Politica Agricolă Comună

Politica Agricolă Comună (PAC) a luat fiinţă în 1963 şi a suferit de atunci cel

puţin trei reforme majore – prima în 1992, a doua în 1999 (Agenda 2000), şi a treia

în iunie 2003 (cu prilejul finalizării negocierilor de aderare a zece noi membrii ai

UE din Estul Europei).

Importanţa PAC este reflectată prin câteva trăsături distincte:

- la momentul lansării PAC, trebuia atenuat şocul unei rate ridicate de ieşire a

forţei de muncă din agricultură. Lobby-ul din agricultură a rămas puternic şi astăzi,

politica agricolă fiind un capitol decizional sensibil;

- PAC este o politică prin excelenţă integraţionistă, în mai mare măsură chiar decât

Piaţa Internă, unde standardele armonizate le-au înlocuit doar în proporţie de circa

10% pe cele naţionale. În ce priveşte PAC, politicile agricole naţionale au fost

înlocuite, pentru marea majoritate a producţiei agricole (peste 90%), de

reglementări comune de funcţionare a pieţelor şi comercializare a produselor;

- PAC este o politică mare consumatoare de resurse financiare. PAC consumă, prin

sistemul complex de subvenţii şi alte stimulente financiare, circa jumătate din

bugetul comun.

Obiectivele politicii agricole comune sunt:

- creşterea eficienţei agricole;

- nivel de trai echitabil pentru fermieri;

- stabilizarea pieţelor agricole;

- asigurarea aprovizionării;

- preţuri rezonabile pentru consumatori.

Principiile PAC sunt :

- o piaţă unică a bunurilor: în interiorul Uniunii Europene, produsele agricole

circulă fără restricţii;

- preferinţa comunitară: este favorizat consumul produselor originare din Uniunea

Europeană;

- solidaritate financiară între statele membre: măsurile comune sunt finanţate dintr-

un buget comun.

Principalele instrumente ale PAC sunt fondurile structurale, pe de o parte, şi pieţele

reglementate, pe de altă parte. În cadrul pieţelor reglementate, sunt utilizate

sistemele de prelevări variabile, plăţile compensatorii şi ajutorul financiar direct.

Ajutorul financiar direct este forma de politică a venitului cu cele mai puţine

costuri sociale; reforma PAC din 2003 pune accentul pe acest instrument de

intervenţie. Acest suport financiar se va acorda în viitor mai puţin în funcţie de

producţie, ci mai ales în funcţie de îndeplinirea unor norme sanitare şi de mediu.

Componenţa de dezvoltare rurală a PAC a căpătat o atenţie sporită după elaborarea

de către Comisie a documentului strategic Agenda 2000. Sunt două raţiuni majore

care justifică necesitatea unei abordări în această direcţie: proporţia foarte mare –

80% - pe care o deţin suprafeţele agricole relativ la suprafaţa Uniunii Europene,

respectiv obiectivul primordial de coeziune economică şi socială al Uniunii

Europene, a cărui realizare ar deveni utopică fără acordarea atenţiei cuvenite

dezvoltării armonioase a zonelor rurale.

Obiectivele politicii de dezvoltare rurală, definite în Regulamentul Consiliului nr.

1257/17 mai 1999 referitor la sprijinul pentru dezvoltare rurală, sunt:

- ameliorarea exploataţiilor agricole;

- garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole;

- asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor;

- protecţia mediului;

- dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative generatoare de locuri de

muncă, pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor agricole şi a întări

substanţa economică şi socială a zonelor rurale;

- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în zonele rurale şi promovarea

şanselor egale.

Principiile care stau la baza politicii de dezvoltare rurală sunt:

- multifuncţionalitatea agriculturii, în sensul unei interpretări mai largi acordate

activităţilor agricole, în plus faţă de rolul tradiţional de furnizor de produse

agricole;

- abordarea multisectorială şi integrată a economiei rurale, în sensul diversificării

activităţilor, creării de surse suplimentare de venit şi ocupare, şi prezervării

patrimoniului rural;

- flexibilitatea financiară în sprijinirea dezvoltării rurale, în sensul descentralizării

deciziei, subsidiarităţii, şi implicării partenerilor locali;

- transparenţa în elaborarea programelor de dezvoltare rurală, bazat pe

simplificarea legislaţiei.

Măsurile de politică de dezvoltare rurală pot fi : însoţitoare (pensionarea anticipată;

agricultura organică; exploatarea zonelor defavorizate) sau de modernizare şi

diversificare a exploataţiilor agricole (investiţii; tragerea fermierilor tineri;

activităţi de formare profesională, în special în domeniile calităţii produselor şi

protejării mediului; conservarea şi protejarea pădurilor; sprijin pentru alte

activităţi: reparcelarea terenurilor, dezvoltarea serviciilor în mediul rural,

renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului şi activităţilor

meşteşugăreşti).

Obiectivele РАС ( definite de articolul 39 al Tratatului de la Roma):

Cresterea productivitatii agricole, incurajand modemizarea exploatatiilor;

Garantarea unui standard de viata echitabil populaţiei agricole la paritate cu

alte sectoare de activitate, mai ales, prin creşterea veniturilor celor care

lucreaza în agricultura;

Stabilizarea pieţelor produselor agricole evitând alternanta dintre creşterea si

prăbuşirea preturilor;

Garantarea securităţii aprovizionării cu alimente, la preturi rezonabile pentru

consumatori.

Obiectivele PAC au fost concepute atât în interesul producătorului, cât si al

consumatorului. Dar cum acestea se situeaza adesea în opoziţie, cum este si cazul

diferitelor interese naţionale, PAC a fost realizata pe baza compromisului.

Evoluţia PAC 1958-2013 Pe parcursul acestor 50 de ani, PAC a cunoscut

numeroase schimbări şi reforme importante ce aveau ca scop menţienrea

viabilităţii sectorului agricol, considerat de drept ca fiind unul vital pentru Uniunea

Europeană. Aceste schimbări s-au dovedit necesare datorită schimbărilor sociale şi

economice din cadrul Uniunii Europene determinate de către procesele de

extindere şi de presiunea globalizării. Politica Agricolă Comună (PAC), instituita

în anii ’50, avea iniţial rolul de a încuraja creşterea producţiei agricole, asigurând

totodată o aprovizionare constantă a consumatorilor la preţuri accesibile. Primele

măsuri luate prin această politica au fost: ajutoare financiare pentru restructurarea

agriculturii, subvenţii pentru agricultori şi asigurarea unor preţuri mari pentru

produsele acestora pentru a stimula producţia.

Evoluţia PAC nu a fost însa pe deplin satisfacatoare, astfel, “ La sfârşitul anilor ’80

această politică a devenit victima propriului său succes, distorsionând puternic

piaţa, prin stimularea producţiei intensive peste puterea de absorbţie a pieţei,

creând stocuri considerabile deproduse şi afectând puternic mediul

înconjurător,bunăstarea animalelor şi calitatea alimentelor”, în ceea ce priveşte

evoluţia politicilor de stabilire a preţurilor agricole, în cadrul ţărilor dezvoltate

„ideologia” industrializării a reprezentat factorul determinant în politicile iniţiale

îndreptate către agricultură. „Era universal acceptat că modernizarea poate fi

obtţnuta prin, şi doar prin industrializare”

Măsurile luate de către UE pentru a scăpa de excesul de produse agricole

( export, .depozitarea sau dispersia lor în cadrul UE) au atras cheltuieli bugetare

mari, nu au servit foarte bine intereselor agricultorilor ( mai ales pentru că până în

acel moment 80% din bugetul destinat agriculturii era absorbit în principal de

fermierii mari şi cei mai eficienţi, în detrimentul fermierilor mici, care nu avea

acces la tehnologie şi sfirşeau prin a-şi abandona terenurile.)

Aceste efecte secundare ale PAC au fost suportate de către contribuabilii europeni

care au luat măsuri privind limitarea producţiei agricole, reducerea excedentelor

precum şi o atenţie sporită îndreptată spre agricultura ecologică.

Această perioadă, 1992-1999, în care a avut loc reforma PAC , noua abordare

(Mac Sharry) a avut drept obiective schimbarea măsurilor specifice PAC înainte de

eşecul de la sfârşitul anilor ’80, cum ar fi: orientarea în mai mare măsură a politicii

agricole spre piaţa liberă si reducerea presiunilor asupra bugetului, realizate prin

mecanisme de reducere a preţurilor garantate şi de intervenţie şi acordarea de plăţi

directe compensatorii. Aceste măsuri şi mecanismele prin care au fost făcute

posibile au dus la un succes mult aşteptat al PAC în ceea ce priveşte echilibrarea

cererii şi ofertei pe piaţa comună agricolă şi stabilizarea veniturilor fermierilor.

Un moment important a fost în 1997, în care Consiliul European de la Luxemburg

dorea obţinerea unei competitivităţi dezvoltate atât intern cât şi extern. Astfel,

agricultura europeană trebuia să fie” multifuncţională, sustenibilă, competitivă, să

fie repartizată pe întreg teritoriul european inclusiv în regiunile cu probleme, să

permită garantarea veniturilor echitabile, dar şi un echilibru corect între sectoarele

de producţie cât şi între producători şi regiuni, evitându-se distorsiuni ale

concurenţei”, lucru valabil şi astăzi. ( Barbulescu, cap VII, Politica Agricola

Comuna)

Reformele au făcut posibilă alocarea de fonduri pentru promovarea pe plan

internaţional a produselor competitive şi de calitate, a inovaţiei în domeniul

agriculturii şi al prelucrării alimentelor, precum şi pentru dezvoltarea rurală,

inclusiv pentru diversificarea economiilor rurale, şi deasemenea au fost în

beneficiul unui comerţ mondial mai loial.

întrucât unele probleme întâmpinate la sfârşitul anilor ’80 nu s-au rezolvat pe

parcursul refomele din 1992-1999 s-a propus în cadrul Agendei 2000, ca acestea să

fie intensificate, iar preţurile să poată fi adaptate la cerinţele pieţei mondiale.

Agenda 2000 avea drept scop întărirea sectorului agricol şi silvic şi îmbunătăţiriea

competitivităţii în zonele rurale, protejărea mediului înconjurător şi a patrimoniului

rural. Agenda 2000 este considerata ca fiind una dintre cele mai importante şi

solide reforme a PAC întrucât a dus la elaborarea şi punerea în practică a unei

politici de dezvoltare rurală -globală şi coerentă.

Principalele momente în evoluţia PAC

* 1957. Tratatul la Roma (articolele 38-46, respectiv 32-38 în forma consolidată a

Tratatului)

* 1958. Conferinţa de la Stresa între miniştrii agriculturii din cele şase ţări mţnbre

ale Comunităţii Economice Europene (CEE) pune bazele PAC

1962; primele măsuri de politică agricolă comună: sistemul de preţuri, intervenţia

pe piaţă, prelevări şi cote la import, subvenţii la export

- Perioada anilor ’70; politica orientată preponderent spre susţinerea

veniturilor, CEE devine exportator net de produse agricole, apar surplusuri de

producţie în special la cereale, lapte, came de vită, cheltuielile agricole cresc la cca.

2/3 din bugetul comun

- Perioada anilor ’80: măsuri mai restrictive: introducerea sistemului de cote,

stabilizarea cheltuielilor agricole, scăderea preţurilor garantate, introducerea

schemei de „îngheţare” a terenurilor (set-aside) şi a programelor de extensificare a

producţiei agricole. însă problemele vechi (supraproducţia, cheltuielile bugetare)

persistă şi apar unele noi: dispute comerciale, efecte dăunătoare asupra mediului

datorită caracterului intensiv al producţiei

- 1992: reforma MacSharry: reducerea preţurilor garantate în paralel cu

introducerea de plăţi compensatorii, permanentizarea schemei de „îngheţare” a

terenurilor (set-aside), introducerea primelor măsuri de protejare a mediului şi

pensionare anticipată a fermierilor

- 1986-1994: negocieri în cadrul GATT (runda Uruguay): tarificarea

barierelor non-tarifare, reducerea protecţiei tarifare, reducerea subvenţiilor la

export, introducerea accesului minim garantat pentru produsele agricole în

proporţie de 5% din cererea internă.

- Perioada anilor ’90: lipsă de competitivitate pe pieţele internaţionale

determinată de preţurile mari, proceduri administrative complicate, cheltuielile

agricole în continuare ridicate

- 1999: Consiliul European de la Berlin îşi însuşeşte documentul strategic

Agenda 2000. Noi măsuri de reformă: reducerea mai accentuată a preţurilor de

intervenţie, creşterea plăţilor

directe; importanţă sporită acordată politicii de dezvoltare rurală, care devine

pilonul al doilea al PAC

* Iulie 2002: Comisia analizează stadiul PAC şi propune noi direcţii de reformă

(midrterm review)

- Ianuarie 2003: Comisia propune un pachet de noi măsuri de reformă

- Iunie 2003: Consiliul ajunge la un compromis privind noua reformă a PAC

2005-2007: Noua reformă a PAC va intra în vigoare