Capitolul 1

NATURA MONEDEIÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ

Conceptul de monedă este unul dintre cele mai controversate. În zilele noastre, când Europa instituie o monedă unică şi ţinând seama de dezbaterile suscitate de instaurarea monedei EURO, decodificarea acesteia devine tot mai dificilă. Să apreciezi incidenţa monedei asupra economiei şi a societăţii şi mai ales să înţelegi funcţionarea economiilor moderne care sunt economii monetare, presupune înţelegerea fenomenelor monetare. Diversitatea percepţiilor nu este totuşi un motiv suficient pentru a evita abordarea sau pentru a estima că moneda nu poate fi definită. Dimpotrivă, ţinând cont de această diversitate, se impune abordarea multidimensională a instrumentului monetar. De aceea majoritatea specialiştilor au încercat să explice natura monedei dezvoltând succesiv trei modalităţi de abordare: a) abordarea instituţională, considerând moneda ca o instituţie specifică economiei de schimb; b) abordarea funcţională, insistându-se asupra funcţiilor pe care moneda le îndeplineşte; c) abordarea proprietăţilor pe care trebuie să le îndeplinească moneda pentru a-şi îndeplini menirea în economie şi societate.

1.1 Abordarea instituţională a monedei

În economia de piaţă, complexă şi descentralizată, moneda este singurul instrument de schimb, servind drept contrapartidă la oferte şi la toate celelalte bunuri.

Prezenţa monedei nu este necesară nici în economia de autoconsum, nici în economia de autosubzistenţă, nici chiar în economia care aparţine domeniului public sau comunitară, în care nevoile sunt satisfăcute direct prin munca unui grup, sub controlul unei autorităţi centralizate. Ea se impune numai într-o economie de schimb. Totuşi, se poate concepe ca o economie de schimb să funcţioneze fără monedă prin substituirea ei cu relaţiile de troc, prin intermediul cărora agenţii economici schimbă bunuri contra bunuri. Se poate însă demonstra că monetizarea constituie momentul esenţial al raţionalizării economiei de schimb.

1.1.1 Economia de schimb şi costurile saleDescrierea economiei de schimb este posibilă luând ca exemplu un grup de

indivizi care trăiesc pe o insulă relativ întinsă şi cu relief accidentat. Activitatea indivizilor este aici descentralizată şi nevoile lor sunt diferenţiate. Drept consecinţă

1

indivizii doresc să schimbe bunurile lor, dar întâmpină dificultăţi atunci când urmăresc să intre în relaţii cu alţi indivizi pentru a-şi însuşi alte bunuri. Această situaţie este caracteristică oricărei economii descentralizate confruntată cu diversificarea nevoilor şi a sistemului de producţie, necesitatea şi dificultatea schimbului, fenomene care impun organizarea progresivă a tranzacţiilor.

Indivizii care locuiesc într-o parte a insulei trebuie să întreprindă la intervale regulate expediţii în partea cealaltă, pentru a obţine bunuri care se produc aici contra propriilor lor bunuri. Dar fiecare expediţie implică eforturi, timp şi cheltuieli. Altfel spus, schimbul de bunuri presupune costuri specifice, altele decât costurile producerii bunurilor respective, care se împart în două categorii:- costurile de tranzacţie, care includ cheltuieli ocazionate de transportul mărfurilor, precum şi cantitatea de timp şi de efort necesară pentru a realiza o dublă coincidenţă între dorinţele de a schimba bunuri: fiecare din cei doi parteneri trebuind să dispună de bunul pe care celălalt vrea să-l achiziţioneze;- costurile de aşteptare, care includ atât costurile subiective pe care indivizii le suportă când trebuie să amâne satisfacerea nevoilor lor, cât şi costurile obiective care însumează cheltuielile de stocare şi deteriorările suferite pe timpul depozitării şi al transportului.

Agenţii economici care formează grupul luat ca exemplu trebuie să facă faţă unei alegeri economice şi anume să determine periodicitatea expediţiilor, astfel încât costurile obiective şi subiective implicate de schimbul de mărfuri să fie minime.

Costurile de tranzacţie, CT, sunt legate de expediţie oricare ar fi volumul mărfurilor schimbate. Cuantumul lor pe unitatea de timp este cu atât mai redus cu cât intervalul între două expediţii este mai mare şi volumul bunurilor schimbate mai important. Deci, aceste costuri descresc în raport cu timpul scurs între două expediţii.

Costurile de aşteptare, CA, cresc în raport cu timpul care separă două expediţii.Aspectele relatate permit construirea unei curbe a costului total al schimbului,

C, care cumulează cele două categorii de costuri, curbă care comportă un minim într-un anumit punct (graficul 1.1).

Graficul 1.1Dacă agenţii economici sunt raţionali ei trebuie să aleagă între expediţii o

perioadă de timp egală cu segmentul OT, care este cea care asigură minimizarea costurilor schimbului.

2

1.1.2 De la schimbul în natură la economia monetarăAgenţii economici care intră în relaţii de schimb pot alege între diferite

posibilităţi de organizare a pieţelor. Dintre acestea cea mai simplă este schimbul în natură cunoscut, mai ales, sub denumirea de troc, iar cea mai complexă economia monetară.

Într-o economie de troc pur, agenţii economici suportă costuri de tranzacţie importante. Ei sunt obligaţi, pe de o parte, să asigure dubla coincidenţă între dorinţele lor de schimb, iar pe de altă parte, să stabilească pentru fiecare tranzacţie termenul schimbului. A schimba un bun pe altul implică un risc semnificativ, acela de a achiziţiona un obiect a cărui valoare se schimbă la fiecare nouă tranzacţie. Agenţii economici vor ezita deci să opereze schimburi înainte de a avea certitudinea că termenii schimbului sunt suficient de stabili pentru a fi corecţi.

Într-o economie de schimb incipientă, caracterizată prin existenţa târgurilor, situaţia agenţilor economici se îmbunătăţeşte. În acest stadiu cei ce schimbă mărfuri se adună într-un loc precis, piaţa, unde sunt centralizate cererile şi ofertele. Dubla coincidenţă şi determinarea preţurilor de echilibru devin mai uşor de realizat. Schimburile ar fi şi mai mult uşurate dacă s-ar organiza un post de vânzare pentru fiecare cuplu de bunuri, fiecare dintre ele devenind, la rândul său, etalon. Într-o economie cu n bunuri ar exista 1/2n(n-1) posturi de acest fel şi tot atâtea preţuri reale sau relative, exprimate în termen de n bunuri.

O îmbunătăţire considerabilă ar fi posbilă în condiţiile alegerii unui bun care prezintă calităţi intrinseci atât de evidente, încât fiecare agent l-ar accepta ca şi contrapartidă în tranzacţiile sale. Această monedă-marfă ar deveni concomitent, instrument curent de schimb şi etalon ce ar conduce la simplificarea sistemului de preţuri. Pentru n bunuri dintre care unul ar întruchipa moneda, nu ar mai exista decât n-1 preţuri. În mod cert, nu ar putea fi utilizat ca monedă decât un bun a cărui valoare este suficient de stabilă pentru ca agenţii economici să îl accepte continuu ca intermediar al schimbului. Moneda-marfă ar trebui să fie capabilă să-şi păstreze puterea de cumpărare între două schimburi. De fapt, această etapă este cea a trecerii la economia monetară.

În fine, bunul ales ca monedă nu ar mai fi dorit pentru utilitatea sa, ci pentru utilitatea pe care ar reprezenta-o funcţiile sale pentru utilizatorii săi. Drept urmare, este posibil, ca la un moment dat, utilizatorii de monedă să aleagă un bun fără valoare intrinsecă, ce le poate servi drept instrument de mijlocire a tranzacţiilor, acesta relevând trecerea în stadiul monedei fiduciare.

Evoluţiile menţionate pot fi relevate mai sugestiv, utilizând curbele lui Clower (graficul 1.2.).

3

Graficul 1.2Acestea relevă că un agent raţional, care vrea să facă schimb de bunuri, trebuie

să utilizeze moneda, deoarece aceasta reduce costurile de tranzacţie, economiseşte timp, face economia mai productivă, timpul economisit fiind realocat unor activităţi productive şi permite o satisfacere mai rapidă a nevoilor, minimalizând costurile de aşteptare. Totodată fiecărei etape îi corespund costuri de tranzacţie tot mai scăzute.

În concluzie, apariţia monedei constituie actul care minimizează costurile schimbului şi reduce periodicitatea acestora.

Utilizarea monedei nu constituie deci, momentul care marchează coagularea economiei de schimb, ci geneza unei etape esenţiale a organizarii schimbului şi, implicit, a minimizării costurilor.

1.1.3 Formele monetareÎn economia de schimb există mărfuri care au o valoare intrinsecă stabilă şi

care din acest motiv pot fi asimilate monedei. Totuşi pentru a juca pe deplin acest rol ele trebuie să aibă anumite calităţi care să le permită să fie utilizate ca instrumente de schimb. De pildă, bunul- monedă trebuie să fie durabil pentru a transfera puterea de cumpărare în viitor. Totodată, el trebuie să fie divizibil pentru a opera plăţi de valori diferite. Propria sa valoare trebuie să fie suficient de mare pentru ca stocarea puterii de cumpărare pe care o asigură să se realizeze într-un volum mic. În fine, bunul monedă trebuie să permită efectuarea plăţilor curente.

Nisipul sau diamantele ar fi deci, inutilizabile ca monedă; dimpotrivă numeroase alte bunuri ar răspunde la aceste criterii şi au fost utilizate în cursul istoriei: animalele, vinul, uleiul, scoicile. Totuşi, încă din antichitate, metalul sub formă de lingouri sau discuri marcate cu sigiliul suveranului, s-a impus ca forma cea mai evoluată de monedă. Aceste obiecte metalice au fost de fapt, monedă-marfă, deoarece puteau fi utilizate şi dorite şi pentru alte servicii pe care le puteau oferi. Ele au fost în mod progresiv înlocuite cu alte tipuri de mijloace de plată însă şi-au conservat întâietatea până în anul 1914. Astfel, înainte de primul razboi mondial, aurul este considerat singura monedă veritabilă, iar celelalte forme monetare numai drepturi de a-ţi procura moneda privilegiată.

4

În contextul acestei întâietăţi a monedelor metalice şi alte tipuri de monedă au început să mijlocească plăţile. Din secolul al XVIII-lea în cea mai mare parte a ţărilor europene au fost înfiinţate institute de emisiune care au pus în circulaţie moneda fiduciară, precum şi bănci comerciale care emiteau moneda de cont. Acestea s-au impus, puţin câte puţin, ca instrumente de plată normale, având aceleaşi funcţii şi aceeaşi valoare ca şi moneda-marfă. Această mutaţie în structura formală monetară a permis sesizarea trăsăturii care deosebeşte moneda de toate celelalte bunuri; utilitatea monedei în procesul schimbului este identică oricare ar fi forma şi valoarea sa intrinsecă. Contează prea puţin dacă schimbul se face prin intermediul monedei de aur sau al biletului de bancă. Rolul de intermediar al schimbului este asigurat la fel de bine şi într-un caz şi în altul. Se poate merge chiar până la a spune că moneda fiduciară are calităţi pe care moneda marfă nu le posedă. Ea este puţin costisitoare, este comodă şi divizibilă. Totuşi, valoarea sa trebuie să fie garantată de autoritatea publică şi prin aceasta ea devine un fenomen instituţional.

Multă vreme baterea monedei a fost o prerogativă regală. Ulterior ea a fost atribuită unei bănci de emisiune, iar sistemul bancar în ansamblul său îşi joacă rolul în creaţia monetară. Cu toate acestea, valoarea monedei continuă să fie garantată de stat, iar utilizarea ei de către agenţii economici se bazează pe o convenţie implicită. Agenţii economici acceptă să folosească o anumită monedă pentru că au încredere în sistemul care o pune în circulaţie.

În concluzie, în baza celor menţionate, se poate formula o primă definiţie, instituţională a monedei: moneda este instrumentul de schimb care permite cumpărarea imediată a tuturor bunurilor, serviciilor şi titlurilor, fără costuri de tranzacţie şi costuri de aşteptare şi care îşi păstrează valoarea între două schimburi. Ea este un fenomen social, deoarece se bazează pe încrederea agenţilor economici în sistemul care o produce.

1.2 Abordarea funcţională a monedei

Deşi la prima vedere abordarea funcţională a monedei pare să o completeze pe cea institutională, aprofundarea funcţiilor monedei permite o definiţie mai obiectivă a acesteia.

În economia de schimb, majoritatea specialiştilor atribuie monedei următoarele funcţii: instrument unic al tranzacţiilor; rezervă de valoare; etalon al schimbului.

1.2.1 Moneda-instrument unic al tranzacţiilorAceastă funcţie poate fi relevată, fie prin dezvăluirea caracterului universal al

funcţiei de schimb al monedei, fie prin evidenţierea rolului de finanţare pe care-l joacă moneda, considerând că ea este singurul mijloc care permite achiziţionarea bunurilor.

1.2.1.1 Caracterul universal al funcţiei de schimb a monedei

5

În urma unei analize sumare se poate afirma că, chiar şi într-o economie care utilizează moneda, toate bunurile sunt instrumente de tranzacţie, deoarece ele sunt mijlocul şi scopul unic al monedei. În această viziune autorii clasici au susţinut că moneda ar fi numai un val care ascunde tranzacţiile reale care se operează între bunuri. La rândul său, Jean-Baptiste Say a afirmat că produsele se schimbă pe produse. Drept urmare, orice agent poate considera că titlurile, stocurile de bunuri sau imobile sunt într-un fel sau altul instrumente de schimb. Totuşi, această afirmaţie nu este exactă într-o economie monetară. Într-o economie de troc bunurile se schimbă pe alte bunuri, dar într-o economie monetară bunurile se schimbă pe monedă care, la rândul său, se schimbă pe bunuri. Trecerea prin faza monetară este, deci, indispensabilă. Pe o piaţă organizată bunurile nu cumpără bunuri.

Deosebirea dintre economia bazată pe troc şi economia monetară poate fi relevată, utilizând un sistem de analiză care constă în a introduce în produsul cartezian C x C al tuturor bunurilor C=(C1,. . . Cn), o relaţie de schimb E care să permită determinarea unei submulţimi a mulţimii tuturor relaţiilor de schimb posibile. Relaţia de schimb E se defineşte astfel: bunul Ci poate fi schimbat direct pe un bun Cj şi implicit, orice cupluri de bunuri de tipul CiECj aparţin mulţimii E.

Este evident că într-o economie de schimb, mulţimea relaţiilor de schimb E nu este vidă. De asemenea, relaţia de schimb este reflexivă şi simetrică, deoarece dacă CiECj, atunci şi CjECi. Însă, relaţia de schimb este tranzitivă doar în economia de troc. Ceea ce caracterizează economia monetară este tocmai faptul că bunurile nu pot fi schimbate direct între ele. Dacă definim moneda ca orice bun Ci pentru care relaţia CiECj este adevărată în cazul tuturor bunurilor Cj, rezultă din definiţie că într-o economie de troc toate bunurile sunt monedă.

C1 C2C1 X XC2 X X

Pentru o economie monetară sistemul devine:

C1 C2 C3C1 X X XC2 X X 0C3 X 0 X

Se observă că singurul bun care corespunde definiţiei monedei este bunul C1. Economia monetară trebuie să cuprindă cel puţin trei bunuri, însă numai unul -moneda- care să satisfacă relaţia CiECj pentru orice j.

6

Deci, se poate concluziona că nu este posibilă nici o analogie între monedă şi bunuri, deoarece numai moneda poate fi schimbată direct pe celelalte bunuri.

Este vorba, după Clower1, de o problemă de grad, nu de natură. Moneda permite cumpărarea tuturor bunurilor materiale şi imateriale, precum şi a tuturor titlurilor şi a mâinii de lucru şi aceasta fără costurile specifice schimbului. Din contră, celelalte bunuri, materiale şi imateriale, precum şi titlurile şi forţa de muncă, fie că nu se pot cumpăra decât pe ele însele, fie că pot cumpăra doar moneda.

1.2.1.2.Funcţia de finanţare a monedeiAspectele relatate sugerează că moneda constituie condiţia de intrare pe piaţă.

Drept urmare, este logică constatarea potrivit căreia existenţa prealabilă a anumitor disponibilităţi monetare condiţionează efectuarea tuturor tranzacţiilor reale, indiferent dacă acestea vizează bunurile de consum sau bunurile de investiţii. De fapt, această stare reprezintă funcţia de finanţare a monedei.

Orice agent care vrea să intre pe piaţă trebuie să dispună de o cantitate corespunzătoare de monedă sau, în caz de amânare a plăţii, de capacitatea de a-şi procura cantitatea de monedă respectivă. Acest adevăr este valabil deopotrivă pentru accesul pe piaţa bunurilor de consum şi pentru piaţa bunurilor de investiţii, indiferent care ar fi condiţiile de echilibru macroeconomic subdiacente. Din punct de vedere al economiei reale, se poate afirma că economiile finanţează investiţiile, iar veniturile permit consumul şi economisirea. Din punct de vedere al economiei monetare se poate spune că moneda este cea care finanţează toate categoriile de cheltuieli indiferent de natura lor: de consum, de investiţii sau de plasare a economiilor. Cu certitudine, veniturile populaţiei se realizează în formă monetară, iar efectuarea de cheltuieli de consum şi de investiţii de către agenţii economici implică acumularea prealabilă de disponibilităţi monetare.

De regulă, acestea pot fi obţinute prin transferuri de mijloace de plată de alţi agenţi ai economiei: veniturile din munca platită de întreprinderi pentru salariaţi în monedă; cumpărările de bunuri de consum de salariaţi retransferând întreprinderilor o parte din disponibilităţile monetare; în fine, cumpărările de titluri de către persoane de la întreprinderi procură acestora moneda necesară pentru cumpărările de bunuri pentru investiţii. Însă aceasta nu ne poate conduce la concluzia că, în final, bunurile se schimbă pe bunuri şi că moneda joacă doar rolul de intermediar. În fapt, orice monedă care tocmai a fost creată de sistemul bancar în urma unor cereri de credite şi care, prin aceasta, nu reprezintă nici un bun, are puterea de a cumpăra bunuri în acelaşi mod ca şi moneda deja existentă în circulaţie. Rolul băncilor constă tocmai în asigurarea finanţării creşterii economice prin crearea şi punerea în circulaţie a unor noi cantităţi de monedă prin operaţii specifice, a căror funcţiune este crearea necontenită de instrumente de plată.

1 M. Murgues, La monnaie, systeme financiare et theorie monetaire, Economica, Paris, 1993, pag. 20.

7

În final, se poate afirma că într-o economie monetară, moneda este instrumentul de schimb cu caracter universal, a cărei existenţă prealabilă reprezintă condiţia efectuării de cheltuieli.

Ea este, prin natura sa, diferită de bunurile al căror schimb îl mijloceşte.

1.2.2 Funcţia de mijloc de rezervăÎntr-o economie naturală, schimbul a două bunuri între ele se realizează

instantaneu.Într-o economie monetară schimbul este divizat în două operaţii distincte,

vânzarea şi cumpărarea, care intervin în două momente diferite. Moneda se constituie, în acest context, în mijloc de transfer a puterii de cumpărare în timp. Între două tranzacţii ea serveşte ca rezervă de putere de cumpărare. Moneda care există în economie la un moment dat nu este decât suma cantităţilor de monedă care servesc ca rezerve de putere de cumpărare pentru agenţi. Existenţa acestor cantităţi de monedă se justifică prin lipsa de sincronizare între încasări şi plăţi. Agentul primeşte moneda în schimbul unui bun şi păstrează această monedă în vederea achiziţionării altor bunuri. Totuşi, el poate să-şi constituie stocuri de monedă pentru cazul în care ar deveni necesare cumpărări imprevizibile de bunuri sau pentru orice raţiuni de ordin psihologic, cum ar fi teama în producerea unor evenimente viitoare sau aşteptarea unor informaţii complementare, care le-ar permite accesul pe alte pieţe.

Nesincronizarea încasărilor şi plăţilor, precum şi incertitudinile viitorului constituie deci cauzele esenţiale ale creării stocurilor monetare. În lipsa acestor factori, agenţii economici nu ar accepta să deţină stocuri monetare neproductive şi nu ar putea exista monedă în economie. Existenţa unui stoc de monedă la agenţii economici nu se explică decât printr-o decizie a acestora de a păstra această monedă, deci printr-o alegere economică raţional justificată.

Demn de menţionat este faptul că orice bun poate constitui o rezervă de valoare de cumpărare şi că anumite bunuri îşi păstrează puterea de cumpărare pe termen lung mai bine decât moneda.

Într-adevăr, atunci când agenţii economici acumulează averea sub toate formele sale- imobile, stocuri de bunuri sau de titluri- ei acumulează şi o anumită capacitate de schimb. Totuşi moneda se distinge de formele respective prin faptul că ea este imediat disponibilă fără costuri de transformare în alte bunuri şi este lipsită de risc. Ea are proprietatea de a fi lichidă, fapt care o califică drept cel mai bun instrument de rezervă de putere de cumpărare imediată.

Lichiditatea nu constituie unicul avantaj al monedei în raport cu bunurile a căror valoare imediată se stabileşte pe pieţe supuse hazardului ofertelor şi cererilor. După Keynes, moneda care are o valoare stabilită în afara pieţei, păstrează puterea de cumpărare pe termen scurt mai bine decât un bun sau un titlu care îşi pierde în orice clipă o parte din valoare. Ea are o valoare relativă mai stabilă. Moneda constituie

8

deci, cel mai bun instrument de păstrare a averii, fiind cel mai puţin costisitor şi cel mai lipsit de risc.

Funcţia de rezervă de valoare distinge mai puţin moneda de celelalte bunuri decât cea de instrument de schimb universal căci, dacă nu există decât un instrument de schimb universal pot exista şi alte active fără risc care pot fi mobilizate fără costuri de tranzacţii şi a căror valoare nu este susceptibilă de fluctuaţii majore pe termen scurt.

1.2.3.Funcţia de etalon de valoareFuncţia de etalon de valoare sau de unitate de calcul este indispensabilă de

funcţia sa de instrument de schimb. Analiza economică a relevat că existenţa economiei de schimb simplifică sistemul preţurilor. A substitui, de pildă n/2(n-1) preţuri cu n preţuri înseamnă pentru 100 de bunuri, substituirea a 4650 preţuri relative cu 100 preţuri monetare, iar pentru 1000 de bunuri substituirea a 466500 preţuri relative cu 1000 preţuri monetare. În practică, abordarea preţurilor are în vedere, îndeosebi preţurile monetare fiind trecute cu vederea complicaţiile care ar rezulta din existenţa unui sistem de preţuri reale. Dar deşi ignorate, complicaţiile se manifestă, iar moneda permite eliminarea lor. Ea face posibilă măsurarea valorii bunurilor servind ca denominator, ceea ce pune problema neutralităţii sale ca unitate de calcul.

1.2.3.1. Moneda şi preţurile relativeUna din problemele cele mai importante ale trecerii de la sistemul de preţuri

relative la sistemul de preţuri monetare este de a şti dacă este vorba de acelaşi sistem de preţuri simplificat prin utilizarea monedei sau de un sistem de preţuri nou. Ea este una dintre cele mai controversate din analiza monetară divizând pe economişti şi în zilele noastre. În principiu, aceştia îşi încep evaluările prin a distinge monedele de calcul abstracte şi pe cele care circulă efectiv în economie.

Atunci când o monedă este o simplă unitate de calcul, servind la exprimarea preţurilor bunurilor, dar fără a circula ea în economie (talerul olandez în România), o schimbare a valorii acestui etalon nu poate în nici un caz să influenţeze sistemul de preţuri relative. Într-adevăr, dacă Franţa, de pildă, îşi instituie ca etalon de măsură a lungimii dublul-metru, toate distanţele ar fi împărţite la 2, însă raporturile dintre ele nu s-ar modifica. Aceasta pentru că atât metrul cât şi dublul-metru nu sunt bunuri care să fie dorite în sine, ci convenţii relative la sistemul cel mai potrivit de măsură.

Dimpotrivă, atunci când o monedă care este folosită ca etalon circulă în economie şi face obiectul unei cereri în scopul formării de stocuri monetare, această decizie economică o face să intre în competiţie cu celelalte bunuri. De aici, problema modului în care agenţii economici reacţionează la creşterea sau descreşterea volumului de monedă care este pus la dispoziţia lor de sistemul monetar.

Pentru a sesiza această reacţie, să considerăm că într-o economie există o anumită cantitate de bunuri, o anumită cantitate de monedă, un anumit sistem de preţuri relative şi că toate preţurile sunt echilibrate. Să mai considerăm că are loc o

9

creştere cu 20% a stocului de monedă. În mod evident, agenţii economici care îşi văd sporite averile monetare vor fi incitaţi să cheltuiască mai mult. Întrebarea care se pune este cea a tipurilor de pieţe pe care agenţii economici vor dori să-şi cheltuiască stocurile suplimentare. Altfel spus, se pune problema substituienţilor imediaţi ai monedei.

O primă concepţie a neutralităţii monedei, împărtăşită de economiştii clasici şi neoclasici, consideră că sporirea disponibilităţilor monetare nu modifică opţiunile iniţiale ale agenţilor economici şi nici poziţiile acestora pe diverse pieţe. În consecinţă, sistemul de preţuri relative nu se modifică deoarece agenţii economici îşi cheltuiesc rezervele lor suplimentare concomitent pe toate pieţele, determinând creşterea tuturor preţurilor în aceeaşi proporţie. Valoarea monedei se va diminua global pe ansamblul pieţelor, însă preţurile relative nu se vor schimba.

O a doua concepţie, aceea a teoriei portofoliului de titluri, inspirată de Keynes şi dezvoltată de Modigliani şi Tobin consideră că substituienţii imediaţi ai monedei sunt titlurile, deoarece, în calitatea ei de instrument de păstrare a averii moneda este un activ apropiat de titluri.

Potrivit acestei concepţii, dacă într-o economie în echilibru disponibilităţile agenţilor economici cresc, aceştia vor cumpăra cu prioritate titluri ceea ce va determina scăderea ratei dobânzii aferente titlurilor respective. Această scădere îi va determina să-şi reconsidere poziţiile lor pe pieţele de bunuri pentru că ea va favoriza investiţiile şi cumpărările de factori de producţie ale căror preţuri vor varia mai mult decât celelalte preţuri. Deci, în această ipoteză, în care moneda acţionează asupra valorii titlurilor, creşterea cantităţii sale modifică sistemul de preţuri relative şi, implicit, condiţiile în care se adoptă opţiunile agenţilor economici. Pentru acest curent de gândire economică moneda nu este neutră, iar sistemul de preţuri monetare nu se constituie într-o simplă reflectare monetară a unui sistem de preţuri reale imuabil.

1.2.3.2. Valoarea monedeiValoarea monedei este dată de valoarea bunurilor care pot fi dobândite cu

ajutorul său. Astfel, dacă moneda este considerată o simplă unitate abstractă de calcul, se poate determina cu uşurinţă valoarea monedei în termenii unui bun. Aceasta este dată de valoarea cantităţii acestui bun ce poate fi achiziţionată cu o unitate monetară. Dacă fiecare unitate a bunului A valorează două unităţi monetare, valoarea reală a monedei este 1/2A. Preţul monedei în termenii bunului A este inversul preţului monetar al acestui bun. Este mai greu de determinat valoarea monedei în raport cu toate bunurile existente. Pentru aceasta este necesar să se utilizeze un coş de bunuri în care fiecare dintre bunuri intervine cu o pondere care exprimă locul pe care îl ocupă în ansamblul tranzacţiilor. Acest coş de bunuri este el însuşi un bun nou, compozit, care are un preţ P egal cu media ponderată a preţurilor

10

monetare ale bunurilor care îl compun. Acest preţ P este denumit drept nivel absolut al preţurilor sau, mai simplu, nivel al preţurilor. Relaţia de calcul este :

n

P = Qipi; pi = (p1,p2, ... ... pn) i =1

unde:Qi = coeficienţii de ponderare;pi = preţurile monetare.

În concluzie, valoarea relativă a monedei în raport cu toate bunurile este dată de inversul nivelului relativ al preţurilor 1/P. Totuşi, piaţa a dovedit că evoluţiile lui P şi 1/P nu pot exprima corect evoluţia valorii monedei în raport cu bunurile, decât atunci când bunul compozit rămâne acelaşi în cursul timpului. Or, aceasta presupune că structura sa nu se modifică, că preţurile relative ale bunurilor care îl compun nu se schimbă, că nici un bun nou nu este introdus. Într-adevăr, în situaţia în care, de pildă, jumătate din mulţimea preţurilor monetare cresc, iar cealaltă jumătate scad în aceeaşi proporţie, P şi 1/P rămân neschimbate, însă puterea de cumpărare a agenţilor economici care vând bunurile respective se modifică. Nici unul dintre ei nu poate fi convins că valoarea monedei nu s-a schimbat. În consecinţă, valoarea monedei este dificil de măsurat prin nivelul absolut al preţurilor care este o mărime medie.

Drept urmare, Keynes a propus evaluarea valorii monedei prin raportare la cea a bunului al cărui raport de schimb cu moneda este stabil pe o perioadă lungă: munca. În concepţia lui Keynes, rata salariului monetar, fiind o mărime stabilă, poate servi ca etalon obiectiv de măsură a valorii, deoarece salariul este un factor determinant în formarea preţurilor bunurilor. Ca atare, utilizarea ratei salariului sau a monedei ca etalon de valoare înseamnă unul şi acelaşi lucru, valoarea relativă a celor două etaloane fiind stabilă. În consecinţă, Keynes consideră că valoarea monedei poate fi determinată atât prin mărimea 1/P, cât şi prin mărimea 1/W, unde W este rata salariului monetar.

Practica a impus determinarea valorii monedei în funcţie de nivelul preţurilor P, respectiv determinarea variaţiei valorii monedei cu ajutorul indicelui 1/P x dP/dt, unde P este denumit rată a inflaţiei. Valoarea monedei evoluează, deci, în sens invers faţă de rata inflaţiei.

Totuşi nu trebuie omis, că analiza lui Keynes, a valorii monedei, a fost utilizată de cei care au fundamentat teoria inflaţiei prin costuri şi, mai ales, a curbei lui Phillips care leagă atât de strâns rata inflaţiei de rata salariului. În concluzie, a spune că moneda este etalon de valoare, nu permite nici a demonstra teza neutralităţii sale şi nici a defini clar legile care determină valoarea monedei în raport cu bunurile.

Totuşi, abordarea funcţională conduce la a doua definiţie posibilă a monedei: moneda este prin natura sa instrumentul de schimb universal, a cărui existenţă prealabilă este condiţia schimbului. Deţinerea sa este raţional justificată, fie de a scinda relaţiile de troc, fie de a amâna schimbul în situaţii nesigure. Utilizarea sa ca

11

etalon duce la simplificarea sistemului preţurilor relative, sistem care în opinia unor economişti, poate fi modificat sub influenţa monedei.

1.3 Abordarea proprietăţilor monedei

În concepţia clasicilor, moneda este considerată un bun ca oricare altul. Primul economist care a sesizat că moneda se deosebeşte de bunuri prin natura şi nu numai prin anumite calităţi pe care le-ar avea într-o cantitate mai mare decât celelalte bunuri, a fost R.W. Clower. De fapt, această constatare este cea avută în vedere de J.M. Keynes, care în lucrarea Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi banilor, enumera următoarele proprietăţi ale monedei: a) elasticitatea ofertei de monedă este nulă. Nu există nici un mecanism automat de reglare a factorilor care acţionează în sfera monetară, astfel încât să permită producerea de mai multă monedă. În acest sens, moneda face parte din grupa bunurilor rare, a căror producţie nu poate fi indusă de cererea agenţilor economici prin mecanismele pieţei. Procesul de producere a monedei nu este legat în mod direct de variabilele reale ale economiei. Ea constituie pentru economia reală o variabilă exogenă; b) elasticitatea de substituţie a monedei este nulă. Atunci când cantitatea de monedă este insuficientă, nu există nici o posibilitate de a înlocui moneda cu alte bunuri sau active.

Această a doua proprietate accentuează caracterul de raritate al monedei, bun fără înlocuitor în ceea ce priveşte funcţia de instrument de schimb; c) în situaţia când cantitatea de monedă este insuficientă nu este posibil să se obţină o creştere a valorii reale a monedei prin scăderea preţurilor.

Ultima dintre proprietăţile menţionate a făcut obiectul mai multor controverse. Astfel, economiştii clasici nu au acordat nici o importanţă cantităţii de monedă existentă în economie. Dacă cantitatea de monedă ar fi la un moment dat insuficientă, ar determina în mod logic, o scădere a cererii şi, implicit, a preţurilor. Scăderea preţurilor ar determina creşterea valorii reale a monedei în raport cu bunurile şi normalizarea schimburilor.

Keynes a contestat acest mod de interpretare. În concepţia lui, scăderea preţurilor nu va constitui niciodată mijlocul care să permită realizarea echilibrului monetar, aducând în acest sens trei motive.

Primul motiv este pur factual: rigiditatea salariului monetar. Urmărind să-şi conserve puterea de cumpărare nominală, salariaţii împiedică scăderea salariilor.

Al doilea motiv este unul tehnic: numeroase contracte de vânzare şi cumpărare sunt contracte la termen, determinând stabilizarea preţurilor în timp.

Al treilea motiv este, în concepţia lui Keynes, teoretic. În situaţiile când agenţii economici constată că moneda este insuficientă, ei lichidează o parte din activele pe care le deţin, provocând creşterea ratei dobânzii şi încetinirea activităţii economice.

12

Ajustarea cererii la oferta de monedă se realizează, aşadar, prin variaţia cantităţilor de bunuri schimbate şi nu prin scăderea preţurilor.

În concluzie, pentru Keynes, un bun a cărui elasticitate de producţie şi de substituţie este nulă şi al cărui preţ nu rezultă dintr-un mecanism de piaţă, are o valoare mai stabilă decât orice bun; el va fi, în mod logic, etalonul de valoare şi instrumentul privilegiat al schimbului, adică moneda.

Această stabilitate a valorii relative a monedei joacă, în opinia lui Keynes, un rol esenţial într-o economie complexă, în care intervine timpul şi în care viitorul nu este cunoscut cu certitudine. Deţinerea de monedă, care este activul cel mai puţin riscant, este un mod de protejare împotriva incertitudinii cu privire la viitor. În realitate, acesta este motivul pentru care se acceptă întotdeauna să se schimbe bunuri pe monedă.

Se observă că, în această optică, ca şi în aceea a lui Clower, moneda este considerată ca fiind cu totul diferită de celelalte bunuri. Totuşi, se impune precizarea că în timp ce Clower defineşte moneda prin funcţiile sale, Keynes o defineşte prin proprietăţile ce o caracterizează.

Această a treia abordare a monedei conduce la o a treia definiţie posibilă: într-o lume dominată de nesiguranţă şi de teama de risc, moneda este bunul a cărui valoare relativă este cea mai stabilă şi care prezintă o superioritate absolută asupra tuturor celorlalte bunuri în ceea ce priveşte conservarea puterii de cumpărare şi minimizarea riscurilor. Acesta este motivul pentru care ea este acceptată în schimbul oricărui bun.

Cele trei definiţii posibile ale monedei nu numai că nu se exclud una pe alta, ci se completează, analizând aspecte diferite ale acesteia şi atrăgând atenţia asupra complexităţii fenomenelor monetare.

** *

În lucrările cu caracter monetar sunt exprimate şi alte opinii cu privire la geneza şi funcţiile monedei. De pildă, unii autori consideră că moneda ar îndeplini trei funcţii, şi anume: etalon al preţurilor; mijloc de circulaţie; rezervă de valoare.

După alţi autori, banii sunt semne socialmente admise ale avuţiei, purtători de putere de cumpărare şi mijloace liberatorii de plată.

Potrivit altor opinii, funcţiile banilor ar trebui grupate în principale şi secundare. În prima grupă ar trebui incluse funcţiile de evaluare a bunurilor şi serviciilor şi de mijlocire a schimbului, iar în a doua funcţiile de mijlocire a plăţilor, banii având putere liberatorie, de mijlocire a creditului, adică de transmitere temporară a unei anumite puteri de cumpărare, de păstrare şi transfer a valorilor, adică de vehiculare în timp şi în spaţiu al valorilor, de distribuire a bunurilor şi serviciilor, potrivit puterii de cumpărare pe care societatea o conferă pe diferite căi membrilor săi, de instrument de influenţare a economiei, adică de instrument de realizare a ocupării depline a forţei de muncă şi de stimulare a creşterii economice. În concepţia autorilor acestor opinii, dintre funcţiile secundare o semnificaţie deosebită

13

o are aceea de instrument de influenţare a economiei, fenomen ce tinde să transforme această funcţie într-una principală.

Concluzia desprinsă din analiza acestor opinii este aceea că numărul şi conţinutul funcţiilor banilor nu trebuie considerate ca ceva imuabil. De asemenea, trebuie reţinut că, nu funcţiile îndeplinite la un moment dat sunt esenţiale pentru conferirea calităţii de instrument monetar, ci semnificaţia socială pe care acest instrument o capătă în mod general şi permanent. Orice obiect poate fi utilizat la un moment dat pentru a mijloci un schimb, însă prin acest simplu fapt el nu poate deveni instrument monetar.

14

Teste grilă

1. Prezenţa monedei se impune, în mod subiectiv, în următoarele tipuri de economie:

a) economia de schimb;b) economia de autoconsum;c) economia de autosubzistenţă;d) economia care aparţine domeniului public;e) economia comunitară.

2. Natura monedei poate fi descifrată prin dezvoltarea succesivă a următoarelor modalităţi de abordare:

a) abordarea politică; b) abordarea instituţională;c) abordarea administrativă;d) abordarea funcţională;e) abordarea constituţională.

3. Schimbul de bunuri presupune, concomitent cu costurile de fabricaţie, următoarele costuri specifice:

a) costurile de aşteptare;b) costurile de tranzacţie;c) costurile de amortizare;d) costurile cu materiile prime;e) costurile fiscale.

4. În opinia majorităţii economiştilor, apariţia monedei constituie:a) momentul care marchează coagularea economiei de schimb;b) actul care minimizează costurile schimbului;c) actul care reduce periodicitatea schimburilor;d) geneza unei etape esenţiale a dezorganizării schimburilor;e) actul care concretizează momentul maximizării costurilor.

5. Bunul monedă trebuie să întrunească, concomitent, următoarele calităţi:a) să fie durabil, pentru a transfera putere de cumpărare în viitor;b) propria sa valoare să fie suficient de mică;c) să fie divizibil, pentru a opera plăţi de valori diferite;d) să permită efectuarea plăţilor rare;e) să nu permită efectuarea plăţilor de valoare mică.

6. Moneda fiduciară, în comparaţie cu moneda metalică, are, în plus, următoarele calităţi:

a) este mai comodă;b) este mai puţin costisitoare;c) nu este divizibilă;d) nu trebuie să fie garantată de autoritatea publică;

15

e) nu este un fenomen instituţional.7. Funcţia monedei de instrument unic al tranzacţiilor, poate fi decodificată prin:

a) dezvăluirea caracterului universal al funcţiei de schimb al acesteia;b) evidenţierea rolului de rezervă de valoare a monedei;c) reliefarea rolului de finanţare pe care-l joacă moneda;d) punerea în evidenţă a funcţiei de etalon al schimbului;e) descifrarea funcţiei de instrument de măsură a valorii.

8. Concepţia neutralităţii monedei este împărtăşită, îndeosebi, de următoarele curente de gândire economică:

a) economiştii clasici;b) economiştii neoclasici;c) adepţii teoriei portofoliului de titluri;d) adepţii concepţiei monetariste;e) adepţii teoriei cantitative dezvoltate.

9. Primul economist care a sesizat că moneda se deosebeşte de bunuri prin natura sa a fost:

a) David Ricardo;b) Adam Smith;c) J. M. Keynes;d) M. Friedman;e) R.W. Clower.

10. Economiştii clasici nu au acordat nici o importanţă variaţiei cantităţii de monedă existentă în circulaţie. Acest mod de interpretare a fost contestat de:

a) R.W. Clower;b) J.M. Keynes;c) A.C. Pigou;d) I. Fischer;e) K. Brunner.

16

Capitolul 2

ORGANIZAREA MONETARĂ

2.1 Formele de existenţă ale banilor

O dată apăruţi, banii s-au adaptat evoluţiei schimbului, modificându-şi forma în funcţie de necesităţile practice ale fiecărui stadiu de dezvoltare a societăţii.

În prezent, în lume există cinci forme mai importante de existenţă ale banilor:- moneda metalică, bătută în aur şi argint, rămasă în circulaţie din trecut, când

a circulat în mod oficial;- bancnotele emise de băncile de emisiune (centrale);- moneda divizionară confecţionată din metale obişnuite;- moneda de cont; - instrumentele de credit.

O asemenea stare de lucruri este legată de anumite comportamente sociale, constituite treptat şi aflate într-o permanentă schimbare.

2.1.1 Moneda metalicăÎntr-o primă fază, aurul şi argintul au fost utilizate sub formă de lingouri

confecţionate de particulari. Drept urmare greutatea şi titlul acestora varia mult de la un caz la altul. Pentru a cunoaşte valoarea lor exactă era necesar să se procedeze la verificări îndelungi şi complexe. De aceea, autorităţile statale au început să pună în circulaţie lingouri transformate ulterior în simple discuri, special marcate, astfel încât să indice greutatea şi titlul metalului preţios conţinut în piesa respectivă. Agenţii economici s-au obişnuit, treptat, să accepte aceste piese, fără să mai simtă nevoia verificării, cu prilejul fiecărei tranzacţii, a valorii lor. S-a trecut astfel de la bani cântăriţi la monedele bătute şi numărabile, fenomen ce a generat numeroase avantaje practice.

Primele monede au apărut în Europa în secolele VIII-VII î.Ch., după descoperirea cântarului şi crearea principalelor sisteme de numeraţie. În China, potrivit cercetărilor numismatice, monedele metalice au circulat încă din secolul al XI - lea î.Ch. După Herodot, locul de origine al monedei ar fi Lydia. Alte izvoare istorice apreciază însă că adevăratul rege al monedei ar fi Phidon, regele din Argos, care a prezidat în anul 748 î.Ch. jocurile olimpice.

Ţinând seama de transformările pe care le-au suferit banii, istoria acestora poate fi împărţită în două mari perioade:

- epoca premonetară, în care marfa-bani era creaţia spontană a colectivităţii, fără intervenţia statului;

- epoca monetară, în care marfa-bani sau numai simbolul acesteia sunt reglementate de către stat, confecţionate de către acesta şi impuse prin sistemul de drept.

La rândul său, epoca monetară poate fi divizată în trei etape distincte, foarte

17

diferite între ele ca întindere: - prima etapă, se desfăşoară pe circa douăzeci şi trei de secole, aproximativ până

la începutul secolului al XVII-lea, timp în care în circulaţie au existat numai monezi metalice de aur şi argint;

- a doua etapă, cuprinde perioada situată între anii 1600-1914 când în circulaţie s-au aflat atâât monezile de aur şi argint cât şi semnele monetare fără valoare proprie, deplin convertibile în metal preţios;

- a treia etapă, după primul război mondial, este aceea a circulaţiei exclusive a bancnotelor convertibile şi neconvertibile şi a monedei de cont.

Elementele principale ale instituţiei monetare au fost fixate încă de dreptul roman, acestea fiind următoarele:

- legea monetară, care exprimă voinţa statului în legătură cu emiterea şi utilizarea semnului monetar;

-substanţa monetară, care rezultă din legea monetară, constâând dintr-o anumită cantitate de metal preţios de un anumit titlu;

- forma monedei, ce rezultă tot din legea monetară, referindu-se la efigiile şi inscripţiile de pe feţele discului monetar, zimţii sau inscripţiile de pe muchiile acestuia.

În concluzie, apariţia monedei metalice a marcat începutul unei noi ere în evoluţia istorică a banilor, caracterizată prin intervenţia statului care, prin mijloace specifice dreptului, a creat o ordine monetară superioară, în care prelevă drepturile, obligaţiile şi răspunderile. Dintr-o creaţie spontană a schimbului, banii devin obiect al reglementării juridice conştiente, iar ideea de ordine şi justiţie inerentă acestui proces transformă relaţiile băneşti obiective într-o instituţie socială.

2.1.2 BancnotaBancnota este un ban de credit. Ea a apărut şi s-a dezvoltat odată cu

dezvoltarea relaţiilor de credit, cu perfecţionarea organizatorică a aparatului bancar şi cu amplificarea funcţiei banilor de mijloc de plată, adică odată cu proliferarea actelor de vânzare- cumpărare de mărfuri în baza unor înscrisuri ce consemnau promisiuni de plată la un anumit termen. A avut ca precursori certificatul de depozit şi cambia. Limitele prezentate de aceste instrumente ale creditului, în exercitarea funcţiei lor de mijloc de plată, au determinat transformarea lor în bancnotă.

Primele bancnote au apărut în China în secolul al X-lea, iar în Europa abia în secolul al XVIII-lea.

Trăsăturile definitorii ale bancnotei au fost următoarele:- bancnota a constituit un angajament al băncii de emisiune, la purtător şi la

vedere, ceea ce înseamnă că orice purtător al bancnotei, se putea prezenta la ghişeele băncii, putând să primească echivalentul în monedă cu valoarea integrală;

- ca angajament al băncii de emisiune, prin tradiţie şi prin lege, bancnota era investită cu puterea de a fi utilizată ca mijloc de circulaţie şi ca mijloc de plată. Faptul că era un angajament nepurtător de dobâândă, a constituit o premisă care a asigurat rămâânerea ei în procesul circulaţiei pentru a îndeplini aceste funcţii;

- bancnota era convertibilă, adică putea fi transformată, oricând, în monedă cu valoare intrinsecă. Pentru deţinător era deci un semn al aurului, care în orice moment

18

putea deveni aur;- ca semn al creditului, bancnota includea pe de o parte, însuşi temeiul

reîntoarcerii sale la banca de emisiune, la expirarea termenelor cambiilor scontate, în special, la scadenţa angajamentelor de credite, în general. Pe de altă parte, fundamentarea emisiunii de bancnote pentru satisfacerea nevoilor de credite ale producătorilor şi consumatorilor mărfurilor, asigura o anumită proporţie între emisiunea de bancnote şi nevoile de bani.

Bancnotele s-au impus în circulaţie datorită avantajelor lor practice manifestate comparativ cu moneda metalică, astfel:

- au fost eliminate costurile şi riscurile aferente manipulării aurului;- a fost înlăturată necesitatea verificării pieselor metalice;- a fost eliminat riscul primirii de piese uzate sau false;- masa lor putea fi adaptată mai uşor volumului în creştere al tranzacţiilor.

Aşa cum s-a menţionat, bancnota a apărut în strâânsă legătură cu moneda metalică. Ulterior însă, ea a devenit un ban autentic, distinct de moneda metalică, pus în circulaţie cu prilejul operaţiunilor de creditare efectuate de banca centrală. Emisiunea bancnotelor nu mai implică, ca în trecut, retragerea din circulaţie a altor forme de monedă, ci cantitatea de bancnote în circulaţie se alătură celorlalte componente ale masei monetare totale. Din creanţă asupra băncii emitente, bancnota a devenit în zilele noastre un drept asupra unei părţi din produsul intern brut al ţării în care circulă. Originalitatea acestui drept constă în faptul că: nu are efect precizat; nu are scadenţă; este imprescriptibil; nu este purtător de dobâândă; se materializează într-un înscris cu o anumită valoare nominală, care este recunoscut de stat ca mijloc de plată şi de circulaţie.

2.1.3 Moneda divizionarăMoneda divizionară este reprezentată de piesele metalice cu valori nominale

mici, care servesc pentru efectuarea plăţilor mărunte. Valorile nominale respective sunt identice cu submultiplii unităţii monetare naţionale, iar aliajele din care sunt confecţionate sunt, de regulă, pe bază de nichel sau aluminiu. Chiar dacă aliajul conţine argint, considerat preţios, valoarea sa comercială este mult inferioară valorii nominale înscrise pe piesă.

2.1.4 Moneda de contMoneda de cont este reprezentată de disponibilităţile aflate în conturile bancare

şi care circulă între aceste conturi prin operaţiuni de virament sau de transfer. Disponibilităţile respective pot proveni din depuneri sau din deschideri de credite ale băncilor în favoarea titularilor de conturi. În condiţiile contemporane, moneda de cont reprezintă principala componentă a masei monetare aflate în circulaţie.

Treptat, disponibilităţile aflate în conturi, utilizate scriptic, au luat locul monedei metalice şi a altor forme de monedă efectivă, datorită avantajelor acestei modalităţi de efectuare a plăţilor şi anume:

- evitarea cheltuielilor şi riscurilor legate de manipularea numerarului;- posibilitatea verificării, controlării, refacerii şi dovedirii în orice moment a

operaţiunilor;

19

- economia de muncă;- accelerarea plăţilor.

Printre criticile care i se aduc monedei de cont trebuie menţionată aceea că poate fi emisă de orice bancă, care îşi creează astfel un circuit monetar propriu, prin care se eludează, într-o anumită măsură, controlul băncii de emisiune.

Tendinţa de evoluţie a banilor spre forme abstracte, fără substanţă, continuă şi în prezent, când a apărut ceea ce se numeşte moneda electronică, reprezentââââând disponibilităţile din conturile bancare conduse cu ajutorul computerelor.

2.1.5 Instrumentele de credit ca formă de existenţă a monedeiInstrumentele de credit sunt documente scrise, având formă şi conţinut

consacrate prin lege şi reprezentâând o obligaţie a debitorului de a rambursa la o scadenţă o sumă de bani determinată şi de a plăti o dobâândă.

Ele pot fi pe termen scurt, atunci câând suma este împrumutată pe o perioadă care în general nu depăşeşte un an sau pe termen lung, câând scadenţa este fixată pe un timp mai mare de un an.

Gama instrumentelor de credit este în prezent foarte diversificată. Frecvent folosite sunt însă: cambia, cecul, warantul, bonul de casă, bonul de tezaur, obligaţiunea cauţională. Alte înscrisuri de valoare, cum ar fi de pildă, acţiunea, obligaţiunea, poliţa de asigurare, deşi au un conţinut diferit, sunt valori mobiliare care se aseamănă cu instrumentele de credit privat şi public din punct de vedere al modului în care servesc la mobilizarea fondurilor. Toate însă, îndeplinesc o multitudine de funcţii, şi anume: instrumente de credit, instrumente de mobilizare şi transfer al capitalurilor, instrumente de plată.

Cambia, de exemplu, este iniţial un instrument de credit comercial; în sensul că furnizorul unui produs, care emite o cambie având ca tras pe cumpărător, acordă cumpărătorului un credit până la scadenţa cambiei. După aceea, ea poate deveni un instrument de credit bancar, dacă beneficiarul său o cedează unei bănci, obţinând pe baza sa un credit bancar pe termen scurt. Cambia poate fi însă emisă şi fără să aibă la bază operaţii comerciale, ci exclusiv în scopul de a obţine pe baza ei un credit, fie bancar, fie comercial. Cambiile create în acest fel, denumite financiare, servesc în principal la mobilizarea şi transferul pe termen scurt al capitalurilor. De asemenea, dacă la scadenţă sunt plătite prin virament, cambiile servesc ca instrument de plată fără numerar. În fine, în măsura în care circulă între giranţi succesivi, serveşte ca mijloc de plată similar cu bancnota sau alte forme de monedă.

În ceea ce priveşte funcţia de mijloc de plată, ea este îndeplinită de instrumentele de credit pe termen scurt. Instrumentele de credit pe termen lung, la rândul lor, servesc mai ales, ca mijloc de plasament şi de mişcare a capitalurilor.

Deşi îndeplinesc funcţia de mijloc de plată similar cu bancnotele sau cu moneda de cont, instrumentele de credit se deosebesc totuşi de acestea din anumite puncte de vedere.

Astfel, instrumentele de credit sunt primite drept plată în mod facultativ, pe când bancnotele şi moneda de cont nu pot fi refuzate, având un curs legal şi o circulaţie forţată. Instrumentele de credit corespund unor creanţe determinate, rezultate dintr-un împrumut şi nu altfel, în timp ce bancnota şi moneda de cont

20

reprezintă creanţe cu obiect şi subiect nedefinit. Orice titlu de credit implică riscul inslovabilităţii debitorului, pe când numerarul şi banii de cont nu pot fi opuşi emitenţilor lor. Instrumentele de credit au o valabilitate limitată în timp, pe când bancnotele şi moneda scripturală beneficiară de un regim juridic protegiuitor nelimitat în timp. În fine, în timp ce bancnota reprezintă creanţe de valori fixe, instrumentele de credit corespund unor operaţiuni diverse, reprezintă creanţe de valori foarte diferite. Aceste deosebiri îi determină pe unii autori să considere instrumentele de credit ca fiind forme imperfecte de monedă, care îndeplinesc numai unele din funcţiile acesteia. După alţi autori, instrumentele de credit sunt un fel de bani privaţi, emişi de particularii care, dintr-un motiv sau altul, nu-şi pot procura moneda legală.

Deşi, sunt o formă imperfectă a monedei, totuşi, nu trebuie omis că instrumentele de credit servesc la efectuarea unui volum important de plăţi, interne şi externe, în acest din urmă caz devenind devize, iar la nevoie se pot tranforma în bancnote sau în monedă de cont. Ele se negociază la bursa de valori, care, în calitate de componentă a pieţei monetare globale, exercită numeroase presiuni asupra activităţii economice.

2.1.6 Moneda de hârtieAlături de formele principale de existenţă ale banilor analizate, în circulaţie

mai există o specie de semne monetare emise de către stat nu pe principiile creditului bancar, ci pe acelea ale creditului public. Aceste semne reprezintă banii de hârtie propriu-zişi sau moneda de hârtie, având drept caracteristici principale cursul lor legal.

Moneda de hârtie are la bază operaţiuni de credit public, spre deosebire de bancnote care se pun în circulaţie prin intermediul operaţiunilor de credit bancar pe care le efectuează. De asemenea, moneda de hâârtie poate fi creată prin emiterea directă de către stat a unor semne monetare, pe care acesta le pune în circulaţie fie prin banca de emisiune, pe calea plasării împrumuturilor bancare, fie prin alte canale, cum sunt plata funcţionarilor publici şi a furnizorilor statului. Aceste semne monetare pot fi concepute special pentru a îndeplini anumite funcţii monetare, caz în care se prezintă ca şi bancnotele în cupiuri, sau se pot confecţiona ca titluri obişnuite de credit public.

Cursul forţat la care circulă moneda de hârtie este, de regulă, valoarea sa nominală. Pentru acest curs legal, moneda de hârtie este primită de casieriile statului pentru unele sau pentru toate plăţile către acesta. De asemenea, prin legea care autorizează emisiunea se stipulează că semnele monetare respective trebuiesc primite, la acelaşi curs, de către particulari.

Emisiunea monedei de hârtie este tentantă, datorită uşurinţei cu care poate fi pusă în circulaţie, însă comportă serioase riscuri. În cazul acestei forme de monedă, statul îşi procură resursele de care are nevoie fără a întââmpina rezistenţa populaţiei. Riscul major constă în deprecierea inflaţionistă a acestui tip de monedă. Deoarece nu există o limită obiectivă a emisiunii, excesul de monedă de hâârtie pusă în circulaţie pentru acoperirea nevoilor financiare ale statului nu poate fi întotdeauna evitat de bunele intenţii sau de calculele autorităţilor. Rezultatul este scăderea puterii de

21

cumpărare a monedei de hâârtie, deprecierea sa în raport cu bunurile şi serviciile, proces pe care nu-l poate stăvili nici o reglementare juridică.

2.2 Conceptul de sistem monetar

Conceptul de sistem monetar desemnează ansamblul normelor legale şi instituţiilor care reglementează desfăşurarea relaţiilor băneşti şi circulaţia bănească dintr-o anumită ţară. Coerenţa şi deci, caracterul sistemic al acestor norme şi instituţii provine din faptul că ele servesc la realizarea aceloraşi obiective economice, sociale, financiare şi de credit formulate şi urmărite de autoritatea statală.

De regulă, prin modul în care este conceput, sistemul are menirea să stimuleze creşterea economică, sporirea competitivităţii produselor naţionale în schimburile cu străinătatea, crearea condiţiilor pentru obţinearea unor avantaje materiale căt mai mari din circulaţia internaţională a capitalurilor.

Cu toate că de-a lungul anilor s-au făcut numeroase propuneri pentru crearea unui sistem monetar internaţional pe baza unei monede unice, emisă de o instituţie internaţională, aceste idei nu au fost materializate. Până în prezent, sisteme monetare reprezintă creatii juridice naţionale sau regionale.

Organizarea fiecărui sistem monetar naţional reflectă concepţia şi practica monetară a statului respectiv, determinată de stadiul său de dezvoltare economică şi politică, de relaţiile cu alte state şi de normele de conduită monetară convenite pe plan internaţional.

În concepţia clasică, prin noţiunea generică de sistem monetar sunt precizate următoarele elemente ce prefigurează structura acestuia: metalul monetar; unitatea monetară; baterea şi circulaţia monedei metalice; emisiunea şi circulaţia bancnotelor; emisiunea şi circulatia banilor de hârtie.

Conţinutul normelor monetare şi profilul instituţiilor monetare create de acestea sunt determinate de caracteristicile formelor de monedă aflate în circulaţie.

Multă vreme în circulaţie s-au aflat monezi metalice din aur şi argint. Au apărut apoi bancnotele, deplin convertibile în metal preţios. În prezent, în toate ţările, se află în circulaţie următoarele forme de monedă: bancnote, emise de banca centrală; monedă divizionară, emisă de stat; moneda de cont, emisă în condiţiile stabilite de sistemul monetar naţional, de băncile de emisiune şi comerciale prin operaţiunile lor de credit; moneda de hârtie neconvertibilă (bonuri de tezaur şi alte genuri de titluri de credit public) emisă de Ministerul Finanţelor. Tinând seama de evoluţia structurii formelor de monedă aflate în circulaţie, de dispariţia unora şi înlocuirea lor cu altele, cât şi de caracteristicile lor, sistemele monetare pot fi clasificate în metaliste şi nemetaliste.

Sistemul metalist reprezintă acel sistem monetar naţional în cadrul căruia aurul şi argintul servesc ca echivalent general al valorii celorlalte mărfuri. A fost practicat

22

în două variante: sistemul monometalist aur şi respectiv sistemul monometalist argint şi cu aurul ca echivalent general împreună cu argintul (sistemul bimetalist).

Primele sisteme monetare au fost cu precădere bimetaliste, cele monometaliste fiind adoptate de majoritatea statelor abia în secolul al XIX-lea, mai întâi pe bază de argint, iar apoi pe bază de aur. Bimetalismul a fost practicat în mai multe variante şi anume: bimetalismul integral, când raportul de valoare între aur şi argint era menţinut fix prin lege; bimetalismul paralel, când raportul de valoare dintre cele două metale era lăsat să oscileze liber, în funcţie de evoluţia ecartului dintre cerere şi ofertă; bimetalismul mixt (şchiop), când raportul de valoare era menţinut fix prin lege pentru monezile principale, în timp ce pentru monezile divizionare era lăsat să oscileze liber în funcţie de jocul cererii şi ofertei. La rândul său, aşa cum s-a mai menţionat, monometalismul a funcţionat şi el, atât în varianta monometalism – aur, cât şi în varianta monometalism – argint;

Bimetalismul a fost adoptat în Anglia încă din secolul al XIV-lea, în Franţa în 1803, în România în 1867, funcţionând în ţările europene până în jurul anului 1875. Ca urmare a marilor dificultăţi create de diferenţa crescândă dintre raportul de valoare dintre aur şi argint stabilit pe bază legală şi raportul dintre valorile comerciale reale ale celor două metale, majoritatea ţărilor au renunţat la sistemul bimetalist şi au instituit sistemul monometalist - aur: Anglia în 1819, Germania în 1871, Olanda în 1875, Franţa împreună cu partenerii ei din Uniunea Monetară Latină (Italia, Belgia, Elveţia, Grecia) în 1878, Austria în 1892, Japonia în 1897, Spania şi Rusia în 1898, SUA în 1900 etc. Indochina şi China au menţinut monometalismul – argint până în 1930 şi respectiv până în 1935. România a adoptat monometalismul - aur în anul 1890, înlocuind astfel bimetalismul instituit în anul 1867, după modelul Uniunii Monetare Latine.

Punerea în circulaţie a bancnotelor neconvertibile, extinderea plăţilor prin simple consemnări în evidenţele băncilor, iar în prezent, prin înregistrări magnetice, reflectă procesul ireversibil de trecere de la sistemele metaliste la cele nemetaliste, respectiv de dematerializare a monedei. Esenţa acestui proces constă în scoaterea aurului din funcţiile de echivalent general, de bani şi utilizarea lui ca marfă obişnuită. Evoluţiile mai recente în acest sens sunt următoarele: sistarea în 1971 a convertibilităţii externe a dolarului SUA; abandonarea în anul 1973 a cursurilor valutare fixe şi modificarea în1978, prin cel de-al doilea amendament la statutul F.M.I., a sistemului de stabilire a parităţilor monetare. Deci, în prezent, sistemele monetare nu mai au ca referinţă aurul, sau vreo monedă convertibilă în aur. Valoarea unei monede se determină în fiecare zi, în raport cu alte monede, care variază la rândul lor. In acest context, sistemele băneşti actuale reprezintă o formă de manifestare a etalonului – devize.

2.3 Etape în evoluţia monometalismului – aur

23

În evoluţia sa monometalismul aur a cunoscut mai multe etape şi anume: etalonul aur-monedă (Gold Standard); etalonul aur-lingouri (Gold Bullion Standard); etalonul aur-devize (Gold Exchange Standard).

a) Etalonul aur-monedeEtalonul aur-monedă (clasic) a devenit cu timpul expresia juridică cea mai

deplină şi mai caracteristică a circulaţiei monedei cu valoare intrinsecă. La baza funcţionării sale au fost puse următoarele pricipii: stabilirea prin lege a unui conţinut în aur al unităţii monetare (valorii paritare); stabilirea raporturilor de valoare dintre diferite monede naţionale (parităţilor monetare) pe baza valorilor paritare respective; baterea liberă a monezilor de aur, fiecare deţinător având dreptul să predea monetăriei statului o cantitate de aur şi să obţină în schimb numărul corespunzător de monezi de aur, mai puţin o anumită taxă de batere; convertibilitatea liberă a bancnotelor în monezi de aur; circulaţia liberă a aurului atât în interiorul ţării, cât şi în exterior.

Din examinarea, oricât de succintă, a acestor caracteristici pot fi desprinse atât avantajele cât şi limitele sistemului. Astfel, prin definirea în aur a monedei naţionale, raportul valoric dintre monedele diferitelor state rămâne stabil, fapt ce stimulează comerţul internaţional. Tezaurizarea şi detezaurizarea aurului şi convertibilitatea nelimitată a bancnotelor în aur reglează spontan cantitatea de monedă în circulaţie în funcţie de nevoile economiei şi, în acelaşi timp, realizează, în principiu, echilibrarea balanţei plăţilor curente. Dacă balanţa menţionată devine excedentară intră aur în ţară, pe baza lui, creşte masa monetară în circulaţie, fenomen ce provoacă o majorare a preţurilor şi din această cauză scade exportul, reducând intrările de aur – şi invers, până la restabilirea de la sine a echilibrului balanţei plăţilor curente şi al circulaţiei monetare interne. Se realizeză astfel, o stabilitate relativ automată a circulaţiei monetare interne şi se disciplinează relaţiile de plăţi internaţionale fără intervenţia autorităţilor statale. De asemenea, se asigură stabilitatea cursurilor valutare, adică a preţurilor monedelor naţionale exprimate în monezile altor state, pentru că dacă bancnotele şi devizele unui stat devin prea scumpe pentru străini (exportul său este mai mare ca importul) atunci partenerii străini preferă să expedieze aur spre ţara de referinţă. Se creează astfel, o limită superioară a cursului valutei acelui stat (punctul de intrare a aurului) şi o limită inferioară (punctul de ieşire al aurului), acesta din urmă acţionând în situaţia când datorită cererii mari de valută şi devize străine (import mai mare decât exportul) cursul acestora în monedă naţională devine prea scump, iar importatorii din ţara de referinţă preferă să expedieze în străinătate aur. Punctele aurului constitue deci, limite strânse între care pot oscila cursurile valutare, fapt ce le oferă automat o stabilitate rezonabilă.

Cu toate virtuţile indiscutabile ale etalonului aur- monedă, mecanismele sale stabilizatoare au putut funcţiona doar în condiţiile pieţei liber-concurenţiale şi ale libertăţii efective a transferurilor internaţionale de capital. Dar, aceste condiţii nu au fost întrunite niciodată într-o formă ideală, iar cu timpul au devenit tot mai

24

anacronice. Etalonul aur-monedă a favorizat ţările dezvoltate, facilitând concentrarea aurului în câteva dintre acestea şi permiţându-le să furnizeze lumii drept lichiditate internaţională propria lor monedă. Celelalte ţări au fost constrânse să efectueze devalorizări repetate, fenomen ce a dus la subordonarea lor faţă de marile centre financiare şi bancare ale lumii.

După primul război mondial, concentrarea aurului în câteva ţări dezvoltate ca resursă strategică pentru situaţii de criză economică şi politică, precum şi restricţiile puse implicit circulaţiei interne şi internaţionale a aurului, au determinat majoritatea ţărilor să abandoneze etalonul aur-monedă şi să adopte fie etalonul aur-lingouri (Anglia, Franţa), fie etalonul aur-devize (Italia, Austria etc.), cunoscute sub denumirea de etaloane aur-redus. Unele tentative de reintroducere a etalonului aur-monedă au eşuat, pentru că mecanismele automate ale acestuia erau în contradicţie cu noile condiţii economico-sociale care cereau intervenţia activă a statelor în economie.

In România interbelică s-a încercat introducerea etalonului aur-monedă în anul 1929 împreună cu etalonul aur-lingouri şi etalonul aur-devize. De fapt, datorită izbucnirii marii crize economice din anii 1929-1933, nu a funcţionat decât sistemul aur-devize şi acesta grevat de numeroase restricţii.

b) Etalonul aur-lingouriA reprezentat o formă hibridă a etalonului aur-monedă, adoptată după prima

conflagraţie mondială, ca urmare a concentrării aurului în principalele state dezvoltate şi restricţiilor puse circulaţiei efective a aurului. Pricipalele caracteristici ale acestui sistem sunt: unitatea monetară naţională a continuat să fie definită printr-o anumită cantitate de aur; convertibilitatea bancnotelor era posibilă, dar nu în monezi de aur, ci în lingouri (accesul la convertibilitate îl aveau numai deţinătorii de sume echivalente cu cel puţin valoarea unui lingou); era necesară existenţa unei rezerve oficiale de aur în lingouri; capitalurile erau liber transferabile.

Etalonul aur-lingouri a permis echilibrarea balanţei de plăţi externe prin export-import de aur şi disciplinarea emisiunii monetare interne, care rămâne însă limitată în funcţie de rezervele de aur. Importanţa practică a sistemului monetar bazat pe principiile etalonului aur-lingouri a fost însă redusă. Din punct de vedere istoric, etapa reprezentată de etalonul aur-lingouri prezintă un anumit interes, deoarece reprzintă prima fază de restrângere a convertibilităţii în aur, proces devenit necesar ca urmare a imposibilităţii aplicării principiilor clasice ale etalonului aur-monedă.

In România, forma de convertibilitate implicată de etalonul aur-lingouri a fost adoptată, împreună cu altele, în cadrul reformei de stabilizare monetară din anul 1929, fără ca să fie însă efectiv practicată.

c) Etalonul aur-devizeReprezintă, de asemenea o formă hibridă a etalonului aur-monedă, instituită de

unele ţări pe baza recomandărilor Conferinţei Monetare Internaţionale de la Genova, din anul 1922, ca urmare a împrejurărilor postbelice care făceu imposibilă restabilirea

25

etalonului aur-clasic. Caracteristicile principale ale acestui sistem sunt: definirea unităţii monetare naţionale printr-o anumită cantitate de aur sau în funcţie de o monedă mai puternică, convertibilă în aur; retragerea aurului din circulaţia internă, în care se utilizeză exclusiv semne ale valorii; convertibilitatea bancnotelor, la alegerea băncii emitente în aur sau în valute-aur, în care moneda naţională este convertibilă legal la un curs oficial stabilit în mod durabil în funcţie de parităţi fixe; constituirea unei rezerve de mijloace de plată internaţionale, compusă din aur, din valute străine relativ stabile şi din alte active; transferarea liberă sau în limitele anumitor restricţii a capitalurilor.

In cadrul acestui sistem, rolul convertibilităţii este redus la procurarea mijloacelor de plată necesare pentru achitarea importurilor (convertibilitatea în aur este înlocuită cu interconvertibilitatea unei valute în alta). In ordine cronologică, etalonul aur-devize constitue prima derogare de la principiile automatiste ale etalonului aur-monedă, derogare rezultată din includerea în rezervele de plată internaţionale, alături de aur, a valutelor şi devizelor. Automatismul asigurării necesarului de monedă în circulaţie a fost înlocuit prin acţiunea conştientă a statelor, bazată pe anumite repere şi aprecieri ale instituţiilor financiare specializate şi băncilor.

Dată fiind insuficienţa fizică a aurului în raport cu necesităţile mereu crescânde de mijloace de plată ale schimbului, etalonul aur-devize a constituit o soluţie pentru sporirea masei monetare în concordanţă cu nevoile economiei, fără creşterea corespunzătoare a acoperirii metalice a emisiunii. Aplicarea principiilor acestui sistem s-a confruntat însă în practică cu o serie de dificultăţi. Astfel, rezervele de mijloace de plată internaţionale ale celor mai multe state se formează, de regulă, ca urmare a excedentelor balanţelor de plăţi externe, care corespund unor deficite ale balanţelor statelor din care provin valutele forte. Mărimea rezervelor nu depinde deci, de necesităţile schimburilor economice internaţionale, ci de deficitele balanţelor de plăţi ale ţărilor emitente de valute de rezervă, fapt ce creează premisa unui exces sau a unei insuficienţe a lichidităţilor internaţionale. Pe de altă parte, etalonul aur-devize a asigurat supremaţia ţărilor furnizoare de mijloace de plată internaţionale, cărora le-a oferit numeroase avantaje unilaterale, în principal acelea de a plăţi cu propria monedă importul de mărfuri şi servicii, de a finanţa cu această monedă expansiunea şi infiltrarea firmelor naţionale în economia altor ţări etc., fenomene ce au condus la apariţia unui exces de lichidităţi internaţionale. In consecinţă, s-au produs numeroase crize valutare, care, în final, au determinat renunţarea la această bază a sistemelor monetare naţionale.

Faptul că băncile centrale îşi constitue rezerve în devize şi valute a generat şi serioase implicaţii politice. Astfel, valutele şi devizele sunt titluri de creanţă faţă de alte ţări care, în măsura în care sunt ţinute în rezervă, rămân nevalorificate. Cu alte cuvinte, creanţele asupra străinătăţii nu sunt pe termen scurt, ci pe termen lung sau, în cel mai bun caz, pe termen mediu. Cum ţările emitente de valute de rezervă sunt prin

26

excelenţă ţări dezvoltate din punct de vedere economic, iar ţările care deţin aceste valute în rezervă, sunt de regulă, mai puţin dezvoltate, se ajunge practic în situaţia ca ţările sărace să acorde credite pe termen mediu sau lung, adesea cu dobânzi modice, ţărilor puternice, ceea ce constitue o evidentă anomalie economică şi politică.

Cu toate aceste evidente anomalii, principiile de funcţionare a etalonului aur-devize au fost puse la baza sistemului monetar internaţional creat prin Conferinţa Monetară Internaţională de la Bretton Woods din anul 1944.

In România, etalonul aur-devize a fost adoptat în baza reformei monetare din anul 1929. A funcţionat până în anul 1947.

2.4 Demonetizarea aurului. Etalonul devize.

Aşa cum s-a mai menţionat, banii nu au în zilele noastre, în mod frecvent, o existenţă fizică, exterioară, palpabilă. Numerarul în circulaţie, sub forma bancnotelor neconvertibile în aur şi a monedei bătută din metale nepreţioase, deţine o pondere tot mai redusă în structura masei monetare. Locul principal în ansamblul circulaţiei băneşti îl ocupă depozitele bancare, adică banii de cont. Se manifestă deci, cu intensitate virulentă, procesul de dematerializare a monedei, care poate fi împărţit în două faze: demonetizarea aurului; înlocuirea numerarului în circulaţie cu banii de cont.

Îmbinarea substanţei aurului cu funcţiile monetare a constituit esenţa procesului de monetizare a aurului. Procesul invers, de demonetizare a aurului, este concretizat de acţiunile ce vizează scoaterea aurului din funcţiile sale de echivalent general. Acest proces s-a realizat prin introducerea în circulaţie a bancnotelor, prin sistarea convertibilităţii lor, mai întâi pe plan intern şi apoi şi în relaţiile internaţionale.

Procesul de dematerializare a monedei s-a concretizat nu numai prin demonetizarea aurului, ci şi prin înlocuirea banilor cu existenţă fizică, prin banii de cont fără o existenţă fizică. In toate ţările dezvoltate, banii de cont deţin o pondere hotărâtoare în totalul masei băneşti.

Procesul de demonetizare a aurului, în general de dematerializare a monedei, este un proces real şi într-o perspectivă istorică largă, ireversibil. Evoluţiile în acest sens au determinat schimbări fundamentale în condiţiile de desfăşurare a circulaţiei băneşti şi în însăşi natura monedei. Pe acest fundal, la baza sistemelor monetare a fost pus, începând cu deceniul al optulea, etalonul devize. In conformitate cu principiile de funcţionare a acestuia s-a trecut la regimul cursurilor flotante. Aurul nu mai are preţ oficial. Preţul acestuia se determină în fiecare zi pe piaţă, în funcţie de evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă. Monedele naţionale sunt lipsite practic de un etalon ferm pentru comensurarea lor. Cursul lor se stabileşte zilnic pe piaţa valutară, în funcţie de cursurile celorlalte monede supuse cotării.

27

Demnă de menţionat este şi tendinţa de extindere a utilizării unor mijloace de plată creaţie colectivă, de felul Drepturilor Speciale de Tragere şi a altor coşuri valutare. In prezent, în cazul ţărilor membre ale Fondului Monetar Internaţional se practică trei categorii ale regimului de schimb:- regimul de cursuri cu rate fixe dar ajustabile faţă de unele monede naţionale (dolarul SUA; lira sterlină);- regimul D.S.T. şi a altor coşuri valutare;- regimul ce asigură o flexibilitate mai largă a cursurilor (flotare independentă sau dirijată).

2.6 Mecanismul funcţionării banilorîn schimburile economice internaţionale

Aşa cum s-a precizat, până în zilele noastre, sistemele monetare sunt creaţii juridice naţionale. Deşi, încercările în vederea instituirii unui sistem monetar internaţional nu au lipsit, ele nu au putut fi concretizate. Eforturile s-au materializat însă în crearea, după încheierea celui de-al doilea război mondial, a primului sistem valutar internaţional. De asemenea, în crearea unor sisteme monetare regionale, ca de pildă Sistemul Monetar European.

Majoritatea specialiştilor consideră că acesta este constituit din ansamblul coerent de reglementări convenite între state cu privire la relaţiile lor de plăţi şi la modalităţile de lichidare a angajamentelor şi creanţelor reciproce determinate de schimburile comerciale, de mişcările de capitaluri şi de alte operaţiuni economico-financiare. Potrivit altor opinii, sistemul valutar internaţional constitue un cod de conduită valutară adoptat de state în vederea promovării cooperării lor internaţionale.

Primele încercări de reglementare internaţională a relaţiilor monetare au avut un caracter limitat la o anumită zonă geopolitică şi datează încă înainte de primul război mondial. Este cazul uniunilor monetare, cum au fost Uniunea Monetară Latină constituită în anul 1865 şi Uniunea Monetară Germană constituită în 1857. In perioada interbelică au fost create blocurile monetare (blocul dolarului, blocul francului, blocul lirei sterline), transformate după cel de-al doilea război mondial în zone monetare. Aceste blocuri sau zone au reprezentat, în principiu, interesele unor mari metropole, aflate deseori în conflict cu interesele altor ţări sau grupuri de ţări.

In ultimii ani ai celui de-al doilea război mondial, sesizându-se necesitatea dezvoltării economiilor naţionale afectate de război, şi apoi, dezvoltarea economiei mondiale, reprezentanţii principalelor state din coaliţia antihitleristă au avut mai multe contacte diplomatice care, în final, au condus la convocarea în anul 1944 a Conferinţei Monetare şi Financiare Internaţionale de la Bretton Woods (SUA). Pentru prima dată, la Bretton Woods, a fost abordată problema constituirii unui sistem valutar internaţional bazat pe principiile etalonului aur-devize şi în cadrul acestuia, pe dolar ca principală monedă de rezervă.

28

Obiectivele principale puse în faţa negociatorilor au fost următoarele: asigurarea stabilităţii relative a raporturilor valorice dintre valute, în scopul promovării certitudinii şi echităţii în tranzacţiile internaţionale şi eliminării mişcărilor speculative de capitaluri; crearea unei rezerve internaţionale, suficientă cantitativ şi calitativ, pentru îndeplinirea corectă a funcţiilor de reglare ce i-au fost atribuite; instituirea unor mecanisme de echilibrare (ajustare) a balanţei plăţilor curente, în cazul unor deficite durabile ale schimburilor economice cu străinătatea şi chiar a unor excedente exagerate. In acest scop, au fost luate în considerare mai multe proiecte, mai importante fiind planul american-White şi planul englez-Keynes. In final, în baza discuţiilor, au fost adoptate următoarele principii, inspirate mai ales din planul american, menite să guverneze sistemul valutar internaţional:- universalitatea, în sensul că orice stat care recunoştea prevederile statului F.M.I. putea adera oricând la acest organism şi implicit la prevederile lui;- fixitatea parităţilor şi cursurilor valutare, în sensul că moneda naţională a fiecărui stat membru trebuia să aibă o definiţie legală iniţială (valoarea paritară), stabilită în aur sau în dolari. Modificarea valorii paritare era posibilă numai în următoarele condiţii: la propunerea ţării membre; în urma consultării cu F.M.I.; pentru corectarea unui dezechilibru fundamental;- convertibilitatea reciprocă a monedelor, în sensul desfiinţării restricţiilor asupra plăţilor curente şi convertibilitatea în aur a dolarului pentru stocurile deţinute de băncile naţionale ale ţărilor membre; - realizarea unui volum de rezerve internaţionale adecvat necesităţilor de echilibrare a balanţelor ţărilor membre, rezerve compuse din stocurile de valută convertibile, creanţele faţă de F.M.I. şi deţinerile de DTS.

Crearea sistemului valutar de la Bretton Woods a însemnat un semnificativ succes al ideii de cooperare internaţională în domeniul finaciar-monetar, precum şi un succes al concepţiei că o monedă naţională poate îndeplini funcţii internaţionale. Pentru SUA care a profitat de conjunctura favorabilă de după război, sistemul a generat mari avantaje economico-finaciare, care au asigurat supremaţia dolarului faţă de celelalte valute ale lumii. SUA şi-a asumat şi importante răspunderi internaţionale, în principal aceea de a asigura stabilitatea dolarului faţă de aur şi de celelalte monede naţionale.

Sistemul a funcţionat satisfăcător atâta vreme cât contradicţiile sale inerente au putut fi atenuate de situaţia deosebită care a existat în anii postbelici şi de eforturile SUA de a-şi menţine şi consolida rolul de principală putere economică. O serie de critici ai sistemului (R. Triffin, J. Rueff, M. Kaldor, F. Bergesten, etc.) au relevat însă unele deficenţe încă înainte ca acestea să se manifeste în toată amploarea lor şi au arătat că principala condiţie pentru menţinerea sistemului hibrid adoptat la Bretton Woods (rezultat din combinarea unor principii parţiale ale funcţionării etalonului aur-devize cu unele principii puse la baza funcţionării etalonului aur-clasic) este respectarea regulii convertibilităţii.

29

Evoluţiile ulterioare au pus în evidenţă cauzele mai adânci ale crizei sistemului. Dificultăţile s-au manifestat în toate domeniile. Universalitatea, de pildă, nu s-a putut realiza, o serie de state rămânând în afara sistemului. Fixitatea parităţilor şi cursurilor valutare, condiţie esenţială pentru disciplinarea relaţiilor de plăţi internaţionale şi deci, pentru crearea unei atmosfere de încredere, nu a putut fi nici ea realizată, în principal datorită dezvoltării inegale a ţărilor membre, a efectelor crizei economice şi financiare, diferite de la o ţară la alta, a inflaţiei, de asemenea, diferită ca intensitate de la o ţară la alta, a dezechilibrelor de proporţii neobişnuite ale balanţelor de plăţi ale unor ţări.

Convertibilitatea reciprocă a monedelor nu a putut fi realizată decât parţial, ca urmare a menţinerii sau chiar a accentuării în unele ţări a restricţiilor valutare şi de plăţi, iar convertibilitatea în aur a dolarului a fost abandonată în anul 1971. Nici asigurarea unui volum adecvat de lichidităţi internaţionale, unul din principalele elemente ale echilibrului financiar global, nu a fost posibilă, la început manifestându-se o penurie acută de mijloace de plată internaţionale, în principal în statele partenere ale SUA, iar apoi un exces inflaţionist de lichidităţi şi o distribuţie defectuoasă a acestora între ţări. Eforturile FMI pentru remedierea dezechilibrului rezervelor de mijloace de plată internaţionale, prin extinderea creditelor acordate în regim de drepturi normale de tragere, prin introducerea drepturilor speciale de tragere şi a unor facilităţi destinate ţărilor mai sărace, nu au reuşit nici până în prezent.

În aceste condiţii, principiile sistemului valutar instituit la Bretton Woods au devenit inaplicabile, fapt ce a făcut să se vorbească de o criză a sa. La 15 august 1971, prin măsurile luate de SUA pentru apărarea dolarului (constând, printre altele, în desprinderea dolarului de aur prin încetarea convertibilităţii lui în aur), precum şi trecerea la cursurile valutare flotante, sistemul a fost de facto lichidat, situaţie consacrată şi de jure prin modificarea în 1978 a statutului FMI. Încercările de reformă a sistemului din anii 1972-1974 au eşuat şi ele.

Cele două mari dificultăţi cu care s-a confruntat sistemul au derivat din contradicţia dintre caracterul internaţional al schimburilor economice şi caracterul naţional al mijloacelor de plată utilizate în aceste schimburi, având în vedere că la Bretton Woods nu a fost creată o monedă internaţională, ci dolarului american, deci unei monede naţionale, i s-au atribuit funcţii internaţionale. Vicisitudinile sistemului au reflectat de asemenea, accentuarea contradicţiilor dintre statele contemporane, instabilitatea economică, competiţia dintre state pentru sferele de influenţă, accentuarea decalajelor dintre popoarele bogate şi sărace, consumul iraţional de materii prime şi energie etc.

În prezent, nu se poate vorbi de existenţa unui sistem valutar propriu-zis, ci numai de tendinţa de a se ajunge pe cale evolutivă la un sistem valutar intrenaţional, FMI luând în acest scop unele măsuri graduale, în funcţie de situaţia economică, financiară şi monetară internaţională. De fapt şi aceste măsuri se confruntă cu o serie de dificultăţi majore, cum ar fi: criza economică care persistă într-o serie de state ale

30

lumii, instabilitatea internă a multor monede naţionale; flotarea cursurilor valutare; dezechilibrele profunde ale balanţelor de plăţi; menţinerea prerogativelor monetare de excepţie ale SUA şi ale altor ţări dezvoltate; masa enormă de dolari aflată în circulaţie în afara teritoriului SUA; rapiditatea cu care se modifică raportul de forţe pe plan mondial; datoria externă copleşitoare a ţărilor în curs de dezvoltare.

Majoritatea specialiştilor consideră că pentru realizarea uni nou sistem pe baze echitabile sunt necesare câteva condiţii prealabile, printre care: flexibilitatea cursurilor valutare, însă cu evitarea mişcărilor anarhice şi de prea mare amplitudine; angajamentul ţărilor cu mari excedente ale balanţelor de plăţi externe de a furniza ţărilor deficitare o finanţare compensatoare pe termen lung; controlul concertat asupra creşterii lichidităţilor internaţionale, astfel încât crearea unor asemenea lichidităţi să nu rezulte din politica expansionistă a unei mari puteri care, prin inflaţie, să obţină în mod neloial anumite avantaje competitive.

2.6 Sistemul Monetar European

Dezorganizarea sistemului valutar internaţional, creat prin acordul de la Bretton Woods, a impus elaborarea unei strategii de cooperare monetară între ţările Europei Occidentale. Integrarea monetară şi europeană s-a dovedit a fi însă un proces dificil, realizându-se în mai multe etape succesive în care s-au creat instituţii specifice, cum au fost: - Mecanismul şarpelui monetar ( 1972-1978); - Sistemul Monetar European (1979-1991); - Uniunea Monetară Europeană (1992, şi în prezent).

a) Mecanismul şarpelui monetarTrecerea de la cursurile de schimb fixe la cursurile flotante fără nici un fel de

limitări ale abaterilor, a simplificat incertitudinile cu privire la evoluţiile viitoare ale raporturilor valorice dintre diferite monede, cu efecte nocive asupra schimburilor economice. Intr-un asemenea context, mai multe ţări europene, în dorinţa de a avea o zonă de stabilitate monetară, au hotărât instituirea unui mecanism, la care au aderat Germania Federală, Franţa, Anglia, Belgia, Luxemburgul, Danemarca, Olanda, Norvegia, Suedia, Irlanda şi Italia. Monedele ţărilor membre puteau evolua faţă de dolarul SUA, mai întâi cu abateri de 1,125%, iar apoi de 2,25%. Metoda de stabilizare a cursului valutar în cadrul şarpelui monetar era aceeaşi ca şi la cursurile fixe practicate în cadrul Fondului Monetar Internaţional, adică vânzarea şi cumpărarea valutelor ce tindeau să iasă din tunel.

În afara tunelului de fluctuaţie admis faţă de dolar, ţările participante la mecanismul şarpelui monetar au stabilit şi o metodă de fluctuare concertată a monedelor, în cadrul unei marje de 1,2%, între cursul monedei celei mai puternice şi cursul monedei celei mai slabe. Această mişcare corelată a cursurilor în cadrul tunelului a fost denumită şarpele în tunel.

31

Marjele de fluctuaţie, atât în afara cât şi în interiorul tunelului, fiind mici, nu au putut fi controlate, fenomen ce a determinat retragerea din mecanism a unor ţări ca Franţa şi Anglia, care au trecut la flotarea liberă a monedelor lor. La 5 decembrie 1978 s-a hotărât renunţarea la acest mecanism.

b)Sistemul Monetar EuropeanA fost instituit la 13 martie 1979, cu participarea Franţei, Germaniei Federale,

Belgiei, Italiei, Danemarcei, Olandei, Luxemburgului şi Angliei. Funcţionarea sa s-a bazat tot pe practicarea cursurilor fixe în interiorul unor limite, cu intervenţii pe pieţele valutare atunci când apărea pericolul de a ieşi în afara marjelor de fluctuaţie admise, stabilite la 2,25%, excepţie făcând Italia. În sistem s-a renunţat la valorile paritare aur, care au fost înlocuite cu o unitate de cont denumită ECU. Valoarea unei unităţi ECU a fost definită pe baza coşului de monede ale ţărilor membre, ponderea fiecărei monede în coş reflectând, de regulă, ponderea diferitelor ţări sub raport economic în cadrul sistemului. ECU-ul a devenit punct de referinţă în cadrul sistemului. Fiecare ţară membră, în raport de puterea de cumpărare a monedei sale a stabilit un curs faţă de ECU, numit curs central.

Prin compararea cursurilor centrale între ele au rezultat cursurile pivot bilaterale cunoscute sub denumirea de cursuri oficiale ale sistemului. Cursurile efective puteau fluctua în cadrul cursului pivot bilateral, influenţat de marjele de fluctuaţie de 2,25%. Intervenţiile băncilor de emisiune se efectuau când cursul pieţei tindea să iasă din marjele cursului pivot şi fluctuaţiile admise. Tunelul dispunea de limite de divergenţă situate la 1,70%, limite care odată atinse, declanşau în mod preventiv, acţiuni de intervenţie pe piaţa monetară, pentru a preântâmpina ieşirea cursului de schimb din tunel. Pentru finanţarea intervenţiilor a fost instituit Fondul European de Cooperare Monetară. Băncile centrale ale ţărilor membre s-au obligat să depună la acest fond 20% din deţinerile lor de aur şi 20% din rezervele brute de dolari, primind în schimb echivalentul în ECU.

Sistemul Monetar European s-a dovedit superior şarpelui monetar pentru că a prevăzut posibilitatea unor realinieri ale cursurilor, atunci când situaţia o impunea, şi pentru că a creat un fond pentru practicarea intervenţiilor în susţinerea cursurilor. Totodată, un mecanism util s-a dovedit a fi reconsiderarea raportului oficial între ECU şi dolar. In unele perioade, ca de pildă aprilie 1986-ianuarie 1987, deci în mai puţin de un an, s-au produs patru mutaţii în nivelul cursului de schimb ECU/dolar.

c) Uniunea Monetară Europeană Deşi, începând cu anul 1980, ECU a început să fie utilizat şi în operaţunile cu caracter comercial sub denumirea de ECU privat, nu a fost posibilă crearea unei pieţe financiare integrate. Cu toate că în 1990 prin zona CEE se derulau peste 60% din tranzacţiile financiare internaţionale, totuşi activele externe ale băncilor comunitare erau constituite în aceeaşi proporţie din dolari SUA, moneda americană reprezentând o serioasă ameninţare pentru fragilul produs monetar european. Se impunea, într-un asemenea context, protejarea ECU prin transformarea sa din simplă monedă de cont

32

în monedă cu funcţie de rezervă şi de mijloc de plată. O asemenea decizie a fost luată la 10 decembrie 1991, prin Tratatul de la Maastricht prin care s-au pus bazele juridice şi politice ale Uniunii Monetare. Prin tratatul de la Maastricht s-a preconizat evoluţia spre Uniunea Monetară în trei etape.

In prima etapă, care s-a finalizat în anul 1993, statele membre au făcut eforturi, îndeosebi pentru a adapta propria politică economică cerinţelor îmbunăţirii coordonării între politicile naţionale. La 1 noiembrie 1993, tratatul a intrat în vigoare fiind ratificat de ţările membre.

In a doua etapă, cu desfăşurare până la finele anului 1996, statele membre şi-au propus să întărească convergenţa rezultatelor lor economice, măsurabile prin patru indicatori, cărora li s-au stabilit nivele de atins. Aceşti indicatori, cu respectivele nivele, sunt:- diferenţierile ratei anuale a inflaţiei anuale nu trebuie să depăşească 1,5%; - cursul de schimb al monedelor nu trebuie să înregistreze variaţii mai mari de 2,25%;- marja ratei dobânzii pe termen lung, nu trebuie să depăşească 2%;- deficitele bugetare nu trebuie să depăşească 3% faţă de PIB, iar nivelul datoriei publice să nu fie mai mare de 60% faţă de PIB.

Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale şi Fondul European de Cooperare Monetară au fost înlocuite de Institutul Monetar European, format din guvernatorii băncilor centrale şi dintr-un preşedinte numit de şefii de stat şi guvern. Ulterior, a fost creat Sistemul European al Băncilor Centrale format din Banca Centrală Europeană şi din băncile centrale ale ţărilor membre.

In cadrul celei de-a treia etape s-a avut în vedere trecerea de la o pluralitate de monede comunitare la o monedă comună unică. De fapt, făcându-se unele compromisuri, începând cu 1 ianuarie 1999, 11 din cele 15 ţări aparţinând comunităţii au fost admise în Uniunea Monetară Europeană. Acestea au renunţat definitiv la identitatea monetară, asumându-şi mixarea propriilor monede în monedă unică, EURO, care a fost definită prin valoarea oficială a ECU la 1 ianuarie 1999.

2.7 Sistemul monetar al României

2.7.1 Crearea sistemului monetar al leuluiCa o consecinţă a continuităţii vieţii economice şi social politice a poporului

român, pe teritoriul de azi al ţării noastre, s-au manifestat de-a lungul anilor, în forme specifice, principalele fenomene monetare cunoscute în istoria societăţii omeneşti.

Apariţia primilor bani pe teritoriul României este situată de cercetarile numismatice în secolul V î.e.n., când se desemnează existenţa în circulaţie a unor piese monetare provenite din Histria, asemănătoare cu cele emise de cetatea grecească din nordul Mării Negre, Olbia, dar de dimensiuni mai reduse. Cele mai vechi monede bătute pe teritoriul de azi al ţării noastre sunt cele al Histriei, în

33

secolele V-IV î.e.n. (drahme, oboli şi hemioboli de argint). Circulaţia acestor monede şi mai târziu a monedelor de bronz pune in evidenţă gradul ridicat de dezvoltare a activităţii economice în Histria şi in zonele limitrofe, relevând faptul că este vorba de primul sistem monetar instituit pe teritoriul ţării noastre.

În Dacia preromană au circulat stateri de aur şi argint, drahme şi alte monede macedonene, iar între anii 280-150 î.e.n. s-a extins baterea monedei de geto-daci, după modelul şi normele ponderale ale tetradrahmelor macedonene. Începând cu Burebista, monedele autohtone au început să fie înlocuite cu monede romane care s-au impus prin calitatea lor superioară.

În timpul stăpânirii romane, sistemul monetar roman, mai bine organizat, a fost adoptat şi în Dacia. Monede romane din aur, argint si bronz, cum ar fi aures-ul, denarul, sestorţiul, assul au fost bătute şi în atelierele din Dacia.

După retragerea aureliană vechile oraşe romane şi-au pierdut importanţa economică şi politică, iar asupra populaţiei daco-romane au năvălit popoarele migratoare. Viaţa economică, deşi revenită la forme naturale, nu a încetat, dar monedele romane, rămase fără putere circulatorie legală, au început să dispară din circulaţie, fiind tezaurizate. Cu toate acestea, izvoarele istorice vorbesc despre organizarea unor târguri periodice la Dunăre şi de continuarea comerţului pe vechiul drum al chihlimbarului, fapt ce atestă menţinerea legăturilor economice dintre populaţia de la nordul şi sudul Dunării. Pătrunderea însă în această perioadă, a populaţiilor slave de agricultori a grăbit procesul de formare a obştilor săteşti, dar a restrâns şi mai mult circulaţia monetară.

În preajma secolului al X-lea cele mai cunoscute monede care au circulat pe teritoriul ţării noastre au fost cele bizantine. Începând cu secolul al XI-lea, în Transilvania au început să pătrundă monedele unguresti, iar din secolul al XII-lea cele occidentale. În perioada 1241-1294, după marea invazie tătară, în vestul Transilvaniei au aparut dinarii banali. Emişi de banii Sloveniei, cu un conţinut superior de metal preţios, ei s-au impus în circulaţie. Se pare că în denumirea acestora trebuie căutată originea cuvântului romanesc de bani. După 1250 a funcţionat o monetărie în zona episcopiei Cenadului, iar după 1336 au fost înfiinţate monetării şi la Sibiu, Oradea, Satu Mare, Lipova, emisiunile monetare dobândind o anumită regularitate.

Printre cele aproape patruzeci de feluri de monedă care au circulat in Transilvania în prima jumătate a secolului al XIV-lea, demnă de menţionat este dinarul banal de Cluj, o monedă autohtonă, a cărei prezenţă marchează începutul baterii de monedă pe teritoriul actual al României. În Muntenia, primele monede proprii, ducaţii, dinarii şi banii, au fost bătute de Vladislav Vlaicu, iar în Moldova de Petru Muşat, care a adoptat ca etalon argintul şi grosul ca piesă monetară de bază. Primele monede româneşti au circulat paralel cu cele străine. Şi alţi domnitori ai ţărilor române au bătut monede proprii.

34

Începând cu secolul al XVI-lea s-a intensificat aservirea otomană, iar ca urmare a dependenţei politice, domnitorii români au pierdut dreptul de a bate monedă. Comerţul exterior al ţărilor romane a devenit monopol turcesc, atenuat într-o oarecare măsură după pacea de la Kouciuk-Kainargi, dar menţinut până după pacea de la Adrianopol. În aceste condiţii, ţările române au devenit din punct de vedere monetar un câmp în care au circulat monede străine bune, dar mai ales rele, din toate ţările vecine. Această situaţie haotică a fost denumită de unii specialisti drept sistem comercial, în sensul absenţei complete a reglementarilor monetare.

Lista monedelor care au circulat în această perioadă este foarte lungă, ele fiind confecţionate din cele mai diverse metale, fapt ce sugerează dimensiunile confuziei şi pagubele pricinuite producţiei şi comerţului românesc. De remarcat însă, că deşi pentru aceste monede lipseau reglementarile legale privind valoarea lor justă şi conformă cu cea intrinsecă, în diverse perioade unora li s-a conferit o oarecare autoritate oficială, în sensul că datorită calităţilor lor superioare sau unor considerente politice erau preferate în plăţile către vistierie. Demn de menţionat este şi faptul că, deşi Transilvania s-a aflat şi ea în raporturi de vasalitate faţă de Turcia, iar de la sfârşitul secolului al XVII-lea sub dominaţia habsburgică, ea a continuat să desfăşoare o oarecare activitate monetară autonomă, bătând ducaţii de aur, talerii de argint, groşii etc. În paralel au circulat în aceasta parte a ţării şi o serie de monede străine, îndeosebi austriece.

Primele încercări de a pune ordine în activitatea monetară s-au făcut prin Regulamentele Organice, acte prin care s-a adoptat atât în Ţara Româneasca cât şi în Moldova sistemul bimetalist, cu raportul de valoare dintre aur si argint fixat de stat. Ca monedă de aur a fost ales ducatul, iar ca monedă de argint sfanţul. Talerul – leu, cu circulaţie efectivă in Ţările Române încă din secolul al XVII-lea, dispăruse la finele secolului al XVIII-lea, dar a fost menţinut prin uz general ca monedă de calcul. Deci, el a fost consacrat mai departe în această funcţie de Regulamentele Organice.

În urma unirii Principatelor Române, în 1859, s-a pus problema creerii unei monede naţionale, romanatul, cu subdiviziunile decima, banul şi bănişorul, dar datorită opoziţiei turceşti, legea monetară, deşi dezbătută de corpurile legiuitoare nu a mai fost promulgată. Drept urmare, au continuat să circule o serie de monede străine, cum ar fi napoleonul, lira, icosarul, sfanţul, rubla etc. Concomitent, talerul-leu şi-a păstrat funcţia de monedă de calcul.

Abia în anul 1867, prin Legea din 25 martie, s-a pus capăt haosului monetar, instituindu-se primul sistem monetar naţional. În esenţă, prin această lege, în conformitate cu îndelungata tradiţie a talerului-leu, cunoscut de populaţie, unitatea monetară naţională a primit denumirea de leu, care din monedă de calcul a devenit monedă efectivă, fiind definită prin cinci grame de argint cu titlul 835/1000. Normele de ponderare adoptate au fost cele zecimale, un leu fiind egal cu 100 de bani. Concomitent cu monedele de argint au dobândit drept legal de circulaţie şi monedele de aur, leul de aur fiind definit prin 0,3226 gr. aur cu titlu 900/1000, adoptându-se

35

astfel sistemul bimetalist după modelul Uniunii Monetare Latine. De asemenea, a fost reglementată circulaţia monedelor divizionare bătute din aramă. Piesele prevăzute expres de lege erau: 20, 10 si 5 lei din aur; 2, 1 si 0,50 lei din argint; 10, 5, 2 şi 1 ban din aramă. În scopul baterii de monedă, a fost infiinţată în 1870 la Bucureşti prima monetarie naţională.

Războiul de independenţă a impus în România utilizarea semnelor monetare de hârtie sub forma biletelor ipotecare. După izbucnirea războiului s-a legalizat emisiunea de către stat a unor titluri de credit public garantate prin ipotecă de gradul întâi asupra bunurilor statului. Destinate iniţial pentru a fi folosite cu curs forţat pentru plata creditorilor statului, ele au fost primite la valoarea lor nominală şi de către casieriile statului pentru stingerea obligaţiilor publice. Deoarece au corespuns unei creşteri reale a nevoilor de plată, ca urmare a intensificării activităţii economice în acea perioadă, biletele ipotecare nu au fost numai un simplu expedient temporar pentru procurarea de resurse financiare necesare statului, ci şi o inovaţie monetară reuşită. Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în alte ţări europene cu ocazia primelor experimente cu semnele monetare de hârtie, biletele ipotecare nu au fost generatoare de inflaţie.

Circulaţia monetară a fost în continuare influenţată de înfiinţarea Băncii Naţionale şi a altor bănci, cum au fost Banca Naţională a Moldovei, Banca României, Societatea de Credit Funciar etc. Concepută după un model belgian, Banca Naţională a fost autorizată să emită bancnote garantate prin portofoliul de cambii şi prin rezerva de metale preţioase, aflată într-o proporţiei de 1/3 din masa monetară în circulaţie. Primele bancnote au fost emise la 20 noiembrie 1880, acestea fiind, de fapt, vechile bilete ipotecare, retrase din circulaţie printr-un împrumut acordat de Banca Naţională statului, ştampilate şi repuse în circulaţie. Ulterior, aceste bancnote improvizate au fost retrase din circulaţie şi înlocuite cu alte tipuri.

Sistemul bimetalist adoptat in 1867, cu raportul între aur şi argint de 1/14,38 s-a confruntat în anii ce au urmat cu dificultăţile sale specifice, raportul comercial de valoare între aur şi argint stabilit pe piaţă îndepărtându-se sensibil de la raportul prevăzut de lege. În aceste condiţii, prin lege, în anul 1890 a fost abrogată definiţia legală a leului în argint, rămânând în vigoare doar definiţia în aur. În acest mod a fost adoptat şi în România sistemul monometalist–aur, monedele de argint rămânând în circulaţie ca piese divizionare.

În perioada 1890-1916, reţeaua bancară a cunoscut o expansiune deosebită. Drept urmare, cantitatea de bancnote puse în circulaţie, îndeosebi prin rescont la Banca Naţională a cunoscut aceeaşi evoluţie. Această creştere, legată de amplificarea deverului operaţiunilor efectuate de bănci, a avut loc în mod continuu, dar în proporţii care până la intrarea României în primul razboi mondial nu a generat fenomene inflaţioniste.

În Transilvania, încadrată politic şi administrativ în monarhia austro-ungară, a circulat, după încheierea convenţiei monetare cu Prusia, florinul de argint. Deşi au

36

circulat în paralel, pe baze comerciale, şi unele monede de aur, precum şi unele monede de argint de bună calitate, deprecierea generală a argintului a făcut ca florinul austro-ungar să fie considerat o monedă slabă. Drept urmare, in 1892 a fost adoptat sistemul monometalist–aur, moneda principală fiind coroana, divizibilă în 100 de fileri. A fost menţinut însă în circulaţie şi florinul de argint, cu un raport de valoare oficial faţă de aur mult superior celui de piaţă.

Pe măsura creşterii numărului băncilor şi capitalului lor, s-a extins şi circulaţia bancnotelor, îndeosebi a celor emise de Banca Austro–Ungariei şi puse în circulaţie prin rescontul băncilor comerciale. De asemenea, a circulat în permanenţă moneda de hârtie.

2.7.2 Sistemul monetar al Românieiîn perioada interbelică

În timpul primului război mondial, tezaurul Băncii Naţională a fost expediat la Moscova. Cu toate acestea, guvernul român refugiat la Iaşi a contractat împrumuturi succesive la Banca Naţională pentru acoperirea cheltuielilor de război. Drept consecinţă, bancnotele puse în circulaţie nu mai aveau calitatea de bani de credit ci de monedă de hârtie neconvertibilă în aur şi cu curs forţat. Monedele cu valoare intrinsecă au dispărut din circulaţie, convertibilitatea fiind suspendată încă din momentul izbucnirii ostilităţilor. Bancnotele devenite neconvertibile au cunoscut o puternică degradare inflaţionistă.

Pe de altă parte, în teritoriul românesc ocupat, puterile ocupante au sechestrat sediul Băncii Naţionale şi au pus în circulaţie prin Banca Generală Română bani de război, adică monedă de hârtie fără acoperire şi cu curs forţat denumită tot leu.

Aceiaşi degradare inflaţionistă a cunoscut-o circulaţia monetară şi în Transilvania, îndeosebi ca urmare a seriilor de împrumuturi acordate statului de Banca Austro-Ungariei în preajma şi în timpul războiului. Monedele cu valoare intrinsecă au dispărut din circulaţie, iar cantitatea de bancnote neconvertibile şi cu curs forţat a crescut de 14 ori.

În aceste condiţii, perioada interbelică a debutat în România printr-un haos monetar de mari proporţii, haos provocat de marea varietate a semnelor monetare existente în circulaţie. În acest context, se impuneau măsuri energice de asanare monetară. Dar, abia în anul 1920, cu o tardivitate ce a dat nastere la numeroase speculaţii, s-a realizat unificarea monetară.

Efectele unificării nu au fost însă cele scontate. Cu toate că în perioada 1923-1928, situaţia financiară a statului s-a ameliorat, înregistrându-se în unii ani chiar şi excedente bugetare, datorită acţiunii nocive exercitată de alţi factori, inflaţia a continuat să se manifeste destul de virulent. Pentru eradicarea ei, după o revalorizare nereuşită încercată în anul 1925, a devenit necesară o reformă monetară de mari proporţii, care să conducă la stabilizarea leului.

37

O asemenea reformă a fost declanşată în anul 1928, pentru realizarea ei recurgându-se la împrumuturi externe şi la specialişti străini. In conformitate cu prevederile legii de stabilizare, a fost menţinută denumirea de leu pentru unitatea monetară naţională, care a fost definită prin 10 mg. aur cu titlul 900/1000. Prin aceiaşi lege s-a restabilit convertibilitatea la vedere a bancnotelor, dar numai în lingouri aur sau în devize aur, la alegere. Pentru reuşita reformei de stabilizare au mai fost reglementate o serie de acţiuni, cum ar fi ventilarea portofoliului putred de cambii al Băncii Naţionale şi asanarea arieratelor acesteia, consolidarea datoriei externe a statului, trecerea domeniului public pe sistemul regiei comerciale, refacerea căilor ferate şi şoselelor în vederea stimulării activităţii economice. Dar cu toate măsurile financiare şi de tehnică monetară adoptate, datorită izbucnirii marii crize din anii 1929-1933, operaţiunea de stabilizare nu a generat efectele scontate. Ca urmare a situaţiei economice dificile, Banca Natională a fost constrânsă începând cu anul 1932, să introducă restricţii asupra comerţului cu devize, măsură ce a echivalat cu restrângerea convertibilităţii şi abandonarea principiilor monetare adoptate prin legea de stabilizare din anul 1929.

În perioada 1933-1940, o serie de factori, cum ar fi efectele crizei mondiale, deficienţele de structură ale economiei noastre interbelice, creşterea progresivă a cheltuielilor militare, tendinţele spre autarhie şi economie de război etc., au provocat o puternică inflaţie. În aceste condiţii, principalele caracteristici monetare ale perioadei respective au fost creşterea inflaţionistă a masei monetare în circulaţie şi a preţurilor, dezorganizarea aparatului bancar şi de credit, instituirea de restricţii valutare şi suspendarea convertibilităţii leului, instabilitatea finanţelor publice, penetrarea capitalurilor străine, îndeosebi a celor germane. De fapt, încă înainte de intrarea ţării în război. Germania reuşise să-şi subordoneze economia românească. Produsele româneşti, cu desfacere în perioada anterioară pe pieţele tradiţionale în valută convertibilă, au început să fie livrate Germaniei şi aliaţilor ei prin clearing, deşi Germania nu a livrat în schimb produsele industriale convenite decât în măsura în care serveau înarmarea. Deoarece România a livrat petrol, cherestea, cereale şi alte produse alimentare, iar Germania a oferit în schimb, în cantităţi mult mai mici, doar echipament militar, din care o mare parte a fost distrus după începerea ostilităţilor, pe piaţa românească s-a manifestat o acută penurie de produse de bază încă înainte de izbucnirea războiului, lipsă care s-a accentuat în perioada ulterioară.

2.7.3 Cerinţele restructurării sistemului monetarîn condiţiile tranziţiei la economia de piaţă

Pe parcursul celui de-al doilea război mondial guvernul român a recurs la împrumuturi succesive la Banca Naţională precum şi la împrumuturi facultative şi forţate de la populaţie. În consecinţă, cantitatea de bancnote în circulaţie a crescut şi ea, dar nu prin împrumuturi acordate de Banca Naţională sectorului productiv ci prin împrumuturi acordate statului şi furnizorilor săi şi utilizate pentru finanţarea

38

războiului. Ca urmare a creşterii excesive a masei monetare şi reducerii cantităţii de bunuri şi servicii supuse realizării, datorită încetinirii activităţii economice şi distrugerilor provocate de război, preţurile au cunoscut o creştere vertiginoasă, dezorganizând complet circulaţia monetară.

După aderarea la coaliţia antihitleristă, în august 1944, situaţia economică, financiară şi monetară a statului român s-a menţinut deosebit de gravă. Deşi încă din 1945, Banca Naţională a fost etatizată, fiind create premisele pentru controlul riguros asupra creditului şi emisiunii, masa monetară a continuat să crească. În acest context, la 15 august 1947 a fost realizată o nouă reformă monetară menită să pună capăt speculaţiilor pe seama creşterii dezordonate a preţurilor şi să sterilizeze excesul de semne monetare existente în circulaţie. Prin legea monetară adoptată a fost stabilit un nou conţinut legal al leului, respectiv 6mg. aur cu titlul de 900/1000, fără să se prevadă însă obligativitatea Băncii Naţionale de a converti în aur bancnotele emise. Leii vechi au fost schimbaţi în lei noi la raportul general 20.000/1, însă au fost primiţi la schimb numai în cadrul unor plafoane variabile în funcţie de ocupaţia prezentatorului. Disponibilităţile băneşti ale întreprinderilor productive au fost primite la preschimbare în sume limitate, iar întreprinderile comerciale nu au avut deloc acces la schimb. Deci, retragerea din circulaţie a leilor vechi s-a realizat fie prin preschimbare, fie prin sterilizare.

Deşi momentan a fost utilă, reforma monetară din 1947 nu a putut asigura stabilitatea leului. Drept urmare, în ianuarie 1952 s-a procedat la o altă reformă monetară. Leul a fost definit atunci prin 0,079346 g. aur şi s-au pus în circulaţie semne monetare noi. Sumele emise la preschimbare nu au fost plafonate, dar raportul de schimb a fost diferenţiat în funcţie de suma prezentată şi de ocupaţia prezentatorului.

După 1952 nu au mai fost reforme monetare de amploare. De menţionat este redefinirea leului în 1954, prin 0,148112 g. aur, fără implicaţii interne majore. A fost vorba, de fapt, despre o realiniere monetară impusă de modificarea parităţii valutare a rublei şi a altor monede ale ţărilor vecine.

Demn de menţionat este însă schimbarea concepţiei cu privire la rolul banilor şi economiei băneşti. În optica specialiştilor utopici banii sunt doar un instrument de exploatare şi nu o modalitate fundamentală de organizare, reglare şi validare a producţiei sociale. Plecându-se de la această premisă, şi în ţara noastră s-a trecut la anihilarea funcţiilor lor, pentru a se face loc dirijării de la centru, prin plan, a întregii activităţi din economie. În acest sens au fost decuplate şi anihilate mecanismele esenţiale ale funcţionării economiei de piaţă, de autoreglare a acesteia şi, în acelaşi timp, de propulsare a economiei spre nivelele mai înalte de eficienţă. Fiecare decuplare de astfel de mecanisme s-a constituit într-o modalitate de asigurare a supremaţiei necenzurate a planului, indiferent de atributele sale calitative.

De exemplu, preţurile nu s-au mai format în condiţii de piaţă, prin confruntarea cererii cu oferta, iar rentabilitatea rezultată din astfel de preţuri artificiale era la

39

rândul ei o mărime artificială. Deciziile privind alocările de resurse în investiţii nu se mai luau de întreprinderi pe baza criteriilor economice şi financiare, ci în numele unor strategii macroeconomice, care adesea nu s-au confirmat. Autonomia întreprinderilor a devenit în aceste condiţii o ficţiune, iar conducerea de la centru o realitate împovărătoare ce se realiza prin organe, reglementări şi personal supradimensionate, costisitoare şi ineficiente.

Suprimarea drepturilor întreprinderilor de a vinde şi de a cumpăra pe credit, în ideea de a favoriza controlul de la centru, eliminarea creditului comercial şi a înscrisurilor cambiale şi subordonarea activităţii băncilor faţă de o planificare excesivă, au lipsit economia naţională de aptitudinea vitală a adaptării la necesităţi, care sunt departe de a fi cu totul previzibile şi neschimbătoare.

Eliminarea bursei de valori şi deci, a unui sistem elastic de mobilizare de fonduri pentru investiţii, de redistribuire a acestor fonduri, ca efect al aprecierilor masei mari a agenţilor economici, a costituit de asemenea, o cale păgubitoare de îndepărtare a acestora de la deciziile economice.

O altă expresie a sterilizării funcţiilor banilor a reprezentat-o decuplarea monedei naţionale de la circuitul economic mondial, prin generalizarea neconvertibilităţii. Nivelul multiplilor coeficienţi de transformare a valutelor în moneda proprie-subiectiv determinat, în afara pieţei monetare, a fost departe de a fi reprezentativ şi echitabil. Stabilite şi menţinute cu artificialitate, aceste cursuri de schimb nu au putut nici măsura, nici promova eficienţa.

În condiţiile tranziţiei economiei româneşti la economia de piaţă, problema restructurării sistemului monetar se impune a fi soluţionată, în primul rând, în mod global. O asemenea abordare globală implică înlocuirea instrumentelor valorice – ca mijloace de acţiune directă a statului – cu liberalizarea manifestării lor, ca expresie a jocului factorilor pieţei. Astfel, preţurile, investiţiile, creditarea, activitatea bancară, etc. nu vor mai fi hotărâte nemijlocit de către organele de stat, predeterminate pe orizonturi mai lungi sau mai puţin lungi, ci vor dobândi aptitudinea de a reflecta descentralizat şi în fiecare moment situaţia din economie. Statul va acţiona pe căi indirecte pentru a influenţa evoluţia economică, îndeosebi prin comenzile sale, prin politica impozitelor, a susţinerii unor activităţi prin prime, subvenţii, taxe vamale, susţinerea cursului de schimb al monedei naţionale. Altfel spus, tranziţia spre economia de piaţă impune o mutaţie semnificativă dinspre metodele directe, administrative de intervenţie a statului, spre metode indirecte, de influenţare pe cale economică a diferiţilor agenţi.

În al doilea rând, în contextul trecerii la economia de piaţă, restructurarea sistemului monetar trebuie abordată în mod analitic, în sensul analizei fiecărei ipostaze de manifestare a banilor.

De pildă, este raţional ca, în condiţiile dezvoltării iniţiativei particulare, impusă de economia de piaţă, finanţarea de la bugetul statului a activităţii economice să se restrângă, iar creditarea bancară să se extindă şi să devină tot mai elastică. În

40

aceste condiţii e logic ca bugetul să-şi restrângă funcţia de redistribuire a produsului intern net, realizându-se o descentralizare semnificativă a deciziilor economice.

Subordonarea directă a aparatului bancar faţă de puterea politică va fi inevitabil substituită prin potenţarea autonomiei băncii de emisiune faţă de guvern, iar în condiţiile creditului comercial, prin reintroducerea în circuitul economic intern a înscrisurilor cambiale şi restaurarea operaţiunilor de scont.

Schimbări de esenţă sunt necesare în sfera formării preţurilor, prin înlocuirea preţurilor administrate de autorităţi, caracterizate de o inevitabilă rigiditate, cu preţuri elastice ale pieţei. Reconsiderări de esenţă sunt necesare şi în sistemul de salarizare, incompatibil într-o economie de piaţă cu concentrarea prerogativelor în materie la organele centrale.

Schimbări vor surveni în mod inevitabil în sfera dobânzilor bancare, care vor trebui să reflecte starea economiei şi a monedei, a evoluţiei puterii de cumpărare. De asemenea, practica economică va impune ca necesară instituirea convertibilităţii externe a monedei naţionale, elasticizarea schimburilor economice internaţionale. În concluzie, tranziţia la economia de piaţă implică, într-o anumită măsură, refacerea în sens invers a parcursului spre planificarea centralizată, în care banii au fost sterilizaţi, iar reglarea producţiei s-a realizat discreţionar.

Reabilitarea banilor, act profund democratic, va crea premisele ca toţi întreprinzătorii, toată populaţia să participe prin imtermediul pieţei în întreaga ei complexitate, la cuantificarea volumului şi structurii producţiei.

41

Teste grilă

1. La baza funcţionării etalonului aur-monedă au fost puse mai multe principii. Dintre cele menţionate mai jos, vă rugăm să le precizaţi pe cele corecte:

a) retragerea aurului din circulaţia internă;b) convertibilitatea bancnotelor numai în lingouri confecţionate din aur;c) stabilirea prin lege a valorii paritare; circulaţia liberă a aurului;d) existenţa unei rezerve oficiale de aur;e) precizarea raporturilor de valoare dintre diferitele monede naţionale; baterea

liberă a monezilor din aur.2. Mecanismul intern de reglare a circulaţiei monetare în condiţiile circulaţiei libere a aurului presupune:

a) posibilitatea transformării monedelor de aur în lingouri;b) stabilirea liberă a preţului lingoului în monede de aur;c) restricţii în cotarea liberă a monedelor faţă de lingoul de aur;d) restricţii în baterea şi circulaţia liberă a monedelor de aur;e) imposibilitatea baterii libere a monedelor de aur de către cetăţeni prin

intermediul unei monetării.3. Tezaurizarea şi detezaurizarea aurului şi convertibilitatea neîngrădită a bancnotelor în aur, specifice etalonului aur-monedă, asigură:

a) realizarea unui ritm înalt al creşterii economice;b) reglarea spontană a cantităţii de monedă în circulaţie în funcţie de nevoile

economiei;c) dezechilibrarea balanţei plăţilor curente;d) flotarea liberă a cursurilor valutare;e) reprecierea puternică a monedelor slabe.

4. Punctele de intrare şi respectiv, de ieşire a aurului, definite ca limite strânse între care pot oscila cursurile valutare, sunt specifice:

a) etalonului aur-devize;b) etalonului devize;c) etalonului aur-monedă;d) etalonului aur-lingouri;e) etalonului putere de cumpărare.

5. Mecanismele stabilizatoare ale etalonului aur-monedă au putut funcţiona doar în condiţiile existenţei:

a) pieţei liber concurenţiale;b) asigurării libertăţii efective a transferurilor internaţionale de capital;c) îngrădirii circulaţiei capitalului;d) concentrării, în numai câteva ţări dezvoltate, a rezervelor de aur;e) apariţiei marilor centre financiare şi bancare ale lumii moderne.

42

6. Etalonul aur-lingouri, ca formă hibridă a etalonului aur-monedă, a permis printre altele:

a) lărgirea convertibilităţii bancnotelor în aur;b) disciplinarea emisiunii monetare interne;c) echilibrarea balanţei de plăţi externe prin exportul şi importul de aur;d) revenirea la principiile clasice puse la baza etalonului aur-monedă;e) generalizarea accesului la convertibilitate.

7. Instituţionalizarea etalonului aur-lingouri s-a concretizat prin:a) baterea liberă a monezilor de aur;b) convertibilitatea neîngrădită a bancnotelor în monede de aur;c) echilibrarea balanţei de plăţi externe prin export-import de aur şi disciplinarea

emisiunii monetare interne;d) retragerea aurului din circulaţia internă;e) constituirea unei rezerve de mijloace de plată internaţionale compusă din aur,

din valute relativ stabile şi din alte active.8. Etalonul aur-devize, formă hibridă a etalonului aur-monedă, a fost instituit pe baza recomandărilor Conferinţei Monetare Internaţionale care a avut loc la:

a) Bretton Woods, în anul 1944;b) Paris, în anul 1920;c) Londra, în anul 1933;d) Genova, în anul 1922;e) Bassel, în anul 1930.

9. Instituit ca urmare a împrejurărilor postbelice care făceau imposibilă restabilirea etalonului aur clasic, etalonul aur-devize şi-a conturat propria identitate prin mai multe trăsături. Dintre următoarele precizaţi pe cele exacte:

a) convertibilitatea bancnotelor, la alegerea băncii emitente, în aur sau în valute-aur;

b) definirea unităţii monetare naţionale printr-o anumită cantitate de aur sau în funcţie de o monedă mai puternică, convertibilă în aur;

c) baterea liberă a monezilor de aur;d) circulaţia liberă a aurului atât în interiorul ţării cât şi în exterior;e) circulaţia neîgrădită a capitalului.

10. În cadrul etalonului aur-devize conceptul de convertibilitate implică:a) procurarea mijloacelor de plată necesare pentru achitarea importurilor;b) interconvertibilitatea unei valute în alta;c) schimbarea bancnotelor numai în lingouri de aur;d) procurarea mijloacelor de plată numai pentru achitarea obligaţiilor către

organismele financiare internaţionale;e) asigurarea mijloacelor de plată necesare plăţii serviciilor prestate de străini.

11. În ordine cronologică, instituirea etalonului aur-devize a constituit prima mare derogare de la:

43

a) principiile automatiste ale funcţionării etalonului aur-monedă;b) cerinţele economiei de piaţă;c) regulile convertibilităţii în aur;d) criteriile puse la baza economiilor moderne;e) normele de funcţionare a Uniunii Monetare Europene.

12. Instituirea etalonului aur-devize a constituit o soluţie pentru:a) restrângerea masei monetare în circulaţie;b) ţinerea sub control a inflaţiei;c) sporirea masei monetare în concordanţă cu nevoile economiei fără creşterea

corespunzătoare a acoperirii metalice;d) evitarea crizelor economice;e) atenuarea ritmului creşterii economice.

13. Aplicarea principiilor aşezate la baza etalonului aur-devize s-a confruntat cu numeroase dificultăţi. Dintre următoarele menţionaţi pe cele reale:

a) apariţia unor excese sau unor insuficienţe a lichidităţilor internaţionale;b) oferirea de avantaje unilaterale ţărilor furnizoare de mijloace de plată

internaţionale;c) creşterea accentuată a rezervelor de mijloace de plată deţinute de ţările sărace;d) dezvoltarea rapidă a pieţelor financiare în ţările subdezvoltate;e) stabilitatea cursurilor valutare.

14. Funcţionarea etalonului aur-devize a generat numeroase şi complexe implicaţii. Economişti de prestigiu consideră că mai importante sunt:

a) cele de natură economică şi politică;b) numai cele de natură economică;c) exclusiv cele de natură politică;d) numai cele de natură socială;e) exclusiv cele de natură monetară.

15. Etalonul aur-devize a fost adoptat de autorităţile româneşti în baza:a) legii monetare din 1867;b) reformei monetare din 1929;c) reformei monetare din 1947;d) legii monetare din 1890;e) legii de unificare monetară din 1920.

44

Capitolul 3

CONCEPŢII ŞI TEORII MONETARE

De-a lungul anilor, în legătură cu multiplele şi complexele probleme ce vizează moneda, au apărut şi s-au conturat diverse curente de gândire, concepţii, şcoli şi orientări. Dintre acestea, mai cunoscute sunt concepţiile privind rolul banilor ca instrument tehnic al schimbului, teoria metalistă, teoria nominalistă, teoria cantitativă a monedei, teoria keynesistă şi teoria monetaristă.

3.1 Teoria banilor ca instrument tehnic al schimbului

Esenţa acestei concepţii rezidă în faptul că banii sunt consideraţi a fi rezultatul unei convenţii între oameni, adoptată pentru depăşirea dificultăţilor tehnice ale trocului. Altfel spus, banii sunt un expedient ingenios creat pentru a servi nevoilor practice ale schimbului. Elementele acestei teorii au fost sesizate încă de Aristotel, care a formulat pentru prima dată în mod explicit problema naturii complexe a acestui fel ciudat de bogăţie care este moneda, din moment ce posesorul său oricât de avut ar fi, poate la fel de bine să moară de foame ca şi cel care nu o are. Ele au fost dezvoltate de A. Smith şi D. Ricardo, analiza lor ocupând un loc, adeseori important, şi în gândirea monetară contemporană, îndeosebi sub forma concepţiei neutralităţii monedei. În opinia lui A. Smith, de pildă, banii sunt “marea roată a circulaţiei”, adică un instrument tehnic, la fel ca drumurile, căile ferate, mijloacele de transport, folosit pentru înlăturarea dificultăţilor schimbului în natură.

Limitele acestei concepţii se datorează faptului că atât A. Smith cât şi D. Ricardo nu au înţeles suficient de profund procesul genezei banilor, deoarece au văzut în forma marfă a produsului muncii o formă naturală şi nu una socială şi nu au sesizat caracterul contradictoriu al acestei forme.

3.2 Teoria metalistă asupra banilor

A apărut în secolele XVI-XVII, având ca reprezentanţi mai importanţi pe Thomas Mun în Anglia şi J.B. Colbert, în Franţa. Adepţii acestei concepţii susţineau că, pentru a îndeplini funcţiile ce-i sunt specifice, moneda trebuie să aibă o bază metalică şi că stabilitatea circulaţiei monetare este de neconceput fără existenţa

45

monedei de aur şi argint. Caracteristic acestei concepţii este, aşadar, identificarea banilor în general cu banii cu valoare intrinsecă şi a acestora din urmă cu avuţia. În realitate însă, aurul şi argintul nu îmbracă forma de bani în mod natural, ci devin bani în societate, care, în anumite condiţii istorice, le conferă utilitate şi putere de cumpărare. Pe de altă parte, deşi banii reprezintă o formă frecventă a avuţiei, ei nu sunt singura sa formă şi, mai ales, nu sunt conţinutul său. Metalismul exagerează acele funcţii ale banilor pentru îndeplinirea cărora este necesar ca ei să aibă o valoare intrinsecă. De altfel, practica a dezminţit această concepţie, deoarece chiar şi funcţia de rezervă de valoare este îndeplinită în prezent, este adevărat în anumite condiţii, de banii fără valoare intrinsecă.

Pentru cei care au admis teza metalistă, problema principală care s-a pus în continuare a fost a modului în care trebuia ancorată, de baza metalică, emisiunea bancnotelor. Această problemă a generat o aprinsă controversă în cursul secolului trecut între două importante şcoli engleze de gândire monetară: Şcoala bancară (Banking School) şi Şcoala monetară (Currency School). Polemica dintre ele a agitat spiritele europene între anii 1810-1844, spirite înfierbântate de repetatele crize financiare ale ţărilor europene.

Şcoala monetară a considerat că principala cauză a acestor crize ar fi emisiunea exagerată de bancnote, factor generator de neîncredere, de falimente bancare şi de dezordine economică. Remediul propus a fost disciplinarea emisiunii de bancnote apreciind că aceasta trebuie să se comporte în acelaşi mod ca şi baterea de monedă metalică. Practic, aceasta însemna o astfel de reglementare a emisiunii de bancnote a Băncii Angliei încât orice reducere a rezervelor sale de aur să se traducă prin reducerea egală sau proporţională a emisiunii de bancnote. Acest punct de vedere a fost însuşit de oficialităţile engleze, care l-au consacrat printr-o lege monetară celebră - “Actul Peel”, care a constituit un model de referinţă pentru numeroase ţări europene. În conformitate cu prevederile acestei legi şi cu doctrina lui D. Ricardo, care de fapt a inspirat-o, Banca Angliei putea să pună în circulaţie, fără acoperire metalică, numai o anumită cantitate de bancnote, limitată de stat şi considerată strict necesară economiei. În afară de aceasta, banca putea să emită orice cantitate suplimentară de bancnote, însă, cu condiţia să dispună de o rezervă de aur de aceeaşi valoare. În acest mod se aprecia că Banca Angliei putea să facă faţă oricând cererilor de convertire în aur a bancnotelor emise peste ceea ce se considera a fi necesarul de bani al economiei.

Şcoala bancară, reprezentată de Tooke, Fullarton, ş.a. a respins atât analiza cât şi concluziile şcolii monetare, dar ea nu a beneficiat de o expunere sistematică şi fundamentată teoretic comparabilă cu a lui D. Ricardo.

În principiu, şcoala bancară a considerat că masa monetară în circulaţie trebuie să varieze în funcţie de nevoile variabile de monedă ale economiei. În consecinţă, ea nu poate fi limitată nici printr-o decizie a statului şi nici printr-un reper natural (stocul de aur al băncii de emisiune), tot aşa de indiferent la nevoile afacerilor, în viziunea

46

partizanilor acestei concepţii, ca de exemplu cantitatea de electricitate din atmosferă. Din această cauză, reprezentanţii şcolii bancare au militat pentru orientarea băncii de emisiune spre nevoile pieţei, concretizate în cererile de credite. Dacă există mărfuri pe piaţă, afirmă ei, există cambii, iar în măsura în care cambiile se prezintă la scont, banca trebuie să pună în circulaţie bancnote. Adevărata garanţie a bancnotelor emise, trebuie să fie deci portofoliul de cambii deţinut la banca de emisiune.

Reprezentanţii şcolii bancare au urmărit îndeosebi principiul neintervenţiei statului în activitatea bancară. În prezent însă, nimeni nu mai susţine acest principiu, intervenţia statului fiind generală. Cu toate acestea, disputa dintre şcoala monetară şi şcoala bancară îşi păstrează actualitatea. Potrivit reprezentanţilor actuali ai concepţiei metaliste, statele ar trebui să asigure convertibilitatea bancnotelor emise sub egida lor, instituind astfel un mecanism spontan de reglare a masei monetare capabil să elimine arbitrariul ce se manifestă frecvent în acest domeniu.

Deşi se bucură de o anumită audienţă, ca urmare a proceselor inflaţioniste contemporane, variantele moderne ale concepţiei metaliste pledează pentru o cauză dinainte pierdută. Soluţia dificultăţilor economice actuale nu pare a fi reîntoarcerea la faza istoric depăşită a etalonului aur-monedă, ale cărui mecanisme automatiste sunt oricum incompatibile cu natura şi rolul economic al statelor contemporane, ci eliminarea cauzelor care generează excesul de monedă în circulaţie.

3.3 Teoria nominalistă

Prima reacţie împotriva concepţiei metaliste a venit din partea curentului de gândire funcţionalist şi în special a lui K. Menger, care pune accentul pe aptitudinea monedei de a fi schimbată pe o anumită cantitate de bunuri şi servicii. Totuşi, reprezentanţii curentului funcţionalist recunosc şi însemnătatea factorilor materiali pentru stabilitatea circulaţiei monetare.

A doua reacţie, de fapt cea mai importantă, împotriva concepţiei metaliste a venit din partea economiştilor nominalişti reprezentaţi de Steward, Müller, Knapp, Schumpeter, Hawtrey. Aceştia au contestat că moneda ar trebui să aibă neapărat o bază metalică, considerând că valoarea monedei este de natură juridică sau de natură social-economică. De exemplu, după Knapp “moneda este o creaţie a legii”. După nominalişti, banii sunt doar un simbol recunoscut ca atare de societate, unitate ideală de calcul cu ajutorul căreia se exprimă diferitele proporţii în care se schimbă între ele mărfurile, la fel ca punctele cu care se marchează rezultatele obţinute pe un teren de joc. Puterea de cumpărare a banilor este, în opinia lor, exclusiv o problemă convenţională, nominală, ce poate fi rezolvată de stat prin stabilirea administrativă a raportului de schimb cu mărfurile şi serviciile, sau o problemă de încredere în emitent şi în perspectivele acestei puteri de cumpărare.

Materializarea acestor elemente ale concepţiei nominaliste a pus capăt rigidităţii funcţionale a sistemelor metaliste şi a creat premisele utilizării monedei ca

47

instrument de intervenţie a statului în activitatea economică. Din acest punct de vedere, apariţia curentului nominalist a reprezentat un progres în dezvoltarea teoriei monetare.

Cu toate acestea, judecată în ansamblul său, concepţia nominalistă este la fel de unilaterală ca şi cea metalistă, pentru că exagerează latura formală, instituţional-organizatorică a instrumentului monetar. Deşi în cursul evoluţiei lor istorice banii îmbracă mai multe forme a căror latură formal-instituţională se accentuează treptat în defavoarea substanţei materiale din care este confecţionat semnul bănesc, ei nu-şi pierd prin aceasta conţinutul valoric obiectiv. Indiferent de forma lor istorică concretă, banii rămân expresia relaţiilor valorice obiective care-i leagă pe participanţii la actul schimbului. Este adevărat că expresia respectivă este recunoscută ca atare de societate fie în mod spontan, în virtutea însuşirilor valorice ale substanţei din care este confecţionat simbolul bănesc, fie în temeiul prevederilor legislaţiei monetare, care impune o anumită semnificaţie valorică pentru un semn fictiv. Însă, indiferent de aceste modalităţi, foarte diferite, de conservare a semnificaţiei simbolului bănesc, realitatea semnificată are un caracter obiectiv. În cazul tuturor formelor de bani este vorba despre o formă specială a valorii şi anume de forma în care ea apare ca separată de corpul natural al mărfurilor, având o existenţă şi o mişcare de sine stătătoare, ca valoare în general. Realitatea acestei forme a valorii se impune nu numai prin consistenţa materială a simbolului social în care se încorporează, ci şi prin funcţiile pe care le exercită în mecanismul economic şi care sunt funcţii ale banilor în general, indiferent de forma lor concret istorică.

În concluzie, relaţiile băneşti pot să devină şi devin în fapt obiect al reglementării juridice, ceea ce le conferă caracterul unor raporturi juridice, a unor instituţii sociale, dar aceasta nu desfiinţează natura lor obiectivă originară. În consecinţă, economiştii nominalişti greşesc atunci când reţin doar aspectul formal al monedei, pe care îl supralicitează până ce-l desprind complet nu numai de orice bază metalică, ci şi de orice conţinut valoric obiectiv.

3.4 Teoria cantitativă a monedei

Concepţia cantitativă reprezintă unul din punctele centrale şi extrem de controversate ale teoriei monetare. În forma sa iniţială, această concepţie relevă existenţa unui raport direct proporţional între cantitatea de monedă în circulaţie şi nivelul preţurilor. Dacă masa monetară în circulaţie creşte sau scade, atunci creşte sau descreşte în mod corespunzător şi nivelul preţurilor. Altfel spus, puterea de cumpărare a monedei este invers proporţională cu cantitatea ei. Această formă simplistă a concepţiei cantitative poate fi exprimată algebric prin relaţia:

M = P x Tunde: M= masa monetară;

48

P= nivelul general al preţurilor; T= volumul tranzacţiilor.

Presupunând că T este constant, variaţia lui M determină covariaţia lui P. Prima formulare mai coerentă a teoriei cantitative aparţine economistului englez David Ricardo. În opinia lui Ricardo, o anumită producţie de bunuri şi servicii determină un anumit volum de tranzacţii (T), la un anumit preţ mediu (P), format în funcţie de cantitatea de monedă (M) aflată la dispoziţie. De aici şi relaţiile:

P= M / T sau M=P x T

Dacă M creşte, nivelul mediu al preţurilor (P) se majorează corespunzător şi invers.

O formulare şi mai cuprinzătoare a concepţiei cantitative a fost elaborată de Irving Fisher, care a construit aşa-zisa ecuaţie de legătură necesară între masa monetară şi viteza de circulaţie a monedei, pe de o parte, şi nivelul preţurilor, pe de altă parte, cunoscută sub denumirea de ecuaţia schimbului.

Expresia analitică a acestei ecuaţii se prezintă astfel:

,

unde, P= nivelul general al preţurilor;M = masa numerarului în circulaţie;V = viteza de circulaţie a numerarului;M' = masa monedei de cont în circulaţie;V' = viteza de circulaţie a monedei de cont.

Această ecuaţie exprimă, după Fisher, doar dependenţa directă a mediei preţurilor de masa monetară în circulaţie, împărţită la volumul tranzacţiilor efectuate într-o perioadă de timp dată.

Ceea ce caracterizează poziţia metodologică pe care se situează toţi reprezentanţii concepţiei cantitative este postulatul că preţurile sunt o mărime rezultantă, în timp ce ceilalţi factori sunt mărimi cauză. Preţurile nu au un rol activ, nu sunt cauză, nici primară, nici secundară, a variaţiei monetare. Numai aceasta din urmă poate influenţa nivelul preţurilor, numai ea are un rol activ cauzal.

J.M.Keynes a încercat şi a reuşit, în prima parte a creaţiei sale, integrarea concepţiei cantitative în teoria generala a venitului global. Astfel, Keynes a luat în considerare îndeosebi: cererea efectivă; elasticitatea ofertei de bunuri şi servicii; gradul de utilizare a forţei de muncă; dezechilibrele sectoriale ale economiei.

În acest fel a rezultat prima formulare a ecuaţiei de la Cambridge:

49

m = p(k+rk’),

unde: m - masa bunurilor în circulaţie;p - nivelul general al preţurilor;r - raportul dintre încasările băncilor şi totalul angajamentelor lor;k şi k'- unităţi de consum susceptibile a fi cumpărate cu disponibilităţile băneşti ale agenţilor economici, aflate fie asupra lor (k), fie în conturile bancare, sub formă de depuneri la vedere (k');

Parametrii k şi k' nu reprezintă deci mase monetare nominale, ci puteri reale de cumpărare ale publicului, destinate efectuării cheltuielilor pentru achiziţionarea bunurilor necesare.

Deosebirea dintre maniera de abordare a lui Fischer şi cea a lui Keynes este evidentă: în timp ce primul pune accent pe masa monetară în circulaţie, al doilea acordă importanţă puterii de cumpărare a agenţilor economici (k+rk,). Prima formulare a ecuaţiei de la Cambridge, realizată de Keynes în 1923, a fost înlocuită în 1930 cu următoarea:

P x O = M'x V'

unde:P-nivelul general al preţurilor;O-oferta de bunuri şi servicii;M'- volumul depunerilor la bănci provenite din venituri;V' - viteza de circulaţie a acestor depuneri. Keynes a abandonat deci, în baza unor noi cercetări, conceptul şi variabila k şi a introdus în locul său conceptul de depuneri provenite din venituri, noţiune în egală măsură cantitativă şi calitativă.ââââ

Conceptia cantitativă asupra monedei reprezintă prima încercare cooerentă de a explica mişcarea preţurilor în condiţiile economiei de mărfuri. Ea devine în mare măsură operantă în zilele noastre, când masa bănească şi-a pierdut capacitatea autoreglatoare, comportându-se ca o variabilă exogenă. Se poate spune, de aceea, că teoria cantitativă devine aplicabilă, cel puţin în spiritul său, tocmai acum când faptele păreau că au condamnat-o definitiv şi când criticii săi i-au lămurit pe deplin insuficienţele. Adevărul însă, pare a fi acela că, concepţia cantitativă a monedei corespunde în spiritul său, dacă nu în litera sa, cu faptele monetare reale, oferite de practica actuală, şi această impresie este cu atâat mai puternică cu cât multe state contemporane pun la baza politicii lor monetare principiile cantitativiste, recunoscându-le astfel, într-un mod mai mult sau mai puţin implicit, utilitatea.

3.6 Concepţia keynesistă asupra monedei

50

Concepţiile monetare dominante în prezent în literatura economică sunt cea a lui J.M.Keynes – formată şi dezvoltată în timpul marii crize interbelice din anii 1929-1933 şi preluată şi amplificată de succesorii săi, keynesienii- şi cea a monetariştilor - grupaţi în jurul cercurilor academice ale Universităţii din Chicago şi inspiraţi de profesorul Milton Friedman. În condiţiile crizei din anii 1974-1975, controversa dintre aceste două curente de gândire s-a transformat într-o dezbatere principială care a opus intervenţionismul statului în economie, susţinut de keynesieni, liberalismului economic, susţinut de monetarişti. După Keynes, intervenţia statului în economie este necesară pentru asigurarea utilizării complete a forţei de muncă, iar principalul mijloc prin care statul poate acţiona în acest sens este modificarea cheltuielilor globale. Aceasta deoarece între nivelul şi structura cheltuielilor şi produsul intern net există o strânsă legătură. De exemplu, sporirea cheltuielilor de investiţii ale întreprinderilor, componentă a cheltuielilor globale, determină în mod direct o creştere a produsului intern net.

Însă, investiţiile reprezintă totodată şi elementul de cheltuieli cel mai instabil, astfel încât ele constituie principalul factor stimulator sau inhibator al activităţii economice globale. Investiţiile sunt determinate, în principal, de previziunile consiliilor de administraţie din întreprinderi, iar pentru a combate efectele fluctuaţiei cheltuielilor pentru investiţii asupra activităţii economice, este necesar să se manevreze în sens invers cheltuielile publice. Soldul bugetar trebuie utilizat anticiclic: în caz de recesiune, bugetul trebuie încheiat cu un anumit deficit, pentru că deficitul stimulează economia; în caz de supraîncălzire a economiei, bugetul trebuie să fie excedentar, pentru că, crearea unui anumit excedent reduce puterea de cumpărare a agenţilor economici. În contextul menţionat, monedei îi revine un rol secundar. Adversar al etalonului aur-monedă, care, datorită rigidităţii sale, se opune intervenţiei statului, Keynes subordonează obiectivul asigurării stabilităţii puterii de cumpărare a monedei şi cel al realizării echilibrului financiar şi monetar, satisfacerii necesităţilor apărute în procesul intervenţiei statului în economie. Pentru Keynes, economisirea, adică preferinţa pentru lichiditate, condiţionată strict de stabilitatea monedei, are o acţiune depresivă şi, dimpotrivă, consumul- favorizat de o putere de cumpărare a monedei instabilă - este cel care stimulează investiţiile şi, deci, creşterea economică. În consecinţă, este necesar ca statul să combată stocarea monedei, atenuând preferinţa pentru lichiditate, şi să relanseze investiţiile. Soluţia preconizată de Keynes, în lucrările Teoria generală a utilizării mâinii de lucru, a dobânzii şi banilor şi Cum să se plătească pentru război, este creşterea masei monetare în circulaţie şi provocarea unei inflaţii moderate. Această provocare descurajează deţinerea banilor o perioadă mai îndelungată de timp, stimulează investiţiile şi consumul şi, ca o consecinţă, antrenează creşterea economică şi ocuparea completă a forţei de muncă.

51

Influenţa monedei asupra activităţii economice, asupra produsului intern net, nu se exercită, în opinia lui Keynes, numai în mod direct, prin stoparea preferinţei pentru lichiditate şi efectele rezultate din acest act, ci şi indirect prin intermediul dobânzii. Dobânda se formează în sfera monetară a economiei, iar nivelul său depinde de raportul dintre oferta de capital, echivalentă cu oferta de monedă şi cererea de capital, echivalentă cu cererea de monedă. O dobândă redusă, determinată de sporirea resurselor băncilor, fie ca urmare a mobilizării disponibilităţilor băneşti neutilizate în economie, fie ca urmare a transferurilor de fonduri băneşti de la bugetul statului, fie ca urmare a emisiunii monetare, încurajează pe conducătorii de întreprinderi să se împrumute, fenomen ce stimulează investiţiile şi, prin ele, activitatea economică. Orice altă sporire a masei monetare în circulaţie, de pildă prin operaţiuni de open market, conduce la reducerea nivelului dobânzii, stimulând investiţiile, iar acestea la rândul lor, stimulează cheltuielile de consum prin crearea de noi venituri. Realităţile economice din ultimile decenii au infirmat o serie de teze ale keynesismului în general, ale aplicaţiilor sale în domeniul monetar, în particular. Potrivit acestei concepţii, inflaţia şi şomajul sunt mărimi invers proporţionale, în sensul că reducerea şomajului poate fi obţinută prin accelerarea inflaţiei şi invers. Stagflaţia din deceniul al optulea al secolului trecut a demonstrat însă că inflaţia nu are, întotdeauna, o influenţă reală asupra şomajului şi că, cele două fenomene pot să coexiste. În consecinţă, politica monetară a unor state dezvoltate, cum sunt S.U.A., Anglia, Germania, Elveţia a început să renunţe la reţetele keynesiste şi să se orienteze după alte concepţii care recomandă menţinerea expansiunii monetare anuale între anumite limite stabile.

3.6 Concepţia monetaristă

Spre deosebire de keynesieni, monetariştii consideră că între sfera monetară şi cea a producţiei există o puternică legătură directă, fapt ce-i face să atribuie modificării masei monetare în circulaţie o importanţă decisivă în evoluţia activităţii economice şi în asigurarea stabilităţii preţurilor. În opinia monetariştilor, dublul obiectiv- stabilitatea monetară şi dezvoltarea echilibrată a economiei- ar putea fi atins aproape automat printr-un control oficial, riguros, al masei monetare în circulaţie şi prin admiterea creşterii anuale a acestei mase numai cu un anumit procent ce se înscrie în tendinţa pe termen lung a economiei. La baza concepţiei monetariste stau două postulate şi anume: - între evoluţia masei monetare în circulaţie şi cea a produsului social există o strânsă legătură; - masa monetară în circulaţie este o mărime influenţabilă, ce poate fi corelată cu necesităţile economiei.

52

Deci, masa monetară este ridicată la rangul de variabilă dominantă în explicarea evoluţiei veniturilor şi a preţurilor, atenţia autorităţilor trebuind îndreptată spre acest factor. În acest context, banca de emisiune stabileşte, prin intermediul cantităţii de bani, volumul cererii globale, iar fiecare agent economic trebuie să-şi încadreze comportamentul în limitele acestei cereri globale prefigurată de banca de emisiune prin dirijarea masei monetare în circulaţie.

Alte influenţe, cum ar fi politica bugetară, măsurile economice, comportamentul social, impactul extern, sunt de importanţă secundară. Dacă există totuşi fluctuaţii conjuncturale, ele se datorează politicii monetare greşite şi nu altor cauze. Monetarismul constituie o continuare şi, totodată, o dezvoltare a teoriei cantitative a monedei, având ca precursori pe I.Fisher şi pe reprezentanţii Şcolii de la Cambridge: A. Marshall şi A.C.Pigou. Principalul său mentor este profesorul Milton Friedman de la Universitatea din Chicago, care analizând, în mod empiric, corelaţia dintre masa monetară şi produsul intern brut, a ajuns la următoarele concluzii: - pe termen lung există o legătură statistică stabilă între cantitatea de bani ce revine pe unitatea de produs şi nivelul preţurilor, fapt ce confirmă ideea conform căreia creşterea produsului intern brut depinde de masa monetară în circulaţie; - viteza de circulaţie a veniturilor băneşti este, pe termen lung, o mărime stabilă: tendinţa vitezei de circulaţie este de scădere, odată cu creşterea venitului real; - impulsurile monetare influenţează creşterea socială cu un anumit decalaj temporar, a cărui mărime diferă de la un ciclu la altul.

Pornind de la aceste concluzii, Friedman a dedus că o politică monetară anticiclică, discreţionară, nu conduce la stabilitate din cauza mărimii diferite a decalajelor în timp cu care se manifestă efectele sale. Este preferabil, de aceea, a propus M. Friedman ca în lipsa unor cunoştinţe ştiinţifice, suficient de sigure cu privire la aceste elemente, să se adopte o rată prudentă de creştere a masei monetare în circulaţie în funcţie de experienţa acumulată în trecut şi de rata anuală de creştere a produsului intern brut.

În opinia lui M. Friedman, nu stabilirea ca atare a procentului de creştere este hotărâtoare, ci menţinerea sa neschimbată, pentru că cea mai potrivită mărime economică, cea mai riguros optimă, ca şi cea mai indicată mărime monetară globală, sunt mai puţin importante decât adoptarea de către autorităţi a unui program de acţiune constant şi cunoscut.

În scopul transpunerii în practică a recomandărilor sale, Friedman a preconizat o reformă concomitentă a aparatului bancar, în sensul eliminării autonomiei băncilor comerciale în ceea ce priveşte crearea monedei de cont şi extinderii capacităţii băncii de emisiune de a efectua operaţiuni de rescont şi de a interveni pe alte căi administrative în activitatea altor bănci.

53

Tezele lui Friedman au fost dezvoltate îndeosebi de K. Brunner şi de A.H.Meltzer. Aceştia au introdus în analiză conceptul de bază monetară, care este o mărime măsurabilă statistic şi controlabilă, constând din rezervele lichide ale băncilor şi numerarul în circulaţie. Celelalte posturi în bilanţ ale băncii centrale constituie surse de formare a bazei monetare. Ceea ce trebuie controlat şi dirijat sunt tocmai aceste surse, iar cea mai potrivită metodă în acest scop o constituie vânzarea-cumpărarea de hârtii de valoare. Din acest punct de vedere, manevrarea taxei de rescont la care băncile comerciale se refinanţează de la banca de emisiune-metodă folosită în mod tradiţional - este inadecvată, pentru că decizia de refinanţare şi mărimea acesteia depind mai mult de voinţa băncilor comerciale decât de cea a băncii de emisiune. Continuatorii concepţiei lui Friedman au aprofundat analiza canalelor prin care impulsurile monetare acţionează asupra sferei materiale, elaborând teoria preţurilor relative. Potrivit unor lucrări monetare recente, baza monetară(B), înmulţită cu multiplicatorul ofertei de monedă (m), este egală cu masa monetară în circulaţie (M), adică B x m = M. De aici rezultă că sporirea bazei monetare, prin măsuri adecvate de politică monetară, conduce la o creştere corespunzătoare a masei monetare în circulaţie, proporţional cu valoarea cifrică a multiplicatorului ofertei de monedă. Optimizarea masei monetare în circulaţie trebuie să constituie principalul obiectiv al politicii monetare. Concepţia monetaristă a determinat renaşterea interesului pentru monedă, favorizând dezbaterile teoretice şi practice în acest domeniu, însă realitatea nu s-a conformat întotdeauna teoriei. În aplicarea teoriei monetariste au apărut o serie de complicaţii, referitoare mai ales la lămurirea conţinutului noţiunilor de monedă şi masă monetară şi la problema vitezei de circulaţie a monedei şi comportamentul său. Cu toate acestea, datorită insatisfacţiei resimţite în urma eşecului aplicării tezelor keynesiene şi vidului lăsat în teoria economică prin prăbuşirea sistemelor doctrinare create în condiţiile circulaţiei metalice, unele state au început să aplice, cu o oarecare fermitate, recomandările monetariste.

54

Teste grilă

1. Influenţa monedei asupra activităţii economice, asupra produsului intern net, se exercită, în opinia lui Keynes, prin următoarele căi:

a) stoparea preferinţei pentru lichiditate şi efectele rezultate din acest act;b) manevrarea ratei dobânzii;c) stimularea economisirii;d) asigurarea stabilităţii puterii de cumpărare a monedei;e) crearea premiselor realizării echilibrului financiar şi monetar.

2. Reprezentantul Şcolii de la Chicago, Milton Friedman, analizând corelaţia dintre masa monetară şi produsul intern brut a ajuns la o serie de concluzii pe care vă rugăm să le alegeţi dintre cele ce urmează:

a) tendinţa vitezei de circulaţie a banilor este de scădere pe măsura creşterii veniturilor reale;

b) impulsurile monetare influenţează cererea socială cu un decalaj temporal, diferit de la un ciclu economic la altul;

c) odată cu creşterea veniturilor reale se manifestă şi tendinţa de creştere a vitezei de circulaţie a banilor;

d) viteza de circulaţie a veniturilor băneşti este pe termen lung o mărime variabilă;

e) pe termen lung nu există o legătură stabilă între cantitatea de bani ce revine pe unitatea de produs şi nivelul preţurilor, deci creşterea produsului intern brut nu depinde de masa monetară în circulaţie.

3. La baza concepţiei monetariste stau mai multe postulate pe care vă rugăm să le precizaţi dintre următoarele:

a) masa monetară în circulaţie nu influenţează evoluţia preţurilor;b) masa monetară în circulaţie este o mărime ce nu poate fi corelată cu nevoile

economiei;c) inexistenţa unor legături strânse între masa monetară şi creşterea economică;d) masa monetară în circulaţie este o mărime influenţabilă;e) existenţa unei strânse legături între evoluţia masei monetare şi cea a

produsului intern brut.4. După Keynes intervenţia statului în economie este necesară pentru:

a) asigurarea stabilităţii puterii de cumpărare a monedei;b) stimularea creşterii produsului naţional net;c) ţinerea sub control a echilibrului valutar;d) asigurarea utilizării complete a forţei de muncă;e) micşorarea cheltuielilor pentru investiţii.

5. Potrivit economiştilor K.Brunner şi A.H.Meltzer în structura bazei monetare sunt incluse mai multe active pe care vă rugăm să le alegeţi dintre următoarele:

a) rezervele lichide ale băncilor păstrate la banca de emisiune;

55

b) numerarul în circulaţie;c) aurul şi devizele evidenţiate în bilanţul băncii de emisiune;d) creanţele private şi publice înscrise în bilanţul băncii de emisiune;e) creditele acordate de banca centrală băncilor comerciale.

6. Sursele de formare a bazei monetare pot fi controlate şi dirijate cu ajutorul a diverse metode, cea mai potrivită, în opinia monetariştilor, fiind:

a) taxa scontului;b) sistemul rezervelor minime obligatorii;c) plafonarea creditului;d) vânzarea-cumpărarea de hârtii de valoare de către Banca de emisiune;e) operaţiunile de open-market.

7. Principalele obiective ale politicii monetare, în opinia şcolii monetariste, sunt:a) optimizarea masei monetare în circulaţie;b) utilizarea, cu precădere, în controlul masei monetare a taxei scontului;c) încadrarea creditului;d) dezvoltarea echilibrată a economiei;e) maximizarea creşterii economice.

8. Aplicarea aşa-zisei reguli de aur, în promovarea unei politici monetare adecvate, vizează:

a) adoptarea unei rate prudente de creştere a masei monetare în circulaţie;b) îngheţarea creditului;c) practicarea unor dobânzi înalte;d) înăsprirea politicii fiscale;e) revenirea la cursurile valutare fixe.

9. Dintre factorii care influenţează, în opinia monetariştilor, rata de creştere a masei monetare în circulaţie, mai semnificativi sunt:

a) experienţa acumulată;b) evolutia anuală de creştere a produsului intern brut;c) evoluţia nivelului de trai;d) gradul de dezvoltare a sistemului bancar;e) nivelul datoriei publice.

10. Potrivit lui Milton Friedman o politică monetară anticiclică, discreţionară, nu conduce la stabilitate din mai multe motive, dintre care vă rugăm să-l alegeţi pe cel exact:

a) mărimii diferite a decalajelor cu care se manifestă efectele sale;b) construcţiei sale, de natură empirică;c) inconsecvenţelor, apărute în perioada de aplicare;d) efectelor induse de factorii externi;e) apariţia unor elemente noi, care perturbează fluxurile monetare.

56

Capitolul 4

MASA MONETARA

4.1. Conţinutul şi structura masei monetare

Masa monetară desemnează totalitatea activelor care, pe un teritoriu dat pot fi utilizate pentru cumpărarea de bunuri şi servicii pentru stingerea obligaţiilor. Conform altor opinii, masa monetară este reprezentată de agregatul sau de agregatele statistico- financiare care sunt strâns corelate cu produsul intern brut sau cu un alt indicator macroeconomic care exprimă volumul global al activităţii economice.

Masa monetară se află distribuită la diferiţi participanţi la procesul reproducţiei (populaţie, întreprinderi, instituţii de credit, stat), precum şi la dispoziţia străinătăţii, când moneda este convertibilă în alte monede.

Multă vreme s-a considerat că masa monetară ar fi formată numai din monede cu valoare intrinsecă, contestându-se bacnotelor calitatea de bani autentică. Ulterior, s-a admis că masa monetară constă în monezi principale şi divizionare, bacnote şi moneda de hârtie neconvertibilă, mai puţin numerarul aflat în bănci. Apoi s-a ajuns la concluzia că în masa monetară trebuie inclusă şi moneda scripturală, dat fiind că aceasta serveşte, ca şi moneda efectivă, la desfăşurarea operaţiilor de încasări şi plăţi. In prezent se apeciază că în masa monetară trebuiesc incluse următoarele forme ale banilor:- moneda efectivă ( biletele de bancă şi moneda divizionară);- moneda de cont, adică disponibilităţile din conturile curente;- depunerile la termen şi în vederea economisirii:- alte active financiare, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate; a) Moneda efectivă este solicitată de agenţii economici, nu în calitate de marfă, ci pentru bunurile şi serviciile ce pot fi procurate în schimbul ei. Aâta timp cât bunuri şi servicii pot fi achiziţionate în schimbul acestui instrument monetar, practic agenţii economici consimt să se folosească de el în tranzacţiile lor comerciale şi financiare.

57

O persoană care deţine şi foloseşte moneda efectivă nu cunoaşte şi nici nu are interesul să ştie dacă ceea ce deţine reprezintă un certificat asupra rezervelor de aur ale emitentului. Dacă poate fi convertită în bunuri şi servicii sau în moneda altei ţări, se poate afirma că este tot atât de bună ca oricare alta din formele de existenţă ale banilor. Nimeni astăzi nu contestă că un sistem monetar poate funcţiona şi în lipsa acoperirii în aur, cu condiţia ca semnele monetare să fie emise în corelare cu bunurile şi serviciile create în economie.

În concluzie, moneda efectivă reprezintă activul cel mai lichid, fiind totodată una din componentele importante ale masei monetare. b) Acelaşi grad de lichiditate îl are şi moneda de cont, respectiv disponibilităţile din conturile curente asupra cărora pot fi trase cecuri şi efectua plăţi fără preaviz. O sumă depusă în cont poate fi considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate să-şi achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra sa. Aceste diponibillităţi în conturi la vedere au aceleaşi calităţi precum şi moneda efectivă, putând fi transformate, fără restricţii, una în cealaltă. În practica din ţările dezvoltate, majoritatea tranzacţiilor se lichidează cu ajutorul cecurilor. Salariile, de pildă, se virează în conturi bancare după efectuarea reţinerilor reprezentând impozite, taxe, etc., iar cheltuielile privind plata chiriilor, serviciilor sau cumpărarea de bunuri se fac utilizând cecurile sau cărţile de credit. Nimeni nu mai contestă astăzi caracterul monetar al depunerilor la vedere. Chiar şi cei mai aprigi susţinători ai concepţiei tradiţionale despre monedă, admit că efectuarea plăţilor prin virament economiseşte numerarul, variaţiile disponibilităţilor din conturile bancare generând în economie efecte asemănătoare cu cele ale modificării cantităţii de aur-monedă sau de hârtie-monedă în circulaţie. c) Alături de moneda efectivă şi de cont, în structura masei monetare sunt incluse depozitele la termen constituite la bănci, case de economii etc., asupra cărora nu pot fi trase cecuri şi efectua plăţi imediate, dar care pot fi retrase după un preaviz. Includerea lor în structura masei monetare este justificată de faptul că din punct de vedere al inflaţiei pe care o exercită aceste tipuri de plasamente asupra volumului şi structurii cheltuielilor titularilor şi, deci, asupra cererii solvabile, practic nu există nici o deosebire faţă de depunerile la vedere. In pus, depozitele la termen cresc în zilele noastre mult mai rapid decât cele la vedere, profitul fiind reprezentat de dobânda pe care o aduc titularului. În concluzie, deşi acestea active au un grad mai scăzut de lichiditate, totuşi ele au trăsături şi funcţionalităţi asemănătoare cu ale monedei şi deci, pot fi incluse în structura masei monetare. d) Din aceleaşi considerente, menţionate anterior, în structura masei monetare, sunt incluse şi activele plasate în diferite titluri emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară, ele având un grad mai mare sau mai mic de lichiditate. Ceea ce-l atrage pe cel care realizează economii monetare în a le plasa în aceste titluri este caracterul lor negociabil, posibilitatea de a le vinde oricând are nevoie de bani, respectiv de lichiditate, pentru plata unor datorii sau pentru achiziţia unor bunuri sau

58

servicii. Fără îndoială că, nu toate aceste titluri sunt la fel de frecvent folosite pentru plăţi curente şi imediate, motiv pentru care modificarea masei monetare este funcţie de gradul lor de lichiditate, în raport de care pot apărea trei situaţii:- o gamă minimă de active financiare, pe care deţinătorii le pot transforma într-un interval de timp relativ scurt în monedă, astfel încât prin asemenea operaţiuni se modifică volumul masei monetare. Este cazul bonurilor de tezaur emise de stat sau al obligaţiunilor pe care deţinătorii le pot prezenta oricând la ghişeele băncii centrale sau la casieriile statului spre încasare. Titlurile respective se cumpără de la emitent în schimbul unei sume de bani care iese din circulaţie, diminuând masa monetară, în timp ce vânzarea lor duce la creşterea masei monetare;- o gamă medie de active financiare, care pot determina lichiditatea deţinătorilor, ca înlocuitori ai monedei, fără a ţine seama de gradul lor de negociabilitate sau de posibilitatea de realizare a acestor active, de faptul că circulă numai în înteriorul ţării sau în afara ei, precum şi de faptul că vânzarea-cumpărarea lor influenţează mărimea masei monetare.

Deţinerea unor asemenea active, de genul depunerilor în vederea economisirii sau a unor titluri emise pe piaţa financiar-monetară, care sunt uşor transmisibile şi negociabile, permite efectuarea plăţilor şi, deci, asigură posesorilor o lichiditate apropiată de cea oferită de moneda propriu-zisă. Este adevărat că activele respective nu sunt folosite pe scară largă pentru efectuarea plăţilor curente. Ele influenţează masa monetară numai în măsura în care sunt cumpărate şi vândute de banca centrală prin politica sa de open market. Dar acest fapt este mai puţin important dacă avem în vedere că operaţiunile de open- market nu influenţează lichiditatea totală a posesorilor de astfel de titluri, ci doar modifică compoziţia portofoliului lor de active lichide;- o gamă mai largă de active financiare, mai mult sau mai puţin lichide, care cuprinde pe lângă cele amintite instrumentele financiare care pot influenţa lichiditatea şi masa monetară. În categoria lichidităţilor intră în acest caz obligaţiunile şi alte hârtii de valoare, care, deşi, au o scadenţă mai îndepărtată şi nu se folosesc curent, ca mijloc de plată, pot fi negociate uşor la bursă şi transformate în monedă efectivă.

Demn de remarcat este şi faptul că este greu de stabilit cu rigoare şi pentru totdeauna sfera de cuprindere a structurii masei monetare, punctul la care această extensie trebuie să se oprească. În măsura în care piaţa creează noi produse, inovează noi instrumente de plasare a activelor monetare disponibile, este firesc ca specialiştii să le includă, lărgind sfera de cuprindere a masei monetare, respectiv să conceapă noi metode de dimensionare şi agregare a acesteia. În aceste condiţii, problema aprecierii cantitative a masei monetare, a structurii şi componentelor sale, are un accentuat caracter relativ, tocmai datorită gamei variate de produse create de o piaţă financiar-monetară dezvoltată. Aceste produse inovate sunt susceptibile, într-o măsură mai mare sau mai mică, să îndeplinescă anumite funcţii monetare şi să înlocuiască prin avantajele lor, în anumite utilizări, numerarul şi moneda de cont.

59

4.2 Analiza situaţiei monetare pe bazacomponentelor masei monetare

Analiza structurii şi evoluţiei diferitelor componente ale masei monetare este subordonată proiectării politicii monetare viitoare, remarcându-se, în ultimele decenii, o linie de conduită favorabilă aplicării unor metode cantitative de dimensionare şi dirijare a acestuia. Metodele respective constitue un amestec de modele neokeynesiste şi monetariste. Până în anii 1970, controlul masei monetare avea la bază o serie de ipoteze extrem de relative cu caracter statistic, exogene masei monetare şi legăturii directe între monedă şi preţ, în condiţiile unei viteze de circulaţie a activelor monetare relativ stabilă. Generalizarea în practică monetară a cursurilor flotante a condus la reconsiderări în teoria şi practica monetară. Schimbările monetare s-au asociat cu fenomene economice şi sociale de o maximă virulenţă, ca recesiunea, inflaţia şi şomajul, fenomene greu de controlat şi stăpânit prin mecanismele monetare instituite după cel de-al doilea război mondial. Monetariştii, în special cei din SUA, reprezentaţi de Şcoala din Chicago, continuă să susţină rolul dominant al instrumentelor monetare şi să explice fenomenele complexe ale economiei prin expansiunea monetară. Influenţarea economiei este posibilă, în opinia lor, numai printr-o politică monetară directă şi incisivă.

Dimensionarea masei monetare şi urmărirea evoluţiei acesteia, a diferitelor tendinţe, pe care le înregistrează activele componente, se realizeză folosind anumiţi indicatori, integraţi într-un model de analiză monetară de natură să explice şi să orienteze procesele şi politica monetară. Definirea, calcularea şi interpretarea acestor indicatori trebuie apreciate în contextul elaborării unei concepţii generale de analiză a interacţiunii dintre variaţiile masei monetare şi a celorlalte fenomene monetare, pe de o parte, şi principalele procese economice, pe de altă parte, cum sunt plasarea şi utilizarea resurselor, producţia şi comercializarea bunurilor şi serviciilor, formarea preţurilor, oscilaţiile cursurilor de schimb, situaţia generală a balanţei de plăţi externe. De modul în care se desfăşoară aceste procese depinde, în ultimă instanţă, mărimea şi dinamica masei monetare, iar evoluţia şi tendinţele acesteia din urmă influenţează, la rândul lor, procesele respective.

Pentru ca indicatorii monetari să permită cuantificarea acestor influenţe reciproce este necesar ca ei să reliefeze dinamica masei monetare şi structura ei, să permită evaluarea conexiunilor între procesele monetare şi cele economice. Intr-un asemenea context, monetariştii grupează indicatorii monetari în două categorii.

Intr-o primă categorie sunt incluşi indicatorii care oferă informaţii privind estimarea evoluţiei masei monetare şi care exprimă caracterul politicii monetare ca fiind expansionistă sau restrictivă. Cea de-a doua categorie include indicatorii care oferă informaţii privind estimarea efectelor exercitate de politica monetară asupra celei economice, ei exprimând în acest caz obiectivele politicii monetare. Unii

60

specialişti fac distincţie în cadrul acestei din urmă categorii de indicatori, între cei care exprimă obiectivele pe termen scurt de cei care exprimă obiectivele pe termen lung ale politicii monetare. Primii sunt consideraţi indicatori propriu-zişi, oferind informaţii atât despre caracterul evoluţiei masei monetare, cât şi despre obiectivele pe termen scurt urmărite de autorităţile monetare pentru influenţarea proceselor extramonetare. Cei din urmă sunt consideraţi indicatori economici, ei reflectând legătura dintre obiectivele politicii monetare şi scopurile politicii ecnomice generale.

Utilizarea acestor două categorii de indicatori este necesară şi posibilă în condiţiile în care în economia unei ţări funcţionează o piaţă financiar-monetară dezvoltată şi complexă. In schimb, în economiile cu procese monetare relativ simple, unde relaţiile monetare şi structura financiar-bancară sunt puţin diversificate, opţiunea pentru utilizarea unei singure categorii de indicatori, care să exprime atât caracterul, cât şi obiectivele politicii monetare, este o soluţie unanim acceptată. O asemenea soluţie se justifică prin numărul redus de produse monetare şi prin gama extrem de restrânsă a activelor lichide.

In practica monetară din ţările dezvoltate principalii indicatori ce reflectă atât caracterul cât şi obiectele politicii monetare sunt:- rata dobânzii;- agregatele monetare.

In zilele noastre, predomină practica utilizării agregatelor monetare. Această realitate se explică prin faptul că utilizarea ratei dobânzii, ca indicator monetar, are o serie de limite generate de o mulţime de factori cum ar fi:- influenţa intensă a factorilor nemonetari asupra nivelului, structurii şi evoluţiei ratei dobânzii;- decalajul în timp cu care se manifestă interacţiunea dintre rata dobânzii şi unele procese economice fundamentale cum sunt cele privind economiile şi investiţiile;- unele procese economice sunt influenţate de nivelul previzibil al ratei dobânzii şi nu de cel efectiv, ceea ce este dificil de exprimat, cu mijloace statistice;- slaba reacţie, adeseori, a ratei dobânzii la măsurile de politică monetară;- insuficienţa sau slaba dezvoltare a pieţelor financiar-monetare din unele ţări, caz în care rata dobânzii se fundamentează pe criterii administrative şi drept urmare are o importanţă redusă ca instrument de politică monetară şi, implicit, ca indicator monetar.

Demn de remarcat este însă că, utilizarea cu prioritate, a agregatelor monetare, nu exclude folosirea ratei dobânzii în analiza monetară, inclusiv pentru aprecierea caracterului politicii monetare promovate de autorităţi. Creşterea masei monetare are ca efect, dacă aceasta depăşeşte rata de creştere a produsului intern brut, o reducere a nivelului dobânzii, fapt ce stimulează investiţiile, ieftinind creditul şi, deci, cererea totală. In consecinţă, utilizarea agregatelor monetare ca indicatori ai politicii monetare nu se poate dispensa de folosirea în acelaşi scop şi a ratei dobânzii. De altfel, numeroase modele de analiză monetare elaborate până în prezent, îndeosebi

61

cele de natură keynesistă şi neokeynesistă, cuprind ambele variabile, adică atât rata dobânzii cât şi agregatele monetare.

In genere, agregatele monetare pot fi definite prin integrarea succesivă a produselor monetare create în scopul asigurării lichidităţii agenţilor economici, financiari şi nefinanciari. In consecinţă, ele încorporează, atât mijloacele de plată deţinute de agenţii financiari rezidenţi, cât şi plasamentele financiare suceptibile de a fi transformate cu uşurinţă şi rapiditate în instrumente de plată, fără riscul peirderii de capital. Intr-un asemenea context, în funcţie de gradul de integrare a diferitelor active în structura masei monetare, s-au cristalizat agregatele simbolizate cu M1 , M2, , M3 , şi L, în care:- M1, include toate mijloacele de plată sub forma monedei efective şi depunerile în conturile curente nepurtătoare de dobânzi, adică partea cea mai activă a masei monetare. Mai este cunoscut şi prin denumirea de lichiditate primară;- M2, care încorporează, în plus faţă de M1 şi ansamblul plasamentelor la termen şi în vederea economisirii, susceptibile de a fi mobilizate şi transformate în lichidităţi prin emisie de cecuri cu preaviz. Această componentă este cunoscută sub denumirea de qvasimonedă sau lichiditate secundară;- M3, asimilează, în plus faţă de M2, şi alte active cu grade diferite de lichiditate şi în structura cărora pot fi incluse certificatele de depozit, bonurile de casă, conturile de economii pe termen mediu, alte titluri emise de agenţii economici pe piaţa financiar-monetară;- componenta L înglobează, de regulă, titluri emise pe termen mediu şi lung negociabile şi care pot fi transfersate mai rapid sau mai lent în lichidităţi.

Cu toate că agregatele monetare diferă de la o ţară la alta în funcţie de gradul de dezvoltare a pieţei financiare, de conceptele şi politicile care domină scena monetară, totuşi ele au anumite caracteristici comune. Tinând seama de acest adevăr, de nimeni contestat, specialiştii au împărţit agregatele monetare în:- moneda primară (baza monetară sau moneda de rezervă). Aceasta reprezintă moneda emisă şi controlată de banca centrală. Se estimează ca diferenţă dintre totalul activului şi pasivele nemonetare din bilanţul acestei instituţii. Activul băncii de emisiune reflectă, în principiu, modalităţile prin care acestea crează monedă şi anume: prin distribuirea ei în mod direct de credite băncilor comerciale, altor instituţii de credit şi tezaurului, prin reescontarea efectelor comerciale şi a celor publice. In ce priveşte pasivul, acesta relevă mărimea şi repartizarea pe deţinători a monedei primare.

Modul de definire a agregatelor monetare din această grupă cunoaşte mai multe variante în funcţie de concepţia mai cuprinzătoare sau mai restrânsă în ceea ce priveşte moneda primară. Felul diferit de combinare a elementelor din activul şi pasivul bilanţului poate determina unele deosebiri în evaluarea cantităţii de monedă primară, în funcţie de luarea în calcul şi a mijlacelor în decontare sau a rezervelor de

62

casă. De asemenea, în definirea monedei primare este necesară luarea în considerare şi a rolului creator de monedă al tezaurului.

Modul concret de definire a monedei primare diferă de la o ţară la alta şi în funcţie de metoda adoptată în analiza variaţiilor agregatelor monetare. In general, se operează cu doi factori determinanţi: modificarea bazei monetare şi multiplicatorul creditelor. Din aceste considerente, de exemplu în practica SUA, baza monetară este divizibilă în monedă primară împrumutată şi monedă primară neîmprumutată, fapt ce oferă informaţii suplimentare privind creaţia şi agregarea monetară. Informaţiile respective stau la baza fundamentării necesarului de monedă scripturală creată de băncile comerciale.- moneda ca mijloc de plată, respectiv masa monetară în sens restrâns, care cuprinde produsele monetare, respectiv mijloacele de plată create de banca centrală şi celelalte bănci şi instituţii financiare. Agregatele monetare din această categorie sunt considerate ca reprezentând atât caracterul politicii monetare, cât şi obiectivele politicii monetare, respectiv acţiunea şi efectele acesteia asupra proceselor economice reale;- moneda ca avuţie netă care include, în plus de produsele monetare menţionate, activele financiare care nu se utilizeză ca mijloace de plată în mod curent, dar care se pot transforma mai rapid sau mai lent în lichidităţi. Agregatele din acestă grupă exprimă numai obiectivele politicii monetare.

Opiniile privind conţinutul şi puterea de reflectare a realităţii de către agregatele monetare sunt foarte diferite. Astfel, relativa stabilitate a agregatului M1, exprimată de rata constantă de creştere a vitezei de circulaţie a componentelor sale, în paralel cu existenţa unei bune corelări a evoluţiei sale cu rata inflaţiei şi cu cea a produsului intern brut, i-a determinat pe mulţi specialişti să-l considere ca indicator de bază pentru urmărirea efectelor măsurilor curente de politică monetară asupra activităţii economice viitoare. Logica pe care se bazează includerea activelor în M1

coincidea cu observaţia lui Irving Fisher, potrivit căreia banii nu aduc niciodată dobândă, cu excepţia sensului în care creează înlesniri în procesul de schimb. Pentru reprezentanţii acestei teorii, în structura masei monetare trebuie incuse numai acele active care pot fi direct şi imediat schimbate pe bunuri.

Stabilitatea lui M1 a fost întreruptă brusc după 1980, odată cu introducerea în structura sa a disponibilităţilor din conturile la vedere purtătoare de dobânzi. Odată cu introducerea acestora în structura lui M1, situaţia activelor care pot fi în mod corect identificate cu moneda şi care reprezintă cel mai lichid mijloc de plată a devenit foarte complicată. Aceste noi produse monetare au o dublă semnificaţie.- pe de o parte, ele funcţioneză drept conturi tranzacţionale, putând fi trase direct cecuri asupra lor;- pe de altă parte, funcţionează drept conturi de economii, la care ratele de dobândă sunt apropiate de cele aferente depunerilor pentru economii şi care intră în structura lui M2. Aceste inovaţii au alterat relaţia dintre activele nepurtătoare de dobânzi,

63

incluse în M1 şi cele purtătoare de dobânzi incluse în M2, combinând disponibilităţile active tranzacţionale cu cele inactive, care îmbracă forma economiilor.

Crearea acestor produse a condus la interpretări diferite asupra structurii lui M1, respectiv asupra performanţelor sale ca indicator monetar. In mod deosebit este pusă în evidenţă lipsa de relevanţă a corelaţiei dintre evoluţia acestui indicator şi a produsului intern brut şi a inversării raportului de cauzalitate dintre masa monetară şi preţuri. O altă observaţie privind strctura lui M1 vizează erorile potenţiale asociate schemei de ponderare în sumă simplă, folosită pentru obţinerea lui M1 şi a altor indicatori monetari oficiali.

Tinându-se seama de observaţiile menţionate, au fost formulate mai multe păreri, unele dintre ele concretizându-se în construirea de noi agregate monetare. Majoritatea specialiştilor susţin ideea potivit căreia componentele purtătoare de dobândă ale lui M 2 sunt bune înlocuitoare ale setului mai restrâns de active din M1 şi, pe acestă bază, a concluzionat că M2 este în prezent cel mai sugestiv agregat monetar.

De exemplu, economistii Belangio si Chalfaut sustinând ca noile conturi purtătoare de dobânzi funcţioneaza mai mult drept conturi de economii decât conturi tranzacţionale, că indeplinesc, mai ales, o functie de economisire si nu de mijloc de plată, au propus un indicator mai restrâns decât M1, denumit M1A, care sa includă numerarul si depozitele la vedere nepurtătoare de dobândă.

De asemenea, economistii Swafford si Whitney sunt de părere că în măsura in care conturile la vedere purtătoare de dobânzi reprezintă o proporţie din ce in ce mai mare din activele lui M1, acest agregat ar putea fi influenţat de motivaţii tranzacţionale şi de economisire în egală măsură. În plus, ei au propus constituirea unui nou agregat monetar care include o gamă mai largă de active şi anume:-numerarul;-depunerile la vedere nepurtătoare de dobânzi;-depunerile la vedere purtătoare de dobânzi;-depunerile spre economisire la termen;

Economistul Barnett subliniază necesitatea utilizării unor agregate monetare ponderate, motivând că activele individuale incluse in M1 si M2 şi în agregatele mai cuprinzătoare de genul M3 si L, posedă grade diferite de lichiditate în funcţie de dobânda pe care o aduc. În opinia sa, dacă au grade diferite de lichiditate ar trebui ponderate diferit înainte de a fi însumate. Formalizând aceste argumente a construit o serie de agregate monetare divizionare. Utilizarea agregatelor monetare divizionare în analizele monetare presupune ponderarea diferitelor active care sunt grupate în cadrul unui agregat sau altul prin luarea în considerare a diferenţelor dintre rata dobânzii la un plasament clasic (obligaţiuni pe termen lung) şi rata dobânzii pe fiecare activ.

Cu cât este mai mare diferenţa între ratele dobânzii cu atât mai mare este şi gradul de lichiditate al unui activ monetar sau altul. Cel mai mare ecart, şi deci cea mai mare lichiditate, apare pentru numerar, la care rata dobânzii este zero.

64

În zilele noastre, se practică două modalităţi de agregare, adică agregarea în sumă simplă şi agregarea prin ponderare.

Agregarea în sumă simplă oferă aceeaşi pondere atât numerarului, cât şi depozitelor aflate în diferite conturi. Astfel de ponderi sunt, însă, justificate numai dacă activele sunt perfect substituibile, de pildă numerarul şi depozitele la vedere în conturi nepurtătoare de dobânzi. Aplicarea acestui procedeu la M1 – care cuprinde numerarul şi depozitele la vedere – a fost corectă atâta vreme cât pentru aceste depozite era interzisă bonificarea de dobânzi. După 1980, însă această restricţie a fost treptat ridicată, în prezent pentru majoritatea acestor depozite băncile bonifică dobânzi foarte apropiate de cele la depozitele la termen şi de economii, incluse în M2. În aceste condiţii, însumarea directă a diferitelor categorii de active din M1, poate conduce la erori.

Agregarea prin ponderare oferă ponderi diferite activelor deţinute în diferitele categorii de depozite. Aceste ponderi trebuie să fie cu atât mai mici cu cât dobândă bonificată la categoria respectivă de active este mai mare.

4.3 Contrapartidele masei monetare

Contrapartidele masei monetare reprezintă creanţele asupra intermediarilor monetari, respectiv băncilor centrale, băncilor comerciale, tezaurului public deţinute de agenţii nefinanciari. Distribuind credite agenţilor nefinanciari, practic, intermediarii monetari pun in circulaţie mijloace de plată sporind masa monetară în circulaţie şi modificând structura acesteia.

Contrapartidele masei monetare pot fi grupate în două mari categorii: creanţe monetare interne şi creante monetare externe.

Creanţele monetare interne cuprind în structura lor creanţele asupra statului şi creanţele asupra economiei, ele reprezentând baza monetară, fundamentul creaţiei monetare şi, implicit al formării şi modificării masei monetare, respectiv a structurii acesteia. Aceste creanţe decurg din relaţiile ce se stabilesc în cadrul pieţei monetare între banca centrală, tezaur şi celelalte instituţii financiar – bancare.

Creanţele monetare generate de operaţiunile tezaurului îmbracă două forme:- una rezultată ca urmare a creditelor acordate tezaurului de instituţiile de credit şi a creşterii depunerilor monetare administrate de tezaur sau puse la dispoziţia sa;- alta reprezentată de achiziţia de titluri publice de către instituţiile de credit.

Evoluţia acestei contrapartide a lui M3, creanţe asupra tezaurului depinde de mai mulţi factori, dintre care mai semnificativi pot fi enumeraţi: mărimea deficitului bugetar; repartiţia titlurilor publice negociabile între instituţiile de credit şi agenţii nefinanciari; structura portofoliului de active deţinute de agenţii nefinanciari.

Dacă titlurile publice subscrise de bănci sunt ulterior cumpărate la piaţă de agenţii nefinanciari, atunci creaţia monetară iniţială este anulată, având loc o modificare a masei monetare, în sens de restrângere. Invers, cumpărarea de către

65

bănci a titlurilor de pe piaţa financiar–monetară provoacă creaţia monetară si măreşte masa monetară în circulaţie.

Creanţele asupra economiei includ finanţările consimţite de instituţiile de credit agenţilor nefinanciari rezidenti: societăţi comerciale, gospodării particulare şi antreprenori individuali, administraţii publice, instituţii de asigurări, case de pensii, administraţii private. Acest modul cuprinde creditele distribuite de instituţiile de credit şi titlurile care au fost obţinute şi care reprezintă în viitor o parte negociabilă a activului lor bilanţier.

Ca şi creanţele asupra statului, creanţele asupra economiei evoluează nu numai în funcţie de nevoile financiare ale agenţilor economici, ci şi în egală măsură în funcţie de alegerea structurii portofoliului în vederea optimizării acestuia. În structura acestui modul, creditul intern reprezintă principala contrapartidă a lui M3 şi reflectă numai o parte din finanţarea economiei, el fiind garantat şi asigurat prin instituţiile de credit. În acest caz, rolul de intermediar financiar al acestor instituţii de credit devine predominant, iar finanţarea monetară poate fi asociată cu noţiunea de agregat de finanţare globală, numit credit intern global.

Creanţele monetare externe reflectă impactul relaţiilor cu străinatatea asupra cantităţii de masă monetară în circulaţie, fiind afectate de regulile contabilităţii privind echivalentul în moneda naţională a creanţelor şi angajamentelor în valută.

Creanţele monetare externe se prezintă sub două forme şi anume:-soldul operaţiunilor externe ale băncii de emisiune cu nerezidenţii;-soldul operaţiunilor externe ale celorlalte instituţii de credit.

66

Teste grilă

1. Masa monetară desemnează, potrivit unor specialişti consacraţi, următoarele:

a) numai moneda efectivă;b) totalitatea activelor care, pe un teritoriu dat, pot fi utilizate pentru cumpărarea

de bunuri şi servicii şi pentru stingerea obligaţiilor;c) numai moneda efectivă şi depunerile la termen în vederea economisirii;d) agregatul sau agregatele statistico-financiare care sunt strâns corelate cu

produsul intern brut;e) numai moneda de cont şi activele financiare.

2. Moneda efectivă include următoarele forme de existenţă a banilor:a) depuneri la termen şi alte active financiare;b) biletele de bancă;c) moneda de cont şi moneda divizionară;d) moneda divizionară;e) depunerile la termen şi în vederea economisirii şi disponibilităţile din

conturile curente.3. Moneda efectivă este agreată de agenţii economici în calitate de:

a) instrument de schimb necesar în achiziţionarea de bunuri şi servicii;b) marfă;c) certificat asupra rezervelor de aur ale emitentului;d) activ cu lichiditate redusă;e) marfă cu trăsături speciale.

4. Moneda de cont este reprezentată de:a) activele plasate în titluri pe termen mediu;b) disponibilităţile din conturile curente asupra cărora pot fi trase cecuri şi

efectuate plăţi fără preaviz;c) depozitele la termen constituite la băncile comerciale;d) depunerile la termen constituite la instituţiile de credit specializate;e) activele plasate în bonuri de tezaur.

5. În prezent, plasamentele în depozite la termen prezintă următoarea evoluţie:a) cresc mai lent decât plasamentele în depozite la vedere;b) au aceiaşi evoluţie cu moneda efectivă;c) cresc mai repede decât plasamentele în depuneri la vedere;d) cunosc o creştere mai rapidă în perioadele de criză profundă;e) înregistrează o tendinţă de scădere în comparaţie cu plasamentele în

depozite la vedere.6. Activele plasate în titluri emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară se individualizează prin:

67

a) un grad ridicat de lichiditate în comparaţie cu celelalte componente ale masei monetare;

b) creşterea gradului de lichiditate în perioadele de criză;c) un grad redus de lichiditate faţă de celelalte componente ale masei

monetare;d) implicaţiile majore pe care le generează în perioadele de stabilitate

economică asupra lichidităţii economiei;e) efectele induse asupra lichidităţii în ţările sărace.

7. Emisiunea şi punerea în circulaţie a bonurilor de tezaur şi a obligaţiunilor de stat se concretizează în:

a) diminuarea masei monetare în circulaţie;b) extensia volumului creditului;c) creşterea masei monetare în circulaţie;d) diminuarea volumului creditului;e) menţinerea masei monetare şi a creditului la nivelurile anterioare emisiunii.

8. Activele financiare de felul “depunerilor în vederea economisirii’ prezintă în comparaţie cu moneda efectivă următorul gen de lichiditate:

a) o lichiditate superioară;b) o lichiditate apropiată;c) o lichiditate mai mică;d) o lichiditate foarte mare;e) o lichiditate exagerat de redusă.

9. Obligaţiunile şi alte hârtii de valoare cu scadenţă îndepărtată se caracterizează, din punct de vedere al lichidităţii, prin:

a) se folosesc curent ca mijloace de plată;b) nu pot fi negociate la bursă;c) nu sunt folosite în mod curent ca mijloace de plată;d) sunt negociate la bursele de mărfuri;e) nu influenţează lichiditatea şi masa monetară.

10. Sfera de cuprindere a structurii masei monetare, în condiţiile inovării unor noi produse, este:

a) o mărime greu de stabilit cu rigoare;b) dată odată pentru totdeauna;c) o mărime în plină extensie şi greu de delimitat;d) un paramentru imobil;e) o mărime amorfă.

11. Metodele cantitative de dimensionare şi dirijare a masei monetare sunt:a) un mix de modele keynesiste şi nominaliste;b) o combinaţie de modele keynesiste şi neokeynesiste;c) un amestec de modele neokeynesiste şi monetariste;d) un mix de modele metaliste şi monetariste;

68

e) un amestec de modele keynesiste şi metaliste.12. Până în anii 70 ai secolului XX, controlul masei monetare avea la bază:

a) o serie de ipoteze extrem de relative, cu caracter statistic, exogene masei monetare;

b) o combinaţie de modele econometrice de orientare neokeynesistă;c) un mix de modele de orientare neometalistă;d) o serie de metode cu tentă nominalistă;e) un amestec de metode de orientare monetaristă.

13. Generalizarea cursurilor flotante a condus la reconsiderearea unor mecanisme specifice:

a) numai practicii monetare;b) numai teoriei monetare;c) atât teoriei cât şi practicii monetare;d) economiilor aflate în tranziţie;e) economiilor avansate.

14. Mărimea şi dinamica masei monetare sunt determinate de evoluţia unor procese economice fundamentale. Dintre următoarele precizaţi pe cele exacte:

a) plasarea şi utilizarea resurselor; formarea preţurilor;b) situaţia generală a balanţei de plăţi externe; oscilaţiile cursurilor de schimb;c) nivelul costurilor de producţie; situaţia generală a balanţei serviciilor; d) situaţia generală a pieţelor financiare; mărimea datoriei externe; e) mărimea datoriei publice; evoluţia dobânzilor.

15. Indicatorii monetari sunt grupaţi de specialişti în mai multe categorii. Precizaţi pe cele mai cunoscute:

a) indicatori care oferă informaţii privind evoluţia datoriei publice;b) indicatori care oferă informaţii privind estimarea evoluţiei masei monetare;c) indicatori care oferă informaţii cu privire la evoluţia economiei mondiale;d) indicatori care oferă informaţii privind estimarea efectelor exercitate de

politica monetară asupra celei economice;e) indicatori care oferă informaţii cu privire la nivelul de trai al populaţiei.

16. În practica din ţările dezvoltate principalii indicatori ce reflectă atât caracterul cât şi obiectivele politicii monetare sunt:

a) rata dobânzii;b) gradul de capitalizare;c) rata inflaţiei;d) nivelul şomajului;e) agregatele monetare.

17. În prezent, cei mai frecvenţi indicatori utilizaţi în caracterizarea politicii monetare sunt:

a) rata dobânzii;b) ritmul de creştere al produsului intern brut;

69

c) ritmul de creştere al produsului intern net;d) rata inflaţiei;e) agregatele monetare.

18. Agregatul monetar simbolizat cu M1 include mai multe componente. Dintre cele menţionate precizaţi pe cele reale:

a) plasamentele la termen şi în vederea economisirii;b) quasimoneda;c) bancnotele şi moneda divizionară;d) depunerile în conturile curente nepurtătoare de dobândă;e) titlurile emise pe termen mediu.

19. Agregatul monetar simbolizat cu M2 încorporează mai multe elemente. Dintre următoarele alegeţi pe cele reale:

a) certificatele de depozit;b) bonurile de casă;c) conturile de economii pe termen mediu;d) agregatul monetar M1;e) plasamentele la termen şi în vederea economisirii.

20. Agregatul monetar simbolizat cu M3, asimilează în plus faţă de agregatul M2 şi alte componente. Vă rugăm să le alegeţi dintre următoarele:

a) titlurile emise pe termen mediu;b) titlurile emise pe termen lung;c) bonurile de tezaur;d) certificatele de depozit, bonurile de casă;e) obligaţiunile şi alte active financiare emise pe termen lung.

21. Moneda primară poate fi definită ca fiind:a) moneda emisă şi controlată de trezoreria publică;b) moneda emisă şi controlată de băncile comerciale;c) moneda emisă şi controlată de băncile specializate;d) moneda emisă şi controlată de Banca Centrală;e) moneda emisă şi controlată de băncile străine.

22. Moneda primară se estimează ca diferenţă între:a) totalul activului şi pasivele nemonetare din bilanţul integrat al băncilor

comerciale;b) totalul activului şi pasivele nemonetare din bilanţul băncii de emisiune;c) totalul activului şi pasivele nemonetare din bilanţul trezoreriei;d) totalul activului şi pasivele nemonetare din bilanţul integrat al băncilor

străine;e) totalul activului şi pasivele nemonetare din bilanţul integrat al băncilor

specializate.23. Moneda ca mijloc de plată, respectiv masa monetară în sens restrâns, reflectă:

70

a) atât caracterul cât şi obiectivele politicii monetare;b) exclusiv caracterul politicii monetare;c) numai obiectivele politicii monetare;d) tendinţele privind evoluţia nivelului dobânzii;e) evoluţia cursurilor de schimb;

24. Moneda ca avuţie netă încorporează în structura sa:a) numai mijloacele de plată create de banca de emisiune;b) numai mijloacele de plată create de băncile specializate;c) numai mijloacele de plată create de trezorerie;d) numai activele financiare care nu se utilizează în mod curent ca mijloace de

plată;e) mijloacele de plată create de ansamblul sistemului bancar şi activele

financiare care nu se utilizează ca mijloace de plată în mod curent;

71

Capitolul 5

CREDITUL ŞI DOBÂNDA

5.1 Definirea, formele şi rolul creditului

5.1.1 Concepţii privind apariţia şi definirea credituluiNoţiunea de credit este utilizată cu sensuri diferite, după cum este vorba de

comerţ, de legislaţie fiscală sau de contabilitate. Somabart a definit creditul ca fiind o putere de cumpărare când nu ai numerar. La rândul lor, anglo-saxonii înţeleg prin credit mai ales mijloacele de plată cărora acesta le dă naştere. Mulţi practicieni înclină să identifice creditul cu sumele împrumutate. În limbajul de zi cu zi, a-i acorda cuiva credit înseamnă, de fapt a-i acorda încredere.

Etimologic, cuvântul credit îşi are originea în limba latină, respectiv în cuvântul creditum-participiul trecut al verbului credea, credere - şi semnifică credinţa celui care dă altuia bunuri sau sume de bani că va primi în schimb valori echivalente. În limba română, a pătruns în secolul XVIII-lea fiind preluat ca neologism din limba franceză, care, la rândul său, i-a conferit un anumit sens financiar după exemplul limbii italiene.

Cunoaşterea multiplelor sensuri atribuite noţiunii de credit nu este însă suficientă pentru definirea acestei categorii. Se impune precizarea, într-o primă ipostază, a necesităţii şi a condiţiilor social-economice în care acesta a apărut şi s-a dezvoltat.

Izvoarele istorice atestă că formele incipiente ale creditului au apărut în Orientul Mijlociu, ele constituind monopolul marilor proprietari funciari şi al preoţilor. De pildă, Codul lui Hammurabi vorbeşte despre credit încă la începutul mileniului al II-lea î.e.n. Comerţul cu bani a apărut probabil la egipteni şi fenicieni, existând în mod sigur la greci şi romani, fiind practicat de trapeziţi şi respectiv argentari, a căror activitate era, în realitate, fie cămărăria, fie zărăfia.

Cămătăria s-a concretizat în operaţiunile de împrumutare a unor sume de bani cu camătă, fiind o îndeletnicire curentă a tezaurizatorilor de profesie. Ea a condus la accentuarea inegalităţii sociale, împrumuturile cămătăreşti fiind, de regulă împrumuturi de consum. Cu toate limitele sale, a avut o anumită contribuţie la înlocuirea unui mod de producţie perimat cu altul superior.

Zărăfia, la rândul său, s-a materializat în operaţiunile de vânzare-cumpărare a unor monezi străine. Circulaţia unei mulţimi eterogene de monezi metalice străine, calitatea foarte diferită a exemplarelor din aceeaşi specie, amplitudinea accentuată a cursurilor de schimb, etc., au făcut ca zarafii să fie singurii care aveau experienţa necesară pentru a se orienta în acest haos, speculând pe cei care aveau nevoie de serviciile lor.

123

Primele instituţii care au efectuat operaţiuni de profilul actualelor bănci au apărut în oraşele-republici italiene, în secolele XII-XIV. De exemplu, Banca din Veneţia a fost înfiinţată în anul 1171. Cu toate acestea, creditul a devenit, în adevăratul sens al cuvântului, una din componentele fundamentale ale economiei, abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a făcut posibilă anticiparea cumpărărilor, exercitând astfel un efect de multiplicare asupra activităţii economice.

În aceste condiţii, se poate afirma că, creditul şi cadrul instituţional-organizatoric aferent a luat naştere din lupta împotriva capitalului cămătăresc, care nu mai corespundea noilor realităţi economice. Burghezia avea nevoie de capitaluri suplimentare, dar vitalitatea pe care o nouă clasă o imprima vieţii economice feudale, lâncede şi închistate, era frânată de camăta ridicată, care absorbea în cea mai mare parte valoarea nou creată. Apăruse, de fapt, o veritabilă contradicţie între natura generală a capitalului - ca valoare ce se autovalorifică şi aduce valoare nou creată - şi starea sa monetară, de capital bănesc temporar disponibil, degajat la unii participanţi la procesul reproducţiei ca sume temporar fără utilizare, inactive. Această contradicţie s-a soluţionat prin reintroducerea în procesul reproducţiei a capitalului temporar disponibil, adică prin restabilirea capacităţii sale de a produce valoare.

În concluzie, creditul exprimă tocmai acest ansamblu de relaţii economice prin care capitalul disponibil ca urmare a nesincronizării momentelor reproducţiei este reintrodus în circuitul economic.

5.1.2 Formele creditului în economia de piaţăConservându-şi în permanenţă însuşirea de a fi canalul de circulaţie a

capitalului de împrumut, creditul îmbracă numeroase forme, care pot fi clasificate după multe criterii. a) de pildă, din punct de vedere al calităţii creditorului, creditul poate fi împărţit în comercial şi bancar.- creditul comercial este acela în care creditorul este o persoană fizică sau juridică nebancară. Apare atunci când mărfurile sau serviciile nu sunt achitate imediat de către clienţi. O caracteristică esenţială a acestor forme de credit este aceea că volumul său variază în strânsă legătură cu fazele ciclului de producţie, în sensul că în fazele de sporire a volumului de producţie, numărul şi amploarea operaţiunilor de credit comercial creşte şi invers. Volumul creditului comercial este obiectiv limitat de capitalul industrial disponibil, de regularitatea revenirii acestui capital în forma bănească etc.- creditul bancar este acel credit în care creditorul este o bancă. Este forma preponderentă în prezent, o parte a creditului comercial transformându-se înainte de scadenţă, prin scontarea cambiilor, în credit bancar. Mişcarea sa nu mai este limitată de cadrul îngust al creditului comercial. El realizează distribuirea şi redistribuirea capitalurilor în toate direcţiile, de la clienţi spre bănci şi invers, capitalurile nefiind constrânse să se mişte doar într-un singur sens ca în cadrul creditului comercial.

124

b) din punct de vedere al calităţii creditorului şi a debitorului, creditul se împarte în credit privat, atunci când creditorul şi debitorul sunt subiecţii de drept privat (firme, populaţie, etc.) şi credit public, atunci când creditor este populaţia, iar debitor este statul sau o altă instituţie de drept public. c) adoptând drept criteriu scopul pentru care a fost acordat creditul , pot fi distinse formele:- credit de consum, situaţia în care suma împrumutată este utilizată de debitor pentru procurarea de bunuri de consum şi de servicii;- credit de producţie, situaţie în care creditul este utilizat de debitor pentru acoperirea unor cheltuieli productive. La rândul său, creditul de producţie poate fi împărţit în următoarele forme: credit pentru investiţii, utilizat pentru achiziţionarea de echipamente de producţie; credit de exploatare, utilizat pentru acoperirea cheltuielilor curente de producţie; credit de circulaţie, situaţie în care creditul este utilizat pentru acoperirea

cheltuielilor de stocare şi transport a mărfurilor, ca avans pentru mărfurile vândute şi neîncasate, deci pentru tratele şi biletele la ordin emise, pentru acoperirea altor cheltuieli de circulaţie;

credit de speculaţie, utilizat pentru crearea sau valorificarea unei anumite conjucturi favorabile consolidării financiare a întreprinderii debitoare ;

d) după obiectul creditului (modul de plasare a capitalului de împrumut) întâlnim:-credit în bunuri sau mărfuri, formă în care apare, de regulă, creditul comercial; -credit în monedă, formă specifică a creditului bancar, situaţie în care acordarea şi rambursarea împrumutului, precum şi achitarea comisionului şi dobânzii se efectuează, de regulă, în bani. Creditul în monedă poate fi divizat, la rândul său, în credit în numerar, credit în cont şi credit în efecte de comerţ (cambii, waranturi);- credit în credit - situaţie în care obiectul creditului nu este capitalul de împrumut, ci răspunderea pe care şi-o asumă creditorul pentru debitorul său, în sensul că acesta din urmă îşi va onora obligaţiile. Această formă apare prin acceptarea şi avalizarea cambiilor emise de debitor, creditorul asumându-şi astfel răspunderea solidară cu debitorul în caz de insolvabilitate. e) din punct de vedere al modului de garantare al creditului distingem :- credit real (garantat sau acoperit), care, la rândul său poate fi: credit acoperit cu garanţii imobiliare, numit şi credit ipotecar; credit acoperit cu garanţii mobiliare, sub formă de gaj.Gajul poate fi: gaj în mărfuri şi gaj în hârtii de valoare. Gajul se poate afla în mâna creditorului (gaj ferm), cât şi în mâna debitorului (gaj în circulaţie);- credit personal (neacoperit), care are drept premisă încrederea în calităţile personale ale debitorului. Poate fi: credit individual, când se acordă direct unei persoane, fără nici o formalitate; credit cu gir personal, atunci când o terţă persoană garantează rambursarea pe

propria sa răspundere morală;

125

credit cu gir colectiv, când mai multe persoane garantează rambursarea pe propria lor răspundere morală.Răspunderea morală devine, uneori, răspundere juridică, de pildă, atunci când

girul personal sau colectiv se exprimă prin semnarea de cambii trase asupra debitorului.

f) după tehnica de acordare, distingem :- credit simplu, atunci când debitorul dispune de împrumut pe întreaga perioadă pentru care i-a fost acordat;- credit în cont curent, când debitorul foloseşte împrumutul în regimul contractului de cont curent, care prevede în principiu, utilizarea doar parţială a liniilor de credit aprobate şi plata dobânzilor numai pentru sumele efectiv utilizate;- credit de acceptaţiune, care apare atunci când o terţă persoană, de regulă o bancă, preia obligaţia debitorului iniţial de a rambursa împrumutul la scadenţă prin acceptarea sau avalizarea unei trate. g) după întinderea drepturilor creditorului întâlnim:- credit denunţabil, când creditorul îşi rezervă dreptul ca, în orice moment, cu sau fără aviz să ceară restituirea împrumutului;- credit nedenunţabil, când dreptul creditorului de a cere restituirea operează doar la scadenţă;- credit legat, când creditorul condiţionează acordarea creditului aprobat, de utilizarea sa de către debitor pentru cumpărarea anumitor produse ; h) după modul de rambursare există:- credit amortizabil, când rambursarea se efectuează în rate, egale sau inegale, la termene stabilite cu anticipaţie. Ratele pot sau nu să includă dobânda aferentă;- credit neamortizabil, când rambursarea se efectuează integral, o singură cotă la scadenţă. i) după mărimea perioadei de timp pentru care se acordă, creditul se grupează în :- credit pe termen scurt (cu perioada de acordare situată sub un an);- credit pe termen mediu (acordat pe un interval de 1-5 ani) ;- credit pe termen lung (acordat pe durate mai mari de 5 ani).

Evident că există şi alte forme de credit delimitate, după alte criterii, fapt ce sugerează gradul ridicat de adaptabilitate a sistemului de credit la cerinţele economiei de piaţă.

5.1.3 Rolul creditului în economia de piaţăÎn calitate de componentă a mecanismului economic de ansamblu, creditul

îndeplineşte,în cadrul acestuia,o serie de funcţii esenţiale şi anume:- funcţia de redistribuire a capitalurilor, care se manifestă îndeosebi prin sistemul de relaţii dintre întreprinderi şi bănci în cadrul cărora mijloacele băneşti temporar disponibile ale întreprinderilor, degajate ca atare în conturile bancare ale acestora,

126

sunt mobilizate de bănci şi folosite ca resurse pentru acordarea de credite clienţilor din diferite ramuri şi sectoare de activitate.

Similar se petrec lucrurile cu mijloacele sistemului financiar care şi ele se eliberează temporar în cadrul operaţiunilor efectuate de agenţiile guvernamentale, precum şi cu economiile populaţiei depuse la casele de economii şi la bănci. În toate aceste cazuri, băncile mobilizează mijloacele băneşti respective, creându-şi sursele de creditare de care au nevoie, pe care apoi le plasează sub formă de împrumuturi, redistribuindu-le deci în favoarea beneficiarilor de credite; - funcţia de intensificare şi accelerare a procesului de concentrare şi centralizare a capitalului.

Astfel, creditul facilitează procesul de centralizare a capitalului prin forţa financiară deosebită pe care o crează firmelor care beneficiază de el, ceea ce le permite acestora să manevreze de aşa manieră încât să obţină conjuncturi favorabile. De asemenea, creditul joacă un rol important în înfiinţarea şi dezvoltarea societăţilor pe acţiuni, constituind un instrument de transformare a capitalurilor individuale în capitaluri pe acţiuni.

Creditul favorizează procesul de concentrare a capitalului, înlăturând dificultăţile care se opun acestuia.Astfel, creditul permite firmelor cărora le este acordat să câştige timp, în sensul că, crează posibilitatea sporirii producţiei fără să mai fie nevoie să se aştepte acumularea şi capitalizarea profitului adus de capitalul propriu. În acest fel, se obţine un spor de valoare, care poate fi capitalizat în sume mai mari şi mai rapid;- funcţia de economisire a cheltuielilor de circulaţie, care se manifestă prin compensarea reciprocă a creanţelor pe care creditul o prilejuieşte, prin accelerarea rotaţiei fondurilor, prin utilizarea titlurilor de credit ca instrumente de plată. Pe aceste căi se reduc sau se elimină cheltuielile de confecţionare, păstrare şi manipulare a semnelor monetare, se diminuează cheltuielile de conservare şi depozitare a mărfurilor şi alte cheltuieli de circulaţie ; - funcţia de emisiune a creditului, care se manifestă prin faptul că, creditul constituie principala cale de punere în circulaţie a mijloacelor băneşti suplimentare necesare economiei ca urmare a intrării în circuitul economic a unor valori.

Dar, pentru că emisiunea monetară realizată prin intermediul creditului, să fie în concordanţă cu necesităţile economiei trebuie îndeplinite următoarele condiţii:- să existe echipamente de producţie, forţă de muncă şi resurse naturale disponibile, pe baza cărora să se creeze un spor de producţie echivalent cu sporul de monedă pusă în circulaţie; - producţia suplimentară să corespundă în volum şi în structură nevoilor pieţii;- rambursarea creditului să fie efectuată într-un timp scurt.

În caz contrar, moneda suplimentară pusă în circulaţie crează un dezechilibru inflaţionist în economie.

127

Examinarea, deşi succintă a funcţiilor creditului, relevă caracterul economic contradictoriu al acestuia. Pe de o parte, el fiind o componentă esenţială a mecanismului economic de ansamblu îi conferă acestuia supleţea necesară, permiţându-i să depăşească o serie de perturbaţii şi conflicte. Pe de altă parte, în aceeaşi calitate, când este utilizat în mod abuziv poate genera noi contradicţii sau tensiuni sau le poate amplifica pe cele existente.

5.2 Funcţiile dobânzii în economia de piaţă

În principiu, în condiţiile economiei de piaţă, prin noţiunea de dobândă se desemnează acea parte din valoarea nou creată încasată de creditor drept preţ al capitalului de împrumut, temporar cedat. De regulă, se exprimă în procente faţă de suma împrumutată, sub denumirea de rată a dobânzii (p), al cărui nivel este dat de relaţia:

D - dobânda cuvenită ;C - capitalul împrumutat .În practica bancară există două feluri de dobândă: simplă şi compusă.Dobânda simplă este preţul plătit de debitor pentru suma împrumutată, pe

durata împrumutului calculată cu ajutorul următoarei relaţii:

, unde :

t = durata împrumutului, exprimată în zile .

Dobânda compusă este preţul plătit de debitor pentru suma împrumutată reprezentând capitalul plus dobânda capitalizată pe durata împrumutului. De regulă, se calculează la creditele care au o scadenţă mai mare de un an. Dobânda calculată la finele fiecărui an se adaugă la capitalul împrumutat, noua sumă a acestuia intrând în calculul dobânzii pe anul următor.

Altfel spus, un leu împrumutat azi devine după un an:(1+i) = K, unde:i - rata anuală a dobânzii (%), iar K-factorul de multiplicare.

În consecinţă, un capital iniţial C0 devine după un anumit număr n de ani un capital Cn ,potrivit relaţiei:

Din această relaţie derivă următoarele relaţii alternative :

128

care, în ordine, semnifică :- ce sumă C0 trebuie împrumutată azi pentru a obţine după un număr de n ani un capital Cn ;- de câte ori se multiplică un capital iniţial C0 într-un anumit număr n de ani ;- cu ce dobândă trebuie împrumutat azi un capital C0 pentru a aduce după un număr n de ani un capital viitor Cn .

În economia de piaţă, mărimea dobânzii se stabileşte în funcţie de cererea şi oferta de capital de împrumut, fiind influenţată de o serie de factori economici şi politici, cum ar fi: rata medie a profitului, ritmul inflaţiei, volumul ofertei de bunuri şi servicii, mărimea capitalurilor disponibile şi a celorlalte disponibilităţi mobilizate şi capitalizate prin aparatul bancar, fazele ciclului economic, gradul de dezvoltare a reţelei bancare. Unii din factorii amintiţi influenţează cererea de capital, alţii oferta, iar alţii atât cererea, cât şi oferta.

Ca urmare a intensificării procesului inflaţionist, în ultimele decenii s-a trecut de la dobânda fixă, practicată pe scară largă în trecut, la dobânda variabilă, care se recalculează periodic în funcţie de evoluţia ratei dobânzii stabilită pe piaţă. În felul acesta, creditorii se apără de pierderea ce poate rezulta pentru ei din fixarea unei dobânzi ce nu poate fi modificată pe durata utilizării creditelor.

Dobânda constituie în economia de piaţă o importantă pârghie economică, pe care statul o influenţează prin manevrarea taxei scontului, prin fixarea pe cale legală a unui nivel maxim permis şi prin alte căi. Uneori statele, prin intermediul băncilor de emisiune, stabilesc şi o dobândă negativă, care se percepe de către debitor. De exemplu, în Elveţia conturile bancare creditoare ale străinilor au suportat în anumite perioade, o dobândă negativă, aceasta fiind o măsură de limitare a importului de capital. Dar, în mod normal, dobânzile sunt pozitive. Astfel, băncile din SUA percep o dobândă preferenţială (prime rate) la creditele în cont curent pe care le acordă clienţilor cei mai solvabili. Aceasta constituie baza stabilirii celorlalte dobânzi, percepute altor categorii de clienţi, de regulă mai ridicate.

Indiferent de metoda folosită, reducerea ratei generale a dobânzii facilitează activitatea economică, favorizând intensificarea cererii interne în unele sectoare ale economiei, cum ar fi investiţiile şi consumul şi invers. Pe plan extern, majorarea ratei dobânzii stimulează afluxul de capital din străinătate şi intensificarea activităţii economice, determinând creşterea cursului monedei naţionale faţă de valutele străine şi invers.

5.3 Teorii asupra creditului şi dobânzii

Evoluţia sistemului de credit, ca şi în cazul monedei, s-a reflectat şi în planul gândirii economice. Diversificării mecanismelor procesului de creditare i-au

129

corespuns în plan doctrinar o serie de şcoli, curente şi teorii cu privire la esenţa şi rolul economic al creditului şi dobânzii.

5.3.1 Concepţii asupra credituluiAu apărut şi s-au dezvoltat în strânsă legătură cu teoria monetară. Dintre

acestea mai semnificative sunt teoria naturalistă, teoria expansionistă, teoria creditului reglementat.

Teoria naturalistă a creditului a apărut în perioada capitalismului liberei concurenţe, având drept reprezentanţi, printre alţii, pe A.Smith şi D.Ricardo. Aceştia considerau creditul numai ca un mijloc de transmitere a bunurilor de la un posesor la altul. A. Smith, de exemplu, presupune că veritabilul obiect al creditului, chiar şi al aceluia acordat în monedă, sunt bunurile materiale ce pot fi procurate cu banii împrumutaţi. Debitorul utilizează aceşti bani exclusiv pentru cumpărarea de mijloace de producţie, adică suma împrumutată devine capital productiv. Se identifică, astfel, capitalul de împrumut cu capitalul productiv, de unde concluzia lui Smith despre mişcarea identică a acestor două forme de capital. Deoarece banii împrumutaţi sunt bani productivi, dobânda ca o parte a valorii nou create, se mişcă paralel cu rata profitului. Datorită asimilării capitalului de împrumut cu capitalul productiv, capitalul-proprietate nu apare la Smith ca separat de capitalul-funcţie.

În realitate, mişcarea acestora nu numai că nu este paralelă, dar are loc adesea, în sens contrar.

Teoria expansionistă a creditului îşi are originea în ideile economistului englez John Law. Observând că economia dispune de resurse neutilizate sub formă de pământuri nelucrate şi braţe de muncă libere, John Law a considerat că ceea ce lipsea erau mijloacele monetare necesare pentru a aduce în circuitul economic resursele respective. După Law, creditul este monedă şi de aceea cu ajutorul său pot fi create mijloacele necesare pentru punerea în mişcare a forţelor economice neutilizate. Se pot remarca aici implicaţiile teoriei banilor ca instrument tehnic al schimbului, Law identificând în mod greşit creditul cu moneda şi moneda cu capitalul. Deşi între acestea există o strânsă legătură, iar apariţia băncilor şi punerea în circulaţie a bacnotelor în concordanţă cu nevoile schimbului au stimulat dezvoltarea economiei, credinţa lui Law în puterea miraculoasă a băncilor de a fabrica capital care să suplinească lipsa forţelor productive ale naţiunii este naivă.

Ideile lui John Law au fost reluate în epoca modernă, e drept cu alte argumente, de economistul şi omul de afaceri Mac Leod. Bazându-se pe experienţa acumulată de băncile engleze-cele mai mari din lume în prima jumătate a secolului nostru - Mac Leod reformulează teoria creditului creator de capital, ajungând la următoarele concluzii mai importante: tot ce are putere de cumpărare este monedă-creditul, conferind debitorului putere de cumpărare, este monedă; tot ce are putere de cumpărare este avuţie, deci creditul este avuţie; creditul este capital productiv, căci

130

aduce profit; băncile crează creditul, sunt fabrici de credit şi de aceea sunt creatoare de capital.

În realitate, între împrumuturile acordate de deţinătorii de resurse reale, efectiv disponibile şi împrumuturile acordate de deţinătorii de mijloace de plată există o deosebire importantă. În primul caz, creditul exercită funcţia de redistribuire a capitalurilor preexistente, provenite din acumularea prealabilă a unei părţi din valoarea nou creată, în timp ce în al doilea caz el exercită funcţia de emisiune a unor noi mijloace de plată. Mijloacele de plată suplimentare devin, la rândul lor, forme de plasamente ale capitalului real numai în măsura în care în economie există un capital suplimentar, creat ca valoare nouă în producţie şi sustras consumului, deci acumulat. Creditul poate, în concluzie, să contribuie la mobilizarea capitalului, dar nu poate să creeze el însuşi acest capital. Creditul ca atare nu este o sursă a avuţiei naţionale, nu poate crea capital, venituri şi monedă la discreţie, ci poate doar să le distribuie şi redistribuie mai mult sau mai puţin eficient. Deşi perfecţionarea sistemului de credit favorizează dezvoltarea economiei, creşterea produsului intern net este cauza primară a expansiunii creditului şi nu invers.

Având în vedere că în prezent capitalul bancar se împleteşte cu cel industrial, băncile devenind din simple mijlocitoare ale creditului instituţii de finanţare a economiei, unii economişti contemporani preconizează o economie de credit, în care plăţile ar urma să se facă exclusiv cu instrumentele de credit create de către bănci. De pildă, economistul german A. Hahn pornind de la premisele constituirii unei economii fără numerar ajunge la concluzia priorităţii activelor bancare faţă de pasivele deţinute de aceste instituţii. În opinia lui Hahn, depozitele bancare-principala sursă de creditare-nu sunt numai şi nu în primul rând, cum se consideră de obicei, rezultatul acumulărilor prealabile de capital şi de venituri neconsumate, ci efectul creditelor acordate anterior de bănci, a căror capacitate de creditare ar fi nelimitată. Principiul clasic depunerile fac creditele este dublat de către Hahn cu altul, la fel, în opinia sa, de valabil şi mai extins ca sferă de aplicabilitate creditele fac depunerile, rezultatul împletirii acestora fiind creşterea cantităţii de monedă în circulaţie, creşterea cererii solvabile şi majorarea preţurilor. Acestea din urmă determină, la rândul lor, stimularea investiţiilor şi a producţiei curente de bunuri şi modificarea repartizării lor între diferiţii deţinători. În final, sunt create condiţiile pentru înlăturarea şomajului şi atragerea în circuitul productiv a resurselor anterior neutilizate. Dar, aşa cum s-a mai precizat, pentru ca emisiunea suplimentară de monedă, prin intermediul creditului, să contribuie efectiv la dezvoltarea economiei este necesar să existe un aparat de producţie neutilizat, iar producţia suplimentară obţinută să aibă desfacere asigurată şi să permită, prin vânzare efectivă, rambursarea creditului într-un termen scurt. Dacă aceste condiţii economice, destul de restrictive nu sunt îndeplinite, expansiunea creditului provoacă doar un dezechilibru inflaţionist, fapt dovedit de situaţia din unele ţări dezvoltate care, în anumite perioade, au aplicat o politică de stimulare a economiei prin credit.

131

Teoria creditului reglementat îşi are originea în lucrările lui J.M.Keynes, care, în principiu a preconizat majorarea cererii solvabile cu ajutorul creditelor şi a cheltuielilor bugetare şi stimularea, pe acestă cale, a producţiei şi investiţiilor. Creditul reglementat de stat şi nu cel rezultat din jocul spontan al cererii şi ofertei de capital de împrumut este conceput de Keynes ca instrument de stabilizare a economiei de piaţă în care mecanismele de autoreglare nu mai sunt eficiente.

Conceptele lui Keynes au fost preluate şi dezvoltate de numeroşi alţi economişti, îndeosebi de J. Slichter şi A. Hansen. Primul dintre ei a conceput reglementarea creditului în funcţie de fazele ciclului de producţie. În fazele de înviorare şi expansiune a considerat necesară limitarea acordării creditelor, iar în faza de apariţie a simptomelor de criză, sporirea volumului acestora, folosind în acest scop resursele economisite în fazele anterioare şi cele create prin noi emisiuni monetare. Cel de-al doilea a avut în vedere, îndeosebi utilizarea productivă a creditului public şi posibilităţile de transfer spre aparatul bancar a resurselor bugetare, ajungând la concluzia că băncile împreună cu statul sunt în măsură să organizeze economia şi să înlăture elementele de spontaneitate.

Ideile keynesiene în materie de credit, ca de altfel şi celelalte componente ale concepţiei dirijismului de stat, au fost aplicate în practică de mai multe guverne, care au încercat combaterea recesiunii prin politica banilor ieftini.

Adeseori însă, rezultatele au fost sub aşteptări, o asemenea politică degenerând în inflaţie, fără să se realizeze creşterea economică scontată. Acest fenomen a dovedit că dacă în economie nu există condiţii favorabile, utilizarea expansionistă a creditului, chiar şi într-o manieră reglementată de stat, nu duce la rezultatele pozitive pe care se contează.

În consecinţă, unii economişti s-au orientat spre concepţia monetaristă, iar alţii au început să se îndoiască de însăşi capacitatea teoriei economice de a oferi soluţii viabile pentru problemele, tot mai dificile, cu care este confruntată societatea.

5.3.2 Concepte asupra dobânziiTeoria monetară acordă un loc deosebit dobânzii, considerând-o un factor de

echilibru şi de reglementare a proporţiilor din economie.Astfel, aşa-zisa teorie clasică a dobânzii, promovată de Walras, Carver,

Marshel, Cassel etc., are la bază rolul major ce se atribuie dobânzii ca preţ al economiilor în asigurarea unui echilibru permanent între investiţii şi economii. Într-un asemenea context creşterea investiţiilor determină sporirea ratei dobânzilor, fapt ce are ca efect sporirea economiilor şi invers. Este promovată astfel funcţia dobânzii de a asigura echilibrul între o serie de factori vitali şi economiei de piaţă cum ar fi preţurile, investiţiile şi economiile.

J.M.Keynes a extins, într-un mod considerabil, rolul dobânzii pe care a considerat-o un mijloc eficient de reglementare a proporţiilor economice. După

132

Keynes dobânda reprezintă o recompensă pentru renunţarea la lichiditate pentru o anumită perioadă de timp, mărimea fiind determinată de următoarele elemente: - cantitatea de bani existentă în circulaţie;- preferinţa pentru lichiditate.

În baza acestor concluzii, Keynes a atribuit dobânzii rolul de regulator al echilibrului între cererea şi oferta de bani, potrivit relaţiei:

unde :M = masa monetară totală;M1 = masa monetară necesară pentru satisfacerea tranzacţiilor şi precauţiilor;M2 = masa monetară necesară pentru satisfacerea speculaţiilor;L1, L2 = cele două funcţii ale lichidităţilor corespunzătoare lui M1 şi M2;y = nivelul produsului intern net;r = rata dobânzii.

Reiese din concepţia keynesistă că nivelul dobânzii fiind determinant în stabilirea dimensiunilor disponibilitătilor băneşti destinate investiţiilor (M2), trebuie să se acţioneze pentru creşterea masei băneşti totale în circulaţie (M), în sensul creşterii sumelor destinate speculaţiilor, asigurându-se astfel reducerea ratei dobânzii.

Cu toate limitele sale, care au mai fost analizate, concepţia keynesistă, atribuind dobânzii un rol deosebit în reglementarea circulaţiei băneşti şi a creditului a creat o bază teoretică şi a încadrat în arsenalul mijloacelor teoriei monetare o practică mai veche şi anume manevrarea taxei scontului, folosită şi în perioada precedentă de către banca Angliei.

133

Teste grilă

1.Noţiunea de credit este utilizată cu sensuri diferite, după cum urmează:a) legislaţie juridică;b) legislaţie fiscală;c) abordare contabilă;d) definire constituţională;e) neîncredere între partenerii de afaceri.

2. În opinia specialiştilor, formele incipiente ale creditului au apărut în:a) oraşele republicii italiene;b) nordul Africii;c) Orientul Mijlociu;d) Europa;e) America de Nord.

3. Din punct de vedere al calităţii creditorului, creditul poate fi diferenţiat în mai multe categorii. Alegeţi din cele menţionate pe cele reale:

a) credit de producţie;b) credit de consumaţie;c) credit bancar;d) credit comercial;e) credit real.

4. În funcţie de criteriul întinderea drepturilor creditorului, creditul poate fi diferenţiat în:

a) credit simplu;b) credit de acceptaţiune;c) credit denunţabil;d) credit personale) credit legat.

5. Abordând creditul în funcţie de modalităţile de rambursare a sumelor împrumutate, putem întâlni:

a) credit amortizabil;b) credit de acceptaţiune;c) credit pe termen scurt;d) credit neamortizabil;e) credit cu gir personal.

6. Din punct de vedere al modului de garantare, putem distinge următoarele categorii ale creditului:

a) credit bugetar;b) credit pe termen scurt;c) credit comercial;d) credit real;

134

e) credit personal.7. În calitatea sa de componentă a mecanismului economic de ansamblu, creditul îndeplineşte, în cadrul acestuia, mai multe funcţii, dintre care, mai semnificative, pot fi menţionate:

a) funcţia de producţie;b) funcţia de circulaţie;c) funcţia de emisiune;d) funcţia de redistribuire a capitalurilor;e) funcţia de finanţare.

8. Pe plan intern, reducerea ratei generale a dobânzii facilitează activitatea economică, favorizând:

a) intensificarea procesului investiţional;b) reducerea consumului;c) majorarea costurilor de producţie;d) creşterea stocurilor;e) consumul neproductiv.

9. Teoria naturalistă a creditului, apărând în perioada capitalismului liberei concurenţe, a avut drept reprezentanţi de seamă, printre alţii, pe:

a) Irving Fischer;b) J.M. Keynes;c) A. Smith;d) M. Friedman;e) D. Ricardo.

10. Teoria creditului reglementat îşi are originea în lucrările economistului:a) A. Smith;b) K. Brunner;c) A. Meltzer;d) J.M. Keynes;e) E. James.

135

Capitolul 6

MODALITĂTI ŞI INSTRUMENTE DE PLATĂ

6.1 Consideraţii generale asupramijloacelor de plată

Pentru economia actuală, operaţiunile de plăţi reprezintă elementul primordial al tuturor pieţelor, liantul mecanismului concurenţial general.

Desfăşurarea fluxurilor de plăţi se poate face prin mai multe modalităţi. Ansamblul modalităţilor tehnice de efectuare a plăţilor în cadrul unei economii naţionale sau al economiei mondiale formează mecanismul de plăţi. Analiza posibilităţilor existente pentru stingerea obligaţiilor băneşti şi natura instrumentelor utilizate în acest scop relevă că plăţile pot avea loc sub două forme:a) plăţile cu numerar - efectuate imediat şi la care se întrebuinţează moneda efectivă, respectiv bancnotele şi moneda metalică;b) plăţile fără numerar - stingerea obligaţiilor are loc prin transferul de fonduri între două sau mai multe părţi prin dispoziţii, ordine în care se foloseşte unitatea monetară, dar nu se manipulează moneda în formă concretă.

Indiferent de forma sub care au loc plăţile, componenta cea mai reprezentativă pentru fiecare agent economic este capacitatea de plată; piaţa este aceea care sancţionează ferm, excluzându-i din viaţa economică pe cei care nu plătesc. În consecinţă, întreprinzătorii trebuie să adopte un comportament care să aibă în vedere următoarele aspecte:- existenţa unor active în formă lichidă sau active uşor lichidabile;- angajarea de comenzi către furnizori în concordanţă cu capacitatea de plată;- un nivel al capitalului şi resurselor din pasive atrase care să acopere livrările neîncasate;- corelarea termenelor de plată cu datele de încasare a veniturilor şi constituirea unei rezerve.

Odată rezolvată problema de a putea plăti, se ridică întrebarea: când să se facă plăţile?

Programarea plăţilor de către firme se urmăreşte a fi făcută la termene optime, plecând de la cerinţa de a asigura o lichiditate maximă cu costuri minime. Cu cât termenele de plată sunt mai îndepărtate de data livrării, cu atât costurile furnizorului sunt mai mari. În mod normal, aceste termene sunt, de pildă, de 30 zile în Anglia, între 60-90 zile în Franţa ş.a.m.d.

136

Ca metodă promovată în vederea reducerii termenelor de plată se remarcă stimularea clienţilor. Astfel, în Germania se practică scontarea cu 3% pentru plăţile efectuate până în 8 zile şi de 2 % pentru plăţile derulate până la 15 zile.

În ceea ce priveşte procedura urmăririi debitorilor, aceasta este foarte diferită. Cu titlu de exemplu, în Germania există legi eficiente din punct de vedere al termenelor de plată, în timp ce în Anglia normele existente permit doar solicitarea dobânzilor de întârziere.

Se poate aprecia că practica ţărilor europene evidenţiază durata relativ îndelungată a plăţilor, ce-şi are suportul în comportamentele tradiţionale care se menţin, deşi economia modernă implică cerinţe de accelerare a fluxurilor plăţilor.

În concordanţă cu aceste cerinţe, în ţările dezvoltate, marea majoritate a firmelor şi persoanelor au conturi deschise la bănci, ceea ce le permite efectuarea plăţilor prin bănci, aşa - numitul proces de bancarizare. Totodată, prin îmbinarea metodelor de telecomunicaţii moderne cu informatica s-a ajuns la: - reconsiderarea instrumentelor tradiţionale de plată, cecul şi cambia;- micşorarea numărului documentelor suport-hârtie şi creşterea numărului dispoziţiilor de plată exprimate prin mesaje electronice;- rapiditatea transmiterii mesajelor de plăţi: de la faza iniţială în care mesajele de plăţi necesită un timp până să se creeze facilităţi de transmitere - sistemul ONN LINE, la sistemele în care transmiterea mesajelor către bănci se face în mod continuu - sistemul ON LINE, iar pentru plăţile de volum mare, cât şi pentru cele care se derulează pe plan internaţional să se asigure decontarea în timp real - intrarea sumei în contul beneficiarului să fie simultană cu ordonarea plăţii de către plătitor;- progresul sistemelor de compensare interbancară, care conduce la optimizarea duratei relaţiilor de plăţi între bănci.

În acest sens există compensări brute, în care se cuprind toate plăţile dispuse de la bancă la bancă şi compensările nete unde se compensează doar soldurile rezultate din compensarea prealabilă a datoriilor reciproce ale fiecărei bănci cu fiecare dintre parteneri.

De asemenea, s-au delimitat sistemele de compensare de valori mari de sistemele de compensare de valori mici; sistemele de compensare pe documente suport-hârtie de cele ce se derulează pe baza mesajelor electronice.

În concluzie, se poate aprecia că instrumentele de plată eficiente şi circuitele de plăţi accelerate reprezintă cerinţe ale modernizării întregului sistem de plăţi.

6.2 Plăţile în numerar

Numerarul sub formă de bancnote şi monedă metalică reprezintă instrumentul de plată iniţial, cu rol important şi astăzi în economia tuturor ţărilor.

137

Circulaţia numerarului cuprinde mişcarea permanentă a acestuia de la Banca Naţională, prin unităţile sale operative, la unităţile bancare, societăţile comerciale, regiile autonome şi instituţiile bugetare, de la acestea la populaţie şi invers. Totodată, mai cuprinde mişcarea numerarului între diferitele categorii ale populaţiei.

În funcţie de numărul participanţilor la circulaţia monetară, fluxurile băneşti cu numerar sunt de complexităţi diferite şi îmbracă forme diferite. Cunoaşterea acestora prezintă importanţă în reglementarea circulaţiei numerarului, deoarece fiecare formă este deservită de o anumită cantitate de bani care rămân o perioadă mai mare sau mai mică în circulaţie.

Reglementarea circulaţiei numerarului atribuie bancnotelor şi monedelor metalice calitatea de a avea curs legal şi totodată, stabileşte diferenţiat puterea liberatorie pentru diferite forme ale monedei.

Numerarul este utilizat în mare măsură în calitatea sa de mijloc de plată, datorită unor trăsături care-i determină superioritatea comparativ cu alte instrumente de plată, respectiv:- este mijloc de plată general valabil şi acceptabil pentru oricare din membrii comunităţii de plăţi;- este un mijloc de plată cu efect imediat - transferul numerarului efectuat de către plătitor în favoarea beneficiarului are ca efect stingerea obligaţiei care a determinat plata;- este un mijloc de plată prin care efectuarea plăţii nu este condiţionată de nimic.

Iată de ce firmele şi persoanele sunt deosebit de interesate în a avea permanent şi a-şi menţine continuu o dimensiune rezonabilă a numerarului.

Chiar dacă este foarte comod de întrebuinţat şi este folosit în cazul unui număr mare de tranzacţii de valori mici, vehicularea numerarului este costisitoare şi ridică probleme de securitate pentru bănci, cât şi pentru populaţie. Aşa se explică faptul că azi, în economie, se petrece un eveniment la fel de important ca şi dispariţia trocului altădată: restrângerea plăţilor în numerar la câteva operaţiuni necomerciale. În lumea civilizată, orice persoană foloseşte astăzi cecurile sau cardurile, plafonul maximal al sumelor plătite în numerar micşorându-se continuu.

Ca altădată trocul, plăţile în numerar nu s-au adaptat dinamicii economice şi pentru a nu constitui o frână în calea globalizării şi modernizării economiei au fost restrânse. Transferul fizic a milioane de unităţi monetare este înlocuit cu transferul scriptic sau electronic.

6.3 Plăţile prin virament

De-a lungul timpului, alături de disponibilităţile băneşti propriu-zise (bani cash, bani lichizi) s-au impus tot mai mult banii de cont, banii scripturali.

138

În ultimele două-trei decenii s-au produs modificări substanţiale în mărimile celor două componente ale masei monetare, sensul schimbării fiind dat de creşterea ponderii operaţiilor care se derulează prin intermediul banilor scripturali (prin virament). Astfel, prin transferul sumei dintr-un cont în altul, respectiv prin debitarea contului plătitor şi creditarea contului beneficiar se ajunge la o simplificare a relaţiilor de plăţi. Dezvoltarea băncilor a dus la generalizarea viramentelor - ca modalitate de efectuare a plăţilor.

Principalele caracteristici ale plăţilor prin virament sunt: - natura dublă, determinată pe de o parte de înregistrări în conturi bancare, iar pe de altă parte de mesaje între părţi şi care conţin instrucţiunile de plată;- decalajul de timp dintre momentul iniţierii şi cel al finalizării operaţiunii de plată;- existenţa unor intermediari bancari în derularea acestui tip de plăţi.

Plăţile prin virament utilizează instrumente şi mijloace de plată emise pe suport de hârtie, magnetic sau electronic.

Principalele instrumente de plată utilizate sunt: efectele de comerţ (trata sau poliţa, biletul la ordin şi warantul), cecurile, cărţile de plată (cardurile) etc.

Ca procedeu de înfăptuire a plăţilor, viramentul poate fi diferit, în funcţie de sensul în care se dispune şi se efectuează plata. Predominant este viramentul de credit, care implică următoarea succesiune a operaţiilor:a) plătitorul dă ordin băncii sale să onoreze ordinul de plată către beneficiarul dat;b) banca plătitoare preia suma din contul plătitorului şi efectuează plata către banca beneficiarului;c) banca beneficiarului înscrie suma în contul creditorului.

Deci, în mod normal, iniţiativa plăţii aparţine plătitorului. Totuşi, funcţionează şi viramentul de debit, situaţie în care consimţământul plătitorului este dat, în prealabil, pe baza unei dispoziţii generale pe care acesta o adresează băncii sale de a îndeplini regulat toate cerinţele de plată exprimate de creditor. Viramentul de debit se practică pentru livrările de produse şi servicii de interes general, cum ar fi: furnizarea de gaze, apă, electricitate, telefoane etc. În acest caz, plătitorul împuterniceşte creditorul pentru astfel de operaţiuni. Concomitent, el solicită băncii sale aprobarea operaţiunii. În al doilea rând, creditorul depune documentaţia la banca sa. În continuare, banca debitorului include pentru plată suma respectivă la data stabilită, iar după efectuarea plăţii, suma intră în contul creditorului.

În domeniul plăţilor, sistemul bancar trebuie să asigure aşadar, mecanismele cu ajutorul cărora plata bunurilor şi serviciilor să se efectueze rapid, sigur şi eficient.

Având în vedere momentul efectuării plăţii, există plata cu anticipaţie, plata în momentul livrării şi plata la o dată ulterioară.

139

Plata cu anticipaţie, presupunând riscul cel mai mic, este utilizată mai ales pentru stingerea obligaţiilor externe. Însă, în relaţiile de plăţi cu străinătatea, se practică şi forma de plată la o dată ulterioară, utilizându-se ca instrumente de plată: incasso-ul documentar şi ordinul de plată.

În ţara noastră se practică atât forma de plată cu anticipaţie, utilizându-se frecvent cecurile, cât şi forma de plată la o dată ulterioară, folosindu-se ordinele de plată şi efectele de comerţ.

Pentru a asigura îndeplinirea ordinelor clienţilor privind efectuarea plăţilor, băncile trebuie să aibă relaţii de colaborare permanentă, care se bazează primordial pe încredere şi deci, responsabilitate-onorarea obligaţiilor de plată de către partenerii economici fiind o problemă vitală pentru desfăşurarea activităţii economice.

6.3.1. Ordinul de platăOrdinul de plată este un instrument de plată şi decontare utilizat pentru

stingerea unor obligaţii devenite exigibile. Altfel spus, o dispoziţie dată de un client băncii sale în scopul efectuării unei plăţi în favoarea unei terţe persoane. Aşadar, operaţiunea de virament presupune o stare mutuală de credit între banca ce execută operaţia şi clienţii săi care-şi au cont deschis la respectiva bancă şi disponibil în cont.

Două sunt cauzele care generează raporturi de credit între bancă şi clienţii săi:- când clienţii au un depozit într-un cont al lor la banca cu care lucrează;- când clienţii, fără a avea un depozit la bancă, primesc de la aceasta un credit pe care-l pot utiliza pentru efectuarea plăţilor.

Fiecare dintre aceste cauze determină banca să deschidă clientului său un cont şi să-i înmâneze un carnet de cecuri prin care titularul contului poate da ordin asupra disponibilului său din cont. Acest ordin poate fi executat sub două forme:- banca plăteşte în numerar suma înscrisă;- banca micşorează disponibilul celui ce dă ordinul şi-l măreşte pe al aceluia în favoarea căruia este emis ordinul, fără a se produce nici o mişcare de monedă efectivă.

Această ultimă operaţiune este denumită operaţiune de virament şi ea face să se stingă contabil şi juridic o obligaţie sau o creanţă între două persoane.

Aşa cum se cunoaşte, contul curent creşte cu depunerile titularului contului şi cu încasările pe care banca le face pentru clientul său şi descreşte cu toate plăţile pe care banca le operează în cont, în baza ordinelor primite de la titular.

Operaţiunea de debitare a contului bancar al titularului se realizează printr-un înscris numit ordin de virament. În practică, operaţiile de virament se execută pe baza cecurilor de virament, ordinelor de plată, dispoziţiilor de încasare ş.a.

140

Ordinul de plată este o dispoziţie necondiţionată dată de către emitent băncii la care-şi are deschis contul de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă de bani. Practic, în acest mod banca se substituie debitorului, ceea ce face ca operaţiunea să apară sub forma unei delegaţii. De aici decurg o serie de raporturi juridice, respectiv: - raporturi între debitor şi bancă;- raporturi între debitor şi beneficiar;- raporturi între bancă şi beneficiar.

Procedura de executare a viramentului este următoarea: în baza ordinului de plată primit banca micşorează disponibilul celui ce dă ordinul şi măreşte disponibilul aceluia în favoarea căruia este emis ordinul.

Confirmarea executării operaţiunii se face prin remiterea de către bancă, atât plătitorului cât şi beneficiarului, a unui înscris numit extras de cont.

Un ordin de plată trebuie să conţină următoarele elemente obligatorii:- ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani;- numele beneficiarului şi numărul de cont al acestuia, deschis la banca destinatară;- numele plătitorului şi numărul contului deschis acestuia la banca iniţiatoare;- denumirea băncii iniţiatoare şi a băncii destinatare;- elemente de natură să permită autentificarea emitentului de către banca iniţiatoare.

Prezentăm în continuare principalele etape privind circulaţia unui ordin de plată:

1. firma "A" încheie un contract cu firma "B", prestatoare de servicii, contract cu plata prin ordin de plată; 2. în acest scop firma "A" emite un ordin de plată pe care îl prezintă băncii la care are deschis contul şi care este banca iniţiatoare; 3. aceasta efectuează operaţiuni de recepţie, autentificare, acceptare şi executare a ordinului de plată primit, după care îl remite băncii destinatare; 4. banca destinatară (a beneficiarului) acceptă ordinul de plată şi creditează contul clientului său cu suma înscrisă pe ordinul de plată primit. Astfel, transferul - credit este finalizat, unitatea prestatoare recuperându-şi contravaloarea serviciilor efectuate.

141

Unitatea emitentă

Firma "A"

Unitatea beneficiară Firma "B"

Banca iniţiatoare

Banca destinatară

1

2 4

3

În cazul în care operaţiunea de transfer nu se finalizează, banca iniţiatoare are obligaţia să returneze plătitorului suma primită de la acesta în baza ordinului de plată. Dacă la restituirea sumei apar din partea plătitorului penalizări (dobânzi de întârziere), ele vor fi achitate de bancă pentru intervalul cuprins între începutul perioadei de execuţie şi data restituirii sumei.

În situaţia când transferul este finalizat, dar banca destinatară nu execută ordinul de plată în termenul prevăzut, ea are obligaţia faţă de beneficiar de a-i plăti dobânzi de întârziere, calculate la suma înscrisă în ordinul de plată.

Există cinci circuite pe care poate să le urmeze ordinul de plată, în funcţie de localităţile în care îşi au sediul banca plătitorului şi respectiv, banca beneficiarului sumei specificată în instrumentul de plată. Atunci când transmiterea sumelor la distanţă între sediile băncilor respective se realizează prin sistemul clasic pe suport hârtie (letric, telex, fax), executarea ordinului de plată presupune un decalaj de timp între momentul debitării contului plătitorului şi momentul creditării contului beneficiarului.

În situaţia în care ordinul de plată este emis pe suport magnetic sau electronic şi se utilizează sistemul modern de transmitere cu ajutorul calculatoarelor electronice interconectate, se elimină decalajul de timp pe care-l presupune sistemul clasic, înregistrarea sumei având loc, aproape concomitent, atât în debitul contului plătitorului cât şi în creditul contului beneficiarului.

6.3.2. CeculDintre instrumentele de plată fără numerar, ca număr de operaţiuni, cel mai

răspândit şi frecvent utilizat este cecul. El face parte din categoria instrumentelor de plată de debit (nu de credit, cu toate că beneficiarul său, pe toată perioada de timp cuprinsă între momentul emiterii şi cel al achitării de către bancă acordă credit fără dobândă trăgătorului). Aceste instrumente de plată de debit generează o siguranţă mai mare privind încasarea sumelor înscrise pe ele şi presupun, în esenţă, o instrucţiune de plată iniţiată de banca beneficiarului către banca plătitorului, prin care să fie debitat contul acestuia din urmă.

Cecul reprezintă un ordin scris dat de client băncii sale, prin care cere acesteia să plătească o anumită sumă fie lui, fie unei persoane specificată de client.

Cecul are drept caracteristică acoperirea printr-un disponibil în cont, care trebuie să fie cert, exigibil, lichid şi să existe înainte de emiterea cecului.

Acest instrument de plată pune în legătură directă trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul.

Instrumentul este creat de către trăgător care, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o bancă, dă un ordin necondiţionat acesteia, care se află în poziţia de tras, să plătească la prezentare o sumă determinată unei terţe

142

persoane numită beneficiar sau însuşi trăgătorului emitent aflat în poziţie de beneficiar.

Cele trei persoane puse în legătură prin cec fac toate operaţiile legate de acest instrument în nume propriu: trăgătorul emite cecul, posesorul legitim îl încasează, iar trasul îl plăteşte.

Pentru ca trăgătorul să poată emite cecuri banca îi eliberează acestuia formulare de cecuri în alb (dacă el deţine un disponibil corespunzător în cont). Posesorul carnetului de cecuri sau filelor de cec completează formularul, îl semnează şi îl predă beneficiarului care îl va prezenta băncii sale pentru încasare.

Cecurile sunt trase, în general, la vedere, banca fiind obligată să le achite când îi sunt prezentate şi sunt fie nominative (au înscris pe ele numele beneficiarului), fie la purtător.

Pentru ca un cec să fie valabil trebuie să cuprindă următoarele elemente:- denumirea de cec trecută în textul titlului;- ordinul necondiţionat de a se plăti de către tras suma specificată în cuprinsul său pe baza disponibilului existent în contul trăgătorului;- numele celui care trebuie să plătească (trasul);- locul unde trebuie să se facă plata (poate fi sediul trasului sau la o terţă bancă);- data şi locul emiterii pentru a permite calcularea termenului de prezentare la plată şi constatarea capacităţii legale a trăgătorului în momentul emiterii;- semnătura trăgătorului redactată la sfârşitul textului cecului.

Pe cec se pot face şi alte menţiuni decât cele obligatorii, care trebuie să stipuleze clauze facultative, răspunzând unor necesităţi specifice raporturilor dintre cele trei persoane.Principalele etape în circuitul cecului se prezintă astfel:

1. eliberarea carnetului de cecuri de către banca "X" trăgătorului; 2. încheierea contractului de vânzare-cumpărare între trăgător şi beneficiar; 3. la achiziţionarea mărfii, trăgătorul completează o filă din carnetul de cecuri cu datele necesare. Altfel spus, acesta trage un cec asupra băncii "X"; 4. trăgătorul remite beneficiarului cecul tras asupra băncii "X"; 5. beneficiarul prezintă cecul la banca sa, Banca "Y"; 6. banca beneficiarului transmite cecul Băncii "X" pentru încasare;

143

TRĂGĂTOR BENEFICIAR

Banca “X”(tras)

Banca “Y”(banca beneficiarului)

24

3 5

7

16

7

7. banca "X" achită cecul. Astfel, se stinge datoria trăgătorului faţă de beneficiar.

Posibilităţile de circulaţie ale unui cec sunt în raport de felul cecului: nominativ, la purtător şi la ordin. Toate aceste cecuri se întocmesc de către emitent pe aceleaşi imprimate, felul cecului fiind stabilit de către emitent atât pe cec cât şi pe cotorul acestuia.

Cecul nominativ se completează în momentul emiterii cu numele beneficiarului care este singurul în drept să încaseze cecul respectiv. Se obişnuieşte, în cazul unor asemenea cecuri, să se treacă cuvântul "numai" înaintea numelui beneficiarului sau după numele acestuia, cu menţiunea "şi nu la ordin" sau clauza "numai la ordin". Un asemenea cec nu se poate transmite prin gir.

Cecul la purtător nu are trecut pe el numele beneficiarului ci cuvintele "plătiţi purtătorului". În cazul în care s-a trecut numele beneficiarului, după acesta se adaugă cuvintele "sau purtătorului". Un asemenea cec se transmite prin simpla remitere şi se achită de către bancă oricărei persoane care îl primeşte spre încasare. Dezavantajul său constă în faptul că în caz de pierdere, furt, etc. poate fi încasat de orice persoană care-l prezintă la bancă. Ca măsură de siguranţă băncile solicită posesorilor să treacă pe verso-ul acestuia datele de identitate ale persoanei care l-a încasat.

Cecul la ordin are menţionat fie înaintea numelui beneficiarului clauza "la ordin", fie după numele acestuia cuvintele "sau la ordinul acestuia". Un asemenea cec poate fi transmis prin gir altui beneficiar, până când ultimul beneficiar indicat prin gir încasează cecul respectiv.

Cecul la ordin este forma cea mai utilizată, deoarece corespunde cel mai bine scopului pentru care a fost creat acest instrument de plată fără numerar. Cu cât un cec este folosit în efectuarea succesivă a unui număr mai mare de plăţi fără numerar cu atât este mai eficientă utilizarea sa, prin eliminarea, în cazul fiecărei plăţi, a numerarului.

Plata cecurilor de către bănci se face cu respectarea unor reguli de bază:- este un instrument de plată la vedere;- există un termen limită în care se poate prezenta spre încasare (8 zile, dacă cecul este plătibil chiar în localitatea în care a fost emis şi 15 zile, dacă este plătibil în altă localitate); el se calculează începând cu ziua următoare datei emiterii cecului;- responsabilitatea trasului pentru plata cecului se referă la: - verificarea autenticităţii semnăturii trăgătorului şi a corectitudinii întocmirii;- verificarea girurilor;- verificarea identităţii fizice a prezentatorului spre încasare şi completarea pe versoul cecului a datelor de identificare a acestuia;- verificarea existenţei disponibilului în contul bancar al trăgătorului.

144

Pentru a se asigura plata cecurilor către beneficiari băncile eliberează clienţilor lor cărţi pentru garantarea plăţii cecurilor.

Cartea bancară pentru garantarea plăţii cecurilor are imprimată pe ea titulatura menţionată, numele titularului de cont, numărul de cont al acestuia, semnătura lui, sediul bancar, semnăturile autorizate ale băncii şi ştampila acesteia. Pe baza acesteia se pot efectua plăţi prin cecuri până la suma pe care o stabileşte banca şi o înscrie pe carte.

La efectuarea unei plăţi prin cec, beneficiarul solicită plătitorului prezentarea cărţii, verificând ca semnătura dată pe cec să corespundă cu cea de pe carte, precum şi concordanţa dintre celelalte elemente de pe carte cu cele înscrise pe cec, iar suma pentru care se emite cecul să nu depăşească pe cea specificată pe carte. Beneficiarul notează numărul cărţii pe versoul cecului, după care restituie cartea titularului. Astfel, beneficiarul are asigurată încasarea cecului în momentul prezentării lui la banca emitentului. În cazul cecurilor care se utilizează fără carte de garanţie există situaţii de neplată de către bănci.

În ultimele decenii utilizarea cecului a luat o mare amploare, determinată de supleţea în folosirea sa, de diversitatea formelor pe care le poate îmbrăca, forme impuse de practică.

Pe lângă cecul obişnuit mai există şi alte categorii, cele mai cunoscute şi mai frecvent utilizate fiind:

Cecul barat este un imprimat având înscrise de către titular două linii paralele, orizontale sau oblice, pe faţa cecului. Pentru încasarea unui cec barat beneficiarul acestuia va trebui să apeleze la serviciile unei bănci, încasarea în numerar de la banca trăgătorului nefiind posibilă.

Bararea poate fi generală, dacă nu prezintă nici o menţiune între cele două linii şi specială, dacă între cele două linii este menţionată denumirea unei bănci.

Cecul cu barare generală nu poate fi plătit de tras decât unei bănci sau unui client al trasului. Cecul cu barare specială nu poate fi plătit de tras decât băncii înscrise între cele două linii paralele, iar în cazul în care aceasta este trasul - unui client al acestei bănci.

Bararea generală poate fi transformată în barare specială, însă operaţiunea inversă nu este posibilă.

Cecul certificat este eliberat de o unitate bancară la cererea scrisă a unui titular de cont, prin care banca confirmă pe cec existenţa disponibilului necesar efectuării plăţii.

Trăgătorul nu poate retrage din contul său această sumă până la expirarea perioadei de prezentare spre încasare. Aceste cecuri se eliberează de către bancă după ce ea a preluat din contul curent al titularului suma cecului şi a virat-o într-un cont de depozit distinct, din care să acopere suma cecului în momentul prezentării lui spre încasare de către beneficiar. Dacă titularul nu are cont la bancă, atunci suma cecului ce i se eliberează are la bază un cont de depozit creat

145

prin depunerea de numerar. Printr-un asemenea cec unitatea bancară certifică faptul că suma cecului se află la dispoziţia beneficiarului şi va fi plătită acestuia în momentul prezentării cecului spre achitare.

Cecul circular este instrument de plată la ordin emis de o bancă autorizată asupra subunităţilor sale sau asupra altei bănci, pentru sume ce le are disponibile de la primitorii cecurilor în momentul emisiunii.

Caracteristici:- este plătibil la vedere în oricare din locurile arătate de emitent pe cec; - banca emitentă este atât trăgător cât şi tras;- banca emitentă se obligă să efectueze plata cecului respectiv în favoarea beneficiarului, care este şi clientul său, din disponibilul constituit în prealabil de beneficiarul cecului circular;- plata se face în termen de 30 zile de la data emiterii, la oricare dintre locurile indicate pe instrument.

Cecurile pentru plata salariilor sunt emise de bănci în sume fixe, imprimate pe ele în momentul tipăririi cecurilor sau înainte de eliberare titularilor de conturi. Aceste cecuri reduc manipulările de numerar, fapt ce prezintă interes atât pentru salariaţi, cât şi pentru beneficiari.

În ceea ce priveşte cecurile pe care le posedă, salariaţii au două posibilităţi de utilizare: - fie să le păstreze (fiind deci, instrumente de economisire), deoarece banca bonifică dobândă; - fie să le utilizeze pentru plata mărfurilor cumpărate sau serviciilor prestate, fiind deci, instrumente de plată.

Titularul cecului, în momentul efectuării plăţii, girează pe verso în favoarea magazinului sau unităţii prestatoare de servicii. Sub semnătură trece totodată şi data efectuării plăţii prin respectivul cec.

Cecul de călătorie se eliberează de bancă, contra cost, în sumă fixă şi este destinat celor care călătoresc în străinătate. Este plătibil la toate adresele indicate de emitent, în termen determinat sau pe perioade nedeterminate.

Un cec de călătorie cuprinde promisiunea unei bănci de a plăti o sumă oricărei persoane ce posedă fila de cec de la persoana în numele căreia a fost emis cecul. Utilizarea cecului de călătorie presupune următoarea ordine a operaţiilor:- trăgătorul emitent vinde cecul de călătorie unei persoane care devine posesor; - posesorul semnează, în momentul cumpărării, pe fiecare cec;- posesorul remite cecul altei persoane care devine beneficiar. În acest moment posesorul semnează din nou pe fiecare cec. - beneficiarul încasează de la banca locală suma înscrisă pe cec, iar banca locală recuperează suma de la banca emitentă.

146

În practica internaţională se constată o tendinţă de uniformizare a cecurilor de călătorie pentru a atenua o serie de inconveniente generate de diversitatea tipurilor de cecuri existente în circulaţie. Băncile din majoritatea ţărilor europene au iniţiat un cec uniform numit Eurocecul însoţit de o carte pentru garanţia plăţii cecurilor.

Eurocecul este un mijloc de plată universal care poate fi utilizat pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii şi pentru retragerea de numerar.

Cecurile utilizate pentru plăţile externe sunt exprimate în valută şi sunt numite cecuri-devize.

În România pot fi utilizate următoarele categorii de cecuri: cecul obişnuit, cecul barat, cecul certificat, cecul circular, cecul de călătorie şi cecul pentru numerar.

Creşterea atractivităţii pentru folosirea pe scară largă a cecurilor depinde, în mare măsură, de punerea la punct a tehnicilor bancare menite să permită reducerea la maximum a posibilităţilor de a fi emise cecuri fără acoperire. De asemenea, o mare importanţă pentru fluidizarea plăţilor cu cecuri o are reducerea duratei circuitului bancar al cecului, între momentul remiterii acestuia spre încasare la banca beneficiarului şi creditarea efectivă a contului bancar al beneficiarului.

6.3.3. CambiaÎn lucrările de specialitate din ţara noastră denumirea generică pentru trată

(poliţă) şi bilet la ordin este aceea de cambie. Cambia cuprinde obligaţia de a plăti sau de a face să se plătească la scadenţă o sumă determinată. Cambia care cuprinde obligaţia de a plăti se mai numeşte şi bilet la ordin. Cambia care cuprinde obligaţia de a face să se plătească se mai numeşte poliţă sau trată. Aşadar, cambia are două forme de existenţă: biletul la ordin şi trata.

Ca titlu de credit, ea pune în legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul.

Acest titlu este creat de trăgător în calitate de creditor, care dă ordin debitorului său, numit tras, să plătească la vedere sau la un anumit termen numit scadenţă, o sumă de bani determinată, fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia din urmă.

Circuitul cambiei se prezintă astfel

147

TRĂGĂTOR(comerciant cu ridicata

"X")

TRAS(comerciant cu amănuntul “Y”

BANCA “Z”(BENEFICIAR)

23

5

41

5

5

În prezentarea acestui circuit s-a plecat de la următoarea situaţie:Societatea comercială cu ridicata "X" livrează către Societatea comercială

cu amănuntul "Y" mărfuri în valoare de 7 milioane lei, la 20 septembrie 1998. Termenul de plată este 20 decembrie 1997. De asemenea, societatea comercială cu ridicata trebuie să restituie Băncii "Z" ultima rată a unui credit, în valoare de 7 milioane, scadent tot la 20 decembrie 1997. 1. banca"Z" acordă credit societăţii comerciale "X"; 2. se încheie contractul de vânzare-cumpărare între societatea comercială"X" şi societatea comercială"Y"; 3. societatea comercială"X" emite o cambie care trebuie plătită de societatea comercială"Y" direct băncii "Z". Din momentul completării cambiei societatea comercială"Y" se află în poziţie de tras, iar Banca "Z" este beneficiarul cambiei; 4. societatea comercială"X" remite cambia Băncii "Z"; 5. la scadenţă (20 decembrie 1998), Banca "Z" încasează suma înscrisă pe cambie de la societatea comercială"Y".

Astfel, se rambursează creditul acordat pentru societatea comercială "X" de către Banca "Z" şi, totodată, se stinge datoria societăţii comerciale "Y" faţă de societatea comercială"X".

Pentru a fi valabilă, cambia trebuie să satisfacă unele condiţii obligatorii, esenţiale şi cu valoare juridică. Acestea se referă la:- denumirea cambiei trecută în textul titlului;- ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată, exprimat prin una din formulele "plătiţi", "veţi plăti", "aveţi bunăvoinţa de a plăti";- numele trasului, respectiv al persoanei care este obligată în relaţia cambială;- numele beneficiarului înscris pe faţa cambiei sau pe verso când a intervenit transmiterea prin gir;- semnătura trăgătorului;- data şi locul emiterii - trebuie indicate clar pentru a permite calculul scadenţei şi determinarea drepturilor semnatarilor în cazul acţiunilor de protest;- locul unde trebuie să se facă plata - de obicei domiciliul trasului sau al băncii acestuia;- indicarea scadenţei de plată.

În afara menţiunilor obligatorii, în textul cambiei se pot face şi alte menţiuni care să stipuleze clauze facultative. Acestea se referă, în principal, la garanţiile suplimentare pe care beneficiarul le poate cere, precum şi la modalităţile de transmitere a cambiei.

Principalele menţiuni facultative ale cambiei sunt:- acceptarea - dacă beneficiarul doreşte o întărire a obligaţiilor din cambie, trăgătorul transmite cambia pentru a fi acceptată de tras prin menţiunea "acceptat", urmată de semnătura sa. Acceptul trasului, menţionat expres pe cambie, constituie o garanţie suplimentară pentru beneficiar că trasul o va onora la scadenţă;

148

- avalul este menţiunea prin care o persoană, denumită avalist, garantează obligaţia unuia dintre obligaţii cambiali, numit avalizat, pentru toată suma menţionată în titlu sau pentru o parte din ea. Formula consacrată este "bun pentru aval în favoarea lui" urmată de semnătura avalistului, cu precizarea că dacă beneficiarul nu este indicat se consideră că avalul este dat în favoarea trăgătorului.- girul (andosarea) - cambia este un titlu care poate circula prin giruri succesive. Trăgătorul poate desemna persoana căreia îi datorează o sumă de bani ca beneficiar al cambiei, urmând ca acestui beneficiar trasul să-i plătească la scadenţă suma cambiei. La rândul său, beneficiarul poate să desemneze o altă persoană ca beneficiar al cambiei. Pentru aceasta, el va gira cambia şi va semna pe versoul documentului, cu sau fără menţiunea "veţi plăti la ordinul lui".

Cel care transmite cambia prin gir se numeşte girant, iar noul beneficiar se numeşte giratar. Operaţiunea de transmitere a titlului prin giruri succesive se numeşte girare.Circulaţia cambiei prin giruri succesive poate fi reprezentată astfel:

Girul uşurează circulaţia cambiei şi totodată întăreşte siguranţa încasării la scadenţă, deoarece toţi giranţii răspund solidar de plata cambiei alături de tras.

Posesorul unei cambii are trei posibilităţi de utilizare a acesteia:- să o păstreze până la scadenţă;- să o gireze în favoarea unui beneficiar faţă de care are o datorie;- să o sconteze la o bancă pentru a procura disponibilităţi înainte de scadenţă.

Operaţia de scontare constă în cumpărarea de către o bancă a unei cambii de la beneficiarul acesteia, înainte de scadenţă, plătindu-i prezentatorului la scont suma înscrisă pe cambie, mai puţin dobânda (scontul) pentru timpul rămas până la scadenţă. De fapt, scontarea este o girare a titlului către o bancă şi permite posesorului cambiei să-şi procure prin gir bani înainte de scadenţă. Băncile primesc la scont, de regulă, cambii comerciale care au o cauză reală, acceptate de tras şi avalizate de o bancă.

Biletul la ordin este un titlu de credit prin care emitentul se obligă să plătească la un anumit termen o sumă de bani determinată în favoarea beneficiarului. Biletul la ordin pune în legătură două persoane: subscriitorul sau emitentul şi beneficiarul. El este creat de emitent în calitate de debitor, care trebuie să plătească, la un anumit termen sau la prezentare, unei alte persoane, numită beneficiar, având calitatea de creditor.

149

Trăgător

Tras Beneficiar 1 Beneficiar 2 Beneficiar 3

Biletul la ordin este o cambie simplificată în care trăgătorul este în acelaşi timp şi tras, adică cel care emite înscrisul se angajează să plătească o sumă de bani pe care o datorează altei persoane.

Relaţia de credit dintre emitent şi beneficiar se poate reprezenta ca în figura de mai jos:

relaţia de credit; circuitul mărfii vândută pe credit.

Pentru a fi valabil, biletul la ordin trebuie să cuprindă menţiunile obligatorii prevăzute de lege, respectiv:- denumirea de bilet la ordin în textul titlului;- angajamentul de a plăti o sumă determinată, exprimat prin formulele "voi plăti" sau "vom plăti";- indicarea scadenţei. Dacă nu este precizată se subînţelege că biletul la ordin este plătibil "la vedere";- locul unde se face plata, stabilit de emitent;- numele beneficiarului;- data şi locul de întocmire a biletului la ordin;- semnătura emitentului.

În textul biletului la ordin se pot face şi alte menţiuni decât cele obligatorii, care să stipuleze clauze facultative, similare cu cele de la poliţă (trată), cu excepţia acceptării. În concluzie, un bilet la ordin poate fi avalizat, poate fi transmis prin gir şi, de asemenea, poate fi prezentat spre scontare la o bancă.

Principalele etape în circuitul biletului la ordin sunt:

1. firma "X" încheie un contract cu firma "Y" pentru cumpărarea unor bunuri, suma urmând să fie achitată după un orizont de timp; 2. firma "X" emite un bilet la ordin prin care se obligă să achite contravaloarea bunurilor achiziţionate de la firma "Y" care apare în calitate de beneficiar; 3. la scadenţă, firma "Y" prezintă biletul la ordin pentru încasarea sumei fie la emitent, fie la banca acestuia; 4. firmei "Y" i se achită contravaloarea biletului la ordin.

6.3.4 Cărţile de plată

150

cumpărător furnizor

Emitent Beneficiarobligaţia de plat[

Emitent Firma “X”

BeneficiarFirma “Y”

1

43

2

Cartea de plată (cardul) este un instrument de plată care permite posesorului să efectueze plata unor mărfuri sau servicii, pe baza unei înţelegeri contractuale încheiate între deţinător şi furnizorul de mărfuri sau servicii, prin intermediul terminalelor instalate la acesta din urmă. Totodată, cartea de plată permite depunerea sau retragerea de numerar în sau dintr-un cont bancar personal.

Se prezintă sub forma unei cartele, de dimensiunile unei cărţi de vizită, care înregistrează în banda sa magnetică toate datele unui cont bancar. Aceasta poartă denumirea de carte de plată magnetică.

Cărţile de plată prevăzute cu memorie sau cu circuite integrate, pe care banca le încarcă cu o anumită sumă convenită între ea şi utilizator sunt denumite cărţi cu microprocesor.

Cărţile de plată permit, prin decodificare electronică, efectuarea automată a unor operaţiuni. Instrument de plată rapid, comod, sigur şi eficient el este larg utilizat în ţările dezvoltate ale lumii.

Principalele tipuri de cărţi de plată sunt: cartea de credit, cartea de debit şi cartea de numerar.

Cartea de credit este instrumentul de plată care confirmă că posesorului i s-a deschis o linie de credit din care se pot face cumpărări şi retrage numerar în cadrul unei limite prestabilite, pentru o anumită perioadă de timp. Plăţile efectuate de posesor peste disponibilul existent în contul său reprezintă împrumutul acordat de bancă şi el nu poate depăşi limita plafonului stabilit. Creditul este fie pe termen scurt şi poate fi gratuit sau pe termen mai lung (până la câţiva ani), fiind însoţit de dobândă al cărei nivel este apropiat de cel practicat pentru creditul de consum.

Cartea de debit permite posesorului să-şi procure bunuri sau să i se presteze servicii prin debitarea contului său personal, însă numai în limita disponibilului existent în acest cont.

Cartea de numerar este un instrument cu ajutorul căruia posesorul poate să depună sau să retragă numerar printr-un distribuitor automat de numerar (cash dispenser), operaţiunea reflectându-se în debitul sau creditul contului său personal, după caz.

Pe lângă faptul că elimină utilizarea efectivă a numerarului, ea asigură securitatea disponibilului în contul personal.

Accesul la operare este asigurat titularului cărţii de plată printr-un cod individual secret pe care acesta trebuie să-l formeze pentru ca operaţiunea dorită să aibă loc.

Din momentul emiterii primului card (S.U.A., 1947) şi până în prezent, piaţa cardurilor a cunoscut o dezvoltare continuă, care a vizat, în principal, două direcţii: emitenţii şi utilizatorii. S-au constituit şi dezvoltat multe organizaţii cu reţele proprii: VISA, EUROCARD/MASTERCARD, AMERICAN EXPRESS,

151

DINERS CLUB, J.C.B. Totodată, există milioane de deţinători de carduri şi numeroase locuri unde ei le pot utiliza (magazine, hoteluri, restaurante, staţii de benzină etc.)

O vastă reţea internaţională care funcţionează permanent interconectează punctele de deservire, centrele de prelucrare şi control, precum şi centrele de decontare şi transfer al sumelor.

În principiu, sistemul de lucru este următorul:- deţinătorul de card se prezintă la comerciant;- comerciantul solicită autorizarea utilizării cardului;- se eliberează marfa sau se prestează serviciul;- se transferă în contul comerciantului suma reprezentând contravaloarea mărfurilor sau serviciilor;- se micşorează contul deţinătorului cărţii de plată.

În raport de cele menţionate, plata prin intermediul cărţii bancare poate fi prezentată schematic, astfel:

Băncile emitente pot refuza la plată contravaloarea documentelor de decontare. Aceste refuzuri se datorează nevalabilităţii operaţiunilor, nerespectării procedurii de autorizare a operaţiilor, erorilor de completare sau unor operaţiuni frauduloase.

Utilizarea cardurilor face necesară conectarea firmelor la sistemul de verificare a cărţilor de plată, astfel încât tranzacţiile să se efectueze cu riscuri minime.

În ţara noastră utilizarea cardurilor a fost posibilă prin înfiinţarea în martie 1994 a societăţii ROMCARD pentru procesarea şi autorizarea tranzacţiilor pe bază de carduri cu utilizare internaţională în sistem VISA INTERNATIONAL, MASTERCARD/EUROCARD.

152

Posesor al cărţii(client)

ordin de plată

Banca beneficiarului

Comerciant(beneficiar)

Banca emitentului

ordin de plată

ordin plată

creditarea contului

6.4 Sistemul electronic de transfer al fondurilor

În esenţă, relaţiile care există între bancă şi client sunt cele dintre debitor şi creditor. Prin satisfacerea nevoilor clienţilor şi prin oferta de servicii performante, băncile îşi vor păstra clienţii şi vor fi în măsură să ofere noi servicii, în concordanţă cu practica bancară internaţională.

În prezent, o mare parte a fluxurilor monetare în ţările dezvoltate se derulează prin sistemul electronic de transfer al fondurilor. Acesta reprezintă în fapt circuitul monedei electronice. Altfel spus, sistemul electronic de transfer al fondurilor este un ansamblu de metode de plată prin care titularul de cont este implicat în transferul computerizat al banilor.

Experienţa ţărilor dezvoltate relevă existenţa următoarelor trei verigi ale sistemului electronic de transfer al fondurilor: 1. distribuitorul de numerar (Cash Dispencer); 2. automatul bancar (Automated Teller Machine); 3. terminalele la punctele de vânzare (Electronic Funds Transfer at Point of Sale). 1.Distribuitorul de numerar este instrumentul electromecanic ce asigură titularului de cont eliberarea automată a bancnotelor şi monedei metalice. În acest scop se parcurg următoarele etape: a) se introduce cartea de plată în dispozitiv; b) se tastează numărul personal de identificare (cod confidenţial specific fiecărei persoane), moment în care este permis accesul la informaţiile stocate în cartea de plată; c) se solicită de către titular, tot prin tastare, suma dorită şi care nu poate depăşi limita maximă convenită cu banca; d) se eliberează suma solicitată, concomitent debitându-se contul bancar al utilizatorului; e) se confirmă încheierea tranzacţiei, prin afişare, şi se restituie cartea de plată. 2. Automatul bancar este instrumentul electromecanic care serveşte titularului de cont atât pentru eliberarea de numerar, cât mai ales pentru accesul la alte servicii: informaţii asupra soldului, transfer de sume, alte angajări ale depozitului din cont.

Etapele care se disting în cazul utilizării cărţilor de plată prin automatul bancar sunt: a) introducerea cărţii de plată în aparatul electronic; b) tastarea codului personal; c) selectarea unei opţiuni dintre cele afişate pe ecran; d) tastarea datelor necesare efectuării tranzacţiei solicitate; e) autorizarea acţiunii cerute; f) înregistrarea operaţiunii şi vizualizarea rezultatului; g) eliberarea unor situaţii justificative privind operaţiunea efectuată;

153

h) remiterea cărţii de plată. 3. Terminalele la punctele de vânzare se caracterizează prin capacitatea de a realiza automat validarea plăţii şi transferul către centrele de plăţi. În funcţie de gradul de înzestrare tehnologică, terminalele la punctele de vânzare pot fi: a) cu circuit deschis sau pe linie (On line); b) cu circuit închis sau fără linie (Off line). a) Terminalele la punctele de vânzare cu circuit deschis sunt instalate în locurile de vânzare ale bunurilor de consum pentru a reda şi transmite informaţii privind plăţile efectuate prin intermediul lor. Operaţiunile se derulează în următoarea ordine:- se introduce cartea de plată în dispozitivul electronic;- se afişează pe ecran, de către comerciant, suma datorată de client, reprezentând contravaloarea bunurilor cumpărate;- clientul acceptă suma apăsând o anumită tastă;- se introduce codul personal al clientului;- se înregistrează tranzacţia (evident, în cazul în care codul este cel corect);- dacă disponibilul din contul titularului este suficient se preia suma datorată de client magazinului şi se stabileşte noul sold. Practic are loc debitarea contului clientului şi creditarea contului magazinului;- se eliberează o chitanţă în două exemplare: unul pentru comerciant, altul pentru client;- se remite cartea de credit titularului. b) Terminalele la punctele de vânzare cu circuit închis se caracterizează prin inexistenţa unei legături permanente între calculatorul băncii şi terminalele magazinelor. Operaţiile se realizează prin înregistrări electronice în contul fiecărui participant, motiv pentru care se folosesc trei cărţi: una pentru utilizator (USER CARD), una revine comerciantului (JOB CARD sau MERCHANT CARD) şi alta băncii emitente (DEVICE CARD).

Cartea de credit a utilizatorului (USER CARD) este folosită de titular pentru efectuarea cumpărăturilor. Cartea remisă comerciantului (JOB CARD sau MERCHANT CARD) cumulează toate datele privind tranzacţiile comerciale derulate cu clienţii băncii emitente a cărţii de plată.USER CARD şi JOB CARD se introduc în dispozitivul electronic de lucru pentru a fi activate. Cartea dispozitivului (DEVICE CARD) înregistrază toate informaţiile care vizează fiecare tranzacţie efectuată de comerciant cu clienţii săi. Cu ajutorul ei, banca realizează decontările între clienţi şi comerciant, debitând conturile clienţilor şi creditând, concomitent, contul comerciantului.

Transferul electronic al fondurilor mai poate fi realizat, pe lângă cele două categorii de circuite descrise anterior, cu ajutorul cărţii de plată şi a unui dispozitiv numit certificator. Acesta este un dispozitiv electronic de mărimea unui minicalculator, prin intermediul căruia se poate stabili veridicitatea cărţii, valabilitatea numărului

154

personal de identificare şi care furnizează un cod de certificare a cărui valoare include valoarea tranzacţiei efectuate.

Succesiunea operaţiunilor este următoarea:- introducerea cărţii de plată în dispozitiv;- verificarea autenticităţii cărţii de plată;- se tastează numărul de cod personal şi se confirmă valabilitatea acestuia;- se introduce codul tranzacţiei şi se întocmeşte de către comerciant chitanţa;- se eliberează cartea de plată.

În ţările dezvoltate, dotarea cu terminale la punctele de vânzare este în continuă creştere. În România, tehnica operaţiunilor de decontare cu cărţi de plată implică parcurgerea aceloraşi etape ca şi în cazul transferului electronic de fonduri cu circuit deschis. Pentru viitor, se impune introducerea în ţara noasră a echipamentelor electronice necesare bunei utilizări a cărţilor de plată, fapt ce va conduce, în principal, la fluidizarea decontărilor şi creşterea numărului comercianţilor şi utilizatorilor atraşi în acest mecanism.

155

Teste grilă

1. Indiferent dacă plăţile au loc cu numerar sau fără numerar, componenta cea mai reprezentativă pentru fiecare agent economic este capacitatea de plată şi, în acest sens, comportamentul agenţilor economici trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:

a) stabilirea termenelor de plată independent de modul în care agenţii economici îşi realizează programele de producţie şi desfacere;

b) un nivel al capitalului şi resurselor din pasive atrase care să acopere livrările neîncasate;

c) existenţa unor active cu grad scăzut de lichiditate;d) angajarea de comenzi către furnizori în concordanţă cu capacitatea de plată;e) durata relativ îndelungată a plăţilor.

2. Care sunt, în opinia dumneavoastră, principalele caracteristici ale viramentului:

a) reprezintă un mijloc de plată imediat;b) este mijloc de plată general valabil şi acceptabil pentru oricare din membrii

comunităţii de plăţi;c) este un mijloc de plată prin care efectuarea plăţii nu este condiţionată de

nimic;d) decalajul de timp dintre momentul iniţierii şi cel al finalizării operaţiunii de

plată;e) existenţa unor intermediari bancari în derularea acestui tip de plăţi;

3. Viramentul, în funcţie de sensul în care se dispune şi se efectuează plata, poate fi:

a) virament de credit;b) virament de credit - consimţământul plătitorului este dat în prealabil pe baza

unei dispoziţii generale adresată băncii sale de a îndeplini regulat toate cerinţele de plată exprimate de creditor;

c) viramentul de debit;d) virament de debit - iniţiativa plăţii aparţine, în mod normal, plătitorului;e) viramentul de credit şi viramentul de debit;

4. În relaţiile de plată cu străinătatea, când se practică forma de plată la o dată ulterioară, se folosesc drept instrumente de plată:

a) ordinul de plată;b) cecul;c) cambia;d) incasso-ul documentar;e) cărţile de plată.

5. Ce reprezintă cecul ?

156

a) dispoziţie dată de un client băncii sale în scopul efectuării unei plăţi în favoarea unei terţe persoane;

b) un ordin scris dat de client băncii sale prin care cere acesteia să plătească o anumită sumă, fie lui, fie unei persoane specificată de client;

c) obligaţia de a plăti sau de a face să se plătească la scadenţă o sumă determinată;

d) instrumentul de plată care confirmă că posesorului i s-a deschis o linie de credit din care se poate retrage numerar în cadrul unei limite prestabilite;

e) instrumentul de plată şi decontare utilizat pentru stingerea unor obligaţii devenite exigibile.

6. Cecul circular este instrumentul de plată care prezintă o serie de trăsături, printre care:

a) banca emitentă este atât trăgător, cât şi tras;b) este plătibil numai la termen în locul indicat expres de emitent pe cec;c) plata se face în termen de 60 de zile de la data emiterii, la oricare din

locurile indicate pe instrumentul de plată;d) banca emitentă se obligă să efectueze plata cecului în favoarea

beneficiarului, din disponibilul constituit în prealabil de beneficiarul cecului circular;

e) face parte din categoria instrumentelor de plată de credit.7. Pentru a fi valabilă, cambia trebuie să satisfacă unele condiţii obligatorii care

se regăsesc printre cele enumerate în continuare:a) ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată exprimată prin una din

formulele plătiţi, veţi plăti, aveţi bunăvoinţa de a plăti;b) numele trăgătorului;c) numele beneficiarului înscris pe faţa cambiei sau pe verso, când a intervenit

transmiterea prin gir;d) semnătura trasului;e) există un termen limită, respectiv 8 zile, în care se poate prezenta pentru

încasare.8. Principalele menţiuni facultative ale cambiei sunt:

a) girul;b) avalul, menţiunea făcută de tras prin care confirmă realitatea obligaţiei şi

consimte la îndeplinirea ei;c) acceptarea, menţiunea făcută de o persoană pe o cambie are ca efect

obligarea sa la plata cambiei în cazul în care debitorul prevăzut în cambie nu poate plăti;

d) andosarea;e) acceptarea, avalul şi girul.

9. Prin îmbinarea metodelor de telecomunicaţii moderne cu informatica, s-a ajuns la:

157

a) rapiditatea transmiterii mesajelor de plăţi;b) progresul sistemelor de compensare interbancară, ceea ce a condus la

optimizarea duratei relaţiilor de plăţi între bănci;c) creşterea numărului dispoziţiilor de plată exprimate prin mesaje electronice

şi, totodată, sporirea numărului de documente pe suport hârtie;d) renunţarea la instrumentele tradiţionale de plată, cecul şi cambia;e) creşterea riscurilor de exploatare;

10.În funcţie de gradul de înzestrare tehnologică, terminalele de la punctele de vânzare pot fi:

a) cu circuit deschis, caracterizate prin inexistenţa unei legături permanente între calculatorul băncii şi terminalele magazinelor;

b) pe linie (on line);c) cu circuit închis, care implică existenţa unei legături permanente între

calculatorul băncii şi terminalele magazinelor;d) fără linie (off line);e) cu circuit închis, care implică existenţa unei legături permanente între

calculatorul magazinelor şi organele fiscale.

158

Capitolul 7

PROCESUL DE CREDITARE

7.1 Principii şi reguli generale de creditare bancară

Activitatea de creditare desfăşuratã de băncile comerciale din ţara noastră respectă prevederile Legii 58/1998 privind activitatea bancară, ale normelor şi regulamentelor proprii, a normelor, instrucţiunilor şi regulamentelor emise de Banca Naţională a României în calitatea sa de bancă centrală cu atribuţii de reglementare în domeniile monetar, de credit, valutar şi de plăţi.

Operaţiunile de creditare efectuate de băncile comerciale au la baza prudenţa bancară ca principiu fundamental de politică bancară ce caracterizează întreaga activitate, precum şi următoarele principii generale: a) în conformitate cu prevederile Legii 58/1998 privind activitatea bancară, în procesul de acordare a creditelor, băncile comerciale vor urmări ca solicitanţii să prezinte credibilitate şi, toate operaţiunile de creditare vor trebui consemnate în documente contractuale care să reflecte cu claritate toţi termenii şi toate condiţiile operaţiunilor de creditare; b) activitatea de creditare trebuie să aibă la bază analiza viabilităţii şi realismul afacerilor în vederea identificării şi evaluării capacităţii de plată a clienţilor, respectiv de a genera venituri şi lichidităţi, ca principală sursă de rambursare a creditului şi de plată a dobânzii; c) creditele, indiferent de sumă sau de perioada de rambursare, se acordă pentru destinaţia stabilită prin contracte, destinaţia precisă fiind obligatorie pentru împrumutaţi; d) pentru creditele acordate băncile comerciale percep dobânzi şi comisioane ale căror niveluri se stabilesc de fiecare bancă, precum şi penalităţi stabilite conform legii, în cazul nerambursării la scadenţă a creditelor şi/sau neachitării dobânzilor datorate; e) creditele se acordă, în toate cazurile, pe bază de garanţii; volumul minim al garanţiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă a împrumutatului către bancă, formată din credite şi dobânzi. Banca are dreptul să verifice, la clienţii săi, existenţa permanentă şi integritatea garanţiilor asigurătorii pe toată perioada creditării; f) pe perioada creditării, beneficiarii de credite - persoane juridice, au obligaţia să pună la dispoziţia băncii un exemplar din bilanţul contabil, situaţiile contabile periodice şi orice alte documente solicitate de bancă; g) rambursarea la termen a creditului, principiu care asigură reluarea permanentă a procesului de creditare, se realizează prin determinarea reală a

159

capacităţii împrumutatului de a realiza venituri, prin alegerea şi convenirea garanţiilor asigurătorii precum şi prin supravegherea permanentă a modului de utilizare a creditului; h) creditele se acordă la cererea agenţilor economici care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: sunt constituiţi potrivit legii; posedă capital social vărsat, potrivit actului constitutiv; desfăşoară activităţi legale şi eficiente; îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate; din analiza fluxului de lichidităţi rezultă că există posibilităţi reale de rambursare la scadenţă a ratelor din credit şi plata dobânzilor aferente; valoarea garanţiilor materiale acceptate este mai mare sau cel puţin la nivelul creditelor solicitate şi a dobânzilor aferente, calculate pe întreaga perioadă de creditare; au deschise conturi la banca de la care solicită creditul; prezintă situaţia angajamentelor din conturile deschise la alte societăţi bancare şi a garanţiilor aferente; acceptă clauzele contractului de creditare; i) persoanele fizice pot beneficia de credite, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: realizează venituri certe şi cu caracter permanent, pe întreaga perioadă de creditare; constituie şi utilizează surse proprii de finanţare; garantează rambursarea creditelor solicitate cu veniturile pe care le realizează, precum şi cu garanţii reale; nu înregistrează debite şi alte obligaţii neachitate la scadenţă către bancă şi terţi la data solicitării împrumutului; j) băncile comerciale, în vederea administrării riscului şi acoperirii eventualelor pierderi din credite şi dobânzi, îşi constituie rezerva generală pentru riscul de credit şi provizioane specifice de risc pentru credite şi dobânzi.

7.2 Clienţii băncilor comerciale

Clienţii băncilor comerciale pot fi persoane fizice şi juridice indiferent de forma de proprietate şi organizare, române şi străine, rezidente în România, care au conturi deschise la societăţile bancare din ţara noastră şi care derulează operaţiuni prin aceste conturi. Aceste categorii de persoane pot să beneficieze de credite bancare dacă îndeplinesc condiţiile legale de constituire şi organizare şi se încadrează în normele de creditare proprii fiecărei unităţi bancare.

Deschiderea de conturi la băncile comerciale se realizează în toate cazurile pe baza cererii de deschidere de cont la care se anexează în copie şi alte documente în funcţie de forma de organizare şi capitalul social ale agentului economic solicitant. În cazul societăţilor comerciale cu capital privat, aceste documente sunt următoarele: hotărârea judecătorească de înfiinţare a societăţii comerciale; actele constitutive ale societăţii comerciale, certificatul de înmatriculare de la Registrul Comerţului; codul fiscal şi Sicomex; extras din procesul-verbal al adunării generale a asociaţilor care confirmă dreptul conducătorului societăţii sau a reprezentanţilor acestora de a dispune de cont; fişa

160

specimenelor de semnături ale persoanelor autorizate să dispună de cont; fişa cu amprenta ştampilei.

Derularea operaţiunilor prin conturile deschise la băncile comerciale se realizează pe baza contractelor de cont, încheiate între băncile comerciale şi clienţii lor, contracte în care vor fi stipulate toate obligaţiile părţilor potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, normelor cadru şi normelor tehnice ale Băncii Naţionale a României, precum şi instrucţiunilor de utilizare privind cecul, cambia, biletul la ordin şi ordinul de plată.

7.3 Acordarea şi rambursarea creditelor

Operaţiunea de creditare reprezintă actul prin care o bancă comercială se obligă să pună la dispoziţia clienţilor fondurile solicitate sau îşi ia un angajament prin semnătură, de natura avalului, cauţiunii sau garanţiei, în favoarea acestora.

Băncile comerciale pot să acorde credite în lei şi valută, pe termen scurt, mediu şi lung, în vederea completării fondurilor proprii, pentru: acoperirea cheltuielilor de producţie şi desfacere; achiziţionarea de produse şi mărfuri în vederea comercializării; efectuarea cheltuielilor aferente producţiei din perioada următoare; pentru unele nevoi temporare de fonduri apărute în aprovizionarea şi desfacerea produselor; pentru realizarea unor obiective de investiţii.

Creditarea pe termen scurt reflectă operaţiunile de împrumut a unor sume de bani pe o durată ce nu depăşeşte 12 luni, cu excepţia creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie.

Creditele a căror durată de rambursare este între un an şi cinci ani sunt considerate pe termen mediu, iar cele care depăşesc durate de 5 ani, dar nu mai mult de 25 de ani, sunt credite pe termen lung. Perioada de creditare, cuprinde: a) perioada de timp în care creditul se angajează, respectiv de la o dată, stabilită prin contract, de punere a creditului la dispoziţia împrumutatului şi până la angajarea integrală a creditului; b) perioada de utilizare, cuprinde intervalul de timp dintre angajarea integrală a creditului şi data primei rate scadente; c) perioada de graţie, reprezintă intervalul de timp în care beneficiarul de credite nu este obligat să restituie băncii sume din împrumuturile primite, împrumutatul achitând doar dobânzile datorate şi comisioanele şi taxele aferente; d) perioada de rambursare, este reprezentată de intervalul de timp în care sumele împrumutate clienţilor trebuie restituite integral băncii. Perioadele de rambursare şi de graţie se negociază cu fiecare solicitant de credite; e) perioada de întârziere, cuprinde intervalul de timp de la scadenţa creditului până la recuperarea efectivă a acestuia, inclusiv prin executarea silită sau lichidarea judiciară a debitorului.

161

În general, băncile comerciale pot acorda clienţilor lor următoarele categorii de credite: a) credite pe termen scurt, în lei, pentru: activitatea curentă de exploatare; stocuri, cheltuieli şi alte active constituite temporar; stocuri şi cheltuieli sezoniere; producţia de export şi exportul de produse; produse cu ciclu lung de fabricaţie; cecuri remise spre încasare; scont; factoring; facilităţi de cont; valuta vândută; dezvoltare în completarea surselor proprii, până la un an; mărfuri vândute cu plata în rate; activităţi desfăşurate de persoanele fizice autorizate şi producătorii agricoli individuali, pe termen de până la 1 an; consumul gospodăresc al persoanelor fizice. b) credite pe termen scurt, în valută, pentru: importul de bunuri şi servicii; linii de credite tip revolving pentru importul de materii prime şi materiale; importul de bunuri şi servicii, pe bază de finanţare externă; documente remise spre încasare. c) credite pe termen mediu şi lung, în lei , pentru: dezvoltare în completarea surselor proprii, peste un an; activităţi de leasing; cumpărare de acţiuni; activităţi de forfetare; finanţarea investiţiilor şi achiziţionarea de active fixe de către persoanele fizice autorizate şi producătorii agricoli individuali; investiţii imobiliare şi cumpărarea de bunuri de folosinţă îndelungată de către persoanele fizice. d) credite pe termen mediu şi lung, în valută, pentru: modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor de producţie existente; retehnologizarea proceselor de productie; achiziţionarea din import de maşini, utilaje, tehnică de calcul, etc.; efectuarea oricăror alte cheltuieli legate strict de realizarea şi darea în exploatare a investiţiilor.

Băncile comerciale pot să acorde clienţilor lor şi alte categorii de credite.

7.3.1 Creditele pentru capital de lucruSe acordă pentru aprovizionări cu stocuri de materii prime şi materiale,

mărfuri, subansamble, piese de schimb, energie, combustibili, cheltuieli necesare realizării şi finalizării producţiei de mărfuri, executării de lucrări şi prestării de servicii care au consum şi desfacere asigurată prin contracte şi comenzi ferme, pe o perioadă de 90 de zile, cu posibilitatea de prelungire pe noi perioade de 90 de zile fiecare dar fără a se depăşi 12 luni de la acordarea primului credit, pe baza analizei fluxului de lichidităţi.

Fluxul de lichidităţi se determină pornind de la ultima situaţie contabilă încheiată şi reflectă situaţia intrărilor de lichidităţi şi a ieşirilor de lichidităţi într-o perioadă viitoare dată. O analiză corectă a fluxului de lichidităţi presupune cunoaşterea activităţii clientului, perspectivele de afaceri, ramura în care evoluează în scopul verificării viabilităţii şi posibilităţii de realizare a ipotezelor

162

care stau la baza prognozei. El arată evoluţia încasărilor şi plăţilor iar diferenţa dintre acestea reflectă disponibilul sau necesarul de lichidităţi nete.

Nivelul maxim al creditelor pentru capital de lucru, ce poate fi acordat unui client, este dat de necesarul de lichidităţi stabilit pentru perioada pentru care s-a întocmit fluxul de lichidităţi.

Creditele pentru capital de lucru se acordă prin contul separat de împrumut credite pentru capitalul de lucru, care se debitează pe măsura angajării creditului, în limita plafonului aprobat, pe baza de ordin de plată întocmit de agentul economic, prin creditarea contului curent al acestuia, de unde se vor efectua plăţile dispuse de client.

Rambursarea creditelor pentru capital de lucru se face la termenele şi în sumele stabilite prin contractul de credit, din disponibilităţile existente în contul curent şi din încasările zilnice, prin debitarea acestuia în corespondenţă cu contul separat de împrumut, pe bază de ordin de plată emis de client.

7.3.2 Linia de creditEste o modalitate de creditare a agenţilor economici care funcţionează

după sistemul revolving, respectiv se pot efectua trageri şi rambursări pe toata durata de valabilitate a liniei, cu condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credit aprobate.

Se acordă pentru creditarea de ansamblu a activităţii curente de aprovizionare, producţie, desfacere sau pentru finanţarea unor proiecte-contract, care, prin natura lor, se desfăşoară şi se evidenţiază distinct, pe o perioadă de 90 zile, 180 zile sau cel mult 12 luni.

Pentru a putea beneficia de linii de credite, agenţii economici trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:- să înregistreze performanţe financiare corespunzătoare şi să aibă un serviciu al datoriei bun;- să fie clienţi permanenţi ai băncii care acordă creditul şi să deruleze operaţiunile de încasări şi plăţi, în lei şi în valută, prin banca respectivă;- să dispună de un capital social vărsat de cel puţin 10 milioane lei şi, prin natura activităţii desfăşurate, plăţile şi încasările să aibă caracter de permanenţă;- să aibă o situaţie financiară corespunzătoare şi o evoluţie favorabilă a indicatorilor de bonitate. Volumul liniei de credit, în cazul creditării de ansamblu a activităţii curente, se determină în funcţie de cifra de afaceri şi durata medie de încasare a clienţilor, potrivit formulei:

,

unde: Capc - cifra de afaceri pe perioada creditării;

163

Dmic - durata medie de încasare a clienţilor; Pcz - perioada de creditare în zile.

Cifra de afaceri pe perioada creditării luată în calculul dimensionării liniei de credit se determină pornind de la cifra de afaceri realizată pe o perioadă precedentă, egală cu perioada de creditare, care va fi corectată cu o serie de informaţii privind portofoliul de contracte şi comenzi de aprovizionare şi desfacere, cash-flow-ul agentului economic precum şi orice alte informaţii care pot conduce la crearea unei imagini cât mai reale asupra cifrei de afaceri care poate fi realizată în perioada pentru care se solicită linia de credit.

Durata medie de încasare a clienţilor se exprimă în zile şi reprezintă amânarea medie a plăţii acordată clienţilor şi se calculează dupa formula:

,

unde: Smlpp - soldul mediu lunar al clienţilor neîncasaţi pe o perioada precedentă egală cu perioada de creditare; Pcz - perioada de creditare în zile; Capp - cifra de afaceri realizată în perioada precedentă, egală cu perioada de creditare.

Rambursarea liniilor de credite se realizează ca şi în cazul creditelor pentru capital de lucru. Un agent economic nu poate beneficia în acelaşi timp de credite pentru capital de lucru şi credite sub forma liniilor de credite.

7.3.3 Credite pentru stocuri şi cheltuieli constituite temporarSe acordă pentru acoperirea stocurilor şi a cheltuielilor rezultate din primirea

de la furnizori a unor materii prime şi materiale în avans faţă de termenele din contracte, întreruperea producţiei din motive justificate, lipsa mijloacelor de transport, etc., prin contul separat de imprumut Credite pentru stocuri şi cheltuieli constituite temporar, pe termen de maxim 180 zile.

Volumul creditelor pentru stocuri şi cheltuieli temporare se stabileşte pe baza documentaţiei prezentate de solicitatorul de credit, iar acordarea efectivă şi rambursarea lor se efectuează conform procedurii prezentate la creditele pentru capital de lucru.

7.3.4 Credite pentru producţia de export şi exportul de produseSe aprobă pe baza contractelor de export sau comenzilor ferme pe care

agenţii economici solicitatori de credite le încheie cu partenerii externi. Aceste credite se pot acorda numai dacă o bancă din ţară sau străinătate confirmă deschiderea unui acreditiv de export irevocabil şi necondiţionat în favoarea solicitatorului de credit sau alte forme de plată garantate bancar.

164

Creditele aferente producţiei de export se acordă pentru aprovizionări cu materii prime şi materiale, semifabricate, subansamble, energie, etc. din ţară şi din import în vederea realizării de produse cu desfacere asigurată la export, fără a depăşi 12 luni de la acordare, cu excepţia produselor cu ciclu lung de fabricaţie. Creditele pentru exportul de produse se acordă pe baza documentelor care atestă livrarea mărfurilor la export, fără a depăşi 12 luni de la acordare şi cu obligativitatea asigurării acestora la instituţii specializate din ţară.

Creditele pentru export se acordă prin contul separat de împrumut Credite pentru producţia de export şi exportul de produse iar rambursarea se realizează ca şi în celelalte cazuri.

7.3.5 Creditele pentru produse cu ciclu lung de fabricaţieSe acordă agenţilor economici care, în mod curent, execută produse cu

ciclu lung de fabricaţie, sub forma creditelor pentru capital de lucru sau sub forma liniilor de credite, prin contul separat de împrumut Credite pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie, pe termene mai mari de 12 luni, fără a depăşi însă ciclurile de fabricaţie.

Volumul creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie se stabileşte pe baza mişcării stocurilor şi a producţiei în curs de fabricaţie estimată a exista în sold la sfârşitul fiecărui trimestru, precum şi a celorlalte cheltuieli aferente contractului, în limita costurilor totale prevăzute prin contract. Băncile comerciale acordă creditul eşalonat, pe măsura efectuării cheltuielilor cu producţia în curs de fabricaţie aferentă produselor respective. Rambursarea creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie se face din disponibilităţile existente în contul curent, prin debitarea acestuia în corespondenţă cu contul separat de împrumut.

7.3.6 Creditele pentru facilităţi de contFacilităţile de cont reprezintă credite pe perioade scurte şi foarte scurte de

timp, până la 15 zile calendaristice, care se pot acorda agenţilor economici cu o situaţie economico-financiară foarte bună, dar care, din cauze justificate economic, nu pot face temporar faţă plăţilor, iar eventualele credite de care au beneficiat în perioadele anterioare au fost clasificate în categorii cu risc minim.

Se acordă la cererea agenţilor economici, pentru acoperirea decalajului intervenit în fluxul de lichidităţi ca urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate, prin contul curent.

Volumul creditului se determină pe baza încasărilor medii zilnice din ultimele trei luni, a posibilităţii eliminării cauzelor care au generat neîncasarea la termen a veniturilor şi previziunii încasării creanţelor până la rambursarea creditului în termenul maxim de 15 zile. Rambursarea creditelor pentru facilităţi

165

de cont se realizează pe măsura încasărilor, diminuându-se soldul debitor al contului curent, iar la data scadenţei plafonul de credite aprobat cu această destinaţie îşi pierde valabilitatea, procedându-se la recuperarea eventualelor angajamente rămase nerestituite din disponibilităţile agentului economic.

7.3.7 Creditele pentru activităţi desfăşurate de persoanele fizice autorizate şi producătorii agricoli individuali, precum şi pentru consumul gospodăresc al persoanelor fizice, până la un anBăncile comerciale acordă persoanelor fizice credite în lei, pe termen scurt,

de până la un an pentru producţie, prestări servicii, comerţ, investiţii, consum personal, etc. Volumul creditului pentru persoanele fizice se determină pe baza următoarelor elemente:- nivelul ratei lunare totale pe care o suportă împrumutatul;- numărul de rate lunare de rambursat;- rata anuală a dobânzii pentru categoria de împrumut solicitată;- analiza performanţei economico-financiare.

Documentele solicitate de bancă în vederea contractării creditului sunt următoarele:- copia actului de identitate şi autorizaţia de funcţionare pentru persoanele fizice independente sau asociaţiile familiale;- adeverinţe de salarii şi venit pentru salariaţii angajaţi cu contract de muncă;- dispoziţia şi declaraţia de impunere pentru persoanele fizice;- bugetul de venituri şi cheltuieli al familiei;- documente din care rezultă datele de identificare ale vânzătorului, acordul acestuia de a vinde, denumirea şi caracteristicile bunurilor sau serviciilor ce urmează a fi vândute sau prestate, preţul sau tariful acestora, termenele şi modalitatea de plată;- memoriu justificativ pentru achiziţii de utilaje fără montaj sau studiul de fezabilitate în cazul realizării de investiţii care necesită construcţii-montaj;- devizul general şi contractul cu antreprenorul pentru realizarea investiţiei;- extrasul de cont, din care să rezulte constituirea surselor proprii de finanţare;- copiile actelor de proprietate asupra locuinţei ce se cumpară, bunurilor ce se ipotechează sau gajează sau terenului în cazul construcţiilor.

Acordarea, derularea şi rambursarea creditelor pentru persoane fizice pe termem scurt se efectuează prin contul separat de împrumut Credite pentru persoane fizice pe termen scurt.

Angajarea creditelor aprobate se efectuează prin virament, sumele putând fi eliberate în numerar numai în cazuri justificate, cu respectarea plafoanelor legale stabilite.

7.4 Garanţiile creditelor şi verificarea lor

166

7.4.1 Garanţiile creditelorPrudenţa bancară, ca principiu fundamental de politică bancară, obligă

băncile comerciale să se asigure că solicitanţii de credite dispun de capacităţi certe de rambursare a creditelor şi de constituirea unor garanţii asigurătorii la valoarea creditului şi dobânzilor aferente.

Garanţiile ce se pot constitui pentru garantarea creditelor solicitate pot fi: a) garanţii reale, care sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin afectarea unui bun al debitorului în vederea asigurării execuţiei obligaţiei asumate. Garanţiile reale sunt:- gajul propriu-zis, care poate fi la rândul său cu deposedarea debitorului de bunul afectat drept garanţie sau fără deposedarea acestuia de bunul adus în garanţie;- ipoteca şi privilegiile; b) garanţii personale, care sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin care una sau mai multe persoane se angajează printr-un contract accesoriu încheiat cu creditorul să plătească datoria debitorului în cazul în care acesta nu o va plăti el insuşi. Garanţiile personale pot fi:- fidejusiunea;- garanţiile prezentate sub formă de scrisori de garanţie emise de bănci, instituţii financiare şi autorităţi administrative care au această competenţă;- garanţiile personale reglementate de legi speciale.

Garanţiile, în vederea acceptării lor de către băncile comerciale, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:- să poată fi transformate rapid în lichidităţi;- să fie materializate sub forma unui titlu, înscris autentic etc.;- bunurile să fie în circuitul civil, să se afle în proprietatea solicitantului sau a girantului şi să nu fie afectate de alte creanţe;- proprietarul bunurilor să aibă capacitatea de a le gaja sau ipoteca;- existenţa pieţelor de desfacere sau de potenţiali cumpăratori pentru bunurile propuse drept garanţie;- bunurile propuse a fi luate în garanţie să fie în stare bună de funcţionare şi să se încadreze în uzura maximă admisă de normele tehnice în vigoare privind evaluarea activelor fixe.

Garanţiile solicitate de băncile comerciale constituie o sursă secundară de protecţie a acestora: rambursarea împrumutului şi plata dobânzilor aferente trebuie să fie asigurată, în primul rând, din lichidităţile generate de activitatea economică desfăşurată de solicitatorul de credit.

Creditele acordate de băncile comerciale şi dobânzile aferente acestora trebuie să fie acoperite integral cu garanţii asigurătorii. Valoarea bunurilor acceptate drept

167

garanţie se determină prin aplicarea unui coeficient, în functie de mărimea riscului stabilit în valorificarea acestora, astfel:

Tipul de garanţie Valoarea de piaţă

Valoarea

acceptată

garanţii necondiţionate primite de la guvern

100 100

garanţii bancare irevocabile primite de la bănci româneşti şi străine de prim rang

100 100

depozitul bancar 100 100ipoteca 100 80cesiunea de creanţă 100 75gajul cu deposedare 100 70gajul fără deposedare 100 60fidejusiunea 100 50gajul general 100 40

Determinarea modalităţilor de garantare a creditelor se realizează pe baza calităţii împrumutatului, persoană juridică sau fizică, dupa caz, astfel: a) garantarea creditelor acordate persoanelor juridice:- garanţii pentru credite pe termen scurt :

patrimoniul social net al împrumutatului; bunurile realizate din creditul acordat; alte garanţii din categoria garanţiilor reale sau personale asumate de terţi

atunci când patrimoniul social al împrumutatului nu acoperă valoarea minimă a garanţiei, sau banca comercială care acordă creditul consideră ca sunt necesare astfel de garanţii;- garanţii pentru credite pe termen mediu si lung:

ipoteci şi/sau gajuri cu deposedare pe bunurile aparţinând agenţilor economici solicitatori de credite;

patrimoniul social net al împrumutatului; bunurile realizate din credite; cauţiuni asumate de persoane fizice sau juridice, după caz, inclusiv scrisori

de garanţie bancară. b) garantarea creditelor acordate persoanelor fizice:- garanţii pentru credite pe termen scurt, mediu şi lung:

ipoteci şi/sau gajuri cu sau fără deposedare; patrimoniul net al împrumutatului;

168

bunurile realizate din creditul acordat; cauţiuni asumate de persoane fizice sau juridice, inclusiv scrisori de

garanţie bancară.

7.4.2 Verificarea garanţiei creditelorVerificarea garanţiei creditelor se efectuează atât faptic, prin constatări la faţa

locului, cât şi scriptic pe baza datelor din evidenţele agenţilor economici şi ale băncii.Verificarea faptică se realizează odată pe trimestru sau ori de câte ori se

consideră necesar, urmărindu-se la faţa locului, existenţa, integritatea şi condiţiile de păstrare şi conservare a bunurilor luate în garanţie precum şi respectarea obligaţiei de reînoire a contractelor de asigurare ale acestora, în situaţia în care durata de creditare este mai mare decât cea de asigurare. În urma verificării faptice a garanţiei creditelor, realizată prin sondaj, operaţiuni de numărare, măsurare, cântărire sau control la faţa locului în magazii, depozite, hale de producţie etc, băncile comerciale verifică:- gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, întreţinerea şi funcţionarea utilajelor, instalaţiilor şi a celorlalte utilităţi din dotare;- modul de realizare a programelor de producţie, de reînoire tehnologică şi de prevenire a poluării mediului;- starea generală a firmei împrumutate, poziţia faţă de pieţele de aprovizionare şi desfacere, accesul la căile de transport şi celelalte elemente de infrastructură, s.a.

Verificarea scriptică se efectuează lunar, în termen de 10 zile lucrătoare de la expirarea termenului legal de depunere, la organele în drept, a situaţiilor contabile periodice întocmite de agenţii economici, asupra evidenţei tehnico-operative şi contabile a agenţilor economici, urmărindu-se:- concordanţa datelor din documentele justificative prezentate de împrumutat cu destinaţia creditului înscrisă în contractul de împrumut; - concordanţa datelor din evidenţe cu cele efective constatate pe teren;- concordanţa soldurilor conturilor de credite din extrasele de cont eliberate de băncile comerciale cu cele din evidenţele agenţilor economici;- respectarea graficelor de acordare şi rambursare a creditelor, achitarea dobânzilor şi plata comisioanelor;- analiza fluxului de lichidităţi şi a prevederilor din bugetul de venituri şi cheltuieli comparativ cu cele planificate sau prognozate;- asigurarea cu contracte şi comenzi a producţiei;- realizarea producţiei, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor contractate la termen şi în condiţiile de calitate prevăzute;- amânările şi refuzurile de plată a contravalorii produselor livrate şi cauzele acestora.

169

În urma verificării faptice şi scriptice a garanţiei creditelor, băncile comerciale vor prezenta agenţilor economici, printr-o notă de control, principalele aspecte constatate în urma verificărilor.

Dacă se constată minusuri de garanţie agenţii economici în cauză vor trebui să-şi reîntregească garanţia creditelor cu bunuri acceptate de băncile comerciale care au acordat creditul sau cu documente şi acte care atestă existenţa unor garanţii valabile. În caz contrar creditele respective se vor rambursa, iar în lipsa disponibilităţilor se vor trece la credite restante, urmărindu-se rambursarea lor pe măsura creării disponibilităţilor sau din valorificarea garanţiilor.

170

Teste grilă

1. Banca Naţională a României, în calitatea sa de bancă centrală, are atribuţii de reglementare în domeniul:

a) monetar;b) comercial;c) financiar;d) valutar;e) fiscal.

2. Operaţiile de creditare, efectuate de băncile comerciale româneşti, au la bază următoarele criterii:

a) destinaţia precisă;b) rambursarea la termen;c) credibilitatea politică;d) existenţa unei capacităţi de plată modice;e) perceperea unei dobânzi şi comisioane sub nivelul celor percepute de

pieţele internaţionale ale creditului.3. Creditul pe termen scurt reflectă operaţiunile de împrumut a unor sume de bani pe o durată ce nu depăşeşte:

a) 36 luni;b) 48 luni;c) 3 ani;d) 4 ani;e) 24 luni.

4. Creditele pentru capital de lucru, în principiu, sunt incluse în una din următoarele categorii de credite:

a) creditele pe termen mediu, în lei;b) creditele pe termen scurt, în valută;c) creditele pe termen lung, în lei;d) creditele pe termen mediu, în valută;e) creditele pe termen scurt, în lei.

5. Creditele pentru capital de lucru se acordă pentru:a) constituirea stocurilor de materii prime şi materiale;b) constituirea unor stocuri cu caracter temporar;c) realizarea unor comenzi externe;d) efectuarea unor cheltuieli necesare realizării şi finalizării producţiei cu

desfacere asigurată;e) finanţării produselor cu ciclu lung de fabricaţie.

6. Creditele pentru producţia de export şi exportul de produse se acordă, de băncile comerciale, pe termene care să nu depăşească:

a) 36 luni;

171

b) 24 luni;c) 18luni;d) 12 luni;e) 4 ani.

7. Facilităţile de cont reprezintă creditele acordate pe perioade scurte şi foarte scurte de timp, care să nu depăşească:

a) 45 zile calendaristice;b) 90 zile calendaristice; c) 15 zile calendaristice;d) 30 zile calendaristice;e) 60 zile calendaristice;

8. Garanţiile ce se pot constitui pentru garantarea creditelor solicitate pot fi clasificate în:

a) garanţii constituţionale;b) garanţii reale;c) garanţii instituţionale;d) garanţii personale;e) garanţii parţiale.

9. Verificarea scriptică a garanţiei creditului vizează multiple obiective. Dintre următoarele alegeţi pe cele exacte:

a) concordanţa datelor din evidenţa contabilă cu cele efectiv constatate pe teren;

b) starea generală a firmei împrumutate;c) gradul de utilizare a capacităţilor de productie;d) modul de realizare a programelor de fabricaţie;e) respectarea graficelor de acordare şi rambursare a creditelor.

10. Verificarea faptică a garanţiei creditelor, urmărind existenţa şi condiţiile de păstrare a bunurilor gajate, se realizează:

a) lunar;b) trimestrial;c) ori de câte ori se consideră necesar;d) semestrial;e) anual.

172

Capitolul 8

INSTITUŢIILE BANCARE

8.1 Geneza băncilor

Problemele privind apariţia şi evoluţia băncilor sunt deosebit de controversate. Astfel, unii economişti sunt de părere că primii bancheri s-au ocupat cu schimbul de monezi în epoca când circulau monezi metalice cu multiple provenienţe şi valori şi că, deci, apariţia băncilor coincide cu apariţia monedei metalice. Ei relevă că, încă babilonienii, cu 20 secole î.e.n., cunoşteau practica încredinţării depozitelor de valori unor instituţii specializate, îndeosebi templelor. Alţi specialişti apreciază că geneza băncilor trebuie legată de practica primirii sub formă de depuneri a disponibilităţilor băneşti ale unor persoane aflate în căutare de bani şi împrumutării lor, împreună cu propriile disponibilităţi, altor persoane în căutare de bani. O asemenea îndeletnicire a existat probabil la egipteni şi fenicieni şi în mod cert la greci şi romanii. La romani, de pildă, încă din sec. al IV- î.e.n., un colţ al Forumului, numit al lui Janus, era frecventat de cei care făceau schimb de monezi, solicitau păstrarea unor depozite sau efectuarea de plăţi pe diferite pieţe., adică operaţiunile care azi sunt denumite de bancă. Potrivit opiniei altor economişti, apariţia băncilor trebuie situată în perioada în care depunătorii de bani, deci titularii de conturi ţinute de o persoană fizică sau juridică, au căpătat posibilitatea să efectueze plăţi prin simple dispoziţii de virare a sumelor din conturile lor în conturile beneficiarilor. Aceste operaţiuni au condus la apariţia băncilor denumite de viramente, cum au fost cele din oraşele - republici italiene din secolele XII - XIV. Astfel, banca din Veneţia - prima din băncile menţionate - a fost înfiinţată în anul 1171 de dogele Michele XI, ca o continuare a unei societăţi anterioare Monte Vecchio. A fost recunoscută oficial ca bancă de viramente în anul 1587 sub denumirea de Banca di Rialto. Ulterior, au fost înfiinţate băncile din Genova, Amsterdam, Hamburg, Rotterdam.

În România, prima bancă a fost Banca Naţională a Moldovei, înfiinţată în 1857.

Apariţia şi evoluţia ulterioară a băncilor reflectă pe plan instituţional creşterea complexităţii operaţiunilor băneşti, centralizarea şi concentrarea capitalului de împrumut în mâinile unui număr de persoane şi firme care s-au specializat în astfel de operaţiuni , până s-a ajuns la actualul profil. În perioada actuală, băncile sunt instituţii specializate în organizarea şi înfăptuirea circulaţiei capitalului de împrumut, având ca scop obţinerea de profit.

Odată, apărute băncile au contribuit din plin la lărgirea producţiei, la accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului, la creşterea gradului de concentrare a acestuia. Din simplii mijlocitori ai creditului, băncile au devenit puternice firme

173

monopoliste. Astăzi, mai frecvente, sunt următoarele forme de monopoluri bancare: comunitatea de interese care reprezintă un acord încheiat între mai multe bănci în vederea instituirii unei răspunderi reciproce asupra angajamentelor luate de fiecare bancă în parte, întocmirea bilanţurilor după aceleaşi reguli plata unor dividende legale etc.; consorţiul sau sindicatul bancar bazat pe un acord încheiat între bănci pentru executarea în comun a anumitor operaţiuni financiare avantajoase şi de proporţii mai mari, cum ar fi plasarea de titluri de stat, acordarea de credite, etc.; concernul bancar organizat ca o formă de participaţie în cadrul căreia banca tutelară, deţinătoare a unui anumit număr de acţiuni ale băncilor afiliate, controlează capitalurile cu care lucrează aceste bănci. Formal, băncile afiliate rămân independente.

8.2. Conţinutul şi structura aparatului bancar

De regulă, prin noţiunea de aparat bancar este desemnat ansamblul coerent al diferitelor categorii de bănci care funcţionează într-o tară, răspunzând cerinţelor unui anumit grad de dezvoltate economico-socială. Principalele funcţii pe care le exercită în cadrul economiei sunt: mijlocirea creditului şi a plăţilor fără numerar; transformarea în capital a micilor economii şi a veniturilor provenite din muncă; crearea instrumentelor de credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea instrumente; execuţia de casă a bugetului de stat; operaţii de vânzare - cumpărare de valută. Simpla enumerare a acestor atribuţii este de natură să sugereze importanţa deosebită pe care o are aparatul bancar într- o economie modernă. Devine evidentă încă odată, dacă mai este cazul, constatarea că o economie nu este numai un ansamblu de procese care creează procese, iar serviciile de înaltă calificare pe care le prestează aparatul bancar sunt o componentă de primă mărime a sctorului terţiar, indispensabilă funcţionării suple şi eficiente a economiei.

În perioada contemporană băncile au devenit unul din instrumentele principale ale politicii economice. În acest context, puterea statală acţionează în cadrul unui aparat bancar modelat în acest scop, în vederea determinării directe a însăşi coordonatelor economiei naţionale. Astfel, în primul rând, politica economică a statului se exercită cu eficienţă în majoritatea ţărilor prin orientările date de banca de emisiune, prin instrumente cum sunt: taxa scontului, rezerva minimă obligatorie, taxa de lombard, operaţiunile pe piaţa liberă, etc.. În al doilea rând, celelalte instituţii bancare aplică direct politica statului în creditarea economiei naţionale. În al treilea rând, organismele de control ale statului asupra activităţii bancare, completează sistemul de decizii şi influenţe prin care statul orientează politicile monetare şi de credit şi prin aceasta întreaga viaţă economică.

Deci, în economiile avansate, aparatul bancar este structurat pe mai multe nivele. În vârful piramidei se află banca centrală care înfăptuieşte politica monetară, de credit şi valutară preconizată de autoritatea statală. Pe treapta următoare, se găsesc

174

situate un mare număr de bănci comerciale şi institutiile de credit specializate. În majoritatea cazurilor, aceste bănci sunt organizate sub formă de societăţi pe acţiuni şi aparţin capitalului particular, de stat sau au un caracter mixt. Din punct de vedere al capitalului şi a cifrei de afaceri, se disting bănci mici, mijlocii şi mari.

În fine, cel de al treilea nivel de integrare bancară, include organismele speciale, de stat sau interbancare, de supraveghere a activităţii aparatului bancar. Crearea acestor organe de control asupra activităţii instituţiilor bancare, în majoritatea ţărilor în perioada dintre cele două războaie mondiale, îndeosebi în contextul efectelor crizei economice 1929 - 1933, are la bază interese profund sociale, cum ar fi ocrotirea posesorilor de depozite şi consolidarea creditului. Respectarea strictă de către diferitele instituţii bancare a normelor legale de funcţionare, care asigură aplicarea conformă a politicii monetare şi de credit promovate de către stat, reprezintă obiectul principal al activităţii desfăşurate de aceste organisme.

8.3 Pieţele creditului

Ansamblul relaţiilor ce apar, pe de o parte între diferitele subiecte economice, întreprinderi şi persoane, şi bănci, iar, pe de altă parte între bănci şi instituţiile specializate de credit, în legătura cu transferul de disponibilităţi băneşti, cu formă de circulaţie specifică a capitalului de împrumut, în condiţii de rambursabilitate şi cu plata dobânzilor aferente, formează conţinutul pieţei creditului. În funcţie de natura creditelor supuse negocierii şi structura participanţilor, piaţa creditului cuprinde următoarele segmente: piaţa monetară, piaţa creditului pe termen scurt, piaţa creditului pe termen mediu, piaţa creditului pe termen lung, piaţa eurodevizelor.

Piaţa monetară, în sens traditional, desemnează cadrul necesar în care se desfăşoară zilnic raporturile dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce ce apar între bănci formează deci obiectul tranzacţiilor pe această piaţă.

Obligaţiile reciproce dintre bănci au la origine cauze multiple. Pe de o parte, băncile îşi acordă noi credite sau îşi rambursează credite acordate anterior. Pe de altă parte, din ordinul clienţilor lor, titulari de depozite, băncile efectuează plăţi în favoarea unor bănci şi sunt beneficiare de încasări de la aceleaşi sau alte bănci. În acest fel, din fiecare operaţiune efectuată o bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. Drept urmare, la finele unei zile, fiecare bancă în parte, are în raport cu celelalte bănci o serie de poziţii şi sume debitoare şi o serie de poziţii şi sume creditoare şi, în consecinţă, este, fie beneficiara unui sold creditor, fie titulara unui sold debitor. În decursul vremii, practica bancară a impus stingerea acestor obligaţii reciproce într-un cadru organizat, sub egida băncii de emisiune. Procedeul implică parcurgerea succesivă a două momente. Astfel, în prima parte a zilei are loc reunirea reprezentanţilor băncilor, confirmarea pretenţiilor reciproce, compensarea plăţilor

175

reciproce şi stabilirea soldurilor aferente fiecărui participant. Către sfârşitul zilei respective, într-un al doilea moment, are loc stingerea soldurilor reciproce prin efectuarea de plăţi de către titularii soldurilor debitoare către beneficiarii soldurilor creditoare.

Deci, pe piaţa monetară apar zilnic două categorii de participanţi: ofertanţii şi solicitanţii.

Ofertanţii sunt titularii conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune care au solduri creditoare. Întrucât depozitele păstrate la banca de emisiune nu sunt remunerate, aceştia sunt interesaţi să valorifice respectivele disponibilităţi, prin negocierea acordării de credite pe piaţa monetară. Solicitanţii de credite pe această piaţă sunt acele bănci care, rămânând debitoare în raporturile cu celelalte bănci, caută resurse de acoperite.

În concluzie, piaţa monetară se individualizează ca un segment distinct în cadrul pieţei creditului prin următoarele trăsături specifice: participanţii pe această piaţă sunt băncile; obiectul tranzacţiilor negociate în cadrul ei sunt disponibilităţile în moneda centrală, respectiv, aflate în depozite la banca de emisiune; operaţiile de negociere se desfăşoară zilnic; termenele de acordare a creditelor sunt foarte scurte, cele mai multe având scadenţă în ziua următoare; creditele acordate pe această piaţă sunt credite personale, de la bancă la bancă; dobânda practicată se stabileşte zilnic prin jocul cererii şi ofertei.

Amploarea operaţiilor ce se desfăşoară pe piaţa monetară se explică prin faptul că aici îşi găsesc concretizarea efectele circulaţiei monedei de cont. Relaţiile dintre întreprinderi şi bănci care determină relaţii de la bancă la bancă şi în final creează piaţa monetară, nu sunt numai operaţiuni ce decurg din acordarea de credite de către bănci şi rambursarea acestora, ci, în principal sunt generate de necesitatea stingerii obligaţiilor dintre întreprinderi, respectiv de circulaţia scripturală care se desfăşoară prin intermediul depozitelor bancare.

Prin funcţiile pe care le îndeplineşte asigurând, îndeosebi, redistribuirea disponibilităţilor în economia naţională, piaţa monetară joacă un rol regulator important în relaţiile de credit şi în circulaţia bănească. În ultimii ani, tehnica electronică a revoluţionat sistemele de lucru pe piaţa monetară, asigurând operativitatea ridicată a desfăşurării decontărilor reciproce.

Piaţa creditului pe termen scurt include în sfera sa ansamblul relaţiilor ce privesc, pe de o parte, mobilizarea disponibilităţilor băneşti de la întreprinderi şi persoane la instituţiile de credit, iar, pe de altă parte, acordarea de credite de către bănci întreprinderilor sau persoanelor, pe termene de până la maximum 2 ani. Resursele ce se mobilizează pe această piaţă sunt, de regulă, disponibilităţile curente ale întreprinderilor şi persoanelor, soldurile conturilor de depozite la vedere ale acestor titulari, reprezentând disponibilităţile destinate cheltuielilor lor curente şi care pentru aceştia constituie un fond de rulment. În ceea ce priveşte distribuirea acestor resurse, trebuie remarcată pluralitatea de forme prin care se realizează.

176

Creditele acordate, îndeosebi întreprinderilor, satisfac necesităţile lor curente legate de avansarea cheltuielilor de producţie sau a celor legate de circulaţia mărfurilor de la producător în reţeaua de distribuţie.

Piaţa creditului pe termen mijlociu cuprinde relaţiile de mobilizare şi redistribuire a depozitelor pe termen mediu, în vederea acordării de credite pe o durată de la 18 luni la 7 ani, care au ca destinaţie fie procurarea de echipamente industriale, fie finanţarea exportului. Beneficiarii acestor credite sunt întreprinderile din diverse ramuri, care au pe această cale asigurate condiţii pentru dezvoltarea şi modernizarea instalaţiilor şi tehnologiilor, precum şi pentru promovarea exportului. Asemenea credite au un rol deosebit în asigurarea creşterii economice.

Piaţa creditului pe termen lung, care, de asemenea, are ca bază de referinţă depozitele pe termen constituite prin intermediul multiplelor forme de bănci şi instituţii specializate. O parte a resurselor se asigură de la buget sau prin reciclarea unor alte resurse mobilizate de către bănci. Având drept scop înfăptuirea de investiţii productive şi construcţii de locuinţe, creditele pe termen lung se acordă pe o durată ce variază între 7 şi 50 ani.

Piaţa eurodevizelor cuprinde relaţiile privind mobilizarea şi redistribuirea prin credite, în scopul fructificării lor optime, a eurodevizelor. Acestea din urmă reprezintă creanţele exprimate în valuta unei ţări, care se utilizează în afara graniţelor naţionale, de către nerezidenţi. În marea lor majoritate ele sunt reprezentate de dolari, şi, de aici, noţiunea de eurodolari. Prin volumul operaţiilor şi caracteristicile sale, această piaţă joacă un rol deosebit atât în relaţiile dintre ţări, cât şi în cadrul economiilor naţionale.

Pieţei eurodevizelor îi conferă o identitate proprie următoarele trăsături specifice:- participanţii direcţi pe această piaţă sunt băncile, de regulă, cele autorizate să efectueze operaţiuni valutare. Contractarea şi negocierile au loc între bănci independent de naţionalitate şi graniţe, convenindu-se împrumuturile pe termene şi pentru sume diferite şi la dobânzi aliniate la nivelul pieţei. Băncile fac oferte şi exprimă cereri în funcţie de nevoile şi posibilităţile clienţilor lor;- resursele ce converg spre piaţa eurodevizelor au provenienţe diverse, cele mai multe provenind de la exportatorii în S.U.A. şi în alte ţări, marile societăţi transnaţionale, băncile comerciale şi băncile de emisiune din diferite ţări;- beneficiarii de credite pe această piaţă sunt, în principal, importatorii şi exportatorii din diferite ţări, marile trusturi transnaţionale, băncile comerciale şi cele de emisiune şi nu în ultima instanţă, băncile sau întreprinderile americane aflate în lipsă de disponibilităţi;- pe această piaţă s-au cristalizat tehnici speciale de acordare a creditului, cum sunt: linia de credit, în cadrul căreia se convine a se acorda credite de o anumită sumă şi la o dobândă prestabilită; angajamentul revolving, prin care băncile se obligă să pună la dispoziţia beneficiarului o anumită sumă în devize, pe un termen de 3 - 5 ani, cu

177

posibilitatea de a revizui nivelul dobânzii în raport de condiţiile pieţei, prin reînnoirea periodică a angajamentelor.

Prin apariţia şi extensiunea sa, piaţa eurodevizelor generează în cadrul relaţiilor internaţionale şi, în acelaşi timp, în viaţa economică a ţărilor participante, multiple consecinţe, dintre care: asigură lichidităţi internaţionale suplimentare şi ca atare, influenţează pozitiv în echilibrarea balanţelor de plăţi; asigură resurse suplimentare expansiunii internaţionale, exportului de capital; permite satisfacerea rapidă a necesităţilor interne suplimentare de capital în unele ţări. Dar, acoperirea nevoilor de capital prin afluxul eurodevizelor creează o alimentare paralelă, nelimitată ca dimensiuni, a resurselor de credit naţionale. În acest context, adeseori politicile monetare şi de credit ce urmăresc o anumită dimensionare a creditului şi a emisiunii sunt contracarate sau chiar anulate.

178

Teste grilă

1. În prezent, cele mai întâlnite forme de monopoluri bancare sunt:a) băncile de afaceri;b) asociaţiile bancare;c) comunitatea de interese;d) sindicatul bancar;e) băncile străine.

2. Alegeţi, dintre variantele de mai jos, pe acelea care reprezintă funcţii ale aparatului bancar în cadrul economiei:

a) transformarea în capital a micilor economii şi transferarea lor la bugetul public;

b) mijlocirea creditului şi a plăţilor fără numerar;c) crearea instrumentelor de credit şi efectuarea de tranzacţii cu asemenea

instrumente;d) operaţii de vânzare-cumpărare de mărfuri;e) execuţia de casă a balanţei de plăţi.

3. În economiile avansate, aparatul bancar este structurat pe mai multe nivele, pe care vă rugăm să le distingeţi dintre cele care urmează:

a) pe prima treaptă se găsesc situate un mare număr de instituţii financiare;b) treapta a treia include organismele de control a activităţii aparatului bancar;c) în vârful piramidei se află banca centrală;d) bursele de valori reprezintă cel de-al doilea nivel de integrare bancară;e) trezoreria publică, alături de banca de emisiune, este integrată în primul

nivel de organizare a activităţii bancare.4. Piaţa monetară, în sens tradiţional, desemnează:

a) cadrul necesar compensării excedentului cu deficitul de monedă existent la diferiţii agenţi economici;

b) locul de întâlnire al agenţilor economici care se împart în două mari categorii: ofertanţii de monedă şi solicitatorii de împrumuturi;

c) cadrul în care se desfăşoară zilnic raporturile dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce;

d) ansamblul relaţiilor ce apar pe de o parte între diferiţii subiecţi economici, întreprinderi, persoane şi bănci, iar pe de altă parte între bănci şi instituţiile specializate de credit;

e) cuprinde relaţiile de mobilizare şi redistribuire a depozitelor pe termen mediu.

5. Trăsăturile care conferă pieţei monetare o individualitate proprie în cadrul pieţei creditului sunt:

a) obiectul tranzacţiilor îl constituie disponibilităţile mobilizate de băncile comerciale;

179

b) participanţii pe această piaţă sunt agenţii economici, tutulari de depozite;c) termenele de acordare a creditelor ajung până la zece ani;d) creditele acordate pe această piaţă sunt credite personale, de la bancă la

bancă, la dobânzi care se stabilesc zilnic prin jocul cererii şi ofertei;e) operaţiile de negociere se desfăşoară zilnic.

6. Piaţa creditului pe termen scurt include în sfera sa următoarele relaţii:a) relaţii ce privesc mobilizarea şi redistribuirea depozitelor pe termen scurt, în

vederea acordării de credite pe o durată mai mare de 36 luni;b) relaţii ce privesc mobilizarea disponibilităţilor băneşti de la întreprinderi şi

persoane la instituţiile de credit, iar pe de altă parte, acordarea de credite de către bănci întreprinderilor sau persoanelor pe termene de până la maximum doi ani;

c) relaţii privind mobilizarea disponibilităţilor băneşti şi redistribuirea lor prin credit pe termen mai mare de şapte ani în scopul fructificării optime a depozitelor;

d) relaţii privind mobilizarea şi redistribuirea disponibilităţilor băneşti sub formă de credite de o zi sau credite de la o zi la alta (credite pentru o noapte);

e) relaţii privind mobilizarea şi redistribuirea prin credite a eurodevizelor.7. Dintre trăsăturile care conferă o identitate proprie pieţei eurodevizelor, distingeţi-le pe cele corecte:

a) resursele ce converg spre piaţa eurodevizelor provin, în principal, de la importatorii din Uniunea Europeană;

b) participanţii direcţi pe această piaţă sunt casele de economii;c) se utilizează tehnici speciale de acordare a creditului, cum sunt linia de

credit şi angajamentul revolving;d) beneficiarii de credite sunt, în principal, importatorii şi exportatorii din

diferite ţări, marile trusturi transnaţionale, băncile comerciale şi de emisiune ş.a.;

e) resursele ce converg spre piaţa eurodevizelor provin, îndeosebi, din facilitătile acordate de F.M.I.

8. Expansiunea pieţei eurodevizelor generează în cadrul relaţiilor internaţionale şi în viaţa economică a ţărilor participante multiple consecinţe, între care:

a) asigură comprimarea relaţiile de credit şi a masei monetare in circulaţie;b) determină tensiuni în desfăşurarea decontărilor interbancare;c) asigură lichidităţi internaţionale suplimentare şi influenţează pozitiv în

echilibrarea balanţelor de plăţi;d) permite satisfacerea rapidă a necesităţilor interne suplimentare de capital în

unele ţări;e) măreşte eficacitatea politicilor monetare şi de credit.

180

9. În perioada contemporană politica economică a statului se execută cu eficientă in majoritatea tărilor, prin orientările date de banca de emisiune, intermediate de instrumente, cum ar fi:

a) operatiunile de open market;b) modalitătile de plată fără numerar;c) sistemul rezervelor minime obligatorii;d) politica fiscală;e) politica comercială.

10. Piata creditului pe termen mijlociu cuprinde:a) relaţiile de mobilizare şi redistribuire a depozitelor pe termen mediu în

vederea acordării de credite pe o durată cuprinsă intre 18 luni şi şapte ani;b) mobilizarea disponibilităţilor de la întreprinderi şi persoane la bănci în

vederea acordării de credite pe termene mai mici de 1 an;c) raporturile dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din

operaţii reciproce;d) mobilizarea şi redistribuirea prin credite, în scopul fructificării lor optime, a

eurodolarilor;e) mobilizarea şi redistribuirea, prin trezoreria publică, a veniturilor populaţiei.

181

Capitolul 9

BĂNCILE ŞI ACTIVITATEA BANCARĂ

9.1 Băncile comerciale

Băncile comerciale sau de depozit sunt acelea care au ca principal obiect de activitate primirea de depuneri la vedere, transformarea lor în capital de împrumut şi distribuirea sub formă de credite pe termen scurt agenţilor economici, îndeosebi celor din industrie şi comerţ. Totodată, băncile comerciale efectuează, pentru titularii de depozit, operaţii de casă şi plăţi în cont, dispuse de aceştia sau în favoarea lor, prin intermediul altor bănci similare. Efectuarea plăţilor în cont devine în acest context o altă funcţie principală, de pregnantă utilitate socială, care determină concentrarea în sfera de activitate desfăşurată de băncile comerciale a celei mai mari părţi din circulaţia scripturală a banilor.

În îndeplinirea funcţiilor ce le sunt atribuite, băncile comerciale efectuează operaţiuni pasive (de procurare a resurselor), operaţiuni active (de plasare sau avansare a resurselor) şi operaţiuni de comision şi mandat.

Dintre operaţiunile pasive o semnificaţie deosebită prezintă următoarele: a) operaţiunile de constituire a capitalului social şi a diferitelor categorii de fonduri de rezervă. Fiind organizate, în marea lor majoritate, ca societăţi pe acţiuni, băncile comerciale îşi formează capitalul social prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni, iar fondurile de rezervă prin capitalizarea unei părţi din profitul brut realizat. De obicei, capitalul social şi fondurile de rezervă au o contribuţie redusă în formarea resurselor de creditare vehiculate de băncile comerciale; b) operaţiunile de depuneri constituie principala modalitate prin care băncile îşi constituie resursele de creditare. În funcţie de condiţiile privind utilizarea lor, depunerile pot fi:- în cont curent, situaţie în care banca eliberează în schimbul lor carnete de cecuri cu ajutorul cărora se efectuează plăţi prin virament din disponibilul existent. Specific depunerilor în mod curent este faptul că, clienţii pot efectua plăţi până la o anumită limită, denumită linie de credit, chiar dacă disponibilul se epuizează. Sursa disponibilului este în acest caz creditul acordat de bancă;- în cont de disponibil, situaţie în care plăţile intermediate de cecuri se efectuează numai în limita depozitului existent, constituit prin depuneri la vedere şi la termen; c) operaţiunile de emisiuni de bonuri de casă, obligaţiuni şi alte titluri de credit, care au acelaşi conţinut cu operaţiunile de acest gen efectuate de orice societate comercială pentru procurarea de resurse suplimentare. Posesorii unor astfel de titluri sunt creditori ai băncii şi nu coproprietari;

182

d) operaţiunile de rescont a căror esenţă rezidă în revânzarea către banca de emisiune a cambiilor primite la scont de la clienţi. Prin aceste operaţiuni băncile comerciale se refinanţează, cedând o parte din dobândă (taxa de rescont) băncii de emisiune. În aproape toate ţările, operaţiunile de rescont sunt riguros reglementate. Efectuarea lor este condiţionată de existenţa unor convenţii încheiate cu banca de emisiune, prin care aceasta proclamă că agrează băncile comerciale ca prezentatoare la rescont, fixează mărimea portofoliului de cambii ce poate fi rescontat, stabileşte condiţiile de folosire a creditului acordat; e) operaţiunile de refinanţare de la băncile tutelare sunt specifice băncilor mai mici şi servesc pentru procurarea de capital prin subscrieri ale băncilor mai mari. Prin aceste operaţiuni, marile bănci controlează afacerile băncilor mai mici.

Din grupa operaţiunilor active, mai semnificative sunt următoarele: a) operaţiunile de creditare, prin intermediul cărora fructifică cea mai mare parte a resurselor mobilizate. La rândul lor, în funcţie de tehnica de creditare utilizată şi natura garanţiilor, acestea pot fi: operaţiuni cambiale, operaţiuni de împrumut pe gaj de mărfuri şi pe gaj de documente reprezentând drepturi asupra mărfurilor, operaţiuni de împrumut pe gaj de acţiuni şi efecte publice, operaţiuni de împrumuturi personale, avansurile în cont curent.

Operaţiunile cambiale, ca forme principale ale operaţiunilor de creditare, ating în unele ţări ponderi importante. Ele se individualizează în: operaţiuni de scontare; operaţiuni de împrumut pe gaj de cambii şi alte efecte comerciale. Scontarea, ca formă de bază a operaţiilor cambiale, constă în cumpărarea de către bancă a unei cambii înainte de scadenţă, la valoarea nominală a înscrisului minus dobânda (taxa de scont) pe perioada de până la scadenţă. Prin această operaţie, banca avansează capital, de care prezentatorul cambiei poate dispune fără să mai aştepte scadenţa. După scontare, banca devenită posesoare a cambiei, este noul sau beneficiar, având dreptul să pretindă la scadenţă emitentului să plătească. Sunt preferate la scont cambiile cu scadenţă scurtă, care au o cauză reală, sunt emise de firme cunoscute şi cu solvabilitate certă, poartă cel puţin două semnături girante. În cazul operaţiunilor pe gaj de cambii şi alte efecte comerciale, cambiile nu sunt cumpărate, ci doar primite în gaj, debitorul fiind obligat să le răscumpere înainte de scadenţă. Asemenea operaţiuni au loc în cazurile când banca apreciază pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii, dar are reţineri cu privire la capacitatea de plată a celorlalţi semnatari. Împrumutul acordat acoperă doar parţial valoarea nominală a cambiilor depuse în gaj.

Operaţiunile de împrumut pe gaj de mărfuri privesc creditele acordate proprietarilor de mărfuri aflate în depozite sau în curs de transport pe baza unor documente specifice cum sunt: warantul, conosamentul, scrisoarea de trăsură. Banca avansează debitorului 30%-40% din valoarea mărfurilor, riscul principal al afacerii rămânând acestuia. Dacă împrumtul nu este rambursat la scadenţă, banca recuperează suma avansată prin vânzarea mărfurilor gajate.

183

Operaţiunile de împrumut pe gaj de acţiuni şi efecte publice (de lombard) sunt generate de abundenţa titlurilor de împrumut, îndeosebi a bonurilor de tezaur, care constituie o parte însemnată a patrimoniului întreprinderilor şi persoanelor. Şi în cazul acestor operaţiuni împrumutul acoperă doar o parte din valoarea titlurilor publice depuse în gaj. La scadenţă, dacă debitorul nu rambursează împrumutul, banca recuperează suma prin vânzarea titlurilor publice gajate.

Operaţiunile de împrumuturi personale se bazează pe încrederea pe care o inspiră băncii situaţia economică, solvabilitatea şi calităţile morale ale debitorului. Adeseori, nu se cere nici un fel de document scris din partea debitorului, dar se percep dobânzi ridicate care includ şi o anumită primă de asigurare.

Avansurile în cont curent reprezintă în unele ţări, cum ar fi Anglia şi SUA, forma predominantă de manifestare a operaţiilor de creditare. Avansurile se acordă prin plata cecurilor emise de titularii de cont şi în cazul în care aceştia nu au disponibilităţi, în cadrul unei limite convenite; b) Operaţiile privind achiziţia de efecte publice şi acţiuni constituie o altă modalitate importantă de plasare a resurselor. Legile de organizare bancară prevăd în majoritatea ţărilor, ca modalitate obligatorie de asigurare a lichidităţii, deţinerea de active uşor negociabile, de regulă bonuri de tezaur sau alte titluri ale împrumuturilor de stat.

Asemănătoare, prin obiect şi efect, cu operaţiile de achiziţie a efectelor publice sunt şi operaţiunile de report. Acestea constau în activităţile de achiziţie a efectelor publice, cu obligaţia de răscumpărare, la acelaşi curs, ce şi-o asumă vânzătorul, pentru un termen scurt, de regulă 15 zile. Prin aceste operaţiuni se asigură disponibilităţi speculaţiilor la bursă, iar pentru bănci plasarea vremelnică a resurselor disponibile, cu obţinerea unor dobânzi superioare celor uzuale; c) operaţiile de vânzări şi cumpărări de valute şi devize. Se efectuează de băncile care operează şi pe piaţa internaţională a creditului, respectiv pe piaţa eurodevizelor; d) operaţiile de vânzări şi cumpărări de mărfuri. Sunt mai puţin întâlnite, dar practicate în cazurile când băncile consideră că pot obţine un profit suplimentar.

Activitatea desfăşurată de băncile comerciale implică şi efectuarea unor operaţiuni de comision şi mandat. Astfel, operaţiunile de comision sunt efectuate în numele şi pentru folosul clienţilor, contra unei taxe, fără să fie angajate răspunderea şi patrimoniul băncii. Principalele operaţiuni de acest gen sunt: operaţiunile de incasso, prin care se încasează pentru clienţii beneficiari cambii sau cecuri; operaţiunile de acreditiv, prin care se asigură transferul disponibilităţilor în ţară şi în străinătate pentru nevoi curente sau pentru plata unor mărfuri; operaţiunile de vânzări şi achiziţii de efecte publice şi acţiuni.

În paralel cu operaţiile de comision, băncile comerciale efectuează, acţionând din ordinul şi pentru contul clienţilor, şi operaţii de mandat, îndeplinind de regulă atribuţii de administraţie. În acest sens, băncile asigură administrarea portofoliului de

184

hârtii de valoare, administrarea patrimoniilor etc., acţionând îndeosebi ca executori testamentari sau ai fondurilor de tutelă.

9.2 Băncile de emisiune

Prin funcţiile ce le-au fost atribuite, băncile de emisiune s-au afirmat ca organisme multilaterale, de maximă importanţă în economia statelor contemporane. În condiţiile actuale, băncile de emisiune sunt organe de intervenţie, pe diverse planuri, a statului în economie.

Principala lor sarcină, menţionată expres în legea de înfiinţare şi în statutul de funcţionare, constă în sprijinirea politicii economice a guvernului, îndeosebi prin controlul şi dirijarea circulaţiei băneşti, a stabilităţii preţurilor, a gradului de utilizare a forţei de muncă şi a echilibrului balanţei de plăţi externe, în condiţiile unei creşteri economice corespunzătoare.

În acest context, principalele lor funcţii sunt: emisiunea monedei de credit, respectiv a bancnotelor, cu respectarea normelor prevăzute prin sistemul bănesc; concentrarea resurselor mobilizate de băncile comerciale şi acordarea de credite acestor bănci, pe baza primirii la rescont a cambiilor; influenţarea directă şi indirectă a volumului creditului şi costului creditului; acordarea de împrumuturi statului, păstrarea şi administrarea tezaurului de stat, a rezervelor bugetare şi a stocului naţional de mijloace de plată externe.

Simpla enumerare a acestor funcţii relevă că banca de emisiune acţionează ca o bancă a băncilor, în sensul că, clientela sa principală este formată din băncile comerciale şi celelate instituţii de credit, legislaţia din aproape toate ţările interzicând deschiderea de conturi persoanelor particulare şi permiţând aceasta numai prin excepţie firmelor nebancare sau nefinanciare.

Funcţiile atribuite băncilor de emisiune capătă un caracter concret prin operaţiile pasive şi active pe care acestea le efectuează. Astfel, din grupa operaţiilor pasive pot fi menţionate următoarele: a) operaţiunile de constituire a capitalului social şi a fondurilor de rezervă. Capitalul propriu se constituie prin subscrieri şi vărsăminte din partea acţionarilor (particulari şi/sau publici) şi are rolul de a asigura acoperirea generală a angajamentelor băncii. Rolul său este redus în ansamblul resurselor mobilizate. Încrederea publicului în capacitatea băncii de emisiune se bazează pe sprijinul de care se presupune că beneficiază din partea statului în orice situaţie. Fondurile de rezervă se constituie, în principiu, pe seama profitului realizat şi se folosesc pentru acoperirea eventualelor pierderi sau pentru satisfacerea unor destinaţii speciale; b) operaţiunile de emisiune a bancnotelor şi, în unele ţări, a monedei metalice permit băncii centrale să creeze mijloacele de plată în concordanţă cu obiectivele politicii economice preconizate de guvern;

185

c) operaţiunile de depozit sunt efectuate împreună cu celelalte bănci şi instituţii financiare care îşi păstrează la banca de emisiune rezervele lor lichide pentru efectuarea viramentelor între ele. Totodată, depuneri la Banca Centrală efectuează trezoreria statului din sumele rezultate în urma încasării impozitelor şi taxelor, a vânzării titlurilor de credit public etc. De asemenea, la băncile de emisiune ale unor state puternice, mari centre financiare internaţionale, se depun spre fructificare şi păstrare în siguranţă şi rezervele valutare deţinute de băncile de emisiune ale unor ţări mai mici. De cele mai multe ori, depunerile la băncile de emisiune sunt la vedere.

În grupa operaţiilor active efectuate de banca de emisiune un rol deosebit prezintă: a) operaţiile de creditare a băncilor comerciale. Astfel, banca de emisiune asigură refinanţarea băncilor comerciale atât sub forma rescontului, cât şi sub forma împrumutului pe gaj de efecte comerciale sau publice; b) operaţiile de creditare a statului şi în anumite situaţii a băncilor de emisiune din alte ţări. Acordarea de împrumuturi statului constituie o operaţiune curentă a băncii de emisiune, îndeosebi în ţările care înregistrează frecvent deficite bugetare; c) operaţiile privind achiziţia unor titluri ale împrumuturilor de stat, îndeosebi a bonurilor de tezaur, constituie adesea o modalitate frecventă prin care banca de emisiune îşi fructifică resursele. Operaţiile de vânzare-cumpărare a titlurilor de credit pe piaţa liberă constituie una din metodele de bază prin care banca de emisiune promovează politica monetară preconizată de guvern; d) operaţiile de vânzări-cumpărări de aur, pietre preţioase, devize şi valute. Aurul şi celelate metale şi pietre preţioase sunt cumpărate fie pentru sporirea stocului, fie în vederea revânzării. Prin vânzarea-cumpărarea de devize şi valute, banca de emisiune urmăreşte constituirea şi fructificarea rezervei de mijloace de plată internaţionale a statului şi influenţarea cursului monedei naţionale faţă de valutele străine.

9.3 Băncile şi instituţiile de credit specializate

În principiu, sunt incluse în această grupă acele instituţii bancare care, prin statutul lor sau prin lege, au atribuţii funcţionale principale în anumite sfere ale creditului pe termen mijlociu sau lung, în anumite ramuri ale economiei naţionale sau efectuează operaţiuni numai de un anumit gen. Prin specializarea lor, aceste instituţii realizează cu predilecţie fie operaţiuni de mobilizare a resurselor de creditare, fie operaţiuni de distribuire a creditelor. Se înfăptuieşte în acest cadru o largă redistribuire a resurselor de creditare, îndeosebi pe linia reciclării resurselor provenite din depunerile pe termen. Evoluţia băncilor şi instituţiilor specializate de credit poartă amprenta atât a unor factori specifici, naţionali, cât şi a unor factori mai generali, care, în final, determină, omogenizarea structurii lor.

186

Astfel, cele mai importante componente ale acestui vast conglomerat bancar sunt: băncile de investiţii, băncile şi instituţiile de credit de ramură, băncile de comerţ exterior, instituţiile de credit specializate în operaţii de leasing, instituţii specializate în operaţii de factoring, instituţiile specializate în finanţarea vânzărilor pe credit, băncile şi instituţiile specializate în creditarea construcţiilor de locuinţe, casele de economii, cooperativele de credit, băncile străine.

Băncile de investiţii, funcţionând sub diferite denumiri şi variante, bănci de afaceri, case de emisiune, societăţi financiare, au un rol deosebit în emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare şi prin aceasta, în orientarea plasamentului capitalului de împrumut disponibil. Dispunând de fonduri restrânse şi bazându-se într-o mare măsură pe depunerile la termen pe care sunt autorizate să le primească, recurgând adeseori la resursele mobilizate de alte bănci, băncile de investiţii au ca funcţie principală intermedierea plasării acţiunilor şi obligaţiunilor societăţilor naţionale şi străine, afirmându-se, pe de o parte, ca bune cunoscătoare ale conjuncturii, servind interesele emitenţilor, iar, pe de altă parte, în calitate de consultanţi ai investitorilor, cărora le asigură plasamente optime.

Băncile şi instituţiile de credit de ramură îşi bazează existenţa, în aproape toate ţările, pe două elemente comune şi anume: sprijinul statului în înfiinţarea şi desfăşurarea activităţii, care le pune la dispoziţie circa 30% din resursele necesare; orientarea activităţii lor pe linia acordării de credite pe termen mijlociu şi lung. Prin aceste trăsături, băncile de ramură s-au afirmat ca instrumente de sprijinire a menţinerii, dezvoltării şi modernizării întreprinderilor din ramurile esenţiale al economiei, cum sunt industria, agricultura, construcţiile navale. Ele îşi procură fondurile prin reciclarea resurselor provenind de la casele de economii, prin emiterea propriilor obligaţiuni şi după cum s-a mai menţionat, într-o proporţie de până la 30%, de la bugetul statului. Creditele pe care le acordă sunt, de regulă, pe termene mijlocii şi lungi, sprijinind acţiunile de dezvoltare, modernizare, reorganizare şi reprofilare, pe care dezvoltarea economică le implică.

Băncile de comerţ exterior asigură în economiile naţionale ale diferitelor ţări creditarea activităţii de comerţ exterior şi, îndeosebi, sprijinirea creşterii exportului. Ele îşi obţin resursele de la stat, care preia o parte a datoriilor pe termen lung, prin emisiunea de obligaţiuni proprii şi prin mobilizarea creanţelor de către alte bănci, îndeosebi de banca de emisiune, prin rescontare. Pe de o parte, acordă credite producătorilor în scopul pregătirii loturilor de produse pentru export. Pe de altă parte, finanţează livrările propriu-zise, acordând credite fie furnizorilor, fie importatorilor.

Instituţiile specializate în operaţii de leasing se constituie într-o verigă relativ mai nouă a aparatului bancar. Prin trăsăturile lor caracteristice, operaţiile de leasing reprezintă o formă specială a operaţiilor de creditare. Astfel, operaţiile de leasing se individualizează prin:- sunt operaţuni ce vizează închirierea de utilaje, imobile sau echipament industrial care aparţin unei bănci sau societăţi comerciale;

187

- bunurile ce se închiriază sunt achiziţionate special pentru a satisface nevoile chiriaşului în cauză;- părţile convin închirierea ca o etapă intermediară;- scopul final al operaţiunii este achiziţia de către chiriaş a bunurilor respective la un preţ convenit cu luarea în considerare a plăţilor efectuate cu titlu de chirie.

Operaţiile de leasing aduc avantaje ambelor părţi. Pentru bancă sau societatea financiară, proprietară a bunurilor, asigură: un plasament avantajos al capitalului, deoarece regimul de chirii convenit are în vedere atât amortizarea accelerată a capitalului, cât şi dobânzi ridicate asupra capitalului investit; garanţia materială certă a bunurilor încredinţate chiriaşului, întrucât titlul de proprietate oferă băncii drepturi inatacabile, astfel că, în condiţiile în care chiriaşul are dificultăţi financiare sau dă faliment, bunurile sunt restituite proprietarului fără nici o reţinere; posibilitatea recuperării în câţiva ani a întregii sume investite, prin preluarea cu titlu de cumpărare a bunurilor de către chiriaş. Pentru întreprinderile care închiriază, avantajul de bază constă în procurarea bunurilor necesare dezvoltării fără a angrena fondurile proprii. De fapt, operaţiile de leasing se substituie celor de credit. Obţinerea aceloraşi bunuri prin credite ar genera însă unele dezavantaje, cum sunt: ar necesita parţial un aport propriu de capital; ar angaja şi limita posibilităţile întreprinderii de a obţine alte credite.

Operaţiile de leasing au cunoscut o continuă dezvoltare şi diversificare, astfel că, în prezent, leasingul îmbracă următoarele forme:- leasingul mobiliar, care vizează utilaje şi alte bunuri materiale fungibile, cum sunt: tractoarele, navele de pescuit, vagoanele de cale ferată, utilajele din construcţii;- leasingul imobiliar care se referă la imobile construite în acest scop, fie pentru birouri, fie pentru locuinţe;- leasingul industrial, care este forma cea mai importantă din punct de vedere al semnificaţiei economice şi al dimensiunilor capitalurilor angrenate şi care se referă la instalaţii industriale complete apte să satisfacă cerinţe privind obţinerea unor produse de largă utilizare, cu producţie şi cerere stabilă: laminoare, uzine electrice, fabrici de ciment etc.

Instituţiile specializate în operaţii de factoring, reprezintă, de asemenea, componente noi ale aparatului bancar cărora utilitatea deosebită le-a asigurat o rapidă extensie.

Operaţiile de factoring presupun apariţia în raporturile de credit, respectiv între vânzătorul creditor şi cumpărătorul debitor a unui personaj nou denumit factor. Implementarea acestuia, respectiv a instituţiei de credit, a fost determinată de interesul vânzătorului creditor de a încasa cât mai rapid sumele datorate de clienţii săi şi, implicit, de a se dispensa de sarcina ţinerii evidenţei debitorilor şi urmăririi acestora în caz de insolvabilitate. Factorul preia asupra sa de la creditor titlurile de creanţă asupra debitorilor săi, devenind faţă de aceştia beneficiarul creanţelor respective. Prin aceasta preia întregul risc legat de eventuala neîncasare a creanţelor

188

de la debitori. Pentru creanţele preluate, factorul plăteşte vânzătorului creditor valoarea actuală a creanţelor diminuată cu comisionul său.

Instituţiile specializate în finanţarea vânzărilor pe credit (în rate) sunt într-o mare măsură creaţii ale marilor întreprinderi producătoare de bunuri de consum şi respectiv ale băncilor. Aceste instituţii promovează creditul de consum, acordând credite populaţiei în cazurile în care, la achiziţia bunurilor, beneficiarii achită numai o parte din preţul acestora. Producătorul îşi încasează astfel preţul mărfurilor vândute şi poate relua activitatea fără nici o imobilizare de fonduri.

Băncile şi instituţiile specializate în creditarea construcţiilor de lociunţe acordă populaţiei împrumuturi pe termen lung garantate prin ipotecarea imobilelor construite. Fondurile imobilizate de aceste instituţii sunt asigurate prin emiterea de obligaţiuni ipotecare şi prin reciclarea unor resurse primite de la casele de economii şi alte instituţii de credit pe baza cesiunii creanţelor. De regulă, beneficiarii de astfel de credite trebuie să asigure şi un aport propriu, în majoritatea ţărilor încurajându-se economisirea prealabilă a sumelor în condiţii avantajoase pentru depunători.

Casele de economii reprezintă o altă verigă importantă a aparatului bancar. Ele funcţionează atât ca instituţii care au ca atribuţie principală mobilizarea economiilor, cât şi ca bănci ale autorităţilor locale şi ale instituţiilor de prevederi sociale. O ramură importantă a acestor instituţii funcţionează sub egida organizaţiilor poştale.

Resursele considerabile mobilizate de casele de economii sunt în principal depozite pe termen lung. În acest context, aceste instituţii îndeplinesc, de regulă, un rol unilateral, acela de a mobiliza resurse şi a le transfera pe piaţa capitalului de împrumut în vederea redistribuirii. Destinaţiile primite de aceste resurse relevă sensul acestei redistribuiri care, în principiu, reprezintă următoarea structură:- o parte importantă a resurselor este folosită pentru achiziţia bonurilor de tezaur. Se asigură astfel o marjă de lichiditate pentru a satisface cererile de retragere a depunerilor;- o altă parte a resurselor este utilizată pentru mobilizarea unor titluri privind creditul pe termen mijlociu şi lung, care asigură, prin dobânzile superioare pe care le aduc, o bună fructificare a depozitelor constituite ;- în sfârşit, o parte semnificativă a resurselor se utilizează pentru achiziţii de obligaţiuni ale împrumuturilor de stat, acţiuni şi participaţii de capital, care asigură o fructificare mai puţin eficientă, dar fără riscuri prea mari a depozitelor. Asemănătoare prin menirea lor iniţială, cât şi prin operaţiile pe care le efectuează cu casele de economii, sunt cooperativele de credit. Acestea sunt larg răspândite în Germania şi în Franţa.

O verigă a cărei pondere şi însemnătate este într-o continuă creştere şi care tinde să ocupe un loc preponderent în sistemul bancar este reprezentată de reţeaua băncilor străine. Ca sucursale sau reprezentanţe ale băncilor care funcţionează în alte ţări, ca bănci mixte sau în alte formule juridice, băncile străine joacă un rol tot mai

189

mare pe pieţele creditului. Ele efectuează servicii bancare pentru corporaţiile transnaţionale, acordă împrumuturi sindicalizate pe europieţe, acordă împrumuturi corporaţiilor locale din ţările dezvoltate, execută operaţiuni de corespondent etc.

9.4 Activitatea bancară în România

9.4.1 Crearea Băncii Nationale a Românieişi transformarea ei in Bancă CentralăÎn cea de a doua jumătate a secolului al XIX- lea, economia tării noastre se

orienta statornic pe calea progresului. Cu ajutorul schimbului, legăturile economice reciproce dintre industrie, agricultură, transporturi şi comerţ, dintre acestea şi domeniul financiar - bancar au început să devină mai complexe şi să capete stabilitate. Extinderea dominatiei capitalului autohton era, însă, serios stînjenită de lipsa unui sistem financiar bancar national , precum şi de tendinţa capitalului străin de a se infiltra în domeniile principale ale economiei.

Capitalul cămătăresc, ca formă preponderentă în acea vreme a capitalului de împrumut, deşi jucase un rol de seamă în promovarea ascensiunii economice a României, percepînd dobînzi ridicate - pe baza monopolului deţinut în domeniul capitalului purtător de dobîndă - se transformase într-un obstacol în calea dezvoltării capitalului industrial, încetinea procesul de autonomizare a capitalului de împrumut faţă de capitalul industrial. În aceste împrejurări, crearea unei reţele închegate de bănci în frunte cu banca de emisiune , care să contribuie efectiv la modernizarea economiei româneşti, deveniseră imperative ale perioadei inaugurate în 1859 prin actul micii uniri.

În primul rînd, erau vital interesaţi în înlăturarea creditului cămătăresc şi crearea unui sistem bancar modern, agenţii economici din industrie şi agricultură, considerînd că această cale este singura menită să le asigure mersul înainte. În al doilea rînd, în crearea unui sistem bancar era interesat în mod deosebit statul. Acesta ca instituţie de suprastructură, trebuia să asigure dezvoltarea societăţii românesti, acţiune care impunea lărgirea considerabilă a surselor de venituri pentru acoperirea cheltuelilor cerute de ridicarea şi consolidarea edificiului administrativ, economic şi social-cultural. În cursa permanentă după noi surse, statul vedea în crearea unui sistem bancar modern posibilitatea de a-si procura mai uşor mijloacele bănesti necesare pentru acoperirea cheltuielilor bugetare crescânde si pentru ieşirea din dificultăţile financiare cu care se confrunta. Primele încercări de creare a unei bănci datează din anul 1856, cînd domnitorul Grigore Alexandru Ghica a aprobat să se înfiinţeze la Iaşi o bancă particulară, sub denumirea de Banca Naţională a Moldovei. Dar operaţiunile acestei bănci, puse exclusiv în slujba creditului de consum, au determinat prăbuşirea ei, în mai puţin de un an fiind declarată în stare de faliment. Asemenea încercări s-au făcut şi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

190

Astfel, în 1860, guvernul a întocmit un proiect de lege privind organizarea unei administraţii centrale a creditului public al României, care urma să aibă în subordine o bancă naţională de scont şi circulaţie, o bancă funciară şi case de economii. Proiectul nefiind realizat, necesitatea creării unui sistem bancar modern este preluată în anul 1864 de ministrul finanţelor care în raportul prin care supunea spre aprobare proiectul de buget propunea înfiinţarea unor instituţii de credit pentru asigurarea dezvoltării comerţului şi industriei naţionale. Printre acestea figurau: Banca Funciară; Banca de Scont si Circulaţie; Casa de Cruţare, menită să protejeze micile economii; Casa pentu înlesnirea micilor agricultori şi comercianţi; Muntele de pietate, la care meseriaşi să poată găsi înlesniri la nevoile lor, scăpînd astfel de rigorile cametei; Casa de depozite şi consignaţii, menită să asigure fructificarea însemnatelor depozite judecătoreşti şi cauţiuni. Singura instituţie care a putut fi creată în acea perioadă a fost Casa de depozite şi consignaţii. În vederea sprijinirii procesului de modernizare a producţiei agricole, în anul 1873 a luat fiinţă în Bucureşti Creditul Financiar Rural. Împrumuturile acordate fiind destinate, în cea mai mare parte, achitării unor datorii sau cheltuite în scopuri neproductive, explică slabele rezultate obţinute de această instituţie care a contribuit într-o mică măsură la emanciparea agriculturii.

Un moment semnificativ în formarea sistemului bancar îl constituie crearea în anul 1880 a Băncii Naţionale a României care, cu timpul, a devenit o bancă a băncilor. Concentrând şi mobilizând un important volum de disponibilităţi bănesti ale economiei şi tezaurului, aceasta le-a folosit, împreună cu emisiunea de bancnote, pentu dezvoltarea şi consolidarea industriei, comerţului şi agriculturii, punându-le la dispoziţia acestora sub formă de credite. De asemenea, Banca Naţională a contribuit la finanţarea construcţiei şi dotării unor instituţii social- culturale a căror existenţă şi utilitate este evidentă şi în zilele noastre. În lipsa unei bănci de emisiune , în ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea, s-ar fi apelat la creditele băncilor din alte ţări, fapt ce ar fi condus la transferarea unei importante părţi a profitului, plătită sub formă de dobânzi, în afara hotarelor ţării.

Activitatea desfăşurată de Banca Naţională până în anul 1946, cînd a fost etatizată, s-a individualizat prin următoarele trăsături specifice: - prin bancnotele puse în circulaţie, ca bancă de emisiune, a oferit economiei un mijloc comod şi ieftin de circulaţie şi de plată, care a înlocuit monedele de aur şi de argint, conferind sistemului bănesc calităţi noi, îmbogăţindu-l cu elemente moderne, adaptate elastic nevoilor de dezvoltare a economiei românesti; - mobilizând disponibilităţile bănesti din economie şi emiţînd bancnote, Banca Naţională le-a îndrumat pentru satisfacerea nevoilor în creştere ale economiei, atenuînd afluxul de capitaluri străine, fenomen ce a condus la cresterea capitalului intern; - a sprijinit statul în acoperirea unor nevoi ale sale, fapt ce a determinat formarea în circulaţie a unei

191

cantităţi de bancnote care nu avea pe piaţă corespondent material, afectând într-o anumită măsură stabilitatea sistemului nostru bănesc; - şi-a adus o contribuţie remarcabilă la dezvoltarea sistemului bancar din ţara noastră, favorizând, prin operaţiunile sale, apariţia de noi bănci şi cresterea capitalului acestora. De fapt, înfiinţarea în anul 1880 a Băncii Naţionale nu a reprezentat decât primul pas mai important în formarea sistemului bancar al României. La acea dată mai existau doar o bancă pe acţiuni, Creditul Funciar Rural şi câteva bănci particulare între care nu exista nici o legătură. De abia în ultimul deceniu al secolului al XIX -lea şi în primele decenii ale secolului al XX- lea se poate vorbi de formarea şi consolidarea unui sistem bancar în ţara noastră. Astfel, pe baza capitalurilor autohtone s-au înfiinţat în perioada anilor 1894-1913 o serie de bănci, mai importante fiind: Banca Agricolă, Banca Comerţului din Craiova, Banca de Scont a României, Banca Românească. Pe seama capitalului străin, îndeosebi german, austriac şi francez s-au înfiinţat, de asemenea, bănci importante cum ar fi: Banca Generală Română, Banca Mormorosch Blank, Banca Comercială Română. Alături de acestea, au fost înfiinţate un număr mare de bănci pe acţiuni de importanţă mai mică, astfel că, în anul 1913 existau un număr de 196 bănci cu un capital de peste 228 milioane lei. Trăsătura esenţială a acestui sistem era dominarea lui de câteva bănci puternice, a căror apariţie dovedeşte că în perioada respectivă a avut loc un proces de concentrare a producţiei în întreprinderi tot mai mari. Marile bănci au apărut, din nevoia de a se satisface cerinţele masive de credite venite din partea marilor întreprinderi.

În perioada pregătirii şi desfăşurării primului război mondial, guvernul a recurs, într-o mare măsură, la resursele Băncii Naţionale. Ca urmare a acestei politici, de creditare a statului, a fost afectată politica de creditare a economiei. Astfel, dacă în 1914 din totalul creditelor acordate de Banca Naţională 72% erau acordate economiei, iar restul de 28% reprezenta credite acordate statului, în 1918 situaţia era complet schimbată, creditele acordate economiei reprezentând doar 6,5%. Semnificativ este şi faptul că datoria statului la Banca Naţională a crescut şi după război, ca urmare a contractării de noi înprumuturi, cum ar fi cel al Unirii, cel pentru retragerea bancnotelor puse în circulaţie de Banca Generală Română etc., toate garantate cu bonuri de tezaur. După război, îndeosebi în primii ani, s-a înregistrat o creştere substanţială a volumului operaţiunilor de rescont al Băncii Naţionale. Această politică a determinat şi creşterea numărului de bănci. În intervalul 1918-1924, volumul operaţiunilor de rescont a crescut de peste 70 de ori, iar numărul băncilor a crescut de 3,9 ori.

O etapă semnificativă în politica de creditare a Băncii Naţionale este cea referitoare la consolidarea monetară realizată între anii 1925- 1929. Conform strategiei adoptate deflaţia trebuia să se realizeze prin rambursarea treptată a datoriei statului şi blocarea sumelor în numerar rambursate, în aşa fel încât, pe această cale,

192

volumul bancnotelor în circulaţie să corespundă nevoilor economiei. Deflaţia preconizată nu s-a putut realiza ca urmare a deprecierii masive a leului.

Un rol important a revenit Băncii Naţionale în înfăptuirea reformei monetare din 1929, care a avut în vedere următoarele criterii: crearea premiselor pentru funcţionarea normală a emisiunii monetare, în sensul eliminării din portofoliul de scont a creanţelor imobilizate, rambursării datoriei satului la bancă, interzicerii înprumuturilor pe termen lung pentru stat şi formarea unei rezerve metalice suficiente pentru restabilirea convertibilităţii bancnotelor; crearea unui fond de rulment al tezaurului care să permită Ministerului Finanţelor să nu mai apeleze la creditele Băncii Naţionale. Printre măsurile înscrise în programul de stabilizare pot fi menţionate: modificarea statutului Băncii Naţionale, în sensul restrângerii influenţei statului asupra conducerii acesteia; reducerea datoriei statului, care în acel moment era de 15,5 miliarde lei. Cea mai mare parte din această datorie a fost lichidată prin reevaluarea stocului de aur deţinut de bancă.

O altă perioadă distinctă în politica de credite promovată de Banca Naţională a fost cea de după reformă, în perioada crizei economice din anii 1929-1933. Deşi prin legislaţia reformei se statuase renunţarea din partea statului la împrumuturi de la bancă, această practică a fost reluată , ea fiind generată de deficitele bugetare înregistrate. În această perioadă au sporit şi creditele acordate sectorului particular. De asemenea, demnă de menţionat este şi urcarea taxei scontului la 9%, fapt ce a determinat creşterea dobânzilor curente la 16-18%. De fapt, criza economică şi-a pus amprenta asupra situatiei financiare a Băncii Naţionale, care, din nou a acumulat un portofoliu putred, după criză , statul fiind nevoit să-l asaneze. De remarcat este faptul că statul a preluat nu numai cambii putrede din portofoliul Băncii Naţionale, ci şi cambii aflate în patrimoniul unor mari bănci comerciale, salvându-le, astfel, de la faliment.

În anii care au urmat crizei, în activitatea Băncii Naţionale s-a manifestat o situaţie oarecum contradictorie. Astfel, la finele anului 1935, faţă de finele anului 1933, angajamentele la vedere au crescut, în timp ce portofoliul comercial a scăzut. S-a schimbat, însă, structura portofoliului, ca urmare a creditelor acordate industriei de război.

După 1936, emisiunea bănească a cunoscut o crestere anormală, fenomen determinat de creşterea considerabilă a operaţiunilor de rescont, care la rândul lui a fost cauzat de retragerile masive ale depunerilor şi lipsei de lichiditate a băncilor comerciale. În realitate, prin Legea pentru înlesnirea şi refacerea creditului, după 1935, Banca Naţională a devenit un organ oficial de control al creditelor, aducându-şi contribuţia la accentuarea concentrării şi centralizării aparatului bancar. Astfel, numărul băncilor comerciale în 1940 reprezenta doar 44% comparativ cu anul 1935, restul dispărând prin lichidări sau fuziuni. Băncile mari aveau , înainte de criza economică din anii 1929-1933 şi de măsurile de intervenţie ale statului din perioada imediat următoare, o contribuţie de circa 40% la activitatea generală a aparatului

193

bancar, ulterior, ele ajungând să elimine treptat un mare număr din celelalte bănci, astfel încât, în anul 1941, aproape 80% din activitatea bancară se desfăşura în cadrul lor. Banca Naţională acorda marilor bănci credite de rescont, participa la formarea capitalului unora din ele, controla activitatea lor. Cea mai mare parte din creditele de rescont era orientată în 1940 spre industrie ( 60,07% ), şi numai într-o mică parte spre comerţ ( 18,04% ). Creşterea portofoliului de scont şi ponderea mare a creditelor acordate industriei nu reflectă însă creşterea circulaţiei mărfurilor ci, mai ales, finanţarea crescândă a industriei de război, din mijloacele emisiunii Băncii Naţionale. Nivelul depunerilor la bănci în intervalul 1935-1940 a rămas aproape neschimbat, în timp ce angajamentele la vedere ale acestora s-au dublat. S-a creat astfel o mare discrepanţă între depuneri şi circulaţia bănească.

În perioada celui de-al doilea război mondial, Banca Naţională a acordat statului credite masive. Aceste credite au fost puse la dispoziţia statului atât direct, cât şi indirect, prin creditarea întreprinderilor care lucrau pentru stat. Astfel s-a ajuns ca în septembrie 1944, ponderea împrumuturilor acordate statului să se ridice la 92,1% din activele Băncii Naţionale. În consecinţă, Banca Naţională şi-a adus o contribuţie semnificativă la finanţarea cheltuielilor statului legate de ducerea războiului.

9.4.2 Sistemul bancar al României interbeliceşi evoluţia sa în anii economiei de comandăIntegrarea Transilvaniei şi a celorlalte provincii străbune prin actul Marii

Uniri în spaţiul naţional, social, economic şi politic a generat un proces profund de reorganizare generală a vieţii economice. De fapt, perioada imediat următoare Unirii a reprezentat o perioadă de avânt economic general care s-a reflectat şi în sfera instituţiilor bancare, reduse ca număr şi ca putere. Refacerea economiei distruse de război şi mai ales orientarea ei a dat un puternic avânt comerţului de bancă, atât prin înfiinţarea unor bănci noi, cât şi prin regruparea intereselor celor vechi. Astfel, în anul 1928 numărul băncilor şi instituţiilor de credit specializate era de 1122, faţă de 215 cât erau în 1918. Capitalul şi rezervele acestor bănci au crescut, de asemenea, la 12 miliarde lei în 1928, faţă de 421 milioane lei câte erau în 1918, iar creditele au cunoscut şi ele o evoluţie ascendentă. După război au fost înfiinţate o serie de bănci puternice, cum ar fi: Banca Crissoveloni, Banca Comercială Italiano - Română, Banca Sindicatului Agricol Ilfov, Banca Sindicatului Agricol Ialomiţa, Banca Franco-Română, Banca Anglo-Română, Dresdner Bank şi Societarea Naţională de Credit Industrial etc. De menţionat că, în ceea ce priveşte noile bănci, s-a pornit la înfiinţarea lor nu de pe poziţiile înguste, de comunitate profesională sau locală, ci de pe poziţiile valorificării potenţialului economic existent în epocă.

Refacerea economiei distruse de război, reorganizarea ei după reîntregirea României, precum şi stabilitatea economică relativă înregistrată după 1925 au creat falsa impresie că s-au pus bazele unei perioade de progres excepţional. În acest context, pe lîngă operaţiunile de finanţare a industriei şi comerţului, băncile au

194

desfăşurat şi o serie de operaţiuni speculative care au generat o sporire artificială a circulaţiei băneşti. Nimeni nu se preocupa de lichiditate şi nici măcar de solvabilitate. S-a neglijat faptul că depunerile spre fructificare - care reprezentau aproximativ 60% din totalul resurselor folosite în 1930 de bănci - au un caracter extrem de sensibil la orice tensiune a vieţii economice, putând pune băncile în situaţii mai mult decât delicate. Cauzele menţionate corelate cu interdependenţa fenomenelor economice, îndeosebi cu legăturile existente între băncile româneşti şi cele străine , au condus la declanşarea crizei economice mondiale din anii 1929-1933 şi în România. Au fost puternic afectate de criză, clientela neputînd plăti, nu numai micile bănci care datorită slabei puteri şi nepriceperii în afacerile bancare moderne au cedat primele, ci si bănci mari ca Banca Marmorosch Blank din Bucureşti. Cauzele crizei fiind complexe şi multiple au condus la dezorganizarea întregii activităţi bancare. De aceea, statul a preluat portofoliul imobilizat, rescontat la Banca Naţională de către principalele bănci, încercând menţinerea acestora pe linia de plutire. Totodată, în anii 1932-1933, s-au pus în discuţia Parlamentului proiectele legilor de conversiune a datoriilor agricole şi urbane. Astfel, prin legea privind lichidarea datoriilor agricole şi urbane, pusă în aplicare în noiembrie 1934, toate datoriile agricole contractate până la finele anului 1931 au fost reduse cu 50%, soldul rămas urmând să fie rambursat în 17 ani cu o dobândă de 3% pe an. De asemenea, toate datoriile urbane contractate pînă la finele anului 1931 au fost reduse cu 20%, soldul rămas urmând să fie rambursat în cinci ani, cu o dobândă anuală de 6%. Potrivit aceleiaşi legi, instituţiile de credit de orice fel, care aveau un plasament supus conversiunii mai mare de 10% din totalul creanţelor lor, aveau posibilitatea de a încheia cu creditorii lor angajamente de plată cu condiţia ca acestea să fie acceptate de majoritatea creditorilor. Pierderile din conversiunea datoriilor agricole şi urbane au reprezentat, la nivelul întregului sistem bancar, 16% din capitalul social şi rezerve. Ele trebuiau suportate din: rezerve, profitul anilor următori sau chiar din capital. Datorită acestui fapt multe bănci şi-au redus capitalul sau au fost puse în lichidare. Pentru reglementerea riguroasă a comerţului de bancă, în anul 1934, a fost pusă în aplicare legea privind reglementarea şi organizarea comerţului de bancă, care a prevăzut condiţii mult mai restrictive pentru organizarea băncilor. Potrivit prevederilor înscrise în această lege multe bănci au fost obligate să fuzioneze sau chiar să fie puse în lichidare. Legea prevedea limitele minime ale capitalului social bancar, precum şi proporţiile maxime dintre depunerile ce puteau fi mobilizate, pe de o parte şi capitalul social, pe de altă parte. În aceste condiţii de exercitare mai riguroasă a comerţului de bancă, numărul băncilor s-a redus de la 1204, câte existau în 1934, la 387 în 1941.

Complicaţiile apărute în viaţa politică internaţională după 1938, începând cu criza cehoslovacă, cotropirea Poloniei şi începerea războiului în Apus, au silit băncile să fie tot mai circumspecte în acordarea de noi împrumuturi, fenomen cu efecte

195

negative asupra economiei, vizibile spre sfârşitul anului 1938 şi începutul anului 1939, prefigurând parcă dezastrul ce urma să vină şi să întrerupă o evoluţie economică ce atât de greu îşi începuse drumul.

În anii economiei de comandă, evoluţia sistemului bancar a fost marcată, în genere, de concepţia subordonării directe a acestuia faţă de puterea politică. Din bancă a băncilor, Banca Naţională a fost transformată într-o bancă care a cumulat funcţiile de emisiune cu cele comerciale. Fostul organism bancar intitulat Societatea Naţională de Credit Industrial a devenit Banca de Investiţii. Patrimoniile Casei Naţionale de Economii şi Cecuri Poştale şi ale Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni au fost contopite luând naştere Casa de Economii şi Consemnaţiuni. Ulterior, au fost înfiinţate ca bănci specializate, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară şi Banca Română de Comerţ Exterior. Restul băncilor au fost puse în lichidare. În acest context, funcţiile banilor şi creditului au fost anihilate într-o mare măsură, diminuându-se rolul lor de instrumente active pentru stimularea dezvoltării economice.

9.4.3 Restructurarea aparatului bancarîn condiţiile tranziţiei la economia de piaţăTranziţia la economia de piaţă presupune schimbări esenţiale atât în concepţia

activităţii bancare cât şi în ce priveşte organizarea bancară.Astfel, în definirea conţinutului activităţii bancare trebuie avută în vedere

premisa în conformitate cu care economia de piaţă presupune, în mod implicit, existenţa unei economii băneşti în centrul căreia sistemul bancar trebuie să asigure cadrul care să dea posibilitatea mobilizării tuturor fondurilor băneşti disponibile din economie şi orientării lor pe perioade mai scurte sau mai lungi, pentru activităţi economice. În acest cadru, banii şi creditul devin instrumente active, prin intermediul lor favorizându-se orice fenomene pozitive sau descurajându-se, la nevoie, tendinţele spre realizarea unor activităţi neeconomicoase sau speculative. Pentru agenţii economici, indiferent de natura proprietăţii, băncile, pe lângă efectuarea operaţiunilor de finanţare şi a plăţilor, au un rol de sfătuitor, ţinându-le în permanenţă trează atenţia spre problemele majore şi ferindu-le, atunci când este cazul, de intrarea în operaţii ce ar comporta riscuri pentru gestiunea lor. Pentru ca băncile să poată juca un asemenea rol este nevoie ca întreprinderile să desfăşoare o activitate rentabilă, să dea dovadă de maleabilitate în adaptarea la evoluţia condiţiilor existente pe piaţă şi, în funcţie de perspectivele ce se întrevăd în dezvoltarea economică, să acţioneze pentru a putea oricând să-şi restructureze activitatea. Nu trebuie omis că, mecanismul pieţei se poate răsfrânge, din punct de

196

vedere al riscului, şi asupra activităţii băncilor, cu aceleaşi consecinţe ca asupra oricărei întreprinderi, însă cu deosebirea că întinderea şi efectele acestuia se pot resimţi asupra unui mare număr de întreprinderi care formează clientela băncilor respective.

Una din problemele dificile privind funcţionarea băncilor în condiţiile economiei de piaţă este aceea a asigurării capitalului şi a atragerii de la întreprinderi şi populaţie de depozite care să le permită să-şi desfăşoare activitatea. Pe de o parte, trebuie să se ţină seama că, în anul 1990, capitalul băncilor noastre era modic, situându-se în jur de 1-3% faţă de plasamente. Pe de altă parte, datorită sectorizării băncilor, nici mijloacele băneşti atrase de la întreprinderile din sectoarele respective nu asigură decât parţial fondurile de care au nevoie. De pildă, la Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, în anul 1990, fondurile proprii şi cele atrase reprezentau numai 16,2%, diferenţa fiind asigurată prin credite acordate de Banca Naţională. La Banca de Investiţii, fondurile proprii şi atrase reprezentau, în acelaşi an, 24,5%. În aceste condiţii, băncile specializate, deşi au fost definite prin actele lor de înfiinţare drept instituţii centrale de stat, ele au fost alimentate cu fonduri ca şi sucursalele Băncii Naţionale, acordând credite pe baza emisiunii pe care aceasta din urmă o făcea în mod automat pentru ele.

În conceperea activităţii bancare în perioada de tranziţie nu trebuie neglijat că aspectul cel mai negativ care s-a manifestat în relaţiile dintre Banca Naţională şi băncile specializate, îl constituie faptul că acestea din urmă acordau credite pentru investiţii pe seama fondurilor obţinute de la Banca Naţională. Acest fenomen a apărut ca urmare a măsurii luate începând cu anul 1980 când s-au retras de la băncile specializate fondurile acordate de la buget pentru finanţarea investiţiilor. Pe această cale s-a ajuns la introducerea în economie a unui credit care, prin excelenţă, purta germenii inflaţionişti. În acelaşi sens a acţionat şi sistemul de trecere asupra băncilor a unor operaţiuni care nu ţineau de activitatea lor. De exemplu, în loc ca finanţarea reparaţiilor capitale să se facă din fondurile acumulate din amortismentele plătite de întreprinderi sau prin prelevarea an de an a unor sume pe costurile acestora, s-a recurs la soluţia ca acestea să fie creditate, urmând ca ulterior să se constituie fondurile pentru rambursarea creditelor. În fapt, aceste fonduri nu s-au mai constituit, iar creditele pentru reparaţii capitale, au căpătat caracter de permanenţă. De asemenea, vânzările de mărfuri pe credit în străinătate pe termene medii şi lungi, care uneori au depăşit 10 ani, au fost finanţate, de regulă, din credite acordate de Banca Naţională. Asemenea operaţiuni au făcut ca, în mod treptat şi nejustificat, băncile să ia locul bugetului în finanţarea economiei naţionale. În timp ce volumul creditului a crescut continuu, fără o justificare economică raţională, în conturile bugetare s-au acumulat, ani în şir, mari sume de bani, creând o falsă imagine de mare lichiditate bugetară. Pe de altă parte, pierderile şi alte nevoi ale economiei au rămas neacoperite.

După cum s-a mai menţionat, tranziţia la economia de piaţă implică mutaţii profunde şi în ceea ce priveşte organizarea bancară. În acest context, menţionăm

197

principalele schimbări, reglementate în baza legislaţiei bancare (Legea 58/1998 privind activitatea bancară şi Legea 101/1998 privind statutul B.N.R.): a) Banca Naţională şi-a asumat , începând cu finele anului 1990, funcţiile atribuite unei bănci de emisiune, activităţile comerciale fiind transferate Băncii Comerciale Române, nou înfiinţată. Concomitent au fost transformate în bănci comerciale trei din fostele bănci specializate: Banca de Investiţii care a fost denumită Banca Română de Dezvoltare; Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară sub denumirea de Banca Agricolă şi Banca Română de Comerţ Exterior. Ulterior, au fost înfiinţate noi bănci comerciale cu capital mixt şi privat. S-au pus astfel bazele sistemului bancar structurat pe două nivele; b) prin legea bancară au fost create premisele pentru trecerea la implementarea conceptului de universalizare a activităţii bancare. În acest context toate băncile noastre au clienţi, atât persoane fizice cât şi juridice, aceştia putând alege banca la care îşi păstrează disponibilităţile băneşti şi care să le acorde împrumuturile. Deşi fenomenul a generat unele efecte pozitive, nu trebuie neglijate implicaţiile generate de dispariţia băncilor specializate în distribuirea creditelor pe termen mediu şi lung; c) în domeniul supravegherii bancare s-au luat o serie de măsuri ce vizează autoritatea ce trebuie să înfăptuiască supravegherea, principiile puse la baza supravegherii, modelul de supraveghere.

Potrivit legii, autoritatea de supraveghere este Banca Naţională a României căreia i-au fost atribuite următoarele împuterniciri:- să emită norme cu privire la documentaţia necesară pentru autorizarea băncilor, cu privire la volumul minim al capitalului social, la nivelul de solvabilitate şi la împrumuturile acordate unui singur debitor;- să examineze bilanţurile băncilor, conturile şi operaţiile acestora, precum şi controlul tranzacţiilor valutare;- să stabilească pentru societăţile bancare măsuri corective sau sancţiuni de genul avertismentelor scrise, amenzilor, supravegherii în regim special, înlocuirii conducerii incompetente sau frauduloase, revocării autorizaţiei de funcţionare.

Principiile în materie de supraveghere bancară vizează următoarele aspecte:- împrumuturile acordate de o bancă unui singur debitor nu pot depăşi, cumulate, 20% din capitalul şi rezervele respectivei bănci;- totalul poziţiei valutare deschise a unei bănci comerciale la finele unei zile nu poate depăşi 10% din capitalul ei;- împrumuturile foarte riscante pot fi acordate de bănci numai cu acordul Băncii Naţionale a României;- participarea unei societăţi bancare la o firmă, cu obiect de activitate altul decât cel bancar, nu poate depăşi 20% din capitalul firmei respective;- nu există restricţii privind stabilirea de reprezentanţe ale băncilor străine în România, dar înfiinţarea lor trebuie aprobată de Banca Naţională a României;

198

- adecvarea capitalului pentru băncile româneşti se face după regulile emise de Banca Reglementelor Internaţionale.

Modelul românesc de realizare a supravegherii include ambele tipuri de controale: off-site şi on-site. Supravegherea de tip off-site permite Băncii Naţionale a României să urmărească în mod sistematic sănătatea băncilor, care trebuie să prezinte periodic informaţii cu privire la bilanţul lunar, situaţia contului de profit şi pierdere, precum şi alte informaţii referitoare la alte aspecte ale activităţii, cum sunt lichiditatea, solvabilitatea, expunerile mari, expunerile valutare. Aceste documente sunt transmise Băncii Naţionale a României şi ele reprezintă punctul de pornire în evaluarea activităţii băncilor, evaluare bazată pe tendinţe şi comparaţii cu alte bănci. Supravegherea de tip on-site este realizată de Banca Naţională a României prin desfăşurarea la bănci a unor controale anuale obişnuite şi a unor controale speciale efectuate la apariţia unor probleme financiare. Obiectivele urmărite vizează: tipurile de operaţii efectuate, împrumuturile acordate şi riscurile asumate, respectarea legislaţiei bancare şi a normelor de prudenţă bancară, caracterul adecvat al normelor de prudenţă bancară exactitatea rapoartelor transmise Băncii Naţionale; d) obligarea băncilor comerciale să îşi structureze creditele în funcţie de performanţele clienţilor în cinci categorii. În baza acestei structuri îşi pot dimensiona provizioanele de risc; e) în vederea asigurării solvabilităţii care nu trebuie să fie mai mică de 8%, băncile au obligaţia să-şi ierarhizeze activele bancare în funcţie de riscuri; f) a fost modificat regimul fondurilor constituite de societăţile bancare prin introducerea conceptului de fonduri proprii ale băncilor, care include, pe de o parte, capitalul propriu, compus din capital social vărsat, fondul de rezervă, fondul mijloacelor fixe, fondul de dezvoltare, alte fonduri constituite din profit, iar pe de altă parte, capitalul suplimentar, compus din rezervele create prin reevaluarea activelor corporale şi fondul de risc.

199

Teste grilă

1. Operaţiunile pasive efectuate de băncile comerciale sunt multiple şi complexe. Vă rugăm să le alegeţi dintre următoarele:

a) creditarea statului;b) prestarea de servicii bancare;c) constituirea capitalului social şi a fondului de rezervă;d) primirea de depuneri la vedere şi termen;e) creditarea agenţilor economici.

2. Operaţiunile de lombard efectuate de băncile comerciale în exercitarea funcţiilor lor sunt:

a) operaţii active;b) operaţii de mobilizare a resurselor;c) operaţii de comision;d) operaţii de creditare;e) operaţii pasive.

3. Operaţiunile de rescont efectuate de băncile comerciale pot fi incluse în una din grupele:

a) operaţii de creditare;b) operaţii active;c) operaţii de comision;d) operaţii pasive;e) operaţii de refinanţare de la băncile tutelare.

4. Operaţiile cambiale se concretizează în mai multe tipuri. Dintre cele prezentate alegeţi pe cele reale:

a) operaţii de scontare;b) operaţii de împrumut pe gaj de cambii şi alte efecte comerciale;c) operaţii de lombard;.d) operaţii de rescont;e) operaţii de refinanţare de la trezorerie.

5. Operaţiile de refinanţare de la băncile tutelare efectuate de băncile comerciale sunt:

a) operaţii de mandat;b) operaţii active;c) operaţii de creditare;d) operaţii de depuneri;e) operaţii pasive.

6. Scontarea, ca formă de bază a operaţiunilor cambiale efectuate de băncile comerciale, constă în:

a) vânzarea de către bancă a unei cambii înainte de scadenţă;b) cumpărarea de către bancă a unei cambii înainte de scadenţă;

200

c) primirea în gaj de către bancă a unei cambii înainte de scadenţă;d) gajarea, la o altă bancă comercială, a unei cambii înainte de scadenţă;e) gajarea la banca de emisiune a unei cambii înainte de scadenţă.

7. Vă rugăm să precizaţi care din operaţiile enumerate sunt operaţii de creditare efectuate de băncile comerciale;

a) operaţiile privind achiziţia de efecte publice;b) operaţiile de împrumut pe gaj de acţiuni şi efecte publice;c) operaţiile de refinanţare de la băncile tutelare;d) operaţiile de report;e) operaţiile cambiale.

8. Operaţiunile de împrumut pe gaj de mărfuri, specifice băncilor comerciale, sunt încorporate într-una sau mai multe din următoarele categorii;

a) operaţiunile de comision;b) operaţiunile de refinanţare de la băncile tutelare;c) operaţiunile de rescont;d) operaţiunile active;e) operaţiunile de creditare.

9. Avansurile în cont curent, specifice unor ţări cu economie dezvoltată, sunt o formă de manifestare a:

a) operaţiilor pasive efectuate de băncile comerciale;b) operaţiilor de creditare efectuate de băncile comerciale;c) operaţiilor pasive efectuate de băncile de emisiune;d) operaţiilor de comision efectuate de băncile comerciale;e) operaţiunilor pasive efectuate de trezorerie.

10. Operaţiunile de acreditiv, efectuate de băncile comerciale, sunt incluse în una din grupele:

a) operaţiuni de mandat;b) operaţiuni de comision;c) operaţiuni active;d) operaţiuni pasive;e) operaţiuni de creditare.

11. În paralel cu operaţiunile de comision, băncile comerciale efectuează şi operaţiuni de mandat. Dintre cele enumerate vă rugăm să precizaţi pe cele exacte:

a) operaţii de vânzări şi cumpărări de valute şi devize;b) operaţii de vânzări şi cumpărări de mărfuri;c) operaţii privind administrarea portofoliului de hârtii de valoare;d) operaţii privind achiziţia de efecte publice;e) operaţii privind administrarea patrimoniilor.

12. Băncii de emisiune îi sunt atribuite mai multe funcţii. Dintre cele enumerate vă rugăm să le alegeţi pe cele care îi sunt specifice:

201

a) creditarea agenţilor economici;b) acordarea de împrumuturi populaţiei;c) emisiunea bancnotelor;d) acordarea de împrumuturi statului;e) coordonarea politicii fiscale.

13. Funcţiile atribuite băncilor de emisiune capătă un caracter concret şi prin intermediul operaţiilor pasive. Vă rugăm să le alegeţi din următoarele pe cele incluse în această grupă:

a) operaţiile de creditare a băncilor comerciale;b) operaţiile de creditare a statului;c) operaţiunile de depozit;d) operaţiile de vânzări-cumpărări de aur;e) operaţiunile de constituire a capitalului social şi a fondurilor de rezervă.

14. În grupa operaţiilor active efectuate de băncile de emisiune pot fi incluse:a) operaţiile de constituire a capitalului social şi a fondului de rezervă;b) operaţiile de depozit;c) operaţiile de creditare a statului;d) operaţiile privind achiziţia unor titluri ale împrumuturilor de stat;e) operaţiile de creditare a sectorului privat.

15. În principiu, din vastul conglomerat în care sunt incluse băncile şi instituţiile de credit specializate fac parte:

a) băncile de comerţ exterior;b) băncile de depozit;c) băncile comerciale;d) băncile de emisiune;e) trezoreria statului.

16. Băncile de investiţii, funcţionând sub diferite denumiri şi variante, au un rol deosebit în domeniile:

a) acordarea de credite pe termen scurt;b) creditarea statului;c) mobilizarea depunerilor la vedere;d) emisiunea şi plasarea hârtiilor de valoare;e) creditarea importurilor strategice.

17. Rolul preponderent al băncilor specializate este să:a) emită bilete de bancă;b) monitorizeze operaţiunile de schimb valutar;c) efectueze operaţiunile de creditare pe termen scurt;d) mobilizeze resursele de creditare şi să le plaseze pe termen mediu şi lung;e) concentreze resursele de creditare şi să acorde credite trezoreriei publice.

18. Dintre funcţiile atribuite băncilor de comerţ exterior o semnificaţie deosebită prezintă:

202

a) monitorizarea operaţiunilor de schimb valutar;b) finanţarea operaţiilor necomerciale;c) creditarea activităţilor agricole;d) promovarea printr-o politică de creditare suplă a exporturilor;e) stimularea importurilor de produse finite.

19. Prin trăsăturile lor caracteristice operaţiile de leasing reprezintă:a) o nouă formă de concretizare a operaţiilor bursiere;b) o formă specială a operaţiilor de creditare;c) operaţii efectuate de casele de economii;d) operaţii specifice băncilor de emisiune;e) o nouă formă de materializare a operaţiunilor efectuate de cooperativele de

credit.20. Formele de realizare a operaţiunilor de leasing au cunoscut o continuă dezvoltare şi diversificare. Vă rugăm să precizaţi dintre următoarele pe cele exacte:

a) leasingul industrial;b) leasingul bancar;c) leasingul cooperatist;d) leasingul mobiliar;e) leasingul internaţional.

21. Casele de economii, verigă importantă a aparatului bancar, funcţionează în următoarele ipostaze:

a) instituţii care au ca atribuţie principală mobilizarea economiilor;b) bănci ale autorităţilor locale şi ale instituţiilor de prevederi sociale;c) cooperative de credit;d) bănci regionale;e) case de ajutor reciproc.

22. Instituţiile specializate în finanţarera vâzărilor pe credit sunt, într-o mare măsură, creaţii ale:

a) băncilor străine;b) cooperativelor de credit;c) trezoreriei publice;d) marilor întreprinderi producătoare de bunuri de consum şi ale băncilor;e) băncilor de emisiune.

203

Capitolul 10

PERFORMANŢELE BANCARE

10.1 Acreditarea instituţiilor bancare

Sistemul bancar, prin ampla sa implicare în activitatea economică şi socială, constituie un element structural deosebit în viaţa societăţii, a cărui bună organizare şi permanentă şi eficientă funcţionare condiţionează evoluţia economiei. Orice dereglare, indiferent de mărime, apărută în activitatea bancară, creează impedimente miilor de agenţi economici creditaţi şi poate pune în panică milioane de depunători. Tocmai, de aceea, autoritatea statală, din considerente de solidaritate şi securitate profesională, statuează norme precise pentru desfăşurarea profesiunii bancare şi organizării sale în instituţii specifice, norme a căror respectare este supravegheată şi controlată cu rigurozitate de organe speciale.

Normele de funcţionare bancară au în vedere criteriile care trebuiesc îndeplinite de bănci pentru a fi acreditate să funcţioneze în condiţiile de organizare şi specializare declarate. Acreditarea are, pe de o parte, o dimensiune profesională, ce interesează ansamblul băncilor, şi, deci, trebuie supusă acordului colectivităţii bancare. Pe de altă parte, are o dimensiune economico-socială, interesând agenţii economici care îşi încredinţează disponibilităţile lor băncilor, şi care trebuie supusă factorului care-i reprezintă pe aceştia, respectiv guvernului. Asemenea criterii se referă la :

a) capitalul social, care reprezintă o condiţie importantă a unei funcţionări normale, deşi băncile, prin natura activităţii lor, apar ca intermediari. Dimensiunile capitalului minim sunt diferenţiate în funcţie de specializare. De pildă, băncile de afaceri, angajate ele însele în plasamentul de capital, trebuie să dispună de capitaluri mai mari decât băncile de depozit;

b) forma juridică, care trebuie să satisfacă cerinţele fiecărei ţări. Sunt agreate băncile personale sau societăţile în nume colectiv, în comandită simplă sau pe acţiuni, fiind preferate societăţile anonime cu capital fix. În unele ţări nu sunt acceptate societăţile cu responsabilitate limitată care nu asigură suficiente garanţii;

c) justificarea economică, criteriu care îngrădeşte accesul la comerţul de bancă a unor noi veniţi în locuri, respectiv la vaduri abundent încadrate şi unde oferta de disponibilităţi şi cererea de credite se consideră integral satisfăcute. Acest criteriu este luat în considerare şi în cazurile în care sunt îndeplinite condiţiile legale, dar, organele de decizie ale instituţiei respinse sunt apreciate ca indezirabile pentru profesia bancară;

d) întocmirea şi publicarea bilanţului şi a contului de rezultate, este considerată o cerinţă obligatorie pentru bănci şi de mare interes pentru clientelă, care se poate orienta asupra solidităţii financiare a băncilor, prin prisma structurii activului, componentelor pasivului şi dimensiunilor rezultatelor.

204

În lumina acestor criterii, băncile sunt supuse confirmării sau, la cerere, ori în cazuri decurgând din încălcarea normelor, sunt radiate, ceea ce echivalează cu pierderea calităţii de instituţie bancară.

În aproape toate ţările activitatea de decizie, reglementare, supraveghere şi control în vederea bunei funcţionări a aparatului bancar se desfăşoară pe trei nivele de integrare, cu funcţii distincte, şi anume: consiliul consultativ şi de decizie bancară; autoritatea de control bancar; asociaţiile profesionale.

Nivelele menţionate poartă, de la o ţară la alta, denumiri foarte diferite. Cele prezentate au un caracter generalizator, fiind formulate în sensul de mai bună cuprindere a fenomenelor analizate.

Consiliul consultativ şi de decizie bancară este un organism colectiv de consultare şi decizie, alcătuit pe baze reprezentative, în care se reunesc delegaţii diferitelor tipuri de bănci, ai guvernului, ai adminsitraţiei publice, ai camerelor de comerţ şi industrie, ai patronatului şi micilor producători şi ai sindicatelor. El este, în primul rând, un organ consultativ privind proiectele de organizare şi reglementare a sistemului bancar, măsurile privind distribuirea creditelor, şi în general, asupra politicii de credit şi intervenţiilor financiare ale statului. În al doilea rând, este un organ de decizie, cu caracter general, elaborând şi adoptând norme privind tehnica bancară, perfecţionarea organizării şi desfăşurării profesiunii bancare şi financiare. În domeniul deciziilor privind instituţiile bancare luate singular, consiliul are competenţe de admitere a băncilor, de înregistrare a societăţilor financiare, radiere a acestora, precum şi de închidere a unor agenţii sau filiale.

Autoritatea de control bancar este constituită tot pe cale reprezentativă, fiind investită cu atribuţii de supraveghere, de jurisdicţie şi disciplină. În cadrul ei banca centrală joacă un rol major.

Din definiţie, rezultă că autoritatea de control bancar are, în primul rând, ca atribuţie principală supravegherea aplicării judicioase a normelor şi reglementărilor privind exercitarea profesiei bancare. Ea desfăşoară o utilă activitate în vederea rezolvării unitare a problemelor gestiunii şi informaticii bancare: bilanţuri anuale, conturi de rezultate, situaţii periodice. În colaborare cu banca centrală stabileşte regulile pe care băncile trebuie să le aplice în propria gestiune în scopul garantării solvabilităţii şi menţinerii lichidităţii lor. În al doilea rând, în domeniul jurisdicţional, autorităţii de control bancar îi revine sarcina să reprime încălcările reglementărilor bancare, aplicând sancţiuni băncilor şi societăţilor financiare, sancţiuni graduale care pot să meargă de la atenţionare până la radiere.

Asociaţiile profesionale bancare sunt, de asemenea, organe reprezentative şi consultative, cu un rol important în asigurarea informării generale a tuturor membrilor în probleme profesionale, cu scopul de a-i sensibiliza în a lua atitudine în apărarea intereselor profesiunii de bancher. Sunt consultate în cazurile în care se discută calitatea de membru, înscrieri şi radieri şi, ori de câte ori organele de decizie şi control pregătesc norme cu caracter general ce interesează ansamblul profesiei.

205

10.2 Performanţele şi riscurile bancare

10.2.1 Indicatori de apreciere a performanţelor bancare Indicatorii de analiză şi apreciere sunt aliniaţi celor ce se utilizează în alte

sfere, dar specificul bancar le imprimă o individualitate proprie. Dintre aceştia mai semnificativi sunt :

- Rata rentabilităţii financiare, care măsoară rezultatele managementului bancar în ansamblul său şi exprimă pentru acţionari efectul angajării lor în activitatea băncii. Se determină potrivit relaţiei:

, unde:Rrf - rata rentabilităţii financiare ;Pn - profitul net ;C - capitalul.Profitul net se stabileşte prin deducerea din venituri a tuturor cheltuielilor şi

taxelor, iar capitalul prin însumarea capitalului social, a profitului nerepartizat şi a fondului de rezervă ;

- Rata rentabilităţii economice, care relevă efectul capacităţii manageriale de a utiliza resursele financiare şi reale ale băncii pentru a obţine profit. Se calculează potrivit relaţiei :

, unde :Rre - rata rentabilităţii economice;A - activele bancare.Este considerat indicatorul care măsoară cel mai bine eficienţa activităţii

bancare, întrucât exprimă direct rezultatul în funcţie de modul specific de optimizare a operaţiunilor active.

- Efectul de pârghie, care relevă gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare serveşte creşterii rentabilităţii capitalului propriu. Acţionează atunci când angajarea unor resurse noi este avantajoasă sau cel puţin egală cu rentabilitatea economică. Se determină potrivit relaţiei :

.

Cei trei indicatori se află într-o relaţie directă, adică :;

- Rata profitului, ca expresie a raportului între profitul net şi venituri, adică :, unde:

R - rata profitului ;V - venituri ;- Rata utilizării activelor, calculată potrivit relaţiei :

;Legătura expresă dintre aceşti indicatori este dată de relaţia:

.

206

10.2.2 Riscurile bancareO altă dimensiune a performanţelor realizate de instituţiile bancare este dată de

amplitudinea riscurilor, care, în măsura în care nu sunt corect apreciate pot conduce, brusc sau în timp, la anihilarea efectelor de rentabilitate şi chiar la faliment. În acest cadru, cunoaşterea şi cuantificarea efectelor pe care le generează devine o problemă de prim ordin şi, în acelaşi timp, o condiţie de confirmare a rentabilităţii.

Cele mai frecvente forme de risc, care afectează activitatea bancară sunt:- riscul lichidităţii, care poate fi apreciat prin compararea activelor cu

posibilităţi de lichiditate imediată, cu depozitele, care pot reprezenta o dimensiune posibilă a solicitării creditorilor. Poate fi exprimat prin aşa-zisa rată a lichidităţii, estimată cu ajutorul relaţiei :

, unde :Rl - rata lichidităţiiBt - valoarea bonurilor de tezaur existente în circulaţie ;D - suma depozitelor bancare.- riscul ratei dobânzii, care decurge din utilizarea raporturilor de credit cu

dobânzi flotante, apreciate în activitatea bancară drept creanţe şi respectiv, dobânzi sensibile. Este comensurat prin “rata gradului de sensibilitate”, calculată cu ajutorul relaţiei :

, unde :Rgs - rata gradului de sensibilitate;As - active sensibile ;Ps - pasive sensibile.- Riscul creditului, ce poate apărea ca urmare a faptului că dobânzile sau

sumele împrumutate să nu poată fi plătite sau rambursate în conformitate cu condiţiile contractuale. Este estimat cu ajutorul raportului:

, unde:Rc - riscul creditului ;Ccm - credite de calitate medie ;A - activele bancare .Dacă o mare parte a creditelor acordate este reprezentată de angajamentele de

calitate medie, profitul va fi mai mare, dar şi riscul va fi la fel. Dimpotrivă, profitul tinde să scadă dacă băncile se orientează către diminuarea segmentului reprezentând creditele de calitate medie, riscul micşorându-se şi el.

- Riscul capitalului, care este acela ce exprimă măsura în care activele riscante sunt acoperite de capital. Este apreciat cu ajutorul raportului :

, unde:Rcp - riscul capitalului;C - mărimea capitalului.

Riscul capitalului acţionează invers faţă de efectul de pârghie. Drept urmare, dacă banca tinde să-şi asume un risc mare efectul de pârghie va fi şi el mare. Invers, dacă

207

banca alege sau e silită să se orienteze către un risc al capitalului mai mic şi efectul de pârghie va fi mai mic.

10.3 Tendinţe în evoluţia costurilor bancare

Optimizarea raportului între venituri şi costuri constituie o altă latură semnificativă a evoluţiei performanţelor bancare. Acest obiectiv nu este numai o problemă strict bancară, ci o componentă importantă a activităţii umane, o expresie a evoluţiei economiei naţionale în ansamblul ei. De aici, semnificaţia deosebită a analizei costurilor bancare, analiză ce vizează pe de o parte evoluţia acestora, iar, pe de altă parte, structura lor.

10.3.1 Evoluţii actuale ale costurilor bancareActivitatea bancară este, pe de o parte, deosebit de utilă societăţii, iar, pe de

altă parte, ocupă un loc în continuă creştere în activitatea socială, respectiv în produsul intern brut. În majoritatea ţărilor dezvoltate ponderea serviciilor bancare în produsul intern brut a cunoscut, în ultimele decenii, o creştere accelerată. În aprecierea semnificaţiei acestui fenomen există interpretări diferite.

În general, se consideră că producţia imputată serviciilor bancare corespunde produsului net bancar, reprezentând deci costul de funcţionare al băncilor.

Pe de o parte, se poate aprecia că, în condiţiile în care sistemul bancar are o funcţionalitate dată, cu cât cheltuielile bancare sunt mai mici, cu atât sistemul este mai performant. Din acest punct de vedere este pozitivă o evoluţie minimă a costurilor bancare.

Pe de altă parte, se poate aprecia că procesul de creştere a costurilor bancare este expresia evoluţiei unor factori determinanţi, cum ar fi:

- creşterea aportului şi a remunerării agenţilor economici implicaţi în activitatea bancară;

- sporirea sferei şi a calităţii serviciilor oferite de bănci;- majorarea rolului serviciilor bancare în economia naţională şi în relaţiile

internaţionale, fapt deosebit de util în echilibrarea balanţei de plăţi şi în utilizarea optimă a forţei de muncă. Din acest unghi, apare drept pozitivă creşterea angajării bancare şi implicit a costurilor aferente.

Examinarea raportului venituri-cheltuieli pentru fiecare gen de activitate relevă că nu toate activităţile desfăşurate de bănci au, prin ele însele, condiţii de autogestiune, că unele funcţiuni nu generează venituri acoperitoare şi că acestea îşi găsesc recuperarea global, deci prin amplificarea preţurilor altor servicii prestate de bănci.

10.3.2Factorii determinanţi ai costurilor bancareÎn activitatea băncilor, ţinând seama de ansamblul funcţiilor pe care le

îndeplinesc, pot fi distinse două categorii mari ale costurilor şi anume :- costul resurselor, similar cu costul materiei prime din întreprinderile industriale;

208

- costul de funcţionare, respectiv de distribuire şi recuperare a disponibilităţilor colectate.

În ceea ce priveşte costul resurselor, acesta decurge din evoluţia dobânzii, determinată atât de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut,cât şi de orientările de politică economică. Pe plan naţional, nivelul dobânzii este o rezultantă, pe de o parte a evoluţiei puterii de cumpărare a unităţii monetare, iar, pe de altă parte, a gradului de eroziune a capitalului, existând în acest cadru situaţii foarte diferite de la o ţară la alta.

Costul de funcţionare cuprinde în structura sa următoarele componente: cheltuielile de exploatare şi amortisment, rezervele şi impozitele, diverse cheltuieli. La rândul său, prima componentă vizează: cheltuielile de personal şi sarcinile sociale aferente, cheltuielile generale şi amortismentul.

Cheltuielile de personal reprezintă cea mai importantă componentă a costurilor, nivelul lor fiind o rezultantă a acţiunii exercitate de numeroşi factori, cum sunt :

- sporirea ponderii personalului bancar în totalul populaţiei active;- informatizarea activităţii bancare, care în ultimul deceniu a facilitat creşterea

productivităţii muncii;- specificul lucrătorului bancar care acţionează ca sfătuitor şi consultant, într-un

cadru de dialog şi colaborare, de responsabilitate pentru el şi de mare utilitate pentru client, fapt ce-l deosebeşte net de alţi prestatori de servicii ;

- gradul înalt de calificare a personalului bancar, precum şi modul tradiţional de salarizare care presupune plata a 14,5 salarii lunare pe an.

Cheltuielile generale şi amortismentul înregistrează, de asemenea, o continuă creştere. Sporesc, în primul rând, cheltuielile legate de dezvoltarea reţelei şi cele privind întărirea securităţii casieriilor şi sălilor de seifuri. În al doilea rând, cheltuielile importante de investiţii şi amortizare sunt generate de acţiunile ce vizează extinderea şi perfecţionarea reţelei informatice de prelucrare a datelor şi gestiune.

Rezervele reprezintă şi ele un element important al costului, acestea constituind resursele necesare pentru acoperirea riscului decurgând din operaţiile de credit, respectiv a creanţelor irecuperabile.

Printre impozitele şi taxele întâlnite în costurile bancare pot fi menţionate : impozitul asupra salariilor personalului; taxa de 0,1 % asupra creditului, inclusă direct în dobânzile percepute de la clienţi ; taxa asupra valorii adăugate care se aplică numai asupra comisioanelor percepute de bănci.

În prezent, în condiţiile armonizării funcţionalităţii băncilor şi apropierii regimurilor legale, în aproape toate ţările dezvoltate se acţionează pentru activizarea laturilor concurenţiale, fenomen ce se concretizează în creşterea preocupărilor ce vizează diminuarea costurilor şi implicit creşterea veniturilor băncilor.

10.4 Impactul globalizării asupra activităţii bancare

Conceptul de globalizare poate fi analizat din mai multe perspective şi prin prisma mai multor procese interrelaţionale. Indiferent de accepţiune, este universal acceptat că globalizarea a depăşit de mult statutul de simplă ipoteză de lucru

209

academică şi desemnează, în prezent, o realitate ireversibilă şi, totodată, spectaculoasă, o provocare şi un imperativ la nivel planetar.

Fondul Monetar Internaţional defineşete globalizarea ca fiind "procesul de integrare rapidă a economiilor lumii prin intermediul comerţului, fluxurilor de capital, reţelelor informatice, transferului de tehnologie şi schimburilor culturale"2. Esenţa fenomenului poate fi redată prin intermediul următoarelor elemente caracteristice: tehnologiile informaţiei care ne pun mai rapid şi mai frecvent în relaţie unii cu alţii; comprimarea spaţiului şi a timpului prin intermediul noilor tehnologii; interconectarea şi creşterea dependenţelor reciproce; integrarea pieţelor financiare şi comerciale; internaţionalizarea producţiei prin intermediul companiilor multinaţionale; apariţia unor probleme "planetare" care impun soluţii globale; răspândirea de comportamente presupuse a exprima raţionalitatea unui homo oeconomicus ce nu cunoaşte frontiere şi emoţii "locale" - apariţia unui homo globalus; dezvoltarea de identităţi transnaţionale ş.a. Globalizarea este pusă în evidenţă de accentuarea permanentă a interdependenţelor între indivizi şi ţări, ca rezultat al extinderii schimburilor diverse, mergând de la cele de bunuri, servicii şi capital, până la transferul de idei şi know-how.

Cu alte cuvinte, nu numai bunurile, persoanele şi capitalul, dar şi serviciile şi cunoştinţele sub forma informaţiei pot fi transportate peste graniţe. Creşterea importanţei serviciilor şi a informaţiei în economia mondială demonstrează că o pondere tot mai mare a valorilor economice îmbracă forma dematerializată, ele putând fi mai degrabă transmise prin fibră optică decât transportate într-un container de navă.

În acest context, globalizarea activităţii bancare apare ca o consecinţă firească a transformărilor multiple derulate în procesele de producţie, circulaţie a mărfurilor şi prestări de servicii pe plan mondial. Pe de altă parte, dat fiind rolul vital al asigurării şi distribuirii resurselor financiare în toate procesele de dezvoltare, globalizarea activităţii bancare se afirmă ca promotor şi factor de susţinere al globalizării în toate compartimentele şi sectoarele vieţii economice.

10.4.1 Globalizarea şi forţele schimbării în sistemul bancarEvoluţia activităţii bancare la nivel global stă sub semnul influenţelor a trei

vectori: dereglementarea, dezintermedierea şi deschiderea. Fenomenul de dereglementare, apărut la sfârşitul anilor '70 în SUA, are ca obiect lărgirea libertăţii de a inova şi de a întreprinde, prin atenuarea sau suprimarea reglementărilor autoritare referitoare la funcţionarea şi accesul pe diferite pieţe de capital, rolul şi libertatea de acţiune a intermediarilor financiari, încadrarea operaţiunilor de împrumut după natură, durată, regimul fiscal sau obiectul acestora. Decizia cea mai cunoscută care a deschis seria dereglementărilor în domeniul bancar şi financiar a fost abolirea reglementării "Q", care, din 1933, fixa un plafon al ratelor dobânzii la depozitele atrase de băncile americane.

Dereglementarea a condus la manifestarea unui alt fenomen - dezintermedierea. Pe de o parte, stabilirea unor reguli mai deschise şi suprimarea parţială sau totală a constrângerilor au permis agenţilor economici să opereze fără ajutorul băncilor. Pe de 2 Fondul Monetar Internaţional, World Economic Outlook, mai 1997

210

altă parte, băncile au dobândit capacitatea să acţioneze mai liber, să aibă acces la o gamă mai largă de produse şi servicii. Acţionând, aşadar, deopotrivă ca factor stimulativ şi inhibitiv pentru dezintermediere, dereglementarea este o reacţie de răspuns la noile exigenţe ale pieţelor bancare şi financiare, care favorizează eliminarea constrângerilor naţionale şi armonizarea condiţiilor de funcţionare şi concurenţă ale pieţelor. Dezintermedierea defineşte, deci, posibilitatea operatorilor economici de a acţiona direct pe pieţele financiare fără să mai fie necesară recurgerea la intermediari bancari, pentru efectuarea operaţiunilor de împrumut şi de plasare.

Procesul de deschidere a pieţelor se derulează în două direcţii: spre exterior, prin suprimarea frontierelor între pieţele naţionale şi spre interior, prin eliminarea demarcaţiilor între compartimentele tradiţionale. Unul din evenimentele recente care a demonstrat lumii întregi care sunt efectele deschiderii pieţelor naţionale îl constituie introducerea monedei unice europene. Transparenţa pe care a generat-o introducerea euro şi a politicii monetare unice le permite clienţilor să compare serviciile bancare şi costurile asociate acestora. Acest aspect amplifică, în mod cert, concurenţa dintre bănci. Chiar dacă, prin aceasta, se reduce rata profitului bancar, sunt stimulate procesele de restructurare şi consolidare a băncilor din zona euro, permiţându-le acestora să devină mai competitive în contextul globalizării. De fapt, aceste transformări sunt în curs de derulare: numeroase bănci din Europa fuzionează sau formează alianţe, contribuind la modificarea drastică a mediilor bancare naţionale şi creând reţele la nivel internaţional. Introducerea euro a contribuit la lărgirea pieţelor-ţintă pentru băncile europene, dar a exercitat, totodată, puternice presiuni asupra acestora în sensul restructurării şi consolidării activităţii pentru a putea face faţă cu succes competiţiei mult mai intense.

Globalizarea activităţii bancare stă sub semnul a două categorii de inovaţii: inovaţiile în domeniul tehnologic, mai ales în domeniul informaticii şi telecomunicaţiilor şi inovaţiile financiare. Pe plan mondial, în contextul numeroaselor constrângeri, se reduce importanţa resurselor naturale şi creşte importanţa cunoaşterii, asigurând ţărilor care promovează o asemenea evoluţie o sursă majoră de putere. Computerizarea şi telecomunicaţiile permit "scurtarea" semnificativă a distanţelor şi a intervalelor de timp, prin crearea unei veritabile reţele la nivel mondial, cu multiple noduri şi conexiuni, care permit efectuarea instantanee de tranzacţii între două puncte diametral opuse de pe suprafaţa Pământului. Sintagma "oricând, oriunde" încetează a mai fi o aspiraţie sau un slogan, devenind o simplă realitate cotidiană.

În acelaşi timp, cadrul intermedierii financiare a devenit din ce în ce mai diversificat: dacă în ultimii 25 de ani majoritatea covârşitoare a operaţiunilor de intermediere financiară se derulau în cadrul sectorului bancar, în prezent, activităţile financiare se desfăşoară pe o multitudine de pieţe şi implică o mare varietate de participanţi. În paralel cu adâncirea pieţelor tradiţionale, s-a manifestat o puternică înclinaţie spre inovaţie în domeniul financiar. Exemplul cel mai concludent în acest sens îl constituie produsele financiare derivate şi pieţele asociate acestora, pentru care interesul a crescut vertiginos în ultimul deceniu, ajungându-se, la nivelul anului 2001, la un volum de operaţiuni de cca. 100 trilioane de dolari3. Alte importante inovaţii 3 André Icard, Managing the Process of Globalisation in Financial Markets, ISMA AGM and Conference, 24 May, Basel

211

financiare sunt valorile mobiliare utilizate pe piaţa internaţională de capital: euroobligaţiunile, euroacţiunile şi certificatele de depozit emise de bănci. Sfera de cuprindere a pieţei financiare s-a dilatat, astfel, considerabil, faţă de cadrul operaţiunilor bancare tradiţionale, confruntând băncile cu numeroase provocări şi ameninţări, solicitând din partea acestora un puternic potenţial de adaptare şi diversificare a activităţilor - condiţie sine qua non pentru supravieţuire şi profitabilitate.

Formele de extensie ale globalizării bancare au evoluat în timp şi literatura de specialitate consemnează etapele lansării acestui proces de la operaţiuni simple la operaţiuni sofisticate, astfel: prima fază coincide cu finanţarea exportatorilor şi a importatorilor locali; a doua fază se defineşte prin credite către bănci străine şi participări la credite; faza a treia este ilustrată de credite acordate firmelor nonfinanciare străine, incluzând şi birouri de reprezentare; faza a patra include activităţile de operare în străinătate prin sedii proprii cu putere de operare deplină, participări extinse la capital, la bănci străine şi la credite sindicalizate4.

10.4.2 Noi provocări şi exigenţe pentru bănciEconomia globalizată rezervă perspective favorabile pentru sectorul bancar, dar

numai băncile care vor avea capacitatea să exploateze noile oportunităţi vor putea beneficia de acest nou context. Băncile trebuie să dea dovadă de "o atenţie distributivă", în sensul surprinderii şi adaptării la principalele direcţii după care se ghidează lumea financiară globalizată.

Reconsiderarea geografică şi organizaţională a lanţului valorii conduce la adâncirea permanentă a diviziunii internaţionale a muncii şi se concretizează într-o creştere mult mai rapidă a comerţului internaţional în comparaţie cu economia mondială în ansamblu. Pe fondul intensificării considerabile a activităţii companiilor transnaţionale în economia globală, fluxurile financiare internaţionale au crescut rapid, generând o cerere suplimentară pentru serviciile bancare de plăţi internaţionale. Dacă băncile nu vor fi pregătite să ofere serviciile bancare specializate solicitate, companiile multinaţionale îşi vor crea aceste servicii în reţeaua lor internă sau vor apela la prestatorii non-bancari, conducând astfel la reducerea drastică a profitabilităţii instituţiilor bancare. Tehnologiile informatice de ultimă oră favorizează apariţia de noi servicii competitive în domeniu, cum sunt Sistemele de Comerţ Alternativ şi Reţelele de Comunicaţii Electronice, promovate de companii de renume, precum Reuters.

În contextul în care nevoile clienţilor sunt într-o continuă schimbare, apar competitori noi şi non-tradiţionali, se deschid perspectivele dezvoltării unor noi canale de distribuţie, iar dezintermedierea bancară generată de interpunerea tehnologiei între client şi bancă poate constitui o serioasă ameninţare, băncile trebuie să-şi autoevalueze capacitatea competitivă: ele trebuie să decidă dacă sunt capabile să ofere servicii la nivel global sau dacă se vor limita la sfera afacerilor locale. Va exista, probabil, doar un segment de bănci complet echipate şi pregătite pentru a presta servicii companiilor multinaţionale şi clienţilor cu nevoi foarte sofisticate.

4 Vasile Ifrim, Concentrarea bancară pe piaţa mondială, "Adevărul economic", nr.28/11-17 iulie 2001

212

Este, de asemenea, vital pentru bănci ca, în contextul globalizării, să-şi extindă infrastructura şi aria de operare de la nivel naţional la nivel internaţional.

Cadrul de operare al sistemului bancar a suferit schimbări dramatice la nivelul ultimelor decenii sub impactul progresului înregistrat în tehnologia informatică. Pentru bănci, necesitatea de a se repoziţiona în acest context este evidentă, pentru că doar astfel ele vor putea beneficia de avantajele revoluţiei informatice şi nu vor deveni victime ale acesteia. Dezvoltarea comerţului electronic care, prin natura sa, nu cunoaşte bariere geografice, face necesară adaptarea unui sistem corespunzător de e-banking, contribuind la crearea unor reţele mondiale, care determină relaţii şi dependenţe între ţări. Dezvoltarea unor tehnici de marketing şi management din ce în ce mai sofisticate şi a unor game largi de produse şi servicii bazate pe tehnologie, precum şi automatizarea majorităţii covârşitoare a operaţiunilor derulate vor permite băncilor să-şi extindă activitatea în sfere de interes în afara ariei tradiţionale şi să reducă importanţa reţelei clasice de sucursale.

Managementul canalelor de distribuţie reprezintă una din sarcinile principale ce revin instituţiilor bancare în contextul globalizării activităţii. Dacă până nu demult, tehnologia fusese utilizată doar pentru a eficientiza derularea distribuţiei tradiţionale, în prezent, dezvoltarea acesteia a condus la schimbări fundamentale în sistemul de distribuţie a serviciilor bancare, prin crearea de noi canale, care fac apel la legăturile telefonice sau electronice. În plus, se pune accentul pe integrarea serviciilor financiare în aşa-numitul supermarket financiar, care să ofere clienţilor, în acelaşi loc, produse bancare, de asigurări, de leasing, de invesiţii pe piaţa de capital şi în fondurile mutuale. Dată fiind competiţia severă pentru clienţi, utilizarea de noi canale de distribuţie este vitală pentru ca băncile să îmbunătăţească standardul calitativ al serviciilor prestate, să îşi sporească cota de piaţă, să diminueze costurile şi să sporească profitul.

Pe măsura utilizării din ce în ce mai intense a transferului electronic de fonduri, a cardurilor şi a sistemelor automate de plăţi, operaţiunile bancare se schimbă continuu, solicitând aptitudini speciale din partea personalului. În acest context, se impun eforturi pentru ridicarea calităţii forţei de muncă, verificarea competenţei propriului personal, a integrităţii şi onestităţii acestuia şi pentru respectarea standardelor etice minimale: operarea în limitele prevederilor legale şi ale normelor instituite la nivel naţional şi internaţional, aplicarea principiilor deontologice în domeniu, plasarea pe primul loc a interesului clienţilor, respectarea concurenţilor, mult mai numeroşi şi cu abilităţi competitive diverse. În contextul unui aparat bancar globalizat, capacitatea de comunicare şi cunoaşterea limbilor de circulaţie internaţională condiţionează atragerea clienţilor şi facilitează transferul de expertiză, cunoştinţe şi tehnologie.

Băncile se confruntă, aşadar, cu numeroase provocări în cadrul economiei gobalizate a secolului XXI, în principal concurenţa sporită şi pericolul diminuării cotei de piaţă, context în care se impun: necesitatea abandonării stilului de management reactiv şi adoptării unui stil proactiv, care anticipează schimbările şi este inovativ; preocuparea pentru dezvoltarea de noi produse şi servicii; atitudinea pozitivă pentru studii şi cercetare şi imperativul constituirii unor baze de date cuprinzătoare; eforturi fnanciare susţinute pentru a ţine pasul cu evoluţia

213

tehnologiilor şi informaticii; pregătirea personalului în spiritul eticii, culturii corporative şi profesionalismului.

10.4.3 Dilemele globalizării activităţii bancareDeşi, teoretic, crearea unei pieţe mondiale a capitalurilor, funcţionând în

condiţii de concurenţă şi în afara restricţiilor şi constrângerilor, este considerată de majoritatea specialiştilor ca fiind soluţia optimă pentru reducerea costurilor de finanţare, pentru mai buna alocare a capitalurilor între ţări şi sectoare de activitate şi calea pentru creşterea mai rapidă a economiei mondiale, se impune realizarea unei abordări mai nuanţate a problemei, cu luarea în considerare, pe lângă avantajele şi oportunităţile generate, şi a factorilor cu impact defavorabil asupra sistemului financiar-bancar.

Astfel, trebuie avut în vedere faptul că globalizarea a generat oportunităţi de câştiguri sporite şi deschiderea de noi pieţe potenţiale doar pentru marile instituţii financiar-bancare internaţionale, singurele în măsură să acceadă la noile instrumente şi într-o mai mică măsură pentru multitudinea de bănci mici şi mijlocii, care alcătuiesc, practic, reţeaua de credit în economiile naţionale. În plus, accesul la noile posibilităţi de alocare a fondurilor este neuniform, preferenţial, fiind deschis în principal ţărilor dezvoltate, unde se concentrează cea mai mare parte a resurselor financiare internaţionale.

Interconectarea sistemelor bancare ale ţărilor lumii într-o reţea densă de comunicaţii şi dependenţe reciproce creează premisele creşterii operativităţii băncilor, generalizării exigenţelor şi tehnologiilor informaţionale, ca factor determinant al îmbunătăţirii competitivităţii şi calităţii serviciilor prestate, dar dă, în acelaşi timp, posibilitatea transmiterii în lanţ, cu rapiditate, a fenomenelor negative, precum speculaţiile, crizele financiar-bancare sau criminalitatea economică transnaţională. Propagarea informaţiilor referitoare la ratele dobânzii sau la cursurile de schimb practicate în orice punct al globului se face instantaneu prin intermediul multiplelor mijloace moderne de comunicare, fiecare piaţă fiind influenţată de informaţii comune tuturor pieţelor. În acest context, ţările cu sisteme bancare mai puţin solide sau chiar băncile mai slabe, privite în mod individual, pot constitui adevărate ţinte pentru speculaţiile internaţionale, fiind ameninţate de pericolul falimentului.

Ca răspuns firesc la această situaţie de fapt, marile puteri şi comunitatea bancară internaţională au instituit prin Comitetul de Supraveghere Bancară de la Bassel, un for metodologic menit să asigure consolidarea sistemelor naţionale de supraveghere bancară şi mobilizarea ţărilor pentru cooperare în cadrul unui sistem unitar de supraveghere bancară pe plan mondial. Chiar dacă au fost iniţial proiectate doar pentru băncile active din marile centre financiare ale lumii, standardele de adecvare a capitalului au fost ulterior adoptate în peste 130 de ţări. Acesta este un exemplu elocvent de reglementare bazată excluiv pe consens internaţional, iniţial cu arie de aplicare restrânsă la un număr mic de ţări, care s-a transformat treptat într-o regulă cu vocaţie universală. Având în vedere multiplicarea şi amplificarea radicală a riscurilor în domeniul bancar, Comitetul de la Basel a hotărât că este necesară o revizuire substanţială a prevederilor Acordului din 1988, oportunitatea acestor modificări fiind discutată cu reprezentanţii băncilor şi cu celelalte părţi interesate.

214

Un alt aspect de maximă importanţă şi gravitate este cel referitor la criminalitatea economică transnaţională. Principalele mutaţii care au influenţat contextul în care operează companiile şi băncile comerciale au creat noi şi tentante posibilităţi pentru operaţiuni frauduloase în domeniu. De exemplu, sistemul bancar off-shore nu numai că a erodat capacitatea statelor de a rezista atacurilor speculative îndreptate împotriva monedelor naţionale, dar a facilitat, într-o mare măsură, operaţiunile de "spălare a banilor", făcând din ce în ce mai dificil demersul de urmărire a aşa-numiţilor "bani fierbinţi".

De asemenea, transferul banilor prin Internet facilitează spălarea lor, originile unor tranzacţii oneroase fiind dificil de descoperit. Din cauza fraudelor financiare, băncile şi companiile care operează cu cărţi de credit înregistrează cele mai mari pierderi. Mai mult, hackerii au reuşit să acceseze sistemele de calculatoare ale acestor instituţii financiare, obţinând mii de numere de cărţi de credit. Pericolul criminalităţii cibernetice este în creştere din cauza accesului facil la instrumentele de hacking pe Internet. Din ce în ce mai mult, Internetul găzduieşte tot felul de site-uri de investiţii fictive şi de scheme piramidale. Fără un control permanent şi fără sisteme de securitate performante, folosirea Internetului pentru încheierea unor tranzacţii financiar-bancare ar putea, în viitor, să implice mari riscuri.

10.4.4 Băncile româneşti faţă în faţă cu globalizareaÎn contextul problematicii abordate, se impune precizarea principalelor

provocări şi probleme cu care se confruntă sistemul bancar românesc în procesul globalizării. După treisprezece ani de tranziţie, România nu are încă un sistem bancar puternic din punctul de vedere al nivelului activelor bilanţiere. Toate băncile care operează pe piaţa românească, în număr de 41 (incluzând şi sucursalele băncilor străine)5, au la un loc active care nu le depăşesc pe cele ale unei singure bănci de talie medie din Occident. Sistemul bancar românesc este puternic polarizat, cinci bănci din numărul total deţinând peste trei sferturi din totalul activelor bancare. Este de aşteptat ca exigenţele globalizării să conducă la schimbarea acestei stări de fapt, prin fuziuni, achiziţii sau falimente. Analiştii bancari de la agenţiile de rating Fitch şi Standard & Poor's apreciază că băncile româneşti mici nu au prea multe opţiuni pentru viitor. Printre aceste variante se înscriu: preluarea de către băncile mari; fuziunile - care vor fi, însă, greu acceptate de acţionari pentru că băncile respective sunt folosite pentru susţinerea propriilor lor afaceri; consolidarea prin forţe proprii şi, nu în ultimul rând...dispariţia de pe piaţă.

Sectorul bancar românesc nu poate rămâne izolat de transformările profunde care se petrec la nivel internaţional astfel că, dacă băncile mici nu se vor "sinucide" într-un viitor apropiat din cauza managementului deficitar, pe termen lung ele vor face faţă cu greu şi doar cu foarte mare abilitate concurenţei coloşilor bancari internaţionali. Presiunea va fi una serioasă, căci băncile mari îşi vor permite să acorde finanţări la costuri din ce în ce mai reduse şi în condiţii de garanţii din ce în ce mai permisive, lucru care nu va fi la îndemâna băncilor mici. Dintre băncile cu reţele internaţionale puternice care operează pe piaţa românească şi care se bucură de o mare forţă financiară, menţionăm ABN AMRO Bank şi Citibank, care operează în 5 Banca Naţională a României, Raport anual 2001

215

România prin intermediul filialelor create şi ING Bank NV, care şi-a înfiinţat o sucursală la Bucureşti. Concurenţa dintre bănci va creşte în următorii ani din ce în ce mai mult. Scăderea dobânzilor şi nivelarea acestora pe piaţă nu va mai permite obţinerea cu uşurinţă a unor câştiguri spectaculoase de către bănci, aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani.

Înclinăm să credem că principalele direcţii de acţiune menite să conducă la revitalizarea sistemului bancar al României şi, implicit, la integrarea acestuia în comunitatea bancară globală sunt: finalizarea procesului de privatizare, implementarea unor reglementări prudenţiale adecvate unui mediu economic tot mai contorsionat şi alegerea celei mai dinamice strategii de piaţă în vederea ţinerii sub control a concurenţei.

În legătură cu privatizarea sectorului bancar, trebuie să precizăm că, deşi într-un studiu elaborat de specialişti din cadrul Băncii Naţionale în cursul anului 1990 se preciza că "băncile trebuie să treacă la desfăşurarea activităţii în condiţii de piaţă într-un termen scurt", acest proces a fost demarat abia în ultimii ani ai deceniului încheiat. De fapt, legislaţia care a reglementat privatizarea sectorului bancar a fost elaborată abia în anul 1997, iar dispoziţiile de aplicare au fost publicate în august 1998. În cosecinţă, la finele anului 1999, capitalul bancar integral sau majoritar de stat deţinea circa 60% din capitalul social şi între 77% şi 81% în total bilanţ, credite şi depozite, ceea ce reflectă un grad relativ scăzut de privatizare în domeniul bancar6. În plus, suntem de părere că, în contextul tranziţiei, privatizarea nu poate fi depolitizată şi, drept urmare, efectele nu sunt întotdeauna cele scontate. Finalizat cu întârziere, acest proces a multiplicat costurile subvenţionării pierderilor înregistrate de marile bănci cu capital de stat, a afectat puternic rezervele bugetului public şi nivelul de trai al populaţiei, a diminuat perspectivele unor evoluţii favorabile care să instaureze un climat normal, fără sacrificii sau pierderi irecuperabile, inclusiv de imagine externă.

Apreciem, în acest context, că finalizarea procesului de privatizare a celor două mari bănci cu capital public (Banca Comercială Română şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni) necesită realizarea unor condiţii prealabile care să asigure atragerea unor investitori puternici, dintre care mai semnificative le considerăm pe următoarele: restructurarea portofoliilor de credite prin semnalarea operativă a creditelor neperformante şi eliminarea acestora; adaptarea sistemelor operaţionale de conducere şi informatizare la rigorile comunităţii bancare europene şi internaţionale; diversificarea gamei de produse şi servicii oferite în conformitate cu cerinţele pieţei.

Într-un mediu economic contorsionat, în care sunt evidente asimetria de informare şi lipsa de transparenţă, instituirea unor reglementări prudenţiale adecvate se impune ca o cerinţă esenţială, puterea publică, băncile şi clienţii lor fiind cu toţii interesaţi în existenţa unui sistem bancar sigur şi eficient. Apreciem, în acest context, ca fiind prioritare următoarele direcţii de acţiune: crearea unei singure autorităţi de supraveghere pentru întreaga piaţă financiară, actuala configuraţie fragmentată determinând menţinerea unor bariere între diferitele segmente de piaţă, lipsa de cooperare în contextul unor interese divergente şi disiparea responsabilităţilor; întărirea autonomiei Băncii Naţionale a României în calitate de autoritate de reglementare şi supraveghere; adaptarea continuă a normelor de supraveghere 6 Banca Naţională a României, Raport anual - 2000

216

prudenţială la un mediu economic tot mai fluid, în contextul diversificării pieţei financiar-bancare prin implementarea unor produse şi servicii moderne de tipul instrumentelor hibride de finanţare, instrumentelor financiare derivate, serviciilor de tipul e-banking etc.

Alegerea celei mai dinamice strategii de piaţă reprezintă una dintre cele mai eficiente modalităţi de creare şi menţinere a unui sistem bancar viabil, care trebuie să fie grefată pe următoarele criterii: informarea riguroasă a participanţilor pe pieţele creditului cu privire la situaţia financiară a fiecărei bănci; sensibilizarea băncilor la semnalele transmise de piaţă; demontarea anticipărilor operatorilor pe piaţă privind intervenţia autorităţilor în perioadele de criză.

Mutaţiile rapide, specifice pieţelor creditului, impun ca informaţiile financiare să fie difuzate cu promptitudine, să prezinte o imagine reală a valorii băncilor, bazată pe principiile contabile general acceptate şi pe proceduri adecvate de evaluare a portofoliului de credite. Se impune, în acest context, adoptarea unor norme cât mai adecvate de transparenţă financiară care să permită o informare reală asupra gradului de sănătate a băncilor, astfel încât sancţiunile impuse de piaţă să se poată manifesta.

Sensibilizarea managerilor bancari la senzorii pieţei este posibilă prin stabilirea unui cadru de control intern capabil să detecteze eventualele semne de deteriorare a situaţiei unor parteneri şi să permită luarea măsurilor de ajustare. Rigorile pieţei sunt, însă, ineficiente într-o economie dominată de proprietatea statului şi de norme şi strategii prin care debitorii nu pot fi determinaţi să-şi stingă obligaţiile.

De asemenea, strategiile de piaţă pot deveni neadecvate atunci când operează într-un mediu intoxicat de anticipări privind intervenţia autorităţilor menită să salveze băncile confruntate cu dificultăţi, realitate demonstrată cu prisosinţă de evoluţiile din ultimii ani ale unor bănci comerciale din România.

În contextul globalizării, băncile româneşti vor trebui să dezvolte şi să orienteze noi produse către clienţi, să promoveze noi servicii, concentrându-se spre piaţa creditului ipotecar, a cardurilor, a gestionării activelor, a fondurilor de pensii şi a altor modalităţi de plasament; să personalizeze legătura cu clienţii viabili şi să-i atragă pe aceştia pe termen lung; să promoveze servicii bancare informatizate pe segmentele de piaţă corespunzătoare; nu în ultimul rând, să acorde o atenţie deosebită pregătirii personalului. Inţiative vizând fiecare din aceste direcţii de acţiune se regăsesc în peisajul bancar românesc actual şi este de dorit ca ele să se intensifice în viitorul apropiat, căci ele reprezintă cheia unui sistem bancar de calitate şi o precondiţie pentru integrarea României în Uniunea Monetară Europeană şi în sistemul financiar global.

217

Teste grilă1. Criteriile care trebuie îndeplinite de bănci pentru a fi acreditate se referă la:

a) concurenţă;b) capitalul social;c) ambianţa politică;d) forma juridică;e) perspectivele economiei mondiale.

2. Activitatea de decizie, reglementare, cooperare şi control în vederea bunei funcţionări a băncilor se desfăşoară pe:

a) două nivele de integrare;b) cinci nivele de integrare;c) trei nivele de integrare;d) şase nivele de integrare;e) patru nivele de integrare.

3. Indicatorii de analiză şi apreciere a activităţii bancare, printre alţii includ:a) rata rentabilităţii economice;b) profitul marginal;c) dobânda marginală;d) rata rentabilităţii financiare;e) rata solvabilităţii.

4. Rata rentabilităţii economice se calculează potrivit relaţiei:a) Rre = A / C x 100;b) Rre = Pn / C x 100;c) Rre = Pn / A x 100;d) Rre = Pn / V x 100;e) Rre = V / A x 100.

5. Rata rentabilităţii financiare se determină cu ajutorul relaţiei: a) Rrf = Pn / A x 100;b) Rrf = Pn / C x 100;c) Rrf = A / C x 100;d) Rrf = Pn / V x 100;e) Rrf = V / A x 100.

6. Riscul creditului este estimat cu ajutorul relaţiei:a) Rc = Bt / D x 100;b) Rc = As / Ps x 100;c) Rc = Ccm / A x 100;d) Rc = C / A x 100;e) Rc = A / C x 100.

7. Riscul capitalului este apreciat cu ajutorul relaţiei:a) Rcp = As / Ps x 100;b) Rcp = C / A x 100;c) Rcp = A / C x 100;d) Rcp = Ps / As x 100;e) Rcp = A / Ccm x 100.

218

8. Rata gradului de sensibilitate, prin care se estimează riscul ratei dobânzii, este calculată cu ajutorul relaţiei:

a) Rgs = Ccm / A x 100;b) Rgs = As / Ps x 100;c) Rgs = Bt / D x 100;d) Rgs = Ps / Ac x 100;e) Rgs = A / Ccm x 100.

9. Globalizarea activităţii bancare stă sub semnul unor multiple categorii de inovaţii; vă rugăm să le precizaţi pe cele reale:

a) inovaţii financiare;b) inovaţii în domeniul informaticii şi telecomunicaţiilor;c) inovaţii în sfera politicului;d) inovaţii în sfera pregătirii profesionale a bancherilor;e) inovaţii în sfera managementului bancar.

10. Dilemele cu care se confruntă băncile sub impactul globalizării vizează: a) expansiunea exponenţială a criminalităţii economice;b) posibilitatea transmiterii în lanţ, cu rapiditate a fenomenelor negative;c) dezvoltarea reţelei;d) creşterea performanţelor;e) gestiunea riscurilor.

219

Capitolul 11

CREAŢIA MONETARĂ

11.1 Creaţia monetară a băncii centrale

În genere, prin conceptul de creaţie monetară este desemnat ansamblul operaţiunilor de confecţionare a semnelor monetare, de stocare şi punere în circulaţie a acestora, precum şi de creare, prin operaţiuni bancare corespunzătoare, a monedei de cont.

Emisiunea semnelor monetare se realizează de către emitenţi autorizaţi: banca de emisiune (bancnotele şi în unele cazuri moneda divizionară) şi Ministerul Finanţelor (moneda de hârtie şi moneda divizionară). Astfel, bancnotele sunt confecţionate de către ateliere specializate şi puse în circulaţie de banca de emisiune care deţine monopolul emisiunii prin transformarea disponibilului din conturile clienţilor săi în cadrul mai multor operaţiuni. Printr-o primă operaţie este mijlocită crearea disponibilului în cont la banca de emisiune, iar printr-o a doua operaţie, băncile comerciale ridică bancnotele de la ghişeele băncii de emisiune, pe care, într-un al treilea moment, le difuzează în economie. După efectuarea acestor operaţiuni, bilanţul băncii de emisiune se prezintă astfel:

A Banca de emisiune PImprumuturi 200

Cont banca 'X' 60Bilete de bancă în circulaţie 140

Structura acesteia sugerează că emisiunea bancnotelor constă, în principiu, în transformarea unei forme de monedă în alta. Ţinând seama de faptul că banca de emisiune efectuează şi alte operaţiuni prin care creează disponibil în conturile clienţilor săi, cum sunt rescontul de cambii, operaţiunile cu aur şi cu devize şi că în toate aceste cazuri acest disponibil se poate transforma parţial sau în întregime în bancnote, bilanţul său ar putea arăta astfel:

220

Banca de emisiuneActiv Pasiv

Aur Conturi creditoare ale:Devize - băncilor comercialeportofoliu de cambii - trezoreriei statuluiImprumuturi acordate: Bancnote - economiei - statului

Emiţând în regim de monopol o monedă cu curs forţat, respectiv bancnota, banca de emisiune are, în principiu, posibilităţi nelimitate de a alimenta economia cu lichidităţile necesare. În fapt, acestea sunt însă limitate de o serie de reglementări care precizează plafonul emisiunii şi volumul rezervelor pe care banca de emisiune trebuie să le deţină în funcţie de cantitatea de bancnote puse în circulaţie, de creşterea preconizată a preţurilor, care subminează puterea de cumpărare a bancnotelor emise în exces precum şi de concurenţa existentă pe piaţa internaţională, fiecare bancă naţională fiind obligată să-şi constituie un stoc corespunzător de aur şi devize cu care să sprijine cursul bancnotelor sale, dacă acestea sunt legal negociabile. Deţinând monopolul punerii în circulaţie a semnelor monetare, banca de emisiune are o contribuţie esenţială, alături de celelalte tipuri de bănci, la crearea monedei de cont. După cum s-a menţionat, cu prilejul prezentării bilanţului băncii centrale, emisiunea bancnotelor nu ar fi posibilă fără existenţa prealabilă a monedei de cont. Astfel, banca de emisiune contribuie la crearea monedei scripturale prin refinanţarea băncilor comerciale şi a celorlalte instituţii de credit cu ajutorul rescontului, efectuarea unor operaţiuni pe piaţa financiară, concretizate în cumpărarea sau vânzarea unor titluri ale împrumuturilor de stat şi prin acordarea unor credite direct întreprinderilor. Deci, banca de emisiune, are puterea de a ajuta sau nu celelalte bănci, furnizându-le resursele de care au nevoie. Recurgerea la rescontul cambiilor, la împrumuturi sau la alte mecanisme de finanţare, exprimă tocmai această necesitate de a solicita ajutorul financiar al băncii centrale, fapt ce creează la dispoziţia acesteia o serie de pârghii de control asupra politicii de emisiune promovată de întregul aparat bancar. Se are în vedere că emisiunea măreşte masa monetară ce se sedimentează în arterele circulaţiei şi deci influenţează activitatea economică. Problema de fond care se pune în acest domeniu constă în dimensionarea emisiunii în funcţie de nevoile circulaţiei, în scopul menţinerii permanente a echilibrului monetar. În legătură cu realizarea acestui deziderat au apărut şi s-au cristalizat două curente de gândire monetară: curentul liberalist şi cel etatist. Principiul liberalist, respectiv al desfăşurării emisiunii în afara orcăror restricţii, s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea în Anglia fiind promovat de Şcoala Bancară şi având ca reprezentant principal pe Tooke. La rândul său, principiul etatist, constând în controlul statului asupra

221

emisiunii efectuată de banca centrală, a fost susţinut de Şcoala monetară, având ca reprezentant de marcă pe David Ricardo. Disputa nu are numai o semnificaţie istorică deoarece şi în prezent există susţinători atât ai principiului asigurării spontane a lichidităţii economiei, cât şi ai controlului emisiunii, iar, în practică, mecanismele emisiunii sunt parţial contractuale şi parţial administrative.

11.2 Rolul băncilor comerciale în creaţia monetară Prin operatiunile pe care le efectuează, respectiv scontarea cambiilor, acordarea

de împrumuturi în cont, cumpărarea de devize, metale preţioase, bunuri mobile şi imobile, băncile comerciale şi instituţiile speciale de credit participă alături de banca centrală la crearea monedei de cont. Prin operaţiunile efectuate, băncile obţin un anumit titlu de creanţă sau de proprietate care, fiind un element patrimonial activ, figurează în partea stângă a bilanţului. Pe baza acestei majorări a activului, băncile emit o creanţă asupra lor însăşi, moneda de cont, pe care o pun sub formă de disponibil în cont la dispoziţia clienţilor pentru diverse genuri de plăţi. Această creanţă asupra lor însăşi are pentru bănci caracterul unui element patrimonial pasiv, figurând în partea dreaptă a bilanţului. Prin crearea paralelă de posturi egale de activ şi pasiv, echilibrul formal al patrimoniului băncii este în permanenţă respectat. Retragerea monedei de cont din circulaţie are loc prin operaţiuni inverse celor menţionate, adică atunci când băncile vând diverse genuri de bunuri, când cedează contra cost devize, când se răscumpără de către debitori, la scadenţă, cambiile primite la scont, când se rambursează avansurile în cont.

Deci, spre deosebire de emisiunea semnelor monetare, crearea monedei de cont nu constituie monopolul unei singure bănci. Aceasta se realizează de către orice bancă, prin intermediul operaţiunilor sale cu utilizatorii de monedă – clienţi ai săi. Relaţiile de plăţi dintre utilizatorii de monedă se desfăşoară prin intermediul băncii şi un interes deosebit prezintă nu repartiţia angajamentelor băncii între aceştia, respectiv variaţiile soldurilor creditoare ale conturilor clienţilor ce se compensează reciproc, ci doar valoarea totală a acestor angajamente, adică totalul pasivului băncii. Puterea de a crea monedă aparţine exclusiv băncii, căci datorită poziţiei sale speciale de purtător al conturilor clienţilor, ea poate emite şi contabiliza în aceste conturi creanţe asupra sa înşăşi care nu-i sunt opuse de clienţi, ci sunt folosite de aceştia, pe un timp îndefinit, ca mijloace de plată. Iniţiativa creării de monedă aparţine, însă, deopotrivă, băncii şi clienţilor săi, pentru că cedarea către bancă a unui activ nemonetar şi monetizarea lui este rezultatul unui acord de voinţă între clientul care oferă o cambie, o anumită deviză etc., şi banca ce acceptă un asemenea activ.

În concluzie, moneda de cont este creată prin monetarizarea unor active nemonetare. În timp ce monetizarea unor drepturi reale conduce la o creaţie definitivă de monedă, monetizarea unor drepturi personale determină o creaţie temporară de monedă, deoarece stingerea creanţei echivalează cu retragerea din circulaţie a unei

222

cantităţi egale de monedă. Această deosebire este însă numai relativă, deoarece în realitate existenţa unui decalaj permanent între împrumuturile acordate in fiecare monent de bancă şi împrumuturile ce i se rambursează în fiecare moment-decalaj determinat de nevoile sporite de credit ale clienţilor, antrenează per sold o creaţie definitivă de monedă. Ca atare, băncile apar ca un agent care transformă în monedă valorile preexistente în economie, valori care sunt cedate băncilor sub un titlu sau altul, iar moneda apare ca o creanţă asupra acestor valori. Această transformare a valorilor economice în creanţe monetare nu este limitată obiectiv decât de masa totală a valorilor susceptibile de a fi schimbate şi subiectiv, de reglementările juridice în vigoare la un moment dat. În lipsa unor asemenea reglementări care, de regulă, interzic băncilor să obţină participaţii la firmele industriale pe seama resurselor monetare, aparatul bancar ar putea transforma în monedă întreaga avuţie naţională, pentru simplul motiv că el creează moneda pentru a o cumpăra.

Moneda de cont emisă de fiecare bancă în parte este utilizată de clienţii săi, de regulă, în chiar această formă pentru plăţi prin virament. În cazul în care viramentul se efectuează între clienţii aceleiaşi bănci se modifică doar structura pasivului bilanţului băncii, adică situaţia soldurilor creditoare ale conturilor clienţilor, fără să fie afectată valoarea totală a pasivului. Altfel spus, utilizarea monedei de cont în cadrul propriului circuit monetar al băncii modifică doar repartizarea lichidităţilor între diferiţi clienţi, fără să afecteze cu ceva masa totală a lichidităţii. În situaţia când viramentul se efectuează între clienţii unor bănci diferite, moneda de cont emisă de o bancă se transformă, prin intermediul conturilor de corespondenţă interbancară, în monedă de cont a altei bănci. Se produce, în acest fel, o interconectare a circuitelor bancare, o transformare a creanţelor şi obligaţiilor clienţilor în creanţe şi obligaţii reciproce ale băncilor care-i deservesc. Condiţia esenţială a funcţionării normale a aparatului bancar este compensarea acestor creanţe şi obligaţii reciproce, deoarece imposibilitatea pentru o bancă de a-şi stinge obligaţiile faţă de băncile corespondente, prin compensare cu creanţele pe care le are asupra acestora născute din ordinele de plată date în favoarea clienţilor săi, presupune cedarea de cambii, devize etc., ceea ce crează pericolul falimentului. Existenţa unei pluralităţi de bănci, aflate în raporturi de concurenţă cu spectrul falimentului rezultat din aceste raporturi, crează o limită obiectivă a emisiunii monedei de cont. Pe de o parte, fiecare bancă este interesată să-şi lărgească sfera clientelei, să-şi amplifice propriul circuit monetar, să emită suficientă monedă de cont proprie, încercând să modifice astfel în favoarea sa structura masei monetare scripturale totale, pentru că altfel nu se poate încasa dobânda aferentă creditelor pe care le-ar fi putut acorda. Pe de altă parte, concurenţa celorlalte bănci determină fiecare bancă să promoveze o politică de emisiune şi, implicit de creditare, prudentă, limitată.

În concluzie, deşi băncile comerciale au o anumită putere autonomă de a crea monedă scripturală, această putere este fără îndoială, limitată. Expresia cantitativă a acestei limitări este dată de aşa-numitul multiplicator al creditului care, în esenţă,

223

ilustrează creşterea mai rapidă a masei monetare în circulaţie decât creditul acordat de bănci ca urmare a faptului că dintr-un credit iniţial angajat de la o bancă, clientul poate să efectueze o depunere la o altă bancă, care acordă un nou credit, pe baza căruia se formează o nouă depunere, ciclul putându-se repeta. Expresia de calcul a acestuia poate fi scrisă astfel:

K = 1/ (r+b-r.b),unde K = multiplicatorul creditului; r = proporţia rezervelor lichide pe care băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate trebuie să le deţină în cont la banca de emisiune; b = proporţia în care se repartizează masa monetară totală între bancnote şi moneda de cont;

O valoare superioară a lui K exprimă faptul că băncile comerciale şi instituţiile de credit specializate dispun de o creaţie monetară potenţială ale cărei variaţii sunt multipli ai variaţiei lichidităţii lor. Dacă, existenţa sa este determinată de funcţionarea principiului depunerile la bănci fac creditul acestora, iar creditul acordat de bănci face depunerile, acţiunea sa relevă că, deşi posibil, controlul efectuat de banca centrală asupra emisiunii monedei de cont de către celelalte bănci, îndeosebi de cele comerciale, este limitat.

11.3 Rolul tezaurului în creaţia monetară

Alături de bănci, tezaurul public are o contribuţie deosebită în organizarea emisiunii monetare. În primul rând, în majoritatea ţărilor, Ministerul Finanţelor deţine monopolul baterii şi punerii în circulaţie a monedelor divizionare. Întrucât, valoarea întruchipată de aceste monede nu este determinată de valoarea metalului din care sunt confecţionate, ci de valoarea cu care au fost investite de emitent, baterea lor liberă ar putea avea grave urmări pentru sistemul bănesc. Astfel se explică necesitatea monopolizării de către tezaur a emisiunii monedei divizionare.

Din baterea monedelor fără valoare integrală, statul realizează un venit egal cu diferenţa dintre valoarea nominală a acestora şi valoarea lor reală, respectiv a cantităţii de metal pe care o conţin.

În al doilea rând, statul pune în circulaţie, în baza operaţiunilor de credit public, moneda de hârtie. Moneda de hârtie poate fi creată fie prin împrumuturi cu caracter neproductiv pe care statul le contractează la banca de emisiune, fie prin emiterea directă de către stat a unor semne monetare, este adevărat imperfecte, cum ar fi: bonurile de tezaur, certificatele de plată, obligaţiunile de stat pe termen scurt. Retragerea din circulaţie a monedei de hârtie se realizează, de regulă, prin rambursarea de către stat a creditului public care a stat la baza emisiunii ei.

224

În al treilea rând, tezaurul public are o contribuţie importantă la emisiunea monedei de cont. Astfel, majoritatea împrumuturilor de care statul beneficiază de la banca de emisiune sau de la alte categorii de bănci sunt utilizate pentru stingerea unor obligaţii publice prin intermediul viramentului. Politica promovată de majoritatea guvernelor, în condiţiile unor bugete deficitare, determină creşterea continuă a rolului deţinut de tezaurul public în creaţia monedei scripturale.

11.4 Creaţia monetară şi lichiditatea economiei

Creaţia monetară este, în baza celor analizate, în primul rând, o emisiune de monedă scripturală datorată intermediarilor monetari. Banca centrală îşi exercită rolul său în acest proces, mai ales prin recreditarea sistemului bancar şi a tezaurului. Pe de altă parte, prin instrumentele şi tehnicile de politică monetară, banca centrală controlează indirect procesul de creaţie monetară, fără să stânjenească, prin acţiunile sale, finanţele publice şi ansamblul economiei.

De fapt, diferitele circuite ale creaţiei monetare sunt interdependente, ca un sistem de vase comunicante, problemele repercurtându-se, de la unul la altul. Astfel, băncile subscriu la emisiunile de bonuri de tezaur sau cumpărând titlurile prezentate de clienţi, iar banca centrală le asigură recreditarea. Pe de altă parte, tezaurul recurge la avansuri la banca de emisiune, obţinând astfel credite şi provocând o creaţie indirectă de monedă. În sfârşit, întreprinderile sau persoanele particulare atunci când solicită credite, atunci când prezintă efecte de comerţ la scont, incită sistemul bancar şi banca centrală la rescont sau preluare în pensiune şi, deci, la creaţia monetară.

În concluzie, creaţia monetară se orientează către satisfacerea nevoilor de mijloace de plată ale economiei naţionale şi deci urmăreşte să asigure lichiditatea ei.

Potrivit concepţiei monetariste care, în ultimul timp, orientează şi măsurile de politică monetară, în multe din ţările dezvoltate conceptul lichidităţii globale adoptat vizează un cadru mai larg având în vedere dimensiunea M3 a masei monetare. În acest cadru lichiditatea economiei (LE) este dată de relaţia:

LE = M3 / CNB,

unde : CNB - cheltuiala naţională brută, apreciată mai semnificativă ca PIB, deoarece ţine seama şi de comerţul exterior, reflectând mai veridic necesităţile de monedă ale economiei.

După cum s-a mai precizat, componenta M3 a masei monetare cuprinde qvasimoneda, depozitele de la casele de economii şi bonurile de tezaur, adică include şi economiile foarte lichide susceptibile de a alimenta rapid cererea în momente de criză. O asemenea viziune pune în lumină necesitatea de a considera integral posibilităţile economiei de a-şi procura mijloace de plată, de a se finanţa. Au fost în

225

acest context reconsiderate o serie de opinii în legătură cu evoluţia fenomenelor monetare şi fundamentarea deciziilor de politică economică.

Astfel, Raportul Radcliffe şi analizele lui Gurley şi Shaw au pus în lumină posibilităţile de finanţare care există în afara monedei propriu-zise şi în special, posibilităţile de a substitui moneda cu active relativ lichide.

În acest cadru, se afirmă că alături de o finanţare internă realizată de agenţii economici prin autofinanţare, există o finanţare externă care se realizează prin solicitări adresate intermediarilor financiari, statului, sau chiar străinătăţii.

Finanţarea externă poate fi o finanţare directă, atunci când investitorii se împrumută de la deţinătorii de disponibilităţi însişi, emiţând un titlu primar, adică o obligaţiune, reducând astfel lichiditatea creditorului.

Totodată, poate fi o finanţare indirectă, atunci când un intermediar financiar se interpune între deţinătorii de disponibilităţi şi cel care se împrumută. Intermediarul preia titlul primar, obligaţiunea emisă de debitor şi emite în contrapartidă un drept, reprezentând un titlu indirect, de pildă un libret de economii ce revine împrumutătorului.

Această datorie indirectă, depozitul la vedere pe libret de economii, nu reduce, de fapt, lichiditatea împrumutătorului. Ea nu constituie un instrument de plată decât dacă emitentul este un intermediar monetar, dar în toate cazurile, intermediarul asigură o concordanţă între dorinţele împrumutătorului şi împrumutatului, dezvoltând astfel colectarea economiilor şi servind, în principiu, interesele emitenţilor.

Diferenţele dintre cele două categorii de datorii sunt totuşi pentru intermediari atenuate prin posibilitatea de a mobiliza pe piaţă o datorie directă şi prin faptul că datoriile indirecte sunt foarte stabile şi nu au adesea, decât o lichiditate potenţială şi, deci, este foarte puţin probabil ca în situaţii normale ele să se transforme în qvasimonedă.

Intermediarii monetari înfăptuiesc o majorare a posibilităţilor de finanţare într-o economie dată. Această majorare nu poate fi firesc, infinită, în măsura în care intermediarul, ca orice agent economic, trebuie să realizeze o optimizare a plasamentelor de credite pentru a obţine rezultate bune în administrarea patrimoniului, în condiţii de risc minim. Dincolo de grija pentru sine pe care trebuie să o aibă fiecare intermediar sau agent economic, autorităţile monetare, potrivit atribuţiilor lor statuate prin lege, trebuie să supravegheze activitatea şi conduita acestora, nu numai cu privire la creaţia monetară, ci şi cu privire la ansamblul posibilităţilor de finanţare a economiei, în cadrul instrumentelor şi tehnicilor, politicilor monetare.

226

Teste grilă

1. Emisiunea semnelor monetare se realizează de emitenţi autorizaţi. Dintre cei menţionaţi, vă rugăm să îi precizaţi pe cei reali:

a) băncile comerciale;b) casele de economii;c) băncile de emisiune;d) băncile de afaceri;e) Ministerul Finanţelor.

2. Posibilităţile băncilor de emisiune de a alimenta economia cu lichidăţile necesare sunt limitate de o serie de reglementări care, printre altele, precizează:

a) plafonul emisiunii;b) cursul de schimb al monedei naţionale;c) nivelul taxei scontului;d) mărimea datoriei publice;e) volumul rezervelor pe care banca centrală trebuie să le deţină.

3. Principiul etatist, constând în controlul statului asupra emisiunii efectuată de banca centrală, a avut drept reprezentanţi de marcă economiştii:

a) A. Smith;b) K. Brunner;c) M. Friedman;d) E. James;e) D. Ricardo.

4. Spre deosebire de emisiunea semnelor monetare, crearea monedei de cont constituie:

a) monopolul unei singure bănci;b) monopolul băncilor comerciale;c) numai dreptul băncilor de emisiune;d) monopolul tezaurului;e) apanajul oricărei bănci, prin intermediul operaţiunilor sale cu utilizatorii de

monedă, clienţi ai săi.5. Iniţiativa creării de monedă aparţine:

a) numai băncilor;b) exclusiv clienţilor băncilor;c) deopotrivă băncilor şi clienţilor lor;d) exclusiv organismelor financiare internaţionale;e) numai băncilor străine.

6. Condiţia esenţială a funcţionării normale a aparatului bancar este:a) compensarea, în fiecare moment a creanţelor şi obligaţiilor reciproce;b) ţinerea sub control a ratei inflaţiei;c) stabilitatea cursului de schimb;

227

d) asigurarea unei dobânzi real pozitive;e) controlul datoriei publice.

7. Existenţa unei pluralităţi de bănci, aflate în raporturi de concurenţă, cu spectrul falimentului rezultate din aceste raporturi, implică:

a) limitarea emisiunii monedei de cont la nevoile obiective ale economiei;b) liberalizarea emisiunii monedei de cont;c) eliminarea oricăror restricţii în procesul emisiunii monedei de cont;d) controlul strict al emisiunii semnelor monetare în vederea adaptării

nivelului volumului acestora la nevoile economiei;e) eliminarea controlului efectuat de banca centrală asupra emisiunii monedei

de cont ale celorlalte bănci.8. Tezaurul public deţine monopolul, în majoritatea ţărilor, în crearea următoarelor forme ale monedei:

a) monedei de cont;b) bancnotei;c) monedei de hârtie;d) activelor financiare;e) monedei divizionare.

9. Creaţia monetară are, în primul rând, o semnificaţie deosebită în crearea:a) monedei divizionare;b) bancnotelor;c) monedei scripturale;d) monedei de hârtie;e) activelor financiare.

10. Atât Raportul Radcliffe cât şi analizele lui Gurley şi Shaw, au reliefat îndeosebi următoarele aspecte:

a) posibilităţile de finanţare care există în afara monedei propriu-zise;b) posibilităţile de a substitui moneda cu active relativ lichide;c) factorii care au determinat instabilitatea cursurilor de schimb;d) cauzele care au condus la abandonarea dobânzilor fixe;e) necesitatea restructurării sistemelor monetare contemporane.

228

Capitolul 12

INSTRUMENTELE POLITICII MONETARE

12.1 Taxa scontului

Manevrarea taxei de scont constituie, în cadrul economiei de piaţă, unul dintre instrumentele principale ale politicii monetare şi de credit. Având în vedere poziţia deosebită pe care o ocupă banca de emisiune în cadrul aparatului bancar, taxa de rescont percepută de ea constituie principala componentă a taxei de scont încasată de băncile comerciale şi deci, principala pârghie pentru ieftinirea sau scumpirea creditului şi, prin extensie, pentru dilatarea sau contractarea masei monetare în circulaţie. Când banca de emisiune reduce taxa de rescont, băncile comerciale pot şi ele să reducă taxa de scont, fenomen ce conduce la ieftinirea creditului, la sporirea masei monetare în circulaţie şi, în principiu, la intensificarea activităţii economice. Invers, dacă banca de emisiune majorează taxa de rescont, nivelul general al dobânzilor creşte, masa monetară în circulaţie se reduce, iar activitatea economică se restrânge.

Implicit, manevrarea taxei de scont acţionează şi asupra balanţei de plăţi externe. Astfel, scăderea taxei scontului conduce la emigrarea capitalurilor străine şi lasă înviorarea economiei numai pe seama capitalurilor interne. Dimpotrivă, majorarea taxei de scont concură la atragerea în ţară a capitalurilor străine. Asemenea efecte ale manevrării taxei de scont asupra afluxului şi refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la acest instrument în scopul echilibrării balanţei de plăţi externe.

Manevrarea taxei de scont continuă să fie utilizată şi în zilele noastre ca mijloc de influenţare a economiei, de combatere a inflaţiei şi de influenţare a balanţei de plăţi externe, însă eficacitatea sa nu mai este considerată certă, cum se aprecia în secolul trecut. În prezent, aparatul bancar dispune de suficiente fonduri, precum şi de numeroase căi de a le procura, încât nu mai depinde în mod hotărâtor de refinanţarea efectuată de banca de emisiune. Abundenţa capitalurilor, caracteristică perioadei actuale, conduce la desprinderea marilor întreprinderi de piaţa propriu-zisă a creditului, acestea dispunând de capitaluri proprii suficiente sau fiind finanţate de societăţi sau bănci proprii, cointeresate, şi în relaţiile cu care nu are importanţă variaţia momentană a dobânzii. Totodată, înfăptuirea investiţiilor, implicând angrenarea capitalurilor pe termen lung, este orientată de alte criterii pe care le au în vedere investitorii, aceştia fiind mai puţin influenţaţi de conjunctura momentană pe care taxa scontului o poate determina. Chiar pe piaţa capitalurilor aflate sub acţiunea taxei scontului, efectele aşteptate prin manevrarea acesteia se exercită adeseori cu întârziere, partenerii continuând să practice nivelurile de dobânzi anterioare,

229

îndeosebi atunci când au angajamente sau previziuni proprii asupra evoluţiei conjuncturii.

12.2 Sistemul rezervelor minime obligatorii

Sistemul rezervelor minime obligatorii instituit din grija de a asigura o lichiditate minimală, constă din obligaţia băncilor care constituie depozite să consemneze în conturile lor deschise la banca de emisiune, o sumă dimensionată, de regulă, sub formă de cotă procentuală.

O asemenea obligaţie creează băncilor, aşa cum reiese din modelul prezentat, o situaţie deosebită.

A Banca de depozit P A Banca de depozit PCredit pe termen scurt

100.000

Depozite la vedere100.000

Depozit la banca de emisiune

20.000

Depozite la vedere

100.000Credite pe termen scurt

80.000a b

Pe de o parte, prin constituirea unei rezerve minime, de pildă de 20% (cazul b), posibilitatea de acordare a creditelor se reduce în raport cu limita superioară posibilă (cazul a), cu scăderea corespunzătoare a profitului realizat din dobânzi. Pe de altă parte, solicitările depunătorilor, fie pentru a efectua plăţi în numerar, fie pentru dispunerea de plăţi în contul terţilor, prin intermediul altor banci, vor fi promt satisfăcute pe seama depozitelor, pe care însăşi banca respectivă le are la banca centrală. Astfel, fiecare bancă are o lichiditate minimă asigurată.

Totodată, sistemul rezervelor minime obligatorii îndeplineşte o funcţie importantă în cadrul economiei contemporane ca instrument al politicii monetare şi de credit. Aşa cum s-a precizat, rezerva minimă obligatorie, potrivit dimensiunilor sale, determină un anumit raport între volumul depozitelor şi volumul creditului ce se poate acorda, în baza acestora, ca resurse de creditare. Astfel, faţă de situaţia anterioară (cazul b), creşterea rezervei minime conduce la restrângerea posibilităţilor de acordare de credite de către bănci (cazul c), în timp ce reducerea rezervei minime are ca efect creşterea posibilităţii de creditare (cazul d).

230

A Banca de depozit P A Banca de depozit PDepozit la banca de emisiune

25.000

Depozite la vedere100.000

Depozit la banca de emisiune

10.000

Depozite la vedere

100.000

Credite pe termen scurt

75.000

Credite pe termen scurt

90.000(c) (d)

Sistemul rezervelor minime constituie astfel una din măsurile guvernamentale, care, în raport de interesele conjuncturale, pot fi utilizate, fie pentru creşterea volumului creditului acordat în economie, determinând astfel intensificarea activităţii, fie pentru scăderea volumului creditelor acordate economiei şi atenuarea dezvoltării activităţii.

Sistemul rezervelor minime are în perioada postbelică o largă aplicabilitate în majoritatea ţărilor dezvoltate, constituind unul din cele mai utilizate şi eficiente instrumente ale politicii monetare şi de credit. O analiză aprofundată a aşezării şi modului de acţionare a acestuia ne orientează mai precis asupra posibilităţilor sale.

Astfel, practica cunoaşte diferenţieri cu privire la structura depozitelor cuprinse în calcul. În unele ţări, ca de pildă în SUA şi Canada, se cuprind în baza de calcul numai depozitele la vedere, respectiv agregatele monetare în sens restrâns. În alte ţări, ca de exemplu în Franţa, Germania şi Spania sunt luate în considerare agregatele monetare în sens larg, adică qvasitotalitatea exigibilităţilor.

De asemenea, există diferenţieri în ceea ce priveşte modul de calcul. În unele ţări, depozitele sunt considerate în sumă efectivă, iar în altele se au în vedere numai variaţiile de la un nivel la altul.

În ceea ce priveşte cuantumul rezervei, acesta poate fi unic, ca de pildă în Spania, sau diferenţiat după gradul de exigibilitate, ca în Franţa, Germania, Japonia, Canada, unde ratele sunt eşalonate în funcţie de scadenţa depozitelor.

În legătură cu remunerarea rezervelor formate se utilizează procedee diferite. Foarte frecvent, în multe ţări rezervele nu sunt remunerate. În alte ţări, o parte a rezervelor este remunerată avându-se în vedere obligaţia băncilor centrale de a folosi aceste rezerve pentru creditarea statului. Soluţiile adoptate tind să egaleze efectele, asociind o anumită rată mai ridicată care se remunerează cu o alta mai redusă care nu se remunerează. În ansamblul său, sistemul rezervei minime obligatorii influenţează asupra costurilor bancare, acţionând prin intermediul rezervelor mai puţin remunerate, în sensul de a determina optimizarea activelor în funcţie de aceste condiţii date.

Dincolo de obiectivul principal de a permite băncilor centrale de a acţiona asupra creaţiei monetare prin influenţarea comportamentului în creditare al băncilor,

231

sistemul rezervei minime este utilizat şi în alte domenii. De pildă, prin modificarea coeficienţilor de rezervă pentru depozitele băncilor străine se poate exercita controlul asupra mişcării capitalurilor flotante şi respectiv, operaţiunilor cu străinătatea şi nivelului rezervei valutare.

12.3 Operaţiile de open market

Operaţiile de open market constau în cumpărarea şi vânzarea de titluri, îndeosebi a celor emise de tezaurul public, pe piaţa monetară de către banca de emisiune. În perioadele de stagnare economică, banca de emisiune cumpără titluri, punând, în acest fel, monedă în circulaţie. Piaţa fiind alimentată cu fonduri, lichiditatea băncilor creşte şi, deci, se majorează volumul creditelor acordate. Invers, când presiunile inflaţioniste sunt puternice şi se pune problema frânării ritmului neadecvat al creşterii economice, banca de emisiune vinde titluri pe piaţă şi astfel retrage din circulaţie masa monetară care reprezintă contravaloarea lor. În acest mod, băncile înregistrează o reducere a lichidităţii şi, în consecinţă, îşi restrâng activitatea de creditare.

Participarea băncii de emisiune la negocierile de piaţă privind achiziţia şi vânzarea unor titluri ale împrumuturilor de stat este mult mai complexă, constituind în majoritatea ţărilor dezvoltate una din modalităţile de înfăptuire a politicii monetare şi de credit. Pe de o parte, prin intervenţia băncii de emisiune pe piaţa liberă se creează premisele pentru menţinerea unor cursuri stabile ale titlurilor de credit public. Dată fiind amplitudinea emisiunii de hârtii de valoare, statul este interesat în asigurarea unei pieţe stabile, sigure a titlurilor de credit, care să impună încredere celor care le deţin. Pe de altă parte, participarea băncii de emisiune la operaţiile ce au loc pe piaţa liberă determină o redistribuire, diferită prin efectele sale, între banca de emisiune şi alte bănci. În bilanţurile centralizate ale băncilor, efectele generate de aceste operaţii se reflectă astfel: a) situaţia iniţială

A Banca de emisiune P A Banca de depozit PTitluri de stat

1.000Emisiune

3.000Credite pentru stat

300Depozite la vedere

1.000Credite acordate economiei

700

232

b) cumpărare de titluri de către banca de emisiuneA Banca de emisiune P A Banca de depozit PTitluri de stat

1.100Emisiune

3.100Credite pentru stat

200Depozite la vedere

1.000Credite acordate economiei

800

c) vânzarea de titluri de către banca de emisiuneA Banca de emisiune P A Banca de depozit PTitluri de stat

900Emisiune

2.900Credite pentru stat

400Depozite la vedere

1.000Credite acordate economiei

600

Cumpărarea titlurilor de către banca de emisiune (b) determină creşterea emisiunii şi creează o eliberare egală a plasamentelor băncilor, fapt ce poate conduce la sporirea volumului creditelor acordate economiei. Dimpotrivă, vânzarea titlurilor de către banca de emisiune (c), implică retragerea din circulaţie a banilor şi determină restrângerea posibilităţilor celorlalte bănci de a acorda credite economiei, datorită creşterii plasamentelor în titluri.

Decurgând din conceptele keynesiste şi considerate şi de monetarişti, îndeosebi Milton Friedman, ca singura modalitate accesibilă şi eficientă, intervenţia băncii de emisiune pe piaţa liberă se confruntă, în prezent, cu o serie de limite şi contradicţii. Dimensiunile considerabile ale datoriei publice, perpetuarea bugetelor deficitare, acţionând în sensul unic al creşterii volumului pieţei efectelor publice, sunt factori care diminuează rolul regulator al operaţiunilor de open-market asupra capacităţii de creditare a băncilor şi a masei băneşti în circulaţie.

12.4 Reglementările bancare

Reglementările, ca forme de intervenţie directă a autorităţilor bancare în desfăşurarea activităţii băncilor, îşi au originea în consecinţele crizei economice mondiale din anii 1929-1933, care după cum se ştie, a sancţionat drastic lipsa de lichiditate a băncilor. Reflectând concluziile acestei experienţe, reglementările bancare au stabilit principii ce s-au menţinut în vigoare timp de câteva decenii. Potrivit acestor principii, concurenţa interbancară este strict limitată prin

233

reglementarea dobânzilor creditoare decurgând din depozite bancare sau cuvenite deţinătorilor de titluri financiare utilizate pentru plasarea economiilor.

Demn de menţionat este că asemenea principii de organizare bancară erau expresia aplicării teoriei keynesiste a cărei teză principală era rolul major al dobânzii în asigurarea echilibrului circulaţiei monetare şi a celui economic general. Întrucât, potrivit acestei teorii, general acceptate, dobânda, respectiv dirijarea ei, era cheia de boltă a politicii economice şi celelalte componente ale politicii bancare erau concepute în cadrul unor stricte reglementări corelate de susţinere.

În această lumină au fost cristalizate politicile care, prin norme cu acţiune directă, au stabilit comportamente pentru bănci privind volumul lichidităţilor sau o anume utilizare predeterminată a activelor bancare. Dintre acestea, mai semnificative, pot fi menţionate: a) plafonul efectelor publice, prin care se stabilea o destinaţie obligatorie ce trebuia dată resurselor rezultate din creşterea depozitelor. Prin acest instrument se asigură un plasament obligatoriu, în active bancare, a bonurilor de tezaur, fapt ce uşura plasarea acestor titluri şi creditarea statului. Evident, se asigura pe această cale şi un anumit grad de lichiditate bancară; b) coeficientul de reţinere, stabilea obligaţia băncilor de a păstra un portofoliu minim din efectele pe termen mijlociu, obligaţie ce restrângea pentru bănci posibilitatea de a le resconta şi creea necesitatea de a le acoperi din alte resurse; c) încadrarea creditului, care reprezintă o restricţie automată a progresiei creditului distribuit de bănci. În acest cadru, se stabilea pentru fiecare bancă, respectiv pentru fiecare categorie de credit o limită, limită care se determină prin aplicarea unui procent asupra angajamentelor totale. Creditele supuse acestei reglementări au fost cele pe termen mijlociu. Încălcarea, respectiv depăşirea cadrului stabilit, avea consecinţe costisitoare pentru bănci, deoarece le obliga să constituie, într-o proporţie progresivă, rezerve neremunerate la banca de emisiune; d) un alt obiectiv al reglementărilor creditului, în sensul îngrădirii sale, l-a costituit creditul de consum. În acest domeniu, potenţialul de credit a fost instrumentul utilizat, acesta fiind stabilit ca un indice de ponderare a fondurilor proprii. De pildă, în Franţa, potenţialul de credit pentru creditele de consum era dat de produsul dintre fondurile proprii ale băncilor şi cifra 9. e) unor reglementări de îngrădire au fost supuse şi creditele personale. Astfel, autorităţile monetare au încercat să controleze aceste credite, fie prin limitarea duratei maxime, fie prin stabilirea unui plafon maxim global.

În timp, reglementările bancare – acţionând ca restricţii cantitative şi deopotrivă ca sancţiuni în termeni de costuri – au avut influenţe negative în următoarele direcţii:- limitării activităţii băncilor;- împiedicării angajării tuturor resurselor existente în depozite bancare, generând impulsul de migrare a capitalurilor;

234

- avantajării marilor întreprinderi, apreciate a fi generatoare de riscuri reduse. Pe acest fundal, considerat de specialişti propice, s-au născut dereglementările

financiare şi bancare la sfârşitul deceniului 8 şi începutul deceniului 9. Ele nu s-au concretizat într-o dezorganizare a activităţii bancare ci, mai ales, în instaurarea unui cadru mai simplu, mai adaptat condiţiilor contemporane. Cauzele esenţiale care le-au generat pot fi sintetizate astfel : a) dinamismul care a caracterizat pieţele financiare. Deficitul bugetar al S.U.A.,dar şi al altor state, a făcut să crească cererea de capital pe toate pieţele naţionale şi internaţionale; b) creşterea accentuată şi, mai ales, instabilitatea dobânzilor şi cursurilor valutare, care au generat incertitudini pe pieţele financiare; c) mutaţiile tehnologice, care au contribuit la mondializarea pieţelor de capital, permiţând atât difuzarea informaţiei cât şi a transferului pe diferitele pieţe financiare;

În funcţie de aceste cauze, dereglementările au vizat mai multe obiective. În primul rând, condiţiile de preţ ale diferitelor servicii bancare au fost dereglementate. Astfel, în S.U.A. a fost liberalizată activitatea bancară privind nivelul dobânzilor atât la resurse cât şi pentru creditele acordate, creându-se condiţia participării neângrădite la pieţele de capital. În acelaşi sens s-a acţionat prin remunerarea depozitelor la vedere cu dobânzi de un nivel apropiat de nivelul pieţei monetare.

În al doilea rând, s-au produs unele dereglementări care afectează băncile şi modifică structura operaţiilor bancare, fenomene care, ivite din necesitate, se pare că s-au instalat, cu perspective, în viaţa economică şi financiară actuală. Este vorba de dezvoltarea fără precedent a certificatelor de depozit emise de întreprinderi, bănci şi societăţi financiare. În acest context, piaţa resurselor se îngustează şi se scumpeşte pentru bănci. Concomitent se diminuează şi piaţa creditorilor prin accentuarea fenomenului de titularizare a creanţelor. Transformarea creanţelor în titluri dispersează riscurile şi permite o mai facilă circulaţie şi administrare a creanţelor, dar, în acelaşi timp, modifică structura activelor bancare, reducând posibilitatea de acordare pentru creditele curente.

În al treilea rând, sunt semnificative mutaţiile în produsele financiare ale statului. Acesta îşi diversifică instrumentele de credit şi le majorează remunerarea, astfel că ele devin atrăgătoare şi pentru bănci.

Dereglementările bancare, diferite ca intensitate şi efect în diferitele ţări, au generat odată cu înlăturarea unor contradicţii, şi o serie de premise ale sporirii riscurilor lor. A apărut astfel necesitatea instituţionalizării unui nou cadru de reglementare bancară, atât în interiorul fiecărei ţări cât şi pe plan internaţional. Au fost legiferate, în acest context, noi norme prudenţiale. Scopul lor principal este de a proteja pe deponenţi şi a evita dezechilibrele bancare între resurse şi angajamente. De pildă, în Franţa normele noi instituite se referă la:- coeficientul fondurilor proprii şi resurselor permanente;- coeficientul lichidităţii potenţiale;

235

- norma Cooke.Coeficientul fondurilor proprii şi resurselor permanente stabileşte un raport

minim de 60% între resursele bancare mobilizate pe termen lung şi utilizarea lor. Scopul principal al acestor reglementări este limitarea creditării pe termen lung la resursele cu acelaşi caracter şi evitarea creditării pe termen lung pe seama creaţiei monetare.

Coeficientul lichidităţii potenţiale, ca modalitate de reglementare a lichidităţii, se determină prin raportul între lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor mai mari de o lună. Numărătorul cuprinde creditele cu o scadenţă mai mare de o lună şi alte active, mobilizate sau negociabile, ponderate după natura lor, în funcţie de gradul de lichiditate. Numitorul cuprinde pasivele la vedere sau exigibile pe termen scurt, ponderate după gradul lor de exigibilitate.

Norma Cooke, considerată ca o inovaţie în domeniul reglementării prudenţiale, obligă băncile să-şi asigure un raport minimal între fondurile proprii şi riscurile ponderate, după natura lor, astfel:- pe de o parte, să asigure un raport minim de 4% între sâmburele dur al fondurilor proprii (capital+rezerve) şi activul ponderat;- pe de altă parte, să asigure un raport minim de 8% între fondurile proprii considerate în sens larg şi activul ponderat.

Politica de creditare a băncilor este orientată, în lumina normelor analizate, cu luarea în considerare a riscurilor şi rentabilităţii. Cu toate acestea, controlul clasic asupra dobânzii şi creditului, prin politicile monetare şi de credit, îşi menţine rolul preponderent.

236

Teste grilă

1. Sistemul rezervelor minime obligatorii constă în:a) fondurile de rezervă constituite la banca de emisiune în vederea acoperirii

eventualelor pierderi;b) rezervele constituite de băncile specializate la banca de emisiune,

dimensionate ca procent din capitalul social;c) rezervele constituite la nivelul băncilor comerciale din profitul realizat;d) obligaţia băncilor care constituie depozite să consemneze în conturile lor,

deschise la banca de emisiune, o sumă dimensionată, de regulă, sub formă de cotă procentulă;

e) sumele consemnate de casele de economii la banca de emisiune, dimensionate ca procent din plasamentele efectuate.

2. Sistemul rezervelor minime obligatorii se individualizează, de la o ţară la alta, prin următoarele trăsături specifice:

a) structura depozitelor cuprinse în baza de calcul;b) remunerarea rezervelor constituite;c) stimulentele acordate băncilor care îşi constituie rezerve mai mari decât cele

convenite prin normele legale;d) coeficienţii de rezervă pentru depozitele băncilor străine;e) coeficienţii de rezervă pentru depozitele constituite de cooperativele de

credit.3. Operaţiile de open-market constau în:

a) cumpărarea şi vânzarea de titluri, pe piaţa monetară, de agenţii economici;b) cumpărarea şi vânzarea de titluri, pe piaţa monetară de nerezidenţi;c) cumpărarea şi vânzarea de titluri, îndeosebi a celor emise de tezaurul public

pe piaţa monetară de către banca de emisiune;d) vânzarea şi cumpărarea de titluri, pe piaţa monetară, de către populaţie.e) vânzarea şi cumpărarea de titluri, pe piaţa monetară, de trezoreria publică.

4. În perioadele de stagnare economică banca de emisiune intervine pe piaţa monetară prin una din următoarele operaţii:

a) vinde titluri emise de trezorerie;b) reduce taxa scontului;c) cumpără titluri emise de trezorerie;d) acordă noi credite agenţilor economici;e) retrage creditele acordate anterior băncilor comerciale.

5. În situaţiile când presiunile inflaţioniste sunt puternice şi se pune problema atenuării ritmului neadecvat al creşterii economice, banca de emisiune intervine pe piaţă prin:

a) cumpără titluri ale creditului public;b) vinde titluri ale creditului public;

237

c) acordă noi credite trezoreriei;d) micşorează taxa scontului;e) acordă noi credite investitorilor mici.

6. Decurgând din conceptele keynesiste şi considerată şi de monetarişti ca singura modalitate accesibilă şi eficientă, intervenţia băncii centrale pe piaţa liberă se confruntă cu o serie de limite şi contradicţii, printre care:

a) accelerarea ritmului creşterii economice;b) dimensiunile considerabile ale datoriei publice;c) perpetuarea bugetelor deficitare;d) reducerea drastică a ratei şomajului;e) scăparea de sub control a ratei inflaţiei.

7. Reglementările bancare, ca forme de intervenţie directă a autorităţilor monetare în desfăşurarea activităţii băncilor, s-au concretizat într-o serie de practici. Dintre cele enumerate vă rugăm să le alegeţi pe cele corecte:

a) stimularea micilor întreprizători;b) atenuarea ritmului creşterii economice;c) încadrarea creditului;d) protejarea întreprinderilor cu capital public;e) plafonul efectelor publice.

8. Potrivit reglementărilor bancare promovate în anii30 ai secolului XX, ca o replică la efectele generate de marea criză interbelică, au fost îngrădite posibilităţile de expansiune a următoarelor tipuri de credite:

a) creditul public;b) creditul de trezorerie;c) creditul de consum;d) creditul personal;e) creditul comercial.

9. Reglementările bancare - acţionând ca restricţii cantitative şi deopotrivă ca sancţiuni în termeni de costuri - au generat influenţe negative în următoarele direcţii:

a) avantajării micilor întreprizători;b) amplificării activităţilor bursiere;c) creşterii ratei inflaţiei;d) limitării activităţii băncilor;e) împiedicării angajării tuturor resurselor existente în depozitele bancare.

10. Dereglementările financiare şi bancare, instituite la sfârşitul deceniului 8 şi începutul deceniului 9 ale secolului XX, au vizat o serie de obiective pe care vă rugăm să le alegeţi dintre următoarele:

a) mondializarea pieţelor de capital;b) liberalizarea activităţii bancare, în special în sfera dobânzilor;

238

c) instituţionalizarea unui nou cadru de reglementare bancară atât în interiorul fiecărei ţări cât şi pe plan internaţional;

d) legiferarea unor noi norme prudenţiale;e) diversificarea produselor financiare ale statului.

239

Capitolul 13

ECHILIBRUL MONETAR ŞI INFLATIA

13.1. Conceptul de echilibru monetar

Echilibrul monetar este acea stare în care oferta şi cererea de monedă sunt egale, în care nu există nici inflaţie, nici deflaţie. Echilibrul monetar reprezintă, deci, punctul neutru între inflaţie şi deflaţie. Oferta de monedă constituie cantitatea de bani existentă în circulaţie, iar cererea de monedă cantitatea de monedă obiectiv necesară circulaţiei. În sistemele monetare bazate pe monedele cu valoare intrinsecă şi pe bancnotele liber convertibile în metalul monetar, cantitatea de bani în circulaţie se adapta spontan la necesităţile obiective ale economiei, iar abaterile ofertei de monedă faţă de cerere dobândind o intensitate sufcientă pentru a declanşa mecanismul de autoreglare, restabileau echilibrul perturbat. Dar, pe măsura trecerii la sistemele monetare bazate pe semnele băneşti neconvertibile, mecanismele de autoreglare a masei monetare în circulaţie au fost blocate. Excesul de bani în circulaţie nu mai poate fi resorbit, determinând creşterea preţurilor şi deprecierea banilor. Asigurarea echilibrului monetar, a egalităţii între cererea şi oferta de monedă vizează atât moneda activă, care îndeplineşte funcţiile de mijloc de circulaţie şi mijloc de plată, cât şi moneda inactivă, care temporar îndeplineşte funcţia de mijloc de tezaurizare sau acumulare. Pornind de la această necesitate s-au formulat mai multe expresii matematice ale acestuia, dintre care cea mai semnificativă, prin elementele pe care le ia în considerare, este cea formulată de economistul olandez Johann Koompans în următoarea structură:

C+S±ΔM=C+I+ΔL

Componenta C+S din stânga egalităţii reprezintă venitul dobândit într-o perioadă dată, C reflectând venitul ce va fi utilizat pentru consumaţie, iar S economiile. Componenta ΔM defineşte fluxul monetar, care este pozitiv atunci când are loc emisiunea de monedă, sau negativ atunci când se produce retragerea de monedă din circulaţie.

Componenta C din dreapta egalităţii reflectă utilizarea disponibilităţilor pentru cheltuieli de consumaţie, componenta I exprimă partea din venitul dobândit, utilizată pentru cheltuielile de investiţii, iar componenta ΔL defineşte nivelul lichidităţilor la particulari şi a depunerilor în cont ale întreprinderilor şi populaţiei. Egalitatea ofertă – cerere de monedă nu are un caracter static. Principalele schimbări în situaţia monetară rezidă fie din emisiunea suplimentară de monedă, fie

240

din activizarea depozitelor bancare, prin detezaurizare. Aceste fenomene au în mare măsură efecte similare. Astfel, în cazul unei emisiuni suplimentare de bani, toate celelalte condiţii rămânând neschimbate, ΔM>ΔL, deci, C+S+ΔM>C+I+ΔL. Se creează astfel o supraofertă de lichidităţi. Economia reacţionează fie printr-o sporire a depozitelor bancare (ΔL), fie printr-o sporire de cheltuieli de consumaţie şi investiţii (C+I). În primul caz, al creşterii depozitelor bancare, emisiunea monetară suplimentară fiind tezaurizată nu provoacă creşterea cheltuielilor, nu generează nici tensiune inflaţionistă. Dacă, dimpotrivă, cheltuielile pentru C+I cresc, nivelul cererii pentru bunuri şi servicii va creşte şi el, iar tensiunile inflaţioniste vor lipsi sau se vor manifesta, după cum economia este în măsură sau nu să asigure o ofertă corespunzătoare de bunuri de consum şi bunuri de investiţii. În cazul activizării depozitelor bancare şi, deci, a transformării, în proporţii sensibile, a monedei inactive în monedă activă, fenomen similar cu o emisiune suplimentară de monedă, efectele asupra stării monedei sunt dependente, aşa cum s-a mai arătat, de faptul dacă economia este sau nu aptă să asigure cantitatea suplimentară de bunuri de consum şi bunuri de investiţii. Dacă cererea bănească sporită pentru astfel de bunuri nu este însoţită de o sporire a producţiei pentru astfel de bunuri, apare o tensiune inflaţionistă sub forma tendinţei de creştere a preţurilor. Aşadar, dezechilibrele monetare au la origine nu numai o emisiune excesivă de monedă, ci şi o semnificativă activizare a depozitelor bancare, consecinţă a prezenţei unui climat psihologic inflaţionist de neîncredere în monedă, a fenomenului cunoscut şi sub denumirea de anticipări inflaţioniste.

În concluzie, asupra stării monedei influenţează decisiv atât o serie de factori reali din economie, cum ar fi nivelul emisiunii suplimentare de monedă, evoluţia veniturilor, a cheltuielilor de consumaţie, a celor de investiţii cât şi un pachet de factori subiectivi, cum sunt comportamentul subiectiv al întreprinzătorilor şi populaţiei faţă de monedă, încrederea sau neîncrederea în capacitatea banilor de a conserva valoarea. Analiza lor relevă că principalele trăsături ce caracterizează echilibrul monetar sunt următoarele: a) Echilibrul monetar nu presupune ca masa monetară în circulaţie să rămână constantă ci să se adapteze la necesităţile obiective de bani ale economiei. În cazul creşterii activităţii economice creşte cererea de monedă activă şi, în acelaşi timp, cererea de monedă temporar inactivă. Invers, în situaţia diminuării tranzacţiilor şi a plăţilor de efectuat, realizarea echilibrului monetar necesită reducerea masei monetare în circulaţie; b) Echilibrul monetar este prin natura sa instabil. A considera echilibrul monetar ca fiind stabil este sinonim cu a admite că dezechilibrele inflaţioniste sau deflaţioniste odată apărute au capacitatea de a se elimina de la sine, în mod automat, dacă nu survin noi perturbări în relaţia dintre oferta şi cererea de monedă. Dimpotrivă, a considera echilibrul monetar ca instabil, înseamnă a admite că echilibrul statornicit la un moment dat nu este o stare care să dureze, o stare de repaos ci o stare în care să

241

existe germenii unor noi perturbări, în acelaşi sens cu primele. Ideea caracterului instabil al echilibrului monetar sugerează caracterul labil al situaţiei monedei, manifestarea în acest domeniu a unor procese cumulative, de autoîntreţinere şi autoagravare a dezechilibrelor monetare create. La început, perturbările în relaţia dintre oferta şi cererea de monedă se prezintă doar ca tensiuni inflaţioniste sau deflaţioniste, dar ele tind să se agraveze spontan şi să devină inflaţie sau deflaţie propriu-zisă. Echilibrul monetar este esenţialmente instabil, ceea ce înseamnă că dezechilibrul inflaţionist apare abia atunci când perturbările în sfera monetară înregistrează deja o anumită intensitate şi durată, când creşterea preţurilor antrenează noi creşteri de preţuri, fără emisiuni monetare suplimentare de monedă, cînd inflaţia devine propria sa cauză, se autoîntreţine şi se agravează ca urmare a anticipărilor inflaţioniste. Teza caracterului instabil al echilibrului monetar permite definirea inflaţiei în functie de apariţia fenomenului de autoîntreţinere a inflaţiei, cînd ea devine propria-i cauză pe baza unor schimbări calitative şi nu pe baza statornicirii unei rate anuale de creştere a preţurilor; c) Echilibrul monetar nu presupune preţuri neschimbate. Creşterea în sine a preţurilor nu este întotdeauna indiciul apariţiei şi dezvoltării dezechilibrului monetar. Unele creşteri de preţuri, chiar unele mişcări generale ale preţurilor, pot avea loc independent de factorul monetar. Echilibrul monetar este afectat numai atunci când oferta de monedă creşte în condiţiile unei oferte de mărfuri neschimbate, când preţurile cresc fără acoperire şi justificare într-un sector sau altul, pe seama emisiunii excesive, efectele negative ale acestui proces manifestându-se mai târziu, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat. Departe de a fi doar o problemă de tehnică bancară, realizarea echilibrului monetar este condiţionată atât de cadrul general în care se desfăşoară procesul social al reproducţiei, cât şi de natura politicii promovată de puterea statală. De fapt, acesta este motivul pentru care echilibrul monetar nu poate fi separat de echilibrul economic general şi, îndeosebi, de componentele acestuia, respectiv de echilibrul bugetar şi cel valutar.

13.2 Concepţii şi teorii privind inflaţia

Conceptul de inflaţie este strâns legat de masa monetară în circulaţie şi de raporturile acesteia cu necesarul obiectiv de monedă al economiei. Potrivit cerinţelor echilibrului monetar, în economie trebuie să existe o cantitate de monedă în concordanţă cu necesităţile schimbului de mărfuri şi servicii. În caz contrar, dacă în circulaţie se află monedă fără valoare proprie, excesul acesteia faţă de nevoile circulaţiei determină devalorizarea sa faţă de celelalte mărfuri. Se poate afirma, deci, că inflaţia este dezechilibrul apărut la un moment dat între masa monetară în

242

circulaţie mai mare şi cantitatea de mărfuri şi servicii mai mică, dezechilibru reflectat prin creşterea preţurilor.

În zilele noastre, alături de alţi factori, cum ar fi: presiunea demografică, subdezvoltarea unor regiuni ale globului, criza de materii prime şi de energie, inflaţia constituie o problemă majoră a lumii contemporane. Ea se prezintă, pe de o parte, ca un fenomen obiectiv, provocat de anumite cauze ce ţin de structurile fundamentale ale organizării economice actuale a omenirii, precum şi de actuala organizare a circulaţiei monetare bazată pe moneda fără valoare integrală. Pe de altă parte, inflaţia este folosită în mod conştient, ca mijloc de dirijare economică.

Cauza directă şi imediată a inflaţiei trebuie căutată în dezechilibrul economic şi financiar reflectat de creşterea masei monetare în circulaţie într-un ritm mai rapid decît ritmul creşterii producţiei. Deoarece moneda reprezintă putere de cumpărare activă, cerere solvabilă, difuzarea sa în economie într-o cantitate superioară ofertei de bunuri şi servicii determină reducerea spontană a puterii de cumpărare a masei monetare în circulaţie şi, deci, creşterea preţurilor şi tarifelor. În concluzie, nu poate exista inflaţie fără exces de monedă în circulaţie. Fenomenul inflaţionist este însă atât de complex, supus influenţei unei multitudini de factori economici, politici, psihologici etc., încât trăsăturile distinctive ale acestuia nu apar întotdeauna în mod clar. În consecinţă, atât în rândurile specialiştilor, cât şi între diferitele grupe de interese economice şi politice, există numeroase şi aprinse controverse cu privire la definirea inflaţiei, la cauzele şi remediile fenomenului inflaţionist. Astfel, curentul monetarist şi îndeosebi Milton Friedman, consideră că înflaţia se concretizează într-o creştere regulată şi susţinută a preţurilor, dar cu efecte pozitive asupra economiei. La rîndul său, economistul francez E. James defineşte inflaţia ca fiind un exces de fluxuri de cerere de bunuri şi servicii în raport cu posibilităţile ofertei, ceea ce provoacă o mişcare autoîntreţinută şi ireversibilă a preţurilor, astfel că epuizează progresiv resursele naţionale de devize. Alţi specialişti, cum ar fi A.Hansen, A.Duverger, Fr.Perroux, consideră inflaţia ca fiind ceva inevitabil, nu neapărat reprobabil, ci cu anumite efecte tonice asupra economiei. Mai mult, economistul german R. Kern, în baza unor cercetări minuţioase, a ajuns la concluzia obligativităţii reducerii constante a valorii banilor. Opinii similare exprimă şi alţi monetarişti consacraţi, cum sunt: Bernier, Laven, Gurley şi Shaw care subliniază legătura dintre inflaţie şi rata şomajului. K. Marchal şi Lecaillon J. susţin în mod categoric că este mai puţin important să se răspundă la întrebarea ce este inflaţia? decât să se cerceteze viaţa ei, care sunt cauzele ce o declanşează, cum evoluează şi care sunt fazele pe care le parcurge.

Principala sursă de complicaţii şi de divergenţe între specialişti este legată de faptul că, deşi deprecierea monedei este un element comun tuturor proceselor inflaţioniste, această depreciere nu este identică faţă de toate mărfurile şi serviciile, preţurile individuale crescând în ritmuri diferite. Pe de altă parte, nu orice depreciere a monedei, deci nu orice creştere a preţurilor mărfurilor şi serviciilor poate fi

243

apreciată drept inflaţie. Apar situaţii când preţurile cresc datorită majorării obiective a unor cheltuieli de producţie şi atunci deprecierea monedei, deşi reală, nu este de natură inflaţionistă. Dar, nu trebuie omis că anumite elemente ale cheltuielilor de producţie, cum sunt de pildă salariile, cresc şi datorită situaţiei nefavorabile a monedei. De regulă, o creştere de preţuri determină presiuni puternice din partea sindicatelor pentru majorarea salariilor, care urmează să fie acoperite prin noi creşteri de preţuri, fenomen ce conduce la o nouă creştere sistematică de salarii, într-un adevărat cerc vicios, o spirală inflaţionistă fără ieşire. Inflaţia prin costuri este, în ultimă instanţă, la fel de posibilă ca oricare altă formă de inflaţie, cu toate precauţiile teoretice anterior formulate. În faţa acestei probleme complexe este necesar să fie delimitaţi doar factorii principali şi cu acţiune directă asupra creşterii excesive a masei monetare în circulaţie. În prealabil, se impune însă elucidarea principalelor forme de manifestare a inflaţiei. Astfel, în funcţie de gradul de intensitate al acesteia pot fi distinse:- inflaţia târâtoare, caracterizată prin faptul că, creşterea preţurilor nu depăşeşte o limită moderată, de circa 3-4 % pe an;- inflaţia deschisă , caracterizată printr-o creştere a preţurilor de 5-10% pe an;- inflaţia galopantă, care presupune o creştere a preţurilor cu peste 15% anual şi care provoacă grave dezechilibre social-economice.

În funcţie de cauza principală care o generează, distingem:- inflaţia prin cerere generată de un anumit exces al cererii globale comparativ cu oferta globală, decalaj la care economia nu poate răspunde promt, ea necesitând un timp de răspuns. În consecinţă, preţurile cresc, ceea ce determină o intensificare şi mai mare a cererii, cumpărătorii anticipând noi majorări de preţuri. Ca atare, fenomenul se autoîntreţine şi se autoamplifică;- inflaţia prin costuri, datorată creşterii preţurilor diferiţilor factori de producţie, a materiilor prime, energiei, creditului etc. fenomen ce conduce la majorarea costurilor de producţie şi de circulaţie şi, în final, a nivelului general al preţurilor;- inflaţia internă sau endogenă, generată de dezechilibrele economice şi financiare proprii ţării în cauză;- inflaţia importată sau exogenă, provocată de cauze localizate în exterior, dar care se repercutează în interiorul ţării de referinţă, prin intermediul preţurilor de import, al balanţei de plăţi şi a cursurilor valutare, al importului de capital. De pildă, dacă preţurile cresc din cauza inflaţiei cronice care se manifestă în ţările exportatoare, ele vor influenţa nivelul general al preţurilor din ţara importatoare, şi anume într-o măsură cu atât mai mare cu cât importurile au pondere mai ridicată în economia acesteia din urmă. În cazul în care cursurile valutare se modifică corespunzător, o parte din influenţa inflaţionistă a preţurilor externe este anihilată, însă dacă ele rămân nemodificate sau sunt stabilite la un nivel necorespunzător importul de inflaţie este real. De asemenea, dacă o ţară are o balanţă a plăţilor externe activă, înseamnă că ea a exportat mai multe mărfuri şi a prestat mai multe servicii străinătăţii decât a importat.

244

Adeseori, însă, suplimentul de export nu provine din creşterea producţiei interne, ci din reducerea livrărilor pentru consumul intern. În consecinţă, populaţia dispune de posibilităţi mai reduse de aprovizionare, deşi veniturile sale nominale nu au scăzut, altfel spus se va prezenta pe piaţă cu o putere de cumpărare intactă. Rezultatul unui asemenea fenomen este creşterea inflaţionistă a preţurilor sau dacă această creştere este stopată prin mijloace administrative, apariţia cozilor în faţa magazinelor de desfacere. Este adevărat că dacă volumul economisirii interne creşte în aceeaşi măsură în care au scăzut livrările pentru consumul intern, cererea de consum se reduce corespunzător, fenomen ce anihilează efectul inflaţionist al exportului artificial făcut excedentar. Există însă o mică probabilitate ca o asemenea compensare să se producă în condiţiile în care economisirea este ea însăşi stopată de o monedă în curs de depreciere. Importul de capital, la rândul său, provoacă import de inflaţie, deoarece sporeşte capacitatea băncilor de a acorda credite.

Ţinând seama de efectele inflaţiei asupra creşterii economice distingem:- stagflaţia, caracterizată prin fenomenul de stagnare a economiei în perioadele de manifestare a inflaţiei;- slumpflaţia, individualizată prin fenomenul de regres al economiei pe durata de manifestare a inflaţiei. Atât stagflaţia cât şi slumpflaţia contrazic teza de inspiraţie keynesistă potrivit căreia inflaţia în anumite limite constituie un stimulent al activităţii economice.

Având în vedere ritmul de depreciere a puterii de cumpărare a monedei, distingem:- inflaţia latentă, caracterizată printr-un ritm de depreciere al monedei mai scăzut decât ritmul creşterii emisiunii monetare;- inflaţia nouă sau modernă, caracterizată prin creşterea cronică, generală şi progresivă a preţurilor, spre deosebire de periodele anterioare când asemenea fenomene erau accidentale, fiind urmate de faze de absorbţie a fenomenului inflaţionist.

13.3 Cauzele şi consecinţele inflaţiei

Inflaţia este provocată de numeroase cauze interne şi externe, care determină fie creşterea cererii solvabile, fie diminuarea ofertei de bunuri şi servicii disponibile, fie ambele categorii de efecte în mod concomitent. Dintre acestea, cu o acţiune directă asupra creşterii excesive a masei monetare în circulaţie, pot fi menţionate: a) Apariţia şi perpetuarea deficitului bugetar. În situaţia când statul înregistrează cheltuieli mai mari decât veniturile curente, cel mai uşor mijloc de a finanţa diferenţa este recursul la împrumutul băncii de emisiune. Drept urmare, masa monetară în circulaţie creşte, fără ca nevoile circulaţiei să fi crescut şi ele, deoarece statul nu se împrumută pentru a produce şi pune pe piaţă mărfuri sau pentru a oferi servicii suplimentare, ci pentru a consuma, reducând astfel volumul mărfurilor şi serviciilor

245

disponibile. Dezechilibrul monetar astfel creat este, de regulă, specific situaţiilor excepţionale. În zilele noastre este însă frecvent întâlnit şi în condiţii de pace, ca urmare a încercărilor de a stimula pe această cale economia; b) Expansiunea creditului bancar. În cazul în care băncile acordă credite fără să efectueze o analiză riguroasă a scopurilor urmărite de debitori sau cu intenţia expresă de a sprijini expansiunea viitoare a unor mari întreprinderi sau a economiei în ansamblul său, se produce o creştere exagerată a masei monetare de cont, ale cărei efecte inflaţioniste sunt similare cu creşterea cantităţii de numerar în circulaţie; c) Apariţia şi perpetuarea excedentului sau deficitului balanţei de plăţi externe. Atunci când într-o ţară intră o cantitate mare de valută străină, fie ca urmare a unui excedent masiv al exportului faţă de import, fie ca urmare a unei invazii de capitaluri speculative, rezervele valutare ale acestei ţări cresc. În condiţiile în care aceste rezerve în valută străină formează acoperirea unor noi emisiuni în monedă naţională, acestea din urmă nu mai găsesc un corespondent echivalent în mărfuri şi servicii pe piaţa internă. Acelaşi dezechilibru se produce şi atunci când valuta străină, convertită în moneda naţională, este introdusă în rezerva de mijloace străine a statului în cauză, deoarece masa monetară internă creşte fără echivalent în mărfuri şi servicii pe piaţă. La fel de nociv este deficitul balanţei de plăţi, adică situaţia în care încasările externe sunt inferioare plăţilor externe într-o anumită perioadă dată. În astfel de cazuri, cursul monedei naţionale faţă de valutele străine scade, deci este necesar să se cheltuiască o sumă mai mare în monedă naţională pentru a obţine o sumă dată în valută străină sau o cantitate dată de mărfuri al căror preţ este exprimat în valută străină. Creşterea preţurilor produselor importate este transmisă apoi asupra structurii preţurilor interne, majorând nivelul general al acestora, fie prin creşterea costurilor produselor interne pentru fabricarea cărora au fost folosite mărfurile importate, fie prin creşterea directă a preţurilor bunurilor de consum importate si destinate pieţei interne. Efectele preţurilor ridicate ale bunurilor importate asupra preţurilor bunurilor indigene şi asupra costului vieţii, determină adeseori revendicări salariale şi pun sub semnul întrebării eficacitatea programelor bugetare elaborate de guvernele naţionale; d) Activarea unor sume băneşti ţinute în rezervă. O asemenea cauză acţionează atunci când deprecierea inflaţionistă a monedei înregistrează deja un ritm ridicat, iar posesorii de bani devin conştienţi de pierderea pe care le-o provoacă reducerea puterii de cumpărare a sumelor deţinute. Creşterea pe această cale a masei monetare active, precum şi accelerarea vitezei de circulaţie a monedei accentuează la rândul lor, ritmul procesului inflaţionist.

Indiferent de formele sale de manifestare şi de cauzele care o generează, inflaţia provoacă, datorită dezechilibrelor pe care le creează, multiple şi complexe consecinţe. În acest context, consecinţa dominantă a inflaţiei asupra evoluţiei relaţiilor economice, a societăţii în general, este reprezentată de redistribuirea de mari proporţii a veniturilor şi avuţiei naţionale. Se creează un conflict al repartiţiei în care sunt implicate un număr mare de grupuri şi de categorii sociale, inflaţia depaşind

246

sfera problemelor monetare şi devenind o problemă economică şi socială deosebit de complexă.

Perpetuarea şi, mai ales, intensificarea fenomenului inflaţionist îşi exercită influenţa asupra economiei în direcţia dereglării structurilor şi proporţiilor preexistente, prin faptul că stimulează dezvoltarea inegală a diferitelor ramuri, îndeosebi a celor industriale, favorizează afluxurile de capital în sfera circulaţiei mărfurilor, facilitează condiţiile de finanţare şi creditare a economiei. Toate acestea determină o importantă creştere patrimonială a întreprinderilor pe seama resurselor statului, respectiv din emisiunea inflaţionistă.

Perpetuarea procesului inflaţionist conduce şi la subminarea finanţelor publice. Astfel, reducerea continuă a puterii de cumpărare a banilor reduce valoarea reală a veniturilor bugetare, în timp ce cheltuielile bugetare cresc cu mult peste prevederile iniţiale. Se creează, în acest context, climatul creşterii emisiunii dincolo de deficitul prevăzut, fapt care intensifică procesul inflaţionist.

În final, intensificarea inflaţiei are repercursiuni şi în domeniul relaţiilor valutare, ţările cu monedă depreciată recurgând la politica dumpingului valutar.

Dar, potrivit unor opinii mai recente, evaluarea de ansamblu a consecinţelor inflaţiei este dificilă, chiar imposibilă, deoarece efectele sale economico-sociale diferă de la o fază la alta a procesului inflaţionist. Astfel, în concepţia curentului de gândire de inspiraţie neokeynesistă, în prima fază se crează un climat favorabil activitaţii economice, creşterea preţurilor stimulând producţia. Exponenţii acestui curent susţin că expansiunea monetară conduce la expansiunea producţiei şi că, deci, creşterea economică şi inflaţia constituie un mecanism unic, inseparabil. Acţiunea stimulativă a impulsului monetar asupra producţiei se realizează pe multiple căi. Astfel, dacă creşterea preţurilor de vânzare depăşeşte ca ritm creşterea costurilor de producţie, se majorează marja de profit, fapt ce conduce la activizarea producţiei. Aceeaşi creştere a preţurilor accelerează desfacerile de mărfuri, posesorii de venituri şi de rezerve monetare considerând procurarea de bunuri materiale drept singurul mijloc de protecţie împotriva deprecierii monedei. Creşteri spectaculoase înregistrează adeseori din acelaşi motiv şi cumpărările de mărfuri pe credit. La acestea se adaugă profiturile înregistrate de marii debitori, adică de marile firme sau de însuşi statul care se împrumută pe piaţa de capital sub forma împrumuturilor bancare, a plasamentelor în obligaţiuni, în rente etc. Cum aceste fonduri provin în mare parte de la persoane fizice, acestea transferă, fără voie, statului şi marilor întreprinderi o parte din veniturile lor. Transferul are loc în condiţiile în care creditorii primesc la scadenţă, datorită creşterii generale a preţurilor, sume sensibil mai mici decât cele împrumutate. Totuşi, nu trebuie omis că, în acest mod, veniturile sunt dirijate spre sectoarele active ale economiei. Ansamblul fenomenelor menţionate a făcut ca opţiunea pentru deprecierea inflaţionistă a monedei,în anumite limite, să fie considerată drept preţul inevitabil ce trebuie plătit, respectiv răul necesar ce trebuie acceptat pentru combaterea recesiunii economice.

247

În faza a doua a procesului inflaţionist, acest rău necesar, ca orice alt drog, începe să intoxice organismul economic şi social. Aceasta deoarece continuarea peste anumite limite a inflaţiei începe să depăşească prin implicaţiile sale cadrul exclusiv economic, afectând procese şi alte valori ale societăţii. Exemple multiple, chiar din ţări dezvoltate, au relevat că inflaţia poate să conducă la grave crize economice şi că, orice măsuri de politică socială s-ar promova, ea poate produce efecte traumatizante, fiind capabilă să provoace mari inechităţi şi, ca urmare, serioase conflicte şi tensiuni în ambianţa politică. Deci, se poate afirma că inflaţia nu este un panaceu cu efecte permanent favorabile, ci, cel mult, o soluţie temporară care poate amâna crizele economice, dar în nici un caz nu le poate evita. Pericolul ca stimulentul inflaţionist să degenereze progresiv într-un factor de dezorganizare economică şi socială este cât se poate de real, fiind dovedit de manifestările de reducere sau de stagnare a activităţii economice, care neagă rolul inflaţiei de accelerator al economiei.

În faza a treia, ca o consecinţă a acumulării efectelor negative în faza anterioară, are loc intervenţia antiinflaţionistă a statului, continuarea inflaţiei fiind considerată acum un rău public de mari proporţii. Oamenii politici din multe ţări dezvoltate, cum ar fi SUA sau Anglia, au considerat stoparea inflaţiei drept principala problemă pe care o aveau de rezolvat, adoptând un ansamblu de politici de restrângere a fenomenului. Dar, aplicarea măsurilor antiinflaţioniste s-a dovedit destul de dificilă, acestea trebuind să fie suficient de ferme pentru a combate efectiv inflaţia, iar, pe de alta parte, sa fie suficient de suple pentru a nu afecta creşterea economică, pentru a nu duce la neutilizarea în masă a forţei de muncă. În echilibristica inerentă, specifică aplicării unor asemenea măsuri, rareori guvernele contemporane au găsit regula de aur care să la ferească de excese într-un sens sau altul.

13.4 Politici antiinflaţioniste

În eforturile lor de combatere a fenomenului inflaţionist, statele contemporane recurg fie la instrumente tradiţionale, cum ar fi majorarea sarcinilor fiscale, restrângerea cheltuielilor bugetare, aplicarea de restricţii în acordarea creditelor bancare, sporirea dobanzilor, restrângerea exporturilor la mărfurile deficitare pe piaţa internă, concomitent cu încurajarea importurilor, controlul mişcărilor speculative de capital, fie la măsuri mai energice, de factură mai recentă, cum ar fi îngheţarea preţurilor şi salariilor. Dar, pe de o parte aplicarea măsurilor din ultima grupă provoacă reacţii vehemente pe planul vieţii interne. Pe de altă parte, unele măsuri antiinflaţioniste tradiţionale, într-o lume în care interdependenţa economiilor naţionale este mai puternică decăt oricând, afectează interesele altor ţări. De aceea, aplicarea lor provoacă riposte protecţioniste în ţările partenere, fenomen ce afectează comerţul internaţional şi uneori situaţia economică a tuturor ţărilor. În acest cadru, o caracteristică a politicilor antiinflaţioniste este lipsa de entuziasm cu care ele se aplică

248

chiar în rândurile factorilor de decizie economică şi politică. Măsurile antiinflaţioniste nu sunt acceptate decât în anumite limite, determinate pe de o parte, de riscul dezorganizării economiei, iar pe de altă parte, de necesitatea relansării cât mai rapide a economiei. Drept urmare, factorii de decizie nu se grăbesc să aplice măsuri antiinflaţioniste care ar conduce rapid la recesiune, ci preferă politici prudente cu eficacitate vădit limitată, aplicate pe un număr mai mare de ani şi care, adeseori, trnsferă responsabilităţile asupra echipelor guvernamentale viitoare. Dintre măsurile de politică monetară şi de credit folosite, de-a lungul anilor, în combaterea inflaţiei, mai semnificative pot fi menţionate: a) Deflaţia, ce constă în ansamblul de măsuri economice, financiare, monetare şi de credit care, în concordanţă cu prescripţiile teoriei cantitative a monedei, urmăreşte temperarea sau blocarea creşterii preţurilor prin reducerea masei monetare în circulaţie. După modul de realizare poate fi monetară, financiară şi prin credit. Deflaţia monetară constă în reducerea masei monetare în circulaţie prin anularea unei părţi a mijloacelor de plată şi creanţelor particulare şi o convertire sau nu a acestora într-un nou tip de semne monetare, în baza unui raport extrem de defavorabil. Deflaţia financiară este aceea care se realizează prin rambursarea datoriei statului la banca de emisiune ca urmare a obţinerii unor excedente bugetare fie prin comprimarea cheltuielilor publice, fie prin majorarea impozitelor şi sterilizarea lor, adică utilizarea lor numai pentru rambursarea datoriilor statului la banca centrală. Deflaţia prin credit se realizează fie prin ridicarea nivelului general al dobânzilor, fie prin plafonarea directă a volumului creditelor bancare. Pentru contracararea creşterii preţurilor se acţionează în paralel fie asupra ofertei, fie asupra cererii, deflaţia acţionând asupra cererii, pe care încearcă să o comprime prin căile menţionate. Adeseori însă, eficacitatea deflaţiei este scăzută, deoarece reducerea preţurilor este limitată de următorii factori: rigiditatea costurilor de producţie; caracterul incompresibil al unei părţi a cheltuielilor publice; pericolul stagnării sau chiar al regresului care ameninţă orice economie modernă ale cărei investiţii rămân staţionare sau descresc, în condiţiile în care progresul tehnic se accelerează; reacţia negativă a sindicatelor la comprimarea veniturilor din muncă. De regulă, mai ales atunci când urmează unei inflaţii puternice, deflaţia are o acţiune oarbă, în sensul că, creditorii care se îmbogăţesc acum fără un temei just, datorită creşterii puterii de cumpărare a unităţii monetare, nu sunt în mod necesar victimele inflaţiei. În economie, ca şi în viaţă, de altfel, nu se poate lua de fiecare dată totul de la început, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ireversibilitatea fenomenelor economice face ca economia să nu mai poată fi constrânsă să parcurgă în sesns invers, în faza de deflaţie, exact drumul pe care l-a străbătut în faza de inflaţie. De aceea, deflaţia poate fi considerată mai degrabă ca o continuare cu alte mijloace a răului inflaţionist decât ca o veritabilă terapeutică a acestuia. Această constatare a determinat factorii de decizie să caute un nou echilibru al preţurilor şi veniturilor prin procedee mai selective decât deflaţia, fapt ce a produs o deplasare semnificativă în

249

planul teoriei monetare. Astfel, înainte de Keynes se consideră că deflaţia nu poate fi decât ceva favorabil, deoarece determină scăderea preţurilor, iar aceasta la o producţie presupus constantă, echivalează cu o sporire a vânzărilor, deci cu o înviorare a pieţei. Se aprecia deci, că deflaţia este un mijloc de asanare a circulaţiei monetare şi, prin ea, de însănătoşire a economiei. Keynes a demonstrat falsitatea acestui raţionament relevând că orice perioadă de deflaţie este însoţită, în general, de scăderea activităţii economice. Pe baza concluziilor keynesiene privind acţiunea depresivă a inflaţiei a fost inaugurată o adevărată eră de stimulare inflaţionistă a economiei. Încercări de asanare economică prin deflaţie au mai fost întreprinse abia în ultimele decenii, sub influenţa ideilor şcolii de la Chicago, în SUA şi Anglia. b) Stabilizarea monetară se concretizează în reforma practicată în condiţiile circulaţiei monedei fără valoare intrinsecă, prin care se tinde la realizarea constanţei puterii de cumpărare a unităţii monetare. Această constanţă este denumită stabilitate monetară şi are un caracter relativ, deoarece dinamismul vieţii economice implică modificări permanente ale multiplilor factori care determină puterea de cumpărare. De regulă, se recurge la stabilizare în cazurile când se urmăreşte lichidarea inflaţiei şi se are în vedere revenirea la convertibilitate, măsură considerată ca un indiciu al normalizării situaţiei economice şi monetare. Ea a fost practicată în mod frecvent în perioada interbelică, când numeroase ţări au încercat să pună capăt dezorganizării şi lipsurilor provocate de primul război mondial şi pentru a restabili echilibrul dintre cantitatea de bunuri şi cantitatea de monedă existentă în circulaţie. În acest scop, s-a urmărit eliminarea factorilor de dezechilibru existenţi, în special a deficitului bugetar şi a deficitului balanţei de plăţi externe. Adeseori, s-a realizat la nivelul puterii de cumpărare a monedei atins în urma procesului inflaţionist, prin care s-a recunoscut oficial pierderea de valoare suferită de monedă prin reducerea corespunzătoare a valorii paritare. Alteori, stabilizarea s-a realizat la alte nivele ale puterii de cumpărare, de obicei anterioare declanşării procesului inflaţionist. În perioada postbelică reformele monetare nu au mai constituit, îndeosebi în ţările dezvoltate, punctul final al unui proces de stabilizare economică şi monetară, ci, mai ales, încercări de a declanşa un asemenea proces printr-o adaptare drastică a masei monetare la nevoile reale ale economiei. O asemenea adaptare a fost realizată fie prin retragerea din circulaţie a bancnotelor de valoare mare sau a tuturor bancnotelor şi înlocuirea lor cu bancnote noi, dar numai într-o anumită proporţie, fie prin blocarea disponibilităţilor aflate în conturile bancare şi deblocarea lor în mod treptat, pe măsura creşterii capacităţii de absorbţie a pieţii. Eficienţa acestor măsuri fiind redusă, în ultimii ani s-a renunţat la reformele de mari proporţii, cu implicaţii profunde asupra raporturilor dintre stat şi cetăţenii săi, încercându-se atunci când s-a considerat necesar, temperarea pentru un anumit timp a procesului inflaţionist. c) Revalorizarea monetară care, în esenţă, constă în majorarea valorii paritare a unităţii monetare. Această măsură conduce în mod implicit la întărirea cursului oficial al monedei respective în raport cu alte monede. Printre efectele pozitive pe

250

care le produce, mai semnificative sunt: realizarea echilibrului extern, fiind utilizată ca un procedeu terapeutic împotriva unui excedent de balanţă care generează reacţii negative ale partenerilor; asigurarea echilibrului intern în sensul că elimină excedentul de balanţă care, după cum s-a mai menţionat, constituie unul din canalele de import ale inflaţiei. Dar, nu trebuie omis nici faptul că generează şi complexe fenomene negative cum ar fi: scumpirea monedei naţionale în raport cu alte monede face ca mărfurile ţării respective să se scumpească şi ele pentru clienţii străini, iar mărfurile străine să se ieftinească pentru cumpărătorii autohtoni; exportul este frânat şi importul încurajat, ceea ce poate să conducă la dezechilibrarea balanţei de plăţi externe, la creearea unor dificultăţi ramurilor şi întreprinderilor producătoare pentru export. În urma renunţării de fapt şi de drept la valorile paritare aur prevăzute de sistemul de la Bretton – Woods, în cursul crizei monetare din anii ’70 ai secolului trecut şi al trecerii la flotarea generalizată a cursurilor valutare, revalorizarea şi-a pierdut raţiunea de a fi, cel puţin în sensul definiţiei tradiţionale. Deşi conceptul este folosit şi în zilele noastre, el are un conţinut mai puţin riguros. d) Devalorizarea monetară în opoziţie cu antonimul său, revalorizarea, constă în reducerea legală a valorii paritare a monedei naţionale. Fiind un act juridic se practică la intervale de timp mai mari, constituind fie o omologare oficială a pierderii puterii de cumpărare a monedei în urma unui proces inflaţionist puternic, fie o măsură de stimulare pe cale monetară a exporturilor. Distincţia între aceste două tipuri de devalorizare nu este întotdeauna uşor de făcut, dacă ţinem seama de diversitatea modalităţilor de realizare a acesteia. De exemplu, devalorizarea poate fi totală sau parţială. În timp ce prima formă este practicată în cazul în care nivelul puterii de cumpărare a monedei este atât de scăzut încât împiedică dezvoltarea normală a funcţiilor băneşti şi implicit buna desfăşurare a activităţilor economice, cea de-a doua formă este inevitabilă, atunci când deprecierea puterii de cumpărare a monedei deşi se situează la un punct critic, mai poate fi încă contracarată. Dacă în primul caz este necesară înlocuirea unităţii monetare vechi cu alta nouă, în cel de-al doilea, se impune reducerea valorii paritare, adeseori drastică, a unităţii monetare. De asemenea, devalorizarea poate fi făţişă, atunci când cantitatea de monedă veche este înlocuită cu o cantitate mai mică de monedă nouă şi camuflată, atunci când moneda veche se preschimbă în raportul de 1/1 în moneda nouă, a cărei valoare paritară a fost însă redusă.

Efectele devalorizării sunt multiple şi complexe. Pe plan intern devalorizarea avantajează debitorii, fapt ce poate tenta statul să recurgă la această măsură pentru a micşora presiunea datoriei publice. Dar, nu trebuie neglijat că obţinerea acestui deziderat riscă să slăbească încrederea în monedă, să descurajeze ecomonisirea, să restrângă investiţiile. Cu toate acestea, devalorizarea efectuată la finele unui proces inflaţionist prelungit ajustează moneda la noul nivel al costurilor, preţurilor şi veniturilor, stabilizând situaţia şi, în felul acesta, redresând activitatea economică

251

intr-o atmosferă psihologică depoluată. Pe plan extern, devalorizarea are consecinţe asupra competitivităţii comerţului cu străinătatea, echivalând pentru deţinătorii de valută străină cu reducerea preţurilor de import din ţara de referinţă, deci sporind exporturile acesteia din urmă, precum şi cu mărirea preţurilor de import pentru ţara în cauză, deci reducând importul acesteia. Pentru ca acest efect stimulativ să se manifeste este necesar însă, ca preţurile interne să fie menţinute la nivelul anterior şi să existe o uşoară subutilizare a aparatului de producţie, astfel încât să poată răspunde sporirii cererii externe ca urmare a devalorizării. Pe de altă parte, în cazul în care economia naţională este puternic angrenată în schimburile internaţionale, devalorizarea riscă să provoace o creştere a preţurilor interne prin efectul preţurilor produselor importate. Stimulentul pentru export nu va dura, astfel, decât până în momentul în care creşterea nivelului general al preţurilor interne va anihila avantajul iniţial obţinut prin devalorizare. În prezent, în condiţiile generalizării flotării cursurilor valutare, devalorizarea şi-a pierdut din importanţa din trecut, totuşi conceptul, continuă să fie folosit, dar într-o accepţiune aproximativă. e) Alături de conceptele de revalorizare şi devalorizare practica şi teoria au consacrat şi noţiunile de repreciere şi depreciere monetară.

Reprecierea monetară relevă procesul de creştere a puterii de cumpărare a monedei unei ţări pe plan intern, reflectată de scăderea nivelului general al preţurilor şi, pe plan extern, reflectată de creşterea cursului monedei naţionale faţă de valutele străine. Spre deosebire de revalorizare, reprecierea este un proces economic şi nu rezltatul aplicării unui act normativ. Generează aceleşi efecte ca şi revalorizarea, cu deosebirea că, nefiind un act ce emană de la Guvern, angajază mai puţin responsabilitatea oficială.

Deprecierea monetară, în opoziţie cu reprecierea, se concretizează în procesul de scădere a puterii de cumpărare a monedei, reflectat de creşterea preţurilor pe piaţa internă şi prin scăderea cursului monedei naţionale faţă de valutele străine. Deprecierea monedei se poate manifesta faţă de toate mărfurile şi serviciile, faţă de unele dintre acestea sau faţă de valutele străine. În primul caz, deprecierea monetară este generală, fiind sinonimă cu creşterea tuturor preţurilor şi tarifelor şi având ca rezultat scăderea corespunzătoare a puterii de cumpărare a monedei. În al doilea caz, deprecierea monetară fiind parţială, se manifestă atunci când numai unele preţuri şi tarife înregistrează creşteri definitive sau sezoniere. În fine, deprecierea externă se manifestă atunci când cursul monedei naţionale scade în raport cu valutele altor ţări, astfel că, cu aceeaşi sumă în monedă naţională poate fi obţinută o sumă mai mică în valută străină.

Deprecierea monetară este provocată, în general, de inflaţie, deci de existenţa unei mase monetare excesive în circulaţie. Ea nu trebuie însă confundată cu inflaţia, deoarece poate fi generată şi de o scădere a ofertei de bunuri şi servicii. În acest caz, masa monetară în circulaţie rămâne constantă, dar fiind opusă unui volum redus de bunuri, preţurile bunurilor cresc, şi, în consecinţă moneda se depreciază fără existenţa

252

infalţiei. Oricum, spre deosebire de devalorizare, deprecierea este un proces obiectiv şi nu rezultatul aplicării unui act normativ. Generează însă aceleaşi efecte ca devalorizarea, cu deosebirea că nefiind un act ce emană de la guvern, nu angajează formal responsabilitatea acestuia.

Deprecierea monetară internă se estimează, de regulă, cu ajutorul indicelui general al preţurilor. Cu cât nivelul acestui indice creşte, cu atât deprecierea este mai mare. De asemenea, se mai estimează prin intermediul indicelui costului vieţii care reflectă evoluţia preţurilor mărfurilor şi serviciilor necesare reproducerii forţei de muncă. Deprecierea externă se estimează prin scăderea cursului monedei naţionale pe principalele pieţe valutare.

Fiind, de regulă, rezultatul unui process inflaţionist, deprecierea monetară produce aceleaşi consecinţe economice ca şi inflaţia, afectând capacitatea monedei de a îndeplini în bune condiţii funcţiile ce-i sunt proprii.

Alături de instrumentele menţionate, un loc important în combaterea inflaţiei revine şi unor instrumente monetare specifice, cum ar fi taxa de scont, politica de open market, sistemul rezervei minime obligatorii, al căror mecanism de funcţionare a fost descris în capitolele precedente.

253

Teste grilă

1. Echilibrul monetar reprezintă punctul dintre:a) inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri;b) inflaţie şi deflaţie;c) inflaţie şi stagflaţie;d) inflaţie şi slumflaţie;e) inflaţia endogenă şi inflaţia exogenă.

2. Mecanismele de autoreglare a masei monetare în circulaţie sunt specifice:a) sistemelor moneare bazate pe monedele cu valoare intrinsecă;b) sistemele monetare bazate pe semne băneşti neconvertibile;c) sistemelor monetare bazate pe etalonul devize;d) sistemelor monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare;e) sistemelor monetare proprii economiei de comandă.

3. Economistul olandez Johann Koompans a formulat una din cele mai semnificative ecuaţii ale echilibrului monetar. Vă rugăm să precizaţi, dintre următoarele, versiunea corectă:

a) C+S+M=C-I+L;b) C+SM=C+I+L;c) C-S-M=C+I+L;d) C+S-M=C-I+L;e) C-S+M=C+I+L.

4. În opinia specialiştilor dezechilibrele monetare sunt generate de multiple şi complexe cauze. Dintre următoarele vă rugăm să le precizaţi pe cele reale:

a) cronicizarea excedentului balanţei de plăţi externe;b) diminuarea ritmului creşterii economice;c) emisiunea excesivă de monedă cumulată cu activizarea depozitelor bancare;d) creşterea accentuată a emisiunii monetare cumulată cu sporirea

exponenţială a depozitelor bancare;e) creşterea nivelului economisirii.

5. Identitatea echilibrului monetar este asigurată de un ansamblu de trăsături definitorii. Dintre următoarele, vă rugăm să le menţionaţi pe cele reale:

a) echilibrul monetar presupune preţuri constante;b) echilibrul monetar presupune rate înalte ale dobânzilor;c) echilibrul monetar este prin natura sa instabil;d) echilibrul monetar nu presupune preţuri neschimbate;e) echilibrul monetar presupune preţuri administrate de autoritatea publică.

6. Inflaţia este provocată de numeroase cauze interne şi externe. Dintre cele menţionate vă rugăm să precizaţi pe cele exacte:

a) accelerarea creşterii economice;b) creşterea ratei şomajului;

254

c) expansiunea creditului bancar;d) activizarea unor sume băneşti ţinute în rezervă;e) controlul preţurilor şi veniturilor.

7. Inflaţia provoacă, datorită dezechilibrelor pe care le crează, multiple şi complexe consecinţe. Vă rugăm să alegeţi dintre cele enumerate pe cele reale:

a) creşterea puterii de cumpărare a unităţii monetare;b) apariţia şi perpetuarea excedentelor bugetare;c) dereglarea structurilor şi proporţiilor preexistente;d) subminarea finanţelor publice;e) reprecierea cursului monedei naţionale.

8. Evaluarea de ansamblu a consecinţelor inflaţiei este, în opinia specialiştilor, dificilă, uneori chiar imposibilă, deoarece:

a) efectele sale economico-sociale diferă de la o fază la alta a procesului inflaţionist:

b) efectele sale economico-sociale se produc cu un anumit decalaj temporal;c) efectele sale economico-sociale se produc cu aceeaşi intensitate în toate

fazele procesului inflaţionist;d) efectele sale economico-sociale nu diferă în funcţie de cauzele care o

generează;e) efectele sale economico-sociale sunt moderate când rata creşterii economice

este redusă.9. Pentru contracararea creşterii preţurilor şi, implicit, a fenomenului inflationist se acţionează printr-un ansamblu de instrumente şi politici monetare. Alegeţi dintre măsurile de politică monetară prezentate pe cele exacte:

a) controlul ratei şomajuluib) stimularea schimburilor externe;c) deflaţia;d) reducerea fiscalităţii;e) stabilizarea monetară.

10. Deflaţia financiară se realizează prin rambursarea datoriei statului la banca de emisiune ca urmare a obţinerii de excedente bugetare prin:

a) plafonarea directă a volumului creditelor bancare;b) sporirea fiscalităţii;c) anularea unei părţi a mijloacelor de plată;d) comprimarea cheltuielilor publice;e) majorarea impozitelor şi sterilizarea lor.

255