poveȘti din grĂdinĂ - cnprsvka12016.files.wordpress.com filecu ochii mari și însuflețiți de...

POVEȘTI DIN

GRĂDINĂ 2018

EXTRAS LAURA SALCIUC ALINA BROASCĂ ADINA ADAM GEORGETA COLACEL ANCA MIHAELA ZAHARIA ANA MARIA FOMIN

POVEȘTI DIN GRĂDINĂ

1

Introducere

Orice grădină oferă posibilitatea participării la aventura cunoașterii, devenind spațiu și timp al

poveștilor despre oameni care au ajuns să vadă atâta iubire în lumea creată încât frumusețea din ochii

lor i-a transformat în flori, fluturi, buburuze, albine, sau alte vietăți care primesc lumina altfel.

Citind sau auzind despre astfel de întâmplări, al căror sens este mereu șoptit de inimile noastre,

simțim și noi bucuria unei asemenea transformări, a întâlnirii fericite cu noi înșine și cu tot ce ne

înconjoară.

Cu ochii mari și însuflețiți de zburdălnicia copilăriei, să pășim pe potecile grădinii, oriunde

s-ar afla aceasta, să îmbrățișăm frumusețea ei și să cunoștem miracolul fiecărei inimi care

învață că poate să înflorească.


2

După lectura acestor povești, lucrând în echipă, vă invităm să realizați următoarele

activități:

1. Organizați-vă în trei echipe.

Echipa 1 Scrieți o poveste din punctul de vedere al unei albine.

Echipa 2 Scrieți o poveste din punctul de vedere al unei frunze.

Echipa 3 Scrieți o poveste din punctul de vedere al unei pietre.

Prezentați povestea voastră colegilor dintr-o altă echipă.

2. Imaginați-vă că vă plimbați prin pădure și găsiți o insectă pe care nu a mai văzut-o

nimeni vreodată. Desenați insecta, numiți-o, descrieți-i înfățișarea și modul în care trăiește.

Scrieți o poveste despre insecta pe care ați descoperit-o.

3. Organizați-vă în patru echipe. Realizați câte un text informativ de maximum o pagină

despre patru grădini aparținând unor culturi diferite: grădina englezească, grădina

japoneză, grădina franceză, grădina islamică .

4. Desenați o schiță a grădinii pe care voi ați dori să o aveți lângă casa voastră. Gândiți-vă la

tipuri de sol, plante lemnoase, flori, colorit, grupări ornamentale, puncte de interes, sursă

de apă.

Reflectați asupra viziunii despre legătura dintre om și natură pe care fiecare tip de grădină

o exprimă.


3

Povestea brebenelului1

Povestea spune că era odata, pe marginea unui râu, un brebenel, care se gândea ce bine ar fi

pentru el dacă ar fi mai mult decât o biată floare, dacă s-ar putea transforma într-o apă învolburată,

care să se bucure în trecerea ei de frumusețile lumii. Într-o zi, îi spuse râului: „Aș fi foarte fericit dacă

aș fi un fir de apă vesel, așa ca tine.” „Te înșeli, îi spuse râul, căci și eu am greutăți din cauza

stâncilor, a copacilor doborâți de vânt, și nu prea pot nici eu să fiu mulțumit.”

„Oricum, tot e mai bine să fii un râu cu ape limpezi și puternice”, gândi brebenelul.

Dumnezeu, care îi auzise nemulțumirea, i se arătă zicându-i: „Fii un pârâuaș vesel și zglobiu,

dacă aceasta este dorința ta.” Din acea clipă, brebenelul se transformă în pârâu. A trecut ceva vreme și

Dumnezeu porunci unui vânt să răstoarne un copac în calea pârâuașului. Vântul vui și, cât ai clipi din

ochi, câțiva copaci blocau calea pârâuașului care se tânguia amarnic.

„Doamne, cât aș vrea să fiu copac”, zise pârâuașul. „Fii”, îi răspunse Dumnezeu și de această

dată. Brebenelul se preface de îndată într-un copac falnic, cel mai frumos din pădure. Nu trecu mult și

veni o furtună puternică, în urma căreia copacul nostru falnic se văzu culcat la pământ. „Fă-mă,

Doamne, un vânt puternic”, strigă el speriat de starea sa. Dumnezeu, voind să arate că nimeni nu

trebuie să se plângă de rostul care i-a fost dat, îl făcu un vânt puternic.

Când își dădu seama însă că nu poate să bată după voia lui, iar începu să plângă: „Doamne, nu-

mi place să stau închis, să am voie să mă plimb după placul meu doar prin păduri și prin gradini. Aș

vrea să fiu precum căprioarele, pentru că ele sunt libere și sprintene. „Căprioară să fii!”, porunci

Dumnezeu, și așa a fost. Dar nu după multă vreme, iată că pornește pe urma lui un vânător.

A fugit sărmana căprioară, tot într-un suflet, ținându-se după albia unui râu. Când, ostenită,

privi spre florile de pe malul apei, iar se rugă: „Iartă-mă, Doamne, căci am greșit în nemulțumirea

mea. Fii îndurător și fă-mă la loc brebenel. „Fii, spuse cel Atotputernic”, și așa a fost.

Dar de atunci, mica noastră floare, n-a mai îndreptat nici o plângere spre Creator, trăind

împăcat cu soarta sa.

1 după Simion Florea Marian, Botanica Poporană Română, Vol I, Editura Mușatinii, Suceava, 2008


4

Ciuboțica cucului2

Se spune că demult, în vremuri îndepărtate, un cuc și o cioară s-au certat penru frumusețea lor.

Cioara țipa că ea e cea mai frumoasă pasăre iar cucul, la rândul său, susținea îngâmfat cât de arătos

este.

Certându-se ei astfel, de nu-i mai putea nimeni potoli, se hotârâră să meargă la Dumnezeu, să-

și spună el părerea și astfel să se împace.

Și cum au hotărât, așa au făcut. Au pornit la drum.

Fiind obosiți, s-au așezat lângă o mlaștină să se mai odihnească. După o vreme, voind să

meargă mai departe, se uitară la picioare și văzură că-s pline de noroi. Cucului, fiindu-i rușine să

meargă astfel în fața lui Dumnezeu, s-a așezat și, văzând o floare galbenă care semăna cu niște

ciuboțele, s-a încălțat cu ea și a pornit pe cale.

Ajungând la Dumnezeu și văzând acesta că cioara nu și-a îngrijit picioarele, a alungat-o afară.

Pe cuc însă l-a lăudat pentru curățenia și frumusețea ciuboțelelor sale. Și de atunci floarea cea galbenă

cu care a fost cucul încălțat când s-a înfățișat înaintea Domnului se numește ciuboțoca cucului.

2 legendă din Bucovina - după Simion Florea Marian, Botanica Poporană Română, Vol I, Editura Mușatinii, Suceava,

2008


5

Dedițelul3

Se povestește că dedițelul ar fi fost la început un fiu de om bogat, atât de mândru încât toată

lumea se uita la el ca la un soare. Iar tatăl și mama sa deși erau foarte bătrâni se chinuiau să-i ofere tot

ce voia. Fetele din sat, la rândul lor, nu mai puteau de dragul lui. Dar el nu prea le băga în seamă, căci

gândul lui era la fântâna zânelor, despre care tot auzise povestindu-se că n-ar fi prea departe. Însă cine

bea apă din acea fântână, ori se face mândru ca un făt frumos ori se face o floare.

Tot s-a gândit el, cum ar face să plece și cum să spună părinților de această hotărâre, care

aducea mare întristare sărmanilor bătrâni. În cele din urmă, își spuse gândul părinților. „Vreau să plec

într-o lungă cale la fântâna zânelor și fie ce-o fi cu mine.”

Orice ar fi spus bătrânii, nu-l puteau opri, așa că i-au dat voie să plece zicând: „Du-te dar,

fiule, însă nu uita de sfatul nostru. Până să ajungi la fântâna zânelor, să pui semn la orice fântână sau

izvor din care vei bea apă, căci așa am pomenit de la părinții noștri.”

Nu mai trecu decât o noapte la mijloc și voinicul porni spre soare apune. Fetele din sat l-au

plâns și ele sărmanele, de l-ar fi scăldat în lacrimi, dar el era tot cu gândul la fântâna fermecată.

Pe drum, voinicul întâlni o bătrână cu trei fete după ea, tot una și una de frumoase. Cum le

văzu, voinicul voi să știe desspre ele. „Eu, zise bătrâna, sunt mama acestor fete și ne numim ursitorile.

Noi ursim pe fiecare copil după ce se naște”. „Și te-am ursit tot noi pe tine!”, strigă una din fete.

„Dacă m-ați ursit și pe mine, spuneți-mi, cum sunt rânduit?”, întrebă voinicul. Și p-aci era să-i spună

fata cea mai mică dar mama sa, oprind-o, spuse către voinic:„Cum ești, cum nu ești, îți vei vedea în

curând rânduiala.”Apoi, fiecare a plecat pe drumul lui.

A mai mers voinicul o vreme până a ajuns într-o poieniță frumoasă, cum nu mai văzuse până

atunci. Era semănată cu fel de fel de flori, printre care susura un pârâu limpede ca lacrima. Acest

pârâu venea din fântâna fermecată și cine bea din el fără să lase semn se făcea o floare.

Voinicul nostru, cum ajunse la el, îngenunche și sorbi cu lăcomie, după care se ridică să plece.

Abia mai făcu voinicul câțiva pași și iată, ca prin minune, s-a prefăcut în dedițel. Uitase să lase semn.

De atunci și până astăzi voinicul a rămas și va rămâne dedițel până la a doua venire.

3 Idem, Legendă din Țara Românească


6

Floarea domniței4

Se spune că e mult de când în mijlocul unui codru des era un palat mândru. Se mira toată

lumea, chiar și soarele, care a văzut multe și minunate lucruri, de măreția și strălucirea acelui palat.

Prin fața palatului sălta din piatră în piatră un pârâuaș limpede ca lacrima, care venea tocmai din lacul

zânelor. Și câte nu povestea el florilor și codrului prin care trecea? Dar cine altul putea să înțeleagă,

decât cel cu inimă curată și credință nestrămutată?

Era mândru palatul, era voios codrul, era răsfățat râulețul, căci în el se jucau zânele. Dar mai

voioasă și mai frumoasă era domnița, stăpâna palatului, alături de domnitor, un bărbat înțelept și

viteaz cum nu mai fusese altul.

Ei aveau însă o dorință tainică, visând de multă vreme să fie și ei binecuvântați cu un copilaș.

Îtr-o zi, domnița auzi glasul râulețului: „Domnița mea dragă, ar fi destul să miroși una din florile pe

care eu le stropesc și până la anul vei avea moștenitor.”

Domnița stătea mirată, neștiind dacă nu cumva era doar o întâmplare de vis. „Încearcă și vei

vedea”, adăugă râulețul, „însă nu uita că după soare urmează ploaie și după bucurie întristare”.

Domnița rupse apoi o floare, o mirosi, apoi se duse gânditoare spre palat. Nu trecu mult, și

domnița dobândi moștenitor, însă veselia-i era mereu umbrită de vorbele râulețului. Trecu o vreme și

fata domniței creștea ca din apă, devenind din ce în ce mai înțeleaptă și mai frumoasă.

Într-o zi, se duse iar domnița să se plimbe prin fața palatului, iar râulețul îi aminti că vorbele

spuse mai demult aveau să se împlinească. „Am să-ți iau copila”, susură apa, „am poruncă să o duc

stăpânei mele, Zâna Zânelor”.

Și așa, în ciuda eforturilor mamei ei de a o feri de orice întâmplare nefericită, copila dispăru,

fără să-i mai dea cineva de urmă. Însă râulețul îi vorbi domniței din nou. „N-ai grijă, căci soarta

copilei tale e bună, ea este acum o floare. Iat-o!”, zise râulețul, care zvârli un strop de apă ca un fulg

de zăpadă, departe, pe vârful unei stânci.

De atunci, fata domniței, făcută floare, poartă numele de floarea domniței, și crește pe vârful

munților.

4 Ibidem, legendă din Țara Românească


7

Povestea macului5

Se spune că a fost în lume o fată mai frumoasă decât Ileana Cosânzeana. Într-o zi de Duminică

s-a dus și ea la horă în sat, unde era și Făt frumos, fiul zorilor. Seara, când s-a sfârșit hora, Făt frumos

o luă de mână și plecă spre casa părinților lui, la capătul lumii, pe țărmul unei mări.

Au rămas ei acolo, trăind liniștiți, până când, trimis de părinți, Făt frumos plecă la celălalt

capăt al lumii să îngrijească de o mătușă. Au trecut șapte ani de la plecarea lui, fără să se mai știe

nimic despre el.

Într-un miez de noapte, fata plecă în căutarea lui. Pe drum, întâlni un om care sfărâma stânci.

Acesta îi vesti că Făt frumos e prizonier la împăratul ursitoarelor. De voia să-l ajute, trebuia să-i

asculte sfaturile întocmai.

„Iată, piatra aceasta acoperă buricul pământului. Pe aici s-a dus bărbatul tău. Eu îți voi sfărâma

piatra aceasta și cu o funie te voi slobozi acolo. Voi aștepta aici până la întoarcerea voastră, să vă ajut

să reveniți la suprafața pământului. Ca să nu pățești ceva rău acolo, să nu mănânci nimic în timpul cât

vei fi la împăratul. Mușcă doar din rădăcina aceasta ce ți-o dau și nu vei mai simți foame.

În revărsat de zori, fata era în țara ursitoarelor. Împăratul o primi la casa lui. Mai târziu,

aflându-i povestea, îl chemă pe Făt frumos și le promise celor doi soți o casă frumoasă în gradina

palatului. Rădăcina de la Sfarmă Piatră a fost pusă în pământ iar din ea au răsărit niște flori roșii. Fata

mânca rădăcina acestor flori iar făina din semințele plantei a pus-o în vinul împăratului, care adormi

pe dată. Cei doi tineri puteau în sfârșit să plece nestingheriți. Sfarmă Piatră îi scoase la suprafață, iar

cei doi l-au cinstit cât au trăit. În anul care a urmat, din semințele pe care soția lui Făt frumos le-a

presărat pe pământ în urma ei, au răsărit niște plante, care înfloresc și până în ziua de azi niște flori

roșii care sângele, din semințele cărora se prepară leac de dormire. Numele acestei flori este macul

5 Ibidem, legendă din Transilvania


8

Spiridușii din lalele6

Undeva, departe, lângă un tărâm al spiridușilor situat în apropierea unei regiuni din Dartmoor,

trăia o femeie bătrână care avea doar o colibă și o grădină frumoasă plină de lalele multicolore și

parfumate. Spiridușii, după cum spun toate poveștile, iubesc atât de mult aceste flori încât iși lasă în

potirul lor înmiresmat copilașii pe care apoi îi adorm cu cântece drăgăstoase. Adesea, dacă bătrâna

asculta cu atenție, putea auzi în miez de noapte melodii încântătoare, nemaiauzite de ureche

omenească. Nu știa nici ea ce să creadă, întrucât părea că lalelele cântau, țesând fiecare clipă într-o

armonie mângâietoare.

De îndată ce bebelușii spiridușilor adormeau, părinții se înorceau la giumbușlucurile lor pe

tărâmul lor din vecinătatea grădinii. La primele raze ale dimineții, spiridușii, invizibili pentru ochii

muritorilor, puteau fi doar auziți sărutându-și coplilașii. Lalelele, binecuvântate de asemenea prezențe

magice, nu mai erau nici ele flori obișnuite. Mireasma lor se ridica îmbătătoare mai sus decât cea a

trandafirilor, iar petalele nu mai puteau fi scuturate de bătaia vântului. La vederea lor, bătrâna se

bucura nespus, nelăsând pe nimeni să rupă nici măcar un fir de lalea dintr-un motiv oarecare.

După o vreme însă bătrâna muri iar moștenitorii ei au distrus minunata grădină de flori. În

locul unde creșteau odinioară lalele colorate și înmiresmate, se aflau acum doar straturi de zarzavat.

Spiridușii erau triști și nedumeriți de această schimbare, hotărând să plece și să nu mai cânte vreodată

prin acele locuri. Lipsit de bucuria cântecului și a iubirii, pământul deveni în curând sărac și neroditor,

făcând ca zarzavaturile să se ofilească.

Însă spiridușii nu au plecat de tot, căutând să răsplătească blândețea și gingășia bătrânei care i-

a lăsat să-și adoarmă copiii în grădina ei. Cântecele lor duioase puteau fi auzite lângă mormântul

femeii, în fiecare noapte cu lună plină. Mai mult decât atât, deși nici o mână omenească nu îngrijea

mormântul, acesta era împodobit mereu cu lalele multicolore și înmiresmate.

6 După o legendă englezească, vezi Charles John Tibbits, English Folklore and Legends, London, 1890, disponibilă pe www.

Gutenberg Project.org


9

Povestea ghiocelului7

[…] Apoi a fost odată un împărat și o împărăteasă care aveau un băiat tare frumos; și nu mai

puteau de dragul lui, mai cu seamă că numai pe el îl avuseseră. Dar băiatul ca băiatul, învăluit cu ale

lui, nu prea băga de seamă la așa ceva și trecu vremea; crescu mare și părinții lui voiră să-l însoare;

însă lui nu-i plăcu mireasa ce-i fusese pregătită, că auzise el, cine-i spusese, că este o fată la un

împărat, mult mai frumoasă și bogată, cum nu-s multe fete și spuse părinților că el se duce acolo.

- Da cum se poate, ce, ai înnebunit? - îi grăiră părinții înspăimântați, când auziră - cum să ne

părăsești când nu știi ce se poate întâmpla în urma ta și tu ești singurul moștenitor?

- Ba nicidecum- făcu dânsul de acolo - dacă nu mă lăsați, eu nu mă mai însor niciodată. Ce-i

asta, să nu-mi iau o femeie după gustul meu!

In sfârșit, după multă ceartă, părinții îl lăsară, însă, împăratul, înainte de-a pleca, îl povățui:

- Vezi să nu uiți un lucru. La orice fântână din împărăția celui cu fata, de-i bea apă, să pui un

semn oarecare cunoscut de tine și deosebit unul de altul, ca venind înapoi să nu mai bei, că e mare

șmecher împăratul acela. Când se duce cineva la el în pețit, îi dă fata, omul pleacă cu ea, el pe altă

parte, vrăjește apele din care a băut pețitorul la venire. Și dacă nu pune un semn din ce apă a băut,

când mai bea din apa ceea, omul se și preface într-o floare, o buruiana sau un dobitoc, după neamul

din care se trage omul și cum vrea împăratul acela să-l pocească.

Băiatul a luat-o de bună ce i-a spus tată-său, și a pornit-o. Era iarnă ca acum, tocmai când se

topesc zăpezile. Într-adevăr, cum a și intrat pe pământul țării împăratului aceluia și bea apă din o

fântână, el punea un semn, care să fie cunoscut doar de el. Numai la un izvor n-a avut ce pune și a zis

că pe acela îl ține el minte. Ajuns acolo, împăratul l-a primit frumos, și cum s-a cuvenit, i-a dat fata, și

l-a și pornit cu dânsa încolo, la împărăția lui.

Abia a ieșit din cetate și așa l-a pălit o sete ca aceea, de i se usca gura, dar el vedea fântâna,

vedea semnul, și nu bea. Ajuns la izvorul cu pricina, pesemne vrăjitorul așa l-a uluit, că lui i se păru că

e pe altă împărăție și a băut apa. Și minune, deodată se transformă într-o floare albă cu niște

frunzișoare verzi: iar fata de împărat, povățuită de tatăl ei, se întoarse acasă în așteptarea altor pețitori,

spre a-i păcăli și pe dânșii vrăjitorul, care-i trimise răspuns tatălui băiatului, ca sa nu-l mai aștepte, că

l-a prefăcut în ghiocel și să-l caute în anul viitor, să-l afle la mijitul primăverii sub omăt.

7 Adaptare după Ion Dragoslav, Poveștile florilor, I, în Legende despre flori și păsări, Editura Minerva, București, 1990, p.

72-73.


10

Și de atunci, măi băiete, îmi zise mama oftând, e ghiocelul.

Povestea româniţei8

[…] Apoi a fost odată un împărat și o împărăteasă, care nu aveau copii de multă vreme. Ba

împărăteasa credea că nu va avea niciodată. Când, într-o vreme, iată că trece pe la poartă Dumnezeu și

cu Sfântul Petru. Sfântul Petru, uitându-se la casele împărătești, vorbi:

-Doamne, ce o fi de oamenii ăștia că nu au băieți?

Dar Dumnezeu glăsui:

-Dacă împărăteasa ar bea rouă de pe crini, amestecată cu rouă de pe pelin, ar naște o fată cum

n-a mai fost și nici n-are sa fie pe lume mai frumoasă; dar să-i pună numele Românița.

Și tocmai era pe vremea când înfloresc crinii. Și Preasfinții trecură pe-acolo. Dar oșteanul, care

ședea de strajă la poartă, auzise și repede, fugi la împărăteasă și-i spuse. Împărăteasa, bucuria ei, dădu

imediat ordin ca să culeagă în fiecare dimineață rouă din paharele crinilor și de pe frunzele pelinului.

Și așa strânse un pahar de rouă si-l bău. Minune! La doua luni născu o fată cu fața albă ca și crinul și

perișorul ei mirosea ca pelinul, și îi puse numele Românița.

Si Românița crescu mare. Dar fetei nu-i plăcea lumea, nici petrecerile, nici să o vadă cineva și

era albă, albă, ca și crinul și părul îi mirosea ca pelinul. Însă îi plăceau florile, căci toată ziua nu

îngrijea decât de ele și ce dar avea, că pe toate le înțelegea ce vorbesc.

Și fata împlini 18 ani, și craii începură să curgă la pețit. Fata îi primea pe toți, le vorbea, iar

când ei aduceau vorba de măritiș, fata le spunea să nu-și mai bată capul, că au să fie nefericiți. Vorba

asta îi înspăimânta și plecau și nu mai veneau. Și vorba asta se împrăștie în toată lumea și cu vremea

nu mai veni nici un pețitor. Asta întristă mult pe părinții fetei și începură să o dojenească.

Cu toate astea, un fecior de împărat tare de departe, nu se lăsă descurajat de cele auzite despre

fată și porni și el în pețit. Iarăși, vorbă cu fata. Fata a râs, a glumit cu flăcăul, însă când auzi de

măritiș, ea ii spuse :

- Prea bine, dar ai sa fii nefericit.

- Dar de ce? întrebă flăcăul.

- Pentru că eu nu-s făcută din lumea asta și cine m-o lua, rămâne văduv chiar din ziua

cununiei.

8 Adaptare după Ion Dragoslav, Poveștile florilor, II, în Legende despre flori și păsări, Editura Minerva, București, 1990,

p. 99-101.


11

- Asta – zise flăcăul - nu cred.

- De, încearcă, dar sa nu plângi; eu trebuie sa mă prefac în floare sălbatică.

-Și de unde știi?

-Am visat demult, că am auzit un glas care a venit din cer și parca-mi grăi. Românița, cum te-i

cununa, ai să te prefaci într-o floare de câmp, dar și de leac.

Feciorul de împărat tot nu crezu, și ii zise că o ia orice-ar fi.

Și, hai la nuntă, petrecere, distracție. Sâmbătă seara îi puse vălul, dar fata plângea de uda

pământul. Duminica, la cununie, abia îi puse cununa pe cap și fata se și schimbă la față și se făcu albă,

albă ca varul. Nuntașii crezură că-i e rău și o scoaseră afară, însă fata dădu de vânt, se strânse, mâinile

i se prefăcură în frunze, picioarele în tulpină, trupul se subție și se bățoși și capul i se prefăcu într-o

floare asemănătoare cu “ochiul-boului” și mică ca o părăluță, cu mirosul ca al pelinului; iar oamenii îi

ziseră românița și românița îi zice și până în ziua de astăzi și oamenii fac ceai din ea, de-l beau iarna

când răcesc. Se dă mai ales la copii mici, când se îmbolnăvesc.

Și așa încălecai pe un fus, o gătii si eu de spus […]

Povestea bujorului9

Era odată un împărat care avea un fecior pe care îl chema Bujor. Împăratul era acum bătrân și

slăbit. Om pașnic, nu ridicase oști împotriva nimănui și de aceea nu-și făcuse nici un dușman. Dar nu

este om să nu-și aibă necazul lui. Împăratul însă avea și el un necaz.

Avea pe moșia lui un codru de brazi și molizi, în mijlocul căruia era o mlaștină stăpânită de

iele și de stafii. Care cum intra în pădure, înapoi nu se mai întorcea decât pocit: unul în câine, altul în

măgar, alteori îl schimbau ielele în flori și buruieni, ori îl caliceau, de nu mai era om toată viața. Și, să

vezi, îl făceau pe om de se îndrăgostea de ele și apoi își băteau joc de el.

Împăratul, de cum i-a crescut băiatul, l-a și povățuit să meargă în toată împărăția dacă are

poftă, numai în codrul cu iele să nu se ducă. Într-o zi, însă, împăratul se îmbolnăvi și simțindu-și

sfârșitul, adună sfat și chemându-și feciorul, îi puse coroana pe cap și buzduganul în mână, semnele

stăpânirii peste împărăție, și după ce îi dădu mi multe povețe, îi aminti și de mlaștina cu iele:

9 Atestată în Muntenia. Adaptare după Dragoslav, Poveștile florilor, II, 67, în Legendele florei, Editura ”Grai și suflet –

Cultura națională”, București, 1994, p. 67-69.


12

- Pe acolo să nu calci, dragul tatei, că ce-i păți, cu nimeni nu vei împărți – apoi își dădu

sufletul.

Rămas singur, Bujor a jelit cât a jelit, apoi a început să se îngrijească de împărăție, cea dintâi

grijă fiind să vadă satele și orașele. Mergând el așa, dintr-un oraș în altul, a ajuns și în părțile mlaștinii

cu zânele. Și era pădurea aceea atât de plină de taină și așa cuprinsă de cântec de păsări, încât numai

trecând pe lângă dânsa cădea omul ca adormit; iar în nopțile cu lună se auzea cântecul zânelor, de te

îmbolnăveai de dor și de vrajă. Și în toată pădurea numai o cărare era, și aceasta făcută de ielele care

veneau până la marginea pădurii și fugeau iar.

Feciorul de împărat, speriat de cele spuse de tatăl său, trecea chiar pe la marginea pădurii. Dar

aerul răcoros al pădurii îl îmbia și-și zise că doar n-or fi zânele în toate zilele prin pădure, să-l

adoarmă și pe el. Dar cum trecu doar pe la marginea pădurii, îl și prinse așa un somn, și pe el, și pe

cai, și pe vizitii, și pe oștenii ce-i aveau de pază, că poposiră sub o poală deasă de stejari, se tolăniră

toți pe iarbă și adormiră.

Se făcu noapte, luna ieșise roșie ca focul și se tot înălța pe cer, iar ei tot dormeau. Numai ce se

auzi ca o adiere de cântec și Bujor se trezi. Ascultă el ce ascultă și inima începu să-i bată cu putere și

parcă-l chinuia gândul să știe cine cântă. Și o luă printre copaci, încet, încet, și într-un luminiș, pe dată

se văzu înconjurat de zâne, frumoase și albe ca marmura albă, care începură a dansa, rotindu-se în

juru-i ca un vârtej. Feciorul, când văzu atâtea fete pe lângă el, se rușină și se făcu roșu ca focul pe

obraz. O zână vru să-l transforme în măgar, alta în bondar, alta în vițel, dar alta, cu o coroană de pietre

scumpe pe cap, care era mama ielelor, răspunse:

- Defel, defel! Eu zic, la rându-mi, să-l facem o floare, să nu poată merge deloc pe picioare.

Apoi, întorcându-se spre Bujor, care sta uluit și cu inima zbuciumată de frică, îi zise făcându-i

un semn cu mâna:

- Așa să rămâi! Amin.

Și Bujor se și prefăcu într-o floare roșie, roșie ca jarul, mare și bătută ca un pămătuf. Oamenii

i-au zis bujor și bujor i-a rămas numele până în ziua de azi.


13

Urzica10

A fost odată un om rău care avea în grija lui o fată ai cărei părinți muriseră. Un tânăr îi cere

mâna fetei, chiar același tânăr pe care fata îl îndrăgea. Dar pe omul cel rău nu-l lăsa inima să o vadă

pe fată fericită și gospodină la casa ei.

Atunci el spuse fetei cu viclenie:

- Nu sunt împotriva dorinței voastre, dar vă voi da binecuvântarea mea când vei termina de

țesut din fire subțiri de urzică două cămăși. Una să-ți fie cămașă de mireasă, iar cu cea de-a doua să

mă îmbraci pe mine când voi muri.

În mintea lui, omul cel rău se gândea: ”Isprava asta chiar nu poate să o facă fata, și chiar dacă

ar încerca o viață întreagă”.

Biata fată începu să muncească, dar în curând văzu că e imposibil să reușească. Își urzică

mâinile și brațele foarte tare, dar buruiana afurisită nu se lăsa nici toarsă, nici țesută. Fata atunci

renunță și într-o zi, zdrobită de atâta muncă, după ce plânse foarte tare, adormi.

Atunci visă o femeie bătrână, care o consolă și îi spuse cu blândețe:

- Nu-ți mai prăpădi tinerețea cu plânsul, fata mea, că fiecare trebuie să aibă credință în

Dumnezeu și în hărnicia brațelor sale. Du-te și apucă-te iar de treabă. Dar urzica trebuie să o culegi

dimineața, cu rouă pe ea; atunci poți prinde buruiana fără să te urzici. Tragi cu atenție ațișoarele lungi,

tari, care stau ascunse în tulpini; le torci și le țeși, și când te vede omul cel rău cu două cămăși gata, nu

mai are încotro și face nunta cu cine îți este drag.

Fata se ridică voioasă și mulțumi Maicii Domnului pentru visul său. Apoi, în zori de zi, porni

la cules urzici. Așa făcu mai multe zile la rând și din firele de urzică lucrate, țesu o pânză minunată.

Când au fost gata cămășile, omul cel rău muri, iar cămășile le-au îmbrăcat tinerii și au făcut o nuntă

minunată.

Și de atunci a rămas proverbul: ”Cu răbdare și cu trudă, poți face orice” și tot de atunci,

buruiana a căpătat numele de urzică, adică plantă bună de urzit.

10

Atestată în Muntenia. Adaptare după I. Constantinescu-Delabaia, Neam rom. pop., 1922, 410, în Legendele florei,

Editura ”Grai și suflet – Cultura națională”, București, 1994, p. 251-252.


14

Nuna mare11

A fost odată un împărat. Şi împăratul acela avea o fiică așa de frumoasă, că i s-a dus

vestea peste nouă țari şi nouă mări. Și după ce a crescut fiica aceasta și i-a sosit timpul să se despartă

de părinți, împăratul a măritat-o, și la nuntă a poftit o mulțime de oaspeți din toate părțile.

Și acuma, după ce s-au adunat toți oaspeții la un loc, alese socrul cel mare, adică tatăl

miresei, dintre oaspeți, de nun mare, pe un împărat al unei împărații, iar de nună mare pe o

împărăteasă a altei împărații și se porniră apoi cu toții la cununie. Iar după ce acei tineri s-au cununat

și după ce s-au întors de la biserică, toți oaspeții se așezară la masă și începură a se veseli și a glumi,

spunând unul una, altul alta, după cum e datina la nunți.

Iată însă că tocmai când toți mesenii erau in culmea veseliei, când fiecare oaspete era mai bine

dispus, nunul cel mare, fie din ură, fie din invidie ca n-a fost împărăteasa sa aleasă ca nună, sau din ce

pricină va fi fost, nu știu, destul că a început a lua peste picior pe nuna cea mare, înfruntând-o înaintea

oaspeților cu niște cuvinte foarte urâte.

Nuna cea mare, care era o împărăteasă foarte frumoasă și înțeleaptă și care se numea

Privighetoare, nu zise nimic la aceasta, măcar că avea toată dreptatea să nu tacă. Nunul cel mare însă,

nu se mulțumi numai cu atâta, ci el mai după vreo câteva minute, începu iarăși mai din gros a o

înfrunta și a o batjocori înaintea oaspeților. Privighetoarea și de astă dată nu-i răspunse nimic ci,

plecând capul în jos, tăcu ca piticul. [?]

Nunul cel mare, văzând că nuna cea mare nu-i răspunde nimic la înfruntările sale de mai

înainte și voind s-o batjocorească și mai tare, zise în cele din urmă că ea ar fi furat o pâine de pe masă

și ar fi ascuns-o.

Privighetoarea, auzind cuvintele acestea, se supără așa de tare, încât a început a se ruga în

gândul său lui Dumnezeu și a zice, că dacă el va afla-o că e cu ceva vinovată, s-o lase așa cum este,

iar de nu va afla-o cu nimic vinovată, s-o prefacă într-o pasăre, ca să poată zbura încotro vor duce-o

ochii, ca să nu mai fie de batjocura și de râsul lumii. Dumnezeu, care știa prea bine că e nevinovată, îi

ascultă rugămintea și o prefăcu într-o păsăruica mică.

Privighetoarea, cum a fost prefăcută în pasăre, îndată s-a sculat de lângă mireasă, unde șezuse

până atunci și a început a zbura printre oaspeți. Și așa zburând ea încolo și încoace, vreo câteva

11

Adaptare după Simion Florea Marian, Ornitologia poporană română, I, (Siret-Suceava), în Legende despre flori și

păsări, Editura Minerva, București, 1990, p. 171-173.


15

minute, voind să iasă afară, vede pâinea cea furată ascunsă după spatele nunului celui mare. Și cum

dădu ea de pâine, se sui pe umărul cel drept al nunului și începu a vorbi în limba păsărească și a zice:

- Acesta, acesta a furat, a furat pâinea, pâinea, căutați, căutați iute, iute, prindeți, prindeți,

tâlharul, tălharul, iute, iute !...

Oaspeții, care rămaseră înlemniți, când văzură că nuna cea mare s-a prefăcut deodată in pasăre

și a zburat de după masă, auzind-o acum vorbind și spunând care e tălharul ce-a furat pâinea, se

sculară degrabă de la masă și începură a cerceta pe nunul cel mare, și cercetându-l aflară că pâinea e

ascunsă la spatele lui.

Socrul cel mare, adică tatăl miresei, cum văzu aceasta, se făcu foc și pară de mânie pe nun, una

pentru că a înfruntat pe nuna cea mare, fără ca aceasta să fi fost cât e negru sub unghie vinovată, iar al

doilea, pentru că prin aceasta i-a necinstit masa și casa, și a poruncit să-l ridice degrabă din capul

cinstei și să-l pună in furci.

Și cum a poruncit, așa s-a și întâmplat.

Nunul cel mare, măcar că era împărat, fu luat pe sus de după masă, scos afară si pedepsit în

fața tuturor oaspeților, precum și a altor oameni, care se adunaseră să vadă cum se fac nunțile

împărătești.

Nuna cea mare însă, nu se prefăcu iarăși cum a fost mai înainte, ci ea a rămas și-n ziua de

astăzi tot pasăre, purtând numai numele de privighetoare, pe care l-a avut de la început.

Și tot de atunci încoace, privighetoarea, chiar dacă e acum pasăre, iubește a trai mai mult

retrasă de lumea cea zgomotoasă și de gurile cele rele și nespălate. Însă cu toate acestea, ea nici până

în ziua de astăzi nu poate uita pe nunul cel răutăcios și invidios, care a batjocorit-o și de aceea până și-

n ziua de astăzi strigă, când cântă, să-l prindă, și să-l pedepsească pe tâlharul care a furat pâinea și din

pricina căruia a trebuit să se prefacă în pasăre.


16

Urma Râușorului12

În zilele de demult, trăia un împărat și-o împărăteasă. Ei aveau numai o fiică, pe care o iubeau

foarte mult și-o păzeau ca ochii din cap, ca să nu i se întâmple vreo nenorocire.

Într-una din zile, a făcut împăratul o petrecere foarte mare și frumoasă, la care a poftit pe toți

sfetnicii, pe toți oamenii cei mai de frunte, mai aleși, mai învățați și mai cinstiți ai împărăției sale.

Pe când împăratul, împărăteasa și cu oaspeții lor se veseleau la masă mâncând, bând și

cântând, cum e datina la asemenea petreceri mari, pe-atunci fiica împăratului se duse în grădina

împărătească, ca să se mai plimbe, sa se mai răcorească puțin, căci pregătirea pentru petrecere îi

dăduse și ei foarte mult de lucru și de alergat.

În grădină o cuprinse somnul și ea se lăsă puțin pe iarba cea verde și moale ca să doarmă.

In somn, iată că veni la dânsa o făptură foarte gingașă, îmbrăcată toată în alb, adică un înger,

care a luat-o în brațe și urcându-se cu dânsa în aer, a dus-o mai multe sute de poște și-apoi coborându-

se jos, a pus-o iarăși pe iarba verde și lăsând-o tot dormind, se duse de unde a venit.

Nu mult după aceasta, fiica împăratului s-a trezit. Dar mare i-a fost mirarea, spaima si groaza

ce-o cuprinsese, când a văzut că nu mai e în grădina împărătească, unde se culcase cu puțin timp

înainte, ci-ntr-un loc străin și cu totul necunoscut.

Departe de scumpii săi părinți, departe de tot ce-i era cunoscut, într-o câmpie înstrăinată ca

aceasta, nu știa acum singură ce sa facă? … ce să-nceapă? … încotro s-o apuce? …

Și pe când sta ea dusă pe gânduri, o cuprinse o foame, încât abia se putea ține pe picioare...

Dar iată când foamea îi slăbise puterile si-i înțelenise gândurile, vede în depărtare un măr, pe care se

aflau vreo câteva mere coapte. Ea se duse deci cum putu, până la pom și luând mere, a început a le

mânca cu o lăcomie care numai la cei flămânzi se poate vedea. Acum o cuprinse o sete mare, și

nicăieri în tot împrejurul acela nu se afla un strop de apă, să fi dat un galben pe dânsul.

Trei zile și trei nopți a umblat încolo și-ncoace căutând apa, dar în zadar… Abia în ajunul zilei

a patra, când se gândea că se va aprinde de sete, ajunse la un deal, din a cărui coaste curgea un râușor

de apă limpede ca lacrima. Tânăra domniță, văzând apa, a uitat toată grija, se duse degrabă până la

râușor, se aplecă la pământ și a început să bea dintr-o urmușoară ce se afla pe malul râușorului, căci

din râușor se temu să bea, ca să nu cadă înăuntru și să se înece.

12

Adaptare după Simion Florea Marian, Ornitologia poporană română, I, în Legende despre flori și păsări, Editura

Minerva, București, 1990, p. 220-222.


17

Dar iată, minunea minunilor, cum a gustat ea din apă, s-a prefăcut într-o pasăre mare cu pene

cafenii, pe care oamenii au numit-o vultur și vultur a rămas până în ziua de astăzi… se vede că așa i-a

fost împărțit de la Dumnezeu… așa i-a fost ursit… Și acum, ca să aibă ce mânca pentru a supraviețui,

a început mai întâi să răpească de pe la oameni din apropiere, pui de găini și găini și cu acestea se

hrănea, iar mai pe urmă a început a răpi și miei și tot așa face ea și până în ziua de astăzi.

CREAȚII REALIZATE DE ELEVI PRIN ACTIVITĂȚI BAZATE PE PROIECT ÎN

LIMBILE ROMÂNĂ, ENGLEZĂ ȘI GERMANĂ

Not Another Stone in the Gravel

Oana Mateiciuc

He seemed lifeless, just a common object holding with grace his atoms to form matter.

However, no one noticed how special he truly was, they kept stepping on him and he was hurt. His

family was known for being the good class of stones, his grandmother served as a sparkling polished

diamond on the Queen‟s fourth finger when Prince Phillip proposed. His parents were exquisite

gemstones in an Amethyst and Opal show at the Louvre Museum, nevertheless, despite his good

genealogy, Patrick is a „common‟ stone in a gravel shop. He waits impatiently for the day when

someone will buy him for a grave or for decorating a mansion's garden. “Keep your personal

information to yourself. No one will want to be your friend if you continue flaunting about us.”, his

mother gave the best bits of advice, Patrick kept his word and never talked about him. Instead, he

asked other stones about their past. Humans might think that stones are no good. “We live in a new

era!” is what they usually said to historians which preserve and find history through stones. Patrick

knew how devastated this planet would be if this type would disappear.

It was the day when Spring crumpled snow and enhanced Sun‟s power with her gratitude. It

was the fifth of April. Patrick caught a man speaking on the phone about his house and how much he

needs stones. "Hey! Rock-head!" Patrick slightly turns his head and is greeted by Bill. If a greasy

uneducated man would be a rock, that would be Bill. "What's burning?" he rolls his eyes and spits out.

"We will be sold to a businessman!" Patrick's years were dull and exasperating, his dream was to get


18

out from this place and be appreciated by someone. It could finally happen. "Why are you smiling,

idiot?" but Bill's voice passed Patrick's ears, he already makes plans for the day when he'll leave.

Furthermore, he desires a family which he would have there when he finally settles in. An old man

with a slovenly haircut glances through the box and picks up ten stones, luckily Patrick is one of them.

At first, he thought that man chose quick some stones for his flowers, but he was surprised who were

the other nine stones. Smaralda , Emerald, Diamond, and more, all these rocks were veritable gems.

"This man has a good hand," said Patrick without acknowledging.

Smaralda stares at him confused and timid until she builds up the courage to talk. "Yes, he

does." her affirmative response isn't caught by Patrick who is too stuck in his own mind to notice her,

the most beautiful stone, talk. She doesn't know this thus she decides to keep her mouth shut.

Patrick starts contemplating his future. He doesn't care where he'll go but he do cares if he'll be

treated nicely there. He is full of idiots who consider themselves highly. Oh no, it was too much for

him. He couldn't bear it anymore with all these people, excuse me, stones. Passing over, man's car

arrived at its destination, also, Patrick and the others fell from their box and now they were aching

with pain. "Could this get worse?" he asked the others but they ignored him. All he hoped right now

was to have a normal life.

The man comes and puts Patrick and his friends in a bag, afterwards he spills them on the

ground next to an oak tree. Patrick doesn‟t have much time to think about his life because a young boy

came next to him and starts playing with Patrick. Astonished by his beauty, the child takes him to

show it to his father. The mysterious man looks at Patrick suspiciously, he can‟t fathom the thought

that such a common stone could worth millions. He takes Patrick and analyzes every part of him.

Surprised, he yelps with joy. Patrick is a diamond.


19

Blue the bee

Simona Dumitrescul

This is the story of Blue the bee. He lives in the bee hive known as Bee Town. It is the

biggest bee hive on that region. Bee Town is ruled by the Queen and all bees obey her orders. The

Queen also chooses the job for all the bees through a series of challenges. A bee could be a honey

maker, a flower scout, a pollen collector or a guard.

Each bee was selected to do a specific job. Blue, like his mother, father and his older

sister, was selected as a honey maker. Their family was known in the whole bee hive to be the best

honey makers. Even if his family had a great reputation as honey makers, Blue was unhappy with his

assignment. He couldn‟t tell his parents, they were so happy that the family job kept on going and he

couldn‟t disappoint them.

One day, while working at the honey factory, Blue was talking to his best friend Garry.

“Have you ever had a dream Garry?” Blue asked.

“Yeah, I‟ve just had one last night!”

“Not like that Garry ! I mean, a wish, to see someone you love once again or to set out

on an adventure.”

“Well, I‟ve never had a dream like that Blue, if the someone you love is gone, there is

no point in wishing to see them, and adventures, come on Blue, we are honey makers, we don‟t go on

adventures.”

“I know Garry, but I can‟t stay in here, I belong out there, as a guard. You know that I

was never as good as my other family members.”

“Blue, you know what happens if you disobey the Queen‟s rules! Don‟t you know what

happened to Vlad. He was banished from the hive and died out in the cold because no other hive

accepted him. His family name was dishonored and now they have to work harder for the Queen to

forgive them.”

“I know what happened bit I can‟t live like this, I want to be like Gregorry!”


20

Gregorry was the best guard that ever existed in the bee hive. He defended the Queen‟s

mother, thus saving the Queen that rules now, but he had to pay the ultimate price. He gave his life to

save the Queen and now he is remembered as the greatest guard in history.

As days passed by, Blue kept his secret to himself, locking it deeper inside him, he was

losing hope. The Queen stopped the production for a day to make an announcement.

“Please be quiet. If I could get your attention, now, I have a very important

announcement to make. King Henry of the Southern bee hive, known as Bee Heaven, has invited us

on a tour of his domain. He will show us the forest surrounding his hive. Everyone is invited and I

will need all the guards to help protect the bees. Don‟t worry, the honey factory will be started again

once we return.”

Everyone had three days to prepare for the trip to the Southern bee hive. Blue was very

excited to leave the hive for the first time in his life. Once he was done packing, he waited for

everyone to gather nest to the exit. As they started flying away from their hive, Blue felt the wind

below his wings and he knew that he would never want to get back to the factory again.

Within a few hours, they made it to the other bee hive. King Henry waited for them at

the entrance of the hive and as they approached, he spoke to them.

“Welcome to Bee Heaven! I am so glad that you could all make it here, and I am glad

that your Queen answered my request. Feel free to ask me or my guards anything you need and make

yourself at home.”

The first few hours, the visiting bees stayed in the hive and talked to one another while

food was brought so that they could regain their strength. After everyone ate, they all set out to see the

wonderful forest around the hive.

As everyone set out to see the forest, the King and the Queen flew above them

surrounded by guards. On the other side of the forest, humans were trying to catch butterflies and

other insects for a contest. They were going to release the insects after a week or two. Both the

humans, and the bees were getting closer to one another.

As the bees found the humans they all started to fly backwards trying not to get

captured. The bees started to panic and were flying all over the place. They created a mass panic that

made the guards distracted. The King was looking for the Queen but he was unable to find her.

The Queen had been captured by one of the humans but no one saw where she went, no

one except Blue. He didn‟t wait long and then, attacked, the human was scared of Blue flying toward


21

him and let go of the net where the Queen was trapped. He quickly helped the Queen out as the other

guards were doing the same for the other bees.

“Thank you, Blue! Thank you for saving my life!” the Queen exclaimed. “If there is

anything that I can do to repay your bravery, please tell me.”

“In fact, my Queen, there is something, I would like to be a guard, it has been my dream

since I was little.”

“Well, Blue, I don‟t normally do this, but you have saved my life, so, I shall grant you

your wish.”

And so, Blue‟s wish came true and he became a guard. His bravery will be remembered

throughout the history of bees.

Phillip the lake stone

Simona Dumitrescul

Let me tell you the story of a very special lake stone. This stone was called Phillip and

he was happy sitting near the lake with his family and friends. He loved talking and playing games

with his brothers and sisters and enjoyed spending time with his two best friends, Jack and Bruno.

During a summer day, Phillip was talking to his friends.

“This is one of the most sunny days that I‟ve ever seen!” Jack exclaimed. “And the wind

is blowing just slightly, making the lake feel alive!”

“I know Jack, this could possibly be the best day on the edge of the lake.” Said Phillip.

As they were talking, Bruno saw two boys in the distance, laughing and making jokes.

“Hey, guys, look!” Bruno attracted his friends attention. “What do you think? Did they

come to take a dip in the lake or are they just passing by?”

This was their favorite game to play, assuming what humans do when they come near

the lake.

“They‟re passing by.” Said Jack.

The two boys stopped in their path, looking at the lake. One of them threw a glaze

toward a rock and without hesitation, he threw it in the lake, proud of his doing, he laughed and gave

a rock to his friend.

“Throw rocks with me, it‟s fun!”


22

The boys threw more and more rocks, one of them taking and throwing Phillip into the

lake.

Phillip‟s friends saw what happened and got scared. As one of the boys was about to

throw Bruno, the old man near the lake came.

“Hey, you two there, no throwing rocks in the lake, it‟s forbidden, you could hurt the

fish!” the old man yelled. “Come here you, I‟ll teach you a lesson for this!”

But before the man could finish his sentence, the two boys dropped the rocks and

started running in the opposite direction of where the man was standing.

“Come and catch us if you can old man!” yelled one of them.

“I‟ll teach you some manners! I‟ll see what your parents think of this!” the man

followed the boys and left the view of Bruno and Jack.

Phillip‟s family had no clue what happened to him, but they were meant to find out by

night fall. As soon as Bruno and Jack told them, they panicked and cried for their lost family member.

Meanwhile, Phillip was in the lake, scared of his new surroundings.

“Where am I? How far from home am I?” he asked himself.

“Well, hello there, little rock, I couldn‟t help but overhear your questions and feel as if

you are lost.”

“Who is there? Who are you?”

“I‟m John, I am one of the fish from the lake. But now, the question is, who are you?”

“My name is Phillip, I am a stone from the surface, I was thrown from my home into

the lake by a human.” Phillip answered.

“Well, Phillip, I am delighted to meet you. I am sorry to hear about your problem.”

“Could you help me get back to my family? I don‟t know anyone here, and I am

scared!”

“There, there, calm down, I can‟t help you get back home, but I know someone that

could help you.” Said John.

John left for a few minutes in which Phillip was alone with fishes that didn‟t even look

at him, as ih he was invisible.

“Hello, Phillip.” Said John. “I have brought someone that can help you with your

dilemma! This is my friend, Nymphya.”

“Hello Phillip, John told me about your problem and I believe that I can help you!”

“Thank you, thank you Nymphya!” cried Phillip.


23

As Phillip was talking to Nymphya about his home, she was making a plan for the trip.

And it didn‟t take long and she took Phillip into her mouth and left the place where he landed but how

could she have known in which direction to go? She knew that she had no clue but she kept going

without any fear. She swam, and swam until it was late in the night, then she placed Phillip down so

that he could rest for the night.

“Good night, Nymphya.” Said Phillip.

“Good night!” she said, bus as soon as he fell asleep, she started going around telling

others Phillip‟s story and she asked where she might find his home. Getting no answer, she went to

one of the edges near the lake and asked if they knew Phillip, the answer was that Phillip‟s family was

on the opposite edge and they had to turn back.

Without any hesitation, Nymphya took sleeping Phillip and swam in the opposite

direction of their first plan. She swam the whole night, and when Phillip woke up, she was still

swimming as fast as her fins could take her. Another night came and now she asked more and more

fish to help, and the story of Phillip the stone was now popular to all the fish folk that lived in the

lake. All the fishes were asking the rocks on the edge of the lake about Phillip, looking for his family.

After s few more days, Phillip‟s story was known to everyone, fish and rocks, even birds

had heard of his story, but the most important thing was that Phillip‟s family heard that he‟s coming

home. As minutes passed, they were getting closer and closer, but Nymphya was more and more tired,

but she didn‟t give up, she kept swimming and returned Phillip to his family. When they met again,

they were so happy to see him, and they thanked Nymphya for the help she gave.

You may wonder, how did I hear of his story, well I heard of him after a long and tiring

trip. I hope that he is happy now. Nymphya out.

Rose the leaf

Simona Dumitrescul

Rose was a happy, leaf living with her brothers, sisters and her mother. She was a pear

leaf and she had a lot of brothers and sisters like Jake, Joe, Will, Jill, Marry, Kim, Jenny, Rob, Kenny,

Melisa and lots and lots of others. I could enumerate them but it would take forever to finish. But,

there is one very important family member that kept all the leafs together. She was Faith, the mother

tree. She was young, about 20 years old and she loved all of her children.


24

It was the beginning of summer and the children were playing with their best friend, the

wind. Despite, the wind being very old, he seemed to keep his youth and played with the leafs like he

was a child himself.

“It‟s summer girls, you know what that means?” asked Luna, a friend of Faith‟s.

“Yes, of course we know, no more cold, and no more snow, and it‟s for three months!”

“Just three months and then, Autumn is upon us, I hate Autumn !”

“Come on, don‟t think about that.” said Faith. “There is still a long time until Autumn.”

Faith was right, there was a long time until Autumn, but it wasn‟t long enough, because

time flies and she didn‟t pay any attention to it.

As days passed and weather changed, summer was coming to an end. But Faith and her

children didn‟t realize. And to them the arrival of Autumn was a big surprise.

The first week of Autumn went by without anyone knowing. But as days passed by, the

humans collected the fruits from the trees.

“What are they doing?” Faith asked. “They are collecting too soon!”

“What do you mean Faith, it‟s Autumn, it‟s the right time.”

“It‟s not Autumn! It‟s June, there is still time until Autumn, oh, and I‟ll have to talk to

my children about what is going to happen.”

“Faith, Autumn is here, you need to tell them now, before they get worried because f the

changes that will happen to them.”

“You won‟t fool me, I know it‟s still summer.”

The apple tree was correct, Autumn had arrived already but Faith was too stubborn to

admit and too absent to realize. But Autumn wasn‟t waiting for her to admit its arrival. And so, as

days passed her children were experiencing some changes.

“I‟m turning red!” said Will. “This is so cool!”

The children were amazed by the changes and they laughed and thought nothing of it.

So, Faith never noticed what was going on until Rose said:

“Look, mom, I‟m yellow! I‟m just like Jill now, this is fun!”

“What do you mean Rose, you‟re yellow?”

Faith looked at her daughter with amazement and fear in her eyes. She finally admitted

that Autumn had arrived.

“Rose, do you know what happens during Autumn? Do you know why you and your

brothers and sister are changing colors?”


25

“No, why? What happened mom?”

Rose was looking at her mother that seemed to have seen a ghost, she had a terrified

look on her face. But before Faith could explain anything to the little girl, the wind came and Rose

went to play, leaving her mother speechless.

“What have I done?” she whispered. “I should have listened!”

After that, Faith hadn‟t gotten another chance to speak to her children about Autumn.

And so, as time flew by, some of the children were feeling sick and fell from the branches. As that

happened, Rose and the rest got worried and ran to their mother.

“Stop crying, it‟s alright children.” Faith said with a soft voice. “It‟s normal, it will

happen to all of you, that is why you changed your colors, this is what happens during Autumn.”

“No!” said Rose. “No, this can‟t be true, colors are fun, they can‟t hurt us, they fell

because they were sick, I won‟t fall, you‟ll see, I‟m not sick!”

Rose refused to believe her mother and soon, as Winter was coming, all of her brothers

and sisters were falling one, two or even more a day. Because Faith wasn‟t able to explain to her

children, they started crying again.

As there was one last week of Autumn, Rose and more of her brothers and sisters were

still in the tree. Soon, they were just five left, and then Rose saw herself sitting alone in the tree.

“They‟re all gone!” she cried. “No, wind, please, help me, pull me up to the branch!”

she yelled as she was falling to the ground with tears in her eyes. “I don‟t want to be alone,” she said

“but I also don‟t want to leave mom alone. I‟m coming brothers, make some room sisters! I‟m joining

you!”

As Rose landed on the ground, she closed her eyes and fell asleep. She was once again

next to her brothers and sisters, she was happy once again, reunited with her family.


26

Copilăria...

Elena Andrei

Bucuria cea mai mare

A fost copilăria mea,

Amintirile cu care

Mi-am colorat inima.

Niciodată n-am să uit

Frumuseţea din trecut,

Jucăriile cu care

Timpul mi l-am petrecut.

Păpuşile cu care mă jucam

Erau averea-mi toată,

Aveau atunci un loc al lor,

Acum le port in inimă cu dor.

Mi-aş dori, de s-ar putea,

Să mă simt mereu aşa...

Să nu se piardă undeva

Speranţa şi copilăria mea


27

A căzut întâia brumă...

de Victor Andrieș

A căzut intâia brumă

Peste frunzele-nghețate...

Toamna haina și-o adună

Lăsând florile brumate.

În livadă, prin pădure,

Au rămas copacii goi...

Fuge toamna, vieți să fure;

Vrea să plece de la noi!

Dimineața-i ceață, rece,

E o liniște profundă,

Vine iarna, toamna trece

Și căldura o scufundă.


28

Iși scutură toamna părul

Plin de floricele triste

Care ne cer ajutorul

Si le-aud plângându-ni-se...


29

Bunătatea schimbă tot

Luca Ciubotariu

A fost odată o fetiță pe nume Andra. Ea era o mare iubitoare de animale și, în consecință,

de fiecare dată când avea ceva de mâncare la ea si vedea animale fără stăpân pe stradă, le dădea si lor

jumătate din ce avea.

Din păcate, când Andra trebuia să înceapă școala, părinții ei treceau printr-o perioadă

foarte dificilă și nu își puteau permite să îi cumpere rechizite.

Cu o zi înainte de începerea școlii, mica școlăriță se juca în grădină. De undeva, poate

printr-o gaură din gard sau pe portița deschisă, intră un câine pe care fetița îl hrănise de multe ori și cu

care se și jucase des. Acesta începu să miroasă prin grădină și, la un moment dat, începu chiar să sape.

Andra, pentru că i se părea drăguț, stătu si se uită la el cum săpa, până se făcu seară. Odată cu

inserarea, se opri și câinele din săpat și o luă ușor de mânecă, parcă rugând-o să vină să se uite la

creația lui.

Când s-a uitat în groapă, ce să vezi? Un cufăr cât ea de mare cu urme de la ghearele

câinelui parcă îi făcea cu ochiul. Când îl deschise, aproape i se opri inima: aur, rubine, safire, tot ce îți

poate trece prin cap se afla în acel cufăr!

Și așa, mulțumită bunătății din inima Andrei, părinții săi au rezolvat toate problemele

financiare și ea a început școala cu cele mai bune si frumoase creioane, stilouri, caiete și pixuri din

clasă!


30

Prietenia

de Amalia Ciutac

Un cățel și o pisică

Zi și noapte tot se-agită

Câinele o tot aleargă

Și pisica dă din coadă.

Dar acum câteva luni

Pisica mânca căpșuni

Iar cățelul – pofticios-

Hămăi spre mustăcios.

Cei doi s-au împrietenit

Și sunt de nedespărțit!

Căci oriunde se duceau

Ca prieteni buni treceau


31

Copilăria

de Diana Cîrdan

Tu, dulce copilărie,

Ce dragă mi-ai fost tu mie!

Eu acum iți scriu cu dor

Și cu roșu-n obrăjor.

Ce mai faci?

Unde mai ești?

Te mai știu doar din povești…

C-ai trecut ca vântul

Și-a rămas doar gândul...

DA, ai fost frumoasă foarte,

Cea mai dulce dintre toate

Vărstele... te-ai dus...ușor...

Și-ai lăsat un mare gol...

Mulțumescu-ți pentru clipa

Bucuriei cu cei dragi,

Pentru jocuri, biciclete,

Pentru tot ce-nsemn eu azi!


32

Şoricelul cititor

de Matei Lupchian

A fost odată un şoricel care trăia împreună cu clanul său într-o bibliotecă. Toţi îşi băteau

joc de el pentru că nu ronţăise niciodată o carte. Dar de ce nu ronţăise cărţi? Pentru că, în timp ce toţi

erau ocupaţi cu ronţăitul, el învaţase să citească de la o fetiţă care venea şi citea mereu cu voce tare;

şoricelul lua un alt exemplar din cartea pe care o citea fetiţa şi o urmărea.

Într-o zi însă s-a întrebat cum e să fii totuși rozătoare! Şoricelul nostru s-a apucat de

ronţăit seria Harry Potter… A distrus aproape întreg primul volum, până a dat de ultimul capitol,

Omul cu două feţe. Titlul l-a făcut curios, iar această curiozitate a fost prea mare ca să-i poată rezista,

aşa că a luat alt volum şi a început să citească. Din nou!

Când a terminat, a decis să termine seria…de citit!

De atunci, nu s-a mai lăsat influenţat de ce spun alţii. A citit carte după carte şi, cu timpul, a

devenit cel mai isteţ şoarece din clanul său. Ceilalţi chiar îl admirau. I-au cerut scuze şi el i-a iertat.

Şi a trăit fericit până la adânci bătrâneţi, ca un veritabil şoricel înţelept, consultat fiind de

toţi atunci când aveau vreo problemă…


33

Rândunica

de Sasha Mărîi

Când eram mai mititică,

Am găsit o rândunică!

Era foarte prietenoasă!

(Am adus-o chiar și-n casă.)

Într-o zi, când nu credeam,

Ea țuşti! afară pe geam…

Am fost foarte supărată

Şi-am rămas îngândurată.

Ani la rând m-am întrebat,

Oare ce s-o fi-ntâmplat?

Dar, când pe geam am privit,

Rândunica mi-am zărit!

În casă iar am primit-o

Şi mult timp am găzduit-o.


34

Parcul

de Raluca Mitiu

Î

ntr-un parc micuţ cu flori

Eu privesc adesea-n zori

Unde-o minge părăsită

Stă de zile neclintită.

Pe băncuţe colorate

Vin mămici cam agitate

Cu odoarele de mână

Să se joace împreună.

Mici fetiţe cu codiţe

Mândre în a lor rochiţe

Râd şi fug necontenit

Pe covorul înverzit.

Cât e ziulica toată


35

Toți se joacă- baiat, fată,

Iar când soarele-a asfinţit

Micul parc e părăsit.

Mâine e o altă zi,

Vor veni din nou copii

Să se joace-n parc cu flori

Unde eu privesc în zori.


36

Întâmplări din grădina mea (I)

Alexandra Apostol

Uneori mă simt mai degrabă rudă prin alianță cu casa bunicilor mei. Mi-a plăcut

dintotdeana să aflu câte ceva despre neamul ei, pe care soarta l-a legat de al meu. A pierdut și ea rude

apropiate, cum ar fi cele de vizavi, dar nu i s-a stins neamul. Cert e că amintirile s-au așezat peste creierul

ei de piatră în straturi subțiri de gogoși cu zahăr, julituri în genunchi și vizite târzii în grădină.

Pe-atunci toate casele aveau pentru mine fețe: nu-mi scăpa nicio ocazie de a desena

ferestrele mărginite de pleoapele înflorate și gura bosumflată, semn că bunicului trebuia să-i fie amintit să

ungă balamalele ușii. Din peisaj nu lipsea niciodată partea din grădină care lăsa să se vadă micul pom

plantat de mâinile stângace ale fetiței care-și alegea cele mai bune creioane pentru a-i colora florile:

aceleași mâini care tremurau ușor la amintirea poveștii cireșului, în timp ce degetele se mișcau cu precizie

de chirurg printre contururile petalelor. Desigur, când mă plimbam prin grădina cufundată până la

genunchi în roua dimineții, cireșul îmi aparținea ca orice jucărie, devenea martorul tăcut al jocurilor de-a

v-ati ascunselea, păstrând, ca un arbitru imparțial, secretul jucătorilor care se piteau pe undeva, prin

apropiere. Nu de puține ori cedam tentației de a strivi cu degetul câte o picătură de clei care se prelingea

de-a lungul scoarței ca o lacrimă zaharisită, cum numai mierea din cămara casei mai era. “Cleiul e sângele

cireșilor”, aflasem mai târziu de la bunica, iar cireșul nostru avea destule răni, pentru că nu era o problemă

să-mi murdăresc zilnic hainele în timpul numărătorilor până la o sută. Cu toate astea, însă, la doi ani după

ce-l plantasem împreună cu tata, seva aurie se împuțina vizibil, deși cireșul nostru părea tot mai vlăguit pe

zi ce trece. Crengile i se uscaseră, iar scoarța se strângea de trunchi ca o bucată de piele lipsită de viață,

oftând prin toți porii după frunzele ce se avântau într-un zbor lent către rădăcinile însetate. Nu trecuseră

decât două luni și vestea cea mare nu întârzie să apară: “Bunicul vrea să taie cireșul, spune că s-a uscat de-

a binelea”, mă anunță Ana cu o voce care trăda un soi de triumf răutăcios, căci, fiind cea mai mică dintre

verișoare, era adesea exclusă din jocurile noastre. M-am speriat. Nu știam ce i se întâmplase cireșului, dar

în privința unui lucru eram ferm convinsă: nu puteam lăsa pe nimeni să-mi răpească după-amiezile

petrecute la umbra crengilor, sub ploaia ușoară de petale care transforma grădina într-un loc desprins de

lume. Mi-am lipit fața de coaja zgrunțuroasă a copacului și n-am mai scos nicio vorbă, altfel Ana m-ar fi

prins cu lacrimile pe care le pescuiam de la colțul gurii, cu vârful limbii, ca să le simt sărătura. Mă

angajasem în secret să protejez cireșul cu orice preț, iar lacrimile erau dovada cea mai evidentă a loialității

mele. Timp de alte câteva săptămâni, vizitele în grădină au devenit tot mai dese. Profitam de orice prilej

de a mă afla în preajma cireșului, mutând în fiecare dimineață, în pijamaua mea chinezească, micul


37

patefon al bunicului și vreo duzină de reviste colorate, din care citeam uneori cu voce tare. Se pare că

discurile cu muzica lui Beethoven și articolele de astronomie își făcuseră treaba, căci, după ce terminasem

una din numărătorile obișnuite, am observat, clipind cu mirare de două ori, cum cireșul reîncepea să

prindă viață: câțiva muguri încercau să-și croiască drum printre ramurile amorțite. Am alergat cât de

repede am putut până în sufrageria unde se aflau bunicii și două dintre verișoarele mele: trupul îmi era

înfierbântat de emoția veștii pe care o așteptasem atâta timp. “A-am reușit, am s-salvat cireșul! Veniți în

grădină!”, articulasem într-un final, gâfâind din cauza efortului și a căldurii. Ieșiseră toți afară, așa că am

țopăit după ei, încercând să aplaud cu mâinile la spate, cum bat fluturii din aripi, scuturându-mi brațele de

emoțiile gândului că în locul cireșului ar putea sta doar o bucată de lemn părăsită.

Ana avea aripi la glezne, în timp ce ale mele păreau să se fi prefăcut în plumb, căci

ajunsem ultima, aruncându-mă pe iarba deasă dimprejurul copacului. “Se pare că nu va mai fi nevoie

să-l tăiem”, concluzionă cu un zâmbet încurcat bunicul, cuvintele lui fiind de ajuns să mă facă să

adorm pe loc, mulțumită fiind ca voi putea desena case cu cireși la nesfârșit.

Întâmplări din grădina mea (II)

Alexandra Apostol

În grădina ființelor cu două picioare se spune că poți da nas în nas cu o mulțime de vietăți

periculoase: vulpi, dihori și bufnițe. Adevărul e că n-am văzut așa ceva, deși am vizitat-o în toate

anotimpurile și la toate orele, până și la miezul nopții, de ceea ce ființele cu două picioare numesc “Anul

Nou”. O singură dată am întâlnit un pui de dihor, care părea foarte speriat, mai speriat decât mine,

alergând buf-buf, greoi și totuși precipitat printre straturile de morcovi. În schimb, am dat adesea de

albine, fluturi și de tot soiul de păsări.

Instinctul de tată a cinci arici și propriul stomac (transformat într-o mașinărie ciudat de

gălăgioasă) îmi spuneau același lucru: trebuia să fac rost cât mai degrabă de câteva râme lipicioase

pentru cină. Natura ne testează abilitățile de supraviețuire în cele mai variate feluri. Datoria mea, ca

responsabil al unei familii numeroase, era să-mi fac îngrijorări constante. Cine a zis că să aduci

mâncarea pe masă s-a dovedit vreodată o treabă ușoară? N-am prea înțeles ce am de făcut, așa că m-am

băgat în niște tufișuri dese, scormonind de zor pământul umed. M-am ales cu zgârieturi pe brațe și pe

picioare, n-am găsit nimic, așa că am ieșit și mi-am făcut loc printre dovleceii încălziți de soare. Priveam

în jur cu emoția pe care o simți când știi că urmează să se întâmple ceva important, îmi imaginam cu

entuziasmul unui arici nou-născut o duzină de râme îndreptându-se spre mine, nu, o sută de râme


38

târându-se direct în mașinăria gălăgioasă, fără vreo șansă de a scăpa din măcelul ce avea să urmeze.

Mângâindu-mi stomacul, mulțumit de scenariul pe care-l vedeam deja dus la bun sfârșit, mi-am amintit

că presimțirea nu mă trădase niciodată: o râmă se apropia agale, împingându-și trupul într-o mișcare

continuă de înainte și înapoi. “Nu e cea mai reușită captură, dar la urma urmei poate fi o gustare

îndestulătoare dacă am împărți cele douăzeci și cinci de inele într-un mod rezonabil: fiecare pui arb

primi câte patru inele; desigur, adulții se vor mulțumi cu ceva mai puțin, poate trei inele de fiecare. Dacă

norocul continuă să-mi apară în cale, până diseară voi avea suficiente râme pentru o întreagă masă

festivă...șapte râme pentru felul principal, nouă pentru al doilea...”

N-am apucat, însă, să-mi termin planurile culinare, întrucât în locul râmei se afla acum doar locul

în care iarba fusese dată la pământ, sub greutatea micii târâtoare..

Regatul din grădină

Andra Antonia Mihăilescu

- Uite firele alea de iarbă care stau mândre în lumina soarelui! Ele au fost săbiile de smarald cu

ajutorul cărora au luptat bunicii noștri, spunea mama albinuţă. Oh, e deja momentul să mergem la cules!

Haideţi, veniţi!

Mama albinuţă își întinse aripile în aerul cald al după-amiezii de vară târzie și își luă

zborul. Din spate, Pit și Pot veniră în grabă, gata de o nouă zi de muncă. Cele trei albinuţe traversară în

viteză grădina, trecând razant pe sub zemoasele cireșe coapte. Ajungând în zona trei a grădinii, fiecare se

oprise pe floarea sa predestinată. Având nasul roz, Pit se așeză pe floarea roz. Pot avea nasul roșu, așa că

o preluă pe cea roșie, iar chiar în dreapta sa se afla mama lor, cu un nas și o floare galbenă.

- E deja gata ora de istorie? se auzi de pe pământ o voce subţire.

- Da, domnule iepure! Aţi întârziat astăzi! spuse Pot scoţându-și nasul din floarea lui.

- Așa e, hehehe! îl imită Pit.

- Haideţi, copii! Mai avem puţin. Venim acum, domnule iepure! spuse mama albină.

Nici nu apucase să găsească niște morcovi mai apetisanţi pentru cină, că domnul iepure se și

trezi cu cele trei albinuţe lângă el. Scuturându-și blana albă de pământul sfărmicios, spuse:

- V-am căutat toată ziua! Haideţi să vă spun ce am păţit! Nu, Poc, nu avem timp de vorbăraie.

Aruncă pistilul ăla și ascultă-mă! Poţi să mai bei suc și altă dată. Deci să vedeţi. Stăteam eu în vizuina

mea și mă gândeam dacă varza și cartoful se potrivesc în ciorbă. Dar oare varza cu niște tarhon

proaspăt? Nu îi dă o savoare mai pregnantă, care să-ţi înnebunească papilele gustative? Mă rog, o


39

întreagă dilemă pentru un iepure bucătar ca mine. Și numai că aud că intră cineva în vizuină. Cum

specia mea e făcută așa, m-am speriat și am început să mă agit. Dacă patul nu era bine făcut? Sau

oalele nu erau bine așezate? Și cât alergam eu prin casă, uite că aud în spatele meu o voce cunoscută.

Când colo, ce să vezi? Domnul Arici! Voia să îmi aducă vești despre petrecerea de diseară. M-au

desemnat bucătar!

- Oh, ce fericire! exclamă mama albinuţă. Noi am fost repartizaţi la aranjamentele florale!

- Înseamnă că ne vedem diseară! Oh, ce bucurie, ce bucurie! plecă exclamând domnul Iepure.

Cele trei albinuţe ajunseră în doar câteva minute la stupul de pe strada Ierboasă. După ce îi

parfumă cu miere pe Pit și Pot, mama albinuţă își îmbrăcă rochia din rouă îngheţată și scoase duzina

de flori păstrată în miere timp de trei luni. Acum era momentul mult așteptat! Marele bal era

evenimentul care avea loc o dată la zece ani. Familia Aricioasă era organizatoarea principală, căci era

o tradiţie ca fiecare arici să împrumute un element din anul anterior. Elementul împrumutat anul

acesta erau florile. Așadar, albinuţele noastre aveau o misiune importantă.

- Haideţi, e timpul să plecăm! strigă mama albină din hol.

- Dar, mami, nu îmi găsesc papucii! spuse nervos Pit.

- Și eu nu văd unde mi-ai pus cravata de nisip!

- Papucii sunt în exteriorul stupului, la uscat! Iar cravata la fel! Le luăm când ieșim!

În faţa stupului erau așteptaţi de fluturașii coloraţi care constituiau suita principală.

- Bun venit! Sunteţi gata de plecare?

- Da! strigară în cor Pit și Pot.

Oare ce se va întâmpla mai departe?


40

Lepidopter 2018

Andra Antonia Mihăilescu

Ultima picătură de ploaie alunecă printre cutele acoperișului de tablă roșie, se prelinse pe zidul

nevopsit din pod, se strecură prin crăpătura din tavan și se aruncă pe nasul cufundat în vise a lui

Mario.

- Ce, ce se întâmplă?! strigă el speriat, alungând cu ambele mâini aburii somnului. Ah... Iar a

plouat azi-noapte. I-am spus mamei de atâtea ori să reparăm afurisitul ăla de tavan, spuse aruncând

pătura la o parte. Dar nuuu, Mario e încă un copil, el nu știe ce spune.

Încă bodogănind, Mario își luă șlapii cu puful roz în picioare și deschise fereastra. Camera fu

invadată de un miros proaspăt, a iarbă proaspăt tăiată. Oripiliat, închise fereastra la loc.

- Beax, ce miros îngrozitor! zise intrând în baie.

Acum, că am rămas singuri, ar fi bine să vă spun mai multe despre acest băiețel țâfnos. Dar să

nu cumva să ne audă, altfel am încurcat-o cu toții. Hei, tu! Da, da, tu! Ce mustăcești așa? Cunosc eu

zâmbetul ăla... În fine, să trecem la treabă!

Mario locuiește într-o cameră asemănătoare cu a ta. Diferența e făcută de niște găuri în plus pe

aici, pe colo. Un mic artist în devenire, Mario își aruncă hainele pe unde apucă și, când își caută

dimineața ciorapii, găsește stiloul pierdut acum două săptămâni. Lui Mario îi place să picteze. A

început cu pereții din sufragerie și a continuat până când l-a prins mama sa. După o lungă suferință de

câteva ore petrecute în camera lui, fără materiale, a apărut un nou proiect. Un fan înrăit, adică tatal lui,

i-a adus ca ofrandă un șevalet! Păi vă dați seama ce încântat a fost Mario al nostru! De atunci pictează

în fiecare zi. Bine, e adevărat că șevaletul e în mare parte acoperit de haine, dar asta e ceva artistic,

nu? În schimb, băiețelul nostru nu era chiar strălucit la școală. Cândva fusese la o expoziție de

tablouri, iar de atunci își dorea să devină și el pictor. Mama lui nu fusese niciodată de acord cu asta,

însă, după multe insistențe, făcuseră un pact: Mario trebuia să picteze ceva ce nu a mai fost pictat.

Șhhh, auzi că se întoarce!

- Ia să vedem ce facem astăzi, zise Mario ridicând o pereche de pantaloni din colț. Aaa,

ajutooor! începu să strige. Un fluture alb se ridică fioros de pe jos și-l atacă frontal. Mario intă din

start cu artileria grea: lovi cu toată puterea aerul din fața lui. Fluturele nu se dădu bătut. Îl înconjură de


41

câteva ori, timp în care băiatul începu să țopăie. Văzând că strategia e bună și dușmanul e intimidat,

fluturele repetă mișcarea. De atâta agitație, Mario se lovi de piciorul scaunului și căzu.

- Nu mai suport casa asta, murmură copilul printre lacrimi.

- Hei, ești bine? se auzi o voce blândă și subțire.

- Ci - cine a vo - orbit?

- Eu! se auzi din spatele lui.

- Arată-te, dacă ai curaj! Vin acum la tine, spuse Mario încercând să se ridice, însă nu avu

succes și căzu la loc, cu o grimasă pe față.

- Sunt chiar în fața ta, zise micul fluture alb, așezându-se pe nasul lui Mario.

- Cred că visez... Fluturii nu vorbesc. Chiar nu.

- Ba bine că da. Am glas la fel ca tine. Vezi tu, specia mea e diferită, zise fluturele dregându-și

glasul și luând o poziție impetuoasă. Ne numim „Echinoxiumspiq” și fiecare dintre noi se naște cu

menirea de a ajuta o singură persoană. Astfel, o dată în viață, o singură zi, avem darul de a vorbi. Nu

mai căsca ochii ăia mari la mine și hai să trecem la treabă! Nu avem timp de pierdut.

Fluturele se opri brusc gulerul tricoului.

- Zi, care ți-e dorința?

- Păi... Mereu am vrut un hamburger imens! spuse mândru Mario.

- Tu ai chef de glume, nu?

- Ăăă, nu...

- Vrei să spui că întreaga mea viață, e adevărat, de trei luni, dar întreaga mea viață a fost

dedicată unui hamburger? Asta s-o crezi tu, băiete. Hai că-ți zic eu cum stă treaba. Tu ce vrei să fii?

Nu, nu răspunde, zise nervos fluturașul, când văzu că Mario dă să deschidă gura. Vrei să fii pictor!

Aha, vezi că știu? spuse el întinzîndu-și mândru aripile. Și de ce ai tu nevoie? De o minune! Se pare

că azi e ziua ta norocoasă, căci minunea se află chiar în fața ta!

- Ăăă, cine e...?

- Măi, măi, ce te făceai tu fără mine... Eu sunt! Trebuie neaparat să preiau inițiativa, spuse

pentru sine fluturele. Să trecem la treabă! Cum o putem convinge pe mama ta? Pe ce nu ai pictat până

acum?

- Nu avem cum... Am încercat toate posibilitățile. Am picat pe lenjeria patului, pe borcane,

chiar și pe strugurii verzi de anul trecut. Și nimic! N-a rămas niciodată impresionată. Dacă eu, care


42

sunt geniul inventatorilor, n-am reușit să o scot la capăt, sunt sigur că un fluture vorbitor din specia

Ehiblabla nu va reuși. Pleacă!

- Ce-ai zis? Copile... Brfff, iar fluturele ieși fâlfâind pe geam.

Mario rămase lipit de podeaua rece, timp în care medită la cele întâmplate. Se simțea mândru

că reuși să alunge fluturele ăla enervant și vorbitor. Ce mai ciudățenie! Încă zâmbind, se ridică și se

îndreptă spre bucătărie. Însă nu intră bine pe ușă că și auzi vocea mamei în spatele lui.

- Mario, vreau să discutăm ceva.

Privind-o lung, Mario se așeză la masă și începu să ungă o felie de pîine prăjită cu gem.

- Mario, își drese mama vocea, cred că e momentul să te hotărăști ce vrei să faci în viață. Ai

deja paisprezece ani!

- Dar, mama... Eu ți-am spus ce îmi doresc și tot am încercat să-ți demonstrez...

- Uite. Fie pe a ta. Îți las termen până la miezul nopții, spuse mama și se ridică de la masă.

Toată ziua băiatul își măsură cu pasul camera, poate, poate îi venea o idee. La un moment dat,

se gândi să picteze casa, dar cine știe cât timp și câte materiale implica.

Soarele dispăruse demult de pe cer, iar Mario se aruncă sfârșit în pat și lacrimile îi inundară

fața.

- Ce o să mă fac eu?

Se auzi o bătaie în geam. Apoi o alta. Mario ridică neîncrezător capul din pernă. Sunetul se

repetă. Băiatul păși atent spre fereastră și o deschise. Brusc, camera fu invadată de un roi de fluturi.

De data aceasta, Mario nu mai țipă, ci doar dădu ochii peste cap.

- Ce mai vrei? Nici nu știi câte probleme am...

- Ei, nu?! Dar unde crezi că mi-am petrecut ziua? Am ascutat toată discuția avută cu mama ta,

apoi am plecat în căutarea unei soluții, în vreme ce tu stăteai aici și te smiorcăiai. Haide, nu este timp!

Deja e ora unsprezece!

- Ce vrei să fac? întrebă surpins Mario.

- Fii atent! Mi-am adus aici prieteni ca să te ajutăm. Adu-ți pensoanele! Avem treabă.

Mario fugi în cealaltă parte a camerei și răscoli printre caiete. Din spate, trei fluturi veniră și se

strecurară printre mâinile lui. În câteva secunde Mario ținea în mână culorile și pensulele.


43

- Unsprezece și un sfert. Uite care-i planul. Ne-am pus cu toții de acord că cel mai bine ar fi

să-i pictezi cel mai special “Te iubesc, mama!”.

- Adică cum? întrebă Mario scărpindându-se în cap.

- Aici vine partea bună. Vei scrie pe fiecare dintre noi câte o literă. Hai, grăbește-te. Fluturași,

alinierea!

Cei doisprezece fluturi albi formară pe biroul lui Mario un șir perfect. Mario începu să picteze

tacticos literele.

- Unsprezece și jumătate! anunță fluturele vorbitor, când Mario era abia la „B” -ul din

„iubesc”.

- Doisprezece fără un sfert! se auzi din nou vocea subțire.

La 12 fără câteva minute, Mario tocmai punea punctul la semnul exclamării de pe spatele

fluturașului vorbitor.

Deodată, mama intră în cameră și fu înconjurată de un roi de fluturi. Fiecare fluture zbură prin

fața ochilor ei, astfel încât să poată citi litera de pe spatele său, iar la final se aliniară în zbor în fața ei.

- Tu ai făcut asta? spuse mama cu vocea tremurând de emoție.

Mario nu avu timp să răspundă, căci pendulul din hol anunță ora douăsprezece, iar fluturii se

transformară într-un nor de sclipici.

Vom trece acum peste detalii plictisitoare, căci e clar ce a urmat. Mama lui Mario, ca orice

mamă care-și iubește copilul, a rămas marcată de gestul lui și l-a sprijinit să-și împlinească visul.

Mario, băiețelul de pe vremuri, este astăzi un renumit pictor, ale cărui expoziții le puteți admira

oriunde. Mai multe nu vă spun.

Hai, vă dau totuși un indiciu. În colțul de jos al fiecărui tablou e desenat un future. Ghiciți ce

scrie pe spatele lui?


44

În căutarea Speranței

Teodora Lungoci

În urmă cu mulți ani, o barcă nouă, roșie a fost pusă pe apa unui lac, fiindu-i destinat un viitor

stralucit. Si-a facut imediat prieteni: nuferi albi si galbeni, câteva familii de broscuțe, rățuște colorate,

poduri de lemn (sub care adeseori s-a adăpostit pe timp de ploaie). Pe toți i-a cucerit, numai pe

Crăiasa lacului – lebăda - nu.

Aceasta era frumoasa, dar îngâmfată. Era de un alb imaculat, era grațioasă, cu un gât

lung si mlădios. Trona pe apele lacului ca o regină de porțelan. Bărcuța noastră s-a chinuit zile la rând

să o îmbuneze, însă fără succes.

Într-o zi, norii de vată au ademenit o furtună năprasnică deasupra lacului. Viețuitoarele

s-au adăpostit imediat unde au putut: bărcuța s-a ascuns sub unul dintre podurile ei preferate. Cât timp

încerca să isi trimită gândurile in altă parte, ca să nu se mai gândească la frigul adus de furtună,

observă o pată albă care plutea in mijlocul lacului. Barca își miji ochii în încercarea de a asocia figura

cuiva cunoscut, când prin minte îi trecu fulgerător imaginea Crăiesei.

Barca o strigă de câteva ori, însă fără vreun rezultat. În următoarea secundă își potrivi

vâslele și se indreptă spre lebăda singuratică care privea cerul de metal.

-Crăiaso! Vino cu mine și te adăposteste! i-a strigat barcuța disperată. Crăiasa nu a

reacționat.

Grațioasa lebădă a continuat sa privească în gol până când un fulger de neon a despicat

cerul, urmat de gongul unui trăsnet. Crăiasa tresări si o urmă în grabă pe barcuță către adăpost.

Ajunse in siguranță, ochii lebedei se umplură de lacrimi. Barcuța se repezi lângă ea

ingrijorată si o intrebă ce este in neregulă.

-Acum mulți ani - chiar înainte ca pădurarii să taie lemnul din care ești facută - o astfel

de furtună mi-a alungat suratele de pe acest lac. Înca de atunci le aștept, în timpul unei astfel de

furtuni, să coboare din înaltul cerului și să revina acasă. Știu că astept o minune și că, probabil, ele nu

se vor întoarce niciodată.

-Omului care m-a contruit i-a fost foarte greu să mă construiască: eram, intr-adevar, o

bărcuță-problema. Dar acesta nu s-a lăsat niciodată pagubaș. Acum voi incerca să transmit mai

departe unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am invatat de la el: ”si cand totul pare

pierdut, există speranță. În momentul in care iți pierzi speranța, totul este pierdut.”


45

Lebăda ii mulțumi bărcuței pentru faptul că a încurajat-o. De atunci inainte, cele două au fost

nedespărțite. Și, uneori, dacă te uiți pe ochiul lacului în timpul unei furtuni, le poți vedea pe cele două

asteptându-le pe suratele lebedei, cu speranța că acestea se vor întoarce într-o zi.

Scarlet, vrăjitoarea

Teodora Lungoci

La prima vedere, Scarlet părea o pisică obișnuită. Blănița moale, catifelată, și ochii

albaștri, ca niște năsturei. Însă, vestea că aceasăa Scarlet era pisica unei vrăjitoare, stârnea întotdeauna

hohote de râs.

Lui Scarlet ii era foarte greu sa treacă cu vederea remarcile aduse ei si stăpânei ei de

către alți vrăjitori: ”Pisicile vrăjitoarelor trebuie să fie negre”, spuneau ei. “Pisicile albe nu pot fi pisici

de vrăjitoare”. Așadar, într-o zi, când vrăjitoarea a plecat în piața magică pentru a cumpăra ingrediente

pentru noul ei elixir, pisica se hotărî să le închidă gura pentru totdeauna. Cum? Folosind cartea de

magie a stăpânei sale, vrăjitoarea.

Acesta s-a așezat la masa si a deschis-o cu băgare de seamă. Își aducea aminte foarte

bine de lecțiile vrăjitoarei, care îi spunea întotdeauna cât de periculos este să folosești cartea de magie

în calitate de începător. Fiecare pagină dată greșit poate cauza dezastre ireversibile. Scarlet era

conștientă de toate acestea, însă dorința de a fi consideraăa o pisică de vrăjitoare adevarată a împins-o

sa încalce regulile impuse de catre persoana pe care o iubea cel mai mult.

Cât timp răsfoia paginile în cautarea unei vrăji de schimbare a culorii, vrăjitoarea se

năpusti pe ușa si o prinse in flagrant. Speriată de apariția neasteptată a vrăjitoarei, Scarlet scăpă cartea

din labuțe care ateriză pe podeaua de lemn. În următoarea secundă, vrăjitoarea fu înconjurată de un

vârtej de culori si se transformă într-o…broască!

Vrăjitoarea-broasca începu să o certe furioasă pe Scarlet pentru imprudența ei, iar

pisica, fiind copleșită de vină, izbucni în lacrimi:

-Îmi pare rău! Nu ar fi trebuit sa folosesc cartea fără permisiunea ta! Doar că… m-am

săturat ca toți să râdă de mine pentru ca sunt albă… Îmi doresc doar să fiu o adevarată pisică de

vrăjitoare!

-Oh, Scarlet… cum poți spune așa ceva? Tu ești o pisică adevarată de vrăjitoare, chiar

una dintre cele mai bune pe care le știu! Aspectul tău nu contează… ceea ce conteaăa este


46

personalitatea ta și faptul că tu, în calitate de pisică a mea, mă faci mândră că am cel mai special si

mai bun ajutor de vrăjitor!

Vrăjitoarea bolborosi ceva și reveni la forma inițială ca prin minune. Se aplecă și o lua

pe Scarlet in brațe, care se gudura recunoscătoare de fața ei.

-Îmi pare foarte rău… cel mai tare ma supără că ceilalți vrăjitori râd de tine pentru că ai o

pisică albă… am vrut sa fac ceva in acest sens…

-Ma bucur că pot clarifica situația. Scarlet, îți spun încă o dată: ești perfectă așa cum

ești. Problema nu mai ține de mine acum, ci de tine. Trebuie să înțelegi că în viață, poți fi orice îți

dorești, dar cel mai important este să înveți să te accepti așa cum ești. Si vom rezolva asta împreună.

Îți promit.

După această întâmplare, Scarlet se ambiționă și deveni cea mai bună ajutoare de vrăjitoare

din acel tărâm. Vrăjitoarea era mândră de ea, iar ceilalți vrăjitori invidioși. Însă, o respectau pe mica

pisicuță albă care a reușit să facă ceva ce niciunul dintre pisoii lor negri nu a reușit: să se accepte așa

cum este, în ciuda lucrurilor care o diferențiau de ceilalți.

Ceva ce nu s-a intâmplat

Teodora Lungoci

Departe, într-un orășel de la capătul lumii, în încercarea de a a duce anotimpul culorilor

calde , Zâna Toamnă si-a scăpat săculețul cu praf magic peste una din grădinile zoologice din zonă.

Fără să aibă timp sa realizeze ce este pudra sclipitoare care se așeaza peste ele,

animalele au început să vorbească limba oamenilor. Deși la început erau terifiate de sunetele ciudate

care le ieșeau pe gură, acestea au realizat că, odată cu noul grai dobândit, acestea se pot ințelege între

ele. În grădina zoologică, odată pașnică, s-a produs o mare hărmălaie: zebrele se certau cu leii pentru

că aceștia nu se pot abține să le vâneze familiile, girafele se certau cu păsările pentru că acestea se

ciocneau mereu de capetele lor în zbor, crocodilii se certau cu păsările kiwi pentru că acestea nu le

curățau bine dinții etc…

Îngrijitorii, speriați de această situație bizară, au anunțat închiderea grădinii zoologice și

s-au năpusitit pe porți afară, împreună cu vizitatorii nedumeriți.


47

Animalele, capabile acum sa-si exprime nemulțumirile, au continuat să se certe până când un

tucan a observat lipsa celor care erau responsabili de închiderea lor in cuști. Acesta și-a luat zborul

către cea mai înaltă bârna din cușca sa si a inceput să țină un discurs:

-Frați și surori! Cei care ne-au capturat au plecat, înfricoșati că am început să cuvântăm

precum ei, speriați că am devenit egalii lor! Să profităm de această situație și să ne căutam liberatea!

Împreuna, suntem puternici!

-Dar cine ne va conduce în această misiune? intrebă nedumerită o pumă. Cine va fi responsabil

de un plan de evadare? Cine ne va ține impreună?

- Eu sunt regale animalelor! a spus leul, mândru. Eu vă voi conduce!

- Eu am gâtul cel mai lung si sunt capabilă să văd în perspectivă! a intervenit girafa.

- Eu sunt cea mai îndemanatică și singura care poate folosi obiecte omenești spre a vă scoate

de aici! a protestat maimța.

-Eu sunt cel care a venit cu acest plan, deci mie imi revine dreptul de a vă conduce!

Animalele s-au luat la ceartă pentru a stabili cine îi va conduce, uitând scopul lor inițial.

Hărmalaia a înlocuit dezbaterea și ordinea s-a pierdut odată cu dorința de a se elibera.

-Atunci, fiecare pentru sine! Încercați să scăpați cum puteți! a propus tucanul, pentru a opri

cearta ingrozitoare.

Urșii au început să se trântească în gratii, tigrii și-au scos ghearele pentru a le folosi în loc de

chei, iar păsările au încercat sa se strecoare printre gratiile de metal. Cât timp animalele se chinuiau să

evadeze pe cont propriu, Zâna Toamnă a observat agitația și a împrăștiat o a doua pungă de praf

magic, cu scopul de a-și repara greșeala. În cateva secunde, animalele și-au pierdut abilitatea de a se

înțelege si au fost nevoite să înceteze tentativa lor de a scăpa.

A doua zi dimineață, îngrijitorii au venit tiptil pentru a vedea ce s-a ales de grădina lor

zoologică. Văzând că totul a revenit la normal, s-au asezat la posturile lor, pregătiți de o nouă zi de

muncă.

-Pfiu, au răsuflat ei ușurați.


48

Ereignisse aus meinem Garten13

Von Apostol Alexandra (Klasse 10F)

Manchmal fühle ich mich eher als ob ich angeheirateter Verwandter mit dem Haus meiner Großeltern

wäre. Es hat mir immer gefallen, etwas Neues über sein Volk, mit dem das Schicksal mich verbunden

hatte, herauszufinden. Es hat auch einige Verwandte verloren, wie die jenigen gegenüber, aber sein

Volk ist nicht ausgestorben. Gewiß ist, dass die Erinnerungen in seinem Steingehirn sich in dünnen

Schichten aus Krapfen mit Zucker, Schürfwunden auf den Knien und späte Besuchen im Garten

hingesetzt hatten.

Dann hatten alle Häuser Gesichter für mich: ich hatte keine Gelegenheit verpasst, die Fenster von

blühenden Augenlidern begrenzt und den mürrischen Mund zu zeichnen, ein Zeichen, dass Opa daran

erinnert werden musste, die Scharniere der Tür zu salben. Aus der Landschaft fehlte nie der Teil des

Gartens wo man den kleinen Baum merken konnte, der von den linkinschen Händen des Mädchens

gepflanzt wurde, dasselbe Mädchen, das die beste Farbstifte, um seine Blumen zu färben gewählt hatte:

diesselben Hände, die in Erinnerung an die Geschichte des Kirschbaumes leicht zitterten, während die

Finger, mit der Präzision eines Chirurgen, sich zwischen den Konturen der Blütenblätter bewegten.

Natürlich, als ich durch den feuchten Garten, voller Morgentau, ging, gehörte der Kirschbaum mir als

irgendein Spielzeug, wird er die stille Zeuge des Versteckspieles, als unpertaiischer Schiedsrichter der

Geheimnisse der Spieler, die sich irgendwo in der Nähe verkrochen hatten, zu bewahren. Nicht selten

habe ich nach der Versuchung gegeben, mit meinem Finger einen Tropfen Baumharz zu zerdrücken,

der wie eine Zuckerträne über die Rinde floss, wie nur der Honig in der Spaisekammer des Hauses war.

“Der Baumharz ist das Blut des Baumes”, habe ich später von meiner Oma erfahren, und unseren

Baum hatte genug Wunden, weil es gar keine Problem für mich war, meine Kleider täglich während ich

bis 100 zählte, sehr schmützig zu machen. Aber zwei Jahre später, nachdem ich ihn mit meinem Vater

gepflanzt hatte, war der goldene Saft sichtbar vermindert, obwohl unseren Baum immer erschöpter

aussah. Die Äste hatten sich vertrocknet und die Rinde sammelte sich auf den Stamm wie ein Stück

lebloser Haut und seufzten durch alle Poren nach den Blätern, die in nur zwei Monate waren vergangen

und die große Nachricht verzögerte sich nicht: “Opa will den Kirschbaum fällen und sagt, dass er total

vertrocknet ist” sagte Ana zu mir, mit einer Stimme, die eine Art bösartigen Triumph verriet, denn sie

die jüngste Cousine war und wurde oft von unseren Spielen ausgeschlossen. Ich hatte Angst. Ich hatte

13

Traducere de Ciută Ruxandra (clasa 11 F)


49

keine Ahnung, was mit dem Kirschbaum passiert war, aber für eine Sache war ich fest überzeugt: ich

konnte niemanden erlauben, mir den Nachmittagen, die ich im Schatten der Zweige, unter dem leichten

Regen der Blütenblätter, der den Garten in einen Ort verwandelte, der von der Welt los war, rauben.

Ich schmiegte mein Gesicht an die krustige Borke des Baumes und hatte nichts mehr gesagt, sonst hätte

Ana mich mit den Tränen, die ich mit der Zungenspitze aus dem Mundwinkel fischte, um ihre

Salzigkeit zu spüren, gefangen. Ich hatte mich heimlich entschieden, den Baum auf alle Kosten zu

schützen und meine Tränen waren der offensichtlichste Beweis meiner Loyalität. Für ein paar Wochen

wurden meine Besuche im Garten immer häufiger.

Ich nutzte jede Gelegenheit, mich in der Nähe des Baumes zu befinden und jeden Morgen zog ich

mich meinem chinesischen Schlafanzug an und versetzte den kleinen Grammophon meines Großvaters

und ein Dutzend bunte Zeitschriften, von denen ich manchmal laut vorlas. Es schien, als ob die Platten

mit Beethovens Musik und die Astronomieartikel ihre Arbeit gemacht hatten, denn nachdem ich eine

der üblichen Zählungen beendet hatte, habe ich erstaunt bemerkt, wie der Baum wieder belebte: ein

paar Knospen versuchtten durch die tauben Zweige zu kommen. Ich rannte so schnell wie ich konnte

bis zu dem Wohnzimmer, wo meine Großeltern und zwei meiner Cousins waren: mein Körper war

erfüllt von der Aufregung der Nachrichten, die ich so lange erwartet hatte.

“ Es ist mir gelungen, ich habe den Kirschbaum gerettet! Komm in den Garten!”, hatte ich endlich

gesagt, keuchend vor Anstrengung und Hitze. Alle waren ausgegangen, also hüpfte ich ihnen nach und

versuchte, mit meinen Händen hinter dem Rücken zu applaudieren, wie die Schmetterlinge ihre Flügeln

schlagen, und schuttelte ich meine Arme, wegen der Emotionen des Gedankens, dass statt der

Kirschbaum nur ein Stück verlassenes Holz sein könnte.

Ana hatte Flügel an ihren Knöcheln, während meine sich in Blei verwandelt zu haben schienen, den

ich war die Letzte und sprang auf das Gras um den Baum herum.

“Es sieht so aus, als wurde es keinen Grund geben, ihn zu fällen”, schloss Opa ab und lachelte

verwirrt. Seine Wörter waren genug, um mich einzuschlafen und ich war dankbar, dass ich Häuser mit

Kirschbäume endlos zeichnen konnte.


50

Das Königreich aus dem Garten14

Von Mihăilescu Andra (Klasse 11F)

“Guck dir die Grashalme, wie stolz sie im Sonnenlicht aussehen! Sie waren die Smaragdschwerter,

mit deren Hilfe unsere Großeltern gekämpft hatten!” sagte die Mutter Biene. “Oh, es ist höchste Zeit,

dass wir Sammeln gehen! Komm, komm!”

Die Mutter Biene streckte ihre Flügel in die warme Luft des Spätsommernachmittags und nahm Flug.

Von hinten kamen Pit und Pot in Eile, bereit für einen neuen Arbeitstag. Die drei Bienen überquerten

schnell den Garten und überschritten rasend die saftigen und reifen Kirschen. Sie hatten den dritten

Bereich des Gartens erreicht und jeder hielt an seiner vorherbestimmten Blumen an. Weil Pit eine rosa

Nase hatte, setzte er sich auf der rosa Blume. Pot hatte eine rote Nase, also nahm er der rote Blume und

rechts von ihm war seine Mutter, mit ihrer gelben Nase.

“Ist es schon die Geschichtsklasse?” kam eine dünne Stimme vom Boden.

“Ja, Herr Kaninchen! Sie sind aber spät heute gekommen!” sagte Pot und entfernte seine Nase von

seiner Blume.

“So ist es, hehehe!” ahmte Pit nach.

“Komm, Kinder! Wir haben noch ein bisschen. Wir kommen, Herr Kaninchen!” sagte die Mutter

Biene.

Er hatte keine Zeit, appetilichere Karotten zum Abendessen zu finden, dass die drei Bienen kamen

gleich neben ihn. Nachdem er sein weißes Fell von der knisternden Erde geschüttelt hatte, sagte er:

“Ich habe den ganzen Tag nach euch gesucht! Lass mich euch sagen, was mir passiert ist! Nein, Pot,

wir haben keine Zeit für Geschwätz! Wirf diesen Stempel und hör mir zu! Du kannst Saft ein anderes

Mal trinken. Also. Ich stand in meiner Höhle und fragte mich, ob der Kohl und die Kartoffeln in die

Suppe passen. Aber Kohl mit frischem Estragon? Gibt es nicht einen besseren Geschmack, der die

Geschmacksknospen verrückt macht? Was auch immer, ein großes Dilemma für einen Kaninchenkoch

wie ich. Und ich hörte plötzlich jemanden in der Höhle kommen. Typisch für mein Spezies, hatte ich

Angst und fühlte mich beunruhigt. Wenn das Bett nicht gut gemacht war? Oder die Töpfe nicht gut

platziert waren? Und als ich durchs Haus rannte, hörte ich hinter mich eine bekannte Stimme. Und wer

war da? Herr Igel! Er wollte Neuigkeiten von der Party heute Abend mit mir teilen. Sie hatten mich als

Koch designiert!”

14

Traducere de Ciută Ruxandra (clasa a XI-a F)


51

“Oh,was für ein Glück!” rief die Mutter Biene aus. “Wir wurden für Blumenarrangements zugeteilt!”

“Das bedeutet, wir sehen uns heute Abend! Oh, wie schön, wie schön!” sagte Herr Kaninchen als er

weg ging.

Die drei Bienen waren in wenigen Minuten auf der Grasige Straße, zu ihren Stock, angekommen.

Nachdem sie Pit und Pot mit Honig parfümiert hatte, kleidete sich die Mutter Biene ihr Kleid aus

gefrorenem Tau und nahm das Dutzend Blumen heraus, die für drei Monate in Honig gehalten wurden.

Jetzt wae der lang erwartete Moment Der große Ball war das Ereignis, das alle zehn Jahre stattfand.

Die Igel Familie war der Hauptorganisator, den es war eine Tradition,dass jeder Igel ein Element aus

dem Vorjahr borgen würde. Der in diesem Jahr ausgeliehene Gegenstand waren die Blumen. Also

hatten unsere Bienen eine wichtige Mission.

“Komm, wir müssen gehen!” rief die Mutter Biene aus der Halle.

“ Aber, Mutti, ich kann meine Schuhe nicht finden!” sagte Pit nervös.

“Und ich kann nicht sehen, wo du meine Sandkrawatte gelegt hast!”

“Die Schuhe sind außerhalb des Stocks, um sich zu trocknen! Die Krawatte auch! Wir werden sie

nehmen, wenn wir raus sind!”

Vor dem Stock warteten die bunten Schmetterlinge, die die Hauptsuite waren.

“Herzlich Wilkommen! Seid ihr bereit zu gehen?”

“Ja” riefen Pit und Pot im Chor.

Was wird wohl als nächstes passieren?

Ereignisse aus meinem Garten (II)15

Von Apostol Alexandra (Klasse 10F)

Es wird oft gesagt, dass man im Garten der zweibeinigen Wesen viele gefährliche Kreaturen treffen

kann: Füchse, Frettchen und Eulen. Die Wahrheit ist, dass ich nie so was gesehen habe, obwohl ich ihn

während aller Jahreszeiten, zu jeder Zeit, sogar um Mitternacht besucht habe, und auch zu der

Gelegenheit, die die zweibeinigen Wesen “Neues Jahr” nennen. Nur einmal traf ich ein Frettchenjunge,

das sehr ängstlich aussah, viel ängstlicher als ich, das schwerfällig und doch hastig durch die Karotten

Schichten rannte. Jedoch habe ich oft Bienen, Schmetterlinge und alle Arten von Vögeln bemerkt.

15

Traducere de Ciută Ruxandra (clasa 11F)


52

Der Vaterinstinkt von fünf Igeln und mein eigener Magen (verwandelt in eine seltsam laute

Maschine), alle sagten mir das Gleiche: ich musste ein paar klebrige Regenwürmer zum Abendessen

finden. Die Natur prüft unsere Überlebensfähigkeit auf verschiedenste Art und Weise. Meine Pflicht als

Verantwortlicher für eine große Familie war, mich ständig zu beunruhigen. Wer hat gesagt, dass es

simmer eine leichte Aufgabe war, das Essen auf den Tisch zu stellen? Ich hatte nicht so gut verstanden,

was ich tun sollte, also steckte ich mich in einige dichte Büsche und wühlte die feuchte Erde. Ich hatte

Kratzern an meinen Armen und Beinen bekommen, aber hatte nichts gefunden und ging hinaus, durch

die sonnenerwärmte Kürbisse. Ich schaute mich herum mit der Aufregung, die man fühlt, wenn man

weiß, dass etwas Wichtiges stattfinden wird und bildete mir ein, mit der Begeisterung eines

neugeborenen Igels, das Bild von einem Dutzend Regenwürmer, nein, ein hundert Regenwürmer, die

mich näherten und direct in die laute Maschine krochen, ohne die Möglichkeit zu haben, der

bevorstehenden Schlachtung zu entkommen.

Als ich meinen Magen streichelte, sehr zufrieden mit dem imaginären Szenario, hatte ich mich

plötzlich erinnert, dass die Vorahnung mich nie betrogen hatte: ein Regenwurm kam näher und schob

seinen Körper in eine kontinuierliche Vorwärts-und-Ruckwärtsbewegung. ”Es ist nicht der beste Fang,

aber immerhin kann es ein guter Snack sein, wenn wir die 25 Ringe vernünftig aufteilen: jedes Baby

würde 4 Ringe erhalten; natürlich warden die Erwachsene mit weniger zufrieden sein, vielleicht mit je

drei Ringen. Wenn ich noch glücklich bin, bis Abendessen werde ich genug Regenwürmer für ein

festliches Mahl haben… sieben Regenwürmer für den Hauptgang, neun für den zweiten…”

Ich beendete jedoch meine kulinarischen Pläne nicht, denn statt des Regenwurms gab es jetzt nur noch

den Platz, wo das Gras unter dem Gewicht des kleinen Kriechers platt gedrückt wurde.

Auf der Suche nach Hoffnung16

Von Teodora Lungoci (Klasse 10F)

Vor vielen Jahren wurde ein neues rotes Boot auf das Wasser eines Sees gelegt, dem ein

brillantes Schicksal bestimmt war. Es gewann sofort Freunde: weiße und gelbe Seerosen, ein paar

Froschfamilien, bunte Entchen, Holzbrücken, unter denen es sich häufig während des Regens

beschützte. Es hat alle außer des Königs des Sees- des Schwanes erobert.

16

Traducere de Cîrlan Eliada


53

Dieser war schön, aber eitel. Er war ausgesprochen rein und anmutig mit einem langen

geschmeidigen Hals. Er regierte auf dem Wasser des Sees wie ein Porzellankönig. Unser Bötchen gab

sich vergeblich Tage hintereinander Mühe, ihn zu vertragen.

Eines Tages lockten die Baumwollwolken einen stürmischer Sturm auf dem See an. Die

Lebewesen beschützten sich sofort, wo sie konnten: das Bötchen versteckte sich unter einer seiner

Lieblingsbrücken. Während es versuchte, seine Gedanken irgendwohin zu schicken, um nicht mehr an

die von dem Sturm gebrachte Kälte zu denken, beobachtete es einen weißen Fleck, der in der Mitte

des Sees schwebte. Das Boot meinte seine Augen in Versuchung besser zu sehen, die Figur mit etwas

Bekanntem zu verbinden, als ihm das Bild des Königs einfiel.

Das Boot rief ihn mehrmals wirkungslos. Im nächsten Augenblick passte es seine Rudern und

fuhr zu dem einsamen Schwan, der sich den Metallhimmel anschaute.

König! Komm mit und beschütze dich! rief das Bötchen verzweifelt. Der König reagierte aber

nicht.

Der anmutige Schwan schaute weiter in die Luft, bis ein Neonblitz den Himmel spaltete,

gefolgt von einem Donner. Der König sprang auf und folgte dem Bötchen in Eile zum Schutz.

Er ist in Sicherheit angekommen und die Augen des Schwans waren voller Tränen. Das

Bötchen beeilte sich besorgt zu ihm und fragte ihn, was nicht in Ordnung ist.

„Vor vielen Jahren, sogar bevor die Holzfäller den Holz gefallen haben, aus dem du gebaut

wurdest, vertrieb ein solcher Sturm meine Brüder von diesem See. Seitdem warte ich während eines

solchen Sturm, dass sie vom hohen Himmel herabsteigen und zurück nach Hause kehren. Ich weiß,

dass ich ein Wunder erwarte und dass sie vielleicht nie wieder zurück kommen werden. Es fiel dem

Mann, der mich gebaut hat, sehr schwer, mich zu bauen: ich war wirklich ein Problembötchen. Aber

er hat mich nie aufgegeben. Jetzt werde ich versuchen, einen der wichtigsten von ihm gelernten

Sachen weiterleiten: ,,Und wenn alles verloren zu sein scheint, gibt es Hoffnung. In dem Moment, in

dem du die Hoffnung verlierst, ist alles verloren.‟‟”

Der Schwan bedankte sich bei dem Bötchen für die Tatsache, dass es ihn ermutigt hat.

Seitdem waren die beiden unzertrennlich. Und manchmal wenn man sich die Auge des Sees während

eines Sturms anschaut, kann man die beiden wartend auf die Brüder des Schwans sehen, mit der

Hoffnung, dass sie eines Tages zurück kehren werden.


54

Scarlet, die Hexe17

Von Teodora Lungoci (Klasse 10F)

Beim ersten Blick schien Scarlet eine gewöhnliche Katze zu sein. Das weiche, samtige Fell

und die blauen Augen wie ein paar Knöpfchen. Aber die Nachricht, dass Scarlet die Katze einer Hexe

war, brachte alle zum Lachen.

Scarlet fiel es sehr schwer, ein Auge zu zudrücken, weil die anderen Zauberer Feststellungen

machten: ,,Die Katzen der Hexen sollen schwarz sein.” sagten sie. ,,Die weißen Katzen können keine

Katzen der Hexen sein.” Also entschied sich die Katze eines Tages, ihnen den Mund für Ewigkeit zu

zuhalten, als die Hexe auf den magischen Platz neue Zutaten für ihr neues Elixier einkaufen ging.

Wie? Mit der Hilfe des Zauberbuches ihrer Besitzerin, der Hexe.

Diese hat sich an den Tisch gesetzt und schlug es sorgfältig auf. Sie erinnerte sich sehr gut an

die Lektionen der Hexe, die ihr immer sagte, wie gefährlich es ist, das Zauberbuch als Anfänger zu

benützen. Jede falsch durchgeblätterte Seite kann unkehrbare Katastrophen verursachen. Scarlet war

bewusst, aber der Wunsch, für eine wahre Katze einer Hexe gehalten zu werden, hat sie dazu

veranlasst, gegen die von der von ihr am meisten geliebten Person auferlegten Regeln zu verstoßen.

Während sie die Seiten auf der Suche nach einem Zauber für die Veränderung der Farbe

durchblätterte, stürmte die Hexe ins Zimmer und ertappte sie auf frischer Tat. Erschrocken von der

unerwarteten Erscheinung der Hexe, ist der Katze das Zauberbuch aus den Pfoten runtergefallen und

landete auf den Holzboden. In den nächsten Augenblick wurde die Hexe von einem Farbenwirbel

umgeben und wurde zu einem… Frosch!

Die Frosch-Hexe begann, Scarlet wegen ihrer Unvorsichtigkeit zu schimpfen und die Katze

brach in Tränen überwältigt von Schuldgefühlen aus:

„Es tut mir Leid! Ich sollte das Buch ohne deiner Erlaubnis nicht benützen! Aber… ich habe

es Leid, dass mich alle ausspotten, weil ich weiss bin… Ich wünsche mir nur, eine echte Hexenkatze

zu sein!”

„Oh, Scarlet… Wie kannst du so etwas sagen? Du bist eine echte Hexenkatze, sogar eine der

besten, die ich kenne! Dein Aussehen spielt keine Rolle… Das, was wichtig ist, ist deine

Persönlichkeit und die Tatsache, dass du als meine Katze mich stolz darauf machst, dass ich die

besonderste und beste Hexenhilfe habe!”

17

Traducere de Cîrlan Eliada


55

Die Hexe stotterte etwas und kehrte zu ihrer ursprünglichen Form wie durch ein Wunder

zurück. Sie bückte sich und hob Scarlet hoch, die sich dankbar vor ihr schleimte.

„Es tut mir sehr Leid… Die Tatsache, dass die anderen Zauberer dich ausspotten, weil du eine

weiße Katze hast, tut mir am meisten weh.. Ich wollte etwas in dem Sinne machen.”

„Ich freue mich darüber, dass ich die Situation klären kann. Scarlet, ich sage es dir noch

einmal: du bist perfekt, so wie du bist. Das Problem hängt nicht mehr von mir ab, sondern von dir. Du

sollst verstehen, dass du im Leben alles sein kannst, was du möchtest, aber am wichtigsten ist es, dass

du lernst, dich so wie du bist zu akzeptieren. Und wir werden es zusammen lösen. Ich verspreche es

dir.”

Nach diesem Ereignis wurde Scarlet ehrgeizig und wurde die beste Hilfe einer Hexe aus jenem

Gebiet. Die Hexe war stolz auf sie und die anderen Zauberer waren neidisch. Aber sie respektieren die

kleine weisse Katze, die etwas schaffte, was keiner ihrer Kater schaffte: sich selbst zu akzeptieren,

trotz der Sachen, die sie von der anderen unterscheiden.


56

REFERINȚE

Dragoslav, Ion, Poveștile florilor, I, în Legende despre flori și păsări, Editura Minerva, București,

1990

Delabaia, Constantinescu, Neam rom. pop., 1922, 410, în Legendele florei, Editura ”Grai și suflet –

Cultura națională”, București, 1994

Marian, Simion, Florea, Botanica Poporană Română, Vol I, Editura Mușatinii, Suceava, 2008

Marian, Simion, Florea, Ornitologia poporană română, I, (Siret-Suceava), în Legende despre flori și

păsări, Editura Minerva, București, 1990

Tibbits, Charles, John, English Folklore and Legends, London, 1890, disponibilă pe www. Gutenberg

Project.org

poveȘti din grĂdinĂ - cnprsvka12016.files.wordpress.com filecu ochii mari și însuflețiți de...

Documents