Educaţie şi cultură în “secolul fanariot”

Nicolae ZAHARIALiceul Teoretic “Dan Barbilian”

Un argument care m-a determinat să aleg un astfel de studiu a fost acela de prezenta o altă faţă a regimului fanariot, având în vedere începuturile modernizării prin apariţia şi influenţa ideilor iluministe în spaţiul românesc.

Secolul al XVIII-lea este îndeobşte cunoscut ca “secolul Luminilor”. Ideile şi filosofia iluministă au pătruns şi în spaţiul românesc, chiar dacă destul de greu din cauza dominaţiei otomane. Totuşi, anumiţi domnitori fanarioţi pot fi consideraţi “despoţi luminaţi”, datorită măsurilor adoptate de ei pentru reformarea şi prosperitatea ţărilor pe care le conduceau.

Războaiele austro-ruso-turce care s-au desfăşurat pe teritoriul Ţărilor Române, chiar dacă au aprofundat situaţia dificilă a poporului, ele au determinat, totuşi, condiţiile prielnice trezirii năzuinţelor naţionale şi reluării comerţului pe scară mare cu Europa. Spre exemplu, după războiul ruso-turc dintre anii 1768-1774 s-a înregistrat o schimbare a modului de viaţă în rândul boierilor. Momentul a marcat, fără îndoială, începutul “europenizării” claselor privilegiate româneşti. În timpul războiului, boierii au venit în contact cu ofiţerii ruşi, mulţi dintre aceştia fiind de origine franceză, germană sau greacă, şi având o

educaţie cosmopolită. Aceştia au introdus dansurile franţuzeşti, muzica europeană1, jocul de table2 sau de cărţi3. Mulţi boieri “au început să imite nobilimea europeană nu numai în stilul de viaţă, ci şi în simbolurile acestei, grăbindu-se să adopte blazoane şi să-şi alcătuiască genealogii4. Din îndepărtata Franţă, sosesc, încetul cu încetul, Luminile şi purtările alese, dar mai presus de orice, “răsunetul Revoluţiei şi urmările valurilor pe care le va fi stârnit: moda şi obiceiurile se schimbă şi ele în acelaşi timp; boierimea şi burghezia ce abia se năştea , adoptă cu patimă într-o singură generaţie, îmbrăcămintea, purtările şi ideile occidentului, pregătind totodată revoluţia viitoare”5.

Caracterizând secolul al XVIII-lea, ceea ce se potriveşte şi societăţii din Principate, istoricul francez Pierre Chaunu, afirma că nicio perioadă istorică nu este în asemenea măsură un început, dar şi un sfârşit: “început al creşterii susţinute, 1 Vezi pe larg, la Claudiu Neagoe, Muzică şi societate în Ţara Românească şi Moldova (1550-1830), Brăila, Editura Istros, 2008.2 Anton-Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, edişie de S. Cris-Cristian, cu o introducere de N. Iorga, Iaşi 1929, p. 29. 3 François Recordon, “Scrisori despre Ţara Românească 1815-1821”, în Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. I (1800-1821), îngrijit de Georgeta Filitti, redactor responsabil Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, p. 664. 4 Keith Hitchins, Românii 1774 – 1866, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 84.5 Neagu Djuvara, Între Occident şi Orient. Ţările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 14.

sfârşit al societăţii tradiţionale, în care cunoaşterea şi etica se transmiteau din văzute şi auzite, sfârşit al creştinătăţii, pe care secolul XVI o uniseră la nivelul prinţilor, şi în care secolul al XVII-lea o apărase şi încălzise la inima unui popor numeros”6.

Dintre toate popoarele ortodoxe din Europa răsăriteană, “românii au fost cei la care occidentalizarea a fost cea mai rapidă şi, mai cu seamă, cea mai spontană, favorizată fiind de apartenenţa la familia popoarelor neolatine şi de afinităţile sentimentale şi temperamentale cu italienii si francezii, în sfârşit de afirmarea aproape obsesivă a latinităţii, devenită o idee forţă în lupta de emancipare”7.

În secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea, de la Lisabona la Petersburg, de la Stockholm la Atena, moravurile, instituţiile, gândirea, limba au suferit, pretutindeni, noi transformări provocate de pătrunderea modelului francez. Însă, nicăieri în Europa influenţa franceză nu va fi fost mai adâncă şi mai durabilă decât în Ţările Române. Influenţa extraordinară a ideilor franţuzeşti este reflectată, în epocă, la nivelul gazetelor, literaturii, teatrului, picturii. Gazetele, de pildă, erau căutate cu înfrigurare, evident cele franţuzeşti – jurnalele de modă nefiind nici ele uitate. S-au constituit adevărate reţele de cititori, deoarece abonamentul era destul de scump. Abonamentele se făceau la Viena, chiar şi pentru

6 Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei în secolul luminilor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, vol. I, p.73.7 Neagu Djuvara, op. cit. pp. 9-10.

jurnalele franţuzeşti, căci poşta austriacă aplica tariful întreg periodicelor care nu erau cumpărate în Austria. Aşa se face că “un abonament la Journal des Debats sau Le Constitutionnel sau La Presse costă la Iaşi, 120 franci pe an, dacă abonamentul este făcut la Viena, faţă de 180 de franci dacă este făcut la Paris”8.

Sub această influenţă avea să-şi facă apariţia, ulterior, şi presa noastră naţională: Curierul românesc (1829), Albina românească (1829), Gazeta Teatrului Naţional (1835).

În ceea ce priveşte literatura asistăm la un adevărat “boom” al traducerilor din limba franceză. Unele traduceri circulau în manuscris şi aproape toate erau făcute de boierii cultivaţi: “marele vornic din Moldova, Alexandru Beldiman, tradusese între altele, Oreste de Voltaire, o Istorie a lui Numa Pompilie, după Florian, şi chiar şi Istoria Cavalerului de Grie şi a iubitei sale Manon Lesco; cea mai vestita bibliotecă, cea a lui Nicolae Rosetti-Rosnovauu, de la Stanca, cuprindea toate operele filosofilor din secolul Luminilor: Voltaire, Rousseau, Helvetius, Fontenelle, Montesquieu, Diderot şi d`Alembert”9.

Teatrul a cunoscut un succes deosebit la Iaşi şi Bucureşti, împletind ideile şi moravurile societăţii. Într-o prima fază s-a început cu trupe de amatori. Domniţa Ralu Caragea “îşi crease un mic teatru la Bucureşti în 1818; la Iaşi, elevii Academiei Domneşti dăduseră de câteva ori în 1814, în greacă şi franceză, spectacole cu 8 Ibidem, pp. 337-338. 9 Ibidem, p. 338 .

Moartea lui Caesar de Voltaire; în 1816, în palatul hatmanului Constantin Ghica, se dă, în franceză, Alzira de Voltaire”10.

Un mare eveniment la Iaşi a fost înfiinţarea unui teatru franţuzesc permanent de către fraţii Baptiste şi Joseph Foureaux. Locaţia aleasă era o fostă casă boierească. Repertoriul teatrului de la Iaşi era compus din: “melodrame cu Treizeci de ani din viaţa unui jucător de cărţi de Ducange şi Dinaux; opera comice cum ar fi Cabana de la munte de Scribe şi Auber; Doamna în Alb de Scribe si Boieldieu; domnişoara de Belle-Isle de Alexandre Dumas”11 .

În epoca fanariotă există o activitate culturală destul de vie. Ea nu o egalează însă pe aceea a veacului al XVII-lea. În domeniul operelor religioase, se continuă traducerile şi tipăriturile de cărţi bisericeşti. În privinţa aceasta, se distinge, în Muntenia, episcopul Damaschin al Râmnicului, cel care a tradus, în primele decenii ale veacului al XVIII-lea, o serie de texte ce au fost apoi imprimate, şi Chesarie, tot episcop al Râmnicului (1773-1780), sub care se începe publicarea mineielor, în 12 volume12. În Moldova, trebuie să amintim figura mitropolitului Iacov Stamate, un cărturar de seamă, care ştia latineşte şi citea pe Montesquieu, a lui Paisie Velicicovschi, egumenul de Neamţ, care dădu acestei mânăstiri o nouă strălucire, în sfârşit a lui Vartolomeu Măzăreanu, 10 Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile , Bucureşti Ed. Univers, 1982, p. 148.11 Neagu Djuvara, op. cit., p. 340.12 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Humanitas , 2000, p. 228.

egumenul Putnei, care întemeiază aici o şcoală bună şi alcătuieşte o lucrare despre Ştefan cel Mare13.

În ceea ce priveşte cronicile, ele sunt în genere, mai prejos decât acelea din veacul anterior. O singură excepţie: Letopiseţul lui Ioan Neculce, care e o adevărată capodoperă. Acest cronicar continuă letopiseţul lui Miron Costin; începe aşadar povestirea la anul 1661 şi o duce până în 1743. Îşi iubeşte cu putere ţara, plânge durerile ei şi e duşman neîmpăcat al străinilor greci. Descrierile şi portretele lui sunt foarte sugestive; povesteşte cele ce-a văzut el, dar se foloseşte şi de tradiţii şi legende, pe care le aşează la un loc, la începutul letopiseţului, sub titlul: O samă de cuvinte. Stilul său e limpede, simplu, foarte plăcut. Dintre ceilalţi cronicari ai Moldovei menţionăm pe Alexandru Amiras, care povesteşte evenimentele începând tot de la 1661 şi mergând până la 1672, pe Axinte Uricarul, care a continuat pe Nicolae Costin, scriind a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat (1711-1716), şi a întocmit un corp de cronici moldovene, pe spătarul Ioan Canta, care alcătuieşte un letopiseţ de la a doua până la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat (1731-1769), şi pe Gheorgachi al doilea logofăt, care scrie o Condică ce are întru sine obiceiuri vechi şi nouă a prea înălţaţilor domni14. E o carte de ceremonial, în care se arată cum se procedează la instalarea 13 Ibidem.14 Paul Cornea, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840, Bucureşti, Editura Minerva, p. 71.

domnilor, la sărbătorile cele mari, la înmormântări etc.

În Ţara Românească, merită să fie amintit Mihail Cantacuzino, mare vistier şi apoi mare ban, care trece de partea ruşilor în războiul încheiat prin pacea de la Kuciuc-Kainargi (1774). El scrie o genealogie a familiei sale şi o Istorie a Ţării Româneşti între 1225 şi 1774, care este tradusă în greceşte şi publicată de către fraţii Tunusli, la Viena (1806). Această istorie, cuprinzând şi o sumă de date geografice şi statistice, a servit şi lui Dionisie Fotino la alcătuirea lucrării sale greceşti Istoria vechii Dacii, în trei volume, apărută tot la Viena, în 1818. De asemenea, în greceşte şi-a publicat învăţatul Dimitrie Philippide Istoria României, din care n-a ieşit însă decât primul volum (până la întemeierea Principatelor) şi Geografia României, cuprinzând întreg pământul locuit de neamul nostru. El e primul care întrebuinţează termenul de România, în sens politic şi geografic. Asemănător în unele privinţe cu Neculce, dar inferior lui, este Dionisie Eclesiarhul, de la episcopia Râmnicului, care scrie un Cronograf al Ţării Româneşti, cuprinzând evenimentele dintre anii 1764 şi 181515.

Alături de aceste letopiseţe sau cronici apar, în epoca fanariotă, şi o serie de povestiri istorice în versuri. Cea mai veche este Istoria lui Iordache Stavrache, fost capuchehaia, adică reprezentant al ţărilor noastre la Constantinopol, un grec foarte bogat şi puternic, pe care la pierdut, însă, lăcomia şi intriga. Moartea năprasnică a lui Grigore Ghica, 15 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 228.

domnul Moldovei, ca şi cea a lui Nicolae Mavrogheni şi a lui Constantin Hangerli din Muntenia au fost, de asemenea, descrise în versuri. O altă povestire asupra intrării ruşilor în Bucureşti, la 1769, în timpul războiului cu turcii. Valoarea poetică a acestor cronici rimate, este, în general, redusă.

În domeniul literaturii, e de reţinut numele lui Ienache Văcărescu, autorul a mai multe poezii, dintre care cele mai cunoscute sunt Amărâtă turturea şi îndemnul către urmaşii săi: “Urmaşilor mei Văcăreşti, las vouă moştenire, creşterea limbei româneşti ş-a patriei cinstire!”

Tot el a scris şi o gramatică a limbii româneşti, care a apărut în două ediţii, una la Viena, alta în ţară la Râmnic (1787), precum şi o istorie pe scurt a sultanilor dintre 1300 şi 179116.

Începuturile învăţământului în Ţara Românească este legat de şcoala Greco-latină de la Târgovişte din 1646. Academia domnească de la Sf. Sava din Bucureşti reprezintă şcoala care s-a bucurat de cea mai mare atenţie a domnitorilor fanarioţi, devenită la sfârşitul secolului al XVIII-lea un important centru de studii clasice, filosofice şi ştiinţifice din sud-estul European. În ceea ce priveşte începuturile acesteia nu există informaţii clare în ceea ce priveşte înfiinţarea. Nu există actul de întemeiere din vremea lui Şerban Cantacuzino, dar nici din vremea lui Brâncoveanu la 1694, 1695. Documentul privind calitatea de fondator a lui Brâncoveanu datează de la 1707 şi se referă după părerea Ariadnei Camariano-Cioran 16 Ibidem , p.229

“mai degrabă la o reînfiinţare decât înfiinţare ”17, ceea ce presupune că această instituţie a fost întemeiată mai devreme. Gherorghe Pârnuţă menţionează începuturile acesteia înainte de 1707, “organizată ca o academie în 1707, se situează după academia patriarhală de la Constantinopol, după academia slavo-greacă-latină din Moscova şi după colegiul din Kiev, dar înainte de Academia din Iaşi, de cea din Smirna şi de cea din Salonic”18. Acţiunile patriarhiei din Constantinopol au avut un rol important în învăţământul românesc din timpul fanarioţilor.

Patriarhul Hrisant Notara, adresa mitropolitului Mitrofan, propunerea pentru redeschiderea activităţii academiei de la Bucureşti după războiul austro-turc, în timpul căruia instituţia îşi încetase activitatea. Astfel la 28 ianuarie 1718 patriarhul îi scria mitropolitului însă nu cunoaştem termenii propunerii, dar ştim că mitropolitul a răspuns că “bucuros ar fi contribuit la planurile bune ale patriarhului dar fiind bolnav îi este imposibil să facă aşa cum îl sfătuieşte”19. Însănătoşirea mitropolitului îi permite acestuia să redeschidă porţile academiei la 18 ianuarie 1719 informându-l în acest sens şi pe patriarh, predându-se gramatica, filosofia, că Gheorghe din Trapezunt este profesorul Academiei.

17 Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, Editura Academiei, 1971, p. 37. 18 Gheorghe Pârnuţă, Istoria învăţământului şi gândirea pedagogică din Ţara Românească. Secolele XVII-XIX, Bucureşti, Edittura Didactică şi Pedagogică, 1971, p. 113.19 Ariadna Camariano-Cioran, op.cit., p. 37.

Domnitorul Mihai Racoviţă, în ultima domnie munteană (1741-1744)20, s-a arătat mai preocupat de învăţământ decât fusese anterior în Moldova. Astfel, conform datelor cuprinse în bugetul şcolilor din 1741, rezultă că “dascălul cel mare de la Academia Sf. Sava primea 45 de taleri pe lună, cel de gramatică 25 de taleri, iar cel de italiană 25 de taleri”21.

Domnitorul Grigore Ghica II reorganiza şcoala după sistemul din Moldova. Hrisovul din 17 ianuarie 1749 face un elogiu învăţăturii: “dintre lucrurile care împodobesc pe om, învăţătura este mai aleasă şi mai înaltă, că oamenii neînvăţaţi se deosebesc de cei învăţaţi aşa cum se deosebesc morţii de cei vii”22.

În acelaşi timp domnitorul era preocupat de salariile dascălilor, în acest sens mitropolitul Neofit având sarcina de a strânge impozitul preoţilor pentru cheltuielile necesare funcţionării Academiei, deoarece visteria se dovedea incapabilă de a asigura salariile profesorilor. Hrisovul lui Grigore Ghica al II-lea prevedea reorganizarea celor două şcoli din cadrul Academiei domneşti din Bucureşti – cea elinească şi cea slavonească – menţionând că cele 2 instituţii sunt de mare folos nu numai locuitorilor Ţării Româneşti, ci şi străinilor . După opinia Ariadnei Camariano-Cioran, “unul dintre cei 2 20 Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani, Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 219.21 Vlad Matei, “Iluminismul în politica şcolară a unor domni fanarioţi din secolul al XVIII-lea”, în Studii şi articole de istorie, Bucureşti, an. LVII-LVIII, 1988, p. 200.22 Ibidem, p. 202.

profesori aflaţi la şcoala slavonească era de limba română şi avea salariu egal cu cel al dascălului de limba slavă”23.

În 1761 Constantin Mavrocordat, văr primar cu Grigore Ghica al II-lea, pentru a asigura mai mult spaţiu Academiei, decide soarta egumenului şi a călugărilor de la Sf. Sava, dându-le locuinţă la Văcăreşti, urmând ca fostul local religios, cu toate chiliile, să fie amenajat în săli de cursuri, dormitoare şi locuinţe pentru elevi şi dascăli. În aceeaşi direcţie, Constantin Mavrocordat a mai luat o măsură importantă prin Hrisovul din 6 iunie 1672, stabilind că averile boierilor rămaşi fără moştenitori, care conform obiceiului reveneau domniei , să fie trecute pe seama şi în folosul şcolilor24.

În Ţara Românească, Alexandru Ipsilanti a fost un reformator de seamă în procesul instructiv-educativ al elevilor, activitate reflectată şi prin atitudinea pe care a avut-o faţă de Academia de la Sf. Sava. La 13 februarie 1775 îi cerea mitropolitului să întocmească un raport privind situaţia învăţământului. Domnul cerea în acelaşi timp să i se precizeze “ce organizare avea Academia, câţi profesori, câţi elevi, care era conţinutul învăţământului, câte clase erau, ce salarii aveau profesorii şi la ce sumă se ridica fondul de întreţinere al Academiei”25. Domnul construieşte o nouă clădire ce cuprindea peste 75 de clase, ea devenind funcţională abia din 1779. O 23 Ariadna Camariano-Ciora, op. cit., p. 42.24 Vlad Matei, op.cit., p. 20425 Ariadna Camariano-Cioran, op.cit. p. 40.

altă latură a reformei domnitorului a fost specializarea profesorilor pe discipline. Numărul profesorilor a crescut la 9, se stabileşte programa, orarul, se iau măsuri privind bugetul şi organizarea bibliotecii; la Academie erau 75 de elevi bursieri, din 5 clase, câte 15 din fiecare. Acestora li se acorda locuinţă, masă şi uniforme de două ori pe an. Primirea burselor nu se făcea prin favoruri ci prin concurs. Studiile se făceau în 5 cicluri de câte 5 ani: în primul ciclu de 3 ani se învăţa gramatica greacă şi se începea studiul limbii latine. În următorii 3 ani, dimineaţa se predau retoric, poetica şi etica lui Aristotel, iar după masă limba italiană şi franceză26. După ce elevii se pregăteau timp de 9 ani în această direcţie, treceau la studierea ştiinţelor. Trei ani învăţau dimineaţa aritmetica şi geometria, iar după amiază elemente de istorie şi geografie. Hrisovul domnitorului reflectă orientarea spre un învăţământ raţional şi ştiinţific, un învăţământ de tip occidental. Reforma lui Alexandru Ipsilanti a avut urmări importante pentru evoluţia ulterioară a învăţământului românesc de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ea a contribuit la introducerea spiritului iluminist în şcoala şi cultura românească.

Dintre dascălii Academiei cel mai important era cel care preda matematica, geografia şi măsurarea pământului, practica făcându-se pe locurile virane din oraş. Pentru acest post era recomandat, la 6 martie 1818, “un Lazăr inginer, ce a venit acum de curând din părţile 26 Gheorghe Pârnuţă, op. cit., p. 114.

Transilvaniei”27. În urma aprobării lui Nicolae Caragea, Gheorghe Lazăr îşi începea cursul, adăugând însă, la materiile prevăzute iniţial, şi geografia istorică, gramatica şi filosofia. Dintre directorii şcolii domneşti menţionăm pe Georgios, Trepezuntios, Alesandros Tyrnavatis, Lazaros Scrivas28.

Începuturile învăţământului în Moldova a fost legat de catolicism, în contextul învecinării acestui stat românesc cu Polonia. Domnitorul Despot Vodă Heraclid, 1561-1563 înfiinţa Colegiul de la Cotnari, iar în 1640 Vasile Lupu Colegiul de la Trei Ierarhi.

Sub influenţa învăţământului bucureştean, Antioh Cantemir înfiinţa la Iaşi o şcoală grecească punându-se astfel bazele, în 1707, Academiei domneşti de la Iaşi.

Nicolae Mavrocordat, unul dintre cei mai culţi fanarioţi pe care i-a avut Ţările Române s-a preocupat mult de dezvoltarea învăţământului şi a culturii în general.

În 1713 Nicolae Mavrocordat îl chema la Iaşi pe patriarhul Hrisant pentru organizarea Academiei29. Prin hrisovul din aprilie 1714 a fost reorganizată Academia domnească din Iaşi, adăugând discipline noi, şi anume limba română, pe lângă greacă şi slavon. Nicolae Iorga considera că Academia de la Iaşi a fost “cea dintâi şcoală în limba ţării şi un fanariot era acela care o întemeia,

27 Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1979 , p. 101.28 Pompiliu Eliade, op. cit., p. 138.29 Ariadna Camariano-Cioran, op.cit. p.72

fiind deschisă oricărui doritor de învăţătură, nu numai fiilor de boieri, subliniind caracterul gratuităţii acestei instituţii de învăţământ”30. Academia era aşadar o instituţie de stat, ceea ce arată că Principatele se integrau treptat în curentul ideilor iluministe şi raţionaliste. Acest învăţământ oferea tinerilor posibilitatea să ia cunoştinţă de “sistemele filosofice moderne şi descoperirile ştiinţifice noi, fiind aproape la nivelul învăţământului similar occidental şi mergând paralel cu acesta, nu putea decât să lărgească orizontul de cultură şi de gândire al elevilor”31.

Succesorul lui Nicolae Mavrocordat, după a doua sa domnie în Moldova, Mihai Racoviţă (1715-1726), nu s-a distins prin ceva deosebit, ba mai mult învăţământul a avut de suferit. O explicaţie o putem găsi şi în contextul războiului austro-turc dintre anii 1717-1718, care a avut consecinţe mai ales economice asupra Moldovei. Academia de la Iaşi a avut şi ea de suportat consecinţele negative, Nicolae Iorga găsind explicaţia şi prin ,“lipsa de simpatie faţă de ea32’.

Hrisovul din 25 decembrie 1747, emis de Grigore al II-lea Ghica, în ultima sa domnie pe tronul de la Iaşi, a fost considerat ca având cele mai pozitive consecinţe asupra învăţământului din Moldova. Acest hrisov, referitor şi la Academia domnească, menţionează că “dascălii erau datori de a se sili cu învăţătura copiilor , atât cu

30 Nicolae Iorga, Istoria învăţământului românesc, Ed. Didactică şi pedagogic , Bucureşti, 1971, p.28 31 Ariadna Camariano-Cioran, op. cit., p. 241.32 Nicolae Iorga, op. cit., p. 30.

slavona , cât şi cu româna”33. Iaşul a cunoscut ca directori ai şcolii sale greceşti pe Jean Agraphiotis, Nicolae Zerzulius şi Procopios din Pelopones34.

Academiile domneşti au avut o importanţă deosebită pentru societatea românească dar şi pentru regiunea balcanică. Indirect prin învăţământul grecesc a fost favorizată dezvoltarea culturii române. Prin el s-a pus bazele clasicismului greco-roman, şi a pătruns pe scară întinsă, iluminismul occidental. Din Academiile domneşti au ieşit o serie de figuri reprezentative ale cărturarilor români, cărora se datorează renaşterea culturală română de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor. Prin acesta a fost posibilă dezvoltarea unei literaturi române în limba greacă şi în limba română. În acelaşi timp prestigiul Principatelor a crescut în contextul în care Academiile au avut un rol important şi în sud-estul Europei.

Pe lângă aceste Academii care s-au bucurat de o atenţie sporită din partea fanarioţilor, o altă şcoală domnească a fost cea de la biserica Sf. Gheorghe-Vechi din Bucureşti. Aceasta răspundea nevoilor bisericii de a forma viitoare cadre de conducere a bisericilor, dar şi cerinţele statului, care avea nevoie de grămătici, dieci şi logofeţi pentru cancelariile domneşti. Aceştia trebuiau să cunoască limba slavonă, deoarece hotărârile Divanului se făceau pe baza vechilor documente slavone, emise de cancelariile domneşti. De asemenea acestei şcoli îi revenea sarcina să 33 Vlad Matei, op.cit., p. 202.34 Pompiliu Eliade, op. cit., p. 138.

pregătească scriitori de limba român, devenită limba cancelariilor domneşti.

Din prima jumătate a secolului al XVIII-lea şcoala este prevăzută în bugetul statului de la 1 septembrie 1741, cu doi dascăli, plătiţi fiecare cu câte 10 taleri pe lună35. Şcoala funcţiona pe lângă biserica Sf. Gheorghe Vechi, având încăperi pentru săli de clasă, săli de mese, bucătărie şi chilii pentru internatul ucenicilor. Localul şcolii a fost reclădit în 1759 de voievodul Scarlat Ghica. Reforma din 1776 a lui Alexandru Ipsilanti priveşte şi această şcoală36.

Instituţiile menţionate mai sus se aflau în mediul urban. Acestora le adăugăm şcolile de la Craiova, de la Câmpulung, Focşani, Râmnicu-Vâlcea. Despre şcoala de la Craiova aflăm din bugetul şcolilor din 1741.

În hrisovul lui Alexandru Ipsilanti din 17 martie 1775 se precizează că şcoala de la Craiova era “fără plată pentru toţi câţi vor să vie la învăţătură”37. Şcoala beneficia de dascăli pregătiţi şi era condusă de o epitropie formată din episcopul Rîmnicului, caimacamul Craiovei şi boierii divanului Olteniei. De la această şcoală elevii puteau trece la Academia de la Sf. Sava.

Acţiunile domnilor fanarioţi în domeniul învăţământului prin crearea unor şcoli domneşti, va declanşa unele iniţiative particulare privind întemeierea de şcoli în mediul rural. Hrisovul din 3 iunie 1746, al domnitorului Constantin 35 Gh. Pârnuţă , op. cit., p. 112.36 Ibidem, p. 113.37 Ibidem, p. 115.

Mavrocordat, îngăduie mitropolitului ţării să cumpere moşia de la Pătroaia-judeţul Dâmboviţa, pentru că doreşte să facă acolo “şcoală pentru învăţătura copiilor”38. Şcoala de la Pătroaia avea un caracter larg, fiind deschisă tuturor categoriilor sociale. Spre sfârşitul secolului, la şcoala din Pătroaia se preda numai în limba română, potrivit contractului pe care îl încheie la 13 decembrie 1794, Tudor, dascălul din Pătroaia39.

În ceea ce priveşte exemplul cel mai revelator al trezirii naţionale, anterior prăbuşirii fanariotismului, îl constituie întemeierea învăţământului gimnazial şi liceal în limba în limba română, la Iaşi în 1813, de către Gheorghe Asachi, şi la Bucureşti, în 1818, de Gheorghe Lazăr. Introducerea limbii române în predarea ştiinţelor reprezenta, neîndoielnic, pentru cei doi cărturari o primă breşă în sistemul atotputerniciei greceşti40.

În afară de şcolile menţionate mai sus, existau şcoli mai mici, pe lângă episcopii, pe lângă mănăstiri şi biserici . Iată ce se învăţa, de pildă la şcoala de la mănăstirea Putna, potrivit diplomei din 1778 tânărului Ioan, fiul preotului Gheorghi Vasilievici Bălăşescul, care învăţase acolo de la vârsta de 5 până la aceea de 12 ani: “ceaslovul, psaltirea, octoihul, catehismul moldovenesc şi ruseşte, alcătuirea scrisorilor moldoveneşti, psaltichia după melodia grecească, gramatica, geografia cea tălmăcită de episcopul Amfilohie după Buffier, piatra evangheliei asupra despărţirii 38 Vlad Matei, op. cit. p. 204.39 Ibidem.40 Gheorghe Pârnuţă, op. cit., p. 70.

bisericii Răsăritului de a apusului, epistolia arhiepiscopului Eughenie, istoria bisericii după Evsevie şi alţi istorici, de la începutul creştinătăţii până la veacul al IX-lea şi până la soborul din Florenţa şi scurta teologie platonească, toate bine şi unele şi de rost şi cu înţelegere”41.

41 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la moartea regelui Ferdinand, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p. 227.