politici culturale si sociale in china
DESCRIPTION
Politici culturale si sociale in ChinaTRANSCRIPT
POLITICI CULTURALE ŞI SOCIALE ÎN CHINA
Ana Pantea∗
1. NOILE FORME DE LEGITIMARE ALE CHINEI
FORŢA ŞI RISCURILE INTERNE ALE UNEI SUPERPUTERI
Prognoza specialiştilor din ştiinţele politice a avertizat, în perioada 1990-2000, inevitabila
sucombare a modelului comunist chinez, o prognoză ce se baza pe analogia prăbuşirii regimurilor
din blocul ţărilor din Europa centrală şi de est. Faptele au infirmat însă această perspectivă, China
menţinându-şi canoanele politice de bază, extinzându-şi forţa economică şi stabilitatea politică,
devenind la ora actuală unul dintre cei mai importanţi actori pe plan global. În ciuda unor
previziuni apocaliptice, China, în general, o duce bine şi nu are intenţia de a se lepăda de
veşmintele sale roşii şi tot mai înstărite.
Dacă este să surprindem receptarea Chinei din ţările democratice, bestseller-ul lui Gordon G.
Chang, The Coming Collapse of China, a fost înlocuit în topul preferinţelor publicului specializat,
în vitrinele librăriilor sau pe noptierele cetăţenilor obişnuiţi de volumul When China Rules the
World al lui Martin Jacques. Mass-media occidentală îşi îndreaptă atenţia tot mai des spre
„miracolul reformei chineze” şi se pronunţă admirativ despre economia din Shanghai, bucătăria
chinezească, medicina tradiţională, confucianism etc. Toate acestea sunt, evident, doar clişee, însă
dau seama de o realitate care se transformă sub ochii noştri: emergenţa unui noi superputeri cu
care lumea democratică cooperează din ce în ce mai strâns.
„Reforma miraculoasă” din China ne încântă din varii motive: fie pentru că astfel produsele
de larg consum made in China devin mai accesibile pentru tot mai mulţi consumatori, fie pentru
că turismul spre frumoasele provincii chineze deschide noi orizonturi, fie deoarece migraţia forţei
de muncă aduce un profit considerabil unor multinaţionale. Aplauzele necondiţionate trebuie
∗ Dr. Ana Pantea este membru al Facultăţii de Studii Europene din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai şi colaborator al
Institutului Confucius din Cluj-Napoca.
însă receptate cu prudenţă, deoarece ascund o realitate mult mai complexă decât pare la prima
vedere.
Preţul plătit de China pentru ultimele trei decenii de „miracol” este unul imens: poluarea
masivă, disparitatea severă a veniturilor, gradul ridicat de corupţie sau un sistem de protecţie
socială ce se impune a fi reformat în mod stringent. Pentru a contracara aceste riscuri, s-au iniţiat,
în 2003-2004, două principii noi de politică internă: „dezvoltarea ştiinţifică” şi „societatea
armonioasă”. Acestea înlocuiesc, de fapt, principiul modernizării rapide – cuantificată până atunci
stric cantitativ – cu dezvoltare sustenabilă, dublată de stabilitate şi justiţie socială.
Pentru a exemplifica schimbarea de paradigmă din politica chineză, putem avea în vedere
discursurile Preşedintelui Hu Jintao, din anii 2004–2005. La conferinţa ţinută la Yale din SUA, el
afirma: „[c]ivilizaţia chineză a pus întotdeauna în evidenţă armonia socială, unitatea şi ajutorul
reciproc. De la formarea naţiunii chineze, a fost apărat principiul «armoniei ca fiind lucrul cel
mai de preţ». Chinezii s-au străduit pentru armonie: între om şi mediu; între ei înşişi; între corp şi
suflet, dorindu-şi o societate ideală în care «oamenii se iubesc între ei, există egalitate şi întreaga
lume formează o comunitate». Astăzi, China depune eforturi pentru a construi o societate
armonioasă. Este o societate democratică şi a statului de drept, una a echităţii şi a justiţiei, a
fraternităţii şi a integrităţii, a vitalităţii, [o societate] stabilă, ordonată şi armonioasă între om şi
natură. Este o societate în care există unitate între material şi spiritual, democraţie şi statul de
drept, corectitudine şi eficienţă, vitalitatea şi ordine. Poporul chinez susţine unitatea etnică şi
armonia ca datorii şi apără suveranitatea ţării şi integritatea teritorială ca misiunile ei sacre. Orice
acţiune care promovează armonia etnică şi unitatea naţională vor primi sprijin călduroasă din
partea poporului chinez. Pe de altă parte, orice act care subminează armonia etnică din China şi
unitatea naţională vor întâmpina o opoziţie puternică şi rezistentă.”1 În această ordine de idei „yi
ren wei ben” – oamenii sunt cei dintâi, sunt prioritari – a devenit sintagma dominantă din
politica chineză.
În 2007, acelaşi lider de partid a afirmat „conceptul dezvoltării ştiinţifice” (ce include
„societatea armonioasă”) ca parte integrantă a Constituţiei Partidului Comunist Chinez, fiind astfel un
concept asumat în canonul ideologic oficial2. Întrebarea firească care survine în acest context este
următoarea: există oare o criză de legitimare a ideologiei oficiale ce revendică astfel de schimbări
la nivelul elitei politice; iar în caz afirmativ, poate fi relegitimat regimul PCC doar prin performanţă
economică, naţionalism şi cultură? Literatura de specialitate afirmă adesea că sursele prime de 1 Cf. Conferinţa Preşedintelui Republicii Populare Chineze, Hu Jintao, la Universitatea Yale, New Haven, 21 April 2006.
http://big5.fmprc.gov.cn/gate/big5/ph.chineseembassy. org/eng/xwdt/t259486.htm [accesat 09.02.2001]. De asemenea, citările din publicaţia Xinhuanet. Cf. news.xinhuanet.com.
2 Cf. Heike Holbig, „Sinisierung der Demokratie: Chinas. Parteiführung setzt auf eigene Werte”, GIGA Focus, 12/2007.
legitimizare sunt considerate astăzi tocmai performanţa economică şi naţionalismul. „Cu toate
acestea, o examinare mai atentă a legitimităţii în China relevă importanţa a două grupuri
suplimentare de surse de legitimitate: 1) ideologia şi valorile sociale colective pe care le sprijină,
precum şi, mai recent, culturalismul;
2) guvernanţa, inclusiv modul în care regimul este în măsură să definească democraţia şi
drepturile în materie de guvernanţă raţional-legală, de securitate internă şi stabilitate, precum şi
libertăţile socio-economice.”3
Holbig şi Gilley subliniază că existată o schimbare clară de accent în abordarea elitei
chineze în ce priveşte relegitimarea regimul post-revoluţionar: s-a trecut, în ultimii cinci ani, de la
abordarea naţionalistă şi economică la o legitimare ideologică şi instituţională. Odată cu
pragmatismul impus de Deng Xiaoping, politica chineză nu şi-a mai propus abandonarea vreunei
vechi ideologii, ci inovarea, revizuirea şi nuanţarea constantă a aceloraşi principii. Hu Jintao a
continuat aceast principiu, sublilind, în 2003, scopul precis de „stabilire a unui partid care este
dedicat interesului public şi care guvernează pentru oameni.” 4 Dezvoltarea durabilă şi societea
armonioasă sunt consecinţele fireşti ale pragmatismului chinez ce au fost astfel rafinate
considerabil.
Schimbarea anunţată de Hu Jintao nu este la nivel retoric, dat fiind faptul că s-a investit masiv
în campanii politice şi cercetări ştiinţifice5. Cel mai binecunoscut şi costisitor program a fost,
probabil, cel din 2005, prin care s-a impus „conservarea naturii progresiste a partidului”, în fapt, o
campanie mai largă şi sistematică la nivelul educaţiei din interiorul partidului. În acest sens,
reforma vizează inovarea teoretică a marxismului chinez, înglobând tradiţia clasică, cu scopul de
a genera încredre socială şi de a face faţă provocărilor contemporane. Amploarea şi finalitatea
programelor s-au materializat cel mai clar cu ocazia Jocurilor Olimpice din 2008, cînd elementele
dominate nu mai erau legate exclusiv de Revoluţia Comunistă, ci de tradiţie. Au fost evidenţiate
invenţiile clasice chineze, sărbătorile tradiţionale, China imperială în toată grandoarea ei; respectiv
s-au inclus elemente tehnologice avansate, subliniindu-se totodată suveranitatea naţională (prin
simbolul Marelui Zid, dar şi prin diversitate etnică).
Simbolurile, imaginile, religiile şi artefactele ce vin din cultura tradiţională chineză sunt tot
mai des prezente şi mai prezentificate în viaţa publică şi privată – arhitectura, moda, stilul de
3 Heike Holbig şi Bruce Gilley, „In search of legitimacy in post-revoltionary China: Bringing ideology and
Governance Back”, în GIGA WP, 127/2010, p. 6. 4 Heike Holbig şi Bruce Gilley, op. cit., p. 18. 5 Se cuvine a fi menţionat, de exemplu, programul amplu finanţat, prin Academia Chineză, începând cu 2005, de
cercetare a confucianismului şi a trasării liniilor directoare a neoconfucianismului. Critica severă a confucianismului, de la începutul secolului XX şi din timpul Revoluţiei Culturale, găsea vinovată această tradiţie pentru stagnarea, „semi-colonializarea şi semi-feudalizarea” Chinei. Dacă până în 1990, era cvasi-interzisă menţionarea numelui lui Confucius în texte academice, astăzi doctrina „căii asiatice” este reabilitată în mod miraculos.
viaţă, activităţile şi sporturile din timpul liber, ceremoniile etc. –, aceasta devenind noul „brand”
ce generează identitate culturală chineză, pe care conducerea Partidului a învăţat să o folosească
ca o sursă de legitimitate extrem de eficientă. Pe scurt, legitimitatea instituţională – prin profe-
sionalizarea şi succesele administraţiei, democratizare incipientă, permisivitatea pentru înfiinţarea
de ONG-uri etc. – este un semn încurajator pentru o Chină comunistă, dar capitalistă şi stabilă din
punctul de vedere al regimului.
„Indicatorii macro de legitimitate a regimului chinez sugerează un grad relativ ridicat de
legitimitate de ansamblu, chiar dacă abordările alternative bazate pe date […] oferă motive să
credem că legitimitatea este mai fragilă. Provocarea legitimităţii regimului constă în abundenţa de
abuzuri, aşa cum arată efectivele de petiţionari ce demonstrează împotriva scandalurile de
corupţie, de mediu sau legate de locul de muncă, sau cum ne reamintesc protestele împotriva
dominaţiei PCC în Tibet, din 2008; în Xinjiang, din 2009, şi Semnatarii Cartei 08.”6 Efortul agil
şi creativ al liderilor pentru menţinerea legitimităţii prin intermediul performanţei economice, al
naţionalismului, prin cultură, guvernare şi „democraţie” (ceea ce corespunde, de fapt,
suveranităţii) dă pentru moment rezultate. Totuşi, aceste surse de legitimitate multiplicate
excesiv şi eterogene sunt, la rândul lor, vulnerabile, motiv pentru care specialiştii consideră
alternativa unei legitimări ideologice, culturale şi guvernamentale ca fiind singurele valabile pe
termen lung. Puterea simbolică a Chinei legitimată eterogen este dificil de „exportat” – căci ea nu
are vocaţie universalistă. Pur şi simplu, astăzi nimeni nu-şi doreşte să devină cetăţean chinez, aşa
cum mulţi îşi doreau să devină odinioară cetăţeni ai Romei antice.
Acest lucru este dovedit prin sondaje. Conceptul de nation branding este un domeniu teoretic şi
practic care urmăreşte să măsoare, cu instrumente sociologice, şi să gestioneze, prin tehnici de
marketing, reputaţia unei ţări. Unele abordări acordă prioritate fie valorii simbolice a produselor
dintr-o ţară, fie gradului de stabilitate, guvernanţei, fie altor criterii. Chiar dacă brand-ul naţional
nu poate fi măsurat cu precizie matematică, indicatorul este un instrument important şi realist prin
care se determină încrederea într-o ţară sau o naţiune. În ultimii ani, întâietatea a fost disputată
între Canada, SUA şi Germania; China situându-se abia în a doua jumătate a clasamentului, în
proximitatea Malaieziei sau Turciei7. Deci, migrarea spre China şi „exportul” acestui model politic
nu sunt privite încrezător de locuitorii globului.
Principiile noii legitimări a regimului nu a reuşit să restabilească nici încrederea internă în
principiile comuniste, devenite în ultimele două decenii golite de orice semnificaţie cotidiană.
Este vorba de un sincretism al tradiţiei cu marxismul ce urmăreşte, totuşi, înainte de toate, 6 Ibidem, p. 27. 7 Cf. http://nation-branding.info/ [accesat 05.02.2011] În 2008, România în acelaşi clasament era situat mult sub
China.
creşterea constantă a PIB-ului – scopul ultim al liderilor de la Beijing. „Conducerea a recunoscut
acele elemente ale confucianismului – subliniind în mod special valorile etice, evitarea conflictului,
acceptarea ierarhiilor – care pot menţine stabilitatea şi pot susţine ordinea. Popularitatea
împărtăşită ale acestor învăţături atât de publicul larg, cât şi de elita ştiinţifică şi liderii politici
explică motivul pentru care părţi ale ideologiei confucianiste au fost reintroduse. În acelaşi timp,
există mândria pentru succesele modernizării care au fost atinse până acum, dar şi dorinţa de a
lega aceste succese cu istoria Chinei ca o mare civilizaţie. Faptul că institutele culturale chineze,
numite Institute Confucius, [...] răspândesc limba chineză şi susţin noul soft power chinezesc arată
cum ideile lui Confucius au fost supuse unei «reabilitări» de facto şi cum a reuşit să fie văzut
Confucius o figură recunoscută internaţional şi o eminenţă ce reprezintă China peste graniţe,
asemeni lui Goethe care reprezintă Germania.”8
Tradiţia confucianistă nu mai este văzută ca acel „opiu al poporului” de care voia să se
descotorosească Mao, ci un factor catalizator benefic al „societăţii armonioase” (hexie shijie).
Pasul făcut, în 2005, de o China oficial ateistă părea de neconceput, de altfel fiind privit cu
suspiciune de multe cercuri diplomatice democratice şi de către unii specialişti. Edward Cody
vorbeşte despre „depăşirea atitudinii tradiţional marxiste prin campania lui Hu, pentru ceea ce el
numeşte «o societate socialistă armonioasă». Conceptul în vigoare este un apel pentru un
comportament bun, fiind proiectat să înlocuiască golul moral lăsat de partid atunci când acesta a
omis, cu mult timp în urmă, valorile istorice ale Chinei şi, mai recent, au fost slăbite structurile
sociale etanşe ale comunismului lui Mao Tze-Tung. Partidul a decis, de asemenea, că religia poate
fi utilă în încurajarea armoniei sociale, deoarece îndeamnă adepţii acesteia de a subscrie unui cod
moral.”9 Cody citează un sondaj oficial chinez, din 2007, prin care o treime din populaţia Chinei
se declară religioasă, dar tot el avertizează cu privire la fragilitatea relaxării recente a PCC faţă de
religie. „Controlul guvernului asupra activităţilor religioase a slăbit semnificativ în ultimii ani.
Conotaţiile politice – cum ar fi cele faţă de adepţii budismului tibetan sau islam, din regiunea
autonomă Xinjiang, din nord-vestul Chinei – au devenit obiective principale de supraveghere ale
poliţiei în zonele respective.”10
Poziţia oficială atât faţă de budismul tibetan, cât şi faţă de islamul uigurilor este în relaţie cu
statutul special al acestor cetăţeni care trăiesc în provincii autonome. În plus, nu s-au reluat nici
8 Gubrun Wacker şi Matthis Kaiser, „Sustainability Chinese Style. The Concept of the «Harmonious Society»”, în
SWP Research Paper, 2008/Raportul nr. 06, Berlin, 2008, p. 9. 9 Edward Cody, „China’s Leader Puts Faith in Religion: Hu See Growing Spiritual Ranks as Helpful in Achieving
Social Goals”, în Washington Post, 20.01.2008. Cf. http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/ content/article/2008/01/19/AR200801 1902465.html [accesat 09.02.2001]
10 Edward Cody, loc. cit.
relaţiile diplomatice cu Vaticanul, nefiind probabil ca un episcop trimis de şi loial faţă de Vatican
să fie acceptat în curând pe teritoriul Chinei11.
Forţa şi fragilitatea Chinei rezidă tocmai în complexitatea şi mărimea acestei ţări. „Miracolul
economic”, armata cea mai puternică din regiune, sporirea libertăţilor individuale, relativa
toleranţă religioasă au, însă, contrapărţi mai puţin glorioase. Spre deosebire de Japonia, care a
devenit o putere folosind exclusiv resortul economic, China îl foloseşte atât pe cel simbolic
(mélange-ul de legitimare naţionalist, comunist, instituţional şi confucianist), cât şi pe cel militar
(este cel mai bine înarmat jucător din zona sa de acţiune, depăşind India, Pakistanul, Iranul sau
Japonia). Cele trei forme de putere de care se foloseşte atât de eficient (economică, politică şi
militară), o legitimează ca un jucător dinamic şi în plină expansiune. Mai mult, ea a început să
folosească media ca un instrument de politică externă: CCTV-ul (televiziunea chineză naţională
cu bătaie globală) sau filmele chinezeşti exportate peste graniţe vin să consacre ideea unei ţări
dinamice, imaginea luptătorului chinez de neînvins care triumfa în orice situaţie. China îşi are
propria fragilitate. Chiar dacă îşi va dubla sau tripla PIB-ul pe cap de locuitor, ea rămâne una
dintre cele mai sărace ţări de glob, în care un procent copleşitor de locuitori nu au acces la
educaţie, aceştia au obturată legătura cu instrumentele tehnologice sau cu asistenţa medicală.
Chiar dacă, pentru moment, industria uşoară aduce un profit uluitor Chinei, aceasta nu va putea
domina lumea fără investiţii consistente în tehnologiile de vârf şi fără o investiţie în protejarea
mediului înconjurător.
Aceasta deoarece China este cel mai mare emiţător de dioxid de carbon şi dioxid de sulf de pe
glob. „Cea mai mare teamă legată de calitatea aerului din China se datorează creşterii urbanizării
generat de migrarea masivă12 şi de afluenţa crescută asociată cu expansiunea clasei de mijloc.
Efectele celor două arii de dezvoltare nu se văd niciunde mai clar decât în sectorul
transporturilor. În fiecare zi, sunt înregistrate în China aproximativ 14.000 de maşini, în 2020
prognozându-se existenţa a cel mai probabil 130.000.000 de maşini pe drumuri. Astăzi, doar
treisprezece locuitori dintr-o mie ai Chinei sunt posesori de autovehicule, în timp ce media pe
glob este de 114. Însă emisia autovehiculelor vechi, de fabricaţie internă, este de zece sau
douăzeci ori mai mare decât a maşinilor moderne americane.”13
11 Bisericile creştine sunt cel mai adesea susţinute financiar de autorităţile locale chineze, incluzând aici şi Asociaţia
Patriotică Catolică. Vaticanul sau orice altă organizaţie creştină nu îşi pot exercita influenţa pe teritoriul chinez. Există inevitabil şi un conflict de interese în acest context, dat fiind faptul că oficialii cultelor creştine chineze de la această oră găsesc situaţia convenabilă, preoţii bucurându-se de avantaje financiare şi de un statut social extrem de confortabil, totul oferit generos de Beijing.
12 Este evident vorba de migraţia internă a forţei de muncă. 13 Gubrun Wacker şi Matthis Kaiser, op. cit., p. 11.
O altă prblemă majoră o constituie irosirea enormă a apei potabile. „Şaptezeci la sută din
răurile Chinei sunt poluate iar în ce priveşte apa potabilă, cifrele se ridică la nouăzeci la sută.”14
Lista poate fi continuată cu eroziunea solului, defrişarea necontrolată sau a altor factori care duc
la migrarea forţei de muncă de pe teritoriile afectate, la moartea prematură a sute de mii de
oameni anual şi la costuri economice şi medicale enorme. „Cea mai importantă lecţie primită de
liderii de partid de pe urma crizei energetice şi a mediului înconjurător este necesitatea de a lega
creşterea economică cu factorii sustenabili, întorcând spatele strategiei creşterii pure expansive.”15
Specialiştii sunt rezervaţi în ce priveşte optimizarea stării de fapt, deoarece creşterea
economică rămâne prioritatea Guvernului, mai apoi deoarece agenţiile guvernamentale recent
înfiinţate (începând cu 2007) nu au autoritate pe plan local, aceste autorităţi şi companii locale
desconsiderând din principiu politica aşa-numitului „PIB verde”.
Dacă suntem preocupaţi de fragilitatea puterii chineze, poate cele mai grave probleme sunt
legate de inegalitea socială, sărăcie şi disparitatea veniturilor. Este de netăgăduit că succesul
politicilor economice a dus la rezultate uluitoare în cifre: în 1982, rata sărăciei era de 64 la sută
iar în 2004 rata a scăzut la 10 la sută. Însă sociologii avertizează că disparitatea veniturilor şi
astfel clivajul social este în permanentă creşte în China, în loc de o diminuare progresivă ce ar
trebui să survină odată cu creşterea economică. Sunt menţionate mereu trei paliere de analiză:
diferenţă dezvoltării la nivel de regiuni (coasta de est vs partea centrală); distribuirea inegală a
creşterii economice (mediul urban vs cel rural); creşterea inegalităţii grupurilor sociale (săraci vs
bogaţi)16.
Unele din aceste disparităţi le regăsim însă şi în UE sau SUA, astfel că nu e bine să fim
ipocriţi când vine vorba de China. Ceea ce nu regăsim însă în China este sistemul de protecţie
socială (pensii garantate de stat, servicii medicale sau învâţământ gratuit) cu care Europa se mai
mândreşte la ora actuală. Aceste schimbări apărute în 1990 au indus în conştiinţa colectivă un
sentiment de insecuritate la nivel ridicat. „Oamenii fac economii în eventualitatea pierderii locului
de muncă sau a îmbolnăvirilor, pentru bătrâneţe, pentru şcolarizarea copiilor şi educaţie. Aceste
astpecte fac ca consumul domestic să nu fie factorul director al creşterii economice chineze.”17 Se
poate vorbi de o adevărată filosofie a economiilor personale, ce este dublată de măsuri
guvernamentale de reducere a disparităţii sociale (măsuri macro începute în 2005, deci prea
recente pentru a ne pronunţa în ce le priveşte). Cu toate acestea, pentru moment, stabilitatea
socială nu este resimţită la nivelul cetăţenilor de rând. Ea este un plan de acţiune de care liderii 14 Ibidem, p. 12, apud Wenran Jiang, „China Debates Green GDP and the Future Development Model”, în China Brief,
16/2007. 15 Ibidem, p. 13. 16 Date elocvente sunt furnizate de Asia Development Institute: www.adbi.org [accesat 10.01.2011] 17 Ibidem, p. 20.
regimului vor trebui să se preocupe în perioada imediat următoare. Acestea sunt doar câteva
aspecte fragile ale superputerii chineze ce nu conteneşte să ne uimească economic şi cultural.
Nu pot încheia aceste consideraţii fără a face câteva precizări referitor la statutul actual al
cooperării cu Europa, dat fiind faptul că tema relegitimării revine şi în acest context. Deschiderea
Chinei şi căutarea parteneriatului strategic cu unele zone (între care Europa este un simplu actor
între alţii) cere din partea Chinei soluţionarea problemelor legate de mediu şi disparitate socială.
Din partea UE – a cărei voce în materie de politică externă ar trebui să fie unită pentru a garanta o
relaţie mai stabilă cu China18 – se cere un ton dialogic, autonom şi, bunăoară, independent de
poziţia SUA. Mai mult, multinaţionalele europene stabilite în China ar trebui să-şi asume mai
clar rolul în ce priveşte implementarea unor măsuri de responsabilitate socială, atât de necesare
Chinei. Cuvintele cheie rămân cooperarea şi dialogul echilibrat între China şi Europa, respectiv
parteneriatul strategic din care să profite în mod egal ambele. China este, ca o superputere
economică, ca o putere militară de temut, ca un actor agil în ce priveşte parteneriatele externe pe care
le construieşte, tot mai prezentă în viaţa noastră cotidiană. China este deja prezentă în Europa iar
noi trebuie să fim atenţi cum (ne) tratăm (cu) oaspetele, partenerul nostru de afaceri.
2. ECONOMIA CHINEI
REFORME, REALIZĂRI, RISCURI
Introducere
A trecut ceva vreme de când China a devenit un subiect frecvent în mass-media globală, cu
toate că adevărată dezlănţuire a subiectului a venit odată cu desfăşurarea celei mai grandioase
festivităţi dedicate jocurilor olimpice: cea din Beijing 2008 19 . Acest eveniment a constituit
momentul în care lumea întreagă conştientiza că asistă la naşterea unei noi super-puteri. Ţinând
cont de evoluţiile sale de după 2000, recunoaştem că acest lucru nu a fost o surpriză absolută dar
amploarea şi intensitatea saltului au luat pe nepregătite restul lumii dacă nu şi pe chinezi înşişi.
Asistăm în aceste zile (ianuarie 2011) la vizita istorică a preşedintelui Hu Jintao la Casa
Albă, întâmpinat în numele na�iunii nord-americane de către Barack Obama. Să nu uităm că
18 Cf. European Commission, Evaluation of the European Commission’s Co-operation and Partnership with the People’s
Republic of China. Country Level Evaluation: Final Report, Brussels, 2007. www.oecd.org [accesat 10.12.2010] 19 Cu această ocazie s-a dat startul unui şir mai lung de evenimente impresionante precum Expoziţia Internaţională de la
Shanghai sau Jocurile Asiatice – Guangzhou.
vorbim de un popor care a pierdut în faţa Chinei sute de mii de locuri de muncă şi miliarde de
dolari cheltuite pentru importul bunurilor chinezeşti, fără de care, viaţa unui american de rând
este astăzi imposibilă20. Mai mult, atitudinea voalat-agresivă vis-a-vis de administraţia de la
Beijing, a devenit modul „constructiv” în care se manifestă retorica electorală în spectrul politic
american. Cu toate acestea, în condiţiile actuale ale economiei mondiale, o astfel de vizită
(simbolică deocamdată) nu mai putea fi amânată, motivaţia principală fiind una de natură
economică.
De altfel, după cum ne-am convins, majoritatea ştirilor legate de China se reduc în final la
factorul economic, fie că vorbim de evenimente sportive grandioase, întruniri la nivel înalt în
diverse domenii, cucerirea spaţiului sau dezvoltarea potenţialului militar. China datorează
popularitatea ei de astăzi în special dinamicei sale economii, aflate în una din cele mai
impresionante faze de creştere economică a ultimelor două secole. Din acest motiv, ne-am propus
să analizăm cele mai importante dar şi cele mai interesante aspecte ce caracterizează evoluţia
economiei chineze.
În cadrul acestui demers ne-am fi putut concentra prioritar asupra cifrelor şi graficelor
principalilor indicatori macroeconomici ai Chinei, pe care i-am fi putut pe urmă folosi uşor pentru
a extrapola câte şi mai câte dar, din punct de vedere tehnic, suntem conştienţi de greşelile pe care
le-ar implica inferenţele bazate pe o singură fază a ciclului economic. Plus că avem convingerea
că fenomenul economic chinez ascunde mult mai multe variabile decât cele evidente/vizibile,
având de-a face în definitiv cu un proces complex, nicidecum unidimensional sau liniar. Tocmai de
aceea am ales să facem o prezentare analitică, redactată preponderent în termeni descriptivi,
pentru a surprinde principalele coordonate, riscuri şi efecte ale problematicii economiei Chinei şi
pentru a evita în acelaşi timp interpretări numerice seci.
Evoluţia recentă a Chinei nu a generat doar admiraţie şi simpatie, pe glob existând numeroase
grupuri care impută Chinei multe aspecte negative, de la încălcări frecvente ale drepturilor
omului, poluarea excesivă pe care o generează, relaţiile diplomatice suspecte sau falsificarea unor
statistici oficiale. Unii chiar s-au grăbit încă de prin 2005 să anunţe iminentul sfârşit al
„miracolului” în timp ce alţii subliniază într-un mod plastic potenţialul mult mai ridicat al
„tigrului bengalez” comparativ cu cel al „dragonului chinezesc”. Până la urmă, orice opinie se
poate explica, în schimb nu putem ignora realităţile evidente: o Chină care a stat fermă în faţa
speculaţiilor financiare care au declanşat şi adâncit criza asiatică din 1997, asumându-şi pentru
prima data rolul de nou lider al Asiei, o Chină care a ieşit cel mai puţin şifonată din criza
20 Experimentul ziaristei nord-americane Sara Bongiorni de a evita produsele chinezeşti s-a concretizat şi într-o carte
numită „A Year Without Made in China”.
financiară curentă sau o Chină situată pe a treia poziţie în structura de putere a FMI. Cu alte
cuvinte, nu ne mai putem permite să rămânem indiferenţi la ceea ce se întâmplă între graniţele
Chinei, familiarizarea cu transformările acestui colos constituind pe zi ce trece un act necesar de
cultură generală.
Un merit deosebit pentru posibilitatea noastră de a percepe direct aceste transformări socio-
economice îi revine Institutului Confucius. În cele ce urmează ne propunem să atingem subiectul
economiei Chinei prin intermediul a trei perspective: cea a transformărilor economice petrecute
după 1978, o analiză a evoluţiei recente a economiei respectiv impresiile pe care China anului 2010 le
lasă asupra turistului european.
Lecţiile istoriei sau de ce izolaţionismul
nu reprezintă o soluţie pentru economia Chinei
Una din figurile imperiale istorice ale Chinei, împăratul Qianlong din dinastia Qing, un
succesor demn al bunicului său Kanxi21, a comunicat delegaţiei lordului MacCartney în 1793, pe
un ton tranşant, faptul că imperiul Qing nu are nevoie să-şi dezvolte relaţii comerciale cu puterile
europene, nici chiar cu Imperiul Britanic, ţara deţinând tot ceea ce este necesar şi în plus mărfuri
pe care europenii nu le au şi nu le pot produce (ceai, porţelan, mătase):
Our dynasty’s majestic virtue has penetrated unto every country under Heaven, and
Kings of nations have offered their costly tribute by land and sea. As your Ambassador can
see for himself, we possess all things. I set no value on objects strange or ingenious, and have
no use for your country’s manufactures.
(extras din Edictul împăratului Qianlong către regele George al III-lea,
septembrie 1793)
Această supremă decizie oficială a deranjat vizibil afacerile înfloritoare ce se desfăşurau
deja pe coastele sud-estice ale Chinei cu implicarea activă a unor oficiali importanţi de la curtea
din Beijing. Cauza acestei atitudini izolaţioniste se poate să fi provenit dintr-o manifestare a
mândriei naţionale (China îşi trăia atunci, fără să-şi dea seama, ultimii ani ca super-putere a lumii)
dar şi din urmărirea învăţăturilor budiste/taoiste care înfierau componenta imorală a urmăririi
câştigului material în dauna oricăror altor principii. Oricum, această decizie şi atitudine inflexibilă
a Beijingului a avut în final drept rezultat slăbirea autorităţii dinastiei şi intrarea Chinei sub
dominaţia forţelor militare şi comerciale ale acelor timpuri.
21 A abdicat după 61 de ani de „mandat” tocmai pentru a nu domni mai mult decât bunicul său.
Despre opacitatea şi rigiditatea dinastiei Qing stă mărturie modul în care au fost înăbuşite
încercările reformatoare ale împăratului Guangxu din 1898 (Reforma celor 100 de zile), stimulate
şi de manifestările grupurilor de tineri reformişti conduşi de lideri precum Sun Yat Sen, acţiuni
care au determinat organizarea unei lovituri de palat din partea tradiţionalistei împărătese Ci Xi şi
anularea imediată a tuturor reformelor iniţiate. La foarte puţin timp, o tradiţie de două ori
milenară a Chinei imperiale se stingea.
Episodul prezentat mai sus cuprinde o lecţie despre efectele negative generate de
incapacitatea schimbării viziunii atunci când noile condiţii de mediu extern o reclamă. Pe de altă
parte, trebuie recunoscut şi faptul că o stingere demnă, nepătată de compromisuri şi modificări
bruşte de ideologie şi comportament, uşor interpretabile, conţine şi ea doza sa de măreţie. Un
exemplu diferit de atitudine îl găsim în cazul vecinei din est a Chinei, Japonia, care încă din 1868
şi-a demarat procesul de reformare cunoscut sub numele de „era Meiji” cu rezultate vizibile în forţa
Japoniei din preajma celui de-al doilea război mondial.
O a doua lecţie dură a efectelor izolaţionismului a fost învăţată odată cu urmările dezastroase
ale politicilor economice ale „Marelui salt înainte” şi ale „Revoluţiei culturale proletare”
promovate de conducătorul Chinei comuniste Mao Tze-Tung în perioada 1958–1961 respectiv
1966-1976. Cu toate că efectele negative ale colectivizării şi ale industrializării forţate nu puteau fi
sesizate integral în momentul asumării acestor decizii, în final, imixtiunea ideologiilor în
mecanismele proceselor economice a condus la disfuncţii sistemice majore şi la alocări
ineficiente ale resurselor care au ţinut în loc nivelul de dezvoltare al Chinei.
Cel mai probabil pentru a nu mai experimenta astfel de scenarii sumbre, conducerea Chinei de
după 1976 a început să considere, timid şi neîncrezător ce-i drept, că o politică de deschidere în
exterior ar fi singura şansă pentru poporul chinez şi, aşa cum se va realiza mai târziu, pentru
însăşi supravieţuirea partidului comunist în fruntea Chinei. De această dată, rezultatele noii
orientări au culminat cu cel mai impresionant fenomen de creştere economică al secolului 21.
Mai exact, după îndepărtarea „Bandei celor patru”ca ultim braţ al vechii orientări a lui Mao,
noul lider vizionar al Chinei, Deng Xiaoping, a iniţiat un lung şir de reforme care au culminat cu
promovarea Chinei pe scena elitelor mondiale, ca principală forţă economică şi militară.
Rememorând acele vremuri, punctăm faptul că la începutul mandatului său Deng se confrunta cu o
serie de probleme grave printre care amintim nivelul ridicat al sărăciei absolute, efectele
dezastroase ale frecventelor calamităţi naturale (inundaţii, cutremure, secete) sau riscul permanent al
apariţiei foametei. În faţa unor astfel de dificultăţi era evident că trebuie întreprins ceva major,
însă la acea oră nimeni nu putea şti care era cea mai bună cale de urmat iar perspectiva primirii
vreunui ajutor din afară nu părea prea realistă.
Problema economică a eficienţei mecanismelor de tranziţie de la economia centralizată spre
cea predominant de piaţă22 a găsit o sursă inestimabilă de ipoteze şi experienţe în evoluţia Chinei
de după 1978. Una din întrebările esenţiale a fost cum s-a reuşit creşterea productivităţii
economiei în contextul în care guvernul a menţinut un control strict asupra alocării factorilor de
producţie în domenii precum agricultura sau industria grea. Astfel, înaintea reformelor iniţiate în 1978,
aproape 80% din populaţia Chinei era ocupată în agricultură pentru ca în 2009 procentul să se
reducă la aproximativ 23%. Reformele responsabile pentru această evoluţie au constat într-o
tratare cu „îngăduinţă” a problemelor de proprietate privată pentru a putea pune bazele unor
exploatari agricole eficiente. Printr-o decolectivizare mascată şi o evoluţie ascendentă a
preţurilor lăsate acum să se formeze liber pe piaţă23, nefiind stabilite unilateral, s-a reuşit creşterea
productivităţii în agricultură şi eliberarea în acelaşi timp a unui număr mare de persoane care au
fost absorbite ulterior de micile afaceri manufacturiere care generau o valoare adăugată mult mai
mare.
Ulterior, paşi importanţi s-au realizat şi în reformarea marilor companii de stat care, în ciuda
avantajelor de care se bucurau (subvenţii, acces preferenţial la resurse naturale, preţuri
administrate)24, funcţionau într-un mod ineficient, generând de cele mai multe ori pierderi. Una
din soluţiile implementate a fost acordarea unei mai mari autonomii managerilor întreprinderilor de
stat pentru a-şi stabili singuri obiectivele şi ţintele de producţie având în vedere situaţia reală a
preţurilor bunurilor de pe piaţă. În plus, tot managerilor li s-a permis promovarea propriei politici
de personal prin care să poată motiva suplimentar performanţele salariaţilor productivi respectivi să
concedieze personalul ineficient, dar mai ales posibilitatea reinvestirii unei părţi din profit.
Legat de politica de deschidere a comerţului Chinei, soluţia înaintată a fost crearea zonelor
economice speciale (pe principiul să lăsăm mai întâi ca unii să se îmbogăţească) care se bucurau
de o reducere la jumătate a impozitelor şi o anulare a taxelor de import. Exploziile economice ale
unor oraşe precum Shenzhen, Zhuhai sau Shantou, situate foarte aproape de capitalistul Hong Kong,
a determinat implementarea conceptului de zonă economică specială şi în celelalte regiuni ale
Chinei. Facilităţile fiscale oferite şi costul redus al forţei de muncă au constituit motive de
nerefuzat pentru întreprinzătorii străini dornici de extindere.
22 Teza liberalismului pur în care economia se autoreglează optimal în orice condiţii rămâne doar la statutul de ipoteză
perfectă, nici măcar de finalitate a unui proces de convergenţă. Afectată grav în perioada marii crize din 1929-1933 ea a fost îngropată cu totul prin manifestarea actualei crize financiare.
23 Iniţial, decizia liberalizării preţurilor administrate a fost un eşec deoarece, fiind îndelung anunţată, a determinat populaţia să treacă la aprovizionări masive la preţuri reduse cu efecte inflaţioniste devastatoare. În final, problema sistemului anacronic de preţuri administrate şi libere a fost rezolvată aproape integral prin reformarea funcţionării companiilor de stat.
24 Sau poate tocmai din cauza acestora.
Convins că o remodelare a economiei Chinei, aşa cum o cereau standardele de atunci, nu
putea fi făcută cu resursele valutare nesemnificative ale propriei trezorerii, Deng a demarat un
amplu program de atragere de investiţii cu prioritate în sectoarele relativ înapoiate ale economiei
precum industria grea, constructoare de maşini sau electrotehnică. Cu toate că la început starea
dezastruoasă a infrastructurii chineze şi mentalitatea muncitorilor au descurajat mulţi potenţiali
investitori, încet-încet, contractele de „joint-venture” semnate între mari companii străine şi
guvernul Chinei au depăşit pragul de 1 miliard de dolari. În special după contextul dificil al
anilor 19891990, turneul din sud al liderului Deng (nan xun) a avut ca scop reîntărirea direcţiei
reformatoare a partidului legată de liberalizarea comerţului şi atragerea de investitori astfel încât
la scurt timp noi fluxuri de investiţii au inundat China. A urmat un întreg şir de delegaţii oficiale care
cuprindeau întotdeaună şi reprezentanţi ai mediului de afaceri: cancelarul german Helmuth Kohl,
secretarul de stat american pentru comerţ Ron Brown, ministrul britanic al comerţului Michael
Heseltine sau primul ministru francez Edouard Balladur.
Reamintim în acest context şi relaţia foarte strânsă dintre România şi China acelor vremuri cu
un schimb reciproc intens atât comercial cât şi în plan cultural. Mai mult, în acea perioadă
România juca rolul ţării mai dezvoltate care oferea asistenţă în domeniile de vârf ale industriei
precum producţia de televizoare, frigidere25, aparatură industrială şi chiar tehnică de calcul.
Având în vedere şi nivelul PIB pe cap de locuitor, nu putem afirma că populaţia Chinei, în
ansamblul ei, trăieşte astăzi la un nivel înalt dar putem remarca faptul că puţini chinezi se mai
găsesc în situaţia de sărăcie inumană frecventă încă în ţări precum India sau majoritatea statelor
africane. Conform datelor statistice, după 1978, aproximativ 400 de milioane de locuitori au ieşit
de sub spectrul sărăciei absolute numărul celor rămaşi acolo reducându-se de la 250 de milioane
în 1980 la 23–24 milioane în 2006, o evoluţie cu impact semnificativ şi asupra datelor la nivel
mondial.
În final, toate aceste reforme care au determinat o reîntoarcere la normalitatea activităţii
economice au pregătit drumul către instituirea oficială a dreptului de proprietate privată
(modificarea Constituţiei, 2002), spre crearea de locuri de muncă sustenabile, creşterea producţiei de
bunuri de consum, acumularea de rezerve valutare ca urmare a exporturilor, creşterea resurselor
bugetare şi în final imprimarea unei mai mari flexibilităţi şi rezistenţe la şocuri pentru economiei
naţională chineză.
25 În această privinţă sprijinul a venit chiar din partea unei fabrici clujene care trimitea în mod regulat, pe perioade de 6-9
luni, specialişti pentru a implementa liniile de fabricaţie chinezeşti.
Încheiem această secţiune prin prezentarea rezultatelor oarecum ciudate a două sondaje de
opinie relativ recente. Astfel, conform unui sondaj publicat în cotidianul francez „La Croix”26,
aflăm că doar 3% din chinezi consideră că sistemul economiei de piaţă nu funcţionează în timp ce
33% din francezi cred că este timpul să se renunţe la capitalism ca şi sistem economic. Adăugând
acestor rezultate şi pe cele proprii ţării noastre27 conform cărora 49% din români consideră că
epoca comunistă a fost o perioadă mai bună decât cea prezentă, realizăm o neaşteptată
„bulversare a valorilor”, termen teribil de actual în zilele noastre.
Trecând peste eventualele erori statistice, de reprezentativitate, a conjuncturii economice
diferite în care se găsesc aceste trei ţări, concluzia s-ar circumscrie unui adevăr economic vechi
care susţine că rolul esenţial al unui guvern este de a asigura creştere economică, acompaniată de
rate reduse ale şomajului şi inflaţiei. Odată îndeplinit acest obiectiv, în linii mari, devine
irelevantă forma de organizare a sistemului economic sau ideologia oficială. Cu alte cuvinte, o
confirmare a principiului lui Deng Xiaoping conform căruia nu contează ce culoare are pisica atât
timp cât prinde şoareci. Ne-am permite să adăugăm, în spiritul unei negaţii extreme, că
echivalentul autohton al acestui moto ar suna în felul următor: „Este de o importanţă extremă ce
culoare are pisica (nefericită coincidenţă)! Chiar dacă în definitiv, nici măcar nu-şi propune cu
adevărat să prindă şoareci vreodată”.
Economia Chinei – trei coordonate
Dimensiunea realizărilor
Cea mai succintă prezentare a economiei chineze s-ar reduce la a spune că este a doua cea
mai mare economie a lumii dupa Statele Unite ale Americii28. Într-un context mai larg, ea face
parte din prima ligă a economiilor emergente alături de Brazilia, Rusia şi India, grup cunoscut de
altfel sub acronimul BRIC, constituind în acest moment principalul vector de creştere economică
la nivel mondial. În acest sens adăugăm faptul că ritmul mediu de creştere al PIB în China
ultimilor 30 de ani este aproximativ 10%, performanţă absolut uimitoare pentru o economie de
asemenea dimensiuni.
Istoria iniţierii şi implementării reformelor în China de după 1978 oferă multe aspecte
controversate şi poate ridica multe semne de întrebare dar o situaţie confirmată adesea pe
parcursul ei a fost aceea că, ori de câte ori o reformă a fost dezbătută excesiv şi implementată 26 Sondajul a fost publicat în 26 ianuarie 2011 şi a fost realizat pe un eşantion de 600 de respondenţi din fiecare ţară, în
perioada 6-23 decembrie 2010. Este de reţinut şi orientarea publicaţiei pentru eventuale comentarii. 27 Sondaj organizat de CSOP în septembrie 2010, pe baza unui eşantion aleatoriu de 1133 de persoane. 28 Ierarhia este valabilă atât în funcţie de produsul intern brut (PIB) exprimat în valori nominale şi cu atât mai mult în
funcţie de PIB ajustat la paritatea puterii de cumpărare.
relativ forţat, efectul ei a fost foarte puţin vizibil generând în plus şi opoziţie socială. Urmare a
acestei constatări guvernul chinez a încercat, în măsura posibilităţilor, să evite o dezbatere
prealabilă excesivă a măsurilor programate respectiv să aştepte momentele cele mai potrivite pentru
aplicarea lor. Ca şi exemple notabile amintim aici reforma preţurilor administrate din anii ’80,
reforma drepturilor de proprietate asupra capitalului de la finalul anilor ‘90 sau, ceva mai târziu,
reforma divizării acţiunilor din 2006. În acele momente, toate aceste măsuri au constituit acţiuni
curajoase din partea guvernului preferându-se adesea o durere intensă dar de scurtă durată decât
una mai puţin acută dar prelungită. Ca şi o paranteză, entuziasmul Chinei faţă de principiul
„terapiei de şoc”, manifestat adesea, a provenit parţial şi din mesajul transmis chinezilor în 1986
de celebrul economist Milton Friedman, un înfocat adept al pieţelor libere. Cu toate acestea,
decizia de atunci de a dereglementa brusc preţurile administrate s-a dovedit un eşec recunoscut
oficial, cu efecte negative asupra micilor progrese făcute după 1978.
Cu timpul, privilegiile deţinute de întreprinderile de stat au devenit din ce în ce mai evidente
remarcându-se în mod special monopolul de care se bucurau acestea în atragerea resurselor
naturale, avantaj care se consolidase în timp. Pe de altă parte, companiile de stat, conduse între timp
de manageri mult mai puternici şi mai experimentaţi, exersau deja mecanismele economiei de
piaţă înregistrând creşteri substanţiale de productivitate şi consolidându-şi capitalul financiar.
Coincidenţă sau nu, este de remarcat progresul notabil făcut în sectorul marilor firme de stat odată
cu înfiinţarea unei comisii speciale de supraveghere a activelor statului cu principal obiectiv de a
creşte peformanţa acestor întreprinderi şi nicidecum de a le privatiza în condiţii netransparente şi
total neavantajoase pentru stat şi cetăţeni, după cum au procedat alte democraţii. Statisticile29 au
arătat că într-o perioadă de trei ani de la înfiinţarea acestei comisii cifra de afaceri agregată a
întreprinderilor de stat a crescut cu 78,8%, profiturile cu 140% iar veniturile virate la buget sub
formă de impozite cu 96,5%. Aici, concluzia ar fi că o companie de stat nu trebuie neapărat să fie
o sursă de profit pentru afaceri personale, gaură neagră pentru economie sau cuib de ineficienţe şi
comportamente aberante.
După o perioadă scurtă de ucenicie în compania firmelor nord-americane sau vest-europene,
China a devenit expertă în dezvoltarea infrastructurii folosind în acest sens exclusiv resurse proprii:
capitalul financiar, cel fix şi forţa de muncă. Cu riscul de a deconspira o paralelă „bine-rău” care
traversează de altfel acest articol, menţionăm că la celălalt pol găsim state care folosesc datorie
suverană pentru a finanţa construcţia de autostrăzi, încredinţează lucrările firmelor străine care
angajează preponderent muncitori imigranţi. Continuând, adăugăm că este de lăudat capacitatea
extraordinară a chinezilor de a mobiliza resurse în cadrul unor proiecte de infrastructură uriaşe 29 Wu Xiaobao, China Emerging: 1978-2008, China Intercontinental Press, 2009, p. 168.
precum „Barajul celor Trei Strâmtori” sau linia ferată ce leagă provinciile muntoase Qinghai şi
Tibet. În primul caz, investiţiile s-au ridicat la peste 27 mld. $ barajul îndeplinind pe lângă funcţia
de prevenire a legendarelor inundaţii ale fluviului Yangtze şi un rol hidroenergetic notabil, generând
o cantitate anuală de energie de 100 Twh30. Este o senzaţie extrem de plăcută să vezi cum
probleme care datează de mii de ani pot fi rezolvate acum prin forţele propriului popor
concomitent cu adăugarea unei surse importante de energie nepoluantă şi aceasta în condiţiile în
care forţa de lucru autohtonă este ocupată fiind antrenată de propriile investiţii, adevăratele
propulsoare ale economiei.
Amintim totuşi că posibilitatea de a muta 1,3 milioane de locuitori într-o manieră rapidă şi fără
zeci de ani de procese sau tergiversări este o performanţă greu de obţinut în alte organizări
socio-politice. O soluţie interesantă şi ingenioasă de rezolvare a acestui tip de exproprieri, e
drept aplicată la o scară redusă, am găsit-o în oraşul Hangzhou (provincia Zhejiang) odată cu
amenajarea imensului şi elegantului parc naţional „Xixi Wetlands”. Astfel, celor câteva zeci de
familii obligate să-şi părăsească reşedinţele, li s-au încredinţat din partea guvernului chinez
apartamente noi, drept compensaţie pentru vechile case, locatarii devenind şi acţionari ai
societăţii care administrează hotelurile şi restaurantele din cadrul parcului drept compensaţie pentru
pierderea surselor de venit.
Am observat că există o orientare naturală către practic a chinezilor, o adevărată cultură a
adoptării soluţiilor eficiente fertilizată adesea şi de inventivitatea proverbială a acestui popor. De
exemplu, ştim că în general orice stat promovează o politică de reduceri în ceea ce priveşte
tarifele de vizitare a obiectivelor culturale sau istorice. De regulă este vorba despre categorii
speciale precum elevi, studenţi sau pensionari, grupuri pentru care se acordă reduceri faţă de
preţul standard. Partea dificilă şi consumatoare de resurse este controlul încadrării în aceste grupe,
proces ce implică verificări de acte care de cele mai multe ori nu fac parte din bagajul curent al
posesorilor. În timp ce în multe state acest proces poate aluneca rapid în diverse neînţelegeri,
vehicularea de mici atenţii sau manifestarea comportamentului atât de dezgustător al „înţelegerii
mutuale eludoare de normă”, China a implementat o soluţie ingenioasă. Astfel, pentru copii şi
elevii care se bucură de reduceri/gratuităţi se foloseşte regula înalţimii de 1,3 m pentru stabilirea
eligibilităţii şi, într-un mod similar pentru pensionari, nivelul vârstei de 70 de ani (uşor de verificat
în orice act de identitate). Statistic vorbind, erorile ce ar prejudicia bugetul sunt mai mult decât
compensate printr-o eficienţa sporită a folosirii personalului de control.
Un alt exemplu elocvent ar fi impunerea de către autorităţile fiscale ca fiecare persoană să
solicite bon fiscal sau factură în momentul achiţionării unor bunuri sau beneficierii de anumite 30 Prin comparaţie, consumul de energie electrică al României în anul 2008 a fost de 65 Twh.
servicii. O cerinţă de altfel greu de impus din moment ce clientul nu are ca sarcină vegherea
disciplinei fiscale în locul instituţiilor plătite pentru aşa ceva. Pentru a motiva totuşi clienţii să
se conformeze, chinezii au introdus pe scară largă tombola cu premii în bani ataşată facturii sau
bonului fiscal. Astfel, prin răzuirea acestei zone, clientul poate deveni fericitul câştigător al unor
importante sume de bani sau, în cel mai rău caz, i se mulţumeşte frumos din partea autorităţii
fiscale. Prin extensie, amintim şi decizia de ridicare a presiunii controlului fiscal pentru
milioanele de mici producători sau afaceri de familie a căror monitorizare ar presupune costuri
uriaşe şi efecte neglijabile concomitent cu mutarea lupei asupra companiilor medii şi mari.
Riscuri şi provocări
Ca orice economie ce experimentează ritmuri înalte de creştere, dezvoltarea Chinei nu poate
să nu fie acompaniată şi de o serie de riscuri şi neajunsuri, unele mai periculoase e drept, a căror
paletă se întinde de la o poluare excesivă, conflicte comerciale internaţionale, formarea de bule
speculative în domeniul imobiliar şi bursier, pericolul devalorizării imenselor rezerve valutare sau
accentuarea disparităţilor nivelui de trai între clasele sociale. Menţionăm că niciunul dintre aceste
aspecte negative nu apare în premieră în cazul Chinei ele fiind aproape imposibil de evitat în
condiţiile în care prioritatea numărul unu rămâne deocamdată creşterea economică. Vom atinge în
cele ce urmează câteva dintre aceste riscuri subliniind formele specifice de manifestare şi posibile
soluţii de contracarare.
Urmare a ofensivei exporturilor chinezeşti pe glob, nu a durat mult timp până când marile
blocuri comerciale au trecut la propria ofensivă văzându-şi ameninţate vechile pieţe de desfacere.
Astfel, amintim că în iunie 2002 Uniunea Europeană a demarat un proces de antidumping
împotriva regiunii Wenzhou din China legat de producţia de brichete, caz devenit repede celebru
odată cu aderarea Chinei la Organizaţia Mondială de Comerţ. Este drept, această regiune a Chinei
avea câteva sute de producători de brichete care concentrau circa 90% din producţia mondială, costul
unitar fiind aproximativ o zecime din cel al competitorilor japonezi. În cadrul acestui conflict,
pledoaria chineză argumenta nivelul foarte scăzut al preţului prin cuantumul costurilor cu forţa de
muncă, estimate în medie la 5% din salariul unui muncitor european. Suplimentar, s-a precizat că
este de neconceput pentru chinezi să se angajeze voluntar în afaceri generatoare de pierderi.
Câştigul repurtat într-un final de partea chineză i-a transformat repede pe producătorii şi
comercianţii din Wenzhou în adevăraţi eroi naţionali.
Ulterior, valul de proteste anti-dumping faţă de producătorii chinezi a continuat, materializându-
se şi prin proteste publice în numeroase ţări europene, ale căror industrii erau afectate masiv de
importurile din China. O soluţie provizorie pentru aceste conflicte a fost introducerea etichetei „Not
Made in China” (s-a vehiculat şi varianta „Poorly Made in China”) pentru a separa bunurile în
funcţie de provenienţa producătorului. Oarecum pe bună dreptate, exportatorii chinezi nu
consideră că rodul muncii lor relativ ieftine, creatoare de locuri de muncă şi creştere economică,
ar trebui să fie interzis cumpărătorilor numai pe considerentul preţului extrem de scăzut. Pe de
altă parte, în apărarea exportatorilor chinezi se adoptă şi poziţia conform căreia exporturile
chinezeşti sunt mari ca şi volum şi vizibile în viaţa cotidiană dar valoarea lor relativă este adesea
mică. În acest sens amintim declaraţia ministrului de comerţ al Chinei în cadrul unei dezbateri
sino-franceze din mai 2005: „ […] în caz că nu s-au făcut calculele, China trebuie să vândă 800
de milioane de tricouri înainte de a putea importa un singur avion Airbus 380”. Recunoaştem,
acest lucru era parţial adevărat până în anii 2004-2006 de atunci lucrurile schimbându-se dramatic în
ceea ce priveşte structura şi volumul exporturilor Chinei.
Considerată de mulţi economişti drept viitoare cauză a întreruperii creşterii economice în China,
bula speculativă din domeniul imobiliar (dar şi cea de pe piaţa bursieră) îndeplineşte într-adevăr
condiţiile din teorie ale fenomenului. Mai mult, guvernul chinez conştient de rolul important al
creditului bancar în alimentarea supraaprecierii preţurilor locuinţelor, a luat măsuri eficiente de
contracarare a fenomenului evitând totuşi înnăbuşirea apetitului investiţional. Este adevărat,
domeniul imobiliar a cunoscut o adevărată explozie în principalele zone metropolitane ale Chinei,
adesea cartierele răsărind ca şi ciupercile după ploaie dar aceasta cerere imensă nu este datorată
exclusiv speculatorilor ci şi fluxului de muncitori care inundă în mod constant aceste metropole.
Cât priveşte grija analiştilor internaţionali că această frenezie este încurajată de la centru precizăm
doar una din măsurile practice, simple şi eficiente implementate de Beijing. Este vorba despre
obligativitatea plătirii unui avans consistent de 50%31 în momentul în care o persoană, deja
proprietar al unei locuinţe, doreşte să continue achiziţiile. Recent, pentru a se evita rulajele
speculatorii, a fost adăugată şi o fiscalizare mai ridicată a vânzărilor imobiliare dacă acestea se
realizează după o perioadă mai mică de cinci ani.
Cu toate că surpriza depăşirii economiei Germaniei (inclusiv la categoria cel mai mare
exportator) şi a Japoniei, realizată într-un timp atât de scurt nu s-a risipit complet, cele mai multe
opinii de peste ocean pun la îndoială faptul că sprintul Chinei va continua neabătut încât să
detroneze supremaţia economiei nord-americane. Mai mult, se afirmă că nu vom putea vorbi de o
competiţie în adevăratul sens al cuvântului între cele două super-puteri cât timp ele depind
semnificativ una de cealaltă.
31 La finalul lunii ianuarie 2011, cota de avans obligatorie a fost mărită la 60%, ca una din măsurile de gestionare a
exploziei preţurilor imobiliare.
În această privinţă, reprezintă o temă binecunoscută deja relaţia de dependenţă financiară
dintre China şi S.U.A. Pe scurt, China are nevoie de piaţa S.U.A. pentru a-şi pune în valoare
avantajele concurenţiale în ceea ce priveşte exporturile dar în acelaşi timp, o mare parte din
rezervele valutare astfel obţinute sunt returnate trezoreriei SUA prin cumpărarea de obligaţiuni
federale. Tensiunile acumulate în această direcţie se circumscriu în principal în jurul a două
posibile decizii: aprecierea monedei chinezeşti (yuan-ul) sau mai degrabă renunţarea la
susţinerea artificială a unui curs vizibil subevaluat respectiv eliminarea barierelor comerciale
dintre China şi S.U.A.
Cum sursa ambelor decizii nu poate veni decât din spectrul politic devine evident că într-o
astfel de situaţie de dependenţă mutuală este foarte dificil să mai iei decizii în mod unilateral.
Consecinţele negative directe ale unui dezechilibru pe această linie ar consta în principal într-o
supradimensionare a ofertei agregate de bunuri şi servicii pentru China cu efecte negative asupra
creşterii sale economice32 respectiv o evaporare substanţială a capitalurilor financiare dispuse să
finanţeze deficitele gemene33 ale S.U.A., cu efecte asupra posibilităţii de refacere a economiei nord-
americane. Pe de altă parte, consecinţele indirecte ar fi creşterea costului de finanţare a
economiei S.U.A. respectiv reducerea valorii de piaţă a plasamentelor Chinei în obligaţiunile
Trezoreriei Federale.
Economic vorbind, această confruntare dintre două economii mamut, una experimentând
excedente gemene iar cealaltă deficite gemene, ambele înregistrând valori semnificative din PIB,
scoate în evidenţa faptul că excesul de lichiditate poate cauza la fel de multe dificultăţi precum
deficitul. Bazându-se pe principiul diversificării riscului, guvernul chinez a început să pună în
aplicare o posibilă soluţie la problema plasamentelor sale financiare în dolari. Mai exact, devine
evident acum faptul că guvernul chinez este interesat de investiţii semnificative în active financiare
europene, fie ele directe sau de portofoliu. Soluţia aceasta vine într-un moment foarte bun pentru
Beijing în contextul manifestării crizei datoriilor suverane experimentate de unii din foştii tigrii ai
Europei. China şi-a anunţat astfel disponibilitatea de a sprijini financiar aceste state prin subscrierea
obligaţiunilor lor suverane (vezi cazul Greciei, Portugaliei sau al Irlandei). Această mutare în zona
europeană vine să completeze harta investiţiilor chineze din Africa şi Asia demarate ca urmare a
politicii de asigurare a resurselor naturale. Adesea se amintesc în acest context relaţiile
diplomatice strânse ale Chinei cu ţări precum Iranul sau regimurile dictatoriale din Africa Centrală
ca şi semnalizator al lipsei de scrupule ce caracterizează voinţa de dezvoltare a Chinei. Desigur,
contează foarte mult unghiul din care se priveşte şi contextul geopolitic actual. 32 Într-un limbaj mai tehnic, ar apărea un decalaj structural între valoarea PIB-ului potenţial (capacitatea economiei) şi
a celui real cu efecte negative asupra ocupării forţei de muncă . 33 Deficitul fiscal (bugetar) şi cel al contului curent, diferenţa dintre valoarea exporturilor şi cea a importurilor.
Menţinerea disciplinei în toate sferele societăţii chineze reprezintă o condiţie esenţială pentru
funcţionarea acestei ţări-continent. Cu siguranţă nu fac excepţie domeniul economic şi în special
disciplina financiară. Reducerea hazardului moral şi vegherea atentă la respectarea regulilor jocului
în sistemul economic reprezintă o direcţie importantă a strategiei chineze pe termen mediu şi lung.
Nu constituie o noutate faptul că în China pedepsele sunt mult mai aspre comparativ cu alte
sisteme legale din lume, mare parte din infracţiunile financiare grave fiind eligibile pentru
pedeapsa capitală. Amintim aici fraudele bancare de cel puţin un milion de dolari, falsificarea de
monedă, emiterea de bilete la ordin sau cecuri fără acoperire, acumularea de fonduri/ subscripţii
frauduloase etc. Un accent special se pune însă pe pedepsirea oficialilor guvernamentali în cazul
daunelor în avutul public. Edificator în acest sens este cazul execuţiei directorului agenţiei pentru
siguranţa alimentelor şi medicamentelor (mai 2007) pentru acceptarea unei mite de 800.000 $ în
vederea aprobării comercializării unor medicamente netestate suficient. Cu toate că nu s-au
înregistrat efecte negative ale acestor medicamente, ruşinea şi pata de noroi aruncate pe obrazul
imaculat al unei instituţii guvernamentale aflate în slujba sănătăţii poporului a fost decisivă pentru
aplicarea fără ezitare a pedepsei capitale.
Considerăm important de precizat că un astfel de caz este cel mai adesea interpretat drept o
încălcare a drepturilor omului în cazul Chinei în timp ce într-o altă situaţie, absenţa oricărei
pedepse penale semnificative într-o ţară în care numai din scandaluri financiare s-au fraudat peste
2 miliarde de euro, este considerată drept manifestare a unei democraţii cu perspective.
Problema eradicării corupţiei din structurile guvernamentale reprezintă o problemă cu istoric,
uniform distribuită pe glob, iar în cazul unor state s-a ajuns la dilema mai veche a aceluiaşi
împărat Qianlong, amintit în prima secţiune. Astfel, acesta a concluzionat la un moment dat că
executarea tuturor oficialilor de rang înalt dovediţi corupţi ar decapita conducerea administrativă a
provinciilor în timp ce condamnarea selectivă a acestora ar submina imparţialitatea şi demnitatea
imperială. În astfel de situaţii putem afirma că bulgărele corupţiei înglobează la un moment dat
o masă critică de structuri, interdependente prin contaminare, astfel încât devine imposibilă
vindecarea organismului din interior. Soluţia ar fi declanşarea unei crize majore care să reformeze
mentalităţile şi comportamentele sau intervenţii externe, cel mai adesea blocate, la un nivel oficial, de
bariere ce ţin de suveranitate sau mândrie naţională (adesea nejustificată).
Continuând ideea am putea adăuga faptul că în anumite ţări, care afişează în mod evident
fundamente slabe ale principiilor şi valorilor sănătoase, se prefigurează o tendinţă de transformare
a democraţiei într-o maşinărie de blocare sistematică a orice. Se ajunge astfel la un un punct în
care, chiar şi cu o listă punctuală de acţiuni optime în mână, nu s-ar putea trece la implementarea
lor datorită multitudinii de suspendări, amănări sau tergiversări invocate în numele unor
concepte, în realitate dispreţuite, precum constituţionalitate, libertate de exprimare sau de acţiune.
Cu alte cuvinte, tocmai în ţările momentan dereferenţiate se manifestă o sete penibilă de adevăruri,
dreptăţi şi libertăţi absolute, sete care deturnează şi puţinele energii disponibile dinspre rezolvarea
simplă, bazată pe bun simţ, a marilor deviaţii din sistem, înspre discuţii absolut sterile şi complet
idioate, deşi aparent savante. Or China, înregistrează din acest punct de vedere un avantaj net faţă
de alte ţări, având posibilitatea de a implementa soluţiile corecte în momentele potrivite fără a
experimenta infernala maşinărie a blocajelor.
În 2010, an dificil pentru majoritatea economiilor de pe glob, în care investiţiile ca şi
principal motor de reluare a creşterii economice au avut un comportament timid, investiţiile
străine directe în China au depăşit pentru prima dată nivelul de 100 mld. $ în timp ce investiţiile
nefinanciare ale Chinei peste hotare s-au ridicat la 59 mld. $. Explicaţiile pentru acest asalt al
capitalurilor asupra Chinei rezidă în esenţă în recalibrarea modelului chinez de creştere prin
concentrarea asupra consumului intern, fapt ce va crea o piaţa de desfacere imensă, dar şi în
relocarea multor companii pe piaţa chineză în urmărirea mâinii de lucru ieftine. Cât priveşte
investiţiile Chinei peste hotare, ele sunt explicate de o preocupare evidentă a Beijingului de a-şi
asigura resursele naturale necesare creşterii pe viitor concomitent cu o diversificare a
plasamentelor sale financiare.
Cinci poveşti chinezeşti de succes
Odată cu progresele notabile făcute în reformarea mecanismelor economice ale Chinei şi cu
declanşarea lentă la început dar sigură a creşterii economice, s-au pus bazele unor noi pieţe de
desfacere interne, generându-se în acelaşi timp oportunităţi de afaceri aproape legendare. Sute de
milionari apăruţi aproape peste noapte, averi fabuloase clădite în mai puţin de zece ani şi schimbări
frecvente în ierarhia celor mai bogaţi chinezi au pus pe jar întreaga populaţie obişnuită, în cel mai
bun caz, să câştige un salariu modest ca şi funcţionari publici. După o primă atitudine relativ
reticentă a marilor companii internaţionale de a intra pe piaţa Chinei s-a declanşat o adevărată
campanie de accesare a pieţei chineze în special în domeniile cu grad înalt de prelucrare, cu aport
tehnologic ridicat sau cele dominate de mărci consacrate.
De la prima navetă de Coca-Cola livrată în Beijing în 1979 sau primul restaurant McDonald’s
deschis în Shenzen la finele lui 1990 până la ultraluxoasele mărci de automobile sau creaţiile
vestimentare de top intrate deja în cotidianul peisajului chinezesc parcă nu a trecut chiar aşa de
mult timp. Totuşi, acest lucru este de înţeles dacă luăm în considerare faptul că în China anului
2005 aproximativ 175 de milioane de locuitori au avut câştiguri anuale de cel puţin 30,000 de
dolari. Rapida îmbogăţire a multora din chinezi a declanşat o fugă nesăţioasă după produse care
să confere şi să probeze în aceaşi timp standardul rdicat ocupat în societate. Un luxos automobil
german, o geanta de piele franţuzească, haine şi pantofi italieneşti, toate aceste noi pieţe au aflat
în curând ce înseamnă cererea în formare a poporului chinez. Dintr-o listă foarte lungă şi în
continuă populare, vom aminti pe scurt cele mai inedite îmbogăţiri din China, evoluţii care au
proiectat asupra acestei ţări o etichetă de adevărat El Dorado al lumii contemporane.
Primele afaceri care s-au dezvoltat puternic au apărut în zonele rurale, departe de braţul de
fier al administraţiei de la Beijing. Astfel, este faimos cazul vânzătorului de seminţe de dovleac
prăjite din Wuhu (provincia Anhui) care, înregistrând un succes remarcabil cu produsul său, a
trebuit să angajeze la un moment dat 12 muncitori. Acest aspect, absolut firesc pentru mulţi dintre
noi, a suscitat atunci multe dezbateri în cadrul partidului comunist. Problema era că un paragraf al
„Capitalului” lui Marx prevedea clar că orice situaţie în care un întreprinzător34 foloseşte mai
mult de opt angajaţi se califică drepr exploatare capitalistă. Prin urmare, cazul vânzătorului de
seminţe a ajuns subiect de discuţii aprinse în cadrul structurilor centrale, discuţii care au durat până
prin 1982 când Deng Xiaoping le-a pus capăt promovând din nou tactica „să aşteptăm şi să
vedem ce se întâmplă”. În acel moment „mini-făbricuţa” avea deja un număr de 109 angajaţi,
producea nouă tone de seminţe pe zi şi un profit anual de un milion de yuani.
Un alt caz celebru s-a născut în Xiaoshan (provincia Zhejiang) unde un fermier de 15 ani pe
nume Lu Guanqiu se plimba cu bicicleta colectând piese din metal pe care le folosea pentru a
produce piese de schimb artizanale pentru diferite maşini şi electrocasnice. Desigur, toate acestea la
adăpostul discreţiei maxime. În 1993, firma acestui întreprinzător a fost prima din categoria
„manufacturi săteşti-comunale” listată la bursă. În 2007, ocupa locul 33 în lista celor mai bogaţi
oameni de afaceri din China cu o avere estimată la 1.87 mld de dolari în prezent fiind şi cadru
didactic asociat la Universitatea Zhejiang din Hangzhou.
Fondatorul companiei Lenovo care a preluat în 2005 divizia de PC-uri a faimoasei IBM, a
pornit totul de la mici afaceri cu ceasuri şi sandale vândute în faţa Institutului de Cercetări
Informatice din Beijing, unde era angajat, dar fără prea multe satisfacţii. Spiritul antreprenorial, lăsat
să se exprime liber deja (vorbim de anii ‘80), l-a determinat să-şi înfiinţeze o mică firmă care avea
drept sediu social ghereta portarului de la institut. Înarmat cu multe vise şi planuri, Liu Chuanzhi a
evoluat mult de atunci ajungând în 2009 liderul celui de-al patrulea vânzător mondial de
computere cu o cifră de afaceri de 14,9 mld. $.
În domeniul imobiliar, îmbogăţirile au fost şi mai rapide, în special după 2005. Practic, nevoia
unui capital iniţial odată satisfăcută, orice companie putea să se înhame la construcţia noii Chine
34 Micile afaceri agricole sau meşteşugăreşti (ge-ti-hu) formate sub umbrela unei organizări de tip „persoană fizică
autorizată” sau „asociaţie familială” erau permise de lege fiind considerate necesare în anumite regiuni.
din moment ce băncile finanţau cu generozitate acest sector. Un exemplu cunoscut este evoluţia
unui angrosist de porumb din Shenzen (Wang Shi) care a continuat prin a-şi înfiinţa o companie de
comerţ. Aceasta, beneficiind de dreptul de a cumpăra valută, a reuşit să importe o serie de bunuri
cerute cu disperare pe piaţa locală. Într-un final, Wang Shi a fondat compania de construcţii
Vanke care evident a înflorit în această perioadă ajungând cea mai valoroasă companie listată la
bursa din Shenzen cu o capitalizare de peste 30 mld. de euro în 2007.
În paralel cu exploatarea boom-ului imobiliar a funcţionat şi creşterea explozivă a preţurilor
bursiere cu toate că în prima parte a activităţii bursei din Shanghai35 manipulările de piaţă şi
lansarea zvonurilor false au fost principalele activităţi desfăşurate. Totul era caracterizat de o
volatilitate excesivă de pe urma căreia cel mai adesea aveau de suferit micii acţionari. Cu un sistem
complicat de delimitare a acţiunilor în tranzacţionabile şi netranzacţionabile sau procedee
netransparente de publicitate a datelor financiare pentru firmele cotate, ascensiunea fulminantă a
bursei de valori s-a soldat mai mult cu efecte negative. Pentru a preîntâmpina eventuale reluări ale
asaltului asupra bursei din Shanghai, autorităţile au blocat accesul nerezidenţilor la acţiunile
companiilor chinezeşti (există totuşi anumite excepţii) şi au ridicat în mod succesiv nivelul
comisioanelor de tranzacţionare.
Ca şi o paranteză, este de menţionat faptul că în toate marile librării ale Chinei, unul din
standurile permenent vizitate este cel al cărţilor de analiză bursieră (fundamentală dar mai ales
tehnică) care oricum funcţionează mai bine ca şi mijloc de popularizare a metodelor ştiinţifice de
decizie decât emisiunile din media domestică. Adesea, panouri imense prezintă non-stop explicaţii
privind aplicarea indicatorilor tehnici, publicul tânăr nelipsind niciodată. Am observat cu încântare
faptul că în China se citeşte mult, frecvent şi divers, se traduce foarte repede cam tot ceea ce
apare relevant în presa internaţională şi se manifestă o dorinţă evidentă de îmbogăţire a
cunoştiinţelor, de creştere intelectuală şi profesională, prin intermediul cărţilor. Cu toate că un
vechi proverb chinezesc afirmă: „Să citeşti zece mii de cărţi nu e la fel de folositor ca şi o
călătorie pe jos de zece mii de mile”.
Am păstrat pentru final una din cele mai şocante ascensiuni, cea a unui profesor de limbi
străine de la o universitate din Hangzhou (de fapt situată foarte aproape de universitatea parteneră
a U.B.B.), care s-a apucat la un moment dat să construiască o pagină web în limba chineză cu
toate că internetul era aproape inexistent în China. Ulterior aceasta a devenit pagina de business-to-
business Alibaba care în urma unei oferte publice iniţiale la bursa din Hong Kong în 2007 a
35 Bursa din Shanghai a fost reînfiinţată în 26 noiembrie 1990.
obţinut fonduri în valoare de 180 mld. $36 oferta fiind suprasubscrisă într-un procent de 18.600%,
record absolut al tuturor timpurilor. Să nu uităm însă că vorbim de o perioadă târzie a dotcom-
urilor cu toate exagerările de rigoare.
Turismul – o nouă direcţie
de creştere a economiei Chinei
Statisticile recente arată că nici turismul mondial nu va scăpa de dominaţia Chinei în viitorul
apropiat. În 2010, China a fost a treia destinaţie turistică mondială aproximativ 55,98 milioane de
turişti străini călcându-i pragul, excluzându-i pe cei 27 de milioane de vizitatori ai Hong Kong şi
Macao. Veniturile în valută generate pe această cale s-au ridicat în 2009 la suma de 49 mld. $ în
timp ce traficul intern de 1,61 miliarde de vizite a generat un venit puţin peste 100 mld. $.
Cu Marele Zid în topul preferinţelor, urmat de Oraşul Interzis şi complexul istoric dedicat
dinastiei Qin, China doreşte să-şi impună în viitor, pe lista celor mai vizitate locuri, şi celelalte
splendori naturale, culturale şi istorice mai puţin cunoscute în străinătate.
Ţinând cont de întinderea geografică a ţării, China nu este o destinaţie uşoară pentru turistul
obişnuit. De la peisajele distincte ale platoului tibetan, pădurile de bambus ale urşilor panda din
muntosul Sichuan, prin vestigiile Qin ale Xian-ului spre coasta agitată şi cosmopolită a
provinciilor Jiangsu şi Shandong, de la farmecul îngheţat al Harbin-ului, câmpiile înverzite ale
Mongoliei Inferioare, trecând prin capitala Beijing spre peisajele tipic chinezeşti din Zhejiang,
Guizhou şi subtropicalele Yunnan şi Hainan, un vizitator poate experimenta o diversitate geografică,
istorică şi culturală care îşi va lăsa cu siguranţă amprenta adânc în memoria sa. Totuşi, vizitarea
acestor locuri presupune fie costuri ridicate, dacă vorbim de sejururi organizate, fie cunoştiinţe de
limba chineză şi disponibilitatea experimentării unor condiţii nu întotdeauna confortabile, în cazul
aventurilor pe cont propriu.
Unul din primele locuri pe care le vizitează de regulă un turist străin, proaspăt sosit în China,
este aeroportul internaţional din Beijing. Despre construcţia şi arhitectura acestuia am putea spune
multe lucruri, probabil cel mai grăitor ar fi acela că în anul 2000 el nu figura în topul celor mai
intens circulate 30 de aeroporturi din lume pentru ca în 2010 să ocupă poziţia a doua înaintea
unor mărci celebre şi cu istoric precum Heathrow, Haneda sau Charles de Gaulle37. Pornind de
la experienţa proprie, am observat că a te deplasa de la aeroport spre inelele interne ale capitalei
nu presupune deloc un efort sau un cost remarcabil. În acest sens, menţionăm că pentru orientare 36 Cifrele fiind într-adevăr năucitoare e nevoie să dăm anumite referinţe. De exemplu, PIB-ul României în cel mai bun
an al său din ultima perioadă a fost de cca 200 mld. de dolari (2008). 37 Conform unui raport al Airport Council International.
nu este obligatorie cunoaşterea caracterelor chinezeşti, elementele de bază ale limbii engleze fiind
suficiente. Pe urmă, ar fi de lăudat modul natural, logic, în care sunt afişate turiştilor informaţiile
esenţiale, exact în locurile şi la momentele potrivite. Mai mult, din 2009, pe lângă cursele de
autobus publice, navetele speciale şi taxiurile ce deservesc aeroportul non-stop, turistul are
posibilitatea de a ajunge în Piaţa Tien An Men în aproximativ jumătate de oră folosind noile
terminale care fac legătura cu magistralele de metrou ale Beijingului. Evitând total traficul rutier,
care adesea este greu de gestionat în ciuda arterelor largi şi a infrastructurii eficient proiectate,
trenul parcurge extrem de repede cei aproximativ 25 de kilometri, preţul unei curse fiind de doar
20 de yuani (mai puţin de 10 lei). Mai adăugăm că povestea aceasta a infrastructurii, dezvoltată şi
proiectată în mod eficient, se repetă cam în toate marile oraşe ale Chinei incluzând pe lângă
aeroporturi, reţele de autostrăzi sau noduri de cale ferată şi o serie de căi fluviale şi maritime care
fluidizează necesarul de transport al acestei imense economii.
Parteneriatul activ dintre Universitatea Babeş-Bolyai şi Universitatea de Ştiinţă şi Tehnologie din
Zhejiang ne-a permis şi o a doua aterizare pe pământ chinezesc de data aceasta la sud de fluviul
Yangtze, în Hangzhou. Cu siguranţă Hangzhou este un oraş aparte al Chinei fiind reşedinţa
provinciei Zhejiang dar şi fostă capitală a Chinei în timpul dinastiei Song de Sud. Poziţia sa
geografică specială şi frumuseţea peisajelor au atras vizitatorii dintotdeauna spre aceste locuri,
chinezii fiind foarte sensibili la manifestările artistice ale naturii. Aceasta a făcut ca oraşul
Hangzhou să devină acum în viziunea chinezilor destinaţia ideală pentru găsirea unui loc muncă
dar mai ales pentru locuit. Oraşul este celebru în special prin faimoasele sale dealuri cultivate cu
ceai, câteva dintre ele producând prohibitivul ceai verde "Longjing" (Fântâna Dragonului)38 dar şi
prin producţia de articole din mătase, aici găsindu-se o celebră piaţă a mătăsii.
Dar pe lângă aceste superlative, comoara cea mai de preţ o reprezintă decorul elegant şi de bun
gust al Lacului de Vest, ansamblu istoric şi cultural de prim rang al Chinei, loc de inspiraţie a
multor poeţi şi literaţi ai dinastiei Song şi Ming, considerat a fi unul din cele mai romantice locuri
în care se poate aprecia cu adevărat gustul autentic al ceaiului verde. În plus, oraşul atrage un
număr mare de turişti în luna august când fluviul Qiantang ce traversează oraşul provoacă cea mai
mare şi mai spectaculoasă maree de pe glob. Astfel, fluxul determină valuri uriaşe de până la şase
metri care înaintează cu viteze de 40–45 km/h impresionând prin forţa pe care o degajă. În rest,
vegetaţia veşnic verde şi o climă subtropicală completează tabloul, contribuind la formarea unei
mărci distinctive în sfera turismului chinez.
38 Preţurile oscilează între 50 şi 600 de euro pentru 500 grame de frunze de ceai.
Pe lângă latura istorică a oraşului, în prezent se derulează un proiect urbanistic imens,
considerat a fi un nou centru financiar al regiunii (CBD). Situat la malul fluviului Qiantang, acest
complex cuprinde deja un centru civic ultramodern şi o serie de clădiri arhitectonice deosebite, în
formă de soare şi lună. Legat de impactul acestui nou centru asupra tranzacţiilor imobiliare locale,
piaţa a înregistrat noi recorduri în ceea ce priveşte preţul unui metru pătrat de spaţiu. Astfel, în
clădirile cu vedere spre fluviu aparţinând noilor ansambluri rezidenţiale, spaţiile de locuit cu
suprafeţe de 120–200 m2, se vând la tarife de 4.000–6.000 € /m2. Am fi tentaţi foarte repede să
comentăm superior acest aspect, legându-l de frecventele fenomene de supraapreciere a preţurilor
imobiliarelor, cu atât mai mult cu cât experimentăm momentan panta descendentă a fenomenului, dar
condiţiile din viitorul nou centru financiar al Chinei sunt cu totul altele decât cele din suburbiile
unui orăşel din Europa Centrală. Cel mai probabil, oraşul va inaugura anul acesta şi o magistrală
de metrou pentru a lega deja uriaşa zonă metropolitană înscriind Hangzhou-ul în lista oraşelor
esenţiale ale economiei Chinei.
Contactul cu campusul universitar ne-a prilejuit numai surprize plăcute. Trecând peste
decorul şi împrejurimile deosebit de pitoreşti ale acestuia am remarcat o atmosferă studenţească
mult diferită de modelul celei lăsate acasă. Probabil atitudinea aceasta nouă a studenţilor faţă de
procesul de învăţământ provine şi din dificultatea cu care se pătrunde în cadrul universităţilor,
admiterea în învăţământul public superior fiind încă centralizată şi punând o presiune ridicată pe
ochii elevilor care sunt convinşi că doar prin depăşirea limitelor proprii pot să se ridice deasupra
unui statut social iniţial mai modest. Cu timpul, a apărut şi componenta privată în învăţământul
superior dar nu ca o alternativă mai facilă la rigoare admiterii publice. Aşa cum ne aşteptam, China
nu şi-a permis să denatureze regulile jocului prin introducerea acestei componente care datorită
competitivităţii şi a regimului de lucru foarte intens pe care le promovează ocupă locuri fruntaşe
în topul instituţiilor academice. Am observat că în preferinţele studenţilor, domeniul tehnic şi
cel al ştiinţelor sunt foarte populare în prezent datorită oportunităţilor de afaceri din domeniu cu
toate că, în ultima perioadă, multe universităţi mizează pe specializările de economie între care cele de
administrarea afacerilor şi comerţ internaţional ocupă locuri fruntaşe.
În loc de concluzii
În timp ce Europa se zbătea în negurile tulburi ale Evului Mediu, imperiul chinez
experimenta, prin dinastia Tang, una din cele mai înfloritoare perioade ale sale. Schimburi
comerciale intense, explorări curajoase ale mărilor şi oceanelor globului, manifestarea înaltă a
spiritului artistic, invenţii de importanţă capitală, expediţii militare îndrăzneţe sau descoperiri
ştiinţifice „inventate” mult mai târziu pe bătrânul continent, toate acestea erau subiectele de
discuţii ale cosmopolitei curţi imperiale din Chang’an. Secolele au trecut, China cea sociabilă a
înflorit dar a şi suferit, a decăzut, şi-a revenit, dar undeva spre finalul secolului al XVIII-lea a
început să-şi închidă încet-încet urechile, ochii şi porţile. Au trebuit să treacă două sute de ani
pentru a reînvia şi reocupa meritatul loc de cinste pe scena lumii.
Una din cele mai rezistente civilizaţii ale omenirii, caracterizată de o inventivitate şi
productivitate legendare, China nu are nevoie de tonurile condescendente şi catalogările admirative
sau critice ale unora ce nu au ce povesti prea multe despre propriul lor istoric. Inspirat de lideri cu
adevărat patrioţi şi dedicaţi, poporul chinez a reuşit să se mobilizeze, munceşte mult, citeşte mult,
se zbate pentru siguranţa financiară a zilei de mâine şi toate acestea într-un mediu social mai
puţin flexibil decât în cazul altor state. Ne exprimăm aşadar cele mai alese sentimente şi un
sincer respect pentru poporul chinez şi realizările sale.
În mod evident, vom încheia printr-un minunat proverb chinezesc:
Dacă vrei un an de prosperitate, cultivă cereale. Dacă vrei 10 ani de prosperitate,
cultivă pomi. Dacă vrei 100 de ani de prosperitate, cultivă oameni.
Bibliografie selectivă:
Chance, Giles, China and the Credit Crisis. The Emergence of a New World Order, John Wiley & Sons
(Asia), Singapore, 2010.
Cody, Edward, „China’s Leader Puts Faith in Religion: Hu See Growing Spiritual Ranks as Helpful in
Achieving Social Goals”, în Washington Post, 20.01.2008.
Fisac, Taciana; Fernández-Stembridge, Leila, China Today. Economic Reforms, Social Cohesion and
Collective Identities, Routledge, London 2003.
Holbig, Heike, „Sinisierung der Demokratie: Chinas. Parteiführung setzt auf eigene Werte”, GIGA Focus,
12/2007
Holbig, Heike; Gilley, Bruce, „In search of legitimacy in post-revolutionary China: Bringing ideology and
Governance Back”, în GIGA WP, 127/2010.
Hu, Jintao, Conferinţă susţinută la Universitatea Yale, New Haven, 21 April 2006.
http://big5.fmprc.gov.cn/gate/big5/ph.chineseembassy.org/eng/xwdt/ t259486.htm
Jiang, Wenran, „China Debates Green GDP and the Future Development Model”, în China Brief, 16/2007.
Shirk, Susan, China: Fragile Superpower: How China's Internal Politics Could Derail Its Peaceful Rise,
Oxford Univerisy Press, New York, 2007.
Wacker, Gubrun; Kaiser, Matthis , „Sustainability Chinese Style. The Concept of the «Harmonious Society»”,
în SWP Research Paper, 2008/Raportul nr. 06, Berlin, 2008.