psihocriminologie
TRANSCRIPT
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI
AN II, SEM.2, DISCIPLINĂ OPŢIONALĂ
PSIHOCRIMINOLOGIE
TITULAR CURS :
LECTOR UNIV. DR. LĂCRĂMIOARA MOCANU
CUPRINS
INTRODUCERE.......................................................................................................................3
CAPITOLUL ............................................................................................................................6
ETIOLOGIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT. FACTORII BIO-PSIHO-
SOCIALI ŞI ROLUL LOR ÎN APARIŢIA COMPORTAMENTULUI ANTISOCIAL6
I.1. De la predelincvenţă la delincvenţă........................................................................10
I.2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale (culturale).....................13
I.3. Factori socio-demografici şi dezvoltarea comportamentelor şi conduitelor
deviante.....................................................................................................................................16
I.4. Factori psihologici şi dezvoltarea comportamentelor şi conduitelor deviante........19
I.5. Factori de ordin psihopatologic şi dezvoltarea comportamentelor şi conduitelor
deviante.....................................................................................................................................20
CAPITOLUL II ......................................................................................................................23
INTERPRETAREA DELINCVENŢEI FUNDAMENTATĂ DE TIPOLOGII ALE
PERSONALITĂŢII
II.1. Delincvenţa juvenilă..............................................................................................25
II.2. Indici ai delincvenţei juvenile................................................................................32
III.3. Tipologii psihologice ale infractorilor..................................................................34
CAPITOLUL III ....................................................................................................................50
PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ ASUPRA COMPORTAMENTULUI OMUCIDAR
III.1. Omorul - abordare criminologică........................................................................51
III.2. Disfuncţionalitatea psihopatică............................................................................53
CAPITOLUL IV.....................................................................................................................59
SUICIDUL – ÎNTRE ADEVĂR ŞI EROARE
IV.1 Abordarea psihologică şi medico-legală a suicidului...........................................60
IV.2. Caracterul psihologic al suicidului......................................................................63
IV.3. Tipologii de acte suicidare...................................................................................64
2
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................72
INTRODUCERE
… da, e foarte greu, pare-se, să înţelegi o faptă criminală, judecând-o numai după
anumite puncte de vedere, pe baza unei concepţii prestabilite, căci filosofia unei fapte e cu
mult mai dificilă decât s-ar crede(Dostoievski, 1960, p. 20-21).
Fenomenul devianţei implică o cauzalitate complexă, care presupune o analiză
amănunţită a diferitelor aspecte, ceea ce determină emiterea unor explicaţii multifactoriale.
Amploarea fenomenului variază, atât cantitativ, cât şi calitativ între factorii personali,
caracteristici subiectului (nivel de dezvoltare, grad de sănătate mentală) şi cei sociali
(contextul facilitator pentru actele infracţionale). Numeroase teorii susţin existenţa unei
subculturi delincvenţiale, ceea ce explică creşterea gradului de infracţionalitate într-un anumit
areal geografic. Astfel, sistemul de norme şi valori, atitudini şi conduite specifice acestei
subculturi contribuie la promovarea şi menţinerea fenomenului delincvenţial. În acest sens,
amintim „teoria asocierii diferenţiale“ – conform căreia actul deviant survine în condiţii
sociale favorabile: „situaţia adecvată ar rezulta din întâlnirea, asocierea a două elemente
diferenţiale: înclinaţia unui individ spre fapte antisociale şi ignoranţa unui alt individ, lucru
care poate facilita infracţiunea“
Formele punitive ale actelor delincvenţiale au drept obiectiv o reorientare valorică a
individului în vederea diminuării tendinţelor de recidivă a faptelor, ceea ce ridică, implicit,
problema reinserţiei sociale a infractorului. Ca o măsură de siguranţă pentru societate,
izolarea şi excluderea infractorilor într-un spaţiu socio-cultural „marginal“ favorizează, într-
un grad semnificativ, apariţia şi susţinerea unei subculturi delincvente, prin caracterul
relaţiilor (formale şi informale) pe care deţinuţii le stabilesc în cadrul unor grupuri. Mai mult,
experienţa comună împărtăţită de aceştia, valorile şi atitudinile infractorului faţă de lumea „de
afară“, specificul penitenciarului reprezintă factori importanţi în explicarea acestei subculturi.
Penitenciarul reprezintă un mediul socio-cultural care depersonalizează individul: acesta în
plin proces de adaptare la noul mediu dezvoltă idei depreciative despre societatea exterioară
şi, chiar, despre sine, ceea ce duce, din nou, la cultura delincvenţială. Dezamăgit şi părăsit de
cei dragi, resimţind un acut sentiment de singuratate şi descurajare, deţinutul primar se află în
faţa a două alternative: fie se adaptează la noul mediu, fie este izolat şi neajutorat. În mod
3
obişnuit este aleasă prima opţiune, pentru că „este greu să fii singur“ (Florian, 1996), persoana
privată de liberate acceptă stilul de gândire, judecăţile şi valorile specifice carcerei, ajungând
treptat la o împăcare cu sine şi cu situaţia în care se află. Atitudinea generală a deţinuţilor faţă
de evenimentele din jur este cea a unui spectator pasiv, stare care nu implică tensiuni şi
neconcordanţe axiologice, ci, mai degrabă, o stare de aşteptare: „…se aflau aici ucigaşi
ocazionali şi ucigaşi de meserie, tâlhari şi şefi de bande tâlhăreşti pungaşi de buzunare şi
vagabonzi meşteri în a şterpeli bani picaţi din senin sau de-ale mâncării. Mai erau şi unii
despre care cu greu ţi-ai fi dat seama ce căutau printre ceilalţi, cum de nimeriseră într-un
asemenea loc? Şi totuşi fiecare îşi avea povestea lui tulbure şi apăsătoare ca o mahmureală
după o beţie grea. Ocnaşii vorbeau foarte puţin de trecutul lor; nu numai că nu le plăcea să şi-l
povestească, dar căutau, pare-se, nici să nu se gândească la ce a fost.(…) ucigaşi atât de
veseli şi fără grijă, încât ai fi pus rămăşag că niciodată conştiinţa nu le fusese tulburată de
vreun gând de remuşcare. Întâlneai însă, şi chipuri mohorâte, întotdeauna taciturne“
(Dostoievski, 1960, p. 14).
Ca o alternativă a mediului carceral, dar cu efecte mult mai puţin devastatoare asupra
personalităţii individului, serviciul de probaţiune reprezintă o metodă cu un pronunţat caracter
socio-pedagogic, un echilibru între consiliere şi asistenţă. Fiind o metodă aplicată doar
anumitor categorii de infractori, selectaţi în funcţie de particularităţile de personalitate ale
individului, gradul de receptivitate a acestuia, precum şi tipul de infracţiune comis, are drept
scop o reconfigurare a sistemului de valori ale individului, atitudinile şi conduitele faţă de
societate, în general, ceea ce micşorează semnificativ riscul de a comite noi fapte penale. În
acest mod, individului delincvent este sprijinit şi asistat pe toată durata procesului de
reorientare a valorilor şi normelor sale, îi sunt protejate drepturile şi libertăţile civile, ceea ce
permite o reinserţie socială a acestuia mult mai validă decât în cazul individului eliberat din
penitenciar.
Reinserţia socială a infractorului, privită din perspectiva celor două alternative
punitive, dispune de grade variate de reuşită. În timp ce mediul penitenciarelor denaturează
sistemul valoric al individului (este o adevărată şcoală pentru noi infracţiuni), probaţiunea
prin serviciile de consiliere şi asistare a delincventului asigură acestuia o menţinere a cadrului
familiar şi / sau familial, drept suport moral şi afectiv, ceea ce înlătură riscul stigmatizării
sociale şi a menţinerii unei oarecare verticalităţi sociale. Mai mult, aflat în momentul de a
părăsit penitenciarul, fostul deţinut suferă un nou proces de „readaptare“, de data aceasta la
societatea exterioară. Resimţirea unor discrepanţe majore între cele două cadre sociale, îi
deschid individului noi căi de recidivă, acesta reîntorcându-se în acel mediu apreciat ca
4
securinzant. În sens opus, beneficiarii programelor de probaţiune reuşesc – prin consiliere de
specialitate, sprijin din partea familiei şi a cadrelor competente – să işi menţină locul de
muncă, să urmeze cursuri de calificare, perfecţionare profesională. Astfel, prin comparaţie,
probaţiunea reprezintă un sistem complex şi bine adaptat la varietatea actelor antisociale, care
prin natura serviciilor sale permite o facilă şi validă reintegrare socio-profesională a
infractorului.
Problema reinserţiei infractorului, dar mai ales prevenirea recidivei evidenţiază
nevoia imperioasă de schimbare atât a mentalităţii delincventului, cât şi a reprezentanţilor
centrali ai sistemelor punitive, cu scopul de a reevalua specificitatea psihicului celui pedepsit,
precum şi consecinţele condamnării lor, toate acestea reflectându-se ulterior în calitatea şi
gradul de reintegrare socio-profesională.
5
CAPITOLUL I
ETIOLOGIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT
FACTORII BIO-PSIHO-SOCIALI ŞI ROLUL LOR ÎN APARIŢIA
COMPORTAMENTULUI ANTISOCIAL
Sistemul axiologic actual este extrem de labil şi fluctuant, iar incertitudinea unei grile
de valori autentice are efecte nefaste şi stagnante pentru evoluţia subiectului individual, astfel
există riscul de a dezvolta diferite reacţii de inadaptare. Cauzele psihopatologice pălesc în faţa
celor psihosociale, corelate cu un amplu complex cauzal. În acest tablou social este lesne de
intuit o creştere semnificativă a tendinţei spre comportamente antisociale, cu diferite forme şi
grade. Cunoaşterea acestora, precum şi a factorilor „predispozanţi“ reprezintă un prim pas pe
linia prevenirii şi a combaterii a ceea ce în limbaj curent este recunoscut ca „acte antisociale“,
„devianţă“, „infracţionalitate“, „criminalitate“.
Diferenţierea dintre variatele pattern-uri comportamentale deviante ţine seama mai ales
de indicii teoretici, întrucât în realitatea cotidiană sunt implicaţi numeroşi factori adiacenţi
care diversifică şi mai mult taxonomiile. Pornind de la aceste observaţii, Voinea M (1999, p.
10) face o diferenţiere între comportamentele deviante în funcţie de gradul lor de implicare la
nivel social. Astfel considerăm, pe de o parte, categoria comportamentelor antisociale de
natură instituţională şi formală, care include toate acele manifestările care sunt deviate de la
normele şi regulile instituţionalizate (sistemul normativ emis de către organele şi instituţiile
publice), iar pe de altă parte, întâlnim grupa comportamentelor antisociale cu caracter
neoficial şi informal care cuprind conduitele şi atitudinile semnificativ asimetrice faţă de
regulile neinstituţionalizate (regulile de convieţuire socială, bunele maniere, principiile morale
generale).
Voinea consideră că diferenţa majoră între cele două categorii constă în efectul
resimţit la nivel social. În timp ce comportamentele întâlnite în prima grupă periclitează
echilibrul social, conduitele şi atitudinile neoficiale, cele care vizează relaţionarea dintre
indivizi sunt caracterizate printr-un grad crescut de toleranţă şi nu afectează „bunul mers al
lumii“. Cum aminteam mai sus, diferenţierea dintre aceste devianţe este preponderent
teoretică, întrucât în procesul complex al evoluţiei psiho-sociale se constată o varietate a
caracterelor formale, respectiv informale atribuite devianţei în funcţie de specificul etapei: la
un moment dat unele norme şi reguli pot fi evaluate ca fiind formale, instituţionale, ca într-o
etapă ulterioară acestea să fie apreciate drept informale şi neoficiale.
6
Comportamentele antisociale cuprind un vast grup de manifestări individuale sau
colective puternic abătute de la ceea ce este considerat normal, sănătos şi moral. Acestea sunt
interferate cu conduite recunoscute ca devianţă, comportament anomic, conduită aberantă,
criminalitate. Devianţa, cu întreg ansamblul cauzal, poate fi privită ca o abatere semnificativă,
îndepărtarea sau nonconformismul indivizilor de la o valoare, normă socială dată. În acest
sens, o serie de autori consideră acest fenomen social ca fiind alcătuit din comportamente care
violează normele (scrise sau nescrise) ale unui sistem social. Putem considera devianţa ca
fiind un comportament „atipic“ (Bulgaru M, 2002, p 233) care se abate de la poziţia standard
şi încalcă normele recunoscute ca definitorii pentru o anumită societate, incluzând
„asimetrii“ comportamentale de la sistemul normativ-legislativ. Pornind de la criterile de
definire a devianţei, putem să elaborăm o formă, o uzuală taxonomie a comportamentelor şi
conduitelor deviante:
a) Natura devianţei :
Devianţa pozitivă care are o finalitate optimă şi utilă pentru societate:
nonconformismul, abaterea de la ceea ce-i comun poate avea ca rezultat creativitatea,
inventivitatea.
Devianţa negativă care este îndreptată împotriva unui grup social şi are ca
rezultat infracţionalitatea.
b) Forma de manifestare a devianţei :
Devianţa „deschisă“ identificată de către instituţiile de profil în vederea
menţinerii unui control social,
Devianţa „închisă“ caracterizată cel mai adesea prin „patologii sexuale“ sau
acte de corupţie.
c) Tipurile de devianţă :
Devianţă penală (infracţiunile),
Deviaţă sexuală (delictele sexuale),
Devianţă politică (terorism),
Devianţa religioasă (fanatismul religios),
Devianţa autoagresivă (acţiuni autolitice),
Devianţa familială (violenţa domestică)
d) caracterul individual sau de grup al devianţei – Dacă în cazul devianţei strict
„individuală“ ne raportăm doar la un caz singular de „patologie socială“, de multe ori
psihopatologia având un loc semnificativ. În cazul devianţei „de grup“ este prezentă aderarea
la o subcultură la baza căreia se găsesc norme, valori şi stiluri de viaţă puternic asimetrice faţă
7
de cele moral - normativ (de pildă: reţele de prostituţie, reţele teroriste, subcultura de
penitenciar etc),
e) caracterul „normal “ sau „patologic“ al actului de devianţă. Normalitatea din
punct de vedere al subiectului de faţă este constituită din acele elemente recunoscute şi
admise de către semeni ca fiind fireşti, având o largă acoperire socială. De pildă, în societatea
românească aflată într-o permanentă perioadă de tranziţie, fumatul, consumul de alcool,
relaţiile sexuale timpurii etc, sunt privite cu o oarecare toleranţă, dată fiind frecvenţa crescută
a acestor conduite. Spre deosebire de devianţa „normală“ care este destul de acceptată şi
susţinută uneori (a se vedea numărul mare de fumători, cât şi vârsta timpurie la care este
însuşit acest comportament). Devianţa cu caracter patologic este respinsă, întrucât implică un
conflict cu morala publică şi general acceptată, creând un puternic sentiment de insecuritate
psiho-socială (pentru a înţelege mai bine acest concept, propun a se lua în calcul atitudinea
generală faţă de exhibiţionişti etc).
Întrucât fenomenul devianţei implică o cauzalitate complexă nu poate fi analizată
unifactorial, dimpotrivă, ceea ce determină emiterea unor explicaţii multifactoriale. Pornind
de la interconexiunea factorilor psihologici cu cei sociali, cu predominanţa unora sau a altora,
putem privi devianţa ca un pe continuu, unde la o extremă se găsesc factorii individuali (cum
ar fi cazul bolnavilor psihici cu diferite niveluri de evoluţie, care provin din diferite medii
defavorizate şi care comit infracţiuni). Iar la celălalt capăt se află „facilitatorii sociali“, între
cele două extreme se pot identifica diferite forme şi grade de comportamente antisociale ce au
la bază factori psihologici (înclinaţiile psihologice deviante ale individului), componente de
ordin biologic, moral afectiv şi fiziologic. Acestea din urmă reprezintă rezistenţe care sunt
„depăşite“ de individul în cauză şi astfel are loc infracţiunea.
C = în care
C = comportament antisocial,
R = rezistenţele întâmpinate,
T = tendinţele antisociale,
S = situaţia favorizantă.
Există situaţii în care fracţia este supraunitară, unde R are valoare mai mare decât T şi
S, ceea ce reprezintă un indice clar că infracţiunea nu mai are loc; însă dacă ponderea lui R
este mai scăzută decât a celorlalte două, atunci are loc comportamentul antisocial.
8
I. Oancea (1998) în urma unei analize detaliate elaborează o diferenţiere a cauzelor
comportamentelor infracţionale, după cum urmează:
o cauze generale (cele care fac referire la mediu, cele legate de persoana infractorului);
o cauze speciale (vizează doar un anumit sector);
o cauze parţiale (vizeaza un segment dintr-un şir cauzal);
o cauze obiective (derivate din aspecte obiective, de exemplu: consum excesiv de
alcool);
o cauze subiective (privesc aspectele psihice ale actului infracţional);
o cauze principale (cele care deţin ponderea cea mai însemnată în declanşarea actului
deviant);
o cauze secundare (un rol scăzut în declanşarea acţiunii);
o cauze determinante (cu un rol primordial în comiterea infracţiunii);
o cauze declanşatoare (cele care facilitează trecerea comportamentul deviant);
o cauze ereditare şi cauze de dezvoltare (cele din urmă sunt intersectate cu factorii
educaţionali, de mediu şi condiţiilor sociale în care se dezvoltă persoana deviantă).
Oancea propune o analiză detaliată a fiecărei cauze declanşatoare a unui
comportament deviant, precum şi a interacţiunilor tuturor factorilor implicaţi, această evaluare
fiind realizată atât la nivelul individual cât şi la nivelul social şi impactul acestuia la nivel
comunitar.
În general, în studiu asupra comportamentului deviant se ţine seama de aspectul
individual al fenomenului (trăsăturile individului), precum şi de cel social (devianţa privită ca
fenomen social în cadrul comunităţii). În acest sens, studiul la nivel individual a ţinut seama
de acele trăsături definitorii ale deviantului (Voinea, 1999), aspecte corporale propriu zise:
cap, trunchi, membrele persoanei înclinate spre acte antisociale. Ulterior s-a demonstrat ca
aceşti indici nu pot fi consideraţi ca fiind definitorii, întrucât respectivele trăsături fizice pot fi
intâlnite şi la indivizi care nu prezintă comportamente indezirabile social. Un element
considerat semnificativ pentru studiile în domeniu îl reprezintă nivelul de normalitate al
sistemului endocrin. Mai exact, tulburările sistemului glandular au cauzat adesea
comportamente deviante. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre epilepsie, tumori, atrofii sau
procese inflamatorii. Sunt cercetători care susţin strânsa corelaţie între structura genetică şi
comportamentul deviant, dar acest lucru nu a fost confirmat pe deplin de studii practice în
domeniu.
9
I.1. De la predelincvenţă la delincvenţă
În rândurile anterioare am căutat să explicăm, fără a avea pretenţia de exhaustivitate,
fenomenologia actelor deviante şi a cauzalităţii acestora. Am văzut cum devianţa poate fi
normală sau patologică, ultima fiind acea formă care intră în conflict cu morala publică şi
normele sociale, ameninţând securitatea şi stabilitatea socială. Cea mai frecventă şi mai
pregnantă formă de abatere semnificativă de la media normalităţii din punct de vedere socio-
legislativ o reprezintă delincvenţa care implică reacţii puternice de control social deoarece
aceasta afectează puternic relaţiile şi valorile sociale, încălcând normele şi regulile social-
juridice care îndeplinesc rolul de reper pentru conduita actorului social. Delincvenţa reflectă o
inadaptare la sistemul juridic şi moral al societăţii, fiind cea mai importantă dintre devianţele
negative, care includ violarea şi încălcarea normelor de convieţuire socială, integritatea
persoanei, drepturile şi libertăţile individului.
În literatura de specialitate se pot identifica o serie de trăsături caracteristice ale
devianţei:
o violarea unei anumite legi care prescrie acţiuni împotriva celor care o încalcă;
o manifestarea unui comportament contrar normelor şi codurilor morale ale grupului;
o săvârşirea unei acţiuni antisociale cu efect nociv pentru indivizi sau grupuri sociale.
Fenomenologia delincvenţei este extrem de complexă, prezentând forme şi grade
diferite in funcţie de săvârşirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor penale comise de
diferiţi indivizi, de aici putem elabora categorisirea lor:
a) delincvenţa reală recunoscută ca fiind „cifra neagră“ (Bulgaru, 2002, p 235) a
fenomenului în cauză, alcătuită din totalitatea faptelor antisociale care s-au săvârşit în
realitate;
b) delincvenţa descoperită reprezintă acele fapte antisociale săvârşite care au fost
identificate de către instituţiile care menţin controlul social;
c) delincvenţa judecată cuprinde faptele infracţionale care sunt analizate în
instanţa de judecată.
Pornind de clasificarea anterioară suntem tentaţi să considerăm delincvenţa ca fiind un
fenomen strict juridic - aceasta reprezintă o încălcare a sistemului normativ, faptaşii sunt
supuşi unor pedepse corespunzătoare faptei etc. Cu toate acestea, dacă analizăm delincvenţa
10
din perspectiva consecinţelor putem stabili caracterul pluridisciplinar al acesteia. Acest
fenomen social prin abaterile sale afectează puternic relaţiile şi valorile sociale, creîndu-se
permanent precedente care periclitează puternic sistemul axiolog şi, în ultimă instanţă, viaţa
comunităţii. Comportamentul adecvat normelor şi vieţii sociale este un comportament
reflectat, gândit, este anticipativ (reprezentarea conţinutului şi consecinţelor faptelor proprii)
şi exprimă libertatea de voinţă în alegerea soluţiilor optime într-o situaţie dată. Specialiştii
descriu un trio-conceptual în geneza devianţei, concept ce reuneşte trei elemente: mediul de
formare al personalităţii (mediul de provenienţă a individului), personalitatea delincventă
(predispoziţiile) şi situaţiile care favorizează trecerea la actul antisocial. Primul element al
trio-ului amintit, ce intervine în formarea delincvenţei îl reprezintă mediul de formare a
personalităţii, fiind vorba în special de personalitatea agresivă. Se ştie că agresivitatea este un
comportament câştigat (Bandura, 1977, apud Neculau, A., 1996, p 68) pe parcursul evoluţiei
individului (ontogenetic) şi nu moştenit. Rezultă de aici existenţa unei multitudini de factori
de mediu care determină apariţia şi manifestarea agresivităţii. Aceşti factori au fost împărţiţi
în factori familiali şi de grup, sociali şi instituţionali (Durkheim), fiind descrisi ca o stare de
anomie macrosocială (comunitatea), microsocială (familie), instituţională. Factorii familiali ce
intervin şi facilitează formarea unui comportament delincvent sunt reprezentaţi în pattern-
urile parentale defavorizante: carenţă afectivă maternă asociată cu lipsa modelului patern sau
abuzul de autoritate al acestuia din urmă, cu posibilitatea de asociere a violenţei domestice,
conflicte susţinute între părinţi etc. Un mediu familial dezechilibrat, lipsit de afectivitate, în
special din partea mamei, va genera tulburări de adaptare şi de comunicare a copilului în
mediul social, tulburări ce pot lua forma depresiei, autismului, agresivităţii. Al doilea factor ce
intervine în conturarea delincvenţei este reprezentat de personalitatea individului, mai exact
este vorba de o personalitate anomică rezultată prin suprapunerea unor valori negative de
personalitate, manifestată predominant prin inafectivitate, insensibilitate, impulsivitate,
egofilie („Romanian Journal of Legal Medicine“ Vol. XIV, nr. 1, 2006). Ultimul element al
conceptului triunic este definit de factorii situaţionali determinanţi ce realizează trecerea la
actul antisocial propriu zis: consumul de alcool sau droguri, intoleranţă la frustraţii,
incapacitatea de manifestare afectivă, impulsivitatea scăpată de sub control.
Dată fiind complexitatea fenomenologiei delincvenţei este semnificativ ca în analiza
acesteia să se ţină seama de întregul complex de determinare:
a) dimensiunea statistică – cu scopul de a evidenţia pe indicii spaţio-temporali a
fenomenului delincvenţei;
b) dimensiune juridică – prin intermediul căreia este evidenţiat:
11
- tipologia normelor juridice care au fost încălcate prin delincvenţă,
- gravitatea prejudiciilor aduse,
- felul sancţiunilor aplicate,
- metodele de reinserţie socio-profesională a persoanei delincvente.
c) dimensiunea sociologică – accentuează explicarea şi prevenirea actelor
delincvente în raport cu multiplele fenomene de dezechilibru şi dezorganizare existente la
nivel social;
d) dimensiunea psihologică – evidenţiază profilul individului delincvent, precum
şi atitudinea acestuia faţă de fapta comisă;
e) dimensiunea economică – indice care facilitează evaluarea pierderilor (directe
şi indirecte) suferite în urma comiterii respectivei infracţiuni;
f) dimensiunea prospectivă care deţine un rol semnifcativ întrucât permite studiul
asupra evoluţiei delincvenţei în viitor.
Rândurile de mai sus demonstrază încă o dată, dacă mai era necesar, caracterul inter-
şi pluridisciplinar al studiului asupra delincvenţei, indiferent de forma, gradul acesteia, sau
vârsta infractorului. Ţinând seama de trăsăturile caracteristice domeniului, orice specialist
interesat de fenomenologia delincvenţei nu poate omite câteva întrebări cheie:
1. Care sunt cauzele care-i determină pe indivizi să comită acte antisociale,
delincvente?
2. Cum poate fi evaluată o conduită delincventă?
3. Care sunt strategiile prin care se poate diminua şi înlătura această componentă
indezirabilă a tabloului social actual?
În dorinţa de a găsi răspunsul favorabil la aceste interogaţii nu putem să sfidăm
opiniile care au existat în istorie vis a vis de acest fapt. Iniţial preştiinţific - curentul a
caracterizat Evul Mediu European - delincvenţa era explicată prin concepţia „demonologică”.
Conform acestei concepţii, spiritele „nefaste“ (diavoli, demoni etc.) îi îndemnau pe oameni să
comită acte deviante. Ulterior în perioada iluministă, apar primele interpretări laice ale
comportamentului criminal. În secolul XVIII, Cesar Beccaria, a fondat Şcoala Clasică de
Criminologie. El a susţinut ideea că acţiunile delincvente nu sunt determinate divin, ci sunt
raţionale şi ţin de responsabilitatea şi libertatea de alegere a individului. Sancţiunile trebuie
adecvate delictului comis. Jeremy Bentham preia o parte din ideile lui Beccaria, dar în plus
introduce importanţa statului şi societăţii în slujba individului. Cauza delincvenţei ar fi decizia
liberă şi calculul raţional al durerii şi plăcerii. Individul are un număr de alternative la alegere
pentru îndeplinirea acţiunilor. Activităţile care urmează căi ce încalcă normele şi legile sunt
12
urmate de pedepse ce produc durere mai mare decât plăcerea obţinută prin încălcarea
normelor. Aceste explicaţii pot fi privite cu scepticism datorită gradului scăzut de
obiectivitate. În ultimii ani de studiu în domeniu s-au putut infera diferite opinii în funcţie de
latura bio-psihologică a individului, aspectele statistico-normative şi socio-economice ale
individului, ca apoi să se accepte o alianţă între cele două perspective, ceea ce a determinat
elaborarea teoriei cauzalităţii multiple. Acest lucru poate fi demonstrat prin analiza efectuată
în rândurile de mai sus (a se vedea argumentele privind interconexiunea factorilor socio-
economo-demografici cu cei psihologici şi culturali).
I.2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale (culturale)
Delincvenţa, indiferent de nivelul şi gravitatea sa, de vârsta făptuitorului poate fi
evaluată drept o formă de „conflict cultural“, care se datorează, conform opiniilor lui T.
Sellin, antagonismului existent între normele de comportament şi conduita diferitelor grupe
sociale. Preluând ideea socializării şi „învăţării negative”, A. Cohen consideră delincvenţa
drept un atribut reprezentativ pentru anumite „subculturi“ sociale, unde diferiţi indivizi acuză
faptul că perspectivele şi căile de acces spre diferite bunuri şi valori sociale le sunt obturate,
datorită „neşansei existenţiale“. În consecinţă, la nivelul acestor grupuri se elaborează şi
dezvoltă un sistem culturalo-normativ propriu, antitetic celui social, facilitând prin această
opozabilitate, practicarea unor activităţi ilicite şi ilegale, ceea ce are drept finalitate atingerea
unui anumit prag de satisfacţie socio-economică.
Aceste paradigme teoretice permit conturarea un set larg de indicatori, în funcţie de
care variază frecvenţa criminalităţii: • sexul, • vârsta, • clasa socială, • categoria socio-
profesională, etc. Astfel, dezvoltarea într-un anumit grad al „culturii delincvenţiale“ poate fi
apreciată, fără a exagera, drept o consecinţă a interacţiunii directe dintre specificitatea
existenţială şi culturală a eşantionului şi cea fenomenului infracţional (Preda, 1998)
Teoria asociaţiilor diferenţiale
E. A. Shutherland este cel care a formulat această paradigmă în urma analizei
delincvenţilor în arealul urban; acesta consideră comportamentul criminal condiţionat nu de
caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului, ci de specificul comunicării din
interiorul grupului de referinţă, de unde individul „absoarbe” cultura şi se conformează
regulilor şi normelor sociale şi legale. Autorul consideră că pentru a evalua obiectiv şi
exhaustiv comportamentului infracţional trebuie să se ţină seama de următoarele determinări:
o situaţionale - prin care se iau în considerare elementele care intră în joc în
momentul comiterii delictului;
13
o istorice sau genetice - vizează elementele care au influenţat anterior situaţia şi
viaţa delincventului;
În consecinţă, comportamentul deviant este rezultat din „învăţarea socială“, acesta nu
reprezintă o componentă „a-priorică“. Sutherland pune în evidenţă şi aspectele ce includ acest
proces:
o învăţarea tehnicilor de comitere a delictelor;
o orientarea mobilurilor, tendinţelor impulsive şi atitudinilor agresive şi
indezirabile ale dispoziţiilor legale: se conturează astfel grupuri sociale care interpretează
regulile sociale ca norme ce trebuie respectate şi alte grupări ce interpretează aceleaşi norme
de pe poziţiile înclinate spre violarea, transgresarea lor;
o în cazul în care interpretările defavorabile ale regulilor sociale devin
preponderente faţă de cele favorabile, se acoperă principiul „asocierii diferenţiale“:indivizii
devin criminali prin contactul preponderent cu modele criminale, eliminându-le pe celelalte;
o comportamentul criminal nu se structurează printr-un proces de „imitaţie“, ci
individul este atras şi canalizat de anumite grupuri spre „învăţarea“ şi exprimarea tehnicilor
antisociale ( socializare negativă).
Teoria conflictelor şi a codurilor
Întemeiată de T. Sellin, această teorie creează o extensie mare fenomenului de „conflict
cultural“ prin considerarea următoarelor faze:
o conflicte între „codurile culturale” ale diferitelor grupuri;
o conflictele între „ normele de comportament şi conduită ale diferitelor grupuri.
În mod obişnuit, conflictele culturale sunt rezultate fireşti ale diferenţelor
semnificative dintre diferite grupuri, acestea cauzând conturarea unor clasificări şi diferenţieri
între diferitele colectivităţi sociale specifice, fiecare deţine un ansamblu normativ şi cultural
specific, cu particularităţile relaţionale caracteristice şi cu o atitudine refractară faţă de
normele ce aparţin altor grupuri. Existând reguli de conduită divergentă, ce guvernează viaţa
particulară a individului, acestea generează conflicte între norme reflectate pe plan psihologic
prin acceptarea unor norme şi valori duale, generatoare de comportamente agresive sau
distructive, tocmai prin această dualitate.
Teoria subculturilor delincvente
A. K. Cohen, având drept reper teoretic anumite norme într-o cultură, a elaborat o
paradigmă care urmăreşte identificarea grupurilor defavorizate, neprivilegiate sau frustrate;
acest fapt este rezultatul comparării sistemului normativ specific acestor categorii sociale, pe
14
care autorul le numeşte „subculturi delincvente“, cu norme sau valori general valabile pentru
restul societăţii. În urma analizei acestei problematici: condiţiile „favorizante“ dezvoltării
acestor subculturi, Cohen evidenţiază următoarelor situaţii:
dezvoltare economică mai redusă, chiar precară;
existenţa unor bariere şi interdicţii sociale;
prezenţa unor nivele sociale cu statut marginal, periferic;
existenţa unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare, frustrare şi
insatisfacţie individuală şi socială.
În urma predominării acestor situaţii, individul va dezvolta reacţii de respingere şi
contestare a normelor şi valorilor societăţii globale şi îşi va construi propriul sistem normativ.
Cohen indica drept izvor al apariţiei acestor subculturi reacţia de protest faţă de normele şi
valorile societăţii, precum şi dorinţa anihilării frustrărilor şi anxietăţilor de status marginal;
indivizii acestor subculturi consideră că le sunt „închise“ căile de acces spre valori şi statusuri
elitare şi, în consecinţă recurg la mijloace ilicite, devenind potenţiali delincvenţi.
Analizând aceste subculturi, Cohen trasează profiluri specifice ale membrilor
grupurilor, descifrând următoarele trăsături:
non – utilitarismul – cu o frecvenţă destul de crescută, membri acestei subculturi
acced la activităţi delictogene, nu în raţiuni utilitare, ci ca un mod de exprimare a solidarităţii;
maliţiozitatea – actul delincvenţial este cauzat nu numai de satisfacerea unei
necesităţi materiale, ci mai ales ca o formă de „răutate“, o „sfidare“ a celorlalţi;
negativismul - este reflectat atât de setul de reguli specifice grupului de
aparteneţă, acestea au un conţinut contradictoriu normelor sociale, cât şi de o „polarizare
negativă“ în raport cu acestea;
versalitatea - (nestatornicia) datorată specificului activităţilor ilicite, în practică se
întâlnesc nu doar o singură manifestare, ci se practică un ansamblu de acţiuni delincvente,
fără a se specializa în mod expres într-o formă de manifestare;
autonomia grupului - presupune solidaritatea între membrii grupului, faţă de
presiunile exercitate de alte subculturi.
Teorii ale „reacţiei sociale“ faţă de delincvenţă
Din perspectiva acestor paradigme, un rol semnificativ în declanşarea unui
comportament delincvenţial este jucat de reacţia de răspuns şi contra-răspuns a individului în
diferite contexte sociale. Conform acestor teorii, delincvenţa nu este o trăsătură intrinsecă
actului sau acţiunii unui individ, ci mai curând o însuşire conferită prin etichetarea unui grup
sau individ de către cei care deţin puterea.
15
Pentru a explica mecanismul definirii şi etichetării delincvenţei, adepţii acestei teorii
analizează interacţiunea dintre norme şi comportamente sociale, considerând că în orice
societate sunt indivizi ce încalcă normele prescrise şi indivizi care se pronunţă asupra
conduitelor celor care violează normele. În acest sens, norma reprezintă, de fapt, etalonul în
funcţie de care conduita individului este valorizată pozitiv sau negativ; normele impun sau
interzic anumite acţiuni evaluând la modul impersonal în ce măsură un individ poate sau nu să
îndeplinească un anumit rol social, în funcţie de poziţia lui socială.
În funcţie de modelul normativ care întruchipează faptele tradiţionale, de sistemul
valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise prin norme şi de rolurile efective jucate,
grupurile vor aprecia şi sancţiona diferitele comportamente ca fiind legitime sau nelegitime.
Reacţia celor etichetaţi poate fi de acceptare sau de respingere, neutralizare, adoptând alte
conduite. K. T. Erikson, subliniind rolul agenţilor de control social, apreciază că efectul
produs de etichetare are de multe ori canalizare către o carieră criminală, pe care o acceptă ca
singura alternativă posibilă.
I.3. Factori socio-demografici şi dezvoltarea comportamentelor şi conduitelor
deviante
Comiterea unor acte indezirabile ori blamate social, după cum am precizat şi în
rândurile de mai sus, ţine atât de specificul socio-economic, dar mai ales de carateristicile
psihice ale individului. Astfel de fapte se pot întâlni la diferite categorii sociale, cu grade
diferite de instruire şi apartenenţă sexuală etc. Studiile în domeniu au putut trasa o netă
diferenţă între actele antisociale comise de bărbaţi şi cele comise de femei. Diferenţa poate fi
identificată atât la nivel calitativ cât şi la nivel cantitativ: în timp ce barbaţii sunt inclinaţi mai
mult spre acte de violenţă, sau spre cele intelectuale, femeile fac uz de creativitate,
sexualitate, etc. Urbanizarea are efecte devastatoare asupra sentimentului de siguranţă şi
intimitate al individului. În acest sens, în mediul urban controlul social scade foarte mult,
apare „miopia socială“ (T. Pitulac, 2000), astfel că tendinţa spre acte antisociale creşte foarte
mult. De asemenea, aglomerarea oraşelor, având ca urmare limitarea libertăţii şi a spaţiului de
mişcare intensifică tendinţa de agresiune, tensiuni în relaţiile sociale. Oraşul, ca areal socio-
geografic, impune anumite norme şi reguli care pot fi greu de asimilat de către indivizii din
mediul rural şi care sunt de curând veniţi în urbe. Din punct de vedere al nivelului de instruire
se pot stabili diferenţe doar din punct de vedere calitativ: actele antisociale, caracterizate prin
violenţă, agresiune, în cazul indivizilor superior şcolarizaţi sunt înlocuite cu cele intelectuale.
Totodată, este incontestabil faptul că numărul persoanelor deviante este mai mare în rândul
16
celor cu o pregătire sumară, spre deosebire de absolvenţii de studii universitare. De asemenea,
starea civilă a individului reprezintă un indice semnificativ în analiza comportamentului
antisocial. Studii în domeniu demonstrează faptul că ponderea crescută de persoane deviante,
posibil infractoare este mai mare în rândul celor necăsătorite. Din rândul celor căsătoriţi, mai
predispuşi spre acte indezirabile social sunt persoanele care nu au copii (prezenţa copiilor
conferă un plus de responsabilitate care, de obicei, atrag adultul de la alte preocupări
adiacente). Persoanele divorţate prezintă şi ele o tendinţă destul de accentuată spre acte
antisociale, în special indivizii cu un număr crescut de divorţuri. Pe lângă toate aceste
elemente amintite anterior se ţine seama şi de gradul sănătate mentală pe care o prezintă
individul. Aceasta influenţează atât maniera de studiu a cazului, cât şi metoda de intervenţie
care este folosită.
Vârsta
Componenta incontestabilă în încercarea de analiză a comportamentului deviant o
reprezintă latura psihologică a persoanei: nivelul de dezvoltare intelectuală, gradul de
dezvoltarea afectiv-volitivă, caracterul, temperamentul, locus of control (intern sau extern),
trăsături psihopatice sau nevrotice etc. Pe lângă factorii psihici, semnificativi în analiza
fenomenologiei devianţei sunt şi cei care ţin de aspectul sociodemografic: vârsta, sexul,
urbanizarea, nivelul de instruire şcolară şi starea civilă. Din punct de vedere al stadialităţii
ontogenetice (Dragomirescu, V., 1976) putem vorbi de devianţă abia în jurul pubertăţii şi
adolescenţei (12 – 18 ani) pe fondul formării şi dezvoltării personalităţii, până la această
vârstă putându-se identifica doar o serie de predispoziţii spre comportamente antisociale;
fiecare acţiune corectivă fiind caracteristică vârstei copilului (până la 14 ani minorul nu
răspunde penal, între 14 şi 16 ani răspunde juridic doar dacă se constată prezenţa
discernământului, iar între 16 şi 18 ani se consideră că acesta este conştient de faptele sale şi
trebuie să răspundă corespunzător în faţa legii). Puberul este semnificativ orientat spre
comportamente deviante, acum se înregistrează frecvente devianţe comportamentale, ca apoi
în prima etapă a adolescenţei (14 – 16 ani) sistemul axiologic, deprinderile şi atitudinile
sociale să fie restructurate, toate acestea fiind întărite de creşterea responsabilităţii faţă de
propria persoană, dar şi faţă de semeni. Cu toate aceste, mai apar totuşi unele conduite
deviante: sustragerea de la anumite sarcini, înşelăciunea, minciuna. În această etapă
ontogenetică se poate remarca o pregnantă dorinţă de integrare în „gaşcă“, de a petrece ore
întregi în stradă, ceea ce poate reprezenta un climat social favorizant dezvoltării unor conduite
puternic deviante: furt, huliganism etc. Tot în această perioadă au loc primele experienţe
sexuale, acestea schimbând oarecum optica asupra unor valori şi norme sociale (Răşcanu, R,
17
1994). De pildă, o formă de manifestare a unor valori specifice primei etape a adolescenţei o
reprezintă tatuarea (care prezintă în mod curent o simbolistică aparte: fie cea de sexualitate:
nuduri, inimi străpunse, texte obscene, fie dominante agresive: arme, animale sau păsări
răpitoare etc.). Moda piercing-ului a revenit pregnant în rândul tinerilor, dar utilitatea acestuia
este cu mult schimbată faţă de timpurile istorice. Marea diferenţă constă în faptul că acum ea
este văzută ca o alegere personală şi un mod de exprimare a propriei personalităţi
(http://en.wikipedia.org/wiki/Body_piercing).
Odată cu atingerea primei tinereţi, precum şi a maturităţii se acordă o importanţă
deosebită activităţilor prin care se asigură satisfacerea anumitor trebuinţe (atât cele primare:
foame, sete, somn, cât şi cele superioare care privesc latura socială şi profesională a
individului). Această etapă ontogenetică este caracterizată printr-o înclinaţie deosebită spre
devianţe precum delapidări, escrocherii, afaceri frauduloase etc. Referitor la această etapă de
vârstă, E. Verzea şi U. Şchiopu (1995) identifică o serie de comportamente penalizabile, şi
nepenalizabile legate de interrelaţiile sociale. La vârsta senectuţii, actele deviante împotriva
celorlalţi scad în frecvenţă, în schimb cresc cele îndreptate împotriva propriei persoane, pe
fondul pierderii partenerului de viaţă, ieşirea la pensie, marginalizarea socio-profesională; dar
de cele mi multe ori actele autolitice întâlnite la această etate sunt considerate mai degrabă ca
fiind aberante decât antisociale.
Sexul
Studiile desfăşurate asupra semnificaţiei apartenenţei sexuale şi natura infracţiunii, a
actului deviant săvârşit au evidenţiat că genul reprezintă unul din cei mai semnificativi indici
de diferenţiere a infractorilor de neinfractori (Voinea, 1999). Evaluarea actelor antisociale din
perspectiva acestui factor au permis identificarea unor importante diferenţe atât din
perspectivă calitativă (bărbaţii sunt inclinaţi preponderent spre infracţiuni bazate pe forţă, în
timp ce femeile „agrează“ în mod special furturile, înşelăciunile, infracţiuni legate de viaţa
sexuală etc), cât şi cantitativă (numărul femeilor care săvârşesc acte antisociale este
semnificativ mai redus comparativ cu cel al bărbaţilor). Cu toate acestea, odată cu modificarea
statutului femeii în structura societăţii, imagine „sexului slab“ începe tot mai mult să fie
anulat de o serie de acte infracţionale comise de femei, fapte caracterizate printr-un nivel
crescut de agresivitate şi violenţă, astfel că rata actelor deviante feminine tinde să se apropie
semnificativ de nivelul infracţional masculin.
Nivelul de şcolarizare
Studiile efectuate în domeniu au evidenţiat faptul că nivelul de şcolarizare al persoanei
deviante influenţează doar aspectele calitative ale actului infracţional, dar nu şi aspectul
18
cantitativ. Astfel, putem afirma că există o corelaţie invers proporţională între nivelul de
şcolarizare şi gradul violenţei şi agresivităţii specifice unui anumit act infracţional. Totodată,
este cunoscut faptul că frecvenţa infractorilor cu un nivel scăzut de educaţie şcolară este net
superior celor cu studii liceale şi mai mult, a celor cu studii superioare.
Starea civilă
Statutul marital al individului reprezintă un factor semnificativ în analiza actului
infracţional; rezultatele statistice subliniază o superioritate numerică a infractorilor
necăsătoriţi faţă de cei căsătoriţi. Din rândul celor căsătoriţi, cei care nu sunt părinţi sunt
semnificativ mai înclinaţi spre acte deviante, copiii reprezintă un plus de responsabilitate şi
abaterea individului de la eventuale acte delincvenţiale.
De asemenea, din rândul celor divorţati se poate efectua o clasificare: cei care au
divorţat de mai multe ori prezintă o frecvenţă net superioară a actelor infracţionale. Toate
aceste aspecte subliniază importanţa familiei atât ca suport socio-afectiv pentru individ, dar
mai ales aceasta reprezintă sursă de educaţie şi modele pentru individ.
I.4. Factori psihologici şi dezvoltarea comportamentelor şi conduitelor deviante
Dezvoltarea unor comportamente antisociale implică, fără îndoială, toate structurile
psihice începând cu cele cognitive şi motivaţionale până la cele afective. Numeroşi autori
consideră că acţiunile deviante reprezintă tulburări în diferite grade a proceselor emoţionale şi
volitive manifestate mai ales prin „lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii,
incapacitatea de a renunţa la satisfacerea imediată a unor trebuinţe cu riscul unor sancţiuni,
insuficienţa controlului emoţional, insuficienţa judecăţii, a autocriticii, a utilizării experienţei
trecute“ (Voinea, 1999, p. 31).
O înţelegerea aprofundată a factorilor psihologici cauzatori ai comportamentelor
antisociale manifestate de diferiţi indivizi presupune o analiză detaliată asupra fiecăreia, cele
mai incriminate fiind: imaturitate intelectuală şi afectivă, complexele de inferioritate, precum
şi frustrarea.
imaturitatea intelectuală – acea particularitate a personalităţii infractorului
manifestată prin „incapacitatea acestuia de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii
sale [...] capacitatea redusă de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în
proiectarea şi efectuarea unui act infracţional, trecerea la infracţiune făcându-se cu prudenţa
minimă faţă de pragurile de toleranţă socială a conduitelor în fapt“ (T. Bogdan, 1983, apud
Voinea, M, 1999);
19
imaturitatea afectivă – latura hedonică este prioritară pentru individul
deviant; acesta apelează în mod frecvent la o serie de comportamente infantile (accese de
plâns, crize) pentru a obţine acele mici şi insignifiante plăceri. În faţa problemelor obiective
ale realităţii, acest individ manifestă o atitudine inconsecventă, este lipsit de critică şi
autocritică autentică, este nerealist şi manifestă o semnificativă instabilitatea afectivă. Această
deficienţă este deosebit de gravă, mai ales în cazul în care pot exista asocieri cu imaturitatea
intelectuală ceea ce predispune la manifestărea unor comportamente antisociale grave;
complexul de inferioritate – individul resimte o incapacitate personală în
raport cu anumite realităţi obiective; acesta se dezvoltă în urma unei infirmităţi reale sau
imaginate, toate acestea fiind potenţate şi de către dispreţul şi dezaprobarea manifestate de
către cei din jur. Acestă stare de conflict puternic resimţit de către individ implică de cele mai
multe ori mobilizarea resurselor cu scopul de a obţine anumite rezultate deosebite în diferite
domenii, fie dezvoltarea unor comportamente de „tip inferior“: despotismul, brutalitate şi alte
acţiuni prejudicioase pentru semeni;
frustrarea – este resimţită drept o stare de criză, predominant afectivă şi
apare în urma unor privări de unele drepturi, recompense, variate satisfacţii. Manifestările
comportamentale în cazul frustrării pot varia pe un continuu, de la cele de toleranţă la
frustrare (abţinere) până la cele violente, agresive (în general, indivizii frustraţi au tendiţa de
a-şi pierde controlul şi recurg la o serie de reacţii dezorganizate, haotice care facilitatează
violenţa şi diferite acte sociale).
I.5. Factori de ordin psihopatologic şi dezvoltarea comportamentelor şi
conduitelor deviante
Alături de factorii caracteriali, cognitivi, afectivi şi volitivi cu un rol semnificativ în
dezvoltarea unor comportamente şi conduite deviante şi antisociale se cunosc şi o serie de
componente psihopatologice cu impact major: epilesia, encefalita, schizofrenia, psihopatiile şi
alcolismul.
epilepsiile – datorită descărcărilor neuronale necontrolate, pacienţii cu
această tulburare comit infracţiunile în condiţiile legate de apariţia crizelor (aceste fapte
trebuind să preceadă sau să urmeze accesul). Actele epilepticului aflat în stare de obnubilare a
conştiinţei variază de la furt, fals şi înşelăciune, până la comportamente agresive, tentative de
crimă şi crimă. Actele comise de epileptic în timpul episoadelor sunt caracterizate printr-un
grad crescut de cruzime, însă patologia acestor acte constă în absenţa unor motive plauzibile
şi pertinente, precum şi discordanţa semnificativă între conduita bolnavului în mod obişnuit şi
20
cea din timpul crizelor. Acest lucru este dovedit şi de atitudinea bolnavului faţă de fapta
comisă, nu caută să ascundă actul deviant sau să evite contactul cu organele competente de
drept;
encefalita – în mare, se rezumă sub forma unor stări confuzionale însoţite
de halucinaţii, irascibilitate exagerată, impulsivitate cu tendinţe agresive, bolnavul se află în
imposibilitatea de a se controla. În aceste condiţii, persoana comite furturi, escrocherii,
mitomanie, nesupunere şi vagabondaj, perversiuni sexuale însoţite de agresiuni;
schizofrenia – nu determină în mod special comportamente infracţionale,
indivizii diagnosticaţi cu acest tip de tulburare manifestând mai degrabă un caracter bizar,
absurd şi nemotivat. Aceştia acţionează nedeliberat, sub impulsul momentului, fără a evalua
consecinţele, putând comite crime din cele mai odioase, dar este cunoscut faptul că
particularităţile acestor acte denotă caracteristicile tulburării psihice. Acele crime minuţioase,
executate cu sânge rece şi rafinament sunt dovada carenţelor afective şi volitive precum şi a
sugestibilităţii crescute, toate acestea reprezentând o parte din tabloul clinic al schizofreniei.
Aceasta explică lipsa de regret al acestor bolnavi pentru faptele comise, precum şi apelarea la
unele explicaţii puerile şi nepertinente cazului dat;
psihopatiile – sunt regăsite în personalităţile dizarmonice, anormale în care
individul fie se auto-pedepseşte, fie îi face pe semenii săi să sufere, această tulburare fiind
considerată mai mult o boală a caracterului decât a psihicului. Aceşti indivizi, instabili şi
excesivi de iritabili, comit fapte antisociale în deplin discernământ, cu luciditate şi interes,
orientându-se cu precădere spre furt, escrocherii, înşelăciune, agresiuni, denunţuri calomniale
etc. O categorie aparte a psihopaţilor o reprezintă perverşii sexuali, care pot varia în diferite
forme şi grade: de la exhibiţionism şi fetişism, până la acte sadice, crime şi mutilarea
cadavrului, necrofilie etc.
alcoolismul – reprezintă o caracteristică frecventă a societăţii actuale,
consumul de alcool fiind frecvent invocat de către cei care comit diferite acte infracţionale.
Cu toate acestea, studiile de specialitate au demonstrat că alcoolismul în mod singular,
neasociat cu alţi factori nu constituie o sursă semnificativă a faptelor antisociale, acestea se
manifestă în cazul asocierii acestei devianţe cu anumite particularităţi ale personalităţii
individului: temperament predominant coleric, carenţe intelectuale şi, bineînţeles,
caracteristicile mediului în care există individul. Şi în cazul alcoolismului se face simţită
nevoia de a realiza distincţia între alcoolismul ocazional şi cel cronicizat, primul facilitează
exacerbarea anumitor senzaţii, sentimente şi porniri instinctuale ceea ce poate determina
apelarea la unele comportamente deviante dar de slabă intensitate (insulte, jigniri etc). În
21
cazul cronicizării acestei tulburări, individul manifestă o serie de deliruri sistematizate,
halucinaţie şi epilepsie alcoolică, toate acestea favorizează dezvoltarea unor idei delirante, de
persecuţie sau de gelozie, toate acestea pot duce la tentative sau chiar crime propriu- zise.
22
CAPITOLUL II
INTERPRETAREA DELINCVENŢEI FUNDAMENTATĂ DE TIPOLOGII ALE
PERSONALITĂŢII
În psihologie, sunt luate în calcul şi studiate temperamentul, aptitudinile şi
caracterul, deoarece sunt considerate ca adevarate unităţi de bază ale personalităţii unui
infractor, pot contribui la explicarea şi înţelegerea faptei concret săvârşite şi stabilirea cât mai
corect a măsurilor de corectare adecvate.
Temperamentul exprimă dinamica generală a persoanei, disponibilul său energetic,
care se manifestă şi imprimă o notă dominantă tuturor trăsăturilor şi comportării sale
(P.Popescu-Neveanu, 1978). Apreciindu-l ca fiind componentă bazală a personalităţii,
Hipocrit determină existenţa a patru tipuri temperamentale: sangvinic, melancolic, coleric şi
flegmatic. Psihologia modernă a completat această clasificare, iar din îmbinarea tipurilor
amintite, a dedus existenţa mai multor tipuri de comportament: amorf, nervos, sangvin,
coleric, apatic, sentimental, flegmativ, pasionat.
Colericul – cu o stare de nelinişte, uneori impulsiv, cu mişcări rapide, trăiri afective
intense, dar inegale, reacţii explozive şi stăpânirea de sine destul de precară, somn agitat, este
capabil de sentimente puternice şi durabile;
Sangvinicul - nobil, cu o mare capacitate de adaptare la orice fel de imprejurări, vesel,
energic, receptiv la nou, are o vorbire clară, cu intonaţii, cu posibilităţi de păstrare a calmului;
Flegmaticul – este liniştit, lent în mişcări, nu are reacţii emoţionale vii şi rapide, pare
deseori indiferent, vorbirea este monotonă, dar egală, îşi păstrează calmul în situaţii dificile;
Melancolicul – este cea mai slab temperament din punct de vedere a energiei psihice,
individul prezintă o sensibilitate accentuată, este timid, interiorizat şi nehotărât, are o slabă
rezistenţă la eforturile intelectuale, precum şi o scăzută capacitate de concentrare, se
adaptează greu la situaţii noi, cu mare dificultate dezvoltă relaţii de prietenie cu ceilalţi.
În practică, tipurile temperamentale pure apar foarte rar; cel mai frecvent se întâlnesc
comportamentele combinate în care predomină un anumit pattern. După concepţia lui C.G.
Jung, există două orientări majore ale personalităţii :
- extravertitul, orientat cu precădere spre lumea exterioară, lumea obiectivă, este
foarte sociabil, leagă cu mare uşurinţă relaţii cu ceilalţi, are mulţi prieteni, agrează riscul,
astfel că acţionează sub inspiraţia momentului şi este impulsiv;
23
- introvertitul, este o persoană calmă, retrasă, foarte rezervată, preferă o cunoaşere
destul de detaliată a activităţilor, îşi face planuri pentru viitor şi evită reacţiile spontane, de
moment.
Este cunoscut faptul că temperamentul reprezintă doar o parte a personalităţii, puternic
„modelabilă“ de către factorii exteriori, astfel că pe baza aceluiaşi tip de temperament se pot
dezvolta caractere, atitudini şi comportamente cu totul diferite.
Aptitudinile reprezintă acele însuşiri ale individului care condiţionează reuşita sau a
căror lipsă poate explica nereuşita (P.Popescu-Neveanu, 1978). Şi sunt sub directa influenţă
a condiţiilor de mediu.
Caracterul reprezintă ansamblul însuşirilor psihice şi morale ale individului,
manifestate în comportamentul şi acţiunile sale, în atitudinea şi poziţia sa faţă de sine, faţă de
alţii, faţă de societate şi de valorile unanim recunoscute ale acesteia ((P. Popescu-Neveanu,
1978). Caracterul este influenţat de temperament şi aptitudini, dar este determinat, în mod
decisiv de condiţiile şi factorii de mediu în care trăieşte şi se formează individul (Butoi, T.
2004, p 35).
Deşi din punct de vedere teoretic distincţia dintre temperament şi caracter este
suficient de clară: temperamentul reprezintă forma nativă de manifestare a conţinuturilor
psihice, în timp ce caracterul constituie o structură deszvoltată în timp a sentimentelor în jurul
unui obiect, persoane sau idei. Cu toatea aceste delimitări, atunci când se încearcă
determinarea trăsăturilor de temperament sau de caracter, apar dificultăţi. De exemplu,
inhibiţia poate fi apreciată drept o trăsătura de caracter, deoarece presupune un efort voluntar
de a opri anumite reacţii, dar poate fi considerată şi o particularitate de temperament, o
caracteristică a firilor introvertite. Aceeaşi problemă există şi în ceea ce priveşte perseverenţa
(Al. Roşca, 1943, p. 44).
În determinarea personalităţii făptuitorului, trebuie să se analizeze o serie de elemente
precum:
- vârsta infractorului: reprezintă o caracteristică cu un grad foarte crescut de
individualitate şi poate oferi indicii valoroase privitoare la gradul dşi coeficientul de
dezvoltare bio-psiho-socială a individului. Evaluarea infracţiunii din prisma vârstei, atât cea
cronologică, cât şi mentală, facilitează înţelegerea raţiunii actului infracţional, dar mai ales
permite stabilirea mijloacelor corigibile. Se cunoaşte că o vârstă cu un crescut nivel
infracţional este cea a adolescenţei şi a tinereţii, în timp ce odată cu atingerea maturităţii
numărul făptaşilor scade simţitor.
24
În ceea ce priveşte latura calitativă a delincvenţei, se constată un anumit pattern
infracţional direct determinat de specificul bio-psiho-cronologic: forţa fizică, capacităţi
intelectuale crescute etc. La vârsta adultă sunt săvârşite infracţiuni care cer mai multă
prudenţă şi experienţă de viaţă.
Perspectiva psihologică de analiză a delincvenţei, încearcă să explice în ce măsură
omul dispune de o capacitate intelectivă, afectivă, volitivă, capabilă să menţină un echilibru
între satisfacerea necesităţilor – gen nevoi, aspiraţii, interese – şi mijloacele legitime de
realizare a acestora. Pentru definirea delincveţei în unele analize teoretice centrarea se
realizează pe conceptul de imaturitate socială, care generează comportamentul delincvent.
Insuficienţa maturizare socială este sugerată de dificultăţile de integrare socială, de starea de
conflict cu cerinţele unui anumit sistem valoric normativ, care destructurează raporturile
sociale.
De pe aceste poziţii de abordare a delincvenţei se evidenţiază:
- insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor sociale. În acest caz
putem afirma că individul care se găseşte într-un deficit, prezintă o creanţă semnificativă a
laturii sociale.
- insuficienţa proceselor de acomodare (adaptare) la mediul social, este relevată
de comportamentul delincvent. Caracteristica acestor oameni este neechivalentă (disonantă)
între maturizarea socială şi dezvoltarea personalităţii (Preda, V., 1998, p 72)
Astfel se înregistrează decalaje de dezvoltare pe următoarele planuri:
- între nivelul maturizării intelectuale pe de o parte, şi nivelul dezvoltări afectiv-
motivaţionale şi caracterial – acţionale pe de altă parte;
- între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor sentimentale şi morale
(Kohlberg, L., 1981).
II.1. Delincvenţa juvenilă
Pentru a înţelege fenomenul delincvenţei juvenile putem efectua o paralelă conceptuală
cu delincvenţa, în general, care reprezintă acel ansamblu de acte antisociale sancţionate de
către instituţiile competente domeniului juridic; şi vom menţiona pentru cea juvenilă că acele
fapte indezirable socio-juridice sunt comise de către minori până la vârsta de 18 ani, fiecare
acţiune corectivă fiind caracteristică vârstei copilului (până la 14 ani minorul nu răspunde
penal, între 14 şi 16 ani răspunde juridic doar dacă se constată prezenţa discernământului, iar
între 16 şi 18 ani se consideră că acesta este conştient de faptele sale şi trebuie să răspundă
corespunzător în faţa legii). „Delincventul este un individ care aparent are un surplus de
25
experienţe neplăcute şi care simte că trăieste într-o lume disconfortantă, ameninţătoare.
Sentimentul lui de apreciere pare să fie subminat, de aceea el nu pierde nimic dacă este
criticat cau chiar încarcerat. Neavând un statut social de apărat, teama de a-l pierde nu-l
motivează să facă eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai mult încă – fie că a
avut prea multe contacte neplăcute cu alţi oameni, fie că pe toţi îi consideră asemănători – el
nu-i apreciază pe alţii şi din această cauză nici nu pune prea mare preţ pe opinia lor. Acest set
de atitudini face extrem de dificilă stabilirea de contacte cu el în încercarea de a-l reeduca“
(J.S. Peters 1957 apud Mitrofan, 2000, p. 347). De la această descriere generală asupra
individului asimetric sistemului socio-normativ se poate contura un profil psihologic al
minorului delincvent (Sheldon & Eleanor Gluck apud Mitrofan, 2000, p. 347).
Majoritatea delincvenţilor prezintă o serie de caracteristici psiho-somatice: din punct
de vedere fizic, aceştia au o structură mezomorfă; în timp ce particularităţile psihice
(temperamentale, comportamentale) sunt uşor de recunoscut: sunt energici, neastâmpăraţi,
impulsivi, extravertiţi, agresivi, distructivi (frecvent sunt sadici), au atitudini ostile, sfidătoare,
sunt extrem de resentimentali, suspicioşi, încăpăţânaţi şi cu o avidă dorinţă de a se remarca în
cadrul grupului, sunt nesupuşi în faţa autorităţilor, prezintă accentuate tendinţe spre o
exprimare directă etc. Toate aceste particularităţi psiho-somatice sunt favorizate de un mediu
socio-cultural puternic carenţat: familii neînţelegătoare, instabile şi lipsite de afectivitate şi
ţinută morală.
Infractorii minori, asemenea celor majori, pot fi clasificaţi după prezenţa sau absenţa
unor indici calitativi:
- prezenţa sau absenţa intenţiei: actele comise au fost realizate fară o intenţie anume, ci au
fost spontane, sau dimpotrivă, au fost premeditate;
- în funcţie de numărul infracţiunilor comise: prima abatere sau recidivism;
- în funcţie de gradul de sănătatea psihică: anormal (prezintă şi manifestă o serie de
tulburări psihice), normal;
- gradul de responsabilitate: perfect responsabil, intelect redus, intoxicaţie, dezorganizare
psihică;
- în funcţie de valoarea mobilului ce stă la baza actului infracţional: predominant extrinsecă
(urmăreşte, de regulă, intrarea în posesia unor bunuri materiale), sau predominant intrinsecă
(acţiunea are un caracter antisocial semnificativ crescut).
În studiul acestui fenomen social s-au elaborat numeroase clasificări a factorilor care
provoacă sau cauzează astel de comportamente indezirabile şi, uneori, periculoase din partea
minorului. W.W. Wattenberg (V. Dragomisrecu, 1976, p. 75) subliniază importanţa relaţiilor
26
şi a calităţii acesteia dintre copii şi părinţi. Gradul riscului de infracţionalitate creşte direct
proporţional cu nivelul conflictului intrafamilial, neglijenţa sau abuzul copilului etc. Ulterior
s-a emis o opinie conform căreia nivelul şi puterea economico-financiară ar fi un factor
însemnat pentru studiul de faţă. Ulterior această ipoteză a fost înlăturată, întrucât s-a
demonstrat că în cazul famiilor cu venituri medii spre mari gradul de infracţionalitate este mai
crescut – „infracţionalitatea de bunăstare“, comparativ cu cele medii-paupere –
„infracţionalitatea de necesitate“. O altă atitudine cognitivă vis á vis de această problemă
socială o reprezintă influenţa mass-mediei asupra minorilor (filme, benzi animate, programe
de ştiri extrem de violente, atât în limbaj, cât şi în posturi care îşi atrag ratting-uri mari prin
valoarea crescută a imaginilor extrem de agresive: de exemplu, ştirile de la ora 17 de pe orice
canal TV efectuează un slalom printre diferitele „modele antisociale şi delincvente“ petrecute
în diferite medii şi locaţii, cu diferite personaje). Studii tot mai aprofundate în domeniu au
accentuat importanţa educaţiei în evoluţia „sănătoasă“ a individului. J.D.Lohman (apud
Mitrofan, 2000, p. 350) făcând referire la carenţele educative, consideră că sub aspect
psihopedagogic delincventul minor este acel individ a cărui necesităţi biologice, afective,
intelectuale, educative şi sociale nu au fost satisfăcute la timp şi în mod corespunzător
normelor culturale existente. Alţi cercetători privesc delincvenţa ca o deficienţă a maturării
sociale (V.Preda, 1981, p. 58) a cărei consecinţe reprezintă o semnificativă carenţa adaptativă
a individului la cerinţele şi normele socioculturale, cu o conduită inacceptabilă din punct de
vedere socio-juridic, dezvoltându-se adevărate disonanţe cognitive. Mucchielli (1965 apud.
V.Dragomirescu, 1976, p. 75), plecând de la conceptul de insuficientă dezvoltare socio-
morală a unor indivizi, a elaborat teoria disocialităţii care subliniază importanţa factorilor
psiho-sociali în dezvoltarea delincvenţei juvenile. Astfel că disocialitatea poate fi exprimată
în:
a. neacceptarea colectivităţii, a societăţii;
b. falsa percepţie socială a celor din jur;
c. lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor
comise;
d. respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a deveni
delincvent şi pe care îl pretindea colectivitatea.
Unii cercetători susţin că în procesul actelor delincvenţiale sunt implicaţi fie factori
externi (socio-culturali, socio-afectivi, economici, educaţionali caracteristici micro- sau
macrogrupurilor), fie factori interni (cei care ţin de personalitatea individului, particularităţi
neuro-psihice care s-au format sub incidenţa factorilor exteriori , familiali). N. Mitrofan
27
(2000, p. 351) consideră că cei doi factori nu pot fi priviţi separat, dimpotrivă, ei
interacţionează şi sunt interconectaţi, iar şansa de a comite o infracţiune depinde de
„întâlnirea“ specifică dintre diferiţi factori în funcţie de fiecare caz în parte, ceea ce impune o
analiză complexă atât a capacităţii neuro-intelectuale, cât şi a elementelor heredo-colaterale
(atât biologice, dar şi socio-culturale), mediul de provenienţă etc.
Influenţa factorilor neuro-psihici în dezvoltarea comportamentelor
delincvenţiale:
disfuncţii cerebrale (s-a demonstrat unele anomalii ale traseelor bioelectrice care
apar la unii delincvenţi) care pot cauza anumite întârzieri în maturarea socială, fie pot
determina tulburări psihice;
deficienţe intelectuale - studii în domeniu au arătat o netă creştere a şanselor
spre acte antisociale de către cei cu capacităţi intelectuale reduse. Procentajul infractorilor cu
deficienţe mentale este similar, ca şi frecvenţă, cu cel al indivizilor cu tulburări emotiv-
afective. Unii autori au subliniat un risc crescut spre infracţionalitate în cazul indivizilor unde
deficienţa mentală este asociată cu acele carenţe emotiv-afective (minorul trăieşte mai mult
sub impulsul hic et nunc, cu un nivel scăzut al criticii raţionale, prezintă o slabă capacitate de
anticipare a faptelor comise; de asemenea, manifestă o empatie şi simpatie deficitară faţă de
semeni, sunt extrem de sugestibili, dar cu o puternică inhibiţie asupra tensiunilor şi tendinţelor
spre a săvârşi acte antisociale etc). Cu toate acestea nu trebuie să ne limităm doar la această
categorie socială, riscul de infracţiune creşte mai mult în rândul celor cu deficienţă, dar asta
nu-i exclude şi pe cei cu nivel intelectual normal şi care comit numeroase fapte imorale;
tulburări afective care sunt prezente sub forma unei imaturităţi sociale şi morale,
cu stări de dereglare a afectelor (V. Preda, 1981, p. 72). Acest fapt cauzează o dependenţă
afectivă şi în consecinţă o cotă crescută de sugestibilitate. Incompleta dezvoltare a unei
autonomii afective va scădea şansele de control asupra reactivităţii afective, şi mai ales a
celor socio-morale. A.M. Durea (apud Preda, 1981,p 75) a demonstrat că în general
delincvenţii prezintă o arierare a maturării afective de circa 2 ani comparativ cu cei
nedelincvenţi de aceeaşi vârstă. În privinţa carenţelor afective, frustraţia ocupă un rol
semnificativ şi poate facilita comportamente ce denotă instabilitate şi labilitatea afectivă,
ambivalenţă până la indiferenţă şi absenţa emoţiilor, a inclinaţiilor altruiste (creşte foarte mult
rata egocentrismului).
tulburări caracteristice identificate prin imaturitate la acest segment al
personalităţii manifestat prin: autocontrol insuficient, impulsivitate şi agresivitate, evaluarea
superficială sau derizorie a actelor antisociale comise, indolenţă şi dispreţ faţă de muncă,
28
tendinţe egocentrice cu semnifcative respingeri ale sistemului moral-normativ, dorinţa de a
avea o viaţă uşoară, fără grija zilei de mâine, etc
Influenţa factorilor familiali în dezvoltarea comportamentelor
delincvenţiale
Am remarcat şi în rândurile de mai sus importanţa mediului din care provine minorul
infractor, de modelele educaţionale pe care şi le înşuşeşte pe parcursul etapelor ontogenetice.
Putem vorbi de delincvenţă abia după vârsta de 14 ani când se presupune că se dezvoltă
conştiinţa morală şi discernământul. Pană la acestă etapă ontogenetică, rolul familiei este de
necontestat. Copiii reprezintă produsul familiei, sunt dovada vie a climatului din interiorul
căminului. Climatul educaţional familial reprezintă o formaţiune complexă ce cuprinde stările
psihice, caracteristicile relaţionării între membrii familiei, atitudini, opinii, valori. Această
entitate se prezintă în viaţa copilului ca fiind un filtru între influenţele educaţionale exercitate
de părinţi şi achiziţiile comportamentale realizate de către copil, acestea din urmă fiind de
asemenea influenţate (stimulate şi susţinute sau inhibate şi ignorate) de către părinţi şi mediul
familial. Climatul familial poate fi analizat prin prisma:
relaţiilor între cei doi parteneri (maniera de raportare unul la celălalt, acordul sau
dezacordul faţă de problemele cotidiene);
sistemului de atitudini parentale vis a vis de diferite norme şi valori sociale;
atitudinii şi raportarea părinţilor faţă de copil;
gradului şi maniera de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar, diferenţiat);
gradului de permisivitatea faţă de varietatea comportamentală a copilului;
dinamicii apariţiei unor comportamente tensionate, conflictuale;
manierei de aplicarea recompenselor sau acţiunilor punitive;
gradului de deschidere şi sinceritate al copilului faţă de părinţi.
Este lesne de înţeles că evoluţia unui copil depinde foarte mult de calitatea mediului
familial în care creşte. Ne vom opri aici asupra familiei hiper-autoritare şi hiper-permisive.
climatul familial hiper-autoritar poate fi susţinut de către unul din părinţi, de
obicei de către tată, sau chiar de către amândoi: tatăl este agresiv cu mama, care la rândul ei
manifestă conduite ostile faţă de copii. Mediul agresiv poate determina un întreg sindrom
antisocial la copil, factorul principal fiind frustrarea acumulată în timp şi este afectată în
primul rând latura atitudinal-relaţională care se manifestă prin stări de apatie, indiferenţă
accentuată faţă de cei din jur, o atitudine de protest faţă de noile influnţe exercitate asupra sa.
29
Studiind profilul familiei autoritar-agresive, R. Vincent (N. Mitrofan, 2000, p. 368)
identifică o serie de modele parentale:
a. tatăl dominator – caracterizat printr-o puternică personalitate, care ştie să se
impună fără drept de apel în faţa celorlalţi şi se bucură de un prestigiu apreciabil. Este tipul de
părinte care îşi consideră soţia şi copii ca fiind fiinţe slabe care trebuie conduse, pentru
aceasta cere respect şi ascultare. Rezultatul unei astfel de pattern îl reprezintă copii înhibaţi,
extrem de obedienţi, dar există şi situaţii în care se pot dezvolta analogii cu caracterul tatălui,
între părinte şi copil dezvoltându-se grave raporturi, cu brutale rupturi relaţionale între cei doi,
fiul fiind perceput ca rebel şi autoritar.
b. tatăl tiran – este o fire timidă, adesea slabă, dar care acţionează prin
supracompensare. Episoadele de furie exagerată determină o scădere a respectului faţă de
părinte, cu devalorizarea imaginii părinteşti, iar copilul reacţionează adesea prin stări de
inhibiţie, teamă, labilitate, ceea ce poate dezvolta dezechilibre mai profunde care pot apărea
când copilul conştientizează mediocritatea comportamentală a adultului, iar pattern-ul
încetează să mai fie un reper în evoluţia socială a fiului.
c. tatăl demisionar – este tatăl absent, care este preocupat de diferte alte
ocupaţii; este acel părinte care nu se simte apt să aibă grijă de copilul său, iar lipsa controlului
dezvoltă stări recalcitrante, lucru care permite copiilor să nu se încadreze în normele şcolare,
mai întâi, apoi cele sociale şi morale.
K.Wolf (N. Mitrofan, 2000, p. 368) studiind climatul familial hiperautoritar a
dezvoltat „profile de copii“ în funcţie de percepţia părinţilor asupra propriilor fii:
* copilul pitic – privită ca o fiinţă nedezvoltată, lipsită de valoare, care necesită o
permanentă corectură prin admonestări;
* copilul marionetă – care trebuie să corespundă întru totul cerinţelor şi exigenţelor
părinţilor: să fie cuminte şi ascultător etc;
* copilul sălbatic – care manifestă porniri şi comportamente indezirabile care trebuie
reprimate prin dresaj.
Prin aceste raporturi părinţi –copii şansele de acte delincvenţiale sunt foarte mari:
copilul în faţa unor părinţi hiperautoritari şi hiperagresivi nu poate răspunde decât cu
obedienţă, însă în cazul raportării lui la alţi copii mai ,,slabi“ sau cei care pot reprezenta din
nou „autoritatea“ (şcoala etc.), comportamentul învăţat în familie va fi foarte uşor aplicat:
descărcări bruşte, forme de conduită agresivă şi explozivă. V. Dragomirescu afirma că
majoritatea delincvenţilor provin din familii cu un sistem disciplinar haotic şi strict.
30
climatul familial hiper-permisiv – caracterizat printr-o exagerare a rolului parental
care ,,sufocă“ posibilitatea de exprimare a voinţei, personalităţii copilului; toate aceste
conduite „facilitează“ instalarea globului de cristal care protejează copilul, acesta devenind
adultul-copil, întrucât are loc o detaşare între imaginea de sine şi posibilităţile reale ale
acestuia (se observă conduite de îngâmfare, tendinţe spre auto-suficienţă, dorinţa de a impune
şi celorlalţi sistemul propriu de idei, opinii şi valori, chiar dacă acesta de multe ori nu are o
bază reală). Ca şi în cazul modelului familial discutat mai sus, este necesar să menţionăm că
cel mai frecvent model părintesc implicat în acest proces paideic este tatăl bomboană
(Vincent apud N. Mitrofan, 2000, p. 369) – manifestă conduite şi atitudini materne, ceea ce
înhibă şansele copilului de a accepta şi depăşi, mai târziu, frustrările pe care le întâmpină, sau
nu vor şti să răspundă corespunzător disciplinelor. Din perspectiva acestor părinţi, copii sunt
priviţi ca fiind fiinţe supranaturale – copilul idol – care şocheză prin puritatea lor şi care sunt
adoraţi pentru puritatea lor. De asemenea, apare şi copilul rege care este prioritar şi orice
dorinţa a lui este lege pentru părinţi. Aceste conduite dezvoltate şi întreţinute de către părinţi
nu pot decât să scadă foarte mult rezistenţa la frustrare a copilului, ulterior acesta fiind extrem
de înclinat spre delincvenţă tocmai din motivul că lui nu i-a fost refuzat nimic.
Acestea reprezintă doar câteva aspecte ale vastului sistem delincvenţial, după cum s-a
văzut acesta implică un complex sistem cauzal, fiind intercorelate multe subsisteme în sistem
şi sisteme în context. Aşadar, în concordanţă cu principiul conexiunii, originea şi dinamica
fenomenului infracţional nu poate fi rezultatul unui factor monocauzal şi nici al mai multor
factori, ci numai al interacţiunilor dintre aceştia, care îi dă configurarea şi care are un caracter
obiectiv. Dificultatea demersului teoretic şi de investigare practică a etiogenezei fenomenului
infracţional derivă tocmai din impedimentele ce se ridică în decelarea tipurilor de relaţii care
acţionează în mod specific în acest domeniu. Apelarea la categoriile ,,posibilitate şi realitate“
mijloceşte surprinderea mecanismului sintezei între continuu şi discontinuu în trecerea de la o
stare la alta în procesul determinării obiective a fenomenului infracţional. Realitatea acestuia
surprinde tocmai starea sa de fapt existentă prin ansamblul infracţiunilor prezente şi trecute.
Spre deosebire de realitate, posibilitatea desemnează totalitatea stărilor virtuale prin
care fenomenul infracţional poate trece, dar pentru care nu există încă suficiente condiţii de
realizare. La nivelul acesteia se impune a fi localizată adevărata prevenire, care trebuie să aibă
menirea tocmai de a împiedica sau elimina apariţia şi influenţa condiţiilor ce facilitează
trecerea din sfera posibilului în cea a realului în cazul unei infracţiuni concrete. Intervenţia
oportună şi eficientă este strâns condiţionată de înţelegerea faptului că dinamica
interacţiunilor interne şi externe, actuale sau de perspectivă, a factorilor biopsihosociali
31
marcaţi de influenţe criminogene, determină o gamă variată de posibilităţi prezente sau
viitoare ale apariţiei şi manifestării fenomenului infracţional. Graniţele dintre posibilul şi
imposibilul infracţional sunt relative, deoarece evoluţia stărilor de manifestare are un caracter
concret şi reprezintă expresia conţinutului intern şi a variabilităţii gamei care favorizează ori
suprimă unele direcţii. De asemenea, trebuie subliniat faptul că dacă anumite direcţii ţin de
esenţa sistemului, altele se cantonează la nivelul aspectelor accidentale ale acestuia. Primele
sunt direcţii necesare şi se manifestă ca tendinţe principale şi dominante, pe când celelalte
sunt întâmplătoare şi nu depind de condiţiile interne şi stabile, ci de condiţiile variabile
neesenţiale
II.2. Indici ai delincvenţei juvenile
Ţinând seama de aceşti indici ai delincvenţei, putem privi fenomenul ca fiind definit
prin:
a. instabilitatea emotiv-acţională;
b. inadaptare socială;
c. căutarea satisfacţiei materiale sau morale prin delict;
d. duplicitatea comportamentului delincvent.
a. Instabilitatea emotiv – acţională - reprezintă caracteristica generatoare a unui profil
ce face posibil un comportament delincvent. Acastă trăsătură poate fi întâlnită şi la restul
populaţiei, dar este necesar de subliniat faptul că în cazul indivizilor conformişti sociali
reacţiile emotiv-active sunt relativ stabile, acestea fiind determinate de sistemul axiologic
valid, precum şi de mediul ambiant. În cazul reacţiilor negative, nonconformiste şi
infracţionale sunt menţionaţi indivizii care prezintă o carenţă educţională semnificativă
(deprinderi antisociale), precum şi o labilitate emotiv-afectivă, cu reacţii inconsistente vis a
vis de stimulii din jur.
b. Inadaptarea socială - este cauzată de o insuficientă maturare socio-afectivă asociată
cu carenţe instructiv-educative, caracteristice grupurilor din care provine delincventul - medii
dezorganizate: orfani, părinţi divorţaţi, părinţi infractori, părinţi alcoolici. Implicarea
carenţelor educative care afectează dezvoltarea maturităţii sociale a fost analizată de R.
Mucchielli prin teoria disociabilităţii (Preda, V., 1998, p 80) care se exprimă prin următoarele
repere:
- neacceptarea colectivităţii, a societăţii;
- falsa percepţie socială a celor din jur;
- lipsa anticipării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise;
32
- respingerea rolului social acordat înainte de a deveni delincvent şi pe care îl
pretinde colectivitatea.
c. Căutarea satisfacţiei materiale sau morale prin infracţiune.
În actuala situaţie socio-economică tendinţa de a lua din bunul celuilalt este tot mai
accentuată. Însă în cazul indivizilor care reuşesc să-şi depăşească tensiunile (a se vedea
modelul teoretic asupra devianţei privită din perspectiva interconexiunii dintre trăsăturile
individului şi facilitatorii sociali) se poate observa o rezistenţă semnificativ scăzută în faţa
excitanţilor din mediul ambiant decât la ceilalţi indivizi. Stimularea excesivă provine din
sensibilitatea deosebită a infractorului cât şi din forţa specifică a stimulului, în condiţiile în
care lipsesc inhibiţiile pe linie socială.
d. Duplicitatea comportamentului delincvent – reprezintă comportamentul simulat al
delincventului, care fiind conştient de caracterul antisocial, distructiv al faptelor sale,
disimulează comportamentul pentru a scăpa de pedeapsă (fie cea a comunităţii, fie cea a
autorităţilor). Atât predelincvenţial şi / sau post-delincvenţial, infractorul poate juca rolul
omului cinstit, cu preocupări care nu are legături cu actul comis. La nivelul proceselor psihice
(de la cele primare - senzaţia, percepţia, reprezentările, până la cele superioare memoria,
imaginaţia, atenţia gândirea şi limbajul, voinţa, motivaţia, afectivitatea) mecanismele care
generează comportamentul delincvent se descifrează prin motivaţie cu atributele ei mobiluri şi
scopuri (acţiunea individului porneşte după apariţia unor impulsuri ori stimuli care devin
trebuinţe. Literatura de specialitate foloseşte termeni similari: need (trebuinţă) şi drive
(impuls), acestea fiind surse de activare). Aceste abordări psihologice privind implicaţia
proceselor motivatoare în actul delincvent au la bază determinarea cauzală în condiţiile
decalajului între cerinţe şi posibilităţi. Decalajul se resimte tensionat şi în consecinţă apar
blocaje, frustrări generate de privaţiuni. Unii autori emit ipoteze că toate frustrările creează o
instigare internă sau motivaţională la agresiune. Ţinând seama de direcţia sursei motivaţionale
a delincvenţei s-au conturat motive exogene-extrinseci ale delincvenţei şi motive endogene-
intriseci:
- motivele exogene sut reprezentate de elemente cu influenţa socială, ambientală
exercitată asupra omului. Pornind de aici putem numi ca motive altruiste acele conduite care îl
determină pe individ să comită o infracţiune, cu scopul de a realiza un beneficiu pentru un terţ
- de exemplu, teroriştii care comit acte atât împotriva semenilor cât şi a lor înşişi din dorinţa
de a împlini „voinţa şi învăţătura“ liderului.
- motivele endogene-intrinseci ale delincvenţei îşi au sursa în ,,interioritatea fiinţei
umane“. Se consideră că interioritatea reacţiilor emoţionale primare (frica, mânia, atracţia
33
sexuală şi posesivă puternică), este posibil să genereze un comportament violent. La nivelul
personalităţii din perspectivă psihologică, se consideră că imaturitatea intelectivă şi afectivă
generează comportamentul delincvent. Prin imaturitate intelectivă (intelectuală) se înţelege o
capacitate redusă pentru stabilirea unui raport relaţional între câştiguri şi pierderi în cazul
proiectării şi realizării unui act delincvent (analiza beneficiului şi a sancţiunii posibile).
III.3. Tipologii psihologice ale infractorilor
După cum reiese din „teoriile comportamentului deviant“ analizate mai sus, precum şi
a factorilor prezentaţi, este lesne de înţeles că demersul de elaborare a unei taxonomii a
delincvenţei trebuie să ţină seama de trăsăturile specifice infractorului. Tipologiile psihologice
efectuate de specialişti în caracterizarea infractorilor au fost diferite în funcţie de criteriul
utilizat, cum este corelaţia între structurile bioconstituţionale şi caracteristicile
psihocomportamentale. O laborioasă tipologizare a infractorilor a fost făcută de L. Yeblonshi
(1990 apud A. Zdrenghea, 1992) prin luarea în considerare a modului în care personalitatea
infractorului afectează comportamentul deviant. Astfel, autorul împarte delincvenţii în: •
criminali socializaţi,criminali nevrotici, • criminali psihotici, • criminali sociopaţi.
Criminali socializaţi, care în urma contactului cu mediile viciate cultural şi
moral, aceştia îşi vor însuşi acele aspecte normative indezirabile, el va învăţa regulile şi
valorile deviante. Prezentând tulburări emoţionale mai mult decât persoanele care nu au comis
infracţiuni, astfel de infractori apar mai mult drept violatori ai proprietăţii decât criminali
violenţi;
Criminali nevrotici sunt cei care comit acte infracţionale datorită compulsiunilor
nevrotice. Ei nu percep lumea distorsionat (aşa cum o percepe psihoticul), mai mult ei sunt
conştienţi că există ceva rău în gândirea şi comportamentul lor; cei mai mulţi comit infracţiuni
de tipul cleptomaniei, piromaniei. Comportamentul infracţional al acestor nevrotici se
datorează distorsiunilor personalităţii sau distorsiunii asupra lumii din jur;
Criminali psihotici sunt indivizi cu dezordini severe ale personalităţii, care au o
percepţie complet distorsionată a mediului social. Deşi nu-şi deliberează crimele, ei pot
comite acte infracţionale grave ca urmare a perceperii denaturate, izolării socialului. Înclinaţia
lor este în special spre acte violente lipsite de sens.
Criminali sociopaţi pot comite uşor acte grave de infracţiune dat fiind
minimalizarea sentimentului de anxietate sau vinovăţie. Ei se caracterizează printr-o
personalitate egocentrică, compasiunea lor faţă de alţii fiind limitată sau inexistentă.
34
Cu toate că mulţi delincvenţi prezintă elementul sociopatic, ar fi o exagerare să
afirmăm că toţi indivizii care manifestă comportamente devianţe, sub diferite forme şi grade,
sunt catalogaţi drept sociopaţi.
Analizând comportamentul delincvent V. Dragomirescu (1976, p 54) propune, cu scop
de explicare a fenomenului, acesta considerând semnificative afecţiunile psihiatrice în
predilecţia individului către comportamente antisociale, delincvente. Autorul amintit
sugerează următoarele tipuri de personalităţi care conturează comportamente delincvente:
a) personalitatea nevrotică caracterizată de inadaptare prin instabilitate,
intoleranţă sau contracţie. Prezintă conduite agresive, fiindu-i teamă de propria violenţă şi
dorinţă;
b) personalitatea dizarmonică sau psihopatică cu următoarele particularităţi:
- comportament delincvent prin inadaptări sociale;
- mare potenţial de asocialitate;
- comportament delictual polivalent;
- spontaneitate în acţiunile delictuale care decurg nu din incapacitatea de deliberare, ci din
cea de satisfacere imediată a pulsiunilor instinctiv-emoţionale şi imaturitate afectivă.
Acest tip de personalitate este caracterizat printr-o agresivitate exacerbată, un rol de
inductor negativ, activ, sociopatic, tendinţa de bravare şi de simulare.
c) personalitatea psihotică dezvoltă o degradare a mecanismelor ce susţin
funcţional viaţa psihică. În rândul psihoticilor cea mai gravă formă de manifestare este
comportamentul melancolicilor, caracterizaţi printr-o formă ambivalentă de agresivitate care
merge de pruncucideri la omucideri şi de la mutilări până la suicid. Un mare grad de
periculozitate îl prezintă şi schizofrenicii paranoizi prin frecvenţa conduitelor deviante
patologice şi actele agresive săvârşite cu ferocitate precum şi provocarea de leziuni multiple
prin mijloace de atacare din cele mai diverse.
d) personalitatea demenţială - autorul consideră definitoriu în diagnosticarea
degradării personalităţii în sensul unei regresiuni a eficienţei proceselor psihice globale
obiectivată în conduite predominant agresive impulsive, reactive sau instabile.
Pentru analiza şi, chiar, judecata faptelor comise de delincvenţi este extrem de
semnificativ a se ţine seama de gradul de sănătate psihică a individului cu scopul de a stabili
nivelul de responsabilitate intelectuală şi volitivă (prezenţa / lipsa discernământului) a
acestuia în momentul săvârşirii actului delincvent.
Aspectul intelectiv reprezintă gradul de conştientizare al persoanei asupra pericolul
social al faptei comise, transgresarea normelor sociale şi a urmărilor produse.
35
Aspectul volitiv constă în procesul de pregătire a infracţiunii de către delincvent în
vederea atingerii unor scopuri sau interese bine delimitate. Din perspectivă juridică
răspunderea penală pentru delictul săvârşit, prevăzut de legea penală reprezintă o capacitate
psihologică atât sub aspect intelectiv cât şi volutiv (Dragomirescu, 1976, p. 71).
În absenţa implicării conştientizate a celor două aspecte (intelectiv şi volitiv) în plan
psihologic ne aflăm în faţa unei incapacităţi psihofizice, iar în plan juridic a unei
iresponsabilităţi sau a lipsei de răspundere penală, ambele prevăzute în legea penală. Este
evident că incapacitatea psihofizică se constată extrajudiciar. Investigaţia pentru stabilirea
existenţei sau inexistenţei discernământului în momentul comiterii faptei prevăzută de legea
penală şi ca urmare stabilirea incapacităţii psihofizice semnifică lipsa discernământului. Lipsa
discernământului înlătură caracterul penal al faptei cu semnificaţie de iresponsabilitate în
comiterea faptei. (Art. 48 Cod Penal, defineşte iresponsabilitatea: ,,nu constituie infracţiune
fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza
alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale,
ori nu putea fi stăpân pe ele“). După cum se poate deduce, legiuitorul obligă specialiştii
psiholog şi psihiatru să stabilească post-actum discernământul prin diagnosticarea capacităţii
psihofizice sub aspect intelectual şi volutiv, a făptuitorului din timpul comiterii faptei.
În urma analizei anterioare se ridică întrebarea inevitabilă: care sunt elementele
caracteristice şi diferenţiatoare ale personalităţii infractorului în raport cu personalitatea unui
neinfractor? Numeroase studii de specialitate (Voinea, 1999) au evidenţiat unele diferenţe
semnificative doar la nivel comportamental şi volitiv, în modul de a acţiona şi reacţiona într-
un anumit cadru psiho-social şi în maniera de a soluţiona anumite conflicte apărute în acest
areal. Astfel că analizele asupra personalităţii infractorului au vizat în primul rând acele
trăsături stabile înregistrate în cazul celor care emit o serie de acte împotriva semenului sau
împotriva legii. O deosebire marcantă între personalitatea infractorului şi cea a individului
obişnuit, nedeviant o constituie „instabilitatea emotiv-acţională“ (T. Bogdan, 1973, apud.
Voinea, M 1999), mai exact incapacitatea celui dintâi de a dezvolta o continuitate
compotamentală şi atitudinală, ceea ce determină salturi nemotivate de la o extremă la alta, o
inconstanţă şi o semnificativă imprevizibilitate faţă de diferiţi stimuli. Acest fapt nu absolvă
individul „normal“, nedeviant de anumite reacţii necontrolate sau de un anumit nivel de
instabilitate; dimpotrivă. Însă în acest caz se remarcă un caracter de relativitate al reacţiilor
faţă de stimuli realizat prin reglare voită şi conştientă, printr-o continuitate şi constanţă
(calitativă şi cantitativă) puternică a acestora în timp, precum şi prin lipsa unor oscilaţii
excesive.
36
Pe de altă parte indivizii care comit acte antisociale sunt caracterizaţi şi prin
incapacitatea de a se conforma diferitelor cerinţe sociale. Astfel că, respectarea unui sistem
normativ determină dezvoltarea anumitor conduite faţă de semeni, iar în cazul individului
amintit anterior se remarcă o inadaptare socială semnificativă (Voinea, 1999). Aceşti indivizi
sunt extrem de refractari la diferite forme de influenţe social educative organizate, de cele mai
multe ori crează dificultăţi în grupul de apartenenţă. De cele mai multe ori, mediul de
proveninţă al acestor indivizi este unul puternic carenţat educativ şi moral, având fie
deficienţe structurale (familii dezmembrate, absenţa unui părinte ca urmare a decesului,
divorţului, părăsirea căminului conjugal etc.) fie deficienţe funcţionale (există structura
completă a familiei, dar părinţii manifestă pattern-uri paideice predominante de tip laisse-
faire, fie există carenţe culturale şi un nivel socio-economic deficitar, consum excesiv de
alcool sau preocuparea părinţilor pentru acţiuni cu caracter infracţional etc.). Inadapatarea la
diferitele norme sociale se manifestă sub diferite forme şi grade, cel mai frecvent mod este cel
al vagabondajului care, de fapt, reprezintă o condiţie generatoare şi facilitatoare pentru alte
comportamente deviante. Absenţa frecventă din mediul familial nu reprezintă doar lipsa unor
modele educative, a unor influenţe pozitive, ci în primul rând o raliere la diferite grupări,
benzi predelincvente, a căror structură şi reguli fac posibile devoltarea diferitelor
comportamente antiscociale şi delincvenţiale.
O altă caracteristică a personalităţii infractorului este reprezentată de dorinţa de
satisfacţie materială sau morală prin diferite acte delincvenţiale, rezultatul acestora poate să
fie imediat sau după o anumită perioadă de timp, diferenţa de temporalitate fiind dovedită de
calitatea şi gravitatea faptei comise (Bogdan, 1973).
În mod obişnuit infractorul, mai mult sau mai puţin conştient de gravitatea faptelor
sale, comite diferite acte antisociale în condiţii de mare discreţie, ferit de ochii celorlalţi, acest
fapt reprezintă ceea ce specialiştii numesc „duplicitatea delincventului“. Prudenţa manifestată
permanent, aproape obsesiv, prezentarea unei minţi oneste, a unui comportament „obişnuit“
care să nu ridice nici cele mai mici suspiciuni faţă de persoana sa, reprezintă preocupări
curente ale individului deviant, astfel că duplicitatea devine a doua natură a infractorului.
Această străduinţă intensă are drept rezultat o artificializare a conduitei infractorului, apar
scăpări banale, dar extrem de sugestive pentru un observator avizat. În aceste condiţii
individul trăieşte o intensă stare de tensiune care îi va îngreuna tot mai mult controlul asupra
situaţiei, ajungând să facă unele greşeli, la prima vedere insignifiante dar care permit
specialiştilor identificarea rapidă a infractorului (cele mai frecvente erori le constituie uitarea
de diferite obiecte care le aparţin, urme lăsate neglijent la locul faptei etc.). Cunoaşterea
37
acestor mici detalii, precum şi amnezia postinfracţională intensifică semnificativ starea
tensională resimţită de către individ, ceea ce-l determină, în mod obişnuit, să revină la locul
faptei şi astfel să fie reţinut de organele competente.
La o primă evaluare se poate afirma că toate aceste trăsături reprezintă specificitatea
personalităţii infractorului. Este necesar să atragem atenţia asupra faptului că aceste aspecte se
pot întâlni şi la individului nedeviant; elementul semnificativ de separare a celor două
categorii sociale reprezentând intensitatea şi frecvenţa de manifestare a fiecărei caracteristici.
În unele condiţii individul „obişnuit“ va apela la unele elemente duplicitare sau va prezenta o
stabilitate afectiv-volitivă mai scăzută. Acest fapt, însă, nu reprezintă neapărat şi faptul că
respectivul individ va comite acte infracţionale. În cazul subiectului delincvent trăsături
amintite sunt mult mai frecvente şi mult mai uzuale. Elementul modal al diferenţierii este cel
al trecerii sau nu la actul infracţional.
De la aceste caracteristici ale personalităţii infractorului se poate elabora o taxonomie
a tipurilor de infractori, acest fapt putând fi realizat din perspectiva diferitelor discipline
(Voinea, 1999, p 50 - 53). Sub aspect juridic, indicii cei mai frecvenţi de clasificare sunt cei
referitori la vârsta infractorului: minori şi majori, reiterarea actelor delincvenţiale: recidivist
vs nerecidivist (primari). Din prisma evaluării criminologice şi psihologice, clasificarea ţine
seama de numeroase criterii, cele mai semnificative vizează gradul de profesionalism al
infracţiunii comise, gradul de adaptare socio-afectivă a individului, precum şi diferitele
fenomenologii delincvenţiale:
d. nivelul semnificativ acordat infracţiunii de către indivizii
devianţi îi împarte în delicvenţi profesionişti şi cei ocazionali. Cei dintâi se caracterizează
printr-un nivel crescut al inadaptării şi al antisocialităţii, fiind mereu preocupaţi de
organizarea riguroasă a actului infracţional, aceste reprezintă sensul vieţii lor, un mod de a
exista. În mod curent, profesioniştii sunt inteligenţi, prevăzători, activi şi plini de iniţiativă,
calmi şi hotărâţi. Din punct de vedere afectiv, aceşti indivizi sunt glaciali, insensibili şi
permanent nemulţumiţi, nu îşi pot amâna satisfacţiile imediate. Infractorii ocazionali
reprezintă categoria indivizilor care sunt bine integraţi în sistemul socio-normativ şi care intră
sub incidenţa legii în urma unor circumstanţe nefaste (crime pasionale, accidente rutiere etc.).
Aceştia se reintegrează social şi dispun de o imagine asupra consecinţelor infracţiunii comise,
spre deosebire de profesionişti.
e. gradul de adaptare socială specific infractorului în corelaţie cu
capacitatea infracţională. Această tipologie ţine seama de contextul pentru comiterea actelor
infracţionale, precum şi de posibilele combinaţii ale acestora; „adaptabilitatea socială relevă
38
gradul de integrare socială a individului, iar capacitatea infracţională denotă potenţialul
infracţional al personalităţii individului şi se referă la nucleul central al personalităţii
infractorului“ (M. Voinea, 1999, p 51). Din îmbinarea celor doi factori au fost dezvoltate
patru tipuri de delincvenţi:
b1. tipul infractorului caracterizat printr-un nivel crescut al adaptabilităţii sociale, cât şi al
capacităţii infracţionale. Aceşti indivizi sunt consideraţi extrem de periculoşi întrucât deţin
resurse valide, au o poziţie socială însemnată, cu un „angrenaj relaţional“ optim şi pozează în
oameni oneşti; toate aceste caracteristici îngreunând foarte mult depistarea şi pedepsirea lor
corespunzătoare.
b2. tipul infractorului caracterizat printr-un nivel scăzut al adaptabilităţii, însă o capacitate
infracţională semnificativă reprezintă categoria recidiviştilor, în mod special, aceştia sunt uşor
de identificat întrucât atrag mereu atenţia asupra lor sau sunt permanent supravegheaţi.
b3. tipul delincventului slab adapatat social şi cu un potenţial infracţional redus reprezintă
categoria indivizilor aflaţi la limita inferioară a societăţii care comit diferite infracţiuni doar
din raţiuni de subzistenţă.
b4. tipul deviantului caracterizat printr-un nivel optim al adaptabilităţii social şi un potenţial
infracţional redus reprezintă, în general, acei indivizi care comit infracţiuni în mod
accindental, chiar dacă gravitatea acestor fapte este semnificativă din cauza reacţiilor
emoţionale explozive.
f. J Pinatel a clasificat infractorii din prisma fenomenologiei,
astfel dezvoltând tipul homotropilor (indivizii care comit acte delincvenţiale urmând acelaşi
„tipar“, pentru care infracţiunea a devenit un mod de viată, o „profesie“, iar prinderea lor este
percepută de către aceştia drept un „eşec profesional“, aceştia în general recidivează) şi al
politropiilor (infractori care comit diferite infracţiuni prin diferite mijloace). Aceştia din urmă
sunt clasificaţi pe de o parte în tipuri definite, iar pe de altă parte în tipuri nedefinite:
c1. tipurile definite de politropi cuprinde grupul profesioniştilor (dotaţi intelectual, cu resurse
pentru a se adapta diferitelor situaţii, insensibili şi egogocentrici etc.), precum şi cel al
infractorilor ocazionali (nerecidivişti, destul de bine integraţi în sistemul social, aceşti
indivizi pot fi catalogaţi fie criminali pasionali, fie pseudocriminali, cei care comit delicte în
mod involuntar, prin neatenţie, ignoranţă etc.);
c2. tipurile nedefinite de politropi care vizează categoria caracterialilor (indivizi cu tulburări
de conduită de natură educaţională, psihopatică sau neuropatică), a perverşilor (lipsiţi de
afectivitate, de intimitate şi de moralitate, aceşti indivizi manifestă tendinţe antisociale
însemnate, egocentrism, orgoliu nemărginit şi tendinţe de gelozie semnificative) cât şi cea a
39
debililor mentali (indivizi caracterizaţi prin deficienţe intelectuale şi prosexice majore,
neavând discernământ sunt extrem de naivi şi creduli).
În practică se constată că fiecare infractor poate fi considerat drept un caz particular,
fiecare dispune de o serie de caracteristici fiziologice, psihologice şi atitudini sociale care nu
se repetă întocmai la ceilalţi infractori. Astfel în timp ce un infractor dat este definit prin
anumite tentaţii şi dorinţe (materiale, hedonive etc), un altul poate urmări o afirmare de sine,
combaterea sau supunerea adversarului. Tocmai acesă paletă largă de profile psiho-
caracteriale îngreunează semnificativ elaborarea unor concluzii generale cu privire la
remediile criminalităţii. Practica şi legea penală au solicitat să se ţină seama de existenţa
unor tipuri de infractori cum sunt infractorii minori - infractorii majori, infractorii primari -
infractorii recidivişti. În aceasta situaţie, criminologia modernă a recurs la ştiinţa tipologiei
„care se ocupă cu clasificările în tipuri şi criteriile după care acestea se fac“ (P-Popescu-
Neveanu, 1978), cu descrierea tipurilor şi metodelor prin care aceştia pot fi reperaţi şi
evaluaţi. Astfel, se preconizează existenţa unor grupe de persoane, a unor categorii de
infractori, iar persoanele care alcătuiesc un asemenea grup prezintă trăsături asemănătoare;
aceşti indivizi aparţin aceluiaşi tip, mai exact:
a) o totalitate de trăsături moral-psihologice;
b) trăsăturile sunt caracterizante; cel care le întruneşte are un anumit profil;
c) trăsăturile sunt comune unui grup de oameni.
Există o tipologie juridică după felul infracţiunilor juridice:
a. cei care săvârşesc infracţiunii contra vieţii: - ucigaşi, asasini;
b. cei care săvârşesc infracţiuni contra bunurilor - hoţi, tâlhari, delapidatori;
c. cei ce săvârşesc infracţiuni de fals - falsificatori.
Aceasta tipologie juridică penală este utilă, dar totuşi incompletă. Din perspectivă
criminologică este necesară o caracterizare şi o tipologie a criminalilor din interior, după
datele şi trăsăturile caracteristice ale infractorilor, datorită cărora au săvârşit anumite
infracţiuni şi nu altele. Prin urmare, s-a ajuns la anumite feluri de tipuri de infractori, la o
tipologie criminologic.
A. O prima delimitare pune în evidenţă diferenţele dintre infractorii organizaţi şi
infractorii dezorganizaţi. Astfel, infractorii organizaţi (cei care îşi premeditează acţiunea) au,
de obicei, inteligenţa peste medie, metodic şi viclean, iar crimele lui sunt bine gândite şi cu
atenţie pregătite. Crima este, de obicei, comisă în afara zonei unde locuieşte sau lucrează,
autorul dispune şi dovedeşte o crescută mobilitate, călătorind mai mulţi kilometri decât o
persoană obişnuită.(Butoi T., 2003, p. 184)
40
Pentru a dispune de o imagine mai completă asupra acestei tipologii infracţionale,
propunem în continuare analiza comparativă asupra profilului comportamental specific la
celor care „operează“ ad-hoc, respectiv cei care dezvoltă adevărate strategii în vederea
atingerii unui profit maxim.
Organizat Neorganizat
Scor ridicat al inteligenţei Scor scăzut al inteligenţei
Competenţă socială Inadecvat social
Calificare profesională Necalificat
Competenţă sexuală Incompetent sexual
Statut social ridicat Statut social scăzut
Loc de muncă stabil (tatăl) Fără loc de muncă (tatăl)
Educaţie inconsecventă în copilărie Educaţie dură în copilărie
Tip controlat în timpul comiterii faptei Tip anxios
Consum de alcool Consum minim de alcool
Stres situaţional crescut (agitaţie) Sters situaţional minim
Coabitează cu un partener Trăieşte singur
Mobilitate mare (maşina bună) Trăieşte sau lucrează în apropierea locului
crimei
Urmăreşte crima (în presă) Interes minim faţă de eveniment
Îşi poate schimba locul de muncă / oraşul Schimbare semnificativă de comportament
(abuz de droguri / alcool, religiozitate)
Diferenţele majore între cele două categorii de infractori nu se regăsesc doar la nivelul
particularităţilor sociale (educaţie, pregătire profesională etc), cât mai ales la nivel
comportamental:
Organizat Neorganizat
Plănuieşte atacul Atac spontan
Victima / locul este necunoscut Victima / locul este cunoscut
Personalizează victima Depersonalizează victima
Controlează conversaţia Conversaţie minima
Locul crimei reflectă pierderea controlului Locul crimei este neingrijit, întâmplator
41
Caută victime docile Victima este aleasă aleator
Constrânge victima Constrângere minimă
Viol agresiv înainte de moartea victimei Actul sexual după moartea victimei
Cadavrul este ascuns Cadavrul este lăsat la vedere
Arma / urme absente Arma şi urme prezente
Transportă cadavrul Cadavrul rămâne la locul crimei
Victimele sunt indivizi uşor manipulabili şi / sau dominaţi, de obicei sunt străini cu
care făptaşul are ceva trăsături comune. Infractorul este considerat sociabil şi foloseşte
abilităţile verbale pentru a-şi manipula victimele şi pentru a prelua controlul asupra lor. Este
conştient de gravitatea faptei săvârşite şi este încrezător în abilităţile sale în confruntarea cu
anchetatorii. Mai mult, urmăreşte reportajele de ştiri privind crima şi frecvent ia un obiect
personal al victimei pe care îl poate folosi pentru a retrăi evenimentul sau pentru a-şi continua
fantezia (a se vedea comportamentul violatorilor care de multe ori păstrează lenjeria victimei
şi îi atribuie valoare de fetiş). Controlul sexual asupra victimei joacă un rol important în
scenariul său; evită să lase dovezi şi, de obicei, îşi aduce propria armă.
Cum am văzut şi în tabelul de mai sus, în cazul criminalului organizat, acesta
obişnuieşte să-şi mute victima de la locul crimei pentru a preveni descoperirea şi o transportă
foarte bine ascuns, ferit de privirile poliţiştilor sau a altor persoane.
Infractorii neorganizaţi sunt caracterizaţi, în mod obişnuit, de abilităţi intelectuale sub
medie, este singuratic, necăsătorit, trăieşte fie singur, fie cu o rudă, în vecinătatea locului
crimei. Are semnificative dificultăţi în stabilirea şi menţinerea relaţiilor cu ceilalţi şi este
descris ca un inadaptat social. Acesta acţionează impulsiv şi, în general, îşi selectează victima
din proximitatea sa geografică, nu dispune de un vehicul şi evită oamenii, astfel că este
apreciat de către cei din jur drept un incompetent din punct de vedere sexual, locul crimei va
fi dezorganizat. Depersonalizarea victimei reprezintă o mutilare facială sau o rănire în exces,
iar actele sociale au loc, în mod obişnuit, după moartea victimei (comportament necrofil).
Locul morţii şi locul crimei coincid în general şi, de obicei, nu există nici o încercare de a
ascunde cadavrul. În cazul mutilării cadavrului, este posibil ca autorul să poziţioneze victima
într-o manieră specială, care are semnificaţie pentru el. De cele mai multe ori arma crimei este
lăsată la locul faptei.
S-a încercat conturarea portretului personalităţii criminale şi în funcţie de alte criterii
(Butoi, T. 2004):
a) în funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului: ♪ infractori
normali; ♪ infractori anormali.
42
b) în funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale: ♪ infractori recidivişti; ♪
infractori nerecidivişti.
c) în funcţie de gradul de pregătire infracţională: ♪ infractori ocazionali; ♪ infractori
de carieră.
B. În funcţie de modul în care personalitatea infractorului afectează comportamentul
lui criminal, L.Yablonski diferenţiază următoarele categorii de criminali :
1. Criminali socializaţi – sunt cei care prezintă tulburări emoţionale, sunt foarte uşor
influenţabili de aspecte indezirabil social, ei devin criminali sub influenţa mediului în care
sunt promovate norme şi conduite deviante în general, sunt mai mult violatori de proprietăţi
decât criminali violenţi;
2. Criminali neurotici – ajung să comită fapte infracţionale datorită compulsiunilor
neurotice, de altfel sunt conştienţi de caracterul imoral şi antisocial al gestului lor;
3. Criminali psihotici - sunt indivizi cu dezordini severe ale personalităţii care au o
percepţie complet distorsionată asupra societăţii, acţionează brusc, fără o planificare
prealabilă şi pot comite cele mai bizare şi lipsite de sens acte criminale;
4. Criminali sociopaţi – manifestă o accentuată tendinţă egocentrică, lipsită de empatie
sau afecţiune faţă de ceilalţi, nu simt decât arareori sentimente de teamă sau culpă.
V. Dragomirescu consideră că structura personalităţii poate să aparţină uneia dintre
urmatoarele categorii :
- personalitate matură;
- personalitate nevrotică – structuri neadaptate, cu o mare labilitate afectivă,
comportamente contradictorii şi tendinţe de agresivitate asociate ori disimulate;
- personalitate psihopatică – specific individului puternic neadaptat şi deviat social;
- personalitate psihotică;
- personalitate demenţială – caracterizat printr-un comportament agresiv, compulsiv şi
imprevizibil.
C. În funcţie de gradul de pregătire infracţională, L. Yablonski diferenţiază două
categorii de infractori :
1. Criminalii situaţionali - caracterizaţi prin faptul că:
- se confruntă cu o problemă care solicită acţiunea;
- aleg acţiunea care constituie o violare a legii;
- au fost prinşi, arestaţi, condamnaţi şi li s-a oferit statutul de criminali;
- până la comiterea infracţiunii s-au supus sistemului normativ al societăţii.
- Criminalii de cariera - se caracterizează prin următoarele trăsături :
43
- crima este mijlocul principal de asigurare a traiului;
- îşi formează deprinderi tehnice şi modalităţi de acţiune pentru comiterea
infracţiunilor asupra proprietăţii;
- îşi dezvoltă atitudini favorabile pentru infracţiune şi nefavorabile pentru societate;
- mediul privativ este apreciat drept o şcoala a crimei;
- din punct de vedere psihologic nu prezintă caracteristici care să-l diferenţieze de non-
criminali.
Referitor la crima prin violenţă, Yablonski stabileşte următoarele categorii ale
structurilor de violenţă:
1. violenţa legală aprobată raţională (acţiuni de apărare a ţării în perioadă de război);
2. violenţa ilegală, aprobată, raţională (crimele pasionale);
3. violenţa ilegală, neaprobată, raţională (hoţiile pentru satisfacerea trebuiţelor
primare - hoţii).
4. violenţa ilegală, neaprobată, iraţională (acte criminale lipsite de sens sau utilitate).
D. Ion Oancea realizeaza o tipologizare care cuprinde următoarele categorii de
infractori :
1. Criminalul agresiv (violent) este adeptul crimelor violente, brutale şi cu consecinte
multiple: omoruri simple sau calificate, lovituri cauzatoare de moarte, vătămări corporale cu
grade diferite de gravitate, incendii intenţionate, unele calomnii grave, unele violenţe morale
continue care imping victima la sinucidere. Aceşti faptuitori sunt caracterizaţi printr-o acută
sărăcie afectivă, dezvoltă cu uşurinţă diferite tipuri de manii, şi prezintă un comportament
ostil şi violent faţă de ceilalţi (Oancea,I, 1998, p. 247).
2. Criminalii achizitivi comit crime contra proprietăţii, contra bunurilor, valorilor
pecuniare: hoţi (pentru furt), tâlhari (pentru tâlhărie), şarlatani (pentru înşelăciune),
delapidatori (delapidare), falsificatori (pentru fals), mituitori, traficanţi (acte de corupţie). Prin
comportamentul prezentat de aceşti infractori se umăreşte:
a) desfăşurarea acelor acţiuni ce privesc bunurile şi valorile materiale;
b) acţiunile constau în luarea, însuşirea şi folosirea acestora bunurilor sustrase;
c) în scop de câştig, de apropiere, în folos propriu.
3. Criminalul caracterial prezintă structuri şi tulburari ale vietii afective şi active.
Caracteristici :
a) o anumită tendinţă sau impulsiune afectivă (ex:agresivitatea) se dezvoltă în mod
pronunţat şi domină întreaga personalitate, iar voinţa şi controlul de sine nu le pot opri.
b) există o tulburare parţială a psihicului persoanei;
44
c) din punct de vede mental, infractorul este conştient de indezirabilitatea faptelor sale;
În literatura de specialitate criminalii caracteriali sunt de mai multe feluri :
a) Criminali psihopatici :
- tipul orgolios (paranoic) caracterizat prin orgoliu, trufie; comite acte de violenţă;
- tipul pervers, nemilos; comite acte infracţionale cu multă cruzime;
- tipul nervos (hiperemotiv) caracterizat prin iritabilitate excesivă; comite acte de
conflict;
- tipul oscilant, agitat şi schimbător caracterizat printr-o stare de agitaţie; comite acte
de violenţă sau neglijenţă;
- tipul schizoid (introvertit) comite acte de imprudenţă.
b) Criminali psihonevrotici :
- tipul psihostenic caracterizat prin stări de îndoială, teamă, inacţiune;
- tipul neurostenic, sensibil la oboseală, ipohondru;
- tipul isteric.
4. Criminalul lipsit de scrupule sexuale
Infracţiunile în legatură cu viaţa sexuală sunt cele mai periculoase şi cu urmări
individuale şi sociale dezastruase: violul, „raportul social de orice natură cu o altă persoană
prin constrângerea acesteia sau în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa“
(art. 197 Cod Penal), raportul sexual cu o minoră, incestul produc indignare.Aceste fapte sunt
săvârşite de persoane lipsite de simţ moral şi grija faţă de victimă, de către persoane brutale.
În ceea ce privesc infracţiunile cu caracter sexual, există o largă taxonomie:
- cei care au contact sexual cu minori;
- cei care săvârşesc fapta faţă de persoane aflate în imposibilitatea de a se apăra
(inconştienţă cauzată ce motive medicale, sau induse: băuturi alcoolice, substanţe psihotrope,
hipnoza etc);
- cei care comit fapta faţă de rudele apropiate (incest);
- cei care agresează un partener de acelaşi sex.
Criminalii care utilizeaza procedee şi mijloace anormale şi patologice sunt: ♪ sadicul şi
♪ masochistul.
5. Criminalul profesional – pentru acesta actul infracţional reprezintă sursa de
existenţă. Aici întâlnim două categorii:
a) Criminalul profesional pasiv – reprezintă acel individ care comite aleator diferite
acte infracţionale, fără să se pregătească sau să muncească. Se caracterizează printr-un nivelul
scăzut de inteligenţă, o capacitatea deficitară de rezolvare a dificultăţilor zilnice;
45
b) Criminalul profesional activ – este un individ cu un nivel normal de dezvoltare,
uneori chiar peste medie şi comite acţiuni cu un risc crescut pentru victimă, dar şi pentru
societate: trafic de femei, falsificarea de bani, uz de fals.
Indiferent de gradul de implicare în săvârşirea actului antisociali, criminalii
profesionişti prezintă o permanentă stare de iritabilitate, au o accentuată tendinţă spre
vagabondaj şi aventuri, ceea ce explică într-o oarecare măsură incapacitatea de a se încadra
într-o activitatea socio-profesională susţinută, sunt foarte bine ancoraţi în prezent, sunt mari
amatori de alcool, au cutezanţă nemăsurată, se supraapreciază, sunt insensibili şi egocentrici,
sunt lipsiţi de scopuri sociale superioare şi proiectate în timp şi se eschivează de sub orice
coerciţie moral-socială (Bogdan T., 1973).
6. Criminalul ocazional comite crime sub influenţa tentaţiilor provocate de mediul
exterior, acest fapt este explicat prin conduita bună până la comiterea faptei; săvârşesc actul
antisocial datorită împrejurărilor şi, mai ales, nu recidivează.
7. Criminalul debil mintal este acel infractor cu un potenţial nativ foarte limitat, nu
este conştient de gravitatea faptei sale şi, odată prins asupra infracţiunii neagă realitatea. De
asemenea acesta nu poate proiecta rezultatele acţiunii sale întrucât este caracterizat printr-o
gândire infantilă, se descurcă greu în activitatea sa, este egocentric, vede totul prin prisma
proprie, nu se poate transpune în situaţia altuia, are un control puternic deficitar asupra
propriilor reacţii şi, în general, este izolat social.
8. Criminalul recidivist este cel care comite în mod repetat crime, este înregistrat în
registrul de cazier judiciar sau a fost reţinut pentru un timp într-un spaţiu punitiv (la
penitenciar). În cazul recidivului nu putem susţine tendinţele native spre acte antisociale ci,
mai degrabă, este vorba de o serie de deprinderi dobândite, energii canalizate spre o direcţie
criminală. Conform taxonomiei legal-juridice avem două tipuri de recidivişti: ♪ recidivisti
postcondamnatorii - cei care după ce au săvârşit pentru prima dată o infracţiune ajung să
comită alte fapte infracţionale şi ♪ recidivisti post executorii - după ce au executat pedepse
pentru prime infracţiuni, comit din nou alte infracţiuni.
9. Criminalul ideologic (politic): individul care execută o pedeapsă, de cele mai multe
ori privatoare de liberate, din cauza unor convingeri politice, ştiinţifice sau religioase,
gravitatea acestor acte resimţindu-se la nivel social, întrucât pot afecta o serie de legi existente
într-un stat. La baza acestor conduite se găseşte dorinţa de a schimba un anumit regim social,
mult mai puţin fiind urmărite interesele personale (să ne amintim de victimele regimului
comunist, unde numeroşi intelectuali, preoţi şi tineri erau apreciaţi ca fiind „duşmani ai
poporului“ din cauză că manifestau o atitudine pro-democratică).
46
10. Criminalul alienat: din cauza gradului crescut de inconştienţă nu poate răspunde
penal, considerându-se că în timpul comiterii infracţiunii nu era în deplinătatetea facultăţilor
mentale. Din acest motiv se recomandă asigurarea unor măsuri de prevenire, măsuri medicale
prevăzute de lege. Se caracterizează prin tulburări grave care cuprind întreaga lor viaţă
psihică; nu este stăpân pe dorinţele şi emoţiile sale, nu are control de sine şi nici conştiinţa
stării lui astfel încât este iresponsabil şi nu raspunde penal:
- criminalul paranoic - psihoza paranoică;
- criminalul schizofrenic – schizofrenia;
- criminalul maniaco-depresiv - psihoza maniaco-depresive.
E. În functie de modul de operare se distinge :
a) infractori de ocazie – sunt cei care comit spontan infracţiunea, sub presiunea
satisfacerii anumitor dorinţe, astfel că profită de unele situaţii accidentale şi ajung să-şi
însuşească lucrul pierdut, să fure unele bunuri nesupravegheate sau să lovească o persoană
etc. Toate aceste conduite îi conferă infractorului o stare de agitaţie emoţională ceea ce îl
determină să comită numeroase greşeli care fac facilă depistarea şi prinderea lui de către
organele competente.
b) infractorii de obicei – sunt cei care îşi câştigă existenţa de pe urma infracţiunilor
comise, îşi caută victimele şi contextele favorabile, aici se subliniază existenţa unui stil
personal de „operare“ (modus operandi). Fiind obişnuiţi cu actele antisociale deţin un control
de sine destul de bun, folosesc diferite tertipuri pentru a putea tergiversa ancheta sau de a o
conduce spre o pistă greşită.
Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite atât
organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reintegrare
în societate, cât şi posibilitatea anchetatorilor de a stabili adevărul.
Cerşetorul apelează la sensibilitatea semenilor şi acţionează prin intermediul rolului
jucat verbal, printr-o mimică şi construcţie adecvată şi se urmăreşte înduioşarea acestuia
pentru a obţine bunuri materiale: mâncare, hrană, bani. Pentru a atrage atenţia utilizează
metode precum: modularea vocii, invocarea unor mari necazuri. Eventualele infirmităţi sunt
subliniate cu grijă şi apoi fie etalate ostentativ, fie sugerate discret. Acest tip de infractori
profită de orice sentiment sau interes al publicului, fiind un bun cunoscator empiric în
sesizarea şi exploatarea trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerşesc;
Hoţul este cel care printr-un dezvoltat spirit de observaţie şi mijloace de operare
rapide şi ingenioase urmăreşte însuşirea unor bunuri de la diferite victime. Inclinaţia spre risc
47
este deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori mizează pe elemente cu extrem de puţine
şanse de reuşită. În cazul în care este prins imediat părăseşte obiectul sustras şi fuge imediat;
Spărgătorul face parte dintr-un grup infracţional, banda de la bloc este cea mai
frecventă formă şi apelează în mod obişnuit la forţă pentru apărare sau imobilizarea
victimei,pe această cale se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-şi însuşească bunuri, de
hoţi;
Tâlharul – apelează cu uşurinţă la violenţă şi cruzime, deşi recurge la asasinat doar
în caz de nevoie şi de multe ori în scop defensiv;
Infractorul intelectual - escrocul, falsificatorul, şantajistul, uzează cu preponderenţă
minciuna pentru a-şi ascunde faptele, dispune de o mare elasticitate a minţii, îşi „citeşte“ cu
uşurinţă victima, indentifică rapid punctele vulnerabil ale acesteia, se eschivează cu mare
persuasiune, astfel că pot scăpa rapid de încurcătură;
Asasinul – reprezintă forma cea mai gravă de infractor, prezintă o accentuată
insensibilitate faţă de semeni, este orientat predominant către sine, doreşte să-şi domine
victima, prezintă o capacitate de raţionalizare scăzută, este instabil şi superficial în contactul
afectiv. Comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care
oferă situaţii conflictuale de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.
Continuarea analizei asupra tipului de infracţiune şi încercarea elaborării unei
taxonomii cât mai detaliate şi pertinente, ne duce cu gândul la tipologiile deţinuţilor în mediile
privative de libertate. Administraţia penitenciarului primeşte în custodie două categorii de
deţinuţi (Mitrofan, 2000, p 393):
a). cei care se consideră vinovaţi;
b). cei care neagă orice vinovăţie.
Interpretarea lor asupra faptelor este diferită şi mai ales comportamentul în timpul
detenţiei. Cei din urmă au frecvente crize depresive cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Problema justificărilor infracţionale şi cea a recidivei sunt prezentate pe larg, accentuându-se
diferenţele dintre diversele categorii de condamnaţi.
A doua distincţie este determinată de nivelul cultural al deţinuţilor: cei cu studii sunt
mai socializaţi, compensează prin imaginar frustrările inerente închisorii, depun eforturi
pentru a se menţine la un nivel acceptabil de civilizaţie (vorbire elegantă, îmbrăcăminte
curată, politeţe cu cei din jur, legături strânse familia, abonaţi la presă, deschişi la dialog etc.).
Ceilalţi sunt marcaţi de eşecurile existenţiale înregistrate până atunci, pentru ei viaţa nu mai e
o construcţie permanentă ci o supravieţuire pur şi simplu - mulţi dintre ei ar putea fi numiţi
„cei care nu au ce pierde“(Florian, 1996, p 54), pentru că nu au „carte“, nu au o calificare, nu
48
au o familie, nu au casă, nu au sănătate, nu au prieteni etc.
A treia remarcă are în vedere dinamica stării de sănătate psihică pe timpul executării
pedepsei. O primă categorie îşi păstrează echilibrul sufletesc datorită unor caracteristici de
forţă a Eu-lui (diagnosticaţi eficient cu „Inventarul de Personalitate California“). A doua
categorie sunt cei care intră în penitenciar cu dezarmonii ale personalităţii, care se
accentuează, deşi uneori deţinuţii au certe beneficii din acest refugiu în tulburarea psihică. A
treia categorie se referă la cei care, pe un fond de normalitate, au căderi depresive în care
nevoia lor de ajutor trebuie satisfăcută în mod calificat.
Indiferent de categoria de infractori, toţi au tendinţa de a se sustrage identificării.
Tensiunea resimţită în urma comiterii actului infracţional precum şi teama de a nu fi
descoperiţi declanşează un distres semnificativ ce cauzează o lipsă a controlului asupra
comportamentului propriu, ceea ce explică acele scăpări şi greşeli devastatoare pentru cel în
cauză, care de multe ori reprezintă piste valoroase pentru justiţie. Pentru a-şi atinge scopul,
infractorul adoptă mai multe strategii : fie îşi construieşte discursuri prin care să susţină că e
imposibil ca el să fie făptasul, îşi crează alibiuri care să dovedească că era imposibil ca el să fi
săvârşit infracţiunea, înlătură probele care-l incriminează, pleacă de la domiciliu sau îşi
înscenează unele infracţiuni ori comite infracţiuni mai puţin grave. Remuşcările sunt specifice
la infractorii de ocazie şi uneori la cei din obişnuinţă, iar mărturisirile le fac din proprie
iniţiativă, dar de cele mai multe ori se prezintă sub forma de confesiuni făcute unor persoane
apropiate, rude, prieteni.
Trebuie subliniat că psihologia infractorului, acel ansamblu de mijloace teoretice şi de
evaluare practică a factorilor care determină un anumit comportament, este deseori puternic
influenţată de impresia pe care i-o face anchetatorul, cum, de altfel poate fi afectată chiar de
conduita acestuia. Evaluarea de către infractor a unei superiorităţi a anchetatorului ca un
specialist bine pregătit, obiectiv şi cu o înaltă moralitate, va opta pentru recunoaşterea
imediată a faptei comise. În cazul în care făptaşul sesizează unele inconsistenţe în discursul
anchetatorului: superficialitate, nepregătire, etc. rezultatul va fi contrar. Astfel, determinarea
corectă a tipului de infractor şi cunoaşterea acelor particularităţi a personalităţii acestuia de
către anchetator este esenţială pentru stabilirea adevărului.
CAPITOLUL III
PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ ASUPRA COMPORTAMENTULUI OMUCIDAR
49
… da, e foarte greu, pare-se, să înţelegi o faptă criminală, judecând-o numai după
anumite puncte de vedere, pe baza unei concepţii prestabilite, căci filosofia unei fapte e cu
mult mai dificilă decât s-ar crede (Dostoievski, 1960, p. 20-21). Aceste rânduri evidenţiază pe
deplin acea multitudine de factori cauzatori ai actului omocidar. Specificul contextului social
este puternic corelat cu particularităţile individului: nevoi şi expectanţe, grad de evoluţie
cognitiv-raţională, maturitate afectivă, sistemul de norme şi valori personale etc. Subiectul
individual, venind în contact cu diferite situaţii cotidine, resimte anumite tensiuni, un disstres
cu grade diferite ce afectează gradul de adaptare socială, se remarcă aici o corelaţie direct
proporţională: cu cât starea de încordare creşte cu atât gradul de periculozitate al unui
comportament antisocial, distructiv, este tot mai mare. Bineînţeles, în cadrul acestui proces
ecuaţia personală deţine un loc semnificativ, întrucât stimulii din exteriori nu deţin anumite
proprietăţi stresante, ei doar există; însă maniera de evaluare şi de raportare a individului faţă
de aceştia reprezintă cauza centrală a tensiunii resimţite. un astfe de decalaj între realitatea
obiectivă şi nevoile, afectele şi valorile interne ale individului facilitează dezvoltarea unor
comportamente antisociale, cu un nivel crescut de agresivitate (auto- şi hetero-) ce pot
îmbrăca diferite forme (Butoi, T. 2009, p. 26):
inhibiţia anxioasă a activităţii,
reacţii necontrolate cu descărcări agresive,
regresii de conduită (individul trateză problema dintr-o perspectivă primară, cu un
scop imediat),
dezvoltarea unor fixaţii stereotipale cu acţiuni redundante, lipsite de utilitate pentru
rezolvarea cazului concret,
comportamente de „redeşteptare patoplastică a unor manifestări psihopatologice”.
Toate acestea reacţii subliniază pe deplin faptul că mediul poate fi perceput ca fiind
nociv, în grade diferite, în funcţie de nivelul de toleranţă al individului la situaţiile apreciate
drept frustrante. În cazul individului alienat are loc o puternică depersonalizare,aspect
evidenţiat de lipsa acelor scopuri sociale, insuficienta conştientizare a acestora, astfel că
acesta nu reuşeşte să găsească soluţii de eliberare, de aici şi numeroasele reacţii şi/sau
atitudini aberante şi neintegrate social.
III.1. Omorul - abordare criminologică
Criminologia – spre deosebire de alte discipline umaniste – abordează personalitatea
umană din perspectiva implicării acesteia în problematica etiologiei şi profilaxiei
50
manifestărilor infracţionale, căutând să dea răspuns la întrebări atât de dificile ca : cine e
infractorul? cum apare şi spre deosebire de alţii adoptă modelul comportamentului criminal?
Conceptul de personalitate a infractorului a suferit, în evoluţia criminologiei, interpretări
diferite, aproape fiecare autor având propria sa definiţie, propriul lui punct de vedere asupra
personalităţii (H. J. Eisen, 964, pag. 2-3).
Din multiplele cercetări asupra criminalului, atât cele de criminologie generală, cât şi
cele de criminologie specială (psihologie criminală) ori, mai ales, cele de criminologie clinică
rezultă că între criminal şi noncriminal nu sunt deosebiri de natură, ci de grad. Potrivit
acesteia, şi unul şi altul sunt împinşi la acţiuni şi activităţi de anumite nevoi, mobilul, şi unul
şi altul sunt ajutaţi sau neajutaţi de anumite capacităţi, de anumite acte de voinţă, etc. Aceste
elemente psihice, fizice şi altele la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu
impulsurile, mobilurile – agresivitatea, sexualitate – şi altele mai slabe – de exemplu voinţa,
stăpânirea de sine şi altele.
Pe această linie de gândire s-a observat că nu toate aceste elemente psihice stau toate
pe acelaşi plan şi nu trebuie observate în mod izolat, ci pe ansamblu şi, îndeosebi, în felul cum
se grupează, că mai importantă este „constelaţia” lor, spre exemplu impulsuri puternice şi
voinţă slabă ; asemenea constelaţii şi structurări au un anumit accent de durată şi stabilitate,
de exemplu, la recidivişti aceste elemente sunt mai vădite (J. Pinatel, 1956). Se mai constată
că unii recidivişti comit uneori aceleaşi crime şi că dovedesc precocitate în manifestările
criminale; ei manifestă un fel de înclinaţie spre crimă şi, mai ales, spre anumite crime;
totodată, aceştia arată persistenţă pe calea criminalităţii şi ocolirea muncii, neîncadrare în
rândul oamenilor cinstiţi, dovedesc periculozitate socială, fiindcă au o înclinaţie şi pornire
spre crimă.
Astfel de trăsături şi manifestări caracterizează pe criminali şi îi deosebesc de
noncriminali. Dar deosebirea, nu este după cum am mai spus, de natură, criminalii nu sunt o
altă speţă de oameni, ci o deosebire de grad sau de prag, care caracterizează pe criminali.
Crima – spune Pinatel – este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca şi
noncriminalii, dar ei se disting de alţii deoarece comiterea crimei este expresia unei diferenţe
de grad, deci cantitativă şi nu calitativă; există o diferenţă de grad între psihismul criminalilor
şi acela al noncriminalilor (J. Pinatel, 1956).
Periculozitatea actului criminogen apare odată cu conceperea mentală a acestuia,
urmând cu punerea în fapt a omorului şi se finalizează cu atitudinea individului faţă de
comiterea acestuia. Maniera de punere în practică a „planului omocidar” variază în funcţie de
starea de frustraţie resimţită de subiectul individual, de locul ocupat de aceasta în sistemul
51
axiologic al individului, astfel că persoana nu reuşeşte să-şi controleze impulsurile agresive.
Psihopatul este caracterizat printr-o autocentrare semnificativă, convenienţele sociale şi
relaţionarea cu semenii reprezintă „un dat abstarct, din exterior”, neinternalizat. Astfel că
acest individ îşi va urmări doar acele scopuri personale realizabile în timp foarte scurt, latura
hedonică deţinând un loc aparte.
Acest raport stabilit între distresul resimţit şi comportament nu e necesar să aibă o
„manifestare directă”, uneori frustrarea se prezintă drept motiv pentru conduita antisocială:
uciderea partenerei, a copilului, a părinţilor etc reprezintă doar un mijloc de verbalizare a
suferinţei, dar nu reprezintă rezolvarea problemei cu care subiectul individual se confruntă.
Criminologul român susţine ideea că actul omucidar are loc în condiţiile dictate de o tensiune
ergică, temperamentală, iar nivelul de instruire şi specificitatea individuală a ucigaşului
reprezintă o cale de eliberare, de detensionare de pulsiunile antisociale (2009, 27). În acest fel,
faptaşul recurge la diferite căi de catharsis, fără să ia în calcul consecinţa faptelor sale, actul
său este apreciat drept unul oarecare, fără însemnătate sau valoare negativă din punct de
vedere social şi/sau moral.
Aşadar, ucigaşul, caracterizat printr-un nivel carenţat de evoluţie psiho-afectivă şi
socio-morală va percepe lipsa acelui element (obiect, mijloc, resursă psiho-socială) drept o
sursă semnificativă de frustraţie. Sub imboldul acestei tensiuni resimţite, cel în cauză va căuta
sub orice formă să-şi acopere „lipsa”, îşi va premedita fapta, pe care o va pune în fapt,
comportamentul agresiv reprezintă de fapt incapacitatea acestuia de a se adapta la diferite
situaţii reale, neputinţa de a depăşi obstacolul. În acest caz, persoana ucigaşă va apela cu
uşurinţă la imboldurile impulsiv-explozive.
Asistăm la o alienare a individului, o depersonalizare a Eu-lui, iar deficienţele
capacităţii mentale, nivelul cultural îndoielnic asociate unei slabe maturităţi afective într-un
context social carenţat moral constituie factori definitorii în apariţia unor comportamente
antisociale, psihopate. „Psihopatia ca tulburare prin excelenţă a adaptării şi integrării sociale,
exprimă conflictul dintre viaţa instinctiv-emoţională şi norma socială. Psihopatul ilustrează
afectarea mecanismelor de autoapreciere şi stăpânire conştientă a manifestărilor proprii,
negând valoarea normelor sociale şi a sentimentelor moral sociale” (T. Butoi, 2009, pp 33). În
faţa unor tablouri cotidiene apreciate ca frustrante, individul lipsit de un suport psiho-afectiv
matur va căuta să-şi satisfacă acele nevoi şi plăceri, prioritară fiindu-i propria persoană, chiar
dacă este conştient de caracterul malign al faptelor sale. Individul nu reuşeşte decât pe această
cale, iar periculozitatea actelor omucidare constă în etapa de premeditare a acestora şi, mai
ales, a duplicităţii afective, este indiferent la nevoile celor din jur şi, totodată, incapabil de
52
loialitate. Frustraţia resimţită ca marcantă dezvoltă la psihopat un nihlism social total.
III.2. Disfuncţionalitatea psihopatică
Cercetarea criminologică trebuie să scoată în evidenţă tocmai aceste deosebiri de grad,
care caracterizează pe criminali. În felul acesta, criminalul este o persoană care se deosebeşte
totuşi de noncriminal, este o personalitate înclinată spre crimă, adică o personalitate criminală.
Această problemă a trăsăturilor de bază şi specifice criminalilor a fost sesizată de mult
în criminologie, îndeosebi de criminologia clinică şi în special în problema etiologiei crimei.
Autori ca Pinatel, Di Tulio, Kinberg, De Greeff şi alţii au cercetat şi au formulat, pe baza
acestor trăsături, teoria personalităţii criminale. S-au menţionat trăsături psihologice
caracteristice la criminali, cum sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferenţa afectivă, lipsa
de inhibiţie şi altele (I. Oancea, 1998., pag. 149)
La problema trăsăturilor personalităţii criminale s-a ajuns în criminologie după ce s-a
parcurs un drum lung şi ocolit. În ştiinţa criminologiei s-a pus mereu întrebarea de ce
infractorul nu se opreşte de la comiterea crimei nici de teama oprobriului social, care
înconjoară pe criminal, nici de teama pedepsei ce urmează după comiterea faptei. S-a răspuns,
criminalul este lipsit de prevedere, criminalul nu are stăpânire de sine, nu are putere de
inhibiţie a pornirilor sale antisociale etc. S-a dovedit că aceste trăsături sau capacităţi psihice
nu sunt suficiente ca să oprească pornirea criminală. Criminologia modernă, îndeosebi
criminologia clinică, au scos în evidenţă trăsături ale criminalului care sunt mai puternice
decât lipsa de prevedere, inhibiţia etc. şi datorită cărora criminalul nu se opreşte de la
comiterea faptei criminale, trăsături cum sunt: agresivitatea, egoismul sau altele de natura
acestora din urmă, care – împreună – fac ca un criminal să prezinte o stare de pericol social în
sensul că acesta este înclinat să comită crime.
Particularităţile psihice ale făptuitorului iau parte nemijlocit la constituirea
personalităţii criminale, cunoaşterea temeinică a acestora prezentând un mare interes în
criminologie atât în plan etiologic cât şi profilactic.
Pentru caracterizarea personalităţii criminale, criminologia foloseşte mai ales
trăsăturile psihice esenţiale şi anume acelea care vizează temperamentul, aptitudinile şi
caracterul – considerate ca formând structura personalităţii.
Temperamentul – aşa numita fire a individului – indică capacitatea individului şi felul
de a răspunde la stimuli interni şi externi, exprimându-se în capacitatea de încordare,
concentrare nervoasă, autocontrol şi evoluează pe o scară de valori care pleacă de
susceptibilitate şi impulsivitate până la stăpânirea de sine şi calm. El este considerat ca
53
reprezentând latura dinamică a activităţii nervoase şi a comportamentului, fiind fundamentul
psihologic al aptitudinilor şi caracterului, propriu şi distinctiv pentru fiecare individ (N
Giurgiu, 1992, pag. 188).
În criminologie, temperamentul este luat în accepţiunea unei particularităţi de formă şi
nu de conţinut a personalităţii, acelaşi comportament putând dezvolta tipuri diferite de
caracter. În mod excepţional, izbucnirile de temperament pot interesa însă chiar conţinutul
personalităţii criminale, atunci când starea de impulsivitate sau agresivitatea însăşi generează
chiar tipul de comportament criminal( de pildă, în cazul violenţei psihopatologice).
Aptitudinile – denumite şi complexe funcţionale sistematizate – privesc însuşiri ale
individului care pot facilita reuşita sau chiar condiţionează posibilitatea realizării unor acţiuni
fizice sau proiecte intelectuale. Pentru criminologie, prezenţa aptitudinilor este legată atât de
problematica generală a adaptării sociale, cât şi de studierea tendinţei actuale spre
profesionalizare a unei părţi a criminalităţii ori de modul ei de a opera( modus operandi ).
Caracterul reuneşte ansamblul însuşirilor psihice şi morale ale individului –
manifestate în regim de oarecare stabilitate, fiind considerat nucleu al personalităţii, expresia
concentrată a individualităţii psihice şi morale a persoanei (N. Gheorghiu, 1992, 189).
Sunt cunoscute două tipuri de caracter, după cum trăsăturile fundamentale ale acestuia
au tendinţa de a se exprima în exterior ori de a se interioriza: tipul extravertit-deschis,
comunicativ, jovial, sociabil şi intravertit-închis, orientat spre propriul eu, aparent mai puţin
sociabil şi mai puţin comunicativ. Criminologia nu a reuşit sa implice diferit tipurile de
caracter în etiologia infracţiunii. Interesant este totuşi de semnalat că în formele lor extreme
de manifestare, extrovertirea tinde spre manifestări caracteristice bolnavilor maniacali, pe
când introvertirea tinde spre autismul schizofrenic. Caracterul – în general – este influenţat de
temperament şi atitudini, dar procesul formării sale este foarte complex, asimilarea
aptitudinilor şi valorilor socioculturale şi transpunerea lor într-un cadru strict personal, stabil
şi echilibrat (în bine sau în rău) realizându-se pe parcursul întregii perioade de formare a
personalităţii – din copilărie şi până în pragul vieţii adulte – printr-o implicare directă de
natură existenţială, necesarmente individuală.
Între temperament – aptitudini şi caracter se formează strânse corelaţii la nivelul
oricărui tip de personalitate şi, cu atât mai mult, la personalităţile criminale.
Criminologia relevă – sub acest aspect – efectul cu totul nefast pe care îl joacă – de
pildă – în cazul devianţei de violenţă, corelarea unei impulsivităţi nestăpânite cu aptitudinea
fizică dezvoltată (forţa, abilitatea, viteza de reacţie) şi caracterul „rău” al făptuitorului.
54
Dominanta întregii corelaţii şi cea care dă până la urmă coloratură personalităţii o constituie
însă caracterul.
În această privinţă, modelul „personalităţii criminale” avansat de J. Pinatel – axat pe
egocentrism, agresivitate, lipsă de afectivitate şi labilitate – cu recunoaşterea faptului că în
acest context agresivitatea are un rol dinamizator, este de natură a sugera nu numai ideea
creditării temperamentului cu un rol foarte important în ansamblul exprimărilor
comportamentale, dar şi de a angaja pe o bază mai complexă şi diferenţială modul de corelare
şi manifestare a diferitelor comportamente ale personalităţii în procesul adaptării sau
dezadaptării sociale.
Deficienţele de natură psihică interesează atât devianţa psihopatologică, cât şi pe cea
psihomorală, justiţia penală fiind deseori confruntată cu necesitatea distingerii celor două
situaţii, fie în domeniul rezolvării problemelor vizând răspunderea penală şi a determinării
gradului de vinovăţie, fie a luării unor măsuri de ocrotire chiar faţă de persoane care nu se fac
vinovate de săvârşirea unor infracţiuni, dar prezintă pericol social din cauza unor maladii
psihice.
Criminologia este interesată atât în studiul nevrozelor cât şi a psihopatiilor care
gravitează la limita dintre licitul şi ilicitul penal, psihozele rămânând în domeniul specific de
interes al psihiatriei.
Nevrozele. Problema relaţiilor dintre nevropaţi – suferinzi conştienţi a unor conflicte
intrapsihice (nevroza astenică, psihastenia, isteria şi altele mixte, având la bază tulburări
funcţionale psihogene relativ uşoare şi reversibile) şi delicvenţă este discutabilă. În general, se
admite că nevrozele având un caracter inhibitor marcat împiedică, iar nu stimulează trecerea
la actul criminal. Ceea ce nu împiedică însă ca delicvenţa să nu fie perfect compatibilă cu
simplele tendinţe nevrotice sau psihonevrotice, care au fost relevate în cadrul unor anchete, în
Franţa, pe mai mult de jumătate din 500 de tineri delicvenţi examinaţi (V. G. Stefani şi G.
Levasseur, 1968). Astfel hiperemotivii au apărut destul de numeroşi, temperamentul lor
corespund unei forme atenuate de nevroză a fricii (nevroze d’angoisse ) şi care invadând tot
individul până la obnubilarea înţelegerii îl poate conduce la acte din cele mai stupide (ca, de
pildă, fuga automobilistului de la locul accidentului, legitima apărare imaginară etc.).
Printre psihastenici – indolenţi şi inactivi – se găsesc mulţi vagabonzi, prostituate,
homosexuali utilitari etc. Aceştia furnizează un important contingent de delicvenţi, fără o
personalitate solidă, pe care unele doctrine criminologice îi declară atinşi de labilitate. Trebuie
menţionată aici şi importanţa mitomanilor – mici isterici a căror manifestări exterioare pot fi
foarte apropiate celor ale schizoizilor. Foarte inventivi şi abili aceştia livrează adevăraţi
55
specialişti în simularea unor agresiuni ori atentate la pudoare. Trebuie deci să reţinem că nu
atât nevrozele propriu-zise cât tendinţele nevrotice par să aibă importanţă în criminologie.
Psihopatiile sunt extrem de răspândite printre delicvenţi şi reprezintă în accepţiunea
restrânsă deficienţe psihice care nu înlătură discernământul critic (ca şi nevrozele), dar
prezintă o serie de atitudini structurate anormal, motiv pentru care conduita acestora se
exprimă intens şi foarte variat în plan infracţional. Fiind lipsiţi de simţ moral ( psihopatiile
mai fiind denumite „confruntare cu cei din jur”) – adeseori conflictul devenind pentru ei o
sursă de satisfacţie – sunt incapabili de o adaptare perfectă şi de durată la mediul familial, sau
de microgrup social. În genere, spre deosebire de nevropaţi, psihopaţii nu-şi cunosc şi nici
recunosc boala şi, în genere, nu sunt consideraţi bolnavi mental decât în sens larg.
Specialiştii consideră psihopatia ca o entitate limitrofă normalului, în care trăsătura
dominantă o formează tulburările de adaptare familială şi socio-profesională. Faptele penale
comise de psihopaţi sunt realizate cu luciditate şi atrag răspunderea penală (ca şi în cazul
nevropaţilor), cu rare excepţii stabilite pe cale de expertiză psihiatrică, - când se constată
totuşi absenţa responsabilităţii.
Specialiştii sunt de acord că este greu de stabilit legătura dintre psihopatie şi o anume
tipologie de delicvenţă. Statistica relevă totuşi indivizi cu trăsături schizoide orientându-se
spre delictele care presupun abilitate, ca: abuzul de încredere, escrocheria şi indivizi marcaţi
de trăsături paranoide orientându-se spre acte de răzbunare şi pseudoprostituţie (tipul agresiv-
revendicator), furt, crimă pasională sau delictul politic.
În literatura noastră, se menţionează implicarea psihopaţilor care se manifestă prin
instabilitate, impulsivitate, reactivitate normală faţă de exigenţele vieţii, încăpăţânare,
înclinaţie spre perversiune, toxicomanie în săvârşirea unor infracţiuni de furt, vagabondaj,
parazitism, escrocherii – inclusiv sentimentale, infracţiuni contra demnităţii, a integrităţii
corporale etc (V. Ursa, 1985, pag. 291).
Paleta exprimării psihopatului este, prin urmare, foarte largă, psihopatia putând fi:
astenică, cicloidă, epileptoidă, excitabilă, impulsivă, isterică, paranoidă, perversă,
psihastenică, schizoidă, timopată – cu slabă capacitate de adaptare a reprezentanţilor săi,
făcându-i improprii pentru a învăţa prea mult din propria experienţă sau din sfaturile altora.
Aceasta explică şi dificultăţile de reeducare a acestora, marea rată a recidivei în rândurile
psihopaţilor.
Psihozele reprezintă afecţiuni psihice cele mai grave, ireversibile şi în prezenţa cărora
discernământul şi răspunderea penală sunt excluse. Menţionăm cu titlu informativ cele mai
răspândite şi grave forme de psihoză: psihozele discordante (schizofreniile), epilepsia,
56
psihozele maniaco-depresive, psihozele acute (datorate intoxicărilor, în cazul alcoolicilor),
delirurile sistematizate, psihozele post-traumatice, psihozele infecţioase, psihozele de
involuţie. Printre acestea de o periculozitate deosebită este, se pare, paranoia – care poate
trece uneori neobservată până la un punct chiar şi de cei din jur – generând adevăraţi monştri
psihici, ca marii mistici sau tirani.
Perverşii reprezintă o altă categorie de persoane marcate – utilizând categoriile clasice
ale lui Dupre – de anomalii ale unor instincte de bază ale omului, ca cel de conservare,
reproducere, asociere.
Astfel, anomaliile instinctului de conservare, pe care criminologia clasică le cercetează
în apropierea psihopaţilor, se manifestă sub forma alcoolismului, a toxicomaniei, prodiguităţii
sau avariţiei, putând conduce la o serie de infracţiuni contra persoanelor sau bunurilor;
anomaliile instictului de reproducere pot provoca apariţia delictelor sexuale şi pe fondul
exagerării sau slăbirii sentimentelor familiale pe care le implică, un fel de indiferenţă afectivă
cu consecinţe periculoase. În sfârşit, absenţa ori anomaliile vizând instinctul de asociere
dezvoltă indiferenţa afectivă faţă de ceilalţi, care este un semn caracteristic al numeroşilor
delicvenţi.
În etapa actuală, este însă greu de a atinge cu precizie suficientă problema legăturilor reale
ale fiecărui tip de anomalie, în raport cu fiecare tip de delicvenţă. Statistici citate de J.
Pinatel indică, totuşi, prezenţa masivă a psihopaţilor în rândul delicvenţilor, indicând pe
diferite grupe procente care merg de la 7,4% până la 40,5%. (Pinatel, 1956, pp 274) Alte
statistici au dat cifra de 50% de psihopaţi( caracteriali ).
Indiferent de motivul cauzator al actului criminal, de frustaţia sau disstresul resimţit de
subiectul individual, agresivitatea manifestată nu poate apreciată doar ca un simplu episod
accidental în evoluţia personalităţii şi a conştiinţei morale, cât mai degrabă o particularitate
dobândită prin învăţare şi nu un dat aprioric. Aşadar, revenim la teoria invăţării agresivităţii
elaborată de Bandura conform căreia manifestarea agresivă nu reprezintă o caracteristică
nativă a persoanei, ci este un comportament învăţat (actantul confruntat cu diferite situaţii
sociale, apreciate de acesta drept frustrante va copia o serie de reacţii, atitudini şi acte
observate la persoanele semnificative din viaţa acestuia: părinte, frate mai mare, tutore etc.).
Aici intervine autocontrolul manifestat de subiect, acea trecere de la automatismul pulsional
arhaic la organizarea voluntară a eu-lui.
Este necesar să atragem atenţia asupra faptului că morala nu deţine un caracter nativ,
nu reărezintă un instinct. Aceasta se contruieşte pe baza unui proces laborios de „reaşezare” a
pulsiunilor primare, prin intermediul jocului copilul reuşeşte să-şi însuşească o parte din
57
normele sociale, care ulterior vor fi dezvoltate prin episoade de analiză şi sinteză intelectuală
(adolescentul îşi va evalua şi analiza conduita faţă de covârstnici, extrem de importanţi pentru
acestaşi îşi va retuşa o serie de reacţii în funcţie de expectanţele grupului, specificul cultural al
acestuia, dar şi de nivelul de evoluţie intelectuală a acestuia).
La vârsta adolescenţei, perioadă de stres şi furtună frustrările resimţite sunt mult mai
acute decât în alte etape de evoluţie ontogenetică. Acum pot apărea conflicte interne majore,
reactivări ale complexelor din copilărie, iar agresivitatea poate atinge cote paroxistice.
Moralitatea, aflată în prim proces de maturare, va fi foarte sensibilă la factorii din jur, iar
nerespectarea unor condiţii indispensabile: afectivitate, înţelegere, un cadru securizant, nu va
permite dezvoltarea unei rezistenţe le frustrare, o toleranţă faţă de unele interdicţii în vederea
laturii hedonice, ceea ce va facilita dezvoltarea unor conduite iraţionale. Pe un astfel de cadru
vor evolua psihopatiile, diferite malformaţii ale personalităţii (personalităţile accentuate), care
se vor abate semnificativ de la conduite morale apreciate ca normale şi dezirabile.
Revenind la vârsta adolescenţei, vom exemplifica pentru a aprofunda acea pre-
moralitate caracteristică acestei etape, acea vulnerabilitate şi toleranţă scăzută la stimulii
frustranţi. Din nefericire, sistemele axiologice promovate tot mai mult de societatea actuală
orientează individul în mod predominant către aspectele pecuniare, în timp ce interesul pentru
spiritual (cultură, armonie, înţelegere etc.) scade vertiginos. Într-o astfel de societate,
adolescentul îşi va simţi nevoile primare satisfăcute pe deplin, însă nevoile afective, de
apartenenţă autentică la un grup sunt ignorate şi minimalizate ca valenţă socială. Lispit de
recunoaşterea semenilor, de afecţiunea familiei şi securitatea căminului, adolescentul va adera
cu uşurinţă la unele grupări la limita delincvenţei, găşti ce promovează un mod de viaţă
anarhic, lispit de reguli şi valori, fără o „hartă a viitorului” etc. (a se vedea grupările de punk-
ri), iar normalitatea pentru aceştia constă în consumul de alcool şi droguri, de a ieşi în
evidenţă printr-un comportament agresiv şi indecent (vocabular licenţios), abandon şcolar,
vagabondaj etc. În aceste grupuri, adolescentul sărăcit de afectivitatea familiei se va „regăsi”,
de fapt va fuge de realitatea din jur, de expectanţele celorlalţi, dar şi de frustrările resimţite şi
se va ascunde în spatele unor simulacre psiho-sociale.
CAPITOLUL IV
SUICIDUL – ÎNTRE ADEVĂR ŞI EROARE
58
E. S. Shneidman (1980) definea suicidul ca fiind ,,un act uman de încetare din viaţă,
cu substanţe autoprodusă şi cu intenţie proprie“. Se poate detalia aceasta definiţie ca fiind
„actul auto-oprimării existenţei, desfăşurat într-un moment de tensiune afectivă sau de
perturbare a conştiinţei“. Etimologic, suicidul inseamna “ucidere de sine insusi” (lat. sui =
de sine, pe sine;caedere = a ucide). Ca termeni sinonimi se folosesc: autoagresiune, autokirie,
autoliza etc. Din punct de vedere psiho-sociologic, fenomenului suicidar i se acordă
semnificaţii multiple, ca aceea a urmării singurătăţii, a răzbunării, ca ultima sau unica soluţie
a unei situaţii intolerabile, înlăturării dependenţei.
O alta semnificaţie este aceea a menţinerii onoarei; se consideră că suicidul poate fi
sursa de uşurare. În funcţie de semnificatiile suicidului întâlnim: • suicidul altruist (ce poartă
marca sacrificiului de sine); • suicidul egoist (a cărui intenţie şi semnificaţie nu corespund
scopurilor grupului social, ci se manifestă în detrimentul acestora); • suicidul anomic - descris
de E.Durkheim (1897)- realizat ca urmare a pierderii statutului ori a schimbării rolului social.
Reacţia catastrofală a individului exprimă neputinţa de a se adapta la situaţia dată; ultimul
eşec al existenţei se transformă în eşecul vieţii, fapt ce poate constitui un moment de ruptură,
o criză de sens, gestul suicidar nefiind o opţiune, ci mai degrabă negarea totală a posibilităţilor
de a alege.
Fiind o tulburare a instinctului de conservare, suicidul se prezintă ca o realitate
complexă a carei fenomenologie poate lua forme diverse:
conduite suicidare - având ca variante suicidul propriu-zis, tentativa de suicid,
sindromul presuicidar şi ideile suicidare;
echivalente suicidare - autorăniri, anomalii de conduita (simularea unei boli,
refuzul ingrijirii medicale, unele renunţări la viaţa socială, abandonarea rolului social, diverse
toxicomanii, alcoolism), accidente de supărare dintr-o eroare sau prin desconsiderarea
pericolului.
Între cauzele cele mai frecvente ale acestui comportament distructiv putem enumera
abandonul, doliul, separarea, eşecul sentimental, schimbări în situaţia socială.
Forme ale suicidului:
suicidul emotiv - care rezultă dintr-o mare anxietate, fiind pentru subiect un
mijloc de rezolvare a unei emoţii puternice (teama);
suicidul pasional - care este mai curând o conduită de disperare, a individului
care încearcă astfel să se elibereze de o durere morală insuportabilă;
echivalente suicidare - sunt frecvente în mediul penitenciar datorită
beneficiilor secundare aduse de îngrijirile medicale.
59
În general aceste conduite sunt considerate ca un şantaj fără a se da o semnificaţie
deosebită faptului că individul îşi foloseşte moartea ca o moneda de schimb, trecându-se
destul de uşor peste toate conduitele de revendicare ale deţinuţilor. Trebuie făcută distincţia
între şantaj cu sinucidere şi sinuciderea şantaj. În primul caz individul scontează că va obţine
beneficiul inainte de trecerea la act, în cel de al doilea caz, după ce va muri.
Ceea ce trebuie estimat în fiecare caz în parte este intensitatea dorinţei de a muri şi nu
a gestului propriu-zis. De obicei, soluţionarea la un individ cu intenţie sau tentativă suicidară
este dificilă, deoarece acesta se prezintă ca o victimă cu mare aviditate afectivă greu de
satisfacut de anturaj, dar mai ales pentru că subiectul are tendinţa de a reproduce în relaţiile
sale cu terapeutul modul sau obişnuit de revendicare (şantaj). Cheia inţelegerii subiectului este
luarea adecvată a legăturilor dintre actul suicidar şi modul de viaţă care-l conduc la aceasta
reacţie de demisie.
IV.1 Abordarea psihologică şi medico-legală a suicidului
Sinuciderea este „acţiunea premeditată de suprimare a propriei vieţi” (Gorgos, C.,
1992); aceasta premeditare se poate opri la stadiul de intenţie nerealizată (dorinţă nefăpuită
sau tentativă eşuată) sau poate deveni fapt implinit. Ea reprezintă „suprimarea intentionata a
propriei vieţi” (Zamfir, C., Vlasceanu, L. 1998), „actul de autodistrugere datorită unei crize
psihice puternice, pierderii oricărui sens al existenţei, dificultăţilor de nedepăşit” (Schiopu, U,
1997, pp. 672).
Majoritatea definiţiilor date suicidului scot în evidenţă elementul intenţional, faptul că
persoana în mod conştient îşi suprimă propria viaţă. Gunter Kaiser (1986) arată ca „suicidul
este o acţiune voluntară îndreptată conştient spre scopul suprimării propriei vieţi” (apud, N.
Mitrofan, 1992, pp. 93). Aceasta definiţie scoate în evidenţă elementele caracteristice
suicidului (acţiune voită a subiectului, starea sau nivelul de conştientizare a scopului,
orientarea aţtiunii de distrugere către sine în vederea suprimării vieţii) care teoretic, cel puţin,
poate fi diferenţiat de alte situaţii (de ex. accident sau crima mascata).
Biberi consideră că sinuciderea trebuie privită din trei perspective: biologică,
psihologică şi socială, ca „un act care presupune devierea unuia dintre instinctele cele mai
puternic înrădăcinate ale structurii biologice”. Sensul ei ar fi de „negaţie şi catastrofă”,
întrucât ea revine la o negare a instinctului vital într-un moment existenţial resimtit de
persoana ca dramatic şi fără o altă ieşire (suicidul ca unica soluţie pentru evitarea suferinţei).
Durkheim (1897) defineşte suicidul ca fiind orice act de deces care rezultă direct sau
indirect dintr-un act pozitiv sau negativ al victimei însăşi şi al cărei rezultat îl cunoaste; se
60
numeşte sinucidere orice act de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau
negativ, săvârşit de victima însăşi şi despre care aceasta ştie ce rezultat va produce”
(Durkheim, E, 1993, p.12.). Tentativa de suicid este actul astfel definit, dar oprit înainte ca
moartea să se producă. Intenţia morţii este subliniată de sociolog îmbinând conştiinţa
finalităţii cu fatalitatea care depăşeşte individul; complicitatea la propria moarte se referă atât
la acţiunea cât şi la inacţiunea subiectului, pentru că şi omisiunea poate fi considerată, în
unele împrejurări, ca o alegere a morţii în situaţia în care voluntariatul este puternic şi
perseverent (ca de exemplu, în cazul inaniţiei datorate unei greve a foamei prelungite).
Halbwachs (1930) distinge suicidul de sacrificiu considerâdu-l „orice act îndeplinit de
victima însăş cu intenţia de a se omorî şi care nu este un sacrificiu”.
Cazanvielh insistă asupra participării voluntare, conştiente: „suicidul este pornirea
voluntară spre moarte”. Dacă sinuciderea lentă sau parţială poate implica inconştientul, ea
fiind recunoscută şi apreciată ca atare doar datorită orientării spre autodistrugere, sinuciderea
reală sau realizată presupune conştiinţa morţii sau măcar asumarea acestui risc.
J.Baecher consideră că suicidul este un act uman, pe de o parte pentru că îl găsim peste
tot unde exista oameni, pe de altă parte pentru că nu-l găsim decât la ei, un „act logic, act
extrem, dar care reprezintă o soluţie aleasă de o fiinţă raţională, chiar dacă acesta soluţie nu
este întotdeauna cea mai buna”.
Esquirol (1838), ca promotor al tezei psihiatrice asupra suicidului, susţine că
sinuciderea este întotdeauna consecinţă unei boli psihice, a ruperii echilibrului mintal,este un
episod al uneia sau mai multor forme de nebunie, care nu se întâlneşte la subiecţii cu spiritul
sănătos”; omul atentează asupra vieţii sale doar atunci când delirează, iar sinucigasul este un
alienat” (apud, Durkheim, 1993, pp. 23). „Nu este vorba de omuciderea propriei
persoane,scrie Esquirol, atunci când un om, ascultând doar de sentimente nobile şi generoase,
se aruncă în mijlocul pericolului, se expune la o moarte inevitabilă şi-şi sacrifică de bună voie
viaţa, pentru a respecta legile, pentru a-şi păstra credinţa, pentru salvarea ţării sale “. Totuşi,
psihiatrii nu neaga existenta suicidului numit normal.
Pentru H.Ey (1950), „suicidul constituie reacţia antisocială cea mai frecventă în
patologia mentală”.; „comportamentul suicidar adevărat este un act în care individul îşi
doreşte moartea pentru moarte” (apud, Dragomirescu, 1990, pp 206).
Achile Delmas defineşte suicidul ca fiind „actul prin care omul lucid, putând alege să
trăiască, alege totuşi moartea fără o necesitate etică” (apud Dragomirescu, 1990, pp 207). El
este de părere că „suicidul este în opoziţie cu legile naturale” şi că reprezintă „o anomalie,
având toate caracteristicile unei manifestări patologice“.
61
Freud concepea suicidul ca pe o heteroagresivitate deturnată (refulată), ca un eşec de
exteriorizare al unor tendinţe agresive, deci ca un „inverted homicide”.
V.Dragomirescu, de pe poziţiile medicinii legale, considera suicidul ca „tipul
particular (specific) şi major, atât ca intensitate de manifestare, cât şi reflectare socială a
conduitei deviante autodistructive”. Fenomenul suicidar apare drept „o formă specifică de
comportament individual antisocial, de tip autoagresiv, supus unui determinism şi având drept
scop acceptarea voluntară – conştientă şi deliberată – a intreruperii cursului vieţii de către
individul care a adoptat această soluţie pentru rezolvarea unor conflicte personale”.
În definitia adoptata de O.M.S., suicidul este „actul prin care un individ caută să se
autodistrugă fizic, cu intenţia mai mult sau mai puţin autentică de a-şi pierde viaţa, fiind
conştient mai mult sau mai puţin de motivele sale”. Aceasta definiţie ne-a permis identificarea
suiciderilor în majoritatea cazurilor din acest studiu. Ea este esenţialmente o definiţie
operaţională în care se exprimă intenţionalitatea şi se face distincţia între cauzalitate şi
motivaţie. Ea impune discriminarea rolului pe care subiectul îl joacă în propria sa moarte.
Tentativa de suicid a fost definită tot în cadrul O.M.S. – Centrul pentru Studiul Parasuicidului
(1989) – ca fiind „un act cu efect non-fatal în care un individ iniţiază în mod constient un
comportament non-habitual, care fără intervenţia altora va cauza o autoliză sau ingerează
deliberat o substanţă în exces prescrisă sau recunoscută ca dozaj ce dăuneaza şi care are ca
scop realizarea unor schimbări pe care persoana le doreşte prin unele consecinţe fizice
aşteptate sau existente, reale” (apud E. Arensmann, 1987, pp. 37 ).
Putem spune că sinuciderea este o nevoie de transformare a unei situaţii, fiind şi
modelul independenţei faţă de oricine şi orice. Ea trebuie privită în acelaşi timp ca un drept la
moarte – reflex al libertăţii totale – dar şi ca un îndemn, o împingere către moarte. Oricâte
motive personale, individuale, adică implicate în structurile şi funcţiile psihologice ale
personalităţii ar exista, exagerbarea acestora determina trecerea la act, ele fiind generate de
condiţionarea macrosociala.
IV.2. Caracterul psihologic al suicidului
Fenomenul autodistrugerii umane se produce – cu o frecvenţă mai mare sau mai mică,
dar niciodata nulă – în orice societate. Mai mult, în istorie s-a întâmplat uneori ca sinuciderea
să cunoască veritabile epidemii. În general, suicidul este considerat ca având o mică pondere
cantitativă în comparaţie cu alte cauze de deces. Totuşi, din pacate realitatea este cu totul alta,
sinuciderea constituind o cauza majora a mortalităţii.
62
La scara planetara fenomenul suicidar înregistrează o tendinţă ascendentă, în
microgrupurile sociale, rata sinuciderii variază semnificativ, într-o oarecare măsura pe sex,
dar în special pe vârste, profesii, categorii sociale etc. Astfel, suicidul este de trei ori mai
frecvent la bărbaţi decât la femei, de două ori mai frecvent la vârstnici decât la tineri, de două
ori mai frecvent la cei care trăiesc singuri decât la cei care sunt căsătoriţi, iar în rândul celor
care au rămas singuri, incidenţa suicidului este de patru ori mai mare la barbaţi decât la femei.
Aceste date capătă o importanţă aparte cand sunt corelate cifrele anuale cu anumiţi factori cu
pondere socială care apar. Studiile statistice ale O.M.S. arată ca la un interval de un minut şi
jumatate o fiinţă omenească işi pune ea însăşi capăt vieţii, ceea ce înseamnă că zilnic mor pe
glob în urma sinuciderii aproximativ o mie de oameni; se apreciază ca în cele mai multe ţări
ale Europei, Americii de Nord, în Japonia şi Australia, un omnipractician întâlneşte o
sinucidere la doi ani printre pacienţii săi şi un număr de 5-10 ori mai mare de tentative.
Statisticile actuale reliefează faptul că, în timp ce tentativele suicidare sunt mai frecvente la
femei (3-5 femei/1 barbat), suicidul propriu-zis este mai frecvent la barbaţi (3-5 barbaţi/1
femeie). Calculele statistice indică pentru secolul trecut un număr de circa două milioane de
sinucigaşi, în timp ce numărul acestora pentru secolul XX este evaluat la circa zece milioane
(Belis, V., Gangal, M, 1994, pp. 379).
Date statistice precise despre suicid sunt greu de obţinut. Frecvenţa reală a
sinuciderilor şi a tentativelor de sinucidere este greu de stabilit, mai ales din trei motive:
cel care a efectuat o tentativă nereuşita nu recunoaşte intenţionalitatea gestului;
aceasta intenţionalitate nu este recunoscută de anturaj sau de autoritatea
responsabila;
prezenţa disimulării la multe din cazuri, datorita acreditării sociale negative,
suicidul realizandu-se într-un mod mascat , fiind deseori înregistrat ca un accident.
Pentru aceste motive statisticile oficiale par să subestimeze rata adevarată a suicidului. În
general, psihiatrii susţin un număr de 4 ori mai mare de suicid decât afirma procurorii. Printre
persoanele ale căror decese sunt inregistrate ca accidente, multe suferiseră anterior de depresie
sau de dependenţă de medicamente sau alcool, prezentând astfel asemănări cu cei care au
comis suicid. Din acest motiv, unii cercetatori încearcă să estimeze rata suicidului prin
adunarea cifrelor oficiale pentru suicid, otrăvire accidentală şi cauze nedeterminate (Gelder,
M, 1994, p.37). Incidenţa suicidului cu greu pote fi estimată global, printr-o evaluare a
ansamblului populaţional, ştiut fiind că ratele sale sunt diferite, în funcţie de diferite variabile
sociale şi personale.
63
Conceptul de suicid poate avea o arie mai largă decât ceea ce se înţelege prin el în sens
strict şi ar putea cuprinde mai multe forme de comportament uman. Accepţiunea termenului
difera dupa cultură; problematica însăşi a suicidului acoperă fapte variabile de o gravitate
majora. Aceasta extindere a sferei conceptului nu se referă numai la suicid sau la tentativă de
suicid – „actul ratat de a se omora” – ci şi la abuzul de medicamente, dependenţa faţă de
droguri, de alcool şi de tutun, accidentele circulaţiei rutiere, accidente în genere, în special
atunci cand se produc sub influenţa alcoolului etc. Toate acestea ar putea fi incluse sub
denumirea de comportament autodistructiv.
IV.3. Tipologii de acte suicidare
Sinuciderea include o serie de comportamente destul de diferite, încât sfera acestui
concept difera de la un autor la altul:
E.Durkheim(1897), in opera sa stabileşte o tipologie a sinuciderii devenită clasică, de aici
putând fi extrase tipologii ale sinucigaşilor::
- sinuciderea egoistă – rezultat al neintegrarii an grupul social, individul raportându-
şi propria personalitate la nivelul colectivităţii; este vorba de un exces de individualizare ce
rupe legatura persoanei cu realitatea şi, prin extensie, cu viaţa. Acest tip de suicid – arată
Durkheim – variază invers proporţional cu gradul de socialitate şi direct proporţional cu
individualizarea excesivă,
- sinuciderea altruistă – rezultat al supraintegrării sociale, al dependenţei absolute de
un grup sau de o comunitate; apare ca o datorie în unele societăţi, mai ales cele primitive, în
care integrarea se extremizeaza până la absolutizare; persoana se sacrifică scopurilor sociale;
în societăţile moderne asemenea grupuri puternic integrate ar fi armatele, de unde şi
sinuciderea de tip eroic, gen kamikadze, ce apare ca fiind opusă, din punct de vedere al
caracterelor ei, sinuciderii egoiste cauzata de o individualizare excesivă. Omul se poate
sinucide, observa Durkheim, şi atunci când este detaşat de societate şi atunci când este prea
puternic integrat. Sinuciderile militarilor, în cazul când onoarea le-a fost încălcată, de
exemplu, amintesc izbitor – apreciaza Durkheim – de cele din societăţile primitive, întrucât
morala militară reprezintă ea însăşi o supravieţuire a moralei popoarelor primitive. Din acest
punct de vedere, „altruismul îşi găseşte corespondentul în solidaritatea mecanică, care cere
indivizilor să dezvolte conduite şi acţiuni similare şi să-şi subordoneze individualitatea
comunităţii” (Radulescu, Sorin M., 1994, p.163). Daca egoismul este o stare a „eu”-lui
nesubordonat decât sie însuşi, altruismul exprimă contrariul acestei stări prin faptul ca „eu”-l
nu mai aparţine individului, ci unei conştiinţe situate în afara lui. În timp ce egoismul este
64
detaşat de viaţă pentru că nu este animat de nici un scop util, altruismul resimte din plin
importanţa acestui scop, dar îl situează în afara vieţii personale, pe care o priveşte ca pe un
obstacol în realizarea lui,
- sinuciderea anomică – rezultat al disoluţiilor dintre individ şi grup, al dizolvării
normelor şi valorilor sociale care dau sens existenţei umane şi sociale; specifică mediilor
industriale în perioadele de criza economică sau politică, provoacă o dizlocare anarhică a
grupului social. Nu dificultăţile economice ca atare, sunt cele care influenţează creşterea
sinuciderilor, ci efectele pe care aceste crize le provoaca în ordinea colectivă. Orice criza este
o ruptura de echilibru care aduce dupa sine o serie de perturbaţii ale ordinei sociale
Durkheim distinge două tipuri de crize, care prin efectele lor genereaze o crestere
neobişnuită a numărului de sinucideri: • crize acute manifestate prin accese intermitente şi
transformări bruste ale ordinii sociale şi • crize cronice manifestate prin perturbarea de lungă
durata a vieţii economice şi, implicit, al ordinei colective. Ambele forme sunt generatoare de
anomie, deoarece atunci cand se produc, împing pe indivizii implicaţi în afara limitelor
impuse de relaţia scopuri-mijloace, libertăţii umane. Spre deosebire de cele acute, crizele
cronice sunt generatoare de stări de anomie prelungită, cu caracter „normal” – consideră
Durkheim, care se manifesta ăn mod vizibil în lumea comerţului şi industriei. Consecinţele
sunt dramatice, instaurând starea anomică în cursul căreia forţele sociale puse în libertate nu-
şi mai găsesc echilibrul necesar, valoarea lor rămâne nedeterminată, nu se mai ştie ce este
posibil sau nu, just sau nejust, se ignora diferenţa între revendicări şi speranţe legitime, cad
principiile care prezidau anterior, repartiţia nevoilor între diferite funcţii şi roluri sociale.
- sinuciderea fatalista – rezultatul excesului de reglementare socială; ea se produce
ca reacţie la norme prea restrictive care blochează orice perspective individuale (sinuciderea
scavilor)1. Acest tip de suicid este opus celui anomic.
Deshaies(1947) împarte comportamentele suicidare în nejustificate şi justificate
(legitime). În aceasta ultima categorie sunt incluse sinuciderile „eutanasice” (pentru a scapă
de durere, de torturi ori de alte suferinte inutile) si cele etice. Privitor la conduita suicidara la
copil, el considera ca se poate vorbi de patru forme distincte:
- suicidul emotivo-impulsiv,care corespunde unei modalităţi reacţionale şi care
se realizeaza spontan, fără control;
1 Sclavii din societatile vechi comiteau an mai mare masura decat indivizii liberi din societatile moderne suicidul fatalist.Alte exemple sunt cele ale detinutilor care resimt ca fiind intolerabila disciplina inchisorilor, acela al sotilor foarte tineri sau a femeii casatorite si fara copii, care se sinucid datorita constrangerilor si servitutilor impuse de mariaj.
65
- suicidul imaginativ, în care copilul imită un act exterior, pe care caută să-l
retrăiască pe plan imaginar
- siucidul pasional, asemănător celui de la adult, motivat de gelozia faţă de un
frate sau sora;
- suicidul simulat, exploatat de copil într-un scop mai mult sau mai puţin utilitar.
E.Stengel a fost primul care a facut distincţia clară între persoanele care se omorau şi
cele care supravieţuiau după un act aparent suicidar (1952). El a identificat diferenţele
fundamentale (cauzale, motivaţionale) existente între cele două grupuri şi a propus termenii
„suicid” şi „tentativa de suicid” pentru a distinge cele două forme de comportament. El a
propus ca un grad de intenţie suicidară a fost esenţial în ambele grupuri (cei care au
supravieţuit nu reusişeră să moara). In sfera conceptelor de suicid şi tentativă de suicid
considerăm că este nevoie să precizăm conceptele circumscrise manifestărilor suicidare şi
anume:
- ideea de suicid, definită ca reprezentarea în plan mental a actului suicidar, tendinţa
de a-l realiza;
- suicidul disimulat (travestit) care este actul suicidar mascat sub forma unui accident
din diferite raţiuni, preponderent morale;
- echivalentele suicidare, reprezentând actele degradante, înhibate, ce pot avea în
unele cazuri un caracter simbolic şi care exprimă, conştient sau inconştient, tendinţa suicidară.
Este un suicid transpus, subliminal sau un infrasuicid. Acestea apar in plan comportamental
sub forma refuzului alimentar sau greva foamei, refuzului tratamentului chiar în cazul unor
afecţiuni severe, sub forma asumării unor riscuri reale, individul având conştiinţa pericolului;
- conduita suicidară care constă în pregătirea, organizarea actului suicidar (întrucât
fenomenul suicidal e dinamic şi are o anumită evoluţie, mai mult sau mai puţin îndelungată).
Remarcam aici situatia de criza a conduitei suicidare care este acel moment din desfăsurarea
ei ce corespund cu realizarea actului suicidar.
Kreitman (1977) a introdus termenul de „parasuicid” pentru a se referi la „un act
nefatal în care individul, în mod deliberat, îşi provoacă o leziune sau ingera o substanţă în
exces faţă de orice prescripţie sau doza terapeutică recunoscuta”. Observam ca termenul
parasuicid exclude întrebarea dacă moartea a fost sau nu un rezultat dorit. Morgan (1979) a
sugerat termenul „autovatamare deliberata” (DSH – deliberate-self-harm) pentru a da un
singur termen care să acopere autointoxicarea deliberată şi autolezarea deliberată. S-a obiectat
ca autovătămarea deliberată poate induce în eroare, pentru ca actul nu este în mod invariabil
vatamator, ci, doar fost făcut cunoscându-se că ar putea să fie dăunator. De fapt, nici un
66
termen nu este în totalitate satisfacator. Distincţia între suicid şi autovatamare deliberată nu
este absolută. Există o suprapunere importantă. Unele persoane care nu au intenţia să moară
decedează datorita efectelor unei supradoze. Alţii care au intenţionat să moară sunt readuşi la
viaţă. Mai mult, numeroase persoane sunt ambivalente în acele momente, nesigure dacă
doresc să moară sau să traiască.
Suicidul a fost şi este considerat de mulţi autori, în special psihiatri, ca fiind o
conduită patologică. Observaţiile noastre ne-au condus la supoziţia raţionalităţii acestui act în
marea parte a cazurilor. De aceea, considerăm importantă, din acest punct de vedere,
împărţirea suicidului în doua grupe:
- suicidul raţional, nepatologic, numit de către unii autori şi exogen, care ies în evidenţă
factori de ordin conflictuali-relaţionali; factorii determinanţi de ordin „conflictual” acţionează
sub forma unei presiuni externe asupra individului. Aceasta va duce la o schimbare a atitudinii
individului faţă de sistemul de valori şi de viaţă. El va dori să scape de aceasta presiune. În
această situaţie, suicidul apare ca o dorinţă de schimbare, de eliberare de sub presiunea
externă, moartea individului având o valoare simbolică,
- suicidul patologic, uneori numit endogen, la baza căreia se află, independent de
condiţiile externe, factori psihopatologici determinanţi, care acţionează printr-o scădere a
capacităţilor de autoapărare a insului. Instinctul de conservare scade, fiind eliberate pulsiunile
autoagresive latente. Independent de circumstanţele externe, acestea duc la schimbarea
atitudinii faţă de viaţă a persoanei. Este tot o dorinţă de a scăpa de sub presiunea morbidă
intropsihică, care duce la suicid.
J.Nick şi colaboratorii săi definesc sinuciderea de abandon: act reacţional la un
abandon real, care face ca viaţa subiectului să devină insuportabila, fie prin intensitatea
suferinţelor pe care le va avea de infruntat, fie prin faptul ca va fi silit să ducă o existenţă
„incompatibilă” cu sensul pe care el îl acorda demnităţii umane. Acest tip de sinucidere apare
observatorului ca un act perfect comprehensibil. Cele trei categorii cu risc crescut pentru acest
tip de sinucidere sunt:
- bătrânii , adesea izolaţi afectiv, cu dificultăţi financiare, care se agravează în timp
şi cu tulburări somatice sau psihice, care îi impiedica să-şi satisfacă vechile necesităţi şi să-şi
obţină micile satisfacţii obişnuite;
- bolnavii foarte grav sau incurabili, la care se descrie un tip de sinucidere
raţionala, reacţie la boala sau la consecinţele acesteia;
- indivizii total abandonaţi pe plan afectiv.
67
Semnificatia adevaratului suicid de abandon este, dupa L. Bonnafe (1955), aceea de
unică iesire posibila dintr-o situatie („o sinucidere de situaţie”). Sinuciderea de abandon ar fi
întâlnită , după unii autori, în peste o zecime din fenomenele de suicid. Importanţa factorului
afectiv este deosebit de pregnantă; depresia reactivă este constantă şi în multe cazuri s-a putut
demonstra o ieşire eficientă a tratamentului antidepresiv. În cazul tentativelor nereuşite,
recidivele sunt frecvente.
- sinuciderea “samsonica” (răzbunătoare) este un tip particular de sinucidere care ascunde
dorinţa de a pricinui prin aceasta o suferinţă altcuiva. Dupa unii autori acest tip este expresia
urii şi a furiei pe care individul le nutreşte faţă de alte persoane, care nu pot fi însă lezate
decât în acest mod. În unele societăţi, sinuciderile samsonice (opuse sinuciderilor anomice) au
fost descrise ca o modalitate instituţionalizată de expresie a unor relaţii interindividuale.
Murphy deosebeste trei tipuri de sinucideri samsonice: • cea care poate chema spiritele; • cea
care cere sânge; • cea corectivă.
- sinuciderile „eroice”, în semn de protest, prin autoincendiere publică, întâlnită atât în
societăţile asiatice cât şi în cele occidentale (în deceniile al VI-lea si al VII-lea ale secolului
nostru) pot fi apropiate prin scopurile lor de sinuciderea corectivă: corectarea unei situaţii
politice sau sociale de a cărei rezolvare, victima nu mai poate beneficia.
Cu toate ca în cel mai frecvent mod, actul suicidar este comis individual, de obicei în
condiţii discrete, se descriu şi cazuri de suicid realizat de două sau chiar mai multe persoane
în acelaşi timp şi în acelaşi loc. La baza acestor acte stă o înţelegere mutuală între persoane
aflate într-o stare asemănătoare de disperare ori dependenţă afectivă sau economică. Pentru
definirea acestor acte, Cohen a folosit termenul de „pact suicidal”. Se întâlneşte suicidul
părinte-copil, situaţie în care părintele îşi ucide copilul urmând ca apoi să se sinucidă şi el.
Aceasta formă de „suicid dublu forţat” ar constitui 22% din pactele de suicid din Japonia, spre
exemplu. „Folie a deux” sau pactul suicidal este un fenomen psihic patologic rar întâlnit, în
cadrul căreia este vorba de împărtăşirea de către două persoane (sau mai multe) apropiate şi
legate afectiv a unui delir indus de către una din persoane, de obicei dominatoare. De cele mai
multe ori, atât delirul original (al persoanei psihotice), cât şi cel indus (la persoanele
dominate) au o tendinţa spre o evoluţie îndelungată cu excepţia separării lor. În cazul în care
ambele persoane au tulburări psihotice independente, chiar dacă îşi împărtăşesc unele idei
delirante, nu este vorba de „Folie a deux”, ci de „Folie simultanee”2.2 Cazul cel mai dramatic de sinucidere colectiva este reprezentat de autosuprimarea a aproximativ o mie de persoane, an Guyana an 1978, membri ai sectei Templul Popoarelor. Acest caz este prezentat an lucrarea lui M. Kilduff si R. Javers: “Secretele sectei Templul Popoarelor si ale masacrului din Guyana” (aparuta si la noi an 1981 la Editura Politica) de doi ziaristi din San Francisco ce si-au riscat viata pentru a vedea pe viu cele petrecute an jungla sud-americana.
68
G. Scripcaru realizează o clasificare cuprinzătoare a suicidului ţinând cont de mai
multe criterii:
1. criteriul psihodinamic:
2. criteriul fenomenologic:
- suicid ca tentativă şi realizare;
- parasuicid;
- individual sau colectiv;
3. criteriul clinic:
- suicid patologic;
- suicid fără antecedente psihiatrice;
4. criteriul posturii psihice faţă de suicid:
- suicid adevărat;
- suicid fals sau exhibiţionist;
- suicid real şi de şantaj;
5. criteriul determinismului motivaţional:
- suicid escapist;
- suicid altruist;
- suicid ludic;
6. criteriul evaluării sociale:
-suicid legitim;
-suicid ilegitim;
- suicid instituţional;
7. criteriul liberului arbitru faţă de suicid:
- suicid activ;
- suicid pasiv;
- suicid autonom;
- suicid patologic şi deliberat;
- suicid indus;
- suicid solitar şi indus;
8. criteriul tulburării acute de conştiinţă:
- suicid impulsiv;
- suicid premeditat; ,
- suicid disimulat;
9. criteriul finalităţii motivaţionale:
69
- suicid preventiv;
- suicid curativ;
- suicid eutanasic.
Toate aceste clasificări ale actelor suicidare reprezintă plaja largă a metodelor de
autoliză, pe baza diferitelor motive, mai mult sau mai puţin raţionale şi/sau afectice. Suicidul
este una din problemele morale, psihologice şi sociologice care necesita prin amploarea sa o
atenţie şi o abordare multidisciplinară: sociologică, psihologică şi psihiatrică, cu atât mai mult
cu cât cercetarea suicidului şi tentativei de suicid poate să contribuie la înţelegerea stării de
spirit a unei părţi importante a populaţiei şi să evidenţieze factorii eroziunii acesteia.
Oricum l-am defini, excluzându-l sau incluzându-l în limitele normalului, putem
afirma cu certitudine că actul suicidar este un punct final care a fost precedat în timp de o
serie de comportamente pe care aproape toţi autorii le denumesc comportamente presuicidare.
Acestea sunt adesea avertismente sau forme mascate de ameninţare pe care cei din jur nu le
recepţioneaza ca atare, ori nu le acordă importanţa cuvenită şi nu realizează că cel ce emite
asemenea avertismente se află realmente în „stare de pericol” şi ca ajutorul uman sau medical
este de urgenţă necesar. O analiză comparativă între factorii complexului cauzal dovedeşte că
cel mai bun factor de explicaţie pentru comportamentul suicidar este labilitatea psihică, în
timp ce stisfacţia faţă de viaţă este cea mai bine explicată de situaţia materială a subiectului.
Nu se poate deduce o relaţie nemijlocită între nivelul scăzut al satisfacţiei şi propensiunea
spre sinucidere. Există relaţii dificile în familie şi condiţii materiale precare, dar ele nu sunt
explicative prin ele însele.
In concluzie, tendinţa de sinucidere apare din cauza disproporţiei între trăirea asociată unor
evenimente de viaţă şi capacitatea personală de a înfrunta incertitudinea sau ameninţarea pe
care aceste evenimente o poartă cu ele. Încercarea de sinucidere este deci răspunsul la o
adversitate şi exprimă incapacitatea individului de a o depăşi. Rezonând prin disperare,
sentiment de neputinţă şi nefericire, acesta face un efort de a atrage atenţia celor din jur asupra
propriei situaţii. El forţează astfel comunicarea cu mediul faţă de care se află în situaţia de
incertitudine pesistentă.
70
BIBLIOGRAFIE
1. Aioniţoaie, C. & Sandu, E.I., Tratat de tactică criminalistică. Ed. „Carpaţi“, Bucureşti,
1992
2. Amza, T., Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Editura
„Lumina Lex“, Bucureşti, 2000
3. Basiliade, G. ,Probleme criminologice ale recidivei în „Revista de ştiinţă penitenciară“
1990,
71
4. Bieltz, Gheorghidiu ,Logica judiciară, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 1998,
5. Bulgaru M., Metode şi tehnici de cercetare şi prevenire a delincvenţei, Centrul Editorial al
USM, Chişinău 2002,
6. Burnett, R , One to one ways for promoting desistence, in „Search of an Evidence Base“,
2004
7. Butoi T. - Psihanaliza crimei, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti, 1994,
8. Butoi, T. - Suicid şi agresivitate, Editura „Polirom“, Iaşi, 2000,
9. Butoi T. - Criminali în serie - psihologia crimei, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003,
10. Butoi T., Victimologie, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2004,
11. Cioclei, V. - Criminologie etiologică, Ed. „Actami“, Bucureşti, 1996,
12. Cioclei, V. - Manual de criminologie, Ediţia a III-a, Ed „All Beck“, Bucureşti, 2005,
13. Ciopraga A. - Criminalistica.Tratat de tactică, Ed. Gamma, Bucureşti, 1996,
14. Constantin, V. (1992): Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, vol. IV, Bucuresti, Editura
Medicala,
15. Dragomirescu, V. T. (1990): Determinism si reactivitate umana, Bucuresti, Editura
Stiintifica
16. Durkheim, E, (1993): Despre sinucidere, Iasi, Institutul European
17. Iacobuţă, I. - Criminologie,Ed. „Junimea“, Iaşi 2002,
18. Giurgiu, N. (1992): Elemente de criminologie, Editura Chemarea, Iaşi,
19. Kaplan, H.B. - Deviant behavior in defense of self - Academic Press, New York, 1980,
20. Lohman D.J. – Delinquency prevention, Ed W.E. Lamborn, L. - Toward a victim
orientation in criminal theory în Rudgers Law Review, 1968, 22, 733-768,
21. Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T. (1992): Psihologie judiciara, Bucuresti, Ed. Sansa,
22. Oancea, I - Probleme de criminologie, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1998,
23. Quay, H.C. - Patterns of delinquent behavior in H.C.Quay, Handbook of juvenile
delinquency, Ed. „John Wiley“, New York, 1987,
24. Rascanu, R. - Devianţă, criminalitate şi patologie social, Ed. „Lumiona Lex“, Bucureşti,
1999,
25. Scripcaru, Gh., Astărăstoaie, V. - Criminologie clinică,: Ed. „Polirom“ Iaşi, 2003,
26. Stănoiu, R. - Criminologie, Ed. Oscar Print, 2003
27. Schiopu, U.,coord. (1997): Dictionar de psihologie, Bucuresti, Editura Babel
28. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. – Criminologie, Editura All Beck, Bucureşti, 2003,
29. Zamfir, C., Vlasceanu, L., (1998): Dictionar de sociologie, Bucuresti, Editura Babel,
72
www.criminologie.ro
www.psihocriminalistica.ro
www.psychocrime.com
http://www.uzulu.ac.za/pdf/arts/BA_correctional_studies_AJDEG2e.pdf
73