“5 motive pentru care femeile vor sex cu alt bărbat decât soțul. Altele decât ți-ai imagina!”

Își dorește să se simtă dorită!

I-am putea spune și... sexul de verificare. Nu te vrea pe termen lung, poate nu te vrea aproape deloc, dar are nevoie de tine ca de o oglindă. Alta decât cea de acasă, unde se vede... cum o vede el.

Crede că și soțul... și în general toată lumea... o face

Ăsta e sex pe principiul: Da’ ce?! Eu sunt mai fraieră? E unul dintre cele mai patetice motive... să ai un amant doar ca să intri în rândul lumii... înțeleg să-ți iei mașină de spălat cu 1000 de turații la stoarcere ca să intri în rândul lumii, dar, ca senzație, ai mai multe șanse să ajungi la orgasm așezată pe mașina de spălat în timp ce vibrează din toate încheieturile, decât...

Își dorește să se simtă... tânără.

Culmea, pentru asta nu va căuta un amant mai tânăr! Sunt doar atâtea puștoaice care preferă grizonații... Senzația de nou combinată cu cea de nebunie sunt suficiente... că doar se știe că noul și nebunia sunt chestii cu care te întâlnești din ce în ce mai puțin pe măsură ce îmbătrânești. Când îl face din acest motiv, sexul extraconjugal este ca o cochetărie... ca atunci când nu-și spune vârsta și întreabă... tu cât îmi dai? Doar că de data asta te întreabă stând goală, cu fundulețul în sus, într-un pat de hotel.

Interviu de angajare

Vrea sex mișto și nu are. Sau nu mai are. Vrea un amant pe termen mai lung sau un nou soț? Nu știe. Dar vrea sexul ăla, la naiba! Și e deșteaptă, așa că nu se aruncă într-o relație cu tine până nu te... încearcă!! În funcție de cât ești de bun e posibil să se oprească la tine sau să continue... interviurile. :-)

Crede că a avut prea puțini.

Cred că la faza asta nu pot să nu fiu de acord. Cu un mic joc de cuvinte: dacă gândește așa, n-a avut prea puțini, ci prea puțin.

Prea puțină variație.

Prea puțină căldură.

Prea puțină tandrețe.

Prea puțină... nebunie.

Există riscul ca mulți soți să mă urască. Ciudat e că ar trebui să-mi mulțumească.

Iubita ta are un trecut? De ce dracu’ te miră??!

O femeie își deschide mai ușor picioarele decât sufletul.

Când o va face, ascult-o!

Dacă va vorbi despre trecutul ei, n-o judeca.

Când va vorbi despre viitor, nu te speria... ești prezentul ei! Ridică-te la înălțimea așteptărilor!

Nu face greșeala să crezi că tot ce a făcut în trecut se va repeta.

Dar nu face nici greșeala să crezi că tu ești atât de special încât povestea voastră va fi complet diferită de poveștile pe care deja le-a trăit.

În niciun caz nu-ți schimba părerea despre ea pentru că a greșit la 19 ani. Cel mai probabil doar ți se pare că a greșit. Cel mai probabil tu ai greșit mai mult...

Nu poți să-i rescrii trecutul.

Și – până la urmă – ce-ai vrea? O păpușă de plastic pe care s-o scoți tu din țiplă? O foaie de hârtie albă pe care să o desenezi tu?

Nu fi idiot!

Tu iubește-o mai mult.

Pentru că te-a lăsat în grădina secretă a amintirilor ei.

Nu există femei frigide, doar bărbați impotenți

Unii cred că ești potent dacă ai pula mare.

De fapt, cei mai mulți cred că potența se măsoară cu cronometrul și ruleta.

Mulți tipi își imaginează că nu există prea mult sau prea mare, că trebuie să semeni cu un ciocan pneumatic și să concurezi ca frecvență de dat din cur... curentul alternativ.

Admiratorii lui mult și fără rost sunt fix aceia care fac avansuri golănești pe stradă, se laudă că fut bine și se miră că sunt mai tot timpul singuri sau însoțiți de femei nefericite...

Hai să vorbim un pic de impotența emoțională.

Din cauza ei nu poți să stârnești suficient pentru că nu știi să transmiți ce simți și – în unele cazuri – nici nu simți, deci n-ai ce să transmiți....

Mulți bărbați se iubesc atât de mult pe ei înșiși încât sexul cu o femeie nu e altceva decât o labă unde rolul palmei domnului e jucat lamentabil de vaginul doamnei.

E valabil și invers. Și eu m-am simțit de câteva ori în viață un dildo cu suflet într-o pizdă fără...

Prima și cea mai importantă formă de... potență... este să poți... să-ți pese

Ce simte

Ce vrea

Ce nu știe că vrea

... ce-i place, chiar dacă nu știe deocamdată că-i place.

Incapacitatea de a-i înțelege visele este o formă de impotență care va păta orele voastre de plăcere cu mizeria înstrăinării...

...e distractiv să ți-o tragi cu un străin, dar nu să trăiești cu un bărbat care se încăpățânează să rămână un străin.

E minunat să ai un prieten, dar nicio femeie nu o să aibă orgasm doar știind că “poate conta pe tine”…

În fine… poate să pară delicious și convenabil să ai un sclav: tu îi porți numele, el îți poartă de grijă… dar toate femeile vor să fie dominate din când în când, iar tu chiar nu vei mai fi în stare...

Nu-i așa că am complicat puțin noțiunea asta de impotență?

N-ai iubit niciodată dacă...

...n-ai rupt fotografia ei, îmbrăcată în pionier, că alta nu avea. Dar mai ales n-ai iubit dacă n-ai lipit-o la loc. De două ori. Prima dată nu mi s-a părut că a ieșit suficient de bine...

...n-ai iubit dacă ai dormit toate nopțile...

...dacă nu ți s-a potrivit melodia de la Sarmalele Reci, cu Telefonu’ care nu mai sună...

...dacă nu te-ai trezit la 3 dimineața doar ca să te uiți în oglindă și să nu te recunoști... zombie posedat de cel mai minunat și mai nenorocit sentiment...

...dacă nu ți-ai imaginat niciodată cum ar fi să ai un copil cu buzele, nasul și ochii ei...

...dacă n-ai fost gata să-i omori un prof la care avea o restanță pentru care a plâns...

...dacă n-ai fost gata să omori pe oricine ar fi făcut-o să plângă...

...și mai ales dacă n-ai fost gata să te sinucizi pentru că ai făcut-o chiar tu să plângă...

N-ai iubit dacă n-ai simțit măcar o dată nevoia să taci dracului din gură, convins că n-ai nimic de spus, că nu ești interesant prin comparație, deși erai de obicei sufletul petrecerii...

...și mai știu sigur că n-ai iubit dacă n-ai simțit că scările de la serviciu devin rulante și te duc până-n iad, pe sub asfaltul bulevardului, pe sub mașina unui alt bărbat, care-i deschide ei portiera să urce...

...n-ai iubit dacă nu ți-ai fi deschis venele doar pentru că ei îi era sete...

...n-ai iubit dacă n-ai simțit nevoia s-o muști deasupra unui șold... să nu se poată culca, măcar în seara aceea, cu altul...

Dar mai ales n-ai iubit dacă n-ai lăsat-o liberă, dorindu-ți atât de mult să fie fericită, încât... dacă fericirea asta ar fi cu tine sau cu altul... să nu fie altceva decât un detaliu minor...

Cel mai trist tip de curvă...

...nu se vinde pe stradă şoferilor de autocamion.

În aparenţă este o femeie respectabilă: uneori găteşte, alteori nu, uneori are un copil, alteori mai mulţi, cel mai adesea e foarte bine îmbrăcată şi niciodată nu călătoreşte pe jos.

Oricâte haine scumpe ar pune pe ea, „cel-mai-trist-tip-de-curvă” rămâne o femeie... goală.

Şi săracă.

Toate proastele o invidiază pentru că nu pot vedea dincolo de mască. O mască pe care n-o dă jos niciodată. Nici când doarme, nici când prestează un oral, nici măcar când e singură. Cu timpul masca şi chipul chiar fuzionează.

Cel mai trist tip de curvă nu are aproape niciodată liber. Ea este propriul peşte şi îşi ia toţi banii! Nu este ea însăşi decât când merge la mama. Sau nici atunci. Are un singur client, pe care îl numeşte generic soţ.

Femeile care se căsătoresc din interes sunt, în viziunea mea, cel mai trist tip de curvă. Lor le lipseşte nu numai demnitatea, dar şi diversitatea... Dacă o prostituată poate să-ţi facă „felul” şi mai îmbufnată, nevasta de profesie trebuie să se prefacă mereu. Ea joacă într-o piesă care durează ani de zile, fără întrerupere şi fără aplauze.

C.M.T.T. de C. pleacă frecvent din ţară. Uneori de tot. Spre deosebire de târfele „adevărate” care au ocazia să vadă cum sunt alte naţionalităţi la pat, ea schimbă numai decorul. Clientul rămâne acelaşi.

Deşi se spune că bărbaţii sunt proşti, ăştia cu bani au un soi de intuiţie specială. „Clientul” realizează că „doamna” lui nu-i altceva decât o „fetiţă” şi o tratează din ce în ce mai ca atare. Apar infidelităţile (dacă le putem spune aşa) şi dispar atenţiile (la fel).

Relaţiile acestea sunt lipsite de poezie. Pe alocuri ele devin chiar epice. Curvele unui singur bărbat îşi pregătesc fetele pentru aceeaşi meserie. Asta e, într-un fel, bine. Şi în cazul lutierilor secretele de fabricaţie se transmit din tată-n fiu.

Vrei o soţie „de firmă”? Un trofeu? Întreabă-te dacă ai un trofeu sau eşti unul...

Nu ştii bancul cu un lord englez care găseşte în zăpada din faţa casei, scris cu pişat: I LOVE YOU, LADY?

Lordul cheamă Scotland Yard-ul, care recoltează probe şi fotografiază locul. Răspunsul vine prompt a doua zi: analiza probei de urină a demonstrat fără echivoc că este vorba despre şoferul dumneavoastră; dar expertiza grafologică spune că e scrisul soţiei dumneavoastră.

Bărbatul ca o haină

Tigari aveti? Nu. Atunci o cana cu suflet va rog! Dar sa fie plina.

Pentru ca goala am fost ani la rand. Stiam ca barbatul e haina care se muleaza perfect pe trupul meu. Si-atat! Nu mi doream decat sa gasesc materialul potrivit, care sa ma puna in valoare si care sa-mi tina de cald.

Nu e greu sa gasesti barbati in ziua de azi, nu-i asa? Insa e dificil sa-i gasesti potriviti si pe marimea noastra. Imediat ce-am dat nas in nas cu adolescenta, noi doamnele am inceput sa facem ce stim cel mai bine – sa probam! Si cat ne-a mai placut!

Ne-a fost dat sa avem in garderoba macar o data o haina cu diamante adica acel barbat perfect de urcat in vitrina. Ne-am plicitisit repede si am intalnit de toate mai apoi, de la caciuli de blana cotiere sau genunchiere pana la lenjerii de unica folosinta. Si de fiecare data ramaneam la fel, dezbracate, pentru ca, odata cu anii nimic nu se mai potriveste si in plus moda se schimba. Insa ei se lasa probati fara sa carneasca pentru ca le place jocul. Carui barbat nu-i place sa fie Atins? Admirat? Incercat? Pipait? Placut? Dorit? Mirosit? Probat?

Vine un timp cand obosesti printre raioane si culorile nu-ti mai fac cu ochiul, pur si simplu nu-ti mai place nimic! Atunci e cazul sa te gandesti ca poate un croitor sau un designer te poate ajuta sa-ti faci haina potrivita.

Era in iarna lui ‘99 , cand da, imi era frig si langa un pahar plin cu lapte si banane mi-a vorbit prima data. El! La iesire mi-a imprumutat un fular gri, de care nu-si mai aminteste acum. Pana acasa nu mi-am ridicat nasul din el pentru ca mirosea perfect. Croitorul meu a fost inima. L-am lasat sa-l aleaga, sa-l coase si sa-l descoase, sa faca ce vrea cu el , sa-l tiveasca, sa-l taie, sa-l puna la loc, sa-l calce si sa-l aseze pe mine in cele din urma . Si s-a potrivit atat de bine incat avea sa mi devina partener pentru viata dupa doar cateva luni.

Pentru ca mi a venit perfect pe umeri, in talie strangea putin dar ma incanta ideea, pieptul imi ardea pentru ca imi era pentru prima data cald, manecile nu erau nici mai lungi nici mai scurte, genunchii puteau alerga in voie in urma lui, si da, materialul era perfect: matase seara, bumbac la pranz si nestemate pe la gat, toata noaptea. S-a mulat perfect si nu s-a deteriorat deloc pentru ca el m-a invatat ca daca nu am grija pot sa raman din nou dezbracata. M-a invatat si cum sa-l ajut sa stea frumos pe mine. Si recunosc ca e al naibii de bine cand stiu ca lumea intoarce privirea dupa noi. Si da, eu cu aceeasi haina de 11 ani sunt in pas cu moda!

Barbatul desi nu pare, e haina de care vom avea nevoie intotdeauna, sa ne stea bine si sa ne protejeze. Barbatul se lasa ajustat daca ii spui ca iti va veni si mai bine apoi, il poti spala daca va recunoaste ca va straluci la final, il poti inchide intr-un dulap cand iesi cu fetele daca la intoarcere il asezi usor pe perna si nu uiti sa-i multumesti, sau daca calca in strachini il poti curata usor cand alta il pateaza, evident cu detergentul potrivit.

Si da, poate sa fie mancat de molii daca uiti ca el trebuie sa respire prin tine si tu il lasi singur, prada si la indemana tuturor. Nu stiu daca am gasit haina potrivita, e posibil ca maine sa nu-mi mai placa si nu mi-e frica sa recunosc asta. Poate ca maine gasesc altceva si ca orice femeie o vreau, sa fie a mea. Insa pot sa spun un lucru. Imi place cum ma imbraca azi , ma bucur ca mi-e bine, ador cand imi atinge pielea, inenbunesc cand ma dezbraca.

Si mi-e atat de bine incat l-as sfasia in bucati si din fiecare sa-mi fac, sosete pentru toate noptile friguroase ce poate ca vor veni , fara el. Si daca am sa pierd haina, de nauca ce sunt acum , nu-mi va fi rusine sa ies in lume din nou dezbracata. Voi sti exact cine ar trebui sa ma imbrace si cum sa o faca. Ca de, barbatul e o haina perfecta si trecatoare, frumoasa si dorita, la fel ca si clipa asta in care nu ma mai satur sa ma privesc. Imi vine bine, si-mi multumesc!

Chelnerul se indreapta in sfarsit catre mine. Are o esarfa interesanta, semn ca in seara asta sigur va imbraca pe cineva. E prea albastra sa stea singura. Si mi-e o pofta sa tremur iar...

Tigari aveti? Nu. Atunci o cana cu suflet va rog! Dar sa fie plina!

De ce nu te ia de nevastă?

Recunosc că sunt o combinație stranie: un libertin cu principii... Desigur, nu tocmai setul obișnuit de principii... Poate că sunt tot zece porunci, dar nu-s fix acelea... Așa că răspunsurile mele la întrebări simple nu sunt neapărat cele pe care ai impresia că le conțin întrebările...

So... De ce nu te ia de nevastă?

Sunteți oare prea tineri, prea concentrați pe carieră, prea fără casă și mașină?

Nu gătești? Nu faci curat? Nu i-o sugi destul de bine?

Voi fi extreeeem de tranșant!

Sunt enervanți părinții care te bat la cap când locuiești cu un tip și el nu te cere de nevastă!

Trece un an.

Trec doi.

Uneori chiar cinci!

Prietenele se tot mărită. El se face că nu vede când prinzi buchetul. Tu nu ești proastă și începi să nici nu te mai duci să-l prinzi... stai la masă și îi zâmbești complice... tu nu ești ca alte proaste...

Corect. Tu ești altfel de proastă!

Orice bărbat care nu te cere nici măcar în joacă după un an torid... AȘTEAPTĂ CEVA MAI BUN.

Partea amuzantă este că și femeia care nu devine nervoasă, nu-și pune întrebări și stă un an... doi... uneori chiar cinci... așteaptă ceva mai bun.

Partea proastă este că anii ăștia se tot duc.

Amândoi îmbătrâniți fără să vină ceva-mai-bunul atât de așteptat...

Șansele voastre scad...

Realizați amândoi asta...

Și la un moment dat vă căsătoriți la starea civilă...

fără rochie de mireasă...

fără petrecere...

fără lacrimile care-ți strică machiajul în fața bisericii și lasă să se vadă fericirea...

Machiajul tău va sta perfect... nelăsând niciun pic să se vadă cât de tristă

ești...

Pentru că singurul lucru mai trist decât să NU te ia de nevastă e să te ia doar pentru că realizează că mai mult... nu poate...

Cele XXX reguli ale începutului în iubit...

Pentru a seduce o femeie nu ai nevoie de nimic (poate doar o combinaţie de agresivitate bine controlată de politeţe + o bună cunoaştere a limbii române). Femeile ştiu din prima privire dacă vor să se culce cu tine sau nu. Tu poţi doar să le strici părerea, mai ales atunci când nu te prinzi.

Cu păstratul avem o situaţie complet diferită: ca să poţi trăi mult cu un bărbat, trebuie să-l înţelegi mult şi să-l iubeşti puţin, ca să trăieşti o viaţă cu o femeie, trebuie să o iubeşti mult şi să nu încerci s-o înţelegi deloc. Pe-asta am citit-o pe internet...

Luuumeee, luuuumeeee! Iată cele XXX reguli ale începutului în iubit, aşa cum se văd ele azi, la mare depărtare de acesta:

1) Nu încerca să-ţi reprimi nervozitatea la primele întâlniri. Când încerci să o controlezi, gândeşte-te că în scurt timp ţi-o vei dori şi n-ai s-o mai poţi găsi nicicum.

2) Nu te teme că ştii prea puţine. Savurează una dintre puţinele situaţii din viaţă când “simţi enorm şi vezi monstruos”.

3) Dacă te aştepţi ca prietena ta să arate ca femeile din revistele de făcut laba mai bine continuă singur.

4) Gândeşte-te numai la plăcerea ei. Pe a ta e imposibil s-o ratezi.

5) Nu-i propune să-şi aducă şi o prietenă la două minute după ce ai ejaculat precoce.

6) Foloseşte prezervativul şi pentru că scade sensibilitatea şi termini mai greu. Dacă SIDA chiar nu te sperie.

7) Nu fugi din pat la “ţigara de după” imediat. Mai ţine-o în braţe. Dacă a fost bine va simţi şi ea nevoia. Dacă nu fuma înainte şi cere o ţigară imediat „după” ai putea obţine o rentă de la Phillip Morris. Dacă şi vecinii ies pe balcon la un fum poţi să te apuci de reclame…

N-am reuşit să mă dumiresc nici până acum dacă este o greşeală sau nu să întrebi dacă “a fost bine”. Uneori întrebarea este considerată lipsă de experienţă, alteori înseamnă că îţi pasă…

Cum arată o relație... echilibrată

Un prieten mi s-a plâns că e tare greu să păstrezi balansul cu o femeie.

Dacă ești gelos... e nasol.

Dacă nu ești, e și mai nasol. N-o iubești!

Dacă ești tot timpul acolo fie că are sau nu nevoie de tine, o sufoci!

Dacă lipsești fix 5 minute când i se scoală să mute mobila și i s-a rupt o unghie... nu poate conta pe tine...

Dacă îi faci cadouri scumpe... încerci să o cumperi.

Dacă îi iei numai din cele... simbolice... ești un zgârcit!

Dacă spui mereu ce gândești... nu-i menajezi sentimentele...

Dacă eviți să o superi... n-ai coaie (btw, așa e! Uneori e tare folositoare o ceartă)

Dacă ești genul care mai dă un pumn câte unui nesimțit... ești violent.

Dacă detești violența și eviți... ești pămpălău...

Corect! Are dreptate omul, au dreptate și fetele. Cele mai multe calități sunt, în doze prea mari, defecte. Cele mai multe defecte sunt, în doze mici, fix condimentul care ne face oameni.

Dar toate asperitățile astea dispar când te iubește.

Ura sporturile, dar își face abonament la sală după ce te întâlnește; detesta muzica rock, dar acum parcă i-ar da o șansă; spunea că nu s-ar despărți niciodată de pisicile alea enervante... dar acum se gândește că se cam plictisesc singure în casă și le-ar cam duce la țară... pentru binele lor...

Așa trebuie să fie.

Cu cât îți găsește mai multe defecte, cu atât mai sigur e că acest photoshop numit iubire nu funcționează. Când e îndrăgostită... zici că intră plug-and-play pe nervul optic! Ba chiar și vocea ta i se pare sexy! Se excită când vorbiți la telefon și te trezești cu ea la ușă!

Așa că fă-ți un bine. Dacă simți că nu te mai suportă indiferent cât de mult te apleci... ridică-ți fruntea. E greu să iubești în genunchi. Să trăiești în genunchi... e chiar o tragedie.

Pe ea ai pierdut-o deja.

Încearcă să nu te pierzi și pe tine.

E OK să vrei să-l ții lângă tine, atâta timp cât asta nu înseamnă să-l ții pe loc.

În Filosofia Sexului, în carte, există un pasaj... sau cel puțin sper că există, pentru că am șters aproape aproximativ mai bine de jumătate din textul original în încercarea de a oferi esența și chiar nu mai știu ce naiba scrie în cartea asta a mea! Amuzant, nu?

În fine... cheia pentru o relație minunată era, așa cum o vedeam eu atunci, gândul că celălalt e mult mai bun decât meriți. Senzația trebuia să fie încrucișată, desigur... și să nu se refere doar la intelect, capacitatea de a oferi confort sau comportamentul în societate.

Mai târziu am numit chestia asta fascinație reciprocă.

Mi se părea atât de simplu, dar asta numai pentru că mă plictisisem să gândesc și m-am oprit la happy-end.

Ei bine... fascinația, ca orice formă de dragoste, face posibile miracole, dar și condamnări. Un milionar fascinat de un tablou va face tot posibilul să-l posede... fizic, apoi îl va închide într-un seif. În biroul lui va păstra doar o reproducere. În lume vor mai exista doar postere după acel tablou. Este această fascinație în interesul tabloului? Viața lui e prelungită, desigur. El stă ascuns în seif, temeperatura și umiditatea sunt controlate. Sistemul de securitate îl apără de hoții care ar putea să dea buzna peste el când e singur acasă și să-i deseneze mustăți...

E tabloul nostru fericit sau invidiază un graffiti? Așa cum stă în ploaie și vânt, desenul din spray-uri pentru care nimeni nu licitează se bucură și de soare multe zile dintr-un an. Un soare care îl face, ce e drept, să-și mai piardă culorile, dar – la naiba – cum îi mai strălucește magenta în lumina puternică a amiezii! Cum se întorc fascinați oamenii din autobuz seara, când soarele roșu îi transformă galbenul într-un portocaliu magnific.

Și toți acei privitori... inclusiv copiii care se opresc și văd că fix lângă metroul care parcă iese din perete luminează zidul un copac cu flori. Chiar... ce i-o fi venit tub-artistului să pună acolo copacul acela impertinent, ca o amintire a fericirii într-un oraș atât de trist.

Fascinația.

E esențială. Cred în continuare asta. Continuarea poveștii mi se pare acum improbabilă, pentru că toți oamenii pot să fie fascinați, dar cei mai buni nu-și ascund obiectul fascinației în seif și nici în camera copiilor...

Și bărbații și femeile ajung rar în stadiul acesta și – fiind rar fascinați – nu știu cum să procedeze.

Din nefericire, scenariul cel mai rău este și cel mai răspândit: fascinatul ar face orice ca să păstreze femeia fatală. Femeia fascinată de un bărbat va lupta și ea...citez... să-l țină. Inconștient sau premeditat ajung la concluzia că ar fi bine ca nu cumva celălalt să-și dea seama într-o bună zi ce putere are...

Să nu-și dea seama că fascinează “în masă”, nu doar acasă.

Să nu-și dea seama că... merită mai mult.

Să nu-și dea seama că POATE mai mult.

De parcă n-ar conta că ea sau el pot să știe că merită (după regulile lumii) mai mult, că fascinează mai mulți și că pot mai mult și totuși să nu VREA mai mult. Deși nu cred în democratizarea fericirii, știu că în iubire nu suntem niciodată mai mult, ci... altceva.

Și totuși...

Mai ales bărbații au un stil de a proteja o femeie cu o delicatețe toxică, până când o conving că, de fapt, nu poate să facă nimic de una singură... Am greșit și eu asta... cu ani în urmă. De pe la 30 cred că o femeie care poate să zboare până în stratosferă și alege să se întoarcă e de preferat unei păsări în colivie.

Chiar dacă de cea din colivie ești mai sigur...

Femeile greșesc mai subtil, cred că se mint și pe ele până ajung să se creadă că tot ce-i interzic e spre binele lui. Că tot ce-i spun să nu facă i-ar fi dăunat... sau l-ar fi obosit inutil și prea tare... sau s-ar fi murdărit pe mâini.

E OK să vrei să-l ții lângă tine, atâta timp cât asta nu înseamnă să-l ții pe loc.

Biblia mediocritatii

Cele mai scumpe lucruri nu-s bune .

Cele mai frumoase femei sunt proaste .

Povestile de dragoste splendide se termina cu omoruri .

Cele mai înalte functii nu-ti lasa timp liber .

Cei mai inteligenti oameni nu stiu sa se descurce în viata .

Cele mai rapide masini omoara zilnic sute de oameni .

Exploratorii n-au ce face acasa .

Sportivii sunt dopati .

Violonistii n-au copilarie .

Poetii sunt nebuni .

Prozatorii - betivi .

Dramaturgii au sifilis .

Cineastii sunt curvari .

Actorii sunt si mai si .

Iar de strugurii cei mai de sus nici sa nu mai vorbim...

Cartea care ne trebuie

sau...

Cartea care nu există

În vreme ce soarele apune în anonimat, dincolo de blocuri, credincioşii supermarket-urilor îşi încep seria de temenele la casele de marcat. Din cerurile hardughiei răzbate vocea lui Dumnezeu: “un angajat de la curăţenie e aşteptat la raionul sticlărie”. Ca într-un soi de transă cumpărătorii umplu coşurile sau doar îşi imaginează că o fac. Aleg sau îşi imaginează că o fac. Trăiesc sau cam aşa ceva.

Sigur că trăiesc, atâta doar că viaţa e ca muzica: de toate felurile. Seniorii se separă de vulg alegând doar hârtie igienică scumpă. Părinţii săraci stau prost cu nervii şi îmbogăţesc în mod constant producătorii de calmante şi – mai rar – pe cei de jucării. Preferând potolul, mamele exclamă inadmisibil: “ce carne frumoasă”. Pachetele dreptunghiulare de pulpă nu amintesc de agonia animalelor. Vânzările n-ar fi descurajate de fotografia vacii cu gâtul tăiat. Lucrurile sunt bine aşa cum sunt. Maşinile suntem noi.

Rebelii nu există. Cu mâinile pe coarnele de fier, ţinând în braţe oala cu benzină, cu motoarele grohăind, gonesc aiurea. Deşi se străduiesc mult, pe hartă drumurile lor se măsoară în centrimetri. Încercarea, oricât de disperată, de a fi cu totul şi cu totul altfel este un copil mort la naştere pe care, în ignoranţa ta îl strângi la piept, aşa cum e, plin de sânge. Tot ce poţi face e să alegi o tabără. Şi făcând asta să te constitui într-un sector de piaţă.

Naşterea, şcoala, sentimentele de tot felul, copiii care rezultă uneori din ele, moartea. Toate sunt sectoare de piaţă. Nevroza nu apare când aflăm că suntem de vânzare. Preţul este acela care ne scoate din sărite.

Şi soarele care apune e de vânzare. Deşi apune cam la fel în cartier sau aiurea. Tot ce pot să-mi doresc există şi la tot ce există e ataşat un preţ. Urmând cu atenţie instrucţiunile vei fi prea ocupat ca să-ţi mai permiţi şi nevroză. O mare victorie a psihiatriei globale. Lobul frontal nu mai trebuie extirpat când poate fi apucat de belciugul din nas.

Stânga nu e.

Proletariatul are tot atâtea şanse ca şi muştele împachetate pentru mai târziu de păianjen. Şi tot atâtea merite ca păinjenii care-l împachetează. Pentru capitalism, mulţimile înseamnă spaţiu. În absenţa progeniturilor acest spaţiu s-ar contrage. Lucru imposibil. În condiţiile pensiilor actuale e de aşteptat că fiecare proletar îşi va creşte cel puţin un infirmier. Stânga e o mişcare inventată de intelectuali pentru oamenii care nu citesc. Ceva sigur nu e în regulă aici. Rar când un filozof a ajutat lumii. Sau lui însuşi.

Există o asemănare între filozofi şi clarvăzătoare: habar n-au despre ce vorbesc. Aştept o lucrare filozofică onestă. Care să recunoască în câteva rânduri clare că nu poate oferi nici un fel de certitudini şi că problemele la care ar vrea să dea răspunsuri sunt fără rezolvare. Apoi să se încheie. Eforturile omului

de a-şi înţelege condiţia seamănă cu etapele prin care trece psihicul unui bolnav incurabil. La început este negarea, apoi vin disperarea, acceptarea şi resemnarea. Aşa stând lucrurile, distanţa între prima şi ultima depinde de volumul lecturilor. Filozofii au scris prea mult. Idei puţine şi fragile sunt învelite în staniolul poeziei, pictate cu sienna arsă a elocinţei şi servite drept “coapte”. Filozofii s-au dovedit oratori, aventurieri şi avocaţi, nu medici, profesori şi ingineri. Ca un dirijabil care, deşi colosal, ridică o nacelă micuţă, toate bibliotecile de filozofie ne-au elevat spiritul de s-au rupt. Lumea aparţine într-adevăr celor săraci cu duhul în vreme ce licărul oricăror aspiraţii abstracte o transformă în temniţă. Şi nu există nici o carte care să-ţi garanteze întoarcerea în ignoranţa din grădina zoologică.

De ce nu mai ştiu bărbaţii să curteze. Sau nu mai vor?!

O amică mi-a pus această întrebare.

Răspunsul cred că se află la mijloc între Radio Eravan şi fizica... cuantică.

Avea şi ea un răspuns, care se potriveşte în destul de multe cazuri. Se întreba dacă nu cumva femeile sunt prea curve şi bărbaţii simt să nu mai e nevoie... să curteze.

Ce e drept, e drept.

Pe vremea mea nu vedeai sânii unei fete înainte să-i dai bună ziua...

Acum, via Facebook îţi faci destul de repede o idee...

Fac excepţie artistele, dar şi aici sunt destul de multe confuzii. Sunt o grămadă de piţipoance care se văd artiste. Sau muze. Şi chiar sunt, că trebuie să aibă şi maneliştii muzele lor...

Răspunsul meu e mai dur cu bărbaţii. Mulţi nu mai curtează pentru că li se pare că e o pierdere de timp. Doar am zis chiar eu că femeile ştiu de la început dacă vor să se culce cu tine sau nu. Adevărat. Dar se pot răzgândi dacă eşti atât de prost încât să crezi că e inutil minunatul joc de aluzii şi atenţii pe care îl numeşti tu vrăjeală...

Eu nu pot fără! De-asta nu mi-am tras-o niciodată cu o curvă. Pentru că the chase is better than the catch.

Mai sunt unii, mai ales printre puştani, care nu curtează pentru că nu e cool.

Se tem că se fac de râs în caz de refuz...

Eu cred că e mai puţin cool să fii arogant şi figurant pe stradă şi să te masturbezi în baie. Cu gândul la o fată care ţi-ar fi servit-o „cu de toate” dacă făceai un pic de efort.

Nu. Nu toţi bărbaţii sunt porci. Dar, dintr-o bradărhudeală prost înţeleasă, mulţi fac eforturi fizice şi psihice să fie...

Nu există principii. Există doar preferinţe.

Şi nici o ordine a acestora nu este definitivă...

Dacă prima reacţie e să mă puneţi la perete şi să mă dezmembraţi cu pietre ca pe un hedonist inconsistent ce sunt, atunci nu-mi rămâne decât să vă recomand restul blogului.

Ales pe baza unor preferinţe, desigur.

Nu există principii la care să nu poţi renunţa. Cei suficient de norocoşi nu trăiesc destul pentru a întâlni tentaţia care li se potriveşte. Convinşi că au avut principii inflexibile, ei coboară în mormânt cu un zâmbet, inconştienţi că afirmaţia: “fiecare om are un preţ” nu se referă la bani.

Om alb, smălţat cu ideile altora. Mozaic de concepte furate şi instincte. De ce ţii tu atât de mult la ceva ce nu-ţi aparţine? Samurai fără stăpân, porţi un steag care nu înseamnă nimic. Ronin inexplicabil! Lupţi pentru identitatea pe care ştii că nu o ai şi te integrezi în marea masă a celor care se vor minoritari sau unici. Viaţa nu e o luptă. Cel mult un scandal.

Principiile care s-au bucurat de o publicitate mai bună sunt considerate a fi cele mai înalte, dar şi din credinţă omul îşi alege, în funcţie de preferinţe, un “best of…”. Un portofoliu de justificări.

Inepţiile scrise cu aur topit nu sunt mai valoroase decât ideile bune notate cu creionul chimic, dar au mai multe şanse să fie citite. Pentru că preferinţele pe care le numim “principiile lumii moderne” sunt foarte atente la costuri: dacă e scump, e mai bun. Au folosit materiale mai grozave. E lucrat manual. Amuzant e că generaţii la rând au visat să scape de tirania “manualului” care nu permitea exactitate decât în zilele bune. Această exactitate e sacrificată de dragul senzaţiei că eşti stăpân de sclavi.

Schimbarea periodică a preferinţelor e numită în general modă. Poţi fi modern şi din întâmplare, din incompetenţă sau conformism. Pentru că modernismul nu poate fi etichetat ca atare decât dacă e recognoscibil, se poate spune că a fi la modă înseamnă să nu ieşi cu nimic în evidenţă! Pionierii, înaintemergătorii, oamenii care inventează modernismul sunt de cele mai multe ori daţi la o parte ca excentrici. Dar asta-i varianta fericită. În cazurile într-adevăr triste sunt convertiţi.

Preludiu...

Oamenii simpli şi morali fac un mare deserviciu moralităţii. Pentru că se poate ajunge la concluzia periculoasă că simplitatea şi moralitatea merg mână-n mână.

Eu cred în camaraderie. În egalitate nu cred. Nu putem fi egali pentru că suntem diferiţi. Nu buni şi răi, nu frumoşi şi urâţi. Diferiţi. Şi adesea cred că inconsecvenţa e o formă de diversitate. Ajung uşor de la „Vă iubesc pe toţi!” la „Sunteţi o adunătură de, pardon, sclavi”.

Viaţa e o cursă contra-cronometru? Eu nu mă grăbesc. Cele şapte minuni ale lumii se numesc: Luni, Marţi, Miercuri, Joi, Vineri, Sâmbătă şi Duminică. Azi e Minunea numarul doi. Marţi. Mă trezesc contemplând. Oameni. Blocuri gri. Urme de vegetaţie şi peticul de cer. Mă simt împăcat.

Cu ce dracu’ mă simt împăcat? Cu măreţia statutului de om sau cu micimea lui?

Vecinul meu, Tudor, merge la curve. Când aude muzică clasică de la mine zâmbeşte maliţios – „Vecinul nu ştie ce-i viaţa....” Bine că ştie el.

Eu nu-mi doresc recunoaşterea unui inadaptat sexual şi sentimental. Eu ştiu de ce mulţi oameni regretă tinereţea. Sau căsătoria. Eu nu am acest tip de regrete, deci nu am nici un fel de.

Cât despre serviciile pe care fetele care fac trotuarul le aduc comunităţii... Vă rog să mă scuzaţi. Ele vin în „sprijinul” urâţilor-neimaginativi. Prostituţia este marketing vâscos, orz pe gâşte. Vânătorul împuşcă iepuri congelaţi, pescarul trage năvodul plin de conserve.

Mai bine haideţi cu mine după Moby Dick (interesant nume, nu?)... să ne înfigem harpoanele în carne vie! Fluturaţi pânze roşii în faţa nărilor fremătânde, puneţi capcane din cuvinte pentru sabine, furaţi din goana roibului, dar PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU, LĂSAŢI ŢECHINII PENTRU SALAM...

THANKS FOR FUCKING HERE! Vă mulţumim că nu aţi ejaculat în bordelul de alături...Mai treceţi pe la noi...Poate şi cu soţia...Desigur că poate să-şi ia de lucru pentru acasă...

Nu-ţi trăi viaţa cu reviste ambuteiate în femei-frankenstein, cu ţâţe de păpuşă gonflabilă, Dumnezeu nu a greşit nici una. Ochi, buze şi morminte sunt există deja. Pentru fiecare dintre noi.

Mulţumesc. Şi dumneavoastră la fel...

Sunteţi genul care citeşte două-trei pagini în librărie? Vreţi să vă faceţi o opinie? Nu vă place cartea până aici? Mai grozavă nu se face, puneţi-o la loc. Economie de timp şi de bani.

Dacă viaţa ar fi o dietă, atunci banii ar fi carnea. Nu cunosc nici un vegetarian. Asta nu înseamnă că nu există. Din cauza caracterului meu infect nu cunosc prea mulţi oameni. Poate dumneavoastră sunteţi mai sociabil.

A fost o vreme când credeam că femeile sunt carnea. Probabil că la acea vârstă chiar erau. E o scenă în „Numele trandafirului” când călugărul mai bătrân îi explică celui mai tânăr de ce se plăteşte pentru sex. Majoritatea suntem pe drumul dintre călugări. Adormim încet-încet. Pentru că starea de trezie de la 40 de ani nu se mai numeşte efervescenţă, ci indiferenţă. Eşti din ce în ce mai puţin viu. Invidiind nesiguranţa tinerilor care nu-şi ştiu încă locul, când tu ţi-l ştii atât de bine.

Tinereţea este o stare? N-are legătură cu biologia? Hai, sictir! Părul lung trebuie să fie negru. Iar blugii tăiaţi nu se potrivesc cu varicele.

Jetro Tull – Too Old to Rock’N’Roll Too Young to Die

În adolescenţă mi se părea că să te masturbezi de trei ori pe zi e un păcat îngrozitor. Azi mi s-ar părea o performanţă.

Putrefacţia prematură

Cercetătorii americani şi oamenii de ştiinta sovietici n-au căzut niciodată de acord asupra unei întrebari esentiale: când începi sa existi? Exişti de la început, în bilocaţie, jumătate în corpul mamei tale şi jumătate în săculeţul preţios al tatălui tău? Exişti când te urmăreşte chiureta prin carne? Exişti din momentul în care te naşti? N-aş prea zice... doar nu-ţi aminteşti mai nimic din primii 3 ani...

Cealaltă intrebare, cand începi să nu mai existi?... are un posibil răspuns în rândurile urmatoare...

Unora li se va părea o cimilitură, altora o nebunie.

Nu mai exişti de la data exactă înscrisă de medicul legist pe certificatul de deces. Situaţie în care Voltaire, Esop si Da Vinci nu mai exista!! Afirmatie care nu inseamna altceva decat o reducere la absurd, de vreme ce Voltaire exista mai abitir decat doamna Georgescu de la trei. Desi cu Georgeasca ma intalnesc frecvent pe scari, atunci cand nu merge liftul. Lucru care nu se poate spune despre Francois Marie Arouet. Altii ar putea spune: Francois n-a existat niciodata, daca luam in calcul faptul ca nici nu-l chema Voltaire, în schimb pe Georgescu chiar o cheamă Georgescu!!! Ma rog, dupa casatorie. Inainte o chema Ionescu. Înseamna ca Ioneasca nu mai există? Asta chiar e o cimilitură! Cand începe să existe un poet? De la primul vers? De la prima poezie publicată te miri unde? De la primul volum sau de la primul premiu? Nu intru pe teritoriul cercetatorilor de diferite naţii incercand sa raspund la întrebarea începutului. Sfarsitul insa, asa cum îl vad eu, se petrece odata cu ultimul cititor. Mori când nu mai eşti catranul de la chibrit. Când nu mai ai şi nici nu mai starnesti vreo emoţie. Ceea ce se poate întampla si antum. Asa cum Budai-Deleanu a început să existe mai cu sârg dupa moarte, la fel riscăm - fiecare dintre noi - să murim precoce. În loc sa ne alaturăm morţilor vii, vom îngroşa rândurile viilor defuncti concomitent cu ultimul rând reusit, cu renunţarea la vis şi cu depunerea armelor. Armele sunt intotdeauna grele si palmele asuda pe ele mai mult sau mai putin la figurat. Motiv pentru care stau atatia cu mainile în buzunare, cred ei, din optiune. Adevarul este ca mâinile din buzunarele lor sunt deja pe piept. Goale de sânge. Putrefactia este prematură oricand. Chiar daca trupul trebuie să intre înapoi în crisalida de pamant spre a se invers-metamorfoza in vierme, spiritul poate sa ardă ca un perpetuum mobile. De cele mai multe ori, are nevoie doar de un brânci.

Gemenii.

În 2007 aş fi putut "debuta" în volum cu două cărţi. Amuzant... că doar din 2009 şi până acum n-am mai scos niciuna. Motivul pentru care n-am vrut niciodată să scot Gemenii în volum e cam ciudat... L-am scris ca un exerciţiu pentru Stelian Ţurlea, senior editor ZF. Stelian era convins că am talent, dar sunt "puturos", iar eu demostram cu acest foileton... că nu-s. Între timp am realizat şi eu adevărul...

Ep1.

Singurul episod în care nu moare nimeni.

De ce nu vor bătrânii să meargă la spital? Pentru că e trist şi nedemn să aştepţi moartea într-o anticameră de mărimea unei fabrici. Să zaci într-un uriaş container cu jucării stricate, direct pe banda rulantă care nu se mai opreşte.

Nimic nu face moartea mai grea decât sentimentul că ai fost abandonat. Că i-ai fost abandonat. Şi parcă nici un gând nu te mai poate susţine în nopţile de cristal când şuieratul chinuit al unui vecin de salon se transformă în linişte.

Ai prea puţin timp ca să mai faci ceva, iar viaţa nu te mai încălzeşte cum trebuie. Şi totuşi orele par lungi când trebuie să înfrunţi aceleaşi gânduri. Acelaşi gând. În cea mai cumplită dintre singurătăţi, în ochiul furtunii, în singurul loc din oraş care stă nemişcat. Cum nemişcat stai şi tu. Deja mort. Aşteptându-ţi actele.

Lumea ta dispare cuminte. La rând. Mai sunt lumi înainte şi după. Parcă nici nu mai eşti o persoană. Ai fost cândva? De ce nu mori acasă? Înconjurat de oameni care să semene cu tine aşa cum erai tânăr? De ce nu se pot stabili o zi şi o oră când să îţi dai duhul, astfel încât să-şi poată prinde cât mai multă lume moartea ta în programul unei zile? Care sunt şansele ca cineva, oricine, să fie de faţă când vei muri ca un anonim într-un spital în care anonimii, precum elefanţii, vin chiar cu acest scop: să nu deranjeze. Meritul n-are nimic de-a face cu prezenţa ta în anticamera morţii. Amintirile nu pot să schimbe cu nimic faptul că acum eşti o povară din ce în ce mai greu de suportat. Mai ales când nu ceri nimic şi priveşti. Ochii ard ca ai unui strigoi care deja bântuie. „Apropiaţii” se simt din ce în ce mai prost în faţa ta şi te-ar arunca, exact ca pe un peşte de acvariu, cândva foarte iubit, în toaletă. Dacă nu ţi s-ar părea prea de tot ai plânge în continuu. Te-ai plânge. Aşa cum stai, ars pe dinăuntru, cu sufletul zbătându-se să scape. Ca o pasăre.

Nu te mai agăţi de viaţă. Ţi-ai descleştat degetele din grumazul ei şi te prăbuşeşti de zile în şir. Eşti conştient de asta. Doar că impactul cu cele trei vârfuri întârzie. Eşti un dac bătrân, aruncat incert către Zamolxes, fără nici un mesaj.

Vremea când te temeai de îngerul morţii a trecut. Întrebările lui nu te mai sperie acum, când abia aştepţi să-l iei la rost, ca pe un chelner, că te-a lăsat să aştepţi atât. „Vino somn, ori vino moarte” e vers de om tânăr.

Timpul trece greu. Rezultatul luptei e deja stabilit. Dar nici un arbitru milostiv nu întrerupe jocul. Din ce în ce mai crud. Eşti tras, învinsule, legat la carul morţii, învingătoarea tuturor. Pentru că înfrângerea nu e deplină fără umilinţă. Ca la un joc de poker la care cel mai greu nu este să plăteşti, ci să-ţi priveşti adversarii.

Îţi doreşti moartea-odihnă. Vrei un fel de cezariană inversă care să te ducă fără durere spre celălalt capăt.

Aşa se face că existăm noi. Gemenii care veghează la capătul muribunzilor până în momentul când, dincolo de valurile de furie, negare şi deznădejde inestetică, sunt gata să sară în apele negre ale morţii. E bine să ştii că poţi să cumperi companie atunci când nimeni din cei care ţi-ar datora-o nu mai e de găsit. Cerere şi ofertă. Mecanismul pieţei care spune că pentru orice nevoie trebuie creat un sector de servicii. Iar noi stăm fiecare minut din fiecare zi alături. Fără plictiseală şi fără reproşuri. Pentru noi eşti nou. Nu vom apuca să ne plictisim de tine. Şi nu te cunoaştem atât de bine încât să avem conturi de reglat. În fine, suntem medici. „Gunoierii medicinei”, după unii colegi. Poate că e adevărat, dar procentajul nostru e mai sigur. Nouă ne mor toţi pacienţii. Fără durere. La momentul ales de ei, primesc cel mai râvnit lucru de pe pământ: moartea în somn.

Ştii bancul acela în care medicul întreabă ce-i mai fac pacienţii de la Terapie Intensivă? I se răspunde că trei au murit şi unul mai trăieşte. Iar el îi spune asistentei: „Ai grijă, soră, că ăla nu şi-a luat medicamentele”. Bancul n-a fost făcut de un medic, ci de un pacient care nu ştia că la Terapie Intensivă mai toate medicamentele se adaugă în perfuzie. Ca atare pacienţii din banc ar fi murit toţi.

Spre deosebire de mulţi ipocriţi noi lucrăm pentru bani. Şi totuşi nu „tratăm” două cazuri simultan. Nu avem acea bandă rulantă, asemeni confraţilor noştri, care se laudă că pot obţine amânări de la Dumnezeu. Pe firul scurt. Idealul doctorului care poate fi găsit, culmea accesibilităţii, pe mobil, zi sau noapte, a fost spulberat. Odată angajaţi, pe noi ne găseşti mereu lângă tine. Trebuie doar să deschizi ochii!

Pe măsură ce moartea câştigă teren, mulţi dintre cei conduşi de noi au încetat să ne mai considere două persoane. Acelaşi chip le zâmbea reţinut când se trezeau lac de sudoare. Şi aceeaşi voce cobora prin norii de vată care le copleşeau încet-încet timpanele. Nu mai eram gemeni, ci chiar materializarea companiei ultimilor paşi. Fiinţa rezultată din această contopire era pentru unii un înger. Pentru alţii un demon care te aştepta curtenitor. Să-ţi recunoşti înfrângerea. Şi să-ţi faci bagajele.

Noi suntem alternativa morţii-naturale. La fel de firească, precum alternativa la naşterea-naturală. Practicată pe scară mult mai largă. Şi urmată de o frenezie de oameni care vor să te cunoască. În anticamera morţii mult mai puţini se înghesuie. Pentru că nici o bilă învârtită la ruletă nu-şi doreşte să se oprească în dreptul unui număr. Bila n-are nimic de câştigat. Ea străluceşte în mişcare. Se animă. „Prinde viaţă”. Câştigă mister, trezeşte speranţe. Sfârşitul cursei o dezbracă de mister şi destramă speranţele.

Sfera din oţel s-a oprit, dar lumea continuă să se învârtească în timp ce interesul pentru scânteia animată mai devreme dispare complet. Pariorii o petrec în nemişcare cu mulţumiri sau, cel mai adesea, cu blesteme. Ca nişte copii.

Ce facem noi, profesionişti ai ultimei sute de metri, este moral? Etic? Da. Este. Suntem nişte bone. Dacă e moral să-ţi laşi micuţul în grija unei străine în vreme ce tu îţi continui existenţa de şoarece alb, alergând în carusel, de ce n-ar fi moral ce facem noi? Şoarecele alb, care n-a putut să se oprească din alergare ca să fie părinte full-time, va găsi confortabil gândul că nu trebuie să renunţe la obiceiurile lui pentru un lucru atât de lipsit de orizont ca moartea.

O să vă întrebaţi care dintre noi scrie. Amândoi. Cu rândul. De cele mai multe ori lângă şi ajutaţi de muribunzi. Literele de pe foile noastre sunt uneori dictate. Ultime gânduri. Testamente ideale: sub care nu trebuie să semnezi. Ţii în mână o carte a morţilor. Ca un buchet de trandafiri cu florile complet ofilite, dar spini încă dureroşi . Ostili.

Uneori lumea pare un parc de distracţii menit să te facă să uiţi. Fiecare roată de carusel ascunde un cimitir. Sfârşitul e mai sigur decât începutul. Dar e ascuns de fum şi oglinzi. Laşitatea, contraproductivă de obicei, se zbate să întreţină fumul şi să ţină imaculate oglinzile în care fiecare om se vede aşa cum şi-ar dori de fapt să fie: veşnic.

Nu e vorba aici de merit. Nici de utilitate. Nimeni nu-şi pune problema ce va face cu veşnicia. Care sunt talentele acelea pentru care nemurirea se dă drept premiu? Toţi vor să trăiască pentru un motiv banal: n-au făcut mai nimic. A murit Ghandi cu sentimentul eşecului, ce şanse avem noi? Nădejdea ne stă în fum, să nu se risipească prea devreme. Şi în oglinzi, să nu spună adevărul.

Lasă cartea din mână şi caută cea mai mare oglindă din casă. Zi de zi, nimic nu se schimbă. Dar în fotografiile de acum zece ani? „Minutele abia se târăsc, dar anii trec fulgerător”. Un proverb arab lipsit de orice înţeles pentru tineri.

Moartea are sens mai ales pentru oamenii a căror viaţă nu a avut nici unul. Fără pic de milă, ea face loc modelelor mai noi. Popoare migratoare de copii ne împing tot mai mult în afara terenurilor obişnuite de vânătoare. Viaţa e cea care goneşte înapoi spre repaus. Ca un pendul în căutarea echilibrului.

Moartea e subevaluată. Rău famată. Prost înţeleasă. De fapt, aproape că nu e înţeleasă deloc. Frica de moarte este cea mai productivă emoţie. Ei îi datorăm toate ştiinţele. Textul acesta. Şi chiar viaţa noastră, rezultat al fricii părinţilor noştri.

Teama de moarte ar putea civiliza hoardele de oameni care se batjocoresc ca nişte nemuritori, de îndată ce ar pricepe că nu trăiesc veşnic. Ai puţin timp. Zâmbeşti sau caşti?

Cum merg eu la „serviciu”? Care sunt bancurile pe care le spun? Pauzele mele de cafea? Îmi cunosc cât de cât fratele?

Eu cred că-l cunosc, doar citesc ce scrie. Şi el la fel. S-ar putea să-l cunosc mai bine decât dacă ne-am fi văzut din când în când la cate o sindrofie, la vreun grătar, la masa de Crăciun, cu familia. Ocazii la care

rareori oamenii sunt sinceri. În faţa unei foi de hârtie poţi fi tu însuţi. Aşteaptă asta de la tine. Altfel, e drept că nu ne prea vedem. La înmormântări nu ne întâlnim, pentru că nu mergem. Oamenii pe care i-am însoţit nu mai sunt acolo. În cutia de lemn nu vei găsi nici un om. Doar un vehicul uzat, lăsat de şofer la capătul drumului.

Nu mergem la „serviciu” cu inima uşoară. Ceea ce se poate spune şi despre 90% din şoarecii albi care fac munci considerate mai fireşti. Uneori însă râdem cu bătrânii pe rupte. Mai ales când spun bancuri pe care le-au auzit prima dată înainte ca noi să ne naştem. Dacă se poate, stăm la o cafea... şi întotdeauna se poate. Că nu se moare din asta. Cel puţin „ai noştri” nu din asta mor. Şi dacă tot s-a stricat iremediabil maşina, să tragi frâna de mână e o delicioasă ironie...

Relaţiile noastre cu oamenii care încă n-au aflat când vor muri sunt puţin mai problematice. Iubitele nu suportă ideea. Aşa că au tot zburat până când minciunile au început să funcţioneze ceas. Părinţii se mint singuri şi speră în adâncul sufletului lor că vom fi liberi de „ziua lor”. Colegii de breaslă ne invidiază bunăstarea. Şi, în marea lor majoritate, ne desfiinţează cu un singur cuvânt: ciocli. Cu toate acestea ni se cere adesea consiliere şi chiar „training”: mulţi ar omorâ-o şi pe mă-sa pentru bani, aşa că nimic nu pare complicat. Că doar omori străini. Dar aici nu e nevoie doar de anatomie. Trebuie să-ţi pese de fiecare om care moare cu tine. Moartea nu e politicoasă, nici sistematică. Şi nimeni nu te plăteşte ca să-i retezi speranţele. Banii sunt mită pentru Karon. Iar oamenii vor să cumpere cu bani demnitatea în faţa morţii. Pe care nu o poţi oferi cu un aer distrat şi o şedinţă de 15 minute. E nevoie de suflet sau de un fals reuşit.

Asta suntem noi doi. Un suflet. Sau un fals reuşit.

Gândurile mi se închid în vreme ce cheia anacronică îmi deschide poarta din fier forjat a blocului vechi. O scară în spirală, foarte strânsă, urcă pe Golgota cu patru etaje unde Laura se luptă să rămână în viaţă.

Femeile nu există.

Sau n-ar trebui. Sunt 100% neverosimile!...

...cu rochiţele lor ca staniolul în care păstrezi ciocolata,

...cu tocurile lor cui, ca vârfurile de săgeată... dureroase şi ostile...

...cu zâmbetele lor ca mici stropi de aur în noroiul universal...

Ochii lor ghicesc gândurile înainte ca ele să se fi înfiripat.

Mâinile lor alină sau decapitează cu aceeaşi uşurinţă. De ce credeţi că Moartea nu e „Domnul cu coasa”?

Vorba lui Sorescu: Eminescu n-a existat...

Nici femeile.

Au existat doar nişte hamace miraculoase, făcute din carne vie, care ne leagănă între început şi sfârşit.

Nişte forme de energie care pun în mişcare sau distrug totul.

Continente inexplorabile unde geografia se schimbă tot timpul.

Pentru ele nu există hărţi, dar s-a inventat un nume.

Cum s-au inventat nume pentru toate lucrurile pe care nu le putem înţelege...

Dumnezeu nu a creat femeia pentru că Adam avea nevoie de un partener de viaţă.

Dumnezeu a creat femeia pentru că viaţa avea nevoie de un scop.

150 ways to leave your lover.

Sigur că ştii să dai papucii.

La treaba asta şi la pupat toţi proştii se pricep.

Aşa cum e plictisitor să ţi-o tragi toată viaţa în poziţia misionarului, ar fi păcat să te desparţi mereu la fel. Şi viaţa are grijă să n-o faci, indiferent ce-ţi propui tu.

O să ai despărţiri în care dai şi despărţiri în care primeşti, unele calme altele isterice, unele în care „rămâneţi prieteni” şi altele când ai da peste el cu maşina. De două ori dacă nu punem la socoteală marche-arriere-ul.

Dar mai important decât know-how-ul dării papucilor este know why-ul.

E bun, dar moale, e rău, dar viril, e urât, dar inimos...

E frumoasă, dar prostă, e bună de sex, dar nu e bună de nevastă, e inteligentă, dar... de fapt e prea inteligentă şi nu mai par eu super erou...

Hai sictir!

Nu cred în liste de pro şi contra.

Nu-ţi trebuie un tabel ca să-ţi dai seama dacă eşti fericit sau nu!!! Fericirea şi guturaiul sunt două lucruri evidente.

Nu. Nu cred că e suficient s-o iubeşti. Iubirea nu te face neapărat fericit.

Ba chiar din contră. Nimic nu te poate face să te simţi mai mizerabil decât iubirea.

Am un prieten care s-a despărţit de curând de o femeie pe care mulţi o considerau perfectă. Nu-l mai făcea fericit. Este el fericit acum? NU. Dar nefericirea de acum e mai bună decât senzaţia călduţă pe care o avea înainte.

Nefericirea asta reprezintă şansa lui la o nouă fericire. Una reală. Ştiu asta pentru că am întârziat şi eu în piscina cu apă stătută.

Viaţa nu e chiar aşa scurtă, dar partea ei cea mai mişto începe pe la 16 ani şi la 40... se termină.

Crede-mă, nu vrei să ajungi să descoperi iubirea la 35, după ce ai pierdut 8 din cei mai frumoşi ani... şi să exclami în timp ce ţi-o tragi cu ăla „fuuuuck, deci aşa trebuie să fie!!!”

Nu te mulţumi cu o „relaţie”. Meriţi o iubire.