării părţilor, costurile impuse sunt rezonabile, fiind vorba de 25 km. Redistribuirea geografică a celor 3 judecătorii din cadrul oraşului Piteşti prin apariţia celor 3 secţii se bazează pe un echilibru geografic şi al activităţii de judecată.

Mai există 28 de judecătorii care nu se află în proximitatea altor instanţe şi care trebuie desfiinţate, cu excepţia cazului în care, datorită izolării, comunităţile trebuie să beneficieze de aceste instanţe. Când jurisdicţiile acestora se vor desfiinţa, ele vor fi preluate de alte instanţe.

Instanţele care nu au o încărcătură care să justifice cel puţin prezenţa a 5 judecători, activitatea acestora trebuie reanalizată mai atent. Mai jos sunt listate 32 judecătorii care, nici în 2002 nici în 2003 nu au avut o încărcătură care să justifice un număr mai mare de 5 judecători:

25

Dintre acestea, 6 judecătorii ar putea fuziona cu alte instanţe, potrivit criteriilor stabilite anterior. Cu privire la cele 26 instanţe rămase, propunem reanalizarea activităţii acestora pe baza unor date viitoare, mai detaliate( care să ţină cont de gradul de complexitate al cauzelor).

În concluzie, recomandăm cu privire la restructurarea judecătoriilor următoarele:- Desfiinţarea a 28 de judecătorii şi repartizarea jurisdicţiilor acestora către

alte instanţe- Fuzionarea a 12 judecătorii cu alte judecătorii mici pentru a se obţine 6

instanţe de dimensiuni acceptabile- Fuzionarea a 14 judecătorii cu alte instanţe mai mari- Reanalizarea activităţii altor 26 de judecătorii

26

VII. Numărul de dosare nesoluţionate

Până la sfârşitul anului 2003, la judecătorii se înregistrau un număr de 159.283 de dosare nerezolvate. Suma acestora corespunde cu 17,5 % din cazurile înregistrate în anul 2003. În anul 2003 situaţia a fost aproape identică pentru dosarele civile şi penale în timp ce numărul de dosare în cauze civile a fost mai scăzut decât în anul 2002.

Cele mai multe dintre judecătorii au avut mai puţin de 20% dosare nesoluţionate din numărul total de dosare înregistrate. Doar o judecătorie (Răducăneni) avea mai mult de 50% de dosare nesoluţionate din numărul total de dosare înregistrate.

27

Figura 15Numărul tribunalelor cu diferite nivele de cauze restante (backlogs)

Numărul deinstanţe

Stocul (31/12-03) ca procentaj a cauzelor ce vor intra pe rol

Stocul (31/12-03) ca procentaj a cauzelor ce vor intra pe rol

Pentru a vedea legătura dintre cauzele restante (backlogs) şi cele două modele, comparăm stocul din fiecare tribunal cu 1) numărul locuitorilor pe judecător; 2) încărcătura pe judecător.

Aşa cum se poate observa din figurile de mai jos, nu există nici o corelaţie între procentajul cauzelor pe rol şi numărul locuitorilor pe judecător de la Tribunal. Acelaşi lucru poate fi afirmat în ceea ce priveşte volumul de cauze restante (backlogs) şi numărul cauzelor pe judecător. Un volum mare de muncă nu pare să ducă la restanţe (backlogs) severe.

Figura 16

Cauze restante (backlogs) şi numărul de locuitori pe judecător la nivel de tribunale

28

Stocul (31/12-03) ca procentaj a cauzelor ce vor intra pe rol

Numărul locuitorilor per judecător de tribunal (în fiecare circumscripţie de tribunal)

Figura 17

Cauze restante (backlogs) şi încărcătură

Stocul (31/12-03) ca procentaj a cauzelor ce vor intra pe rol

Numărul cauzelor ce vor intra pe rol per judecător

Figura 18

Cauze restante (backlogs) în tribunale din diferite circumscripţii ale Curţilor de Apel

29

Stocul (31/12-03) ca procentaj a cauzelor ce vor intra pe rol

Din moment ce nu putem identifica o corelaţie între numărul de dosare restante (backlogs) şi încărcătură, putem observa cu siguranţă că media cauzelor restante (backlogs) pe tribunal este destul de diferită în diverse circumscripţii ale Curţilor de Apel. Acest lucru poate indica că cel mai important factor în explicarea variaţiilor numărului de dosare restante (backlogs) poate fi legat de diferenţele de cultură a muncii în diferite regiuni. În timpul discuţiilor purtate cu preşedinţii de instanţă din Craiova, aria cu cea mai mare încărcătură şi cel mai mic procentaj de cauze nesoluţionate, aceştia ne-au explicat că o încărcătură crescută nu ar conduce, probabil, la alte cauze nesoluţionate (backlogs) severe, pentru că judecătorii vor munci mai mult (ei lucrează în mod frecvent în week-end-uri) sau vor petrece mai puţin timp pentru fiecare cauză.

Acest lucru este similar cu concluzia la care a ajuns Markus Zimmer şi Robert St. Vrain 9. Ei afirmă că, dat fiind faptul că judecătorii sunt evaluaţi parţial ţinând cont de abilitatea de a procesa şi soluţiona cauzele, aceştia încearcă să soluţioneze cât mai multe cauze posibil într-o perioadă limitată de timp, în care sala de judecată le este disponibilă. Preţul pe care judecătorii şi sistemul judiciar trebuie să îl plătească pentru a ţine cauzele pe rol la un nivel cât mai scăzut, este reprezentat de numărul mare de ore suplimentare de lucru efectuate (week-end-uri şi nopţi), de oboseală şi stres, şi în cele din urmă, de diminuarea calităţii actului de justiţie.

Consecinţa cea mai importantă a încărcăturii ridicate poate, prin urmare, să nu fie numărul de cauze restante (backlogs), pentru că judecătorii nu vor petrece destul timp la fiecare cauză, astfel încât o încărcătură ridicată poate conduce la hotărâri greşite sau

9 Raport referitor la Reforma Administrativă şi a Managementului în instanţele din România, Markus Zimmer şi Robert St. Vrain, 1999

30

erori. Riscul greşelilor este considerat a fi în mod particular mare printre oficialii instanţelor cu care am vorbit, pentru că legea se schimbă des, şi este, de cele mai multe ori, dificil să o interpretezi (imprecisă).

Numărul de cauze restante per instanţă poate fi un indicator derutant când se evaluează eficienţa unei instanţe. Datorită sistemului actual de evaluare profesională folosit în sistemul judiciar român, numărul de cauze nesoluţionate determină o notă proastă clară în evaluarea profesională a activităţii unui judecător. Acelaşi este cazul pentru preşedinţii şi vice-preşedinţii de instanţă, atunci când se face evaluarea activităţii unei instanţe. Deoarece evaluarea, realizată de către inspectori judiciari, poate reprezenta un factor esenţial pentru cariera lor, este evident că toţi judecătorii şi grefierii vor face tot posibilul, chiar prin sacrificarea standardelor sau a sănătăţii lor, pentru a menţine cât mai redus volumul de cauze restante. Această atitudine se observă la toate instanţele.

Fiecare sistem judecătoresc trebuie să păstreze un echilibru delicat între nevoia de procesare rapidă a cauzelor şi nevoia de a aloca judecătorului destul timp să se ocupe de fiecare cauză în parte. Ni se pare că sistemul judecătoresc român poate să beneficieze dacă se concentrează mai mult cea de a doua perspectivă, chiar dacă pe termen scurt, acest lucru poate conduce la o creştere a cauzelor restante (backlogs). Vom completa acest aspect în partea a doua a raportului.

VIII. Alocarea grefierilor

Alocarea de grefieri în Tribunale se corelează, într-o anumită măsură, cu alocarea judecătorilor, cum se poate observa din figura de mai jos.

Figura 19Numărul judecătorilor şi numărul grefierilor în tribunale

Numărul

grefierilor

31

Numărul judecătorilorCorelarea nu este perfectă, totuşi. Există o medie substanţial mai mare de grefieri şi judecători în cadrul instanţelor mici. Ceea ce este surprinzător este existenţa unor diferenţe între jurisdicţiile diferitelor Curţi de Apel. Tribunalele din Târgu Mureş au prin urmare un număr relativ mai mare grefieri decât Tribunalele din Bacău.

Figura 20

Numărul de grefieri per judecător în tribunale de diferite mărimi

Proporţia (grefieri pe judecător)

Figura 21

32

Grefieri/judecători în tribunale în circumscripţia diferitelor Curţi de Apel

Raport(grefieri pe judecător)

IX. Sumar: Alocarea posturilor la nivelul tribunalelor

Ne-am fundamentat evaluarea pe alocarea posturilor existente la nivel de tribunal pe două modele. Primul model ţine cont de numărul de locuitori în fiecare circumscripţie, iar al doilea model ţine cont de numărul de cauze ce vor intra pe rol.

Cele două modele oferă rezultate mai degrabă conflictuale per ansamblu, prin urmare nu putem să formulăm recomandări cu privire la modul în care judecătorii de la nivel de judecătorii ar trebui alocaţi prin utilizarea informaţiilor disponibile. Concluzia este că avem nevoie de mai multe detalii şi statistici relevante, care vor forma o bază mai convingătoare şi satisfăcătoare pentru deciziile referitoare la alocare.

Nu putem identifica o corelaţie între cauzele restante (backlogs) şi încărcătură (workload), dar putem, cu siguranţă, să observăm că media cauzelor restante pe judecătorii variază în mare măsură în diferitele circumscripţii ale Curţii de Apel. Acest lucru poate indica faptul că cel mai important factor în explicarea variaţiilor în ceea ce priveşte cauzele restante poate fi în legătură cu diferenţele de cultură a muncii în diferite regiuni.

Deşi, calitatea informaţiilor poate fi cu siguranţă îmbunătăţită, totuşi putem formula unele recomandări privind structura judecătoriilor:

Desfiinţarea a 28 de judecătorii mici şi împărţirea circumscripţiilor între celelalte instanţe.

33

Fuzionarea a 12 mici instanţe cu alte mici instanţe pentru a forma 6 noi instanţe de o mărime acceptabilă.

Fuzionarea a 14 instanţe mici cu instanţe mai mari. Reorganizarea a 26 de instanţe mici.

X. Alocarea de resurse umane în tribunale

România are 46 de tribunale (dintre care Tribunalul Ilfov nu este funcţional). Trei dintre ele sunt tribunale specializate în materie comercială, iar unul este specializat pentru cauze privind minori şi familie10. Tribunalele specializate funcţionează paralel cu tribunalele de drept comun la nivel de judeţ, fiind situate în general în reşedinţă de judeţ.

În anul 2004, a fost un număr total de 1.361 de posturi (judecători) în tribunale. Este un număr crescut de la 1.126 judecători în 2002 (o creştere mai mare de 20%). 35 din aceste posturi sunt vacante. Totuşi, nici unul dintre cele două tribunale pe care le-am vizitat, Tribunalul Argeş şi Tribunalul Dolj, nu aveau nici un post vacant.

Această analiză este bazată doar pe numărul oficial de posturi, din moment ce nu am putut obţine informaţii generale actualizate despre numărul prezent de posturi vacante în fiecare Tribunal.

Figura 22

Numărul tribunalelor de diferite mărimi

Numărul tribunalelor

10 Tribunalele specializate vor fi prezentate pe larg în secţiunea 4.4.

34

Tribunalele variază ca mărime. Unul dintre tribunale, Tribunalul Bucureşti, are 151 judecători şi este, prin urmare, în mod substanţial, cel mai mare dintre toate celelalte tribunale. Al doilea cel mai mare tribunal, Tribunalul Dolj, are 59 judecători.

În 2004, tribunalele au avut 1.406 posturi de personal auxiliar. Din nou, unele dintre aceste posturi sunt vacante. Numărul personalului auxiliar, ca şi numărul judecătorilor, a crescut substanţial din 2002.

Pe lângă personalul auxiliar, instanţele angajează şi alte tipuri de personal (secretari, specialişti IT şi şoferi). Două tribunale în zona Piteşti (Argeş şi Vâlcea) au 132 de posturi de personal auxiliar (inclusiv 70 grefieri) din care doar 4 nu erau ocupate. Dar din moment ce noi am putut doar să obţinem informaţii generale despre numărul grefierilor, următoarea analiză nu include alt personal auxiliar.

În ceea ce urmează, alocarea prezentă a judecătorilor în tribunale va fi analizată pe baza numărului de locuitori din fiecare circumscripţie (model 1), numărul cauzelor care vor intra pe rol (model 2) şi numărul şi tipul cauzelor ce vor intra pe rol (model 3). Apoi vom discuta şi despre instanţele specializate. Vom mai analiza şi posibila corelaţie dintre dosarele restante şi aceste modele. În final, proporţia grefierilor faţă de judecători va fi evidenţiată.

XI. Model 1: Modelul populaţie

Un criteriu simplu pentru evaluarea distribuirii judecătorilor la instanţe este cel al numărului de locuitori pe fiecare jurisdicţie. Ar trebui ca numărul de judecători să fie corelat într-o anumită măsură cu numărul de locuitori.Tabelul de mai jos compară numărul de locuitori (în 2001) din jurisdicţia fiecărui tribunal (axa X) cu numărul de judecători (în 2004) din circumscripţia respectivului tribunal (axa Y).

Tabelul 23

Populaţie şi numărul de judecători la tribunal

35

Numărul de judecători

Modelul linear simplu de regresie, care ia numărul de judecători la tribunal ca funcţie lineară a numărului de locuitori, are un coeficient de determinare (r2) de 0,876. Aproximativ 88% a variaţiei numărului de judecători la tribunal poate fi „explicată” prin această relaţie lineară.

Tabelul de mai jos prezintă numărul de locuitori per judecător în diverse jurisdicţii ale tribunalelor.

Tabel 24

Numărul de locuitori per judecător de la tribunal în diverse jurisdicţii

36

Numărul de locuitori pe judecător

Media este de 16.500 de locuitori/ judecător de la tribunal, dar anumite jurisdicţii au sub 10.000, iar altele peste 20.000 de locuitori pe judecător de la tribunal.

Pentru ca toate jurisdicţiile tribunalelor să aibă aproximativ acelaşi număr de locuitori pe judecător la tribunal, ar fi necesară mutarea a 117 judecători de la tribunal (mai mult de 8% din totalul judecătorilor de la tribunal) în alte jurisdicţii. Numărul judecătorilor de la judecătorii ar trebui redus cu 20 în Mehedinţi, 16 în Gorj, 14 în Dolj şi 13 la Vâlcea şi Bucureşti. Numărul de judecători ar trebui să fie suplimentat cu 17 în Prahova şi 14 în Bacău.

Dacă numărul de locuitori ar fi adoptat ca unic criteriu pentru alocarea judecătorilor la tribunal, 86 judecători de la tribunal ar trebui mutaţi în jurisdicţiile altor Curţi de Apel. Craiova în special, are prea mulţi judecători la tribunal, conform acestui criteriu.

Tabel 25

Modificări privind numărul de judecători de la tribunal necesar pentru a egaliza proporţia judecător/populaţie

37

Numărul de judecători

Modelul populaţie este oarecum un model inadecvat pentru alocarea judecătorilor la instanţe. Ar trebui luat în consideraţie numărul de cazuri, lucru avut în vedere de modelul 2.

XII. Model 2: Numărul total de cazuri

Un alt criteriu pentru evaluarea alocării resurselor umane este numărul de cauze. Numărul de cauze şi numărul de judecători ar trebui corelat astfel încât volumul de muncă pe judecător să nu difere în mod substanţial de la o instanţă la alta.

XIII. Comparaţie între datele din 2002 şi 2003

În timp ce numărul de locuitori într-o jurisdicţie nu se va schimba în mod dramatic de la an la an, numărul de cauze se poate modifica. Acest lucru poate fi considerat problematic pentru a fundamenta alocarea resurselor umane în baza informaţiilor statistice cu privire la numărul de cazuri în doar un singur an.

Următoare analiză se va baza pe numărul de cazuri care vor intra pe rol în 2003. Pentru a estima dacă datele din 2003 sunt într-o anumită măsură o excepţie, o comparaţie cu datele din 2002 este prezentată în această secţiune.

Numărul total de cazuri de la Tribunal a scăzut cu 51,903 din 2002 în 2003, o scădere de 11%. Aceasta se datorează în mare parte unei descreşteri majore a cauzelor civile, din moment ce numărul cazurilor penale nu variat prea mult.

38

Tabel 26

Numărul cauzelor care vor fi pe rol în tribunale din 2002 şi 2003

Atunci când se compară numărul de cauze pe fiecare tribunal în 2002 şi 2003, se observă existenţa unei corelări importante între numărul de cazuri în cei doi ani.

Tabel 27Cauze la tribunale

39

Nr. de cauze în 2003

Nr. de cauze în 2002

Pentru

majoritatea tribunalelor nu se va înregistra o mare diferenţă, dacă estimarea distribuirii se va realiza pe baza datelor din 2002 sau 2003.

XIV. Comparaţie între numărul de cazuri şi numărul de judecători.

Următoarea analiză se bazează pe numărul de cauze în 2003. Când comparăm numărul de cauze pe rol din fiecare tribunal cu numărul judecătorilor de la tribunal, obţinem figura grafică de mai jos.

Tabel 28

Cauze şi judecători în tribunale

40

Număr de judecători (2004)

Număr de cauze (2003)

Modelul linear simplu de regresie, care ia numărul de judecători la tribunal ca funcţie lineară a numărului de cauze care vor intra pe rol, are un coeficient de determinare (r 2) de 0,953. Aproximativ 95% a variaţiei numărului de judecători la tribunal poate fi „explicată” prin această relaţie lineară.

Volumul mediu de cauze11 la tribunal este de aprox. 300 cauze pe judecător. Majoritatea

tribunalelor au un volum de cauze între 250 şi 300 de cauze pe judecător. Un singur

tribunal (Covasna) are un volum de cauze mai scăzut, mai puţin de 200 de cauze pe

judecător, în timp ce Tribunalul Dolj are un volum de cauze de mai mult de 450 cauze pe

judecător. Distribuirea judecătorilor nu se reflecta în totalitate în numărul de cauze.

11cauze pe judecător Volumul de cauze prezentat în figură nu reprezintă volumul real de cauze pentru un anumit an, din moment ce numărul de poziţii în 2004 este comparat cu numărul de cauze în 2003. Trebuie interpretat ca volum de cauze pentru 2004 dacă numărul de cauze nu se va schimba între 2003 şi 2004 şi dacă toate poziţiile vacante ar fi ocupate. Ministerul justiţiei a calculat media actuală a volumului de cauze în tribunale ca fiind de 359 cauze per judecător.

41

Figura xxix12 -

Numărul de tribunale cu volum de cauze diferit

Nr. de tribunale

Numărul de cauze pe judecător

În cadrul tribunalelor, media volumului de muncă per judecător a scăzut de la 415 cazuri

per judecător în 2002, la 332 de cazuri per judecător în 2003. Dacă numărul cazurilor

care vor intra pe rol nu va creşte din 2003 în 2004, volumul de muncă per judecător va

scădea la 305 cazuri per judecător.

Figura xxx)

Volumul de muncă în cadrul tribunalelor de mărimi diferite

12 Volumul de cauze prezentat în figură nu reprezintă volumul real de cauze pentru un anumit an, din moment ce numărul de judecători în 2004 este comparat cu numărul de cauze în 2003. Trebuie interpretat ca volum de cauze pentru 2004 dacă numărul de cauze nu se va schimba între 2003 şi 2004

42

În medie, volumul de muncă este mai mare în cadrul tribunalelor care au mai mult de 40

de judecători.

Atunci când se compară volumul de muncă din cadrul tribunalelor care se află în

jurisdicţia diferitelor curţi de apel, se poate observa că instanţele din Craiova şi Bucureşti

au cel mai mare volum de muncă, în timp ce tribunalele din Piteşti şi Suceava au cele mai

scăzute volume de muncă.

Figura xxxi)

Volumul de cauze la tribunale din cadrul jurisdicţiilor diverselor Curţi de Apel

43

Nr. de cauze

pe judecător

Dacă judecătorii din cadrul tribunalelor ar fi distribuiţi numai pe baza numărului total al

cazurilor intrate pe rol în 2003, aceasta ar însemna ca 110 judecători de la tribunale (8%)

să fie mutaţi la altă instanţă. Bucureşti ar avea 40 de judecători în plus. Tribunalul Dolj ar

avea 36 în plus. 12 judecători ar trebui mutaţi de la Tribunalul Vâlcea, 11 de la Tribunalul

Dâmboviţa şi 10 de la Mehedinţi.

Aplicarea acestui criteriu ar însemna ca 73 de judecători din cadrul tribunalelor să fie

mutaţi în jurisdicţiile altor curţi de apel.

Acum putem compara rezultatele care au apărut prin folosirea modelului 2 (numărul de

cauze) cu acelea obţinute prin aplicarea modelului 1 (populaţie). Tabelul de mai jos arată

pe baza fiecărui model modificările privind numărul judecătorilor de la tribunale.

44

Figura xxxii)

Comparaţie privind efectele modelului 1 şi 2 asupra numărului de judecători la

Tribunale

Modificări în numărul de judecători

Unele rezultate sunt similare. Potrivit ambelor criterii, numărul judecătorilor din cadrul

tribunalelor ar trebui redus în Piteşti şi Alba Iulia. Aceste instanţe nu au nici suficiente

cauze, nici suficientă populaţie pentru a justifica prezenta proporţie a judecătorilor din

cadrul tribunalelor.

Modelele acestea ajung la rezultate contradictorii în ceea ce priveşte câteva tribunale, mai

ales în ceea ce priveşte tribunalul din Craiova. Pe baza numărului de locuitori din

Craiova, tribunalul ar trebui să aibă mai puţini judecători; totuşi pe baza numărului total

de cazuri, ei ar trebui să aibă mai mulţi judecători.

XV. Modelul 3: DEA

45

Modelul DEA este asemănător modelului 2 care se bazează pe numărul de cauze.

Diferenţa dintre modelele 2 şi 3 este aceea că ultimul nu ia în consideraţie doar numărul

total de cauze , ci şi diferitele tipuri de cauze. Chiar dacă o instanţă are numărul total de

cauze relativ scăzut, în comparaţie cu numărul de judecători, soluţionarea unor cauze mai

dificile poate necesita mai mulţi judecători. Scorul DEA al unei instanţe reflectă

posibilitatea ca instanţa să aibă mai multe cauze „complexe”.

În ceea ce priveşte tribunalele, am primit date privind următoarele tipuri de cauze:

Cauze comerciale, în primă instanţă

Cauze de dreptul familiei, în primă instanţă

Cauze de dreptul muncii, în primă instanţă

Cauze administrative, în primă instanţă

Alte cauze civile, în primă instanţă

Cauze penale, în primă instanţă

Cauze comerciale, în apel

Cauze de dreptul familiei, în apel

Alte cauze civile, în apel

Cauze penale, în apel

Cauze civile, în recurs

Cauze penale, în recurs

Tabelul de mai jos indică numărul total al cauzelor intrate pe rol la tribunale în 2003

pentru fiecare tip de cauze.

Figura xxxiii)

Numărul diferitelor tipuri de cauze la Tribunale în 2003

46

Modelul DEA prezintă o mai mare eficienţă când este posibilă aplicarea unor restricţii în

funcţie de pondere, ceea ce înseamnă că de la început se ştie că unele tipuri de cauze

prezintă o mai mare complexitate (au o mai mare pondere în model) decât altele. Prin

gradul de complexitate al unei cauze se înţelege volumul de muncă care trebuie depus de

judecător.

Pentru a afla dacă unele dintre tipurile de cauze menţionate mai sus ar putea fi uşor

catalogate ca fiind mai mult sau mai puţin complexe, am cerut judecătorilor din cadrul

instanţelor pe care le-am vizitat să clasifice complexitatea diferitelor tipuri de cauze. Am

primit aceste clasificări ale tipurilor de cauze de la tribunal de la 21 de judecători. Trebuie

concluzionat, însă, că nu se poate vorbi de un acord între aceşti judecători în ceea ce

priveşte complexitatea diferitelor tipuri de cauze. În timp ce majoritatea judecătorilor par

a fi de părere că spre exemplu cauzele comerciale sunt, în medie, printre cele mai

complexe, iar recursurile în cauzele penale printre cauzele mai puţin complexe, unii

dintre judecători au făcut o clasificare total opusă. Din această cauză am decis să nu

includem restricţiile în funcţie de pondere în model.

47

Figura xxxiv)

Tabelul de mai sus arată scorul DEA pentru fiecare tribunal. Un scor DEA mai mic de

100 indică faptul că instanţa este mai puţin eficientă în comparaţie cu altele (de ex., are

prea mulţi judecători). Mai precis, măsura cuantifică reducerea contribuţiilor (în numărul

judecătorilor) necesară pentru a deveni eficientă, în timp ce numărul rezultatelor rămâne

constant.

Un scor DEA mai mare de 100 (supra eficienţă) arată că factorul contribuţii (numărul de

judecători) ar putea fi crescut fără a face instanţa mai puţin eficientă.

Dacă modelul DEA ar fi folosit ca singurul criteriu pentru distribuirea judecătorilor în

cadrul tribunalelor, aceasta ar însemna că 177 de judecători (13% din numărul total) ar

trebui mutaţi la alt tribunal. 84 dintre ei ar trebui mutaţi în jurisdicţia altor curţi de apel.

Tabelul 35 rezumă aceste rezultate şi compară cele trei modele de alocare.

Figura xxxv)

Comparaţie între modelul 1,2 şi 3 pentru distribuirea judecătorilor de la Tribunal

48

Modificări în numărul de judecători

Este evident că cele trei modele ajung la rezultate mai mult conflictuale. Pe baza datelor

în prezent disponibile, nu este posibil să se dea un răspuns clar la întrebarea privind

modul în care ar trebui distribuiţi judecătorii din cadrul tribunalelor. Concluzia trebuie să

fie aceea că este nevoie de informaţii mai detaliate şi de informaţii statistice relevante,

care vor constitui o bază mult mai convingătoare şi satisfăcătoare pentru o decizie privind

distribuirea.

4.4. Tribunale specializate

Legea privind organizarea judiciară a stabilit înfiinţarea de instanţe specializate pentru

înlocuirea fostelor secţii şi complete specializate. Potrivit legii, următoarele tribunalele

urmează să funcţioneze: pentru minori şi familie, pentru cauzele comerciale, pentru

conflictele de muncă şi pentru cauzele administrative şi fiscale.

49

În prezent, există patru tribunale specializate - un tribunal pentru minori şi familie în

Braşov şi trei tribunale specializate comerciale,care sunt localizate în Argeş (Piteşti), Cluj

şi Mureş.

Există planuri ca numărul de tribunale specializate să fie mărit în mod substanţial.

Conform legii privind organizarea judecătorească, aceste noi tribunale vor trebui să

înceapă să funcţioneze înainte de 1 ianuarie 2008.

Planul original viza crearea a câte 4 tribunale specializate în fiecare judeţ: unul pentru

comercial, unul pentru minori şi familie, unul pentru dreptul muncii şi asigurări sociale şi

unul pentru cauze administrative şi fiscale. Numărul total al tribunalelor specializate va

creşte la 168 în 2008, iar numărul total de tribunale va fi 210.

Nu putem recomanda ca toate judeţele să aibă întreaga gamă de tribunale specializate.

Multe dintre ele ar fi prea mici pentru a funcţiona eficient.

Tribunalele care au un volum mai mic de dosare ar trebui să cuprindă în mod eficient

complete specializate. Decizia de a înfiinţa un tribunal specializat nu ar trebui să fie

automată, ci să se bazeze pe necesarul de muncă la instanţe, pe volumul general de dosare

şi pe frecvenţa cazurilor, folosind criterii logistice motivate şi în întregime bazate pe

realitate.

În opinia noastră, tribunalele specializate nu pot fi considerate ca tribunale separate. De

exemplu, avem 7 tribunale specializate şi 42 tribunale la nivelul judeţelor, ceea ce duce la

un număr de 49 de tribunale. Considerăm ca această abordare aritmetică creează o

anumită senzaţie de superficialitate şi este în detrimentul credibilităţii reformei sistemului

judiciar. Un tribunal specializat este doar complementar unui tribunal de drept comun şi

nu vedem nici un beneficiu pentru imaginea sistemului judiciar din România în raportarea

unui număr mărit artificial de tribunale doar pentru a folosi semantica.

50

Termenul generic „tribunale specializate” ar trebui abandonat în favoarea unor termene

specifice, precum tribunal comercial, tribunal de litigii de muncă, dreptul familiei, dreptul

fiscal sau administrativ, dreptul proprietăţii intelectuale. Ca regulă, amplasarea acestor

tribunale separate ar trebui să fie aceeaşi cu cea a Curţilor de Apel, în special pentru

regiunile în care rata litigiilor este mare. În Regulamentul Consiliului Superior al

Magistraturii se menţionează că prioritatea ar trebui să fie în regiunile în care numărul de

litigii este foarte mare, în special în Bucureşti.

Cum s-a constatat anterior, datele prezente nu sunt nici adecvate, nici destul de detaliate

pentru a determina exact localităţile care au un număr suficient de cauze care să justifice

stabilirea unui tribunal specializat. Din datele disponibile rezultă totuşi anumite indicaţii.

În următoarele judeţe, sunt suficiente cauze comerciale care să determine angajarea de

către un tribunal comercial a cel puţin 8-10 judecători:

Recomandăm ca pe termen scurt, tribunalele comerciale să fie stabilite doar în aceste

judeţe. Iniţiativele viitoare de creare a tribunalelor comerciale ar trebui să se bazeze pe

date mult mai detaliate care să le susţină13.

13 De observat ca tribunalele comerciale deja stabilite în Argeş şi Cluj au un număr suficient de cauze pentru a susţine un număr adecvat de judecători. Aceeaşi situaţie probabil şi pentru tribunalul comercial de la Mureş. Numărul cauzelor comerciale în Mureş este foarte apropiat de pragul stabilit când a fost efectuat acest calcul.

51

În ceea ce priveşte tribunalele de dreptul muncii, datele actuale pot susţine crearea lor

doar în patru judeţe: Braşov, Dolj, Gorj şi Bucureşti. Nici un judeţ nu deţine cauze de

familie sau administrative suficiente pentru a valida stabilirea de tribunale specializate în

aceste zone.

Am dori să adăugăm că, în ceea ce priveşte formarea şi specializarea, CSM ar trebui să

dezvolte o strategie care să garanteze că există un număr suficient de judecători

specializaţi, competenţi să practice în respectivul domeniu. INM şi Şcoala de grefieri

trebuie să-şi dezvolte o programă clară şi teste care să asigure calitate procesului.

52

4.5. Dosare restante

Până la sfârşitul anului 2003, tribunalele aveau un număr total de 73.170 cauze nesoluţionate. Numărul total al cauzelor nesoluţionate corespunde unui procent de 17,6% din numărul cauzelor care au intrat pe rol în 2003.Cele mai multe tribunale au avut restanţe mai mici de 20% din numărul cauzelor intrate pe rol. Doar un tribunal (Bihor) a avut un număr de dosare restante reprezentând mai mult de 50% din numărul cauzelor pe rol.

Figura xxxvi)Nr. de tribunale cu volume diferite de dosare restante

Nr. de tribunale

Stocul

(31/12/2003)

ca procentaj din

cauzele intrate

pe rol

53

Când se au în vedere diferite tipuri de cauze, cele restante nu sunt pronunţat diferite.

Singura excepţie se referă la apelul în cauzele comerciale, unde numărul cauzelor

nesoluţionate este aproape dublu faţă de numărul cauzelor care au fost înregistrate.

Totuşi, în 2003, numărul total al acestor cazuri este de doar 184.

Pentru a vedea cum aceste dosare restante se referă la cele trei modele, s-au comparat

dosarele restante din fiecare tribunal cu 1) numărul de locuitori per judecător; 2) volumul

de muncă per judecător; 3) scorul DEA.

Aşa cum rezultă din tabelul de mai jos, nu există nici o corelaţie între dosarele restante şi

numărul de locuitor per judecător din cadrul tribunalului. Acelaşi lucru se poate spune şi

în ceea ce priveşte dosarele restante şi numărul de cauze per judecător. Un volum ridicat

de dosare nu conduce la un număr de dosare restante foarte mare.

Atunci când se compară numărul dosarelor restante şi scorul DEA, se poate identifica o

corelare scăzută (mai puţin de 5% din variaţia în discuţie ). Corelarea este, totuşi, opusul

a ceea ce ar trebui aşteptat, deoarece un scor DEA mare (ceea ce ar trebui să indice că

instanţa are nevoie de mai mulţi judecători) se corelează foarte puţin cu un număr redus

de dosare nesoluţionate.

Figura xxxviii)Volumul de cauze restante comparat cu numărul de locuitori pe judecător de la Tribunal

54

Stocul (31/12/2003) ca procentaj din cauzele care intră pe rol

Figura xxxix)

Stocul

(31/12/2003) ca procentaj din cauzele care intră pe rol

55

Figura xl)

Stocul (31/12/2003) ca procentaj din cauzele care intră pe rol

Deşi nu se poate face o corelaţie între numărul de dosare restante şi volumul total al

cauzelor pe rol, se poate observa în mod cert că media dosarelor restante din tribunal este

diferită în jurisdicţia diferitelor Curţi de Apel. S-a ajuns la concluzia că cel mai important

factor în explicarea variaţiilor numărului de dosare restante ar putea să fie în legătură cu

modelele tradiţionale de lucru existente în diferite regiuni.

Figura xli)

Volumul de cauze restante în cadrul tribunalelor din jurisdicţiile diverselor Curţi de Apel

Stocul

(31/12/2003) ca procentaj din cauzele care intră pe rol

56

4.6. Distribuirea grefierilor

Exista 1.406 de grefieri in tribunale. Având în vedere faptul că numărul de judecători este

de 1.361, rezultă o proporţie medie a grefierilor fata de judecători de 1,03.

Figura xlii)Nr. de judecători şi nr. de grefieri în cadrul Tribunalelor

57

Nr. de grefieri

Figura xliii)

Nr. de

grefieri/judecător

Astfel cum poate fi observat din figura de mai sus, proporţia nu este aceeaşi pentru toate

Tribunalele. Tribunalele din Iaşi şi Piteşti tind să aibă o proporţie scăzută, în timp ce

tribunalele din Bucureşti şi Constanţa înregistrează o proporţie mai ridicată.

58

4.7. Sumar: Alocarea posturilor la nivelul tribunalelor

Ne-am fundamentat evaluarea pe alocarea posturilor existente la nivel de tribunal pe trei modele. Primul model ţine cont de numărul de locuitori în fiecare circumscripţie. Al doilea model se concentrează pe numărul de cauze ce vor intra pe rol iar al treilea model (DEA) este sensibil la diferitele tipuri de cazuri.

Per ansamblu, cele trei modele ajung la rezultate conflictual; prin urmare nu am putut să obţinem un răspuns clar la întrebarea noastră despre cum judecătorii de la nivel de tribunal ar trebui alocaţi prin utilizarea informaţiilor disponibile. Concluzia este că avem nevoie de mai multe detalii şi statistici relevante, care vor forma o bază mai convingătoare şi mai satisfăcătoare pentru deciziile referitoare la alocare.

Nu putem identifica o corelaţie între cauzele restante (backlogs) şi încărcătură, dar putem cu siguranţă să observăm că media cauzelor restante (backlogs) pe tribunal este destul de diferită în diversele circumscripţii ale Curţii de Apel. Acest lucru poate indica faptul că cel mai important factor în explicarea variaţiilor în ceea ce priveşte cauzele restante (backlogs) poate fi în legătură cu diferenţele de cultură a muncii în diferite regiuni.

Chiar dacă datele disponibile în acest moment nu sunt adecvate sau detaliate destul pentru a determina stabilirea exactă a localităţilor care au suficiente cauze pentru a justifica crearea de tribunale specializate. Totuşi, datele nu oferă destule indicaţii. De exemplu, pentru 21 de judeţe, suntem oarecum încrezători să putem spune că există un anumit număr de cauze comerciale şi că un tribunal comercial va putea angaja cel puţin 8-10 judecători.

Recomandăm ca pe termen scurt să se creeze tribunale comerciale numai în aceste judeţe. Crearea ulterioară a unor tribunale comerciale ar trebui să aştepte informaţii mai detaliate care să susţină aceste iniţiative.

În ceea ce priveşte tribunalele de dreptul muncii, datele existente pot susţine crearea lor doar în patru judeţe: Braşov, Dolj, Gorj şi Bucureşti. Nici un alt judeţ nu are destule cauze de dreptul familiei sau administrativ pentru a determina crearea de tribunale specializate în aceste zone.

Distribuirea posturilor in cadrul Curţilor de Apel

România are 15 Curţi de Apel. În anul 2004 existau un număr total de 708 de posturi (de judecător) în aceste instanţe. Este o creştere de la 535 judecători în 2002 (de aproape 25 %).

59

20 din aceste posturi sunt vacante. Când am vizitat Curtea de Apel Craiova, în decembrie 2004, aceasta dispunea de 2 posturi vacante dintr-un total de 74. Curtea de Apel din Piteşti avea 2 posturi vacante din 43.Această analiză se bazează numai pe numărul oficial de posturi deoarece noi nu am mai fost în măsură să obţinem informaţii generale actualizate în legătura cu numărul actual de posturi vacante din cadrul fiecărei Curţi de Apel.

Curţile de Apel variază ca mărime. Cea mai mare Curte de Apel se află in Bucureşti şi are 154 judecători, iar cea mai mică este cea din Târgul Mureş,cu 24 de judecători.

Mai jos, prezenta distribuire a judecătorilor în cadrul Curţilor de Apel va fi analizată in funcţie de numărul de locuitori din raza teritoriala a fiecărei instanţe (modelul 1), numărul de dosare care urmează să fie primite (modelul 2), numărul şi tipurile de dosare care urmează sa fie primite (modelul 3). Vom mai să analiza şi posibila corelaţie dintre dosarele restante şi aceste modele.

4.8. Model 1: Modelul populaţie

Tabelul de mai jos compară numărul de locuitori (în 2001) din jurisdicţia fiecărei curţi de apel (x-axis) cu numărul de judecători din Curtea de Apel (în 2004) (y-axis)

Figura xliv)

Numărul curţilor de apel şi numărul locuitorilor din jurisdicţieNumărul judecătorilorNumărul locuitorilor

60

Number of Court of Appeal judges and number of inhabitants in the jurisdiction

0

20

40

60

80

100

120

140

160

180

0 500000 1000000 1500000 2000000 2500000 3000000 3500000 4000000

Number of inhabitants

Num

ber o

f jud

ges

Modelul de regresie liniară simplă care tratează numărul de judecători de la Curţile de Apel ca o funcţie liniară a numărului de locuitori, are un coeficient de determinare (r 2 ) de 0, 91. Aproximativ 91% din variaţia de număr a judecătorilor de la Curţile de apel poate fi astfel „explicată” prin această relaţie lineară.

Tabelul de mai jos arată numărul de locuitori per judecător de la Curtea de Apel în cadrul diferitelor jurisdicţii.

Figura xlv): Numărul de locuitori per judecător de la Curtea de Apel

61

Number of inhabitants per Court of Appeal judge

0 10000 20000 30000 40000 50000

C.A. BUCURESTIC.A. BRASOVC.A. PITESTI

C.A. CRAIOVAC.A. SUCEAVA

C.A. TIMISOARAC.A. CONSTANTA

C.A. PLOIESTIC.A. ORADEA

C.A. IASIC.A. TIRGU MURES

C.A. BACAUC.A. ALBA IULIA

C.A. CLUJC.A. GALATI

În medie Curţile de Apel au 31.650 locuitori per judecător, dar unele instanţe au 25.000 şi altele mai mult de 40.000 de locuitori per judecător de la Curtea de Apel.

Dacă toate Curţile de Apel ar avea aproximativ acelaşi număr de locuitori per judecător, ar fi necesar să se fie mutaţi 68 de judecători (aproape 10% din toţi judecătorii) în raza altei instanţe.

Figura xlvi) Modelul 1. Schimbarea numărului de judecători ai Curţilor de Apel

62

Model 1: Changes in the number of Court of Appeal judges

-50 -40 -30 -20 -10 0 10 20

C.A. ALBA IULIA

C.A. PITESTI

C.A. BACAU

C.A. ORADEA

C.A. SUCEAVA

C.A. BRASOV

C.A. BUCURESTI

C.A. CLUJ

C.A. CONSTANTA

C.A. CRAIOVA

C.A. GALATI

C.A. IASI

C.A. TIRGU MURES

C.A. PLOIESTI

C.A. TIMISOARA

4.9. Model 2: Numărul total de cauze

Modelul de populaţie în sine este un model neadecvat pentru distribuirea judecătorilor pe instanţe. Trebuie să luăm în considerare, cel puţin numărul de cauze care se regăseşte în modelul 2. Numărul de cauze şi numărul de judecători trebuie să se coreleze astfel încât volumul de muncă al unui judecător să nu diferenţieze substanţial de la o instanţă la alta.

4.9.1. Comparaţie între numărul de cauze şi numărul de judecători

Următorul studiu se bazează pe numărul de cauze care vor intra pe rol în anul 2003. Atunci când comparăm numărul de cauze care vor intra pe rol la fiecare Curte de Apel, cu numărul de judecători, vom urmări tabelul de mai jos.

Figura xlvii) Numărul de cauze şi numărul de judecători din Curţile de ApelNumărul de cauze care vor intra pe rol

63

Modelul de simplu de regresie liniar, care pune în evidenţă numărul de judecători de la Curtea de Apel, ca pe o funcţie lineară a numărului de cauze care vor intra pe rol, are un coeficient de determinare (r2) de 0,948. Aproape 95% din diferenţele privitoare la numărul de judecători de la Curtea de Apel pot fi astfel „explicate” de această relaţie lineară.

Dacă judecătorii Curţii de Apel au fost distribuiţi individual, pe baza numărului total de cauze care urmează să fie primite pe rol în anul 2003, aceasta ar implica faptul că 40 de judecători ar trebui mutaţi de la o instanţă la alta. Rezultatele din modelul 2 se reflectă astfel:

Figura xlviii) Modelul 2. Schimbările în numărul judecătorilor de la Curtea de Apel

64

4.10. Model 3: DEA

Modelul DEA este, asemănător modelului 2, bazat pe numărul de dosare. Diferenţa dintre modelul 2 şi 3, este că ultimul nu ia în considerare numai numărul total de dosare, ci şi diferitele tipuri de cauze . Chiar dacă o instanţă are un număr total de cauze relativ scăzut, comparativ cu numărul său de judecători, alcătuirea acestor cauze poate fi de aşa de complicată încât să solicite un număr mai mare de judecători. Indicele DEA din cadrul unei instanţe reflectă posibilitatea ca instanţa să aibă mai multe cauze „complexe”.

Pentru Curţile de Apel, am primit date statistice pentru următoarele tipuri de cauze:

Cauze civile, în primă instanţă; Cauze penale, în primă instanţă; Cauze civile, apeluri; Cauze penale, apeluri; Cauze civile, recursuri; Cauze penale, recursuri .

Tabelul de mai jos indica numărul total de cauze de orice tip care vor intra pe rolul Curţilor de Apel în anul 2003.

Figura xlix)Numărul de diferite tipuri de cauze în Curţile de Apel

65

Numărul de cazuri ce vor intra pe rol în 2003Cauze civile, în primă instanţăCauze penale, în primă instanţăCauze civile, în apel Cauze penale, în apel Cauze civile, în recursCauze penale, în recurs

Modelul DEA este cât se poate de eficient atunci când există posibilitatea de a fi aplicate restricţii de greutate, 4.8. însemnând că de la început ştim că anumite tipuri de cauze sunt mai complexe (o cauză are o mai mare greutate în model) decât altele. Prin gradul de complexitate a unei cauze, înţelegem volumul de muncă pe care cauza o cere din partea unui judecător.

Pentru a afla dacă anumite tipuri de cauze din cele menţionate mai sus pot fi uşor calificate ca fiind mai mult sau mai puţin complexe, le-am solicitat judecătorilor din cadrul instanţelor pe care le-am vizitat să stabilească media complexităţii diferitelor tipuri de cauze. Am primit aceste statistici ale tipurilor de cauze din cadrul Curţii de Apel de la mai mulţi judecători. Totuşi, cum nu s-a ajuns la un acord între aceşti judecători în legătură cu complexitatea relativă a diferitelor tipuri de cauze, am hotărât să includem restricţii de greutate în model.

Figura l).

66

Indicele DEA pentru Curţile de Apel

Figura de mai sus ne arată situaţia indicelui DEA pentru fiecare dintre Curţile de Apel. Un indicativ DEA de mai puţin de 100 indică faptul ca instanţa este mai puţin eficientă decât alte instanţe (de exemplu are prea mulţi judecători). Mai precis, măsura cuantifică reducerea numărului de cauze înregistrate de instanţă (în număr de judecători fiind necesară pentru a deveni relativ eficientă, în timp ce numărul de cauze soluţionate de instanţă a rămas constant .

Un indicativ DEA de peste 100 (super-randament) relevă faptul conform căruia, criteriul numărului de cauze înregistrate de instanţă (numărul de judecători) poate fi mărit fără a transforma instanţa într-una mai puţin eficientă.

Dacă modelul DEA era aplicat ca unicul criteriu pentru distribuirea judecătorilor în cadrul Curţilor de Apel, acest lucru ar sugera faptul că 39 de judecători ar trebui să fie transferaţi la o altă Curte de Apel. Figura de mai jos sintetizează aceste rezultate şi realizează o comparaţie a celor 3 modele de alocare a posturilor.

Figura li) Compararea rezultatelor diferitelor modele pentru Curţile de ApelSchimbarea numărului judecătorilor

67

Comparing results of the different models for the Courts of Appeal

-50 -40 -30 -20 -10 0 10 20 30

C.A. ALBA IULIAC.A. PITESTIC.A. BACAUC.A. ORADEAC.A. SUCEAVAC.A. BRASOVC.A. BUCURESTIC.A. CLUJC.A. CONSTANTAC.A. CRAIOVAC.A. GALATIC.A. IASIC.A. TIRGU MURESC.A. PLOIESTIC.A. TIMISOARA

Change in number of judges

Model 3Model 2Model 1

Este evident că cele trei modele ajung la rezultate conflictuale. Pe baza datelor în prezent disponibile, nu am putut recomanda cum ar trebui distribuiţi judecătorii din cadrul Curţilor de Apel. Prin urmare, vom solicita date mai detaliate şi mai relevante care vor constitui o bază mult mai convingătoare şi satisfăcătoare pentru o decizie privind distribuirea.

4.11. Dosare restante

Până la sfârşitul anului 2003, tribunalele aveau un număr de 16.563 cauze nesoluţionate. Numărul total al cauzelor nesoluţionate corespunde unui procent de 13,2% din numărul cauzelor care au fost primite în 2003, în timp ce cel mai mare procentaj de cauze pe rol poate fi găsit în Bucureşti şi Iaşi iar cel mai scăzut în Craiova.

Figura li Procentajul cauzelor pe rol la nivelul Curţilor de Apel

68

Stocul (31/12-03) ca procentaj al cauzelor ce vor intra pe rol

0%

5%

10%

15%

20%

25%St

ock

(31/

12-0

3) a

s pe

rcen

tage

of

inco

min

g ca

ses

C.A

. CR

AIO

VA

C.A

. PLO

IES

TI

C.A

. PIT

ESTI

C.A

. SU

CE

AVA

C.A

. TIM

ISO

AR

A

C.A

. BR

AS

OV

C.A

. CLU

J

C.A

. ALB

A IU

LIA

C.A

. OR

ADE

A

C.A

. TIR

GU

MU

RES

C.A

. GAL

ATI

C.A

. BA

CA

U

C.A

. CO

NS

TAN

TA

C.A

. BU

CU

RE

STI

C.A

. IA

SI

Percentage of pending cases in the Courts of Appeal

Figura li Procentajul cauzelor pe rol la nivelul curţilor de apel Stocul (31/12-03) ca procentaj al cauzelor ce vor intra pe rol

69

Cauze civile, în primă instanţăCauze penale, în primă instanţăCauze civile, în apel Cauze penale, în apel Cauze civile, în recursCauze penale, în recurs

0,00%

10,00%

20,00%

30,00%

40,00%

50,00%

60,00%

Stock (31/12-03) as percentage of incoming

cases

Civil cases, firstinstance

Criminal cases,first instance

Civil cases,appeals

Criminal cases,appeals

Civil cases, finalappeals

Criminal cases,final appeals

Percentage of pending cases in the Courts of Appeal

Pentru a vedea cum aceste cauze restante au legătură cu cele trei modele, comparăm stocul din fiecare Curte de Apel cu 1) numărul de locuitori per judecător; 2) volumul de muncă per judecător; 3) indicele DEA.

Aşa cum se observă din figurile de mai jos, nu există absolut nici o corelaţie între cauzele restante şi numărul de locuitori per judecător de la Curtea de Apel. Acelaşi lucru poate fi afirmat cu privire la cauzele restante şi indicele DEA.

Atunci când comparăm cauzele restante cu numărul celor care urmează să intre pe rolul instanţei, putem să identificăm o corelaţie de o săptămână (ceea ce explică puţin mult decât 18% din diferenţă ). Corelaţia este, totuşi, opusul a ceea ce se aşteaptă, din moment ce un volum mare de muncă (care trebuie să indice faptul conform căruia instanţa este nevoie de mai mulţi judecători) se corelează într-o mai mică măsura cu numărul scăzut de cauze aflate în curs de soluţionare.

Figure liv) Dosare restante şi număr de locuitori per Curte de Apel Stocul (31/12-03) ca procentaj al cauzelor ce vor intra pe rol

70

Număr de locuitori per judecător

Case backlogs and number of inhabitanst per Court of Appeal judge

0,00%

5,00%

10,00%

15,00%

20,00%

25,00%

0 5.000 10.000 15.000 20.000 25.000 30.000 35.000 40.000 45.000 50.000

Number of inhabitants per judge

Stoc

k (3

1/12

-03)

as

perc

enta

ge o

f inc

omin

g ca

ses

71

Figure lv) Dosare restante şi încărcătură la nivelul tribunalelorStocul (31/12-03) ca procentaj al cauzelor ce vor intra pe rolNumăr de locuitori per judecător

Backlogs and workload in Tribunals

0,00%

10,00%

20,00%

30,00%

40,00%

50,00%

60,00%

0 100 200 300 400 500 600

Number of incoming cases per judge

Stoc

k (3

1/12

-03)

as

perc

enta

ge o

f inc

omin

g ca

ses

72

Figure lvi) Dosare restante şi indicele DEA la nivelul Curţilor de ApelStocul (31/12-03) ca procentaj al cauzelor ce vor intra pe rolIndicele DEA

Case backlogs and DEA-score in Courts of Appeal

0,00%

5,00%

10,00%

15,00%

20,00%

25,00%

0 20 40 60 80 100 120 140 160 180

DEA-score

Stoc

k (3

1/12

-03)

as

perc

enta

ge o

f inc

omin

g ca

ses

4.12. Rezumat: Repartizarea posturilor între Curţile de Apel

Evaluarea pe care am făcut-o asupra actualei repartizări a funcţiilor în Curţile de Apel se bazează pe trei modele. Primul model ia în considerare numărul de locuitori din raza teritorială a fiecărei jurisdicţii. Al doilea model pune accentul pe numărul de cauze care vor intra pe rol iar al treilea model (DEA) se referă la diversele tipuri de cazuri.

Per ansamblu, cele trei modele ajung la rezultate conflictuale; prin urmare, pe baza informaţiei disponibile, nu am putut să recomandăm cum pot fi distribuiţi judecătorii de la Curţile de Apel Concluzia este că avem nevoie de mai multe detalii şi statistici relevante, care vor forma o bază mai convingătoare şi mai satisfăcătoare pentru deciziile referitoare la alocare.

Nu putem identifica o corelaţie între cauzele restante (backlogs) şi încărcătură, dar putem cu siguranţă să observăm că media cauzelor restante (backlogs) pe curte de apel este semnificativ diferită în diversele circumscripţii ale Curţilor de Apel. Acest lucru poate indica faptul că cel mai important factor în explicarea variaţiilor în ceea ce priveşte

73

cauzele restante (backlogs) poate fi în legătură cu diferenţele de cultură a muncii în diferite regiuni.

5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Există 121 de posturi de judecători la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din care 16 sunt vacante în prezent. Numărul de cazuri noi a fluctuat mult în ultimii ani , de la 25.784 în 2001 la 17.717 în 2002 şi la 30.732 în 2003. Numărul de cazuri aflate pe rol s-a ridicat la sfârşitul anului 2003 la mai puţin de 50 % din numărul de cazuri nou venite.

Date fiind aceste fluctuaţii ale numărului anual de dosare, este dificil de estimat dacă numărul prezent de judecători este adecvat pentru a face faţă volumului de lucru. Oficialii de la Consiliul Superior al Magistraturii pe care i-am întâlnit erau încrezători că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va evita lăsarea unui număr prea mare de cazuri restante.

Cele 121 de posturi de judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie înseamnă 2,7% din numărul total de judecători din România. Acesta este un procent relativ mic în comparaţie cu alte ţări europene. În Italia, de exemplu, Înalta Curte de Casaţie are mai mult de 400 de judecători, ceea ce reprezintă aproape 7% din numărul total de judecători. Cu toate acestea, în Finlanda, Curtea Supremă de Justiţie are numai 22 de judecători, ceea ce înseamnă 3% din numărul total de judecători.

6. Instanţele militare

Instanţele militare reprezintă o parte a reformei sistemului judiciar. Am fost informaţi că proiectul de lege este în prezent în dezbatere la Senat. Această lege ar trebui să clarifice rolul pe care îl vor juca instanţele militare şi va stabili numărul instanţelor militare.

7. Concluzii

Datorită creşterii numărului de judecători din ultimii 10-15 ani, România are acum un număr relativ mare de judecători în comparaţie cu alte ţări cu sisteme judiciare similare, avându-se în vedere şi mărimea populaţiei.

În viitor prioritatea ar trebui să fie mai degrabă îmbunătăţirea condiţiilor de lucru ale judecătorilor (cursuri de specializare, clădiri, IT, etc) decât creşterea numărului de judecători. Lipsa actuală a resurselor pentru realizarea acestor scopuri pare să limiteze beneficiul pe care îl aduce în sistemul instanţelor numărul suplimentar de judecători.

În realizarea acestei analize s-a plecat de la prezumţia că repartizarea judecătorilor şi a personalului de instanţă nu este proporţională cu volumul de muncă a unei anumite instanţe, şi că nu există un mecanism flexibil pentru redistribuirea cauzelor de la instanţe

74

supraaglomerate la instanţele mai puţin aglomerate etc. Pentru a obţine performanţe în ansamblu şi o mai mare eficienţă şi randament în ceea ce priveşte sistemul judiciar românesc, sistemul instanţelor necesită analiză şi opţiuni de strategie privind conturarea unei măsuri de reorganizare.

Distribuirea actuală a judecătorilor şi grefierilor a fost analizată în baza: Distribuirii populaţiei Numărului de dosare Modelului DEA

Luate împreună, aceste criterii nu pot oferi răspunsuri clare la întrebarea noastră: Cum ar trebui să fie distribuirea ideală? Bazându-ne datele disponibile în prezent nu putem da un răspuns ferm referitor la modul în care ar trebui judecătorii să fie repartizaţi. Concluzia este prin urmare aceea că avem nevoie de date statistice relevante şi mai detaliate, care să formeze o bază mai convingătoare şi satisfăcătoare pentru deciziile privind distribuirea.

Întrucât sistemul statistic prezent nu ne poate oferi informaţiile necesare pentru stabilirea unei imagini exacte şi amănunţite în legătură cu volumul de lucru din instanţe, pentru a avea astfel o bază pentru o distribuire corectă, recomandăm stabilirea unui sistem în care să fie comparat şi evaluat volumul de lucru (ceea ce ar duce la o estimare mai precisă a numărului de dosare pentru un judecător, luând în consideraţie complexitatea cazurilor), precum şi obţinerea unor noi date statistice.

Astfel de sisteme există în prezent în mai multe ţări europene. De exemplu, în Olanda modelul Lamicie pentru distribuirea resurselor umane (şi a bugetelor ) este folosit de mai mulţi ani. În acest model sunt identificate 48 de categorii de cazuri şi pentru fiecare categorie este stabilită o perioadă fixă de timp de care au nevoie judecătorii pentru a rezolva cazurile. Modelul Lamicie a fost completat de un comitet de judecători, care determină gradul mediu de complexitate pentru fiecare tip de caz.

Tabel 1: Modelul Lamicie pentru procesele civile în Olanda (instanţele regionale)

Procese civile Minute epuizate pentru fiecare caz de către judecători Procese de destituire 360Procese comerciale (Secţia civilă) 600Procese comerciale (Tribunal) 150Procese care au ca obiect contracte de închiriere 140Procese de divorţ 600Decizia PreşedinteluiCazuri civile pe termen scurt 190

75

La începutul fiecărui an, Consiliul Judecătoresc din Olanda face o estimare a numărului de noi cazuri (folosind împărţirea cazurilor din modelul Lamicie) şi folosind modelul Lamicie pot astfel estima de câţi judecători cu normă întreagă are nevoie fiecare instanţă. Aceste informaţii sunt folosite apoi de către Consiliul Judecătoresc pentru a negocia cu instanţele şi cu Ministerul Justiţiei distribuirea resurselor.

Proceduri similare sunt adoptate şi Suedia, Finlanda şi Danemarca. În timp ce modelul Lamacie este bazat doar pe cazuri ce urmează a fi primite, modelul danez corespunzător este bazat pe statistica cazurilor terminate. Aceasta are următorul avantaj: complexitatea poate fi estimată nu doar prin categorisirea proceselor care intră pe rol, dar şi cum este terminată. Unui proces care a fost tranzacţionat de către părţi înainte sau în timpul procesului nu i se va atribui aceeaşi complexitate/timp ca şi unui caz care merge până la capăt, aşa că judecătorului îi revine încadrarea cazului. Acest sistem poate furniza o estimare mai exactă a volumului de dosare în instanţe, dar este şi un model ce se foloseşte de trecut pentru a prognoza viitorul volum de muncă.

Recomandăm Consiliului Superior de Magistratură să ia iniţiativa pentru a stabili un model ca Lamicie, care furnizează informaţii despre volumul de muncă în fiecare instanţă. Credem că un grup de lucru compus de judecători experimentaţi trebuie să preia sarcina. Va trebui să li se dea sarcina de a identifica un număr de categorii corespunzătoare de cazuri, şi apoi să estimeze timpul mediu necesar judecării fiecărui tip de dosar.

De fapt instanţele româneşti au deja un sistem (sau mai precis mai multe) care stabileşte gradul de complexitate a fiecărui caz. Aceasta este făcută de sistemul aleatoriu al cazurilor desemnate în fiecare tribunal. La această oră, fiecare curte de apel are diferite tipuri de procese şi greutăţi în cadrul sistemului, şi aceste greutăţi au fost determinate de experţi/judecători. Este probabil ca eforul de a stabili un sistem uniform, care operează cu aceleaşi tipuri de cazuri şi aceleaşi greutăţi din întreaga ţară, poate duce la un model care poate fi folosit ca Lamicie-ul. Când modelul este stabilit CSM va avea o informaţie mult mai exactă despre volumul de muncă în fiecare curte, şi aşa va fi într-o poziţie mai bună pentru a face decizii corecte privind alocarea resurselor umane.

Remarci şi Recomandări

Deşi calitatea datelor poate fi îmbunătăţită , recomandăm următoarele cu privire la structura tribunalelor: Abolirea a 28 de instanţe de mici dimensiuni, şi împărţirea jurisdicţiile lor între alte

curţi Unirea a 12 instanţe mici cu alte instanţe pentru a forma 6 noi curţi de dimensiuni

acceptabile

76

Unirea a 14 instanţe mici cu alte curţi mai mari Revizia a altor 26 de curţi de mici dimensiuni

Mai mult, pentru 21 judeţe există aşa de multe dosare comerciale, încât cu certitudine putem afirma că un tribunal comercial ar putea cuprinde cel puţin 8-10 judecători: recomandăm ca pe termen scurt, tribunale comerciale să fie înfiinţate doar în aceste judeţe. Extinderea acestei iniţiative ar trebui să aştepte obţinerea de date mai concrete pentru susţinerea sa.

În ceea ce priveşte Tribunalele de Dreptul Muncii, informaţiile deţinute pot susţine creare de astfel de instanţe doar în patru judeţe: Braşov, Dolj, Gorj şi Bucureşti. Nici un judeţ nu are volumul de litigii administrative sau de dreptul familiei care să justifice crearea de tribunale specializate în aceste domenii.

77

Partea a doua:Subiecte tangenţiale

1. Introducere

Pe baza unor comentarii specifice incluse în diverse studii şi rapoarte concepute de UE şi alţi donatori internaţionali, Ministerul Justiţiei a iniţiat un sondaj pentru a determina factorii şi circumstanţele care creează probleme şi dăunează calitatea actului de justiţie în România în a doua jumătate a anului 2003. Mai mult de 3000 judecători au participat la această cercetare. La momentul studiului în ianuarie 2003, existau 3422 judecători activi în România. Considerăm că acest studiu reprezintă o sursă valoroasă pentru reforma justiţiei, care poate fi utilizată ca sursă unică de referinţă pentru acest studiu. În opinia a peste 3000 de judecători care au răspuns la chestionar, sistemul judiciar românesc este: transparent în procent de 77%, imparţial 75%, corect 76%, capabil să pună în executare hotărârile date 69%, eficient 70% şi accesibil 81%. (Presupunem că marja de eroare este de 3%, general acceptată).

78

Rata medie a succesului sistemului judiciar românesc în ochii judecătorilor este de 75%. Acest procent este semnificativ mai mare decât procentul satisfacţiei cetăţenilor, cu 38% dintre aceştia fiind, satisfăcuţi şi 28% din societăţile comerciale satisfăcute, aşa cum arată studiile Băncii Mondiale. Nivelul încrederii în justiţia românească exprimat de cetăţeni a variat în jurul a 50% începând cu 1996. Un sondaj Gallup dat publicităţii în 10 Decembrie estimează sectorul judiciar la 4.1 pe scara de la 1 la 5 a corupţiei. Doar partidele politice şi vama au primit un punctaj mai mic, cu 4.2.

Studiul identifică 8 elemente (factori) ce urmează a fi consideraţi de către comunitatea judiciară ca fiind părţi constitutive a funcţionalităţii sistemului judiciar românesc:transparenţă, integritate, imparţialitate, corectitudine, capacitate de execuţie, eficienţă, competenţă şi accesibilitate.

În lumina obiectivelor acestui studiu, experţii au identificat şi accentuat următoarele domenii: independenţă, eficienţă, calitate, siguranţă juridică, infrastructură şi resurse, administrarea şi organizarea instanţelor, credibilitate şi imagine publică.Analiza fiecărui factor include observaţii teoretice, remarci practice despre situaţia curentă şi sugestii pentru viitor.

2. INDEPENDENŢA

2.1 Introducere

O justiţie cu adevărat independentă protejează drepturile individuale şi limitează puterea guvernului. Independenţa în luarea deciziilor permite judecătorilor să exercite atribuţiile nesupunându-se nici unei autorităţi decât legii, nefăcând nici un compromis în legătură cu încercările politice de subminare a imparţialităţii. Conform principiului separaţiei puterilor în stat, prevăzut de Constituţie, puterea judecătorească este independentă. În ciuda adoptării unui pachet legislativ pertinent pentru reformarea sistemului legislativ şi judiciar, există la nivelul societăţii civile din România convingerea extrem de răspândită că măsuri adiţionale sunt imperios necesare pentru susţinerea unui plan complet de modernizare.

2.2 Mijloace de salvgardare

Lucrarea elaborată de Ministerul Justiţiei înainte de implementarea pachetului de legi a scos la iveala faptul că 52% dintre judecători care au participat la studiul MJ referitor la independenţa justiţiei a confirmat existenţa presiunii politice în general, şi mai frecvent, presiune în ca. 19% din cauze. Modul specific de exercitare a acestui tip de presiune este reprezentat mai ales prin mijloace de comunicare, canalele politice, şi mai rar prin administrarea curţilor.

79

81% din numărul judecătorilor califică garanţiile legale existente menite să asigure independenţa lor ca fiind insuficiente sau inexistente. 91% consideră inexistente garanţiile privind integritatea fizică.

Mecanismul instituţional curent poate asigura independenţa corpului magistraţilor faţă de ingerinţa politicului. Este o realitate care în pofida consecinţelor negative cunoscute pe care le-ar putea produce interferenţa politicului în justiţie la nivelul percepţiei publice şi al credibilităţii, în România această tentaţie va mai exista pentru o perioadă pentru că pare a fi parte a culturii de muncă. Există un anumit sentiment de vulnerabilitate sau oportunism bazat pe vechile experienţe ale cetăţenilor români sau a altor persoane pe care aceştia le cunosc. Acţiunile anterioare ale sistemului judiciar românesc vorbesc de la sine. Promovarea independenţei magistraţilor va depinde în bună măsură de determinarea, substanţa şi viziunea noilor aleşi în Consiliul Superior al Magistraturii. Noii membri trebuie să fie hotărârea, substanţa şi viziunea să promoveze un sens al profesionalismului în rândul magistraţilor.

Curiozitatea noastră este alimentată şi mai mult de următorul fapt: în ultimul deceniu un val de nemulţumire a fost observat în ceea ce priveşte proasta funcţionare a justiţiei. Această nemulţumire a fost raportată în toate rapoartele internaţionale având ca obiect sistemul judiciar. Totuşi, primele alegeri pentru Consiliul Superior al Magistraturii au arătat că mulţi magistraţi care au făcut parte în trecut din procesul decizional al sistemului judiciar au fost aleşi şi cu această ocazie, bucurându-se de sprijin masiv în rândul magistraţilor.

Acest aspect este important pentru că noul CSM, în afara faptului că lucrează pentru asigurarea independenţei magistraţilor, trebuie să dezvolte o cultură a muncii diferită în cadrul corpului magistraţilor în România. Această cultură ar promova un sentiment de responsabilizare pentru calitatea şi standardele morale ale profesiei care ar determina încrederea magistraţilor prin acordarea accesului la standarde sociale respectabile.

2.3 Implicaţii pentru administrarea curţiiDat fiind importanţa enormă a independenţei sistemului judiciar, instanţele nu pot fi gestionate în acelaşi mod ca alte instituţii publice. Principiile de „administrare publică nou” sau administrare bazată pe performanţe trebui aplicate cu deosebită atenţie dacă se referă la instanţe. În timp ce teoria de „administrare publică nou” promovează faptul că oficialii ar trebui răsplătiţi pentru rezultate, poate fi necorespunzător a fi aplicat într-un cadru judiciar, pentru că doar judecătorul independent este singurul calificat să estimeze care rezultate merită să fie răsplătite.

Crearea CSM va contribui în concret la consolidarea independenţei sistemului judiciar românesc, totuşi, şi CSM ar trebui să presteze atenţie pentru a nu influenţa judecătorii într-un mod nepotrivit. Având în vedere faptul că stabilirea de salarii şi bugete conferă un potenţial pentru peroane în a fi tentaţi să „răsplătească” sau „să pedepsească” o curte sau un judecător, această activitate trebuie realizată cu grijă.

80

În general, credem că datele referitoare la performanţă nu ar trebui să fie folosite pentru a răsplăti sau sancţiona financiar curţi sau judecători. Motivaţia pentru orice judecător de a face o treabă bună nu derivă din considerente pecuniare, dar ar trebui fie întruparea culturii profesionale, nutrită şi menţinute de socializarea pe care o primesc judecătorii în timpul educaţiei şi carierei, şi bineînţeles prin procesul de selectare a candidaţilor pentru posturi vacante.

Datele referitoare la performanţă joacă totuşi un rol important. Rezultatele fiecărei instanţe privitor la timpul necesar pentru rezolvarea litigiilor, numărul de apeluri şi anulări, şi rezultatele sondajelor între justiţiabili ar trebui să fie făcute publice (ideal ar fi pe Internet). În acest mod, curţile vor beneficia de stimulente corespunzătoare mai „uşoare” pentru a lucra bine, din moment ce majoritatea judecătorilor vor fi aşa mândri pentru munca lor încât se vor strădui să aibă o imagine cât mai bună în comparaţie cu omologii lor.

3 Aspecte bugetare şi administrare economică

Conform noii legi, Ministerul Justiţiei îndeplineşte funcţia bugetară, dar Consiliul Superior al Magistraturii are totuşi o voce. Acest model a fost criticat, dar bugetul reprezintă principalul mod de exprimare a Guvernului, pentru că justiţia nu poate desconsidera sau ignora realităţile pe care le confruntă restul societăţii.

Credem că are sens să menţionăm că în bugetul MJ 3,5 milioane euro au fost alocate către Consiliul Superior al Magistraturii, exact cât a fost solicitată de această instituţie. Faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are autoritatea să elaboreze propriul buget separat ilustrează regresul în întărirea independenţei justiţiei. Totuşi, este convingerea specialistului judiciar că parlamentul ar trebui să admită că există un mare dezechilibru în prezent între Înalta Curte, CSM şi restul instanţelor de rang inferior în ceea ce priveşte nevoile bugetare. În concluzie, alocarea prin lege (Legea organizării Judecătoreşti) a unui procentaj sigur din bugetul naţional ar completa reforma în acest sector şi ar fortifica şi mai mult independenţa justiţiei în raport de relaţia cu puterea legislativă şi executivă. Bugetul referitor la educaţie trebuie să fie, conform legii, cel puţin 4% din PIB, ce ar putea fi interpretat ca exemplu pentru bugetul justiţiei.

Specialistul în administrarea instanţelor este totuşi sceptic în ceea ce priveşte această propunere. În primul rând, procentajul din bugetul naţional, pe care România îl aloca în prezent justiţiei este (conform unui studiu recent al CEPEJ – Comisia Europeană pentru Eficientizarea Justiţie) relativ mare, mai ales comparat cu anumite state din nordul şi vestul Europei (principalul motiv este bine înţeles faptul că bugetul în România este mai mic). Dacă România doreşte un stat prosper, ca alte state europene, partea ce revine justiţiei va (şi trebuie) să scadă în viitor. De asemenea, dovada empirică cu privire la efectele unor asemenea reguli bugetare este încurajatoare. În final, atâta timp cât puterile legislativă şi executivă pot influenţa doar bugetul total, şi

81

nu cum este alocat acesta, atunci specialistul în administrarea instanţelor nu consideră independenţa justiţiei ameninţată (dacă guvernul doreşte să „pedepsească” o instanţă sau un judecător prin sancţiuni bugetare, trebuie să pedepsească toate instanţele, ceea ce este puţin probabil.)

Faptul că 25% din taxele judiciare prevăzute de lege şi care se plătesc de justiţiabili sunt direcţionaţi către bugetul Ministerului Justiţiei reprezintă un pas esenţial înainte. Totuşi, este evident că dacă justiţia este prioritate naţională, acest procentaj trebuie să sporească semnificativ.

Bugetul pentru infrastructura ar trebui să fie mai mult detaliat (avem nevoie de informaţii) pentru a permite monitorizarea mai precisă a costurilor reale determinate de funcţionarea efectivă.

Instanţele ar trebui să fie suverane în ceea ce priveşte un anumit procent al taxelor colectate în numele justiţiei pentru a putea acoperi cheltuielile precum: taxe pentru accesul judecătorilor la baze de date juridice, consumabile, reparaţii minore, activităţi cu impact public şi pentru organizarea accesului public la şedinţa de judecată sau clădirea instanţei.14

Se recomandă descentralizarea managementului economic, pentru a evita aglomerarea resurselor umane şi financiare. La aceeaşi concluzie au ajuns şi alte câteva studii. Rapoartele OPDAT şi ABA /CELLI critică lipsa influenţei pe care instanţele o au asupra modului în care fondurile sunt cheltuite. Fondurile sunt primite de la Ministerul Justiţiei cu anumite destinaţii precise: salarii, aprovizionare şi servicii, dar nu au posibilitatea de a realoca fondurile.

In continuare aceste rapoarte recomandă să se acorde o mai mare flexibilitate în administrarea propriilor fonduri, a sistemului de salarizare şi măsuri de siguranţă şi pledează pentru înfiinţarea postului de administrator de instanţă, care va avea competenţa de a administra bugetul.

Deoarece postul de manager economic se va înfiinţa, nu suntem de părere că prin aceasta s-ar descentraliza administrarea instanţelor. Recomandăm să se dea instanţelor posibilitatea de avea controlul asupra propriilor cheltuieli, chiar dacă această schimbare ar părea stranie, de vreme ce întregul sector public – nu doar instanţele – sunt administrate în acelaşi mod.

Pentru a face sistemul judecătoresc mai eficient, ar trebui să se dea instanţelor un buget fix considerabil la începutul fiecărui an. Alocarea bugetului ca şi alocarea posturilor să se facă pe criterii obiective. Instanţele trebuie să dispună de fondurile lor fără a avea în prealabil aprobarea Consiliului Superior al Magistraturii sau Ministerului Justiţiei, atâta vreme cât se încadrează în acest buget stabilit. Trebuie să aibă posibilitatea de a realoca

14 Acesta ar trebui să fie restrâns la acuzări, care nu ar trebui să fie influenţate în nici un fel de modul de abordare sau rezolvare a cauzei. Nu ar trebui să existe motive de a suspecta că o instanţă ar putea să acţioneze într-un anumit mod pentru a obţine venituri mai mari.

82

fondurile între capitole de cheltuieli şi să poată transfera banii nefolosiţi pentru anul bugetar următor.

1. INFRASTRUCTURĂ ŞI RESURSE

Creşterea semnificativă a nivelului litigiilor ce trebuie rezolvate de un număr insuficient de judecători nu a fost însoţită de creşterea investiţiilor în clădiri şi săli de şedinţă. Este evident că România are nevoie de asemenea investiţii dacă doreşte ca vreodată să profite de pe urma investiţiei în resurse umane. În ultima parte a acestui raport vom recomanda iniţierea unui proiect care să servească acest scop.

2. TEHNOLOGIA INFORMAŢIEI

Calitatea eficienţei judiciare este în mod fundamental legată de infrastructura IT şi de folosirea tehnologiilor moderne de către magistraţi şi grefieri. MJ va achiziţiona echipament IT în valoare 12 milioane dolari pentru instanţe şi 10 milioane dolari pentru parchete. La sfârşitul primului semestru 2005, dotarea cu IT va fi completată în termeni generali. Toate curţile şi parchetele vor avea Acces la sisteme IT. Obiectivul MJ în acest domeniu este de a avea un sistem integrat IT capabil până în septembrie 2005. Acesta va include infrastructură de comunicare LAN în 96 curţi, 49 de parchete şi 20 de penitenciare.

Studiul menţionat mai sus a dezvăluit că în ceea ce priveşte automatizarea, 78% din judecătorii intervievaţi consideră că dotarea IT necesară, dar doar 44% (1494) au confirmat că au computere iar mai puţin de jumătate dintre aceştia folosesc aceste componente efectiv. 54% nu au acces la computere. Motivele se referă 36% la motive tehnice, 5% pentru că nu au un profit şi 41 % din cauza lipsei de pregătire – Concluzia este că o cincime (18%) din numărul total de judecători folosesc computerul în activitatea zilnică doar pentru redactare de documente word.

La nivelul ţării, sistemele IT acoperă 61% din teritoriul României. Dacă sunt analizate specificităţi în cadrul indicatorului general, procentajele sunt următoarele: 80% pentru bazele de date legislative, şi 50 % pentru jurisprudenţă. Arhiva este acoperită doar în 38 % din cauze, şi acelaşi procent se aplică pentru planificarea şedinţelor de judecată.

85% din judecătorii care nu au acces la bazele de date consideră că acest acces ar fi util, şi 69% din judecătorii care au acces folosesc această opţiune frecvent sau câteodată.La sfârşitul anului 2006, dosarele ar trebui să fie repartizate judecătorilor pe baze aleatorii printr-un sistem informatic. 76% dintre judecători consideră benefic sistemul distribuirii aleatorii a cauzelor, în timp ce 23 % consideră că este insuficient.

83

Sistemele MJREP, ICRIS sunt folosite şi au fost bine primite de Preşedinţii de curţi. Ar trebui să fie continuate, dar trebuie să fie luat în considerare şi sistemul de outsourcing (externalizare servicii).

3. ADMINISTRAREA CURŢILOR ŞI ORGANIZARE

6.1 Introducere

Un alt domeniu al reformei instanţelor este administrarea acestora. Schimbările organizaţionale ar trebui să îngăduie centralizarea sarcinilor administrative pentru a permite judecătorilor şi grefierilor să se concentreze pe sarcinile judecătoreşti. Procesul de recepţie şi înmânare a dosarelor şi a documentelor, livrarea de informaţie către justiţiabili despre stadiul dosarului şi notificarea hotărârilor instanţei ar trebui sa fie susţinute printr-un sistem computerizat de depistare a cauzelor.

Reamenajare organizaţională trebuie implementată cu deosebită atenţie şi cu respectarea modelului tradiţional de operare. Coordonarea dintre judecători şi personalul administrativ trebuie să de bazeze pe un sistem de alocare a muncii şi criterii de complexitate a cauzei.

6.2 Organizarea instanţei

Instanţele au nevoie să adopte tehnici administrative moderne pentru a creşte productivitatea, a îmbunătăţi calitatea actului de justiţie şi a reda încrederea în justiţie.În mod tradiţional, judecătorii români petrec o mare parte a timpului cu probleme administrative şi nu există o distincţie foarte clară între atribuţiile administrative şi judecătoreşti. De asemenea, judecătorii sunt obişnuiţi să lucreze singuri împreună cu propriul personal. Ultimele iniţiative legislative nu au rezolvat problema regulamentului CSM. Preşedintele Curţii în continuare are multe resurse administrative şi umane în ciuda prezenţei managerului de instanţă.

Preşedinţii instanţelor sunt încărcaţi cu anumite activităţi care ar putea fi desfăşurate în mod adecvat de angajaţi în afara sistemului judiciar. În conformitate cu decizia CSM 159/2004, Preşedintele este responsabil pentru 256 de activităţi pe lângă faptul că lucrează ca judecător, deşi într-un număr redus de dosare.

În opinia noastră, următoarele activităţi ar trebui avute în vedere pentru angajaţii din afara sistemului judiciar:- angajarea personalului auxiliar, tehnic şi administrativ- repartizarea personalului în cadrul departamentelor auxiliare ale instanţelor- asigurarea respectării programului de lucru de către întregul personal al

instanţelor

84

În plus, suntem de opinia că timp este încă necesar pentru a obţine datele pentru evaluarea corectă a impactului unei poziţii noi asupra activităţii generale a instanţei.MJ şi CSM ar trebui să redacteze rapoarte periodice şi să facă sugestii către Preşedintele Curţilor privind activităţile managerului de instanţă.

6.3 Rolul instanţei – accesul la dosare ale curţii, arhive, sala de judecată şi clădirea instanţei

Atmosfera generală a majorităţii instanţelor în România este înghesuită, haotică şi permisivă sub aspectul securităţii, fără birou de informare şi fără spaţiu adecvat şi acces pentru public. Aceste probleme creează presiune directă sau indirectă pentru magistraţi şi personalul judiciar, şi sunt foarte dăunătoare imaginii generale şi respectului societăţii faţă de justiţie. În plus, aceste condiţii subţiază nivelul de încredere potenţialilor investitori străini care doresc să se implice în activităţi lucrative în România.

7 CALITATE

7.1 Introducere

Ameliorarea continuă a calităţii ar trebui să fie o altă caracteristică distinctivă a efortului de reformare. „ Unde suntem şi unde vrem să fim” este un precondiţie de bază pentru a înainta proiecte de modernizare. Cum instituţiile publice de multe ori muncesc conform prezumţiei că performanţa este satisfăcătoare, a stabili obiective şi indicatori reprezintă un instrument puternic de administrare pentru a se concentra şi a controla activităţi zilnice în timp ce se permite îmbunătăţirea serviciilor.Ameliorarea nu poate fi demonstrată fără instrumente adecvate de măsurare. Fiind un furnizor de servicii legale şi judiciare, curţile de justiţie din România trebuie să fie direcţionate către domenii precum protecţia consumatorului, calitatea serviciului, resurse tehnologice şi umane, şi o abordare proactivă în facilitarea interacţiunii cu mediul înconjurător.

7.2 Rata de casare

Proporţia cazurilor casate în apel a scăzut din 2002 în 2003. Continuă să existe o rată a casării de 30 % din hotărârile judecătoreşti în civil care au fost atacate cu apel. Acest indicator este substanţial. Un sistem judiciar de calitate nu poate să permită ca acest indice să rămână la fel de mare.

7.3 Accesul la carieră şi promovarea în carieră (pregătire profesională)

Examenul să fie organizat pentru cei care doresc să intre în magistratură după ce au profesat în alte domenii juridice, dar examenul va fi diferit şi de asemenea perioada de

85

realizare a studiilor. În legătură cu accesul, examenul organizat de INM pare să fie excesiv de dificil. Evaluarea principală ar trebui să fie deplasată pe performanţa în timpul studiului efectiv, decât performanţa la intrare.

Judecătorii nou-numiţi ar trebui să primească un bonus la numire pentru a echilibra atracţia celor mai buni absolvenţi pentru slujbele bine plătite din firmele de avocatură.Firmele de avocatură şi asociaţiile barourilor ar trebui să plătească taxe pentru finanţarea acestor bonus-uri.

În ceea ce priveşte specializarea, CSM ar trebui să dezvolte o strategie, care va garanta că există un număr suficient de judecători specializaţi, şi că au stabilitatea practicării în acea materie. INM şi Şcoala de grefieri trebui să dezvolte un CV şi un test clare care să asigure calitatea procesului.

Regulamentul CSM , prin evaluarea performanţelor în cadrul sistemului judiciar, care este un pas înainte foarte important, ar trebui să asigure echidistanţă şi transparenţă.

7.4 Satisfacerea angajatului

Faţă de restul societăţii româneşti, judecătorii consideră condiţiile de lucru, salariile şi standardul de viaţă satisfăcătoare. Cu privire la condiţiile de lucru, 38% dintre judecători le consideră excelente, foarte bune sau bune, 30% satisfăcătoare, iar 35% nesatisfăcătoare. Privitor la locuinţă, procentul celor care nu sunt satisfăcuţi este de 25%.

Totuşi, bonusuri financiare ale celor care se implică în activităţi mai complexe reprezintă o practică efectivă. 91% dintre judecători au declarat că aceste bonusuri sunt o parte a activităţii lor judecătoreşti. Aceasta demonstrează că există oportunităţi pentru o mai bună satisfacere a nevoilor lor.

Judecătorii care fac parte din completele specializate pe cazuri de corupţie, primesc un anumit spor. În lumina ultimelor modificări legislative, reformele trebuie să includă sporuri pentru judecătorii implicaţi în soluţionarea cazurilor de crimă organizată şi terorism.

8. STABILITATEA JURIDICĂ

8.1 Introducere

Experienţa cu privire la Ordonanţa 58/2003 a fost pozitivă. Totuşi, s-a demonstrat necesitatea clarificării rolului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din punct de vedere teoretic. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să aibă un rol mai degrabă limitat, decât extins. Competenţa acesteia nu trebuie includă probleme de drept care să ducă la creşterea încărcăturii de dosare, scopul esenţial fiind menţinerea uniformităţii legii.

86

8.2 Calitatea legislaţiei

Judecătorii români sunt profund nemulţumiţi de calitatea legislaţiei. În medie, doar 7,5% dintre ei sunt mulţumiţi de legislaţie. 5,17% dintre ei cred că legislaţia este completă, 9,43% sistematizată, 10,99% coerentă, 9,75% clară şi doar 2,20% stabilă. Aceşti indicatori arată responsabilitatea directă şi clară pe care organul legislativ trebuie să şi-o asume pentru credibilitatea, eficienţa şi calitatea sistemului judiciar. Se pare că Consiliul Legislativ, care lucrează cu autorităţile legislative cum ar fi Parlamentul şi Guvernul trebuie să îşi îndeplinească misiunea de a garanta succesul sistemului judiciar.

8.3 Unitatea jurisprudenţei

Unitatea aplicării legii ar putea fi asigurată prin măsuri cum ar fi: Publicarea de către fiecare Curte de apel a jurisprudenţei; Existenţa unei reţele interne de net (intranet), care ar trebui să conecteze cel puţin

tribunalele, curţile de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi principalele judecătorii;

Responsabilizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu această problemă;

Încărcătura Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar descreşte ca rezultat al creşterii calităţii, competenţei şi eficienţei.

8.4 Volum de muncă (intrări, stocuri) la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (nu există date statistice)

Sistemul celor două căi de atac asigură o revizuire corectă a cazului, dar datorită ratei foarte ridicate de litigii, este imposibil să existe o unitate a jurisprudenţei perfectă, cum ar fi asigurată de o singură instanţă care ar avea competenţă teritorială naţională unică. În consecinţă, ar trebui acceptat faptul că unitatea jurisprudenţei este afectată de diferenţe minore între curţile de apel, dar misiunea principală a ÎCCJ este să se asigure că aceste diferenţe minore se situează între nişte limite rezonabile, iar diferenţele majore să fie detectate şi rezolvate.

ÎCCJ trebuie să definească mai bine standardele de judecare, care pe lângă alte criterii (obiective, raţiuni etc.) ar trebui să includă elemente cuantificabile şi transparente. Recursul trebuie să fie de competenţa curţilor de apel, cu excepţia cauzelor cu un impact asupra societăţii mare.

9. CREDIBILITATEA

9.1 Introducere

Îmbunătăţirile în operaţiunile instanţelor are un impact direct asupra imaginii şi credibilităţii instituţiei. Cum încrederea publică este esenţială în menţinerea independenţa

87

sistemului judiciar care aplică legea, percepţia publică asupra sistemului îi priveşte atât pe actorii politici naţionali cât şi pe cei internaţionali.

Judecătorii trebuie să fie formaţi pentru a lua decizii cu integritate ca în calitate de gardieni ai încrederii publice. Implicarea pro-activă a managerilor de instanţe în rezolvarea plângerilor cetăţenilor şi luarea în considerare a sugestiilor acestora, va avea o influenţă pozitivă asupra clarificării procedurilor administrative, rezolvării cu acurateţe a cazurilor, monitorizare, descurajarea practicilor de comunicare ex parte şi a practicilor nepotiste. În timp ce independenţa trebuie respectată, credibilitatea şi responsabilitatea judiciară poate fi menţinută prin aplicarea unor coduri deontologice.

9.2 Integritatea, disciplina, etica, anti-corupţia

Pentru a înlătura vulnerabilitatea la corupţie, este important să se pună la punct sisteme care asigură integritatea. Spre exemplu, 89% din judecători s-au confruntat cu situaţii în care principiul continuităţii în complete de judecată nu a fost respectat şi 59% dintre aceştia au afirmat că au întâlnit această situaţie din când în când sau frecvent. Problemele legate de sistemul continuităţii ar putea afecta paşii pozitivi care s-au făcut prin repartizarea aleatorie a dosarelor. Considerăm că atunci când este necesară o schimbare în compunerea completelor, aceasta trebuie să se realizeze în condiţii de transparenţă cu soluţii legale.Considerăm că mai mulţi paşi importanţi au fost realizaţi în această direcţie, iar odată ce problemele de sistem vor fi rezolvate, credibilitatea sistemului judiciar va creşte.

9.3 Capacitatea de aplicare

Existenţa unui corp specializat de executori a îmbunătăţit capacitatea de executare. Cu toate acestea, este absolut necesar un control direct al judecătorului asupra procedurii de punere în executare a hotărârilor. În ceea ce priveşte taxele plătite pentru această activitate, există noi reglementări în acest domeniu. O alternativă în cazul taxelor ridicate, care ar putea fi greu de plătit pentru persoane fizice sau chiar mici societăţi este un plan plată în rate.

10 IMAGINEA PUBLICĂ

10.1 Introducere

„În ochii judecătorilor cauzele percepţiei negative la adresa justiţiei sunt (procentual) : imaginea creată de mass-media - 51%, lipsa obiectivităţii - 44%, hotărâri nelegale sau neîntemeiate - 16%, întârzierea în executarea hotărârilor - 15%, întârzieri în pronunţare – 8%.

10.2 Sondaje

88

Instanţele ar trebui să monitorizeze gradul de mulţumire al celor care apelează la aceasta. O distincţie trebuie păstrată între serviciile de administrare a justiţiei şi organele care iau hotărârile judiciare. Sondajul ajută PIO să comunice cu Serviciul administrativ (SA) cum ar trebui să vină mai bine în întâmpinarea nevoilor justiţiabililor şi să sugereze noi soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei. Este posibil ca prin acest sistem SA să realizeze că mulţi justiţiabili nu înţeleg sistemul judiciar, îngreunând lucrul judecătorilor şi personalului auxiliar în raport cu aceştia. În schimb SA ar putea crea programe de comunicare şi informare, în cadrul cărora judecătorii vor oferi cursuri de drept material şi procedural pentru comunitate la televiziunea locală. Prin contactul cu comunitatea şi prin demonstrarea abilităţilor şi cunoştinţelor, judecătorii vor câştiga respectul comunităţii care le lipsea.

10.3 Manifestarea şi participarea publicăSchimbările structurale trebuie să demonstreze beneficii concrete pentru justiţiabili. Instanţa trebuie să fie capabilă să demonstreze şi să comunice că au capacitatea să proceseze cazurile mai repede, că justiţiabilii se pot bucura de servicii mai bune şi vor avea acces la informaţii prompte şi de încredere.

Participarea este un element esenţial în procesul schimbării. Organele care ar trebui să aibă un cuvânt de spus sunt instanţele superioare şi inferioare, ramurile legislative şi executive ale guvernului, ONG-uri, asociaţii ale cetăţenilor, facultăţile de drept, asociaţiile de barouri, asociaţii juridice, grupuri de afaceri şi alţi factori de decizie în procesul de reformă. Cu toate acestea, sistemul judiciar este uneori reticent în sensul încurajării participării din cauza temerii de critici sau în unele cazuri din cauza experienţelor personale în raportul cu aceştia – uneori nici nu se conştientizează că aceşti factori din afara sistemului judiciar există. Acesta este unul din cele mai dificile obstacole culturale. Participarea publicului este importantă. Publicul ar putea ridica probleme importante care nu au fost remarcate de avocaţi sau judecători. O participare largă are de asemenea avantajul creării unui sentiment de echipă şi entuziasm al participanţilor. Implicarea publicului în acest proces este esenţială, în mod particular pentru reforme de lungă durată. Participarea judecătorilor este de asemenea importantă. Un alt mod de a încuraja participarea este caracterul voluntar al acesteia. Participarea va fi mai largă dacă instanţele superioare încurajează pe cele inferioare să aibă propriile iniţiative.

10.3 Manifestarea şi participarea publicăSchimbările structurale trebuie să demonstreze beneficii concrete pentru justiţiabili. Instanţa trebuie să fie capabilă să demonstreze şi să comunice că au capacitatea să proceseze cazurile mai repede, că justiţiabilii se pot bucura de servicii mai bune şi vor avea acces la informaţii prompte şi de încredere.

Participarea este un element esenţial în procesul schimbării. Organele care ar trebui să aibă un cuvânt de spus sunt instanţele superioare şi inferioare, ramurile legislative şi executive ale guvernului, ONG-uri, asociaţii ale cetăţenilor, facultăţile de drept,

89

asociaţiile de barouri, asociaţii juridice, grupuri de afaceri şi alţi factori de decizie în procesul de reformă. Cu toate acestea, sistemul judiciar este uneori reticent în sensul încurajării participării din cauza temerii de critici sau în unele cazuri din cauza experienţelor personale în raportul cu aceştia – uneori nici nu se conştientizează că aceşti factori din afara sistemului judiciar există. Acesta este unul din cele mai dificile obstacole culturale. Participarea publicului este importantă. Publicul ar putea ridica probleme importante care nu au fost remarcate de avocaţi sau judecători. O participare largă are de asemenea avantajul creării unui sentiment de echipă şi entuziasm al participanţilor. Implicarea publicului în acest proces este esenţială, în mod particular pentru reforme de lungă durată. Participarea judecătorilor este de asemenea importantă. Un alt mod de a încuraja participarea este caracterul voluntar al acesteia. Participarea va fi mai largă dacă instanţele superioare încurajează pe cele inferioare să aibă propriile iniţiative.

Partea a III – a

Strategia şi planul de acţiune

1. Obiectiv

Sistemul judiciar românesc este confruntat cu schimbări majore şi recomandările noastre, menţionate în primele 2 părţi ale acestui raport se vor adiţiona listei de obiective care trebuie luate în considerare. Cu toate acestea considerăm că nici un sistem nu poate să facă faţă unor schimbări majore în acelaşi timp. Astfel propunem ca prioritate să aibă următoarele proiecte:

1. Stabilirea unui model de distribuţie care, ţinând cont de numărul şi tipologia dosarelor la fiecare instanţă să furnizeze informaţii pertinente referitor la volumul de muncă la fiecare instanţă

2. Restructurarea instanţelor pe baza acestui model şi:

a. creşterea numărului de posturi în instanţele cu un volum mare de muncă şi reducerea posturilor în instanţele cu un volum mai mic

b. Desfiinţarea judecătoriilor foarte micic. Înfiinţarea tribunalelor specializate în judeţele în care cererea ar justifica

specializarea a unui număr de cel puţin 8 – 10 judecători

3. Realizarea unor investiţii în îmbunătăţirea infrastructurii instanţelor – numărul şi spaţiul din instanţe, precum şi spaţiul de lucru destinat judecătorilor şi funcţionarilor. Primele investiţii trebuie realizate în localităţile în care există cel mai mare număr de judecători în instanţă.

4. Slăbirea structurii ierarhizate de decizie în întregul sistem al instanţelor pentru a da posibilitatea acestora de a lua măsuri de ordin economic fără acordul prealabil al CSM-ului sau MJ-ului (în măsura în care nu se depăşeşte limita bugetului) şi

90

pentru a da posibilitatea personalului nejudiciar să preia anumite responsabilităţi administrative şi astfel să se uşureze munca preşedintelui de instanţă.

2. Modalităţi de realizare

Managementul reformei este dificil şi este o realitatea faptul că multe proiecte de reformă nu îşi ating obiectivele. Un profesor de la Harvard Business School, John P. Kotter a identificat următoarele probleme ca fiind cauzele cele mai frecvente ale eşecului15:

1. Există prea multă mulţumire de sine, fără a conştientiza riscurile sau deficienţele. Este o eroare majoră să se înainteze fără a se conştientiza gradul de urgenţă la nivelul managerilor şi angajaţilor. Doar prin organizarea unor şedinţe ori prin punerea la dispoziţie a unui raport nu se poate aştepta de la personal să se ralieze cauzei.

2. Coaliţia de conducere care sprijină reforma este prea slabă. Indivizii nu pot avea toate aptitudinile necesare să lupte împotriva tradiţiilor şi a inerţiei. Comitetele slabe sunt deseori şi mai puţin eficiente. Coalizarea oamenilor care vor să facă reformă trebuie să fie puternică în toate aspectele, în ce priveşte titluri formale, informaţie, expertiză, relaţii şi capacitate de conducere.

3. Proiectul suferă de o comunicare slabă. Oamenilor trebuie să le fie amintit în mod constant de ce reforma este necesară şi ce trebuie să se realizeze.

4. Se declară victoria înainte de terminarea războiului. Oamenii prevăd realizarea unui anumit obiectiv şi în consecinţă este posibil să se mulţumească cu mai puţin. Reformele de succes necesită în general un efort consistent şi de durată.

Pentru a fi evitate asemenea greşeli, recomandăm ca pentru fiecare proiect de reformă din cele 4 menţionate mai sus să se constituie o grupare de conducere puternică – un grup de lucru. Grupul trebuie constituit astfel încât să aibă abilităţile, experienţa şi coeziunea necesare. Trebuie să includă membri de la toate nivelurile sistemului judiciar, o diversitate de voci şi de păreri. Membrii trebuie să fie consideraţi persoane importante şi influente în sistemul judiciar românesc, să se bucure de respect, pentru ca opiniilor lor să le fie acordată toată atenţia.

Recomandăm ca fiecare grup de lucru pe proiect să înceapă oficial dezbaterile cu o zi de analiză. În timpul acestei zile grupul trebuie:

să identifice toţi factorii care ar putea contribui la „autoliniştire”. Care sunt motivele pentru care oamenii ar putea să se opună reformei?

Brainstorming pentru contracararea fiecărui factor şi dezvoltarea unui plan de acţiune pentru implementarea acestor idei

Punerea de acord asupra obiectivelor exacte ale proiectului, obiectivelor intermediare şi a unor termene

Dezvoltarea unei strategii continue şi a unei comunicări pertinente în legătură cu proiectul. Trebuie să li se comunice oamenilor frecvent de ce este necesar acest proiect şi ce se încearcă să se realizeze. Membrii

15 Kotter, John P. (1996). Leading Change. Harvard Business School Press.

91

grupului au şi rolul de ambasadori ai proiectului şi ar putea chiar să li se ceară să se deplaseze în ţară pentru a vinde şi a apăra noile idei.

Membrii grupului trebuie să îşi încheie ziua prin angajarea formală pentru lucrul în echipă şi realizarea tuturor eforturilor pentru a atinge obiectivele stabilite.

În final, succesul în realizarea acestor reforme necesită ca organele de conducere ale CSM să se implice deplin şi constructiv pe parcursul întregului proces.

3. Proiectul 1: Stabilirea unui nou model de repartizarea aleatorie

Pentru stabilirea unui model de repartizare a posturilor la instanţe este necesară o clasificare a tipurilor de dosare şi o estimare a mediei de volum de muncă necesitat de un dosar tipic în fiecare categorie. Sarcina fiecărui grup de lucru va fi:

identificarea categoriilor relevante de cauze. În acest proces următoarele lucruri trebuie avute în vedere:

- dosarele din aceeaşi categorie nu ar trebui să difere foarte mult în ceea ce priveşte volumul de muncă necesar

- numărul diferitelor categorii ar trebui să fie îndeajuns de mare pentru a furniza o imagine destul de detaliată a volumului de muncă la instanţe

- numărul diferitelor categorii trebuie să fie îndeajuns de mic pentru ca modelul repartizării să fie destul de simplu şi să minimalizeze nevoie de colectare a unor noi date. Pentru realizarea acestui echilibru între detaliere şi simplicitate, recomandăm adoptarea unui model cu nu mai mult de 15 până la 20 de categorii. Modelul poate fi extins în viitor dacă se va considera necesar acest lucru.

estimarea volumului mediu de muncă pentru fiecare categorie de dosare stabilirea unor proceduri pentru raportarea şi colectarea datelor necesare

Grupul de lucru pe proiect trebuie să fie format numai din judecători. Membrii grupului trebuie să fie selectaţi astfel încât:

să fie respectaţi printre colegi au experienţă consistentă în instrumentarea dosarelor toate nivelurile instanţelor sunt reprezentate diferite regiuni sunt reprezentate în grup

Grupul trebuie să aibă sprijin tehnico – administrativ de la CSM.

Când există un proiect realizat de acest grup, proiectul trebuie să circule la toate instanţele, pentru a da posibilitatea tuturor să îl comenteze. Grupul trebuie să ţină cont de aceste propuneri pentru pregătirea modelului final. Membrii CSM trebuie să îşi dea acordul pentru proiect.

92

Acest proiect trebuie să aibă ca termen final primul semestru al anului 2006, cel mai târziu, astfel încât modelul să fie funcţional atunci când se va lua decizia finală privind instanţele specializate. (a se vedea proiectul 2).

Când modelul este implementat, CSM va trebui să fie capabil să determine mai precis volumul de muncă pentru fiecare instanţă şi astfel să poată începe procesul de creştere a numărului de posturi la instanţele cu un volum mare de muncă pe judecător şi să reducă numărul de locuri la instanţele cu un volum relativ de muncă scăzut.

4. Proiectul 2: Restructurarea sistemului instanţelor

Grupul de lucru trebuie să îşi înceapă lucrările prin determinarea mărimii minime a instanţelor româneşti. Am recomandat un minimum de 6 până 8 judecători, insă cum problema nu este de natură ştiinţifică, ci mai degrabă o opţiune politică între eficientă, care poate fi asigurată prin instanţe de dimensiuni mari şi pierderea proximităţii faţă de comunităţile locale care ar rezulta din desfiinţarea instanţelor mai mici. Se consideră important ca sistemul judiciar să aibă o opinie în această problemă.

Grupul trebuie să strângă informaţii prin vizite la instanţe şi observând avantajele şi dezavantajele instanţelor de dimensiuni mai mici. O atenţie specială trebuie acordată:

Posibilităţi de economie pe scală Folosirea eficientă a resurselor Posibilităţi de specializare Accesibilitatea la informaţii, cunoştinţe, discutarea problemelor de drept cu

colegii Importanţa proximităţii faţă de comunităţile legale

Grupul de lucru trebuie să formuleze propriile recomandări referitor la dimensiunea minimă a unei instanţe către CSM astfel încât consiliul să poată hotărî în această problemă.

Această decizie reprezintă fundamentul restructurării sistemului judiciar. Acele judecătorii care nu au o încărcătură care să justifice prezenţa numărului minim de judecători, trebuie desfiinţate şi tribunale specializate noi trebuie constituite atunci când numărul de cauze specializate va justifica prezenţa numărului minim de judecători.

Luarea acestor decizii se bazează pe noul model de distribuire, care trebuie să furnizeze date precise în legătură cu încărcătura instanţelor. Dacă CSM hotărăşte ca numărul minim de judecători de la o instanţă să fie de 6-8, se poate începe procesul de restructurare chiar înainte de implementarea completă a sistemului de distribuire. În acest caz, cele 42 de judecătorii menţionate la secţiunea 3.3 (partea I) sunt cu siguranţă prea mici, iar cele 21 de tribunale menţionate la secţiunea 4.4 au înregistrat un număr suficient de cazuri pentru a se justifica înfiinţarea unui tribunal comercial.

93

Membrii grupului pentru cel de-al doilea proiect trebuie să aibă întocmai aceleaşi calităţi ca cei din primul grup. Datorită volumului de muncă pe care îl implică, trebuie evitate suprapunerile. Grupul poate beneficia de ajutorul unor experţi din afara sistemului, referitor la reorganizări şi „economii pe scală”

4. Proiectul 3: Investiţiile în infrastructura instanţelor

România nu beneficiază în prezent de investiţiile în resursele umane din sistemul judiciar deoarece nu există un număr suficient de săli de şedinţă, iar birourile sunt supraaglomerate. Recomandăm realizarea unor ample lucrări de renovare pentru întreaga infrastructură a instanţelor. Astfel, grupul pentru cel de-al treilea proiect trebuie să identifice cerinţele unei infrastructuri moderne ţinând cont de nr. de judecători repartizaţi la o sală de judecată şi a numărului de metri pătraţi /judecător sau grefier.

Plecând de la aceste standarde, trebuie evaluat necesarul pentru fiecare instanţă. Grupul trebuie să fie pregătit pentru a călători în toată ţara pentru a verifica calitatea clădirilor şi facilităţile din birouri.

Instanţele trebuie clasificate în 4 categorii:Instanţe unde este trebuie să se acţioneze imediat. Pentru situaţia în care condiţiile de muncă sunt insuportabile, chiar şi pe termen scurt, trebuie închiriate alte clădiri. În plus, grupul trebuie să întocmească un plan de acţiune pe termen mai lung.Instanţe în cadrul cărora condiţiile de muncă şi clădirile sunt nesatisfăcătoare, dar care mai suportă amânare, pentru un an sau 2. Grupul trebuie să întocmească un plan de investiţii pentru a se rezolva problemele instanţelor în timpul respectiv.Instanţe în cadrul cărora condiţiile de muncă şi clădirile sunt satisfăcătoareInstanţe care nu folosesc la maximum spaţiul destinat birourilor şi sălile de judecată. În acest caz, grupul trebuie să întocmească un plan pentru a se elibera şi redirecţiona resursele. O opţiune ar fi vânzarea spaţiilor care nu mai sunt necesare sau realocarea unui spaţiu mai mic pentru respectiva instanţă.

Acest proiect trebuie corelat cu proiectul număr 1 sau 2. Nu trebuie făcute investiţiile care nu sunt necesare, acolo unde instanţele urmează să fie desfiinţate sau dacă se înfiinţează un tribunal comercial într-o altă locaţie, eliberând astfel suficient spaţiu în tribunalul de drept comun.

Acest grup ar putea să beneficieze de ajutorul experţilor din afara sistemului, în special cu privire la clădiri. În plus, ar fi o idee bună includerea în grup a unor reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice.

5. Proiect nr. 4 : Relaxarea structurilor de decizie ierarhică

Din cauza diminuării costurilor de comunicare, majoritatea organizaţiilor – publice sau private, vor deveni în viitor mai descentralizate pentru a rămâne eficiente16. Cei care iau

16 A se vedea Thomas W. Malone (2004) – „Viitorul muncii”, Harvard Business School Press.

94

decizia la nivel local sunt cu mult mai entuziaşti, implicaţi şi creativi când se bucură de autonomie în munca lor. Deciziile la nivel local pot fi de obicei mult îmbunătăţite prin luarea în considerare a informaţiilor locale, care sunt greu de comunicat. În cele din urmă, viitorii angajaţi vor aprecia tot mai mult libertatea şi individualizarea şi nu vor accepta o structură decizională extrem de centralizată şi ierarhică.

Impresia noastră este că sistemul instanţelor din România – în comparaţie cu alte ţări, are o structură decizională ierarhică rigidă, în special în privinţa deciziilor de ordin economic. Recomandăm începerea unui proiect care să analizeze posibilităţile relaxării acestei structuri decizionale ierarhice pentru îmbunătăţirea eficienţei, şi în plus uşurarea preşedinţilor de instanţe de unele atribuţii administrative.

Grupul acestui proiect ar trebui să ia în considerare următoarele aspecte referitoare la probleme economice globale:Dacă se poate acorda fiecărei instanţe un buget fix înainte de începutul fiecărui an;Dacă alocarea bugetului şi alocarea de posturi se poate face în funcţie de criterii obiective;Dacă instanţele pot dispune economic fără avizul prealabil al CSM sau MJ, atâta timp cât se încadrează în buget;Dacă li se poate permite instanţelor să realoce unele sume altor linii bugetare (capitole) şi dacă pot transfera banii de la un an la următorul an.

Cu privire la situaţiile în care preşedintele de instanţă ar trebui să delege puterea sa decizională în domeniu administrativ altor persoane, recomandăm grupului proiectului să examineze diferitele tipuri de probleme administrative de care preşedintele se ocupă zi de zi, şi să decidă pentru fiecare problemă în parte care dintre următoarele grade de delegare – de la preşedinte către o persoană sau un grup, i se aplică:

Analizează problema – fă-mi un raport asupra faptelor; eu voi decide ce trebuie făcut;Analizează problema – prezintă-mi soluţiile alternative, inclusiv cu argumente pro şi contra pentru fiecare, şi recomandă-mi o soluţie pe care să o aprob.Analizează problema – anunţă-mă ce intenţionezi să faci; amână decizia până îţi dau eu aprobarea;Analizează problema – anunţă-mă ce intenţionezi să faci; dacă nu zic nu, vei acţiona potrivit alegerii tale.Acţionează şi anunţă-mă ce decizie ai luat.Acţionează şi nu mă anunţa ce decizie ai luat.

Cu cât gradul de delegare e mai ridicat, cu atât atribuţiile administrative ale preşedintelui vor fi luate de pe umerii săi.

Recomandăm ca grupul proiectului să stabilească proiecte pilot în diverse instanţe pentru a experimenta diferitele grade de delegare. Evaluarea acestor proiecte pilot ar trebui să conducă la stabilirea unor principii generale pentru întregul sistem.

95

În acest proiect participarea Ministerului Finanţelor Publice va fi esenţială. Mai mult, proiectul ar trebui să beneficieze de expertiză din exterior cu privire la tehnicile moderne de management.

96