Modelul lui Harold D. Lasswell

Cercetător american în domeniul ştiinţelor politice, Lasswell, prezintă, într-un articol din

1948 una dintre cele mai cunoscute formule din domeniul comunicării. El susţine că un

act de comunicare poate fi corect descris dacă se răspunde la următoarele întrebări:

Cine?

Ce spune?

Cum?

Cui?

Cu ce efect?

Transpunerea grafică a formulei lui Lasswell arată în felul următor:

Cine? Ce spune? Cum? Cui? Cu ce efect?Emiţător Mesaj Mijloc Receptor Efectul de comunicare

Pentru fiecare dintre aceste întrebări el a identificat un câmp de cercetare:

Cine? Ce spune? Cum? Cui? Cu ce efect?Analiza Analiza Analiza Analiza Analizacontrolului conţinutului canalelor publicului efectelororganizaţiilor de comunicare

Modelul lui Lasswell a fost criticat pentru că nu ia în considerare feed-back-ul, factorul

contextual şi alte forme de comunicare, în afară de comunicarea cu ajutorul mass-media.

Cu toate acestea modelul lui Lasswell oferă un punct de plecare în studiul comunicării şi

a relaţiilor publice.

Modelul generic al comunicării în teoria informaţiei, propus în 1949 de Shannon

şi Weawer, se poate rezuma cu ajutorul schemei următoare:

Sursă de

informaţii→ Emiţător → Semnal →

Semnal

recepţionat

→

Receptor → Destinaţie

Acest model poate fi rezumat în câteva cuvinte: Sursa decide ce mesaj să transmită,

prin intermediul transmiţătorului, mesajul este trimis pe un canal receptorului.

De exemplu, în comunicarea telefonică avem:

- Sursa: persoana care vorbeşte la telefon

- Canalul: firul de telefon

- Semnalul: curentul electric

- Emiţătorul şi receptorul: aparatele telefonice.

În schimb, într-o conversaţie, structura comunicării este alta:

- Sursa: coardele vocale ale interlocutorilor

- Canalul: aerul

- Semnalul: undele sonore

- Emiţătorul: gura

- Receptorul: urechea

Autorii identifică trei nivele ale problemei în studiul comunicării

A. (probl. tehnică) Cu câtă acurateţe pot fi tranmise simbolurile comunicării ?

B. (probl. semantică) Cum anume transportă simbolurile transmise sensurile dorite ?

C. (problema efectivităţii) Cum afectează în mod efectiv comportamentul în modul

dorit ?

Nivelul A este cel mai simplu de înţeles. Pentru înţelegerea lui a fost emis

modelul Shannon-Weaver. Totuşi, nivelele sunt interrelaţionate, şi analiza modelului A.

are implicaţii şi asupra celorlalte modele.

Bruiajul (zgomotul) este orice semnal recepţionat care nu aprţine sursei, sau orice

face ca semnalul transmis iniţial să fie mai greu de decodificat cu acurateţe. Shannon şi

Weawer disting două tipuri de bruiaj:

a) tehnic. De exemplu, distorsiunea generată de pârâiturile de pe firul telefonic.

b) Semantic, însemnând orice distorsiune a sensului apărută în procesul de

comunicare, care nu este intenţionată de sursă care care afectează recepţia

mesajului la destinaţie.

Pentru soluţionarea teoretică a acestei probleme a fost necesară introducerea a

două noi verigi în model: emiţătorul şi receptorul semnatic

Rolul informaţiei în comunicare

Informaţia denotă cantitatea brută de originalitate a comunicării. Ea variază invers

proporţional cu redundanţa (adică gradul de predictibilitate, de uniformitate a

comunicării). Să luăm de pildă o sursă care emite mesaje constând în litelele mici ale

alfabetului (26 la număr). Există mai multe posibilităţi:

1. ca sursa să emită un mesaj perfect uniform (de exemplu numai semnale

constând în litera a). Informaţia în acest caz este nulă (H = 0), pentru că litera următoare

nu ne mai aduce nimc nou; deci redundanţa este maximă (R = 1).

2. Sursa să emită semnale constând în litere alese la întâmplare. În acest caz,

informaţia transmisă este maximă (H = 1), întrucât în orice moment, fiecare din litere are

probabilitate identică de a apărea. Redundanţa unei asemenea comunicări este zero,

întrucât nu putem în nici un caz prezice care literă va urma în succesiune.

Dar, în acest caz, mesajul este perfect neinteligibil, căci pentru a ne înţelege avem

nevoie de o anumită redundanţă în comunicare. O primă formă de introducere a

redundanţei în comunicare este codul. În cazul nostru, avem de-a face cu regularităţi

lexicale (un vocabular) şi gramaticale (o gramatică). Regularităţile, deci redundanţa, sunt

caracteristice oricărei comunicări, dacă ea se vrea inteligibilă.

Orice cod restrânge alegerea arbitrară a semnelor care alcătuiesc repertoriul

comunicării. Regulile lui fac ca apariţia semnelor în mesaj să fie într-un grad mai

predictibile. Să luăm, de pildă, cazul comunicării cu ajutorul alfabetului. Dacă emiţătorul

a transmis deja cuvintele a-l-f-a-b-e-t-i-z-a-r, putem prezice, folosindu-ne de un dicţionar,

că va urma litera e.

Aşadar, nu trebuie confundată informaţia pe care o oferă o comunicare cu

semnificaţia acesteia. Un mesaj care oferă un mare grad de informaţie poate fi în cel

mai înalt grad nesemnificativ, pentru că putem foarte bine să nu înţelegem ce spune.

Pentru a fi inteligibil, orice mesaj trebuie să aibă un anumit coeficeint de

autocorelaţie.

.

Modelul lui Shannon şi Weaver

Claude Elwood Shannon a lucrat într-unul dintre laboratoarele firmei Bell Telephone, iar

teoriile şi modelele sale se referă, în primul rând, la mijloacele de comunicare specifice

acestei companii.

În modelul propus de Shannon şi colegul său, Warren Weaver comunicarea este

caracterizată ca fiind un proces liniar şi unidirecţional. Acest model stabileşte cinci

funcţii care trebuie îndeplinite şi identifică un factor disfuncţional, bruiajul.

Semnal Mesajul Semnal primit Mesajul Sursa Emiţătorul Canalul Receptorul Destinatarul

Sursa de zgomot

Primul element al acestui proces este reprezentat de sursa de informaţii, cea care produce

un mesaj. Spre exemplu o persoană care vorbeşte la telefon. În acest caz, telefonul are

valoare de emiţător. Următorul pas este transformarea de către emiţător a mesajului în

impulsuri electrice şi transmiterea acestora printr-un fir electric cu valoare de canal de

transmitere, până la alt dispozitiv telefonic cu valoare de receptor. Acesta va decodifica

semnalele primite, astfel încât o altă persoană, cu valoare de destinatar să poată auzi

vocea persoanei care a transmis mesajul. În această convorbire pot apărea distorsiuni

create de sursa de zgomot. Odată cu acest model apar şi concepte noi în studiul

comunicării, cum ar fi: codare, decodare, sursă de zgomot. Însă un minus important în

cazul modelului lui Shannon şi Weaver este acela că nu analizează semnificaţia mesajului

şi nici feed-back-ul venit din partea receptorului.

Modelul lui Meyer-Eppler (1963)

Este unul dintre primele modele care se referă la comunicarea interpersonală. Acest

model implică existenţa unui emiţător, a unui receptor, a unei surse de zgomot, codare şi

decodare.

În cazul acestui model emiţătorul poate fi format din unul sau mai mulţi indivizi, la fel ca

şi receptorul.

Schema acestui model se prezintă în felul următor:

codare zgomot decodare

Emiţător ----------------------------------------------------------------- Receptor

Re

Rr

Emiţătorul E emite un mesaj, folosind codarea, către receptorul R, mesaj care

poate fi bruiat de sursa de zgomot. Pentru ca mesajul să poată fi perceput şi înţeles de

către receptor el trebuie să aibă la bază o limbă şi un limbaj comun. De asemenea,

procesul comunicării interpersonale se realizează cu atât mai bine cu cât intersecţia

repertoriilor emiţătorului şi receptorului este mai mare.

Modelul lui Meyer-Eppler ia, pentru prima dată, în considerare feed-back-ul. Atât

emiţătorul cât şi receptorul au calitate dublă, astfel încât, în cazul transferului

informaţional, emiţătorul are rolul de a emite mesaje iar receptorul de a le recepta; în

cazul contratransferului informaţional receptorul se transformă în emiţător, iar sursa

emitentă a primelor mesaje se transformă în receptor.

Modelul circular al comunicării

Modelul concentric al comunicării, al lui Ray Hiebert, Donald Ungurait şi Thomas Bohn,

este denumit şi modelul HUB. Acest model se referă, în special, la comunicarea de masă,

pe care o ilustrează ca pe un ansamblu de cercuri concentrice, iar în interiorul acestor

cercuri are loc o permanentă negociere şi tranzacţie de informaţii.

Schematizat, acest model arată astfel:

Efecte

Audienţe

Filtre

Regulatori

Mass-media

Retroacţiune Controlori (gatekeepers)

(feed-back) Coduri

Conţinuturi Comunicatori Conţinuturi

Amplificare

Conţinuturi

Distorsiune şi zgomot

Transmiterea mesajelor prin intermediul acestui model este văzută în două faze.

Prima fază se referă la diferitele tipuri de comunicatori care transmit mesajele. Aceste

mesaje sunt mai întâi codate, dar înainte ca ele să ajungă la canalul propriu zis de

transmitere ele sunt filtrate şi selecţionate de aşa numiţii controlori, care sunt

profesionişti ai comunicării de masa şi care pot fi şefi de agenţii, redactori şefi etc. După

ce trec de acest control, mesajele sunt emise prin intermediul mass-media. Cea de-a doua

fază începe odată cu intervenţia aşa numiţilor regulatori, care influenţează procesul

comunicării, afectând conţinutul şi obiectivitatea acestuia, denaturând sensul iniţial. Faza

a doua continuă cu filtrarea informaţiilor, venite de această dată din partea receptorilor şi

care se referă la o anumită disponibilitate a acestora de a primi sau respinge un anumit tip

de mesaj. În final, mesajele ajung la receptori, provocând efecte imediate sau de lungă

durată. Noutatea pe care o aduce acest model este introducerea conceptului de

amplificare şi de selecţie a informaţiilor.

Modelul interactiv al comunicării

Acest model vede procesul comunicării ca un circuit continuu al informaţiilor, având o

formă mai mult sau mai puţin circulară. Cercetările în domeniul comunicării, desfăşurate

pe parcursul mai multor ani au dus la dezvoltarea acestui model, a cărui schemă se

prezintă astfel:

Receptorul

Sursa Canal

Canal

Surs

a de

Receptorul

retroacţiune

Retroacţiune

Modelul interactiv al comunicării introduce conceptul de flux informaţional, ceea

ce înseamnă creşterea cantităţii şi calităţii informaţiei emise pe unitatea de timp, ceea ce

duce la amplificarea caracterului dinamic al procesului de comunicare.

Modelul fluxului în doi paşi

Acest model îşi are originea într-un studiu făcut asupra efectelor comunicării de masă, în

campania electorală din 1940 pentru alegerile prezidenţiale din SUA. Cei care au făcut

acest studiu, Paul Lazersfeld, Bernard Berelson şi Hazel Gaudet, au constatat că nici unul

dintre modele de comunicare cunoscute până la acea vreme nu puteau(putea?) explica

rezultatele campaniei respective.Modelul aduce ideea prezenţei, la nivelul grupurilor a

liderilor de opinie. Premisa de la care pleacă acest model este că nu orice membru al

societăţii poate fi atins direct de mesajele direcţionate transmise prin mass-media. Cei

care sunt răspunzători de informarea segmentelor mai puţin active ale populaţiei sunt

liderii de opinie.

Schematizat modelul fluxului în doi paşi arată astfel:

membrii grupului

primul pas pasul doiMass-media Liderii de opinie Grup

membrii grupului

La baza modelului în doi paşi se află următoarele presupoziţii:1

1. Persoanele nu trăiesc izolate, ci aparţin grupurilor sociale şi intră în legătură

cu alte persoane.

2. Răspunsul şi reacţia la mesajele mass-media nu sunt directe şi imediate, ci

mediate şi influenţate prin aceste relaţii sociale.

3. Cele două procese care au loc sunt unul de receptare şi atenţie, celălalt de

răspuns, sub forma acceptării ori respingerii intenţiei de a influenţa sau de a

informa. Receptarea nu este echivalentă cu răspunsul, aşa cum nonreceptarea

1 Denis McQuail, Sven Windahl, Modele ale comunicării, traducere de Alina Bârgăoanu şi Paul Dobrescu, Ed. comunicare.ro, Bucureşti, 2001, p. 59

nu este echivalentă cu nonrăspunsul (pentru că putem avea de-a face, după

aceea, cu o acceptare, ca urmare a contactelor personale).

4. Indivizii nu sunt egali în faţa campaniilor media ci au diverse roluri în

procesul de comunicare şi pot fi împărţiţi în cei care au rol activ în receptarea

şi transmiterea ideilor venite de la media şi cei care se orientează bazându-se

în principal pe contacte personale.

5. Cei care joacă un rol mai activ (liderii de opinie) au următoarele caracteristici:

apelează mai mult la media, sunt mai sociabili, sunt conştienţi că îi pot

influenţa pe alţii, că le este atribuit atât un rol de sursă, cât şi unul de

orientare.

Modelul echilibrului si simetriei în comunicare (modelul Newcomb)

Acest model a fost propus de T. Newcomb (1953), care a plecat de la studiile psihologice ale unui Heider din anii ’50. Este un model simplu, 22322v2121w care ilustreaza abordarea sistemica a procesului de comunicare. (vezi Newcomb, „An approach to the study of communicative acts”, Psychological Review, 60, 1953). Comunicarea este vazuta ca o structura triunghiulara, unde emitatorul si receptorul sunt la baza structurii informative, privind împreuna acelasi obiect, într-o perfecta simetrie orientationala. Modelul se bazeaza pe „premiza dupa care comunicarea între indivizii umani îndeplineste functia esentiala de a permite ca doi sau mai multi interlocutori sa mentina orientarea simultana unii catre ceilalti si catre obiectele unui mediu exterior”. Modelul este unul triunghiular, vârfurile triunghiului fiind reprezentate de doi indivizi, A si B, si de un obiect X din ambientul comun.

Ambii indivizi sunt orientati unul catre celalalt si catre X, iar comunicarea este conceputa ca procesul care sustine aceasta orientare, în sensul ca mentine simetria relatiei dintre cele trei elemente, transmitând informatii despre orice fel de schimbare si permitând adaptarea. Modelul presupune ca, la orice moment dat, sistemul ABX este <stabil> sau în echilibru.” (Denis McQuail, 1999, p.37)

Mai simplu, modelul lui Newcomb poate fi transpus în expresia AXB, unde A si B sunt indivizii care comunica, iar X este mediul comun..

D. Modele sociologice – Schramm

Sunt dezvoltate pe baza a doua principii comune: (i.) comunicarea reprezinta o componenta integranta a societatii (nu poate fi abordata ca un domeniu distinct, separat si

autonom) si (ii.) constituie un proces social fundamental inserat în toate manifestarile umane. Desi contin elemente preluate din modelele informatice si lingvistice, aceste reprezentari evidentiaza contextul social prezent în orice act de comunicare.

Dintre aceste formulari, una din cele mai reprezentative apartine lui Wilbur Schramm care accentueaza sensul initial al termenului si anume cel de comuniune ca finalitate implicita a comunicarii (Dragan, 1996, 29). În viziunea sa, la baza oricarui proces de comunicare se afla doua componente fundamentale: codificarea (asamblarea mesajului prin punerea într-o forma inteligibila a semnalelor si simbolurilor) si decodificarea (interpretarea corecta si fara deformari a mesajului). Modelul Schramm este construit printr-o succesiune de scheme orientate spre o prezentare detaliata a fiecarei etape specifice din conturarea sa. Într-o perspectiva sintetica, forma finala a acestei reprezentari se desfasoara astfel (Dragan, 1996, 30-32):

În urma procesului de codificare (a unui eveniment manifestat în câmpul experientei) se genereaza un mesaj (ansamblu de semne) care este transmis, spre decodificare destinatarului. De remarcat este faptul ca Schramm utilizeaza în loc de mesaj notiunea de semnal, datorita rolului acestuia pentru secventa receptionarii sale. Mesajul (conturat pe baza unor semnale venite din realitatea înconjuratoare) se constituie, la rândul sau si într-un semnal pentru decodificator. Maniera în care este formulat (modul de asamblare a unor tipuri de semne în reprezentarea evenimentului de referinta) genereaza implicit un stimul sensibil (sesizabil) pentru decodificator (anuntând practic prezenta continutului sau).

Realizarea comunicarii depinde de îndeplinirea simultana a unor cerinte specifice: (i.) capacitatea informationala a sursei, (ii.) capacitatea de codificare si decodificare precum si (iii.) fidelitatea si rapiditatea canalului. Un alt element novator al modelului Schramm este reprezentat de experientele individuale aferente emitatorului si receptorului. Astfel, facilitarea comunicarii este direct proportionala cu suprafata de intersectie a experientelor personale ale participantilor. Aceasta suprafata reflecta practic distanta sociala dintre emitator si receptor, o componenta definitorie a oricarui proces de comunicare.

Schramm îsi finalizeaza reprezentarea prin accentuarea unei alte caracteristici a comunicarii: caracterul circular determinat de o anumita continuitate în timp. Cu alte cuvinte, rolurile de emitator si receptor sunt detinute în mod succesiv de toti participantii, procesul de comunicare fiind astfel reprezentabil ca o succesiune de mesaje bidirectionate si interdependente realizate printr-o actiune continua de decodificare – interpretare – codificare:

Astfel, feed-back-ul este pus în evidenta ca o reactie imediata de factura comunicationala, asigurând cursivitatea procesului. Schramm atrage atentia si asupra caracterului reductionist al reprezentarilor schematice în care se ignora multiplicarea canalelor de comunicare (fenomen prezent în orice forma de manifestare a procesului): “Astfel putem vizualiza canalul tipic al comunicarii nu ca pe un simplu circuit telegrafic, în care curentul circula sau nu circula, ci mai exact ca un fel de cablu coaxial în care numeroase semnale curg în paralel de la sursa spre destinatie” (W.Schramm, “Procesul comunicarii” în Dragan, 1996, 33)

F. Modele de comunicare în masa: Lasswell

Harold D. Lasswell a formulat o abordare sociologica paradigmatica de referinta a comunicarii de masa conturând un model de transmitere specific abordarilor functionaliste. Aceasta reprezentare se distribuie pe urmatoarele componente:

În acest model, comunicatorul reprezinta un ansamblu în care sunt integrate sursa si emitatorul mesajului. Analiza de control ce se poate elabora la acest nivel vizeaza aspecte relative la proprietatea asupra comunicatorului în masa, obiectivele sale si orientarea politica, modul de selectie a informatiilor etc. Mesajul reprezinta o componenta de baza a comunicarii de masa, fiind direct relationat cu un context social de referinta la care se raporteaza si analiza de continut aferenta (modul de reprezentare a unor aspecte sau fenomene sociale în cadrul diferitelor tipuri de mesaje).

 Canalul se afla într-o corespondenta directa cu modul de formulare a mesajului si corespunde unuia dintre cele cinci simturi. Un ansamblu de canale formeaza un medium iar analiza acestuia se focalizeaza pe aspecte relative la caracteristicile tehnice si sociale ale acestuia, la impactul detinut, la modul de evidentiere a mesajului etc. Receptorul include de asemenea elemente specifice receptiei si decodificarii, fiind caracterizat în primul rând printr-o componenta numeroasa. Analiza de audienta desfasurata la nivelul sau vizeaza gradul de percepere si selectare a diferitelor mesaje. Efectul corespunde implicatiilor activitatii desfasurate de comunicatorii în masa si prezinta o varietate deosebit de complexa. Analiza efectelor se constituie într-un domeniu distinct al sociologiei comunicarii si vizeaza atât feed-back-ul asupra comunicatorilor cât si implicatiile directe asupra manifestarilor individuale. Reprezentarea lui Lasswell a marcat un moment de referinta în conturarea teoriilor aferente comunicarii în masa, majoritatea perspectivelor ulterioare raportându-se într-o maniera sau alta la acest model.

2. Modelul tranzactional

Modelul tranzactional al lui D.C. Barnlund (A transactional model of communication, în Sereno si Mortenson, eds. Foundations of Communication Theory, Harper si Row, 1970) descrie comunicarea ca un schimb, ca o tranzactie sociala. Barnlund considera comunicarea „nu ca o reactie sau interrelatie, ci o tranzactie în care omul inventeaza si atribuie semnificatii pentru a-si realiza scopurile ... semnificatia este <inventata>, <conferita>, nu <primita>. Modelul pe care îl dezvolta încearca sa încorporeze aceasta caracteristica esentiala si sa tina seama si de alte trasaturi asociate comunicarii: dinamismul, complexitatea, continuitatea, circularitatea, unicitatea, ireveresibilitatea. Modelul prezinta procesele esentiale care se petrec în mintea unui individ si între indivizi, indiciile contextuale, situatia însasi fiind percepute, interpretate si utilizate ca fundament al actiunii, într-un mod care influenteaza etapele ulterioare ale procesului. Modelul nu aduce noutati în privinta elementelor implicate, dar accentul pus pe perceptie si atentie îi confera un caracter distinct.” (Denis McQuail, 1999, p.41)

3. Modelul orchestrei

Membrii Colegiului Invizibil, cunoscut sub numele de scoala californiana de la Palo Alto, propun o formula interactionista fundamentala, devenita celebra: Este imposibil sa nu comunici, prin care se repune în discutie conceptul de comunicare, înteles ca un „proces social permanent integrând multiple moduri de comunicare: cuvântul, gestul, privirea,

mimica, spatiul individual etc. Nu se pune problema sa facem o opozitie între comunicarea verbala si comunicarea non-verbala: comunicarea este un tot integrat.” (Ives Winkin, 1981)

Pentru reprezentantii scolii de la Palo Alto, comunicarea este descrisa ca functionarea unei „orchestre fara partitura si fara dirijor”. Ca membru al unei culturi, fiecare actor face parte dintr-un ansamblu comunicational, cum face parte fiecare muzician dintr-o orchestra.

Analogia orchestrarii sugereaza ideea ca fiecare individ participa la comunicare mai mult decât s-ar afla el la originea comunicarii sau ar fi tinta ei. „Comunicarea nu  poate fi conceputa decât ca un sistem cu multe canale la care actorul social participa în fiecare moment, fie ca o vrea sau nu.

În calitate de membru al unei anumite orchestre, el face parte din fenomenul comunicarii, asa cum muzicianul face parte din orchestra. Dar, în aceasta vasta orchestra culturala nu este nici sef, nici partitura. Fiecare cânta acordându-se la ceilalti. Doar un observator extern, un cercetator al comunicarii, poate sa identifice partitura ascunsa si sa o transcrie, fapt ce, evident, se va dovedi extrem de complex si dificil.” (Winkin, 1981, p.7-8)

Comunicarea este vazuta din perspectiva teoriilor comportamentului social: „Imaginea unei partituri invizibile aminteste în mod deosebit postulatul fundamental al unei gramatici a comportamentului pe care fiecare îl utilizeaza în schimburile cele mai diverse cu celalalt. În acest sens am putea vorbi de un model orchestral al comunicarii, în opozitie cu „modelul telegrafic”. Modelul orchestral este egal de fapt cu a vedea în comunicare fenomenul social pe care primul sens al cuvântului îl reda foarte precis, atât în franceza, cât si în engleza: punerea în comun, participarea, comuniunea.” (Ives Winkin, 1981, p.22-26)

Aceasta noua viziune asupra comunicarii apare ca o reactie împotriva schemei canonice a comunicarii, care reduce totul la schema traditionala: emitator→mesaj→receptor.

Teoreticienii americani înteleg comunicarea ca pe un fenomen social integrat într-un sistem în care interactiunile sociale, relatiile intersubiective, structureaza functionarea vietii în societate.

Asa se explica si influenta pe care aceasta conceptie asupra comunicarii a avut-o în plan european si de la care se revendica numeroase cercetari în domeniul teoriei comunicarii.