lucrare de licenta - zarko markovski

8/2/2019 Lucrare de Licenta - Zarko Markovski

http://slidepdf.com/reader/full/lucrare-de-licenta-zarko-markovski 1/76

UNIVERSITATEA DIN BUCURESTIFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„PATRIARHUL IUSTINIAN”

LUCRARE DE LICENȚĂ

ÎNTEMEIEREA SCRIPTURISTICĂDESPRE LUCRAREA SFÂNTULUI DUH ÎN DOGMATICA

SFĂNTULUI IUSTIN POPOVICI

Coordonator științific: Absolvent:Pr. Prof. Dr. Constantin COMAN Zarko MARKOVSKI

BUCUREȘTI 2010



Întemeierea scripturistică despre lucrarea Sfântul Duh în Dogmatica Sf. Iustin Popovici

2

INTRODUCERE – VIAȚA SFÂNTULUI IUSTIN POPOVICI

Cuviosul, iar de anul acesta și Sfântul Iustin Popovici, arhimandritul și duhovnicul

mănăstirii Celie de lângă Valievo, doctor în teologie și profesor la Facultatea Teologică dinBelgrad, a fost și este unul dintre cei mai eminenți teologi ai secolului XX. A scris peste patruzeci de cărți si tratate teologice. Împreuna cu mentorul său, Sfântul Nicolae Velimirovici,a fost inspiratorul renașterii spirituale pentru poporul sârb și apărătorul zelos al drepteicredințe în vremurile tulburi ale secolului trecut.

Blagoie Popovici, ulterior tuns în monahism sub numele Iustin, s-a născut în Vranie pe6 aprilie 1894 (25 martie după calendarul vechi, în ziua Buneivestiri1) din tatăl Spiridon șimama Anastasia. Familia Popovici a fost o familie de preoți de șapte generații, numai tatăl luifiind doar paracliser. Încă din tinerețe arăta aptitudini pentru viața monahală, aproape deDumnezeu. A terminat la Belgrad seminarul teologic. A fost mobilizat în Primul Război

Mondial și în timpul retragerii armatei sârbe prin Albania, la Scodra, cu binecuvântareaPatriarhului Serbiei Dimitrie, este tuns în monahism.Monahul Iustin a ajuns la Londra unde este primit deieromonahul Nicolai Velimirovici. De acolo, cu

binecuvântarea patriarhului, Iustin și-a continuatstudiile la Academia duhovnicească din Petrograd.Din cauza tulburărilor politice din 1916 s-a întorsînapoi în Anglia. Acolo a studiat teologia la Oxfordîntreținându-se singur. În teza sa de doctorat despreReligia și filosofia lui Dostoievski a exprimat o

aspră, dar teologic bine susținută, critică a lumiioccidentale. Teza lui n-a fost acceptată. În 1919 s-aîntors în Serbia fără diplomă. Patriarhul Dimitrie l-atrimis la studii în Grecia unde în 1926 la Facultateadin Atena își susține doctoratul. A fost profesor laseminarele teologice din Karlovaț și Bitolia. LaBitolia a continuat relația sa cu marele si Sfântul,episcop al Ohridei, Nicolae Velimirovici și cuSfântul Ioan Maximovici2. Din 1934 a fost profesor de Noul Testament, Dogmatică și Patrologie la

Facultatea de Teologie din Belgrad. În această perioadă s-a ocupat cu traducerea literaturiiteologico-ascetice și patrologice. În timpul celui deal Doilea Război Mondial, a peregrinat pe la mai multe mănăstiri din Serbia. După sfârșitulrăzboiului, autoritățile comuniste l-au arestat. În 1948 este eliberat și i s-a permis să stea, subsupraveghere permanentă, la mănăstirea Celie lângă Valievo, unde va rămâne până la sfârșitulvieții. Acolo va scrie cele mai importante lucrări ale sale, fiind în același timp duhovnicul

1

Numele Blagoia în rădăcina sa poartă praznicul Buneivestiri sau Blagoveștenie – Благовештење (în sârbă)2Sfântul Ioan Maximovici a fost profesor la seminarul din Bitolia în perioada 1928 - 1934




3

maicilor din mănăstire și al unei întregi pleiade de monahi care vor deveni elita episcopatuluisârb de astăzi3.

Doar ca o prevestire a sfințeniei sale, cuviosul părinte Iustin, a plecat la cele veșnice, înaceeași zi în care s-a născut, în ziua Buneivestiri a anului 1979. Pe mormântul lui s-au

întâmplat și încă se întâmplă multe minuni și vindecări și este locul unde zilnic sosesc pelerinidin toată lumea.

După hotărârea unanimă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, din data de 29aprilie 2010, părintele Iustin Popovici a fost înscris în dipticele sfinților Bisericii Ortodoxe.Pomenirea liturgică a sfântului se face pe 14 iunie (1 iunie după calendarul vechi).4

OPERA

Sfântul Iustin Popovici este unul dintre cei mai productivi scriitori bisericești din toate

timpurile. Opera sa cuprinde peste 40 de volume, din care 30 sunt publicate în sârba, maimulte din ele fiind traduse în greacă, franceză, engleză, etc.

Numeroasele lucrări ale părintelui Iustin, în afară de subiecte dogmatice și exegetico-ermineutice, tratează problematica patristică, ascetică, liturgică, precum și teme din filosofiacreștină, filosofia culturii și mai ales din antropologia axată pe principii creștin-ortodoxe.„Prin volumul ca și prin interesul subiectelor tratate, prin amploarea și varietatea lor, operaPărintelui Iustin este comparabilă cu a celor mai importanți Părinți ai Bisericii.”5

Dintre cele mai importante lucrări ale Sfântului se numără:

- Filosofia și religia lui F. M. Dostoievski, Sremski Karlovți, 1923

- Dogmatica Bisericii Ortodoxe, 1-3, Belgrad 1932, 1935, 1978

- Dostoievski despre Europa și slavism, Belgrad, 1940

- Svetosavlie6 ca filosofia vieții, München 1953

- Ruine (Abisuri7) filosofice, München, 1957

- Viețile Sfinților 1-12, Belgrad 1972-1977

3 Dintre cei mai valoroși ucenici ai săi se numără: mitropolitul Muntenegrului - Amfilohie Radovici, episcopiiAtanasie Ievtici, Artemie Radosavlievici și Irinei Bulovici. La Facultatea de Teologie din Belgrad i-a predatDogmatica și Patriarhului Pavel.4 http://www.spc.rs/sr/extraordinary_communique_holy_assembly_bishops_serbian_orthodox_church

5 Apud P. Ranson, Introduction, 1989, p. 19-206 Светосавље (svetosavlie) – Concepția Sfântului Sava. Noțiune fundamentală preluată de părintele Iustin de laepiscopul Nikolai Velimirovici, și desemnând filosofia creștină practicată de Sfântul Sava Nemania, luminatorulsârbilor (+1236). Scopul acestei „filosofii” era acela de a face din întreg poporul un rob al lui Dumnezeu(„theodul” în greacă), cum arată episcopul Nikolai în cartea sa din 1943, Poporul sârb ca Teodul (Omul şi Dumnezeul-um. Abisurile și culmile filosofiei , studiu introductiv și traducere: Pr. Prof. Ioan Ică și diac. Ioan Ică jr.,

Deisis, Sibiu 1997)7idem, p. 9




4

- Biserica ortodoxa și ecumenismul, Tesalonic, 1974

- Calea cunoașterii lui Dumnezeu, Belgrad, 1987

Viețile Sfinților constituie cea mai

cuprinzătoare lucrare a părintelui Iustin -douăsprezece volume, pentru fiecare lună dinan. Fiecare are mai multe sute de pagini șireprezintă o sinteză a mai multor surse adunateși prelucrate sistematic. Părintele vorbea cursiv

patru limbi străine: greaca, rusa, germana șiengleza din care a tradus multe texte.

„Omul și Dumnezeu-omul”, titlul carecaracterizează toata teologia sa, pentru că înaceste doua teme, sau mai exact în limbajul

părintelui, în această dualist-singulară temă aDumnezeu-omului, este cuprins tot gândul lui,toată filosofia vieții sfântului Iustin. Și mai mult,în această temă se cuprinde toată personalitateasa complexă și profundă, de dimensiuni paulineși dostoievskiene. În același timp aceasta estemisiunea atotvie a martirului ființei și agândurilor omenești, a Proorocului și aBinevestitorului din veacul nostru. Ea constă în

bucuros-întristata, răstignit-înviata mărturisirea lui Dumnezeu-omului, a Logosului Veșnic, a

Creatorului, a Proniatorului, dar și a Mântuitorului neamului omenesc și al acestei lumi.8

Binevestitorul din Celie accentua că fiecare creștin este îndatorat ca prin viața sa „săcontinue Evanghelia lui Hristos”. În acord cu această atitudine, și cu recomandarea apostolică,viața părintelui, într-adevăr a fost o „contemporană și vie Evanghelie a lui Hristos”. SfântulIustin Popovici, a fost și a rămas figura marcantă, de o dimensiune teologică asemănătoare cua celor mai mari iluminători și apărători ai adevăratei credințe, conștiință mustrătoare șineprihănită a Bisericii Ortodoxe.9

8 http://www.celije.org.rs/avva/index.html 9 Ascunzând darul vederii duhovnicești, p. Iustin povățuia negreșit despre aceasta, cel mai elocvent mărturisindurmătorul exemplu: când p. Cleopa l-a vizitat în mănăstirea sa din Celie și a cerut sfat dacă să rămână la Sf.Munte, p. Iustin l-a povățuit: „ Părinte Cleopa, dacă vei merge la Sf. Munte, vei adăuga încă o floare în grădinaMaicii Domnului. Dar cui îi vei lăsa pe credincioși? Acolo, părinte, te rogi numai pentru tine. Dar în țară te veiruga pentru toți și poți aduce la Dumnezeu multe suflete lipsite de învățători… Eu zic să rămâi în țară, sfinte

părinte, să te mântuiești și pe tine și să ajuți în mântuirea celorlalți. Aceasta este cea mai mare faptă bună amonahilor de azi. Mai ales acum, când ne luptăm cu necredința, cu sectele, cu indiferentismul religios.”




5

TEOLOGIA DOGMATICĂ A SF. IUSTIN POPOVICI

Despre cele trei volume ale Învățăturii Bisericii Ortodoxe, din punct de vederedogmatic, cu ușurință se poate spune că sunt capodopera Sf. Iustin Popovici. Primul volum a

apărut în 1932, scris în timpul lucrării lui la Seminarul Ortodox din Bitola sub numele:„ Filosofia Ortodoxă a Adevărului: Dogmatica Bisericii Ortodoxe”10. Al doilea a fost scos în1935 şi ultimul în 1978, la mai puţin de un an înainte de trecerea părintelui la cele veşnice.Toate trei volumele au fost tiparite la Belgrad.

În primele două volume este tratată învățătura Bisericii Ortodoxe, despre Dumnezeu înTreime și hristologia, iar al treilea volum abordează problematica ecleziologiei și a

pnevmatologiei. Conținutul mai ales al primului, parțial și al celui de al doilea volum, păstrează planul „dogmaticilor” scolastice din secolul XIX (Macarie Bulgakov și SilvestruMalevanski)11. Părintele Iustin a fost foarte conștient de acest lucru. Pentru necesitățileînvățământului teologic superior, a fost nevoit să scrie mai degrabă un manual decât o sintezădogmatică, care va răspunde provocărilor teologice veșnic actuale și celor contemporane.Constrâns de șablonizarea solicitată de o astfel de lucrare, părintele n-a reușit să-și dezvoltediscursul său caracteristic, pătrunzător și emblematic din toate celelalte lucrări ale lui. Abia înultimul volum, neforțat și neobligat de exactitatea scolastică, insuflat de Duhul Sfânt, aexprimat și a apărat dogmele Bisericii Ortodoxe printr-o abordare neopatristică.

Mișcarea neopatristică prezintă înnoirea teologiei ortodoxe, redescoperirea sfintelor scripturi în lumina cea cu Trei Străluciri, fidelă rescriere a dogmelor veșnice în limbajcontemporan, la fel de puternic și inteligibil ca și limbile Sfinților Părinți. După secole de„robie” occidentală a teologiei ortodoxe, scriitorii bisericești din secolele XIX și XX, printre

care necontestat se numără și Sfântul Iustin, dogmele din nou au început să fie tratate înînțelesul lor autentic, patristic și duhovnicesc. Nu într-un mod pur scolastic, abstract șidoctrinar, ci prin mintea purificată și luminată de harul Sfântului Duh cu ajutorul experienței

personale în Biserică, asceză, rugăciune și adâncă smerenie.

Dogmele, adevărurile veșnice despre Dumnezeu, lume și om, reprezintă pentru părintelePopovici realități în care nimic nu este trecător, muritor și fictiv. Prin dogme credinciosul sehrănește și treptat se eliberează de tot ceea ce este păcătos, trecător, relativ şi muritor. Prinstrăduința ascetico-harică în sfintele taine și virtuți, prin Harul Duhului Sfânt, se ajunge la

preschimbare după măsura lui Hristos, omul devenind făptură nouă, dumnezeu-omenească,veșnică, netrecătoare și fericită. Dogmele nu sunt nici idei abstracte, nici concluzii silogistice,nici ipoteze logice, nici simboluri sau științe omenești, obținute prin frământare mintala, pur omenească, ci întâmplări şi experiențe istorice reale, revelate, descoperite, văzute, auzite,îndeplinite în timp și spațiu de către oameni. Adevăruri neschimbate, ascunse în taina SfinteiTreimi descoperite în Persoana Dumnezeu-omenească a Domnului și a Mântuitorului nostruIisus Hristos.

Dogma principală pentru părintele Iustin, este Însuși Mântuitorul Hristos. El, Calea,Adevărul și Viața, este dogma absolută, niciodată micșorată sau schimbată, din care izvorăsc,

10

Ep. Atanasie Ieftici, Postfaţa la Dogmatica Bisericii Ortodoxe vol.III, p.839, Valievo 200411Omul și Dumnezeu-Omul, Pr. Prof. Ioan Ică și diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu 1997, p. 8




6

„precum razele de la soare” toate celelalte dogme, adevărurile care din El purced și la Elconduc.

Prin dogme omul iubitor de Adevăr, trăiește în Biserică și prin Biserică, în Trupul luiHristos, unde cu gândul și cu viața sa „crește în toate înălțimile, coboară în toate adâncurile,

se extinde în toate lățimile. El fără rezervă crește cu creșterea lui Dumnezeu, spre nevăzuteleînălțimi divino-umane – de neatins cunoşterii relativist-nihiliste - unde minunatul Domn Iisuseste totul în toate, pentru gândul, sufletul, simțirea și viața noastră„12 Omul îşi însușește acestedogme şi adevăruri, prin credință și prin nevoințele de har dătătoare, le transformă în viața sa,în gândirea sa, în simțirea sa. Drept dovadă de aceasta sunt Sfinții Părinți, „dovada întrupăriidogmelor veșnice.”

Sfinții Părinți sunt etalonul părintelui Iustin. Urmărește exemplul lor, învață de la ei,neuitând să comunice cu ei prin rugăciune, post și veghe. Munca lui este nevoitoare şisistematică. Pentru a răspunde celor mai complexe și arzătoare întrebări dogmatice, „săexpună exact credințele ortodoxe”, părintele întotdeauna a fost condus de duhul smereniei,inspirat de marii teologi ai Bisericii Ortodoxe, precum Sf. Ioan Damaschin, întemeietorulsintezelor dogmatice și Sf. Atanasie cel Mare. Așa și începe de fapt discursul său în prefața

primului volum al Dogmaticii, citindu-l pe marele sirian: „Din sine nu voi vorbi nimic, ci pescurt voi expune ceea ce oamenii dumnezeiești și înțelepți au spus” 13. Părintele mai spune:„în nimicnicia și slăbănogirea mea abia îndrăznesc să spun, că în lucrarea mea și eu m-amținut de acest principiu. Și mai adaug cu sinceritate înflăcărată, către el14 și către ceilalțiPărinți ai Bisericii, filosofii Duhului Sfânt, eu sunt precum un surdomut, eu pelticesc (oh, de-aș putea să strig!) adevărurile veșnice ale lui Dumnezeu… Dacă ceva în această lucrare a meaeste bun, evanghelic, ortodox, le aparține lor, și tot ceea ce este opus, îmi aparține numaimie.”

În afara de Sfinții Părinți de neocolit în scrierea unei astfel de lucrări, Sf. Iustin s-afolosit şi de dogmaticieni ortodocşi din timpurile mai recente: mitropolitul Macarie, episcopulSilvestru, mitropolitul Antonie, arhiepiscopul Filaret, arhimandritul Antonie, protoiereulMalinovski, Zicos Rosi, Andrutse, Diovuniotis, etc.

12 Prefața, Dogmatica vol. I13

P. Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe vol.III, , Valjevo 2004, p.83614Către Sf. Ioan Damaschin




7

ESENȚA LUI DUMNEZEU ȘI RELAȚIA LUI DUMNEZEU ȘI CREAȚIA

Precum am constatat mai sus, primul volum al Filosofiei Ortodoxe a Adevărului, a fost publicat în 1932 la Belgrad ca manual pentru învățământul teologic superior.

Volumul este împărțit în două mari părți: Esența lui Dumnezeu și Relația lui Dumnezeucu creația.

Urmărind formatul dogmaticilor din ultimele secole, părintele Iustin își începe lucrareasa cu formularea Dogmaticii ca știința despre adevărurile – dogmele lui Dumnezeu. Astfel îșiordonează următoarele capitole: formularea dogmaticii, formularea dogmelor, caracteristiciledogmelor, dogmele și Sfânta Revelație, dogmele și rațiunea, Biserica și dogmele, surseledogmaticii ca știință, scopul dogmaticii, metodele dogmaticii, principiile în dogmatică,împărțirea dogmaticii, istoria dogmaticii ortodoxe.

Urmează primul mare capitol despre esența lui Dumnezeu în care este prezentatăexistența lui Dumnezeu, conținutul, calitatea și marginile cunoașterii lui Dumnezeu șidescrierea proprietăților generale ființei lui Dumnezeu: Rațiunea, Voința, Simțirea.

Al doilea capitol al dogmaticii descrie dogma Sfintei Treimi prin învățătura SfinteiRevelații și a Sfintei Tradiții: Dumnezeirea și deoființimea Persoanelor Sfintei Treimi,trăsăturile Persoanelor Preasfintei Treimi. Capitolul se termină prin prezentarea ereziilor antitreimice și filioque si critica lor.

Partea doua a primului volum explică relația lui Dumnezeu cu creația Sa. Acolo estediscutată problematica creării lumii celei văzute și nevăzute: Învățătura despre îngeri și despre

duhurile rele, crearea omului și starea lui primordială, păcatul originar, cauzele și consecințelelui, esența și importanța păcatului primordial, ereditatea lui, prezentarea și critica învățăturilor greșite romano-catolice și protestante în legătură cu păcatul primordial.

Mai este prezentat și rolul lui Dumnezeu ca Proniator înaintea și după căderea omului.Pregătirea lumii pentru mântuire, pregătirea poporului ales al lui Dumnezeu, pregătireaacestui popor și a păgânilor pentru venirea Mântuitorului.

DUMNEZEU MÂNTUITORUL

Volumul II tratează hristologia și soteriologia. Acolo sunt tratate temele: TainaÎntrupării lui Dumnezeu, Persoana Domnului Iisus Hristos ca adevărat Dumnezeu, adevăratom și adevărat Dumnezeu-om; Modul și consecințele unirii ipostatice al celor două firi înDomnul Iisus Hristos; Prezentarea ereziilor hristologice; Învățătura despre Preasfânta Maicalui Dumnezeu, Preacurata Maria Născătoare de Dumnezeu; scurtă prezentare și criticaînvățăturii romano-catolice despre zămislirea imaculată a sfintei Fecioare.

Capitolul soteriologic tratează rolul Mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos, prinanalizarea relaţiei dintre taina mântuirii şi tainele Întrupării, a Botezului, a Schimbării la Față,a Patimilor, a Răstignirii, a coborârii la iad, a Învierii, a Înălțării, a învățăturii și lucrăriiDumnezeu-omului. Este prezentată și necesitatea patimilor lui Dumnezeu pentrurăscumpărarea și mântuirea lumii, pentru îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc,




8

împăcarea oamenilor cu Dumnezeu prin moartea Dumnezeu-omului, îndreptarea, curățirea șisfințirea firii umane prin sângele Dumnezeu-omului.

ECLESIOLOGIA

Al treilea volum al Dogmaticii este axat pe ecleziologia și pnevmatologia BisericiiOrtodoxe. A fost publicat cu doar un an înaintea trecerii la cele veșnice a părintelui Popovici,1978. Învățătura despre Biserică, sau cum părintele o numește Biserică A-tot-taina lui Hristos,

Bunăvestirea despre Biserică și viața în Biserică, este una dintre cele mai complete lucrăriecleziologice ale secolului XX.

Folosind discursul paulin, Sf. Iustin, se concentrează asupra tainei Bisericii în strânsă șinedespărțită legătură cu taina Dumnezeu-omului. Și mai mult, Biserica de fapt este trupulDumnezeu-omului căruia El îi este capul. Taina lui Dumnezeu nedespărțit s-a unit cu tainaomului și a devenit, taina dual-singulară, taina absolută15 a tuturor lumilor. Dumnezeu Tatăl

prin Duhul Sfânt L-a dat pe Domnul Hristos – Dumnezeu-omul „cap al Bisericii, mai presusde toate, Care este trupul Lui, plinirea Celui care plineşte toate întru toţi.”16 Hristos, dupăcuvintele Sf. Ioan Damaschin, „singurul lucru nou sub soare”17, a devenit om și pentrutotdeauna a rămas Dumnezeu-om. El cel Necuprins s-a sălășluit în om astfel încît și omulînsuși a devenit „nou sub soare”, ființă dumnezeiesc importantă, dumnezeiesc scumpă,veșnică și complexă.

Biserica, pentru părintele, este veșnică, pliroma tuturor celor dumnezeiești și omenești,atot-taina lui Dumnezeu, atot-taina omului, plinătatea teandrică, atelierul lui Dumnezeu, celmai mare dar al lui Hristos dat lumii. În afara ei nu există creștinism, pentru că suntemmădulare ale trupului Lui Hristos, „din carnea Lui şi din oasele Lui.”18 Din carnea luiînseamnă din esența Lui. Precum El S-a născut din Duhul Sfânt, astfel și noi ne naștem prinBotez în Biserică. Hristos și Biserica, taină mare,19 cea mai mare, pentru că Hristos în acelașitimp este și Dumnezeu Logos, și om, și Biserică, El este cu trupul în cer și în trupul Său,Biserica, pe pământ. Oare nu este aceasta „taină mare” ?, se întreabă părintele.20

Toată plinătatea vieții și trăirea adevărată, părintele Iustin o vede numai în Biserică. Înafara Ei, în afara Dumnezeu-omului, nimic nu se poate întâmpla. Astfel și continuă: „Numaioamenii, prin lăstarele ființei sale, altoiți pe butașul viței lui Hristos, aduc „roadă multă”21, „aducând roadă în orice lucru bun” şi sporesc „în cunoaşterea lui Dumnezeu.„22 Viața în afaralui Dumnezeu, nevrednică este pentru om. Pentru că numai Dumnezeu-omul, este om

adevărat. În afara Lui, totul este moarte și pentru moarte. Așadar, cum poate fi vrednic omul,creat pentru nemurire și viață veșnică în Domnul și Dumnezeul cel în trei străluciri?”23

15Atot-taina

16 Ef. 1, 17-2317 De Fide, III, 1. Migne, P. gr. t. 94, col. 984.18 Ef. 5, 3019

Ef. 5, 3220

Dogmatica v. III, Creștinismul în afara Bisericii nu există.21 Ioan 15, 522

Col. 1, 1023 Gnoseologia evanghelică, Dogmatica vol. III




9

Pentru părintele Iustin, viața în Domnul Hristos este porunca poruncilor. Viața, nu prinadaptarea lui Hristos la om, ci a omului la Hristos, nu preschimbarea lui Hristos dupăconveniențele omenești, ci preschimbarea omului în Hristos, nu recrearea chipului lui Hristosdupă chipul omenesc, ci invers. Mai spune părintele: „Numai ereticii și nebuni- pierzătorii desuflete recrează, preschimbă, schimbă pe Dumnezeu-omul după dorințele și înțelegerile lor.

De aceea atâția „hristoși mincinoși” în lume, și atâția creștini mincinoși.”24

Dintre subcapitolele cu titlu mai răsunător din prima parte a volumului III se distingurmătoarele: Dumnezeu-omul – Biserica; Capul Bisericii, Ipostasul Veșnic al Bisericii;Biserica – Trupul teandric; Biserica – scopul, noima și taina absolută; Biserica – plinătatea luiHristos; Capul – cel mai important în Trupul Bisericii; Organism Teandric; Hristificareaomului; Creștinism în afara Bisericii nu există; Omul desăvârșit; Gnoseologia evanghelică;Păcatul – forţă împotriva Logosului; Totul a fost creat ca Biserică; Biserica – DumnezeuLogosul Întrupat; Dumnezeu-omul în împărăția morții; Întemeierea în credință; Evanghelia,

propovăduită fiecărei făpturi; Suferințele hristice ale membrilor Bisericii; Colaborarea Harului

și voinței libere; Lupta pentru mântuirea sufletului; Viața în Domnul Hristos; Credința – virtutea absolută; Filosofia teandrică; Dumnezeu-omul, măsura tuturor; Imperativulgnoseologiei teandrice; Sfinții – filosofi; Filosofia omenească; Creștinii – pliniți dedumnezeirea lui Hristos; Dumnezeu-oameni ai harului; Ce vrea Dumnezeu de la lumeaaceasta și de la om?; Hristos = Biserică: uniune absolută; Biserica, alcătuită din Îngeri șioameni; Uniunea absolută a tuturor lucrurilor; Logosul timpului; „Domnul acestei lumi” – diavolul; Păcatul, împotrivirea cu Dumnezeu, lupta cu Dumnezeu; Patimile păcatoase;Mântuirea, hristificare și asemănare cu Hristos, viața în Mântuitorul; Viața în Biserică;Credința, „darul dumnezeiesc”; Credință și fapte; Oamenii, creația lui Dumnezeu; Omul nou;Omul teandrificat; Supranaturalul în natură; Adevăratul Dumnezeu și omul adevărat; SângeleDumnezeu-omului Hristos; Omul cu chip de Hristos; Legea supremă a Bisericii; Biserica,ființa ceresc-pământească; Omul – familia Sfintei Treimi; Omul, ființa ceresc-pământească;Gnoseologie ortodoxă, dragostea – organul cunoașterii; Dragostea teandrică a lui Hristos;Hristificare – teandrificare; Mântuirea, neîncetata experiență a Mântuitorului; Taina trupuluiomenesc; Duhul Sfânt zidește Biserica; Biserica, Trupul Sfintei Treimi; Biserica, TrupulDumnezeu-omului Hristos; Omul dintre diavol și Dumnezeu; Rude de sânge ale luiDumnezeu, Sfânta Împărtășanie; Cunoașterea lui Hristos de la experiența lui Hristos; Singurulscop al ființei umane; Creștinii devin Hristoși; Crucea, temelia la toate cele evanghelice;Pântecele – Dumnezeu; Taina vieții creștine; Proslăvirea trupului; Omul cu chip de Hristos;Viața veșnică în Biserică; Filosofia antihristului; Gândurile și simțurile dumnezeiești;Teandrificare și îndumnezeirea omului; Hristificarea.

În partea a doua a acestei cărți sunt explicate trăsăturile Bisericii: Unitatea și unicitatea,sfințenia, sobornicitatea, apostolicitatea ei. Aici mai sunt tratate Sinoadele Ecumenice șicanoanele.

În capitolul Teologia rugătoare despre Biserică sunt analizate legăturile dintre Bisericăși Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Crucea, Îngerii, Apostolii, Sfinții Mucenici și toțiSfinții.

24 Viața în Hristos Domnul, Dogmatica vol. III




10

Biserică, Cinzecime continua, este capitolul care minuțios tratează învățătura Bisericiidespre Sfântul Duh. În cea de-a doua parte a acestei lucrări, am încercat să prezint o traducerecât mai fidelă a mai multor subcapitole din pnevmatologia Sfântului Iustin Popovici.

Un alt capitol cuprinzător din volumul III al Dogmatici este Biserica – Predania

Dumnezeu-omenească;

Urmează tratatul despre Sfintele taine în capitolul, Biserica – Comuniune harică;dedicat Sfintelor Taine: a Botezului, a Mirungerii, a Euharistiei – Liturghiei, a Pocăinței, aPreoției, a Cununiei, a Sfântului Maslu, precum și sfintele virtuți, ierarhia, slujbele și

praznicele dumnezeiești.

Biserica tuturor sfinților conține subcapitolele despre: Preasfânta Născătoare deDumnezeu, Sfinții, sfintele moaște, sfintele icoane și Taina Cinstitei Crucii.

Capitolul Eshatologia confirmă învățătura Sfintei Bisericii despre viața de apoi, moartea

trupului și nemurirea sufletului, Judecata particulară, Starea sufletului în viața de apoi,Dumnezeu judecătorul, A două venire a lui Hristos și Împărăția veacului viitor, Sfârșitul lumiiși istoriei, Timpul și semnele venirii lui Hristos din nou, Antihristul și lucrarea lui, Înviereamorților, Metamorfoza naturii, Judecata obștească și ultimă, Viața Veșnică.

COMPARAȚIA DOGMATICĂ

În aceasta parte vom încerca să facem o comparație generală a conținutului întredogmatica Sfântului Iustin Popovici și cea a părintelui Dumitru Stăniloae. Fiind vorba de doidintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe din secolul XX, de așteptat este să găsim

diferențe doar la felul în care aceste lucrări sunt sistematizate și împărțite, conținutul fiindunul și același – dreapta mărturisire a dogmelor bisericești veșnice și de viață dătătoare.

Oarecare paralelism dintre aceste doua lucrări se poate găsi în primul volum, unde ambiiautori discută despre dogmele și revelația dumnezeiască. Părintele Stăniloae formuleazăcapitolul Lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt în desfășurarea Revelațieidumnezeiești; Lucrarea lui Hristos și a Duhului Sfânt, de păstrare a Revelației în eficiența,

prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție în cadrul Bisericii. Acolo este dezvoltată ideea despredogmele ca adevăruri revelate ale credinței, fiind absolut necesare pentru mântuire. SfântulIustin pe aceeași linie explică cum izvorul dogmelor este Sfânta Scriptura și Sfânta Tradiție.

Ambele fiind de origine divină, Sfânta Tradiție fiind mai veche. Din cauza ereziilor care auapărut, Dumnezeu a binevoit ca dogmele credinței să fie păstrate scrise. Pentru sprijinulacestei idei sunt folosite exegezele la Sfânta Evanghelie după Matei de la Sf. Teofilact alOhridei și Sf. Ioan Gură de Aur. Sf. Teofilact subliniază că în primii ei douăzeci de ani,Biserica n-a avut în scris Noul Testament, ci doar Sfânta Tradiție a fost singura măsură aadevăratei credințe: „Oamenii dumnezeiești învățau nu din cărți și scripturi, ci având minteacurată, se iluminau prin luminarea Sfântului Duh, astfel cunoscând voia lui Dumnezeu dindialogul cu Însuși Dumnezeu, față către față. Astfel au fost: Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Iov,Moise. Dar, când oamenii s-au stricat și au devenit nevrednici de iluminarea și învățăturaSfântului Duh, atunci iubitorul de oameni Dumnezeu a dat Scriptura, că măcar prin ea să seamintească de voia lui Dumnezeu. Astfel și Hristos întâi personal a predicat Apostolilor, și caînvățător le-a trimis Duhul Sfânt. Dar pentru că Dumnezeu a prevăzut ca ulterior vor apare




11

erezii și naturile noastre se vor strica, așa a binevoit ca Evangheliile să fie scrise, că învățânddin aceste adevăruri, să ne împotrivim minciunilor eretice, astfel ca naturile noastre să nu sestrice complet.” În prima sa predică despre Evanghelia după Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur

binevestește: „De fapt, noi n-ar fi trebuit să avem nevoie de Scriptură, ci să trăim o viață așade curată, că Harul Duhului Sfânt să fie singur de folos sufletelor noastre în loc de cărți, iar

inimile noastre ar fi înscrise cu Harul Duhului, precum cărțile cu cerneală.”

Părintele Stăniloae scrie despre Ființa și atributele lui Dumenzeu, despre raportul dintreatributele și lucrările necreate ale lui Dumnezeu și ființa Lui. Părintele Iustin scrie despreFiința lui Dumnezeu și proprietățile Lui; Proprietățile generale ale lui Dumnezeu. Amândoianalizează modurile de cunoaștere al lui Dumnezeu: raționale și apofatice.

La amândoi urmează capitolul trinitar. Părintele Iustin mai întâi prezintă dogma SfinteiTreimi și atributele Persoanelor Treimice în învățătura Sfinților Părinți. Accentuazădeoființimea Persoanelor Sfinte prin Revelația noutestămentară, care consideră că înDumnezeu nu numai că sunt trei Persoane, ci că și cele trei Persoane sunt o singurăDumnezeire. Veșnic diferite între ele după proprietățile personale veșnice, aceste treiPersoane în rest sunt aceleași, identice, egale și deoființă în Dumnezeire: „adică și Tatăl esteDumnezeu, și Fiul este Dumnezeu, și Duhul Sfânt este Dumnezeu, și totuși nu sunt treiDumnezei ci unul singur.”25 „Pentru că în Treime, în Tatăl, în Fiul și în Sfântul Duh este oDumnezeire.”26 Pentru că „veșnică și una este Dumnezeirea în Treime, și una este slavaSfintei Treimi.”27 Simțind nevoia de o întreită confirmare, în acest scop, părintele Iustin îl maicitează și pe Tertulian care spune: „Și Tatăl este Dumnezeu, și Fiul este Dumnezeu și DuhulSfânt este Dumnezeu, și fiecare în parte, Dumnezeu”28

Părintele Stăniloae, pe de altă parte contribuie esențial în dezvoltarea ideii de

întrepătrundere prin folosirea termenului foarte plastic de intersubiectivitate. Astfelformulează următoarele capitole: Intersubiectivitatea treimică, ca lipsă a oricărei pasivități în

Dumnezeu. Intersubiectivitatea treimică, putința înlocuirii reciproce a Eu-rilor.

Chiar dacă în Triadologia Sfântului Iustin, subiectul întrepătrunderii nu este diferențiat prin capitole, precum la părintele Stăniloae, totuși această inevitabilă noțiune este suficient de bine susținută: „Fiecare Persoană a Sfintei Treimi, păstrând independența și personalitatea sa,se regăsește în celelalte două, și nu se pot imagina fără Ele; toate trei Persoanele seîntrepătrund între Ele, totdeauna trăind unul în celelalte, cu celelalte, pentru celelalte.”29

Crearea lumii și pronia lui Dumnezeu asupra ei, de asemenea estre tratată de ambiiautori în primul volum al Dogmaticii. Părintele Stăniloae: Lumea, operă a iubirii luiDumnezeu destinată îndumnezeirii (crearea lumii văzute și nevăzute), Providențadumnezeiască și desfășurarea planului de mântuire și îndumnezeire a lumii; PărintelePopovici: Relația lui Dumnezeu cu creația; Dumnezeu Creatorul lumii, DumnezeuProniatorul.

25 Sf. Iustin Popovici, Dogmatica vol.I, Dumnezeu în esență; Dumnezeirea și deoființimea Persoanelor SfinteiTreimi.26

Sf. Atanasie cel Mare, Ad. Serap. Epist. IV, 3; t. 26, col. 641 В27 Idem, Contra arian. 1, 18; t. 26, col. 48 С28

Adv. Prax. 13: Et Pater Deus, et Filius Deus, et Spritus Sanctus Deus, et Deus unusquisque".29Sf. Atanasie cel Mare, Ad Serap. Epist. I, 30, Epist. III. 56.




12

La părintele Iustin, întregul volum II este dedicat hristologiei și soteriologiei, pe când părintele Stăniloae mai adaugă și ecleziologia ca urmare a operei de mântuire a lumii luiHristos în desfășurare.

Fiindcă principalele, cele mai perfide, ascunse și de suflet pierzătoare erezii au apărut

tocmai pe baza învățăturilor greșite despre persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și părintele Popovici, și părintele Stăniloae dedică o mare parte a acestei lucrări în analizareaștiinței corecte despre cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeul-omul. Accentul

principal este pus pe învățătura despre unirea ipostatică a celor două firi în Domnul IisusHristos prin actul tainic al întrupării lui Dumnezeu Fiul. Bineînțeles că mariologia este unsubcapitol inevitabil în ambele lucrări.

Al treilea volum al dogmaticii, prezintă o diferența conceptuală dintre acești doi mariteologi ortodocși. Părintele Stăniloae sistematizează minuțios dogmele Bisericii Ortodoxedespre Sfintele Taine și despre Eshatologie, iar părintele Popovici acordă un loc special,

binecuvenit celei de-a Treia Persoane din Sfânta Treime.

În pofida faptului, că pnevmatologia părintelui sârb ocupă un loc, cantitativ maisubstanțial în volumul III al Dogmaticii, totuși se poate concluziona că atît el cît și părinteleStăniloae au subordonat (măcar conceptual) învățătura despre Sfântul Duh, ecleziologiei. Deaceea pot apare diferite întrebări despre atenția acordată acestui nedespărțit şi important factor al mântuirii noastre – Mângâietorul și Duhul Adevărului, Duhul Sfânt al Lui Dumnezeu.

VOCABULARUL SPECIFIC SFÂNTULUI IUSTIN POPOVICI

Scrierea Dogmaticii, după cuvintele părintelui, a fost o încercare de a se crea o

terminologie dogmatică, care până la acel moment n-a existat, sau n-a fost suficient dedezvoltată. De aceea și această lucrare are un astfel de vocabular, bogat și abundent deexpresii, care lesne introduc în tainele lui Dumnezeu și în Biserica Lui, în care însuși părinteleeste veșnic și mistic cufundat.

Hristos spune Bisericii din Laodicea: „…O, de ai fi rece sau fierbinte!”30 Aceasta este voiaLui, ca să nu fim căldicei, ci reci sau fierbinți, ca să nu ne verse din gura Sa. Luînd aminte lacuvintele acestea, precum toți ceilalți mari mărturisitori ai dreptei credințe, părintele IustinPopovici nu numai că nu a fost căldicel, ci a devenit vulcanul viu al Duhului Sfânt, prin careau erupt adevărurile dumnezeiești veșnice. Așa a fost în toate scrierile sale, fierbinte și de

nestăvilit, întotdeauna actual și puternic. Numai știind acest caracter al părintelui, putemînțelege capacitatea și puterea intelectuală și spirituală de a scrie volumul colosal de peste patruzeci de tomuri. Operă ușor comparabilă, cu cea a celor mai profilactici scriitori bisericești din toate timpurile, ca și conținut și dimensiune.

Pentru a înțelege mai deslușit stilul și caracterul plin de ardoare al scrierilor lui, pentruunii exagerat, plicticos, repetativ, pentru alții maiestuos, genial, revoluționar, mai întâi trebuiedescrise împrejurările în care părintele s-a format ca teolog. Vremea în care a trăit, a fost o

perioadă de grea cumpănă pentru poporul sârb, timpuri în care ființa lor națională a fost

30Apoc. 3, 15




13

supusă unor aprige încercări de credință. Micul stat creștin, abia se eliberase din robia turcă,31 abia se recuperase după cele două conflicte balcanice, și iată flacăra războiului din nou arăbufnit nimicitor. Asediat de vrăjmași, atacat și jefuit din toate părțile, poporul sârb cudemnitate a purtat crucea sa mântuitoare.32 Într-o astfel de încercare, Sfinții NicolaeVelimirovici și Iustin Popovici au reprezentat ajutorul trimis de la Dumnezeu. Amândoi mari

teologi și înflăcărați propovăduitori au tunat și fulgerat credința și nădejdea în Hristos,ridicând moralul, încurajând și iluminând poporul aflat în suferință.

Scrierile părintelui Iustin sunt pătrunse de rugăciune, de învățătura marilor teologiortodocși: Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de

Nyssa, Sf. Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, Sf. Irineu, Sf. Epifanie, Sf. ClementAlexandrinul, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Damaschin, Sf.Grigorie Palama, Origen, Tertulian, Fericitul Teodoret și mulți alții. Elaborarea textelor luiîntotdeauna este abundent sprijinită de pasaje biblice și citate ale Sfinților Părinți. Precumsingur mărturisește, el doar rescrie adevărurile dumnezeiești stabilite de mari iluminatori ai

Bisericii Ortodoxe.Precum și Sf. Nicolae Velimirovici, părintele Iustin are un discurs poetic, imnografic și

cursiv. Propoziția lui este complexă, foarte împodobită, dar în același timp limpede șicurgătoare . În mai multe locuri este prezentă repetarea unor cuvinte și expresii chiar înaceeași propoziție sau pasaj. Acesta este stilul părintelui de a accentua o idee. Întreitărepetarea unor cuvinte neclintit asociază cu Persoana Sfintei Treimi.

Temelia fiecărui capitol, mai ales a dogmaticii, este Sfânta Scriptură. Din citate, cu precădere cele pauline și ioaneice, părintele zidește fundația pe care se sprijină construcțiateologiei sale. Ținta discursului este mereu Dumnezeu-omul, Hristos, la care se ajunge numai

prin ajutorul dumnezeiesc, Harul Duhului Sfânt și colaborarea voinței libere a omului.

Un alt lucru foarte interesant este schematica și configurația geometrică a discursuluisău. Amprenta părintelui, la fiecare pasaj al său, se poate sesiza prin folosirea unor expresii

preferențiale. De exemplu, ideea Sf. Atanasie cel Mare că în Dumnezeu, totul este: „De laTatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt”33 se repetă în diferite forme, în diferite contexte de opt oridoar în partea tradusă în această lucrare.

Un alt specific al părintelui este folosirea foarte deasă a cuvintelor compuse, multedintre acestea pentru prima dată introduse de el34. Trebuie specificat că înclinația deîntrebuințare a cuvintelor compuse, pentru a explica stări, lucruri, situații complexe, nu estespecifică și nici firească limbii române. De aceea și traducerea expresiilor compuse de

părintele Popovici a fost și va fi foarte dificilă, până la stabilirea unor termeni adecvați decătre teologii și lingviștii români.

31 cea de cinci sute de ani32 Într-o predică rostită în Statele Unite în 1954, la parastasul regelui Aleksandar I. Karađorđević (ucis laMarsilia), Sfântul Nicolae Velimirovici a accentuat bunavecinătatea poporului român în timpul celui de-al DoileaRăzboi Mondial, când mulți vecini își băteau joc de suferințele sârbilor, numai românii au stat, precum Sf. IoanTeologul, sub crucea răstignirii lor.33

Epist. ad Serap. I, 30; P. gr. t. 26, col. 600 C.34în limbă sârba




14

Astfel de cuvinte revoluționare, sunt compușii lui LOGOS – adjectivele: логосно (logosno), алогосно (alogosno), противлогосно ( protivlogosno); substantivele: логосност(logosnost), безлогосно (bezlogosnost), противлогосност (protivlogosnost). ΛΌΓΟΣ, estetermen cheie pentru literatură noutestamentară și patristică. În sine cuprinde multipleînțelesuri precum: raţiune, logică, cuvânt, raţional, raţionabil, just, raţionabilitate, și nu este

epuizat prin acestea. Ele precizează însușirea sau calitatea unei ființe de a fi înzestrată cu, a filipsită de, de a fi contrarie „logos”-ului. Astfel poate avea: caracter logosic, alogosic,contralogosic; sau să se afle în stare de: logositate, alogositate, contralogositate. De exemplu:ологосен (ologosen) logosificat, a face ceva să fie înzestrat cu logos-ul;35 делогосира(delogosira) a lipsi ceva de logos. Logosul are însă aici un sens metafizic și teologic de simplălogika sau logicinost = raționalitate.36

Compușii cu prefixul SVE tot, întru tot, toate; De ex.: cветајнa (svetaina) a-tot-taina;свејединство (sveiedinstvo) atotunitate; свеживот (svejivot) atotviața; свежив (svejiv) atotviu; свегрех (svegreh) atotpăcat; свесавршено (svesavârșeno) atotdesăvârșit;

Свеблаговест (sveblagovest) întru tot bunavestire, bunavestire absolută; Освеврлињује(osvevârlinuie) se împodobește cu toate virtuțile; cвесвет (svesvet) întru tot sfânt, atotsfânt;Свечист (svecist) întru tot curat, atotcurat; свеапостол (sveapostol) atotapostol; Свеистинa(sveistina) atotadevăr, свемудар (svemudar) atotînțelept; Свечовекољубиви(svecovecoliubivi) atotiubitor de oameni; Свевредност (svevrednost) atotvaloare,cвестваралачka (svestvaralacka) atotcreatoare, întru tot ziditoare; Свесаосетљивац(svesaosetlivaț) întru tot sensibil, Atotempatic; Свеоружјe (sveorujie) atotarma;

Compușii cu prefixul U (în) arată încorporarea, includerea în ceva, și O , care arată preschimbarea unui lucru în altceva, sau cuprinderea, copleșirea din interior a unui lucru decătre altceva: убогочовечен (ubogociovecien) încorporat în Dumnezeu-omul, обогочовечен

(obogociovecen) teandrificat, divino-umanizat37; утројичење (utroicienie) încorporare înSfânta Treime; отројичење (otroicienie) triadificare, treimizare38; ухристовљење (uhristovlienie) încorporare în Hristos, înhristizare39; охристовљење (ohristovlienie) hristificare40. Pentru importanța sa și complexitatea sensurilor care le poartă, vom mai analizaacest cuvânt într-un capitol separat; Охристоличење (ohristolicеnie) preschimbare în chipul luiHristos; уцрковљење (иțârcovlienie) încorporare în Biserică; оцрковљење (oțârcovlienie)

bisericizare, eclezializare41; удуховљење (uduhovlienie) încorporare în Duhul; одуховљење (oduhovlienie) înduhovnicire, spiritualizare; oбесмрћује (obezsmârciuie) se preschimbă devenindnemuritor, Ођавољује (ogeavoliuie) se preschimbă devenind diabolic, Облагодаћен (oblagodacien) preschimbat cu harul lui Dumnezeu, harificat;

Compușii cu prefixul SA (cu, împreună): cаоваплоћење (saovaplocienie) împreunăîncarnare; саутелесничење (sautelesnicienie) împreună întrupare; cараспет (saraspet) împreunăcrucificat, răstignit; сараствори (sarastvori) se diluează împreună, se contopește; cаобразити

35 λογοποιησις (în neogreacă) 36 Sf. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeu-omul, Abisurile și culmile filosofiei, studiu introductiv și traducere, Pr.Prof. Ioan Ică și diac. Ioan I. Ică jr. - Notă asupră ediției, Deisis, Sibiu 1997, p. 218-21937

Idem, θεανθροποποιησις (în neogreacă)38

Idem, τριαδοποιησις (în neogreacă)39 Idem, ενχριστωσις40

Idem, χριστοποιησις41Idem




15

(saobraziti) a primi chipului cuiva, împreună cu el; cауобличити (sauobliciti) a lua forma cuiva,împreună cu el.

Substantivele compuse cu particula: БОГ (Bog, Dumnezeu), ДУХ (Duh), ХРИСТОС (Hristos), ТРОЈИЦA (Troița, Treime). Боголик, боголикост (bogolic, bogolicost) cu chip deDumnezeu; богочовечанство (bogociovecianstâvo) Dumnezeu-omenire , богомудрар (bogomudаr) înțeleptul lui Dumnezeu; xристолик (hristolic) cel cu chip de Hristos; xристочежњив (hristocejniv) cel care tânjește după Hristos; xристоносац (hristonosaț) purtătorul de Hristos, teofor; xристовидац (hristovidaț) văzătorul de Hristos; христозналац (hristoznalaț) cunoscătorul lui Hristos;прахристоликост (prahristolicost) аsemănarea cu Hristos veșnică; христомудар (hristomudаr) înțeleptul lui Hristos; христозрачни (hristozracini) luminătorul cu Hristos; тројицелик (troițelic) cuchip treimic; духоносaн (duhonosan) purtătorul de Duh.

În cartea Biserica Ortodoxă și Ecumenismul , tradusă în limba română de AdrianTănăsescu,42 unele din cuvintele sus menținute sunt traduse astfel: обогочовечење (obogociovecienie) = în-dumnezeu-omenire43; отројичење (otroicienie) = în-treimificare44;

свејединство (sveiedinstvo) = a-tot-unitate

45

; обезсмрћена (obezsmârcienа) = în-nemurită

46

;свециљ (svețili) = a-tot-scop; свесмисао (svesmisao) = a-tot-noimă; ухристовљење (uhristovlienie) = întru-creștinare47; охристовљење (ohristovlienie) = în-creștinare48; удуховљење (uduhovlienie) = întru-duhovnicire; одуховљење (oduhovlienie) = în-duhovnicire49; утројичење (utroicienie) = întru-treimificare50; отројичење = în-treimificare51; оцрковљење (oțarcovlienie) = îm-bisericire52, обогочовечење (obogociovecenie)= în-dumnezeu-omenire53; облагодаћење (oblagodacienie) = înharisire.54

42

Sf. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul, traducere de Adrian Tănăsescu, Mănăstirea SfințiiArhangheli – Petru Vodă, 200243 Idem, p. 944 Idem, p. 945 Idem, p. 1046

Idem, p. 1047 Idem, p. 1048 Idem, p. 1049 Idem, p. 1150

Idem p. 1151

Idem, p. 1152 Idem p. 1253

Idem, p. 4654Idem, p. 51




16

OХРИСТОВЉЕЊЕ , PRESCHIMBARE ÎN HRISTOS, HRISTIFICARE;

УХРИСТОВЉЕЊЕ , ÎNCORPORARE ÎN HRISTOS, ÎNHRISTIZARE

Hristos este tema centrală a Evangheliei. Hristos este Vestea cea bună. Hristos este

singurul lucru nou sub soare.55

Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Lui, Logosul Veșnic, nemăsurat S-a smerit, coborându-Sedin Slava Sa cutremurătoare, în întunericul morții prin care, noi oamenii, creația Lui,rătăceam. A venit, și din nou ne-a arătat mila Sa nemărginită, deschizându-Și mâinile Sale

preacurate în îmbrățișarea iubitoare, pe Crucea mântuirii noastre. Ne-a chemat înapoi la viațaveșnică, în Slava Sa, de la care ne-am înstrăinat, și pe care mai înainte de veci a stabilit-o

pentru noi. În Hristos, prin Hristos și pentru Hristos toate se petrec și se întâmplă. De aceea binevestitorul sfânt, urmașul Sfântului Sava, a acordat o astfel de atenție în folosireaterminologiei speciale axate pe numele Celuia prin care toți oamenii se mântuiesc.

Viața cu Hristos în Dumnezeu. Aceasta trebuie sa fie viața omului. Pentru aceasta suntcreați oamenii; pentru aceasta a și venit în lume, și în Sine a primit viața noastră, ca s-o aducăla scopul și rostul ei. – viața dumnezeiască. Pentru că așa a fost viața noastră în rai: viațădumnezeiască.

Tocmai pentru a accentua importanța acestei vieți în Dumnezeu și cu Hristos, părintelePopovici se folosește de termenul hristificare (охристовљење, ohristovlienie, χριστοποιησις ).Termen care desemnează asemănarea cu Hristos , preschimbarea substanțială a oamenilor închipul viu al lui Hristos. Pe această idee sunt întemeiate multe dintre lucrările Sfinților Părinți,chiar dacă termenul este folosit foarte rar.

Pentru părintele Iustin Popovici, scopul vieții umane este cel propovăduit deMântuitorul și de ucenicii Săi, îndumnezeirea (θεοσις). La aceasta nu se poate ajunge decât

prin „unsul” lui Dumnezeu, Hristos Mântuitorul nostru. Cel care ne a chemat la desăvârșire56 și îndumnezeire57. El Dumnezeu-omul, prin exemplul Său personal, mai degrabă, ne-a arătatcalea să devenim „dumnezeu-oameni” (θεανθρωποι), „hristoși” după har. Astfel termenulhristificare definește mai clar această îndumnezeire și modul prin care la ea se ajunge.

Pe lângă hristificare, părintele Popovici se folosește și de înhristizare cu sensul, descrismai sus, de încorporare, integrare în Hristos. Dacă trupul cel viu al Lui este Biserica, El este

Capul acestui trup, și fiind Unul din Sfânta Treime, atunci, analogic putem concluziona cătermenii: întreimizare (утројичење-utroicienie), treimificare (отројичење-otroicienie),eclezializare (оцрковљење-oțarcovlienie) și îmbisericire (уцрковљење-uțarcovlienie), teandrificare (обогочовечује-obogocioveciuie), în oarecare măsură, reprezintă sinonime.58

55 Sf. Ioan Damaschin, De Fide, III, 1. Migne, P. gr. t. 94, col. 984.56 Mat 5, 48: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”57

Ioan 10, 34, Ps. 81, 6: „Eu am zis: Dumnezei sunteți si toți fii ai Celui preaînalt.”58

Termenii folosiți de părintele Iustin: „ înhristizare” și „hristificare” , „ întreimizare” și „treimificare” ,eclezializare etc., sunt extrem de expresivi și excepțional de cuprinzători și vor contribui neîndoielnic, decisiv la

înnoirea problematicii teologice ortodoxe contemporane. Teologia ortodoxă nu poate fi ceva static. Împreunăcu trupul lui Hristos care este Biserica, crește și ea creșterea lui Hristos spre slava lui Dumnezeu și mântuirea




17

De fapt, însuși părintele despre acestea, vorbește laolaltă. În capitolul Mântuire -înhristizare și hristificare – viața în Mântuitorul – viața în Biserică, el spune: „Apostolulteofor arată: mântuirea noastră constă în înhristizarea și hristificarea noastră, de fapt înînvierea noastră din moartea păcatului prin Înviatul Hristos, și în neîncetată trăirea noastră cuÎnălțatul Hristos și în Înălțatul Hristos. Mântuirea nu este decât trăire în Mântuitorul și trăire

cu Mântuitorul. O astfel de trăire reprezintă nevoința în care omul simte toată viațaMântuitorului, în Duhul Sfânt, ca a sa, prin sfintele taine și virtuți: de la naștereaduhovnicească până la înălțare. Omul neîncetat trăiește în Mântuitorul Înviat și Înălțat: căcichiar dacă suntem pe pământ, „cetatea noastră este în ceruri”59; chiar dacă trăim între oameni,viaţa noastră este „ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu”60, și noi cugetăm „cele de sus, nu celede pe pământ.”61 Noi creștinii suntem creștini pentru că suntem ai lui Hristos, pentru căsuntem asemănători cu Hristos, prin asemănarea morții, a înălțării, a vieții Lui.62 Astfel,fiecare creștin în viaţa sa cotidiană, trăiește acea plinătate dumnezeu-omenească, acea unitateabsolută63 dumnezeu-omenească, pe care Domnul Hristos a îndeplinit-o în trupul Său, înBiserică. Și el devine mica Biserică. Pentru că mântuirea nu este decât îmbisericire și

eclezializare: de fapt viață neîncetată în trupul dumnezeu-omenesc al Bisericii prin sfinteletaine și sfintele virtuți”64

Hristificarea este prefacere treptată, metamorfoză prin care fiecare creștin se hristifică înBiserică, care toată este în și din Domnul Hristos. El este Cel care neîncetat ne zidește și necrește, încorporându-ne în trupul viu al Bisericii, după măsura credinței și dragostei noastre, arâvnei noastre în trăirea sfântă după Evanghelie. În acest sens părintele spune: „Nici-onevoința ta și a mea nu piere în Biserică, nici cea mai mică: Însuși Domnul Hristos toateacestea le încorporează și le potrivește în trupul viu al Bisericii, pentru că toată viața Bisericiiîn totalitate și viața fiecărui membru Bisericii în parte, este condusă și călăuzită de ÎnsușiDomnul Hristos, astfel nimic nu se întâmplă fără El, dar nici fără străduința, efortul șinevoințele noastre personale.”65

Părintele Iustin consideră că, omul prin dragostea lui Hristos simte plinătatea Bisericiica pe ceva propriu, pentru că este împreuna cu toți sfinții și a devenit parte din ea. În trupul eifiecare membru se simte ca trupul întreg. Nevoitorul dragostei simte tot trupul Bisericii ca alsău, și el cu totul îi aparține. Astfel omul în mod personal și real trăiește îndeplinirea planuluidumnezeiesc pentru lume. Și planul lui Dumnezeu pentru toți oamenii este ca ei să se

plinească cu toata plinătatea Lui.

Vorbind despre încorporarea substanțială a credincioșilor în Trupul teandric al lui

Hristos, și percepția lor despre trupul al căror membrii devin, părintele Iustin concluzionează:„Împreuna cu toți sfinții, omul e plinit de dragostea dumnezeiască, e plinit de toata plinătatea

lumii - Sf. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeu-omul, Abisurile și culmile filosofiei, studiu introductiv și traducere,Pr. Prof. Ioan Ică și diac. Ioan I. Ică jr. – Postfața, Deisis, Sibiu 1997, p. 21159 Fil. 3, 2060 Col. 3, 361 Col. 3, 262

Rom. 6, 4-1463

Sveiedinstvo – a-tot-unitate64 Ecleziologie – Învățătură despre Biserică, Biserica, A-tot-taina lui Hristos – Bunăvestire despre Biserică și viața

în ea, Dogmatica vol. III65 Hristificarea omului, Ecleziologia, Dogmatica vol. III




18

lui Dumnezeu66. Cele ale lui Hristos, devin ale omului. Hristos este Dumnezeu-omul, întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii67. Fiind așa, El este Biserica, și membriiBisericii devin părtaşii dumnezeieştii firi68, se îndumnezeiesc, se teandrifică. În ei parcă seîntrupează întreg minunatul Dumnezeu-om. De fapt, atot-iubitorul de oameni Domnul Hristos,Cel care întreg este în trupul dumnezeu-omenesc al Bisericii, se întrupează în fiecare membru

al Bisericii prin Sfânta Împărtășanie.”69

Cu alte cuvinte, părintele în mod repetat constată că îndumnezeirea, hristificarea, seîndeplinește trăind numai în Biserică prin sfintele taine și virtuți. De aceea în capitolul

Îndumnezeirea omenească – înhristificare – eclezializare, despre legătura dintre îndumnezeireși Sfântul Botez, zice: „Prin Hristos, Cel care ca Dumnezeu-om a devenit Biserică, naturaumană intră în nevoința haric-virtuoasă a teandrificării, hristificării, îmbisericirii. Toate celeale lui Hristos devin ale noastre. De aceea Sfântul Apostol și binevestește creștinilor, Căci voiaţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu.70 Ați murit cu moartea luiHristos la botez, și prin moartea Lui mântuitoare ați biruit moartea. În Botez ați înviat cu

puterea divină a Lui în viața veșnică. Și de atunci, taina vieții voastre este în El, și puterea, șinemurirea, și veșnicia. Creștinul prin aceasta este creștin, că întreg este în Hristos, cu toatătaina ființei sale. Moartea nu mai are putere asupra lui, ci el asupra ei, pentru că cu totul esteîn Singurul Nemuritor și Neprihănit.”71

SFÎNTUL DUH, CHEIE HERMENEUTICĂ ÎN SCRIERILE SF.IUSTIN

„Dumnezeu este de neajuns pentru gândul omenesc, declară proto-ierarhii ortodocși,oamenii Il pot cunoaște doar parțial, atât cât El singur a binevoit să Se descopere credinței și

credincioșiei lor.”72 Cunoașterea lui Dumnezeu întrece orice înţeles, în esență Divinitateafiind absolut inaccesibilă gândirii omenești. Sfântul Apostol Pavel, în cuvintele părintelui,„văzătorul treimic”73, cel ce a fost înălțat până în al treilea cer, unde a văzut raiul și a auzitcuvinte nespuse, mărturisește că Dumnezeu „locuieşte întru lumina neapropiată; pe Care nuL-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă.”74 Dar chiar dacă nimeni, niciodatănu L-a văzut, „Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”75

Conștiința despre Dumnezeu nemăsurat întrece orice idee omenească despre El, deaceea ea se primește ca dar de la Dumnezeu, ca revelație dumnezeiască; Sfânta Scriptură înmai multe locuri mărturisește despre această cunoaștere a lui Dumnezeu prin Dumnezeu:

66 Ef. 3, 1967

Col. 2, 968 2 Pet. 1, 469 Hristificare – teandrificare, Ecleziologia, Dogmatica vol. III70 Col. 3, 371

Îndumnezeirea omului – hristificare – ecleziarizare, Ecleziologia, Dogmatica vol. III 72

Esența, calitate și limitele cunoașterii lui Dumnezeu, Dogmatica vol. I73 idem74

1 Tim. 6,1675Ioan 1, 18; 1 Ioan. 4, 12




19

- Fiul se cunoaște prin Tatăl și Tatăl prin Fiul: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul,decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia vavoi Fiul să-i descopere.”76

- Duhul Sfânt se cunoaște prin Fiul, Fiul și Tatăl prin Duhul77, care dă adevărata

cunoștință despre Dumnezeu78

și descoperă tainele lui Dumnezeu celor ce-L iubesc șicred în El.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu se poate cunoaște prin Dumnezeu, și fără Dumnezeu esteimposibil să fie Dumnezeu cunoscut. Paul Evdokimov zice: „În timpul lucrării pământeşti alui Hristos relaţia între oameni şi Duhul Sfânt nu se efectua decât prin şi în Hristos.Dimpotrivă, după Cincizecime, relaţia cu Hristos nu se efectuează decât prin şi în DuhulSfânt.”79 Părintele Popovici îl citează pe Sf. Irineu, pe Sf. Grigorie Cuvântătorul deDumnezeu, Sf. Clement Alexandrinul, Origen și pe Fericitul Augustin: „Nimeni nu poate să-Lcunoască pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu-L învață, de fapt Dumnezeu nu se poate cunoaștefără Dumnezeu”80; „Că existăm și că-L cunoaștem pe Dumnezeu, este de la Dumnezeu (έκΘεού)”81; „Eu Te-am cunoscut, dar nu fără Tine ci în Tine, pentru că Tu ești lumina care m-ailuminat.”82

Dreapta și adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu este posibilă numai prin „DuhulÎnțelepciunii”83 El este Cel care în inimile credincioșilor descoperă taina Dumnezeu-omuluiIisus. Duhul Sfânt mai este numit și „Duhul Descoperirii”84 pentru că numai prin El, omului ise descoperă Taina lui Dumnezeu, Taina lui Hristos, în toata deplinătatea, desăvârșirea ei. Maiales adevărurile veșnice descoperite în Sfânta Scriptură, pentru că scris este: „Cel care nu areDuhul lui Hristos, acela nu este al Lui.”85

Despre această prezență a Duhului Sfânt în oameni și despre lucrarea Lui tainică în eiSfântul Grigorie Palama: „Faptele minunate săvârşite prin trupul Domnului, care-L arătau peHristos ca fiind Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, într-un ipostas propriu, unit cu noi înzilele de pe urmă, au luat sfârşit. Încep acum să se săvârşească cele care-L arată pe DuhulSfânt într-un ipostas propriu, ca să cunoaştem şi să aprofundăm prin meditaţie marea şivrednica de închinare taină a Sfintei Treimi. Căci şi mai înainte lucra Sfântul Duh. Pentru căEl grăia prin prooroci şi vestea de mai înainte cele viitoare. A lucrat şi prin ucenici pe urmă,alungând demoni şi vindecând boli. Dar S-a arătat şi acum în ipostasul propriu tuturor prinlimbi de foc. Şi aşezându-Se ca un Stăpân peste ucenicii lui Hristos şi oarecum întronizat în ei, i-afăcut organele puterii Sale proprii.”86

76Mat. 11, 27; Ioan 14, 7-11.

77 Ioan. 14, 26. 17; 15, 26; 16, 13-15781 Cor. 2, 1279 L’Esprit Saint dans la tradition orthodoxe, Paris, Cerf, 1969, p.90.80 Contr. haer. IV, 6, 4; ср. V, 1, 1; Tertulian, De anima, с. 1.81 Orat. 19, 8; Р. gr. t. 35, col. 1062 С; Origen, Contra lui Cels. VII, 42; Clement Alexandrinul Stromata V. 12.82

Soliloqu. с 31, n. 12.83

Ef. 1,1784 Ef. 1, 17; 3, 6; 1 Cor. 2, 10,85 Rom. 8, 986

Cuv. 24 la Cincizecime, P.G., 151, 312 C.




20

Omul, lume închisă în sine, în autosuficiența și autocunoașterea sa, are nevoie deîngăduinţa Duhului Sfânt ca să pătrundă tainele lui Dumnezeu, „căci cine dintre oameni ştieale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-acunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu.”87 De fapt omul nici pe sine nu se cunoaște fără DuhulSfânt. Tot aparatul gnoseologic al omului este de la Dumnezeu. Acesta, într-o măsură mai

mică sau mai mare este capabil/incapabil să priceapă realitățile văzute și nevăzute înadevărata lor lumină, în adevărata lor plinătate și sens. De aceea se poate spune, că și tainaomului, precum și cea a Dumnezeu-omului, este descoperită numai și numai prin Duhul luiDumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul Adevărului, Duhul Înțelepciunii, Duhul Descoperirii.

Până în ziua Cincizecimii, până la coborârea Duhului Sfânt, nici cei mai apropiațiucenici ai lui Hristos, Sfinții Apostoli, care zi de zi participau la minuni inexplicabile, n-au

putut pricepe nici cea mai mică poruncă, nici cea mai scurtă cuvântare a Mântuitorului. Cuatât mai puțin restul creștinilor.

Sfânta Scriptură este inspirată de Duhul Sfânt. Sfântul Apostol Petru ne spune că ea estescrisă de oamenii „învățați de Duhul Sfânt”88. Pe de alta parte, Domnul Hristos ne promite căDuhul Sfânt este Cel care ne vă călăuzi la tot adevărul89, că ne va învăța și ne va aduce amintedespre toate cele spuse de El90, și că Duhul Însuși va vorbi prin noi.91 Deci Sfânta Scriptură îiaparține lui Dumnezeu! Astfel numai omul purtător de acest Duh poate să înțeleagă tainelescrise în ea.

Acest Duh se primește numai voluntar și după măsura sfințirii omului. Sf. Maxim Mărt.spune: „Prin urmare, harul Sfântului Duh nu lucrează înţelepciunea în sfinţi fără mintea caresă o primească, nici credinţa fără convingerea minţii şi a raţiunii despre cele viitoare şideocamdată nearătate, nici darurile vindecărilor fără iubirea de oameni cea după fire”92 Despre

această sinergie dintre Duhul Sfânt, dătătorul de orice știință adevărată despre Dumnezeu, șiomul care absolut este dependent de ajutor în acest sens, părintele Stăniloae ne explică: „Deaceea nu e greşit să se atribuie darurile Însuşi Duhului Sfânt. Totuşi darul nu e numai o„lucrare” ενεργεια a Duhului Sfânt, ci şi efectul acestei lucrări εωεργηµα, în firea omului, carenu poate exista fără o însuşire, deci fără o colaborare a omului. Efectul se menţine puternic

până când există această colaborare. De aceea Sfântul Apostol Pavel vorbeşte amestecat, cândde daruri, când de lucrări ale Duhului, încât nu se poate despărţi între „lucrare”, „conlucrare”şi „efect”. În „darul” însuşi, ca efect, e un dinamism. Dar nu se poate despărţi nici întrelucrător şi lucrare.93

Prin urmare şi efectul este un produs al Ipostasului dumnezeiesc lucrător şi al ipostasului uman împreună-lucrător. Totuşi ceva din efectul produs rămâne uneori chiar

şi după ce a încetat conlucrarea omului şi deci şi „lucrarea” Duhului. Rămâne ca ceva care s-aimprimat în fire, sau ca depăşirea unei stări la care nu se mai poate reveni. Aceasta dă o

87 1 Cor. 2, 1188

2 Petru 1, 2189

Ioan 16, 1390 Ioan 14, 2691 Mat. 10, 2092 Răsp. c. Talasie 39, Filoc. rom. III, p. 31293 „Darurile sunt felurite, dar Duhul este acelaşi... Şi lucrările sunt felurite, dar e Acelaşi Dumnezeu, Care

lucrează toate în toţi... Unuia, prin Duhul, i se dă cuvânt de înţelepciune... Într-acelaşi Duh unuia i se dăcredinţa, iar altuia, darul vindecărilor” (I Cor. 12, 4-9).




21

oarecare explicaţie nerevenirii omului la păcatul strămoşesc, după căderea din har, sau dupăîncetarea lucrării Duhului Sfânt şi a conlucrării omului.”94

În măsura în care omul prețuiește această conlucrare și participă la ea, prin nevoință în păstrarea vieții binecuvântate, corespunzător i se descoperă adevărurile dumnezeiești. Cu câtmai cât mai mult se sfințesc, cu atât mai mult Îl primesc pe Duhul Sfânt, și înțeleg tainele Lui.Cu atât mai bine Îl cunosc pe Dumnezeu și mai limpede percep bogățiile, desăvârșirile șisfințeniile lui Dumnezeu. De aceea numai Sfinții Părinți, sunt cei mai buni cunoscători ai luiHristos, și de Duhul insuflați tâlcuitori ai Sfintelor Scripturi, pentru că le tâlcuiesc prin DuhulSfânt care le descoperă toate adâncurile dumnezeiești.95

Omului, fără Duhul Sfânt, îi este imposibil chiar și cel mai mic lucru, de aceea SfântulIoan Gură de Aur accentuează: „Prezenţa Duhului în noi este atât de legată de a Fiului şi aTatălui, că „dacă n-ar fi Duhul, n-am putea numi pe Iisus Domn”. Dar fără Duhul „n-am puteachema nici pe Dumnezeu, Tată”, deci n-am putea rosti rugăciunea Tatăl nostru.”96 Mai alestainele legăte de Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Hristos, sunt dezvelite numai șinumai prin Duhul Lui. El este Cel care ni-L apropie: „Duhul lucrează din Hristos în noiîntrucât trupul lui Hristos a devenit strălucitor prin transparenţa Lui, prin faptul că iradiază dinEl lumina puterii şi iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu; sau Duhul ni-L face pe Hristos maievident ca Dumnezeu, ca Domn, având această evidenţă nu fiindcăt Îl sesizăm pe Hristos fărătrupul Lui, ci prin însuşi trupul Lui devenit deplin transparent”97

Mângăietotorul a fost trimis să îndrume și să călăuzească Biserica lui Hristos în toateveacurile. El a fost și va fi Sufletul ei rațional și de viață datător. În cuvintele părinteluiStăniloae, El nu poate fi despărțit de ea în nici un fel: „De fapt, Duhul Sfânt trebuie socotittotdeauna ca Duhul lui Hristos, deci nu trebuie văzut în nici un fel despărţit de Hristos. E falsăimaginea unui Hristos în cer şi a Duhului Sfânt în Biserică, pentru că nu ia în serios unitatea

Persoanelor treimice.”

98

94 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol 2., editie electronică, Apologeticum

2006, p. 155

95Sf. Iustin Popovici, Gnoseologia creștina, Dogmatică vol. III

96 Sfântul Ioan Gură de Aur, La Sfânta Cincizecime, Omil. 1, 4, P.G., 50, 658-659). col.458. 97 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol 2., p. 95

98 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol 2., editie electronică, Apologeticum

2006, p. 94




22

Свом душом

сматрам завелику милост

Божију, што је мене

недостојногТросунчани

Господ, удостојио да

одмуцам Богочовечанскеистине Његове

у овој„Православној

Философији Истине“. Зато молим читаоце

њене:

Поклонимо сеОцу,

И Сину Његовоми Светом Духу,

Светој Тројици у Једној Суштини,Са Серафимима

кличући:Свет си, Свет,Свет, Господе!

Слава Теби!

Din tot sufletul

consider că pentru maremilă, pe minenevrednicul,

Domnul cel înTrei Străluciri,m-a învrednicit să bolborosesc

adevărurile Divino-umane

ale Lui, înaceastă

„Filosofia Adevărului Ortodox”. Deaceea îi rog pe

cititorii ei:

Să ne închinămTatălui,

și Fiului Lui și

Duhului Sfânt,Treimii Celei deoființă,

Împreună cu Serafimii strigând:

Sfânt, Sfânt, Sfânt

ești Doamne! Slavă Ție!

ПРЕПОДОБНИ ЈУСТИН ЋЕЛИЈСКИДОГМАТИКА ПРАВОСЛАВНЕ ЦРКВЕ

ПРАВОСЛАВНА ФИЛОСОФИЈА ИСТИНЕ

На Светог Фотија Великог, 6/19 фебр. 1976. годинеСвегрешни Архимандрит Јустин, духовник манастира Ћелије

În ziuă Sfântului Fotie cel Mare, 6/19 februarie 1976 Atotpăcătosul Arhimandrit Iustin, duhovnicul mănăstirii Celie




23

DOGMATICA BISERICII ORTODOXE VOL. III

BISERICA – CINCIZECIME CONTINUĂ

PNEUMATOLOGIA - ÎNVĂȚĂTURA BISERICII DESPRE SFÂNTUL DUH

Cine este Dumnezeu–Omul Hristos, cine este Dumnezeu în El și cine omul? Cum secunoaște Dumnezeu în Dumnezeu-Omul și cum omul? Ce ne-a dăruit nouă oamenilor Dumnezeu în Dumnezeu-Omul și prin Dumnezeu-Omul? Toate acestea ni le spune DuhulSfânt – „Duhul Adevărului”: El ne spune tot Adevărul despre El – despre Dumnezeu în El șidespre om, și tot ce ne este dăruit prin El. Dar aceasta? – nemăsurat depășește tot ce ochiiiomului vreodată au văzut, urechile vreodată au auzit, inima vreodată a presimțit.99

Prin viața Sa pe pământ întrupat, Dumnezeu-omul a înființat trupul Său teandric – Biserica, și prin aceasta a pregătit lumea pământeasca de venirea, trăirea și lucrarea DuhuluiSfânt în trupul Bisericii ca sufletul acestui trup. În ziua Sfintei Cincizecimi, Sfântul Duh acoborât din ceruri peste trupul teandric al Bisericii și în veci a rămas în el ca sufletulatotdătător de viață al lui.100

Acest trup vizibil, teandric, al Bisericii îl constituie sfinții Apostoli cu credința lor sfântă în Dumnezeu-omul Domnul Iisus ca Mântuitor al lumii, desăvârșitul Dumnezeu șidesăvârșitul om. Coborârea și toata lucrarea Duhului Sfânt în trupul teandric al Bisericii seîntâmplă datorită Dumnezeu-omului și pentru Dumnezeu-omul.101 „Pentru El Duhul Sfânt avenit în lume”.102 În iconomia mântuirii teandrică, toate sunt condiționate de persoanateandrică al Domnului Hristos; totul se întâmplă și totul se petrece în sfera teandricității.Astfel și lucrarea Sfânțului Duh. Toata lucrarea Sa în lume este nedespărțită de nevoințateandrică a mântuirii lumii prin Domnul Hristos. Cincizecimea, cu toate darurile nemuritoareale Dumnezeirii Treimice, și ale însuși Duhului Sfânt, este limitată la Biserica Sfinților Apostoli - la credința sfântă și apostolică, la sfânta Tradiție apostolică, la sfânta ierarhieapostolică – la tot ceea este apostolic, ce este teandric.

TOTUL SE ÎNTÂMPLĂ PRIN SFÂNTUL DUH

Ziua Sfântului Duh, care a început în ziua Sfintei Cincizecimi, neîntrerupt durează în

Biserică cu o plinătate tainică a tuturor darurilor dumnezeiești și a puterilor de viațădătătoare.103 În Biserică totul se întâmplă prin Duhul Sfânt: și cele mai mărunte, și cele maialese. Când preotul, înainte de cădire, binecuvântează cădelnița, el se roagă Domnului Hristossă „trimită harul Duhului Sfânt”. Când minunea nespusă a lui Dumnezeu – SfântaCincizecime, la hirotonia episcopilor, se repetă și dă toata plinătatea harului, prin aceasta celmai limpede se mărturisește că toata viața Bisericii se desfășoară în Duhul Sfânt. Fără

99 Ioan 15, 26; 16, 13; 1 Cor. 2, 4—16; Ef. 3,5.100 F.А. 2, 1—47101 Ioan 16, 7—13; 15, 26; 14, 26.

102 Rugăciunea de la sfârșitul Acatistului lui Iisus cel Preadulce103 F.A. 10, 44—48; 11, 15—16; 15, 8—9; 19, 6.




24

îndoială, Domnul Hristos, prin Duhul Sfânt, este în Biserică; și prin Duhul Sfânt, Biserica esteîn Domnul Hristos. Domnul Hristos – capul și trupul Bisericii; Duhul Sfânt – SufletulBisericii.104 De la începuturile iconomiei teandrice a mântuirii, Duhul Sfânt S-a zidit pe Sineîn temelia Bisericii, în baza trupului lui Hristos, săvârșind încarnarea, „întruparea Logosuluidin Sfânta Fecioară”105

De fapt, fiecare sfântă taină și fiecare sfântă virtute este o mică Cincizecime: prinacestea, Duhul Sfânt coboară peste noi, și în noi. Și coboară esențial = οήΰκοδώς,106 de faptadevărat și real cu toate energiile Sale divine și fundamentale; El – „comoara Dumnezeirii”,El - „noianul harului”,107 El – „ harul și viața oricărei făpturi”108

CUNOAȘTEREA LUI HRISTOS – PRIN DUHUL SFÂNT

Bunăvestirea noutestamentară este veșnică: Domnul Hristos locuiește în noi și noi în El prin Duhul Sfânt. Despre aceasta ne mărturisește însuși prezența Duhului Sfânt în noi. Noi

trăim prin Duhul Sfânt în Domnul Hristos și El în noi. Și știm aceasta– „prin Duhul cel Sfântcare ni l-a dat”.109 Duhul nostru omenesc devine capabil de dreaptă și corectă cunoaștere a luiHristos prin Duhul Sfânt. Ce este în Dumnezeu, și în Dumnezeu-omul, știm de la Duhul Sfânt„care ne este dat”.110

Pentru cunoașterea Dumnezeu-omului Hristos, unul din Sfânta și DumnezeiascaTreime, avem nevoie și de celelalte două Sfinte Persoane: Dumnezeu Tatăl si DumnezeuDuhul Sfânt.111 Duhul Sfânt este „Duhul înțelepciunii”;112 dacă omul Îl va primi, se va plinide înțelepciunea divină. Duhul Sfânt este și „Duhul descoperirii”.113 În inima credinciosului,

prin înțelepciunea divină, El descoperă și povestește taina lui Iisus Dumnezeu-omul, astfel purtătorul de duh ajunge la adevărata cunoaștere a lui Hristos. Nici-un duh omenesc nu este în

stare, prin orice efort propriu, să cunoască taina lui Hristos în desăvârșirea ei divină șimântuitoare și în plinătatea ei. Acestea, duhului omenesc i le descoperă numai Duhul Sfânt,de aceea se și numește „Duhul descoperirii”.114 Din acest motiv, de duhul iluminatul apostol

binevestește: „nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, - decât în Duhul Sfânt.”115 DuhulSfânt ca „Duhul Adevărului” și „Duhul descoperirii” ne introduce în tot adevărul persoaneiteandrice a lui Hristos, în iconomia Sa divină și ne învăță despre toate cele ale lui Hristos.116 Acesta este și motivul pentru care toată Evanghelia lui Hristos, cu toate realitățile saleteandrice, se numește Revelație. Acesta este motivul pentru care în Biserică toate ritualele

104

1 Cor. 12, 1-28 – Întotdeauna trebuie să avem în vedere adevărul noutestamentar; Dumnezeu-omul,Domnul Iisus ca om desăvârșit are propriul Său suflet omenesc.105 Octoih: Glas 1, Duminica dimineața, la priveghere, Canonul Preasfintei Treimi, cântarea 1-a106 Penticostar, Marțea, la Utrenie, Stihirile de la Stihoavnă.107 Ef. 5.25-27108

Idem, Marțea săptămâna a cincizecea, cântărea a 9-a, Vinerea cântarea a 8-a109 1 Ioan 3, 24110 1 Ioan 4,13; 1 Cor. 2, 4-16111 Mat. 11, 27; I cor 2, 12112

Ef. 1, 17113

Ef. 1, 17114 Ef. 1, 17; 3, 6; 1 Cor. 2, 10115

1 Cor. 12, 3116Ioan 16, 13; 14, 26; 1 Cor. 2, 6-16




25

bisericești, lucrările, slujbele, tainele, faptele, se săvârșesc prin invocare, prin epicleza puteriiși a harului Sfântului Duh.

Cu alte cuvinte: toată viața Bisericii, în toate nenumăratele sale realități și manifestăriteandrice, este îndrumată și condusă de Duhul Sfânt, care întotdeauna este Duhul Dumnezeu-

omului Iisus Hristos.117

De aceea și este spus în Sfânta Evanghelie: „Iar dacă cineva nu areDuhul lui Hristos, acela nu este al Lui.”118 Heruvimic adâncit în taina teandrică a Bisericii, caîn cea mai dragă întru-tot taină119 a lui Dumnezeu, Sfântul Vasile cel Mare proclamă

bunăvestirea întru tot adevărată120: „Duhul Sfânt zidește Biserica lui Dumnezeu” - Τό Πνεύµατο "Ayiov άρχιτεκτονεΐ Έκκλησίαν Θεού.121

Întruparea lui Dumnezeu este completată prin Sfânta Cincizecime: prin prima Sacoborâre peste Sfânta Fecioară, Duhul Sfânt săvârșește întruparea Dumnezeu Logosului.Dumnezeu Logosul devine și în veci rămâne în Trupul Său ca Dumnezeu-om; la a doua Savenire, în ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt coboară peste trupul teandric și în veci rămâne înacest trup care este Biserica. Aceasta reprezintă o nedespărțită iconomie a mântuirii. DuhulSfânt coboară peste întregul trup al Bisericii și în totalitate este prezent în întreaga ființăteandrică și în viața Bisericii. Precum în trupul omenesc nimic nu se întâmplă fără sufletulcare este în el, astfel nici în trupul bisericesc nimic nu se întâmplă fără Duhul Sfânt care estesufletul Bisericii. În toate veacurile și în toată veșnicia.

BISERICA – CINCIZECIME CONTINUĂ

De fapt, Biserica este Cincizecime continuă. Duhul Sfânt întotdeauna este în ea ca o putere nemuritoare și dătătoare de viață. El în continuu coboară peste creștini, coboară prinfiecare sfântă taină și prin fiecare sfântă virtute; coboară prin fiecare slujbă dumnezeiască,

prin fiecare „Doamne miluiește”, prin fiecare respirație după Hristos.

Cincizecimea este ziua de naștere a Bisericii și prin ea ziua fiecărui creștin. Cine esteacest creștin? Cel ce Îl are pe Duhul lui Hristos. „Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos,acela nu este al Lui”122 Hristos se dă prin Duhul Sfânt și prin El se cunoaște. Pentru căDumnezeu-omul Hristos este Biserică, de aceea și creștinismul nu există în afara Bisericii șifără Biserică; astfel, nici în afara Duhului Sfânt, nici fără Duhul Sfânt. În ea, totul este de laTatăl prin Fiul în Duhul Sfânt - Împărăția Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt; împărățireaTatălui prin Fiul în Duhul Sfânt. În ziua Înălțării Domnului, într-un mod absolut desăvârșit123 au fost descoperite toate tainele, tot sensul și scopul trupului omenesc: să trăiască prin

Dumnezeu-omul de-a dreapta Dumnezeirii Treimice. Pe de altă parte, în ziua Cincizecimii aufost descoperite toate tainele, tot sensul și scopul duhului omenesc: sfințirea lui, desăvârșirea,completarea, îndumnezeirea, și obținerea gândului lui Hristos. „Noi însă avem gândul luiHristos”124. Bunăvestirea Sfintei Cincizecimi este nemuritoare, în trupul teandric al Bisericii

117 Gal 4, 6118 Rom. 8, 9119 Светајнa (svetaina) sub. f. sing. – sve (tot) + taina = taina absolută, cuprinzătoare de toate120

Свеистиниту (sveistinitu) adj. – sve (tot) + istina (adevăr) = Adevăr absolut,121

In Isai. Cap. 3; P. gr. t. 30, col 289D122 Rom. 8, 9123

Свесавршено (svesavârșeno) adj. sing. n. = sve (tot) + savârșen (perfect)1241 Cor. 2, 16




26

duhul omenesc se transfigurează în duh dumnezeiesc, gândul său în gând dumnezeiesc,sufletul său în suflet dumnezeiesc, conștiința sa în conștiință dumnezeiască, voia sa în voiedumnezeiască. Fără Duhul Sfânt, gândul omenesc este boală, moarte, iad; de asemenea șisufletul, și conștiința, și voia. Cu alte cuvinte: dacă omul nu se va desăvârși și completa, prinDumnezeu–Duhul Sfânt, pe sine, el întreg devine iad.

SĂRBĂTOARE FINALA

În slujbele Rusaliilor, Sfânta Cincizecime este denumită „sărbătoarea finală”. De ce?Pentru că prin Sfânta Cincizecime Revelația a fost încheiată; a fost încheiată iconomiateandrică a mântuirii, a fost încheiat Adevărul cel Veșnic, Dreptatea Veșnică, Viața Veșnică.Și a fost arătată întru totul bunăvestirea125 teandrică – Sfânta Treime este totul; pentru căschimbarea la față, încorporare în Hristos126, în Dumnezeu-omul127, în Sfânta Treime128,îndumnezeirea se întâmplă de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Şi totul când a început? DeCrăciun; în iesle, prin pruncul care se refugiază în Egipt. Este parcurs tot drumul, de la

Betleem până la Înălțare, până la Rusalii. Pruncul Iisus ne-a dat-o pe întreaga Sfânta Treime;și prin Ea pe toate celelalte. După nespusa Sa iubire de oameni, ni S-a dat pe Sine ca Biserică,ca trup teandric al Său, și prin El și în El pe întreaga Sfânta Treime. De aceea după cele optarticole ale Simbolului Credinței, în care este expus adevărul divin despre Domnul Hristos șidespre Sfânta Treime, articolul 9 al Crezului ne binevestește adevărul nemuritor despreBiserică.

„Sărbătoare finala”? Da, pentru că a explicat toate sărbătorile, toate întâmplările dinviața Mântuitorului: Crăciunul, Epifania, Bunăvestirea, Schimbarea la față, Pătimirea,Învierea, Înălțarea. Pentru ce toate acestea? Pentru înființarea Bisericii și pentru mântuirealumii în ea prin împodobire cu Hristos129, cu Dumnezeu-omul130, cu Sfânta Treime131, prinînduhovnicire, prin îndumnezeire.

Dumnezeu-omul Domnul Hristos prin Sine ca Biserică ne-a deschis Calea prinAdevărul veșnic în Viața veșnică: Viața în Sfânta Treime. Și viața în Sfânta Treime nu estenimic altceva decât nevoința împodobirii cu Sf. Treime prin har și virtuți: cu ajutorul sfintelor taine și sfintelor virtuți se trăiește prin Dumnezeu-omul Domnul Hristos, și prin El în Tatăl șiîn Duhul Sfânt, și prin acestea cu toate mădularele trupului teandric al Bisericii. Dupăcuvintele Mântuitorului: „Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.” 132 În aceasta,

puterea principală și ziditoare a împodobirii cu Sf. Treime, este iubirea teandrică. În membrii

125

Свеблаговест (sveblagovest) subs. Sing. Fem. = sve (tot) + blagovest (Bunăvestire)126Охристовљење (ohristovlienie) v. = procesul de preschimbare în Hristos, asemănare cu Hristos. Prefixul „O”

– determină cuprinderea din interior. Copleșire, transformare, o acțiune mai degrabă săvârșita de Hristos,desigur cu consimţământul celuia care se preschimbă și devine asemănător cu Hristos.

Dumnezeu este ireductibil la materie; Omul este ireductibil la simțuri. Și totuși universul se reduce la atom!Macrocosmosul la microcosmos! Și Dumnezeu la om: În Dumnezeu-omul. – din cartea „Pe calea Dumnezeu-omului” - Capitole ascetice și teologice – Cuvântarea 20, P. Iustin Popovici, man. Celie lângă Valievo 1980.127 Oбогочовечење (obogociovecenie) v. = O + Bogociovec (Dumnezeu-om). A se transforma în Dumnezeu-Omul. A se teandrifica128

Отројичење (otroicenie) v, = a se transforma în asemănarea chipului Sfintei Treimii. A se treimiza129

vezi nota 35130 Vezi nota 36131

Vezi nota 37132Ioan 14, 20




27

Bisericii, Ea mai înainte Îl sălășluiește pe Domnul Hristos;133 pentru El și cu El, și peDumnezeu Tatăl și pe Dumnezeu Duhul Sfânt,134 astfel toată viața este din Tatăl prin Fiul înDuhul Sfânt.

Laolaltă cu nevoința treimizării, se desfășoară și nevoința hristificării și nevoința

înduhovnicirii. Prin această nevoință treimică omul crește întru toate virtuțile135

, împlinește poruncile Mântuitorului. Aceste porunci ale Sale sunt de fapt știutele virtuț: credința,nădejdea, rugăciunea, postul, umilința, blândețea, bunătatea.136 Învățătorul nostru principal întoate acestea este Duhul Sfânt, datorită Domnului Hristos și prin Domnul Hristos, ne învăța „atoate”: ce este Biserica și Dumnezeu în ea și omul în ea. Pentru că în Biserică totul se reducela Dumnezeu-omul; în ea toate sunt de la El, din iubirea Sa de oameni, desăvârșită. În ea, înBiserică, El este Alfa și Omega.

HARUL

Cu viața Sa teandrică și lucrarea Sa pe pământ Domnul Hristos a săvârșit mântuireaneamului omenesc de păcat, moarte și de diavol. Dar, pentru ca omul să participe la aceastământuire, trebuie să se unească cu Însuși Mântuitorul. Unirea duhovnicească a omului cuMântuitorul necesită lupta din partea omului cu tot ceea ce îl depărtează de la Mântuitorul. Șide la Mântuitorul cel neprihănit, îl depărtează păcatul, moartea și diavolul. De aceea, pentru ase apropia de neprihănitul Mântuitor și pentru a se uni cu El, omul trebuie să biruiască în sinetot ceea ce este păcătos, muritor și diavolesc. Dar această biruință omul nu poate s-oîndeplinească fără ajutorul dumnezeiesc, numai cu puterile sale omenești. Ajutorul divin, pecare Dumnezeu Duhul Sfânt îl dăruiește omului, în chip de putere dumnezeiască, pentrucredința sa în Dumnezeu-omul, se numește har. Pe omul, care neclintit crede în DomnulHristos ca singurul Dumnezeu adevărat și Mântuitor, Duhul Sfânt îl plinește cu harul Său și îlface capabil a învinge toate păcatele, moartea și pe diavol.

La Cina cea de Taină, Mântuitorul a proorocit și a făgăduit ucenicilor Săi, aceastălucrare a Duhului Sfânt în mântuirea omului și a lumii. El atunci a vestit că Duhul Sfânt îi va

povățui și îi va învață pe urmașii Săi tot ceea ce este pentru mântuire;137 că va rămâne întoți138 și că va mărturisi despre Domnul Hristos ca singurul Mântuitor al neamuluiomenesc.139 Înaintea înălțării Sale în ceruri, Mântuitorul cel Înviat a accentuat ucenicilor Săică nu se vor mântui fără ca înainte să se îmbrace cu puterea Duhului Sfânt.140

Mântuitorul a îndeplinit făgăduința Sa că le vă trimite ucenicilor Săi Duhul Sfânt. În

ziua Sfintei Cincizecimi a trimis Duhul Sfânt ucenicilor Săi, Bisericii Sale, cu toate darurileteandrice. De atunci Duhul Sfânt pentru totdeauna S-a sălășluit în Biserică, și cu puterea – harul Său sfințește și îi mântuiește pe toți adevărații membri ai Bisericii. După cuvintele Sf.Irineu, unde este Biserica, acolo este și Duhul Sfânt și unde este Duhul Sfânt, acolo este și

133 Ioan 14, 21134 Ioan 14, 23135 Освеврлињује (osvevârlinuie) v. – O + sve (întru tot) + vârlina (virtute) = primirea tuturor virtuților136

Ioan 14, 23; I Ioan 5, 23-4137

Ioan 14, 26138 Ioan 14, 17139

Ioan 15, 26; 16, 13140Lc. 24, 49; F.A. 1, 8




28

Biserica, și tot harul, și Duhul este adevărul.141 Apostolul Pavel binevestește adevărulteandric, când spune: Dumnezeu Duhul Sfânt S-a vărsat peste noi din belșug prin Iisus HristosMântuitorul, ca prin Harul Său să devenim moștenitorii vieții veșnice.142

Prin harul Duhului Sfânt, care întotdeauna există în Biserică, Ea sfințește și îi

mântuiește pe toți credincioșii. Îi sfințește prin toate ale sale: prin fiecare rugăciune, rânduială,slujbă, dar mai ales prin sfintele taine. Pentru că sfințirea omului, în primul rând, aparțineSfântului Duh, Duhul Sfânt se numește Sfințitorul. Bineînțeles că la sfințirea omului participăși Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, pentru că în Biserică totul este de la Tatăl prin Fiul înDuhul Sfânt. Sf. Atanasie cel Mare scrie despre aceasta: „Harul dat de la Sfânta Treime, se dăde la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt.”143

Tot ceea ce este al lui Hristos are caracter teandric. Astfel și Biserica, înființată deDumnezeu-omul, are caracter și plinătate teandrică. Pentru că Biserica este de la Dumnezeu-omul, ea înainte de toate este o comuniune teandrică: comuniune a Domnului și a oamenilor.În ea Dumnezeu întotdeauna este pe primul loc și omul pe al doilea; Dumnezeu conduce,omul este condus; Dumnezeu mântuiește, omul se mântuie; Dumnezeu sfințește, omul sesfințește; Dumnezeu iluminează, omul este iluminat; Dumnezeu lucrează, omul conlucrează(colaborează). Una și aceiași viață, care vine de la Dumnezeu, se dă tuturor credincioșilor înBiserică; de asemenea și adevărul, și dreptatea, și dragostea, și bunătatea, și toate puteriledivine vin de la Dumnezeu și prin Dumnezeu se dau tuturor în Biserică. Aceasta este așa,

pentru că Biserica, după de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale Sf. Apostol Pavel, este trupul luiHristos.144 Aceasta înseamnă: Biserica este organism teandric; pe el îl cercetează, îi dă viață șiîl ține în existență Însuși Dumnezeu-omul, Iisus Hristos. A proclamat aceasta când pe Sine S-a denumit vița și pe ucenicii Săi mlădițele.145 Precum mlădițele nu pot rodi singure dacă nusunt pe viță, astfel și ucenicii lui Hristos, dacă nu vor fi în El. Pentru că fără El nu putem face

nimic cu adevărat bun, drept, sfânt, divin, nemuritor, veșnic.146

VIRTUŢILE TEANDRICE

Acestea arată că viața Bisericii este comuniunea dintre Dumnezeu și om, dintredumnezeiesc și omenesc. Numai altoit cu toată ființa sa pe Dumnezeu-omul (omul se altoiește

prin credință, iubire, rugăciune și celelalte virtuți) omul, de la Dumnezeu-omul, primește puteri de viață dătătoare și astfel devine capabil pentru fapte, gânduri, sentimente și aspirații,evanghelice și dumnezeiești. Virtuțile dumnezeiești, credința, dragostea, nădejdea și celelalte,

prin Duhul Sfânt, îi unesc pe ucenicii lui Hristos cu însuși Domnul Hristos și cu Însăși

Dumnezeirea Treimică; îi unesc, îi împrietenesc și îi fac atotputernici.147

Iubirea care seamănă cu Hristos și celelalte virtuți asemănătoare cu Hristos, săvârșite înaceastă lume iubitore de păcat, îi provoacă pe cei iubitori de păcat împotriva celor purtători deHristos, astfel cei iubitori de păcat îi persecută, îi chinuie și îi omoară. De aceea iubitorul de

141 Contra haer. III, 21, 1; Ρ. gr. t. VII, col. 966.142 Tit 3, 5-7143

Epist. ad Serap. I, 30; P. gr. t. 26, col. 600 C.144

Ef. 1, 23; Col 1, 24145 Ioan 15, 5146

Ioan 15, 1-8147Ioan 15, 14-16




29

oameni Domnul le trimite urmașilor Săi pe „Mângâietorul”, Duhul Sfânt, să-i aline închinurile și pătimirile sale pentru Hristos.148 Pătimirile pot sminti și cineva poate săgândească: Hristos este slab, neputincios, nemilos; noi suntem chinuiți, omorâți, și El?149 Deaceea, Mântuitorul care poartă grija de toate, la Cina cea de Taină, spune ucenicilor Săi: „Văeste de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă Eu nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi,

iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi.”150

În dumnezeirea Sa, Duhul Sfânt întreg este al lui Hristos, nu pentru că din el purcede,(în Dumnezeirea Sa, Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl) ci pentru că este deoființă cu El.Hristos este Adevărul, și Duhul Sfânt este Duhul Adevărului; când va veni – „vă va călăuzi latot adevărul” despre mine „pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti”151. TreimeaDumnezeiască desăvârșit ne descoperă taina Sa prin Dumnezeu cel Întrupat – Logosul, printrupul teandric al Bisericii.152 De aceea și epifania, și lucrarea, și îmbisericirea Duhului Sfânt,întotdeauna aparține categoriei teandrice: totdeauna prin Dumnezeu-omul, pentru Dumnezeu-omul și în Dumnezeu-omul. Bucuria, unica și adevărata, singura bucurie veșnică pentru

oamenii din toate veacurile este Domnul minunat Hristos – Dumnezeul Logosul care a devenitom, a devenit Biserică, și în ea ne-a dat Adevărul Veșnic, Dreptatea Veșnică, DragosteaVeșnică, Binele Veșnic, Bucuria Veșnică, și prin toate acestea ne-a dăruit hristificarea153,teandrificarea154, înduhovnicirea, treimizarea155, îmbisericirea și mântuirea.156

Domnul Hristos a devenit Biserică, astfel încât prin Duhul Sfânt să dea viață veșnicătuturor celor care se vor îmbiserici, și prin El pe Întreaga Sfânta Treime. Pentru că viațaveșnică este cunoașterea Sfintei Treimi, dobândirea Sfintei Treimi și trăirea în SfântaTreime.157 Prin Biserică, Dumnezeu-Omul tot dumnezeiescul a devenit omenesc și totomenescul dumnezeiesc. Domnul Hristos proclamă această bunăvestire, prin cuvintele Saleadresate Tatălui Ceresc: „Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele”. 158 Astfel,

tot omenescul se sfințește în trupul teandric al Bisericii lui Dumnezeu, devine sfânt „primind pe Duhul Sfânt”,159 care cu totul este în Biserică, din pricina Dumnezeu-omului.

Cu totul în Biserică, ca suflet al trupului teandric, Duhul Sfânt neîncetat lucrează în ea:mărturisește despre Domnul Hristos ca Mântuitor și despre mântuire,160 călăuzește la totadevărul,161 învață despre toate cele ale lui Hristos,162 pe toți membrii Bisericii organic îiunește într-o unire teandrică,163 vorbește prin sfinții apostoli și prin credincioșii adevărați,164

148 Ioan 15, 26; 14, 16, 26149 Ioan 16, 1-2150

Ioan 16, 7151Ioan 16, 13-14

152 1 Tim. 3 15-16; Ef. 4, 21; Mt. 11, 27153 Охристовљење154 Обогочовечење155

Отројичење156 Ioan 15, 11; 16; 22; 17,13157 Ioan 17, 1-7158 Ioan 17, 10159

Sf. Ioan Gura de Aur, In Ioannem, Homil. 82, 1; Ρ. gr. t. 59, col. 413.160

Ioan 15, 26161 Ioan 16, 13-14162

Ioan 14, 26; 16, 13163Ioan 17, 11.21.22-23




30

face toate minunile,165 săvârșește toate sfintele taine și virtuți. Dovada? Întreaga Evanghelie aDomnului Hristos, întregul Nou Testament și întreaga Tradiție ortodoxă apostolică.

RĂNDUIALA DUMNEZEU-OMULUI

Dacă Duhul Sfânt ar avea o biografie pământească, o istorisire pământească, atunciaceasta este cartea „Faptele Apostolilor”. Pentru că Faptele Apostolilor sunt adevărata istoriea Bisericii, întemeiată, înfăptuită, îndrumată și condusă de Duhul Sfânt. Acolo se vede cumduhul omenesc trăiește, conviețuiește și împreună-lucrează cu Duhul Sfânt și așa, cu DuhulSfânt, prin sfintele taine și virtuți, sporește spre toate înălțimile teandrice. În acestea,

principala normă teandrică a vieții este: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”166. Noi oamenii,întotdeauna suntem pe locul al doilea și Dumnezeu pe primul. Aceasta este măsura obligatorie

pentru toate cele teandrice, mai întâi a trupului Său teandric – Biserica, Dumnezeu și dupăaceea omul. Întotdeauna așa, niciodată invers. Niciodată: eu, și după aceea Dumnezeu. Pentrucă acesta este sloganul oricărui demonism și oricărui umanism naiv.

BOTEZUL BISERICII

„Faptele Apostolilor” cu totul sunt fapte teandrice: fapte pe care Domnul Hristos le face, prin Duhul Sfânt, în om și din om. Acolo totul este dumnezeiesc înălțat și omenește real. Înziua Cincizecimii s-a făcut botezul Bisericii prin Duhul Sfânt, în numele Tatălui și al Fiului șial Sfântului Duh. Astfel în Biserică, oricărei ființe omenești îi este deschisă calea asemănăriicu Sfânta Treime, și în ea toate sunt de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Calea asemănării cuSfânta Treime este de fapt calea îndumnezeirii, calea asemănării teandrice. Bunăvestireateoforului apostol Petru, se realizează: nouă în Biserică ne sunt hărăzite toate puterile divine,necesare pentru viața veșnică și evlavie, și prin ele suntem părtași firii dumnezeiești.167

EXPERIENȚA DOGMELOR

„Faptele Apostolilor” arată și dovedesc acest adevăr evanghelic: Viața Bisericii esteviața în Duhul Sfânt și prin Duhul Sfânt, viața în toate dogmele evanghelice, mai ales îndogma Învierii lui Hristos. Creștinul este creștin prin experiența dogmei Învierii de la început

pînă la sfârșit; prin harul Duhului Sfânt și cu râvnă în virtuți. Viața evanghelică, apostolică,creștină nu este altceva decât trăirea și experiența sfintelor dogme, sfintelor adevărurievanghelice. Manualul unei astfel de vieți este „Faptele Apostolilor”. Prin Duhul Sfânt înBiserică, în fața noastră se întâmplă preschimbarea, preschimbarea teandrică a ființelor

omenești. Mai înainte a fost a apostolilor. După mărturia Sf. Ioan Gura de Aur, în ziua SfinteiCincizecimi, apostolii primind Duhul Sfânt, au devenit cu totul alți oameni: „în ei s-a instaurattoata virtutea desăvârșită”.168

164Mat. 10, 20; Mar. 13, 11; Luc. 12, 12

165Mat. 12, 28-32; Mar. 3, 29; Luc. 12, 10

166 F.A. 15, 28167

2 Pet. 1, 3-4168Omilii la Faptele Apostolilor, Homil. I, 1; P. gr. 1. 60, col. 15




31

În ziua Cincizecimii „apostolii s-au umplut de Duhul Sfânt”169 pentru totdeauna, în toțivecii, și au devenit izvorul nesfârșit al harului Duhului Sfânt pentru Biserică întru toateveacurile și în toți vecii.170 Prin urmare, apostolilor le-a aparținut dreptul exclusiv - 'εξαίρετον- de a transmite, a dărui, Duhul Sfânt celorlalți - Πνεύµα διδύναι έτέροις.171 În ziuaCincizecimii, Biserica s-a umplut de toată „puterea de sus”172 dumnezeiască. Putere: să

săvârșească diferite minuni, să învingă diferite păcate, să omoare tot felul de morți, să-idezarmeze pe diavoli, să facă totul pentru mântuirea oamenilor, pentru sfințirea,

preschimbarea, hristificarea, treimizarea, teandrificarea, pentru îndumnezeirea lor. Mărturia căapostolii, prin Biserică vor fi binevestitori ai Evangheliei lui Hristos, sunt limbile de focîmpărțite peste fiecare dintre ei.173 Este spus „precum focul” ca nu cumva să se înțeleagă căDuhul Sfânt este ceva material.174 Harul dat Bisericii în ziua Cincizecimii este unul și acelașiatunci și astăzi.175 De fapt, Biserica este o Cincizecime continuă, neîntreruptă ziua DuhuluiSfânt.176 Toate puterile divine neîntrerupt, lucrează prin Duhul Sfânt în trupul teandric alBisericii și pe pământ, în spațiu și în timp realizează o nouă viață teandrică. Într-adevăr, prinDuhul Sfânt, totul devine posibil pentru cel care crede în Domnul Hristos cel Înviat. Prin

Biserică, tot cerul este pe pământ și tot pământul în cer. Într-adevăr „cu noi este Dumnezeu”,Emanuel – Biserica, pentru că Dumnezeu-omul Domnul Hristos este în ea prin Duhul Sfânt însfintele taine și virtuți.

LEGEA DUHULUI

Două legi împărățesc cu firea omului: legea păcatului și legea Sfântului Duh. Păcatulintrînd în om, prin calea voinței lui libere, s-a sălășluit în firea umană, mai ales în partea ei

pământească – în trup. Păcatul a înrobit trupul pământesc mai ușor decât sufletul omenesc cuchip de Dumnezeu. Prin rana naturii umane care se moștenește, în suflet s-a instaurat legea

păcatului,177 și moartea dublă, cea duhovnicească și cea trupească a dominat naturaomenească.

Prin iubirea de oameni nespusă a Înomenirii Sale, Domnul Hristos a introdus pe DuhulSfânt în trupul teandric al Bisericii, astfel legea Duhului, care lucrează de la Tatăl prin Fiul înDuhul Sfânt, ne-a eliberat de legea păcatului.178 Un proces neîntrerupt se desfăşoară, nevoinţaasemănării fiinţelor umane cu Sfânta Treime, prin asemănarea lor teandrică, asemănarea lor cu Hristos, îndumnezeirea lor prin Duhul Sfânt cu ajutorul sfintelor taine și a sfintelor virtuți.Sfântul Ioan Gură de Aur binevestește: „Cine Îl are pe Duhul Sfânt în sine, Îl are pe HristosÎnsuși. Este imposibil ca Hristos să nu fie acolo unde Duhul Sfânt este. Unde se află una

169 F.A. 2, 4; 8, 18; 9, 17; 10, 44; il,15; 19, 5.170

Idem, Homil, 4, 2; col. 45171 Idem Homil, 18, 3, col. 144172 Luc. 24, 49; F.A. 1, 8173 F.A. 1, 3174

Idem, Homil. 4, 1; col. 43175

Idem, Homil. 1, 6; col. 22176 F.A. 10, 44-48; 11, 15-16; 15, 8-9; 19, 6177

Rom. 7, 23178Rom. 8, 14




32

dintre Persoanele Sfintei Treimi, acolo este prezentă întreaga Sfânta Treime: pentru că Ea înSine este nedespărțită și cel mai strâns unită.179

Legea Duhului este Duhul Sfânt Însuși, binevestește Sfântul Ioan Gură de Aur. Precumapostolul a denumit păcatul – legea păcatului, astfel îl denumește și pe Sfântul Duh – legea

Duhului. Legea Duhului ne-a eliberat din legea păcatului și a morții. Harul Duhului, omorînd păcatul, a făcut lupta cu păcatul ușoară. Totul se întâmplă, totul se petrece de la Tatăl prin Fiulîn Duhul Sfânt.180 Prin credința în Hristos, harul Duhului Sfânt, ne-a dăruit o libertate dublă: adesființat domnia tiranică a păcatului și a înlăturat tirania morții.181 Cei care cu totul s-ausupus Duhului Sfânt, gândesc și fac tot ceea ce este duhovnicesc.182

MÂNTUIRE PRIN DUHUL SFÂNT

Biserica – trupul lui Hristos, și în ea toata iconomia mântuirii teandrice, Dumnezeu-omul Domnul Hristos Întreg, proclamă mântuirea oamenilor și a lumii prin Duhul Sfânt care

S-a coborât peste ea, și în veci a rămas în ea ca suflet al ei. Prin Duhul Sfânt, ea sfințește petoți membrii săi și prin aceasta îi mântuiește de păcat, moarte și de diavol, hristificându-i,treimizându-i. Astfel mărturisește, ce? – Că în Biserică, Dumnezeu-omul Hristos, singurulMântuitor al omului, al oamenilor și al lumii, Mântuitorul, prin Duhul Sfânt, sfintele taine șivirtuți, continuă și săvârșește mântuirea complexă și asemănarea cu Hristos a neamuluiomenesc. Săvârșind iconomia teandrică a mântuirii lumii prin Învierea și Înălțarea Sa,întemeind Biserica pe Sine și în Sine, minunatul Mântuitor toate acestea „le-a mărturisitfoarte” și le-a desăvârșit trimițând pe Duhul Său cel Sfânt. Astfel prin „Duhul Sfințeniei”,Dumnezeu Tatăl a mărturisit neclintit că Domnul Iisus Hristos „este Fiul lui Dumnezeu”183 Defapt, Duhul Sfânt prin și în Biserică necontenit lucrează una: cu toate puterile Sale,izvorâtoare de viață și de minuni făcătoare, mărturisește despre Domnul Hristos și despre

biruința Lui atotcuprinzătoare asupra păcatului, a morții, și a diavolului și tuturor membrilor Bisericii le asigură și le dă Adevărul Veșnic, Dreptatea Veșnică, Dragostea Veșnică, ViațaVeșnică. Adevărul spus de Sfântul Ioan Gură de Aur este evanghelic sfânt, și nemuritor:„Domnul Hristos a distrus împărăția morții și prin Duhul Sfânt a dăruit sfințire șimântuire.”184 După Învierea și Înălțarea lui Hristos în ceruri, după coborârea Duhului Sfânt șidupă diferitele minuni făcute prin chemarea preacinstitului nume al lui Hristos, toțicredincioșii au cunoscut că Hristos este Dumnezeu și Unul născut Fiu al lui Dumnezeu.185

Duhul Sfânt, de viață dătător, în membrii Bisericii lui Hristos, omoară tot ceea ce estemuritor, păcătos, rău, demonic, tot ceea ce tinde la diavol și e demonocentric. Ei „merg după

Duhul”186

: Duhul Sfânt pătrunde întreaga ființa lor, întreaga realitatea lor care seamănă cuchipul lui Dumnezeu, întreg infinitul lor și viața lor cotidiană. „Duhul vieții în Hristos Iisus” –

179 In Rom. Homil. 13, 9; P. gr. t. 60, col. 519180 Idem, Homil. 13, 4; col. 513181 Fericitul Teodorit, Tâlcuire Ep. Rom. Cap. 8, vers. 2; P. gr. T. 82, col 128C182

Fericitul Teofilact, Tâlcuire Ep. Rom. Cap. 8, vers. 5; P. gr. t. 24. Col. 437D183

Rom. 1, 4-7184 In Rom. Homil. 1, 2; P. gr. t. 60, col. 398185

Fericitul Teodorit: Tâlcuire Ep. Rom. Cap. 1, vers. 4; P. gr. t. 82, col. 52B186Rom. 8, 1




33

în trupul Bisericii Sale – ne eliberează de păcat și de moarte, de legea păcatului și a morții șiele nu mai au putere asupra noastră.187

HRISTIFICARE PRIN DUHUL SFÂNT

În trupul teandric al Bisericii, omul se hristifică prin Duhul Sfânt, prin Duhul Sfânttrăiește cu și în Hristos. Numai prin Duhul Sfânt. „Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos,acela nu este al Lui.” 188 După aceasta înțelegem că trăim în Hristos, și El în noi, pentru că ne-a dat din Duhul Său.189 Arătăm aceasta prin viața neprihănită. Pentru că dacă Hristos este înnoi, atunci trupul este mort pentru păcat; iar Duhul e viața pentru dreptate.190 Prin DuhulSfânt, tot ceea ce este al lui Hristos, teandric, în trupul Bisericii devine al nostru: și ViațaVeșnică, și Adevărul Veșnic, și Dreptatea Veșnică, și Dragostea Veșnică, și toata ViațaMântuitorului și toata Evanghelia Sa, și Botezul, și Învierea, și Înălțarea și cerul și pământul șitot neamul omenesc. Când suntem în Biserică cu Hristos, în trupul Său teandric, atunci toateale Lui sunt ale noastre, în toată veșnicia ale noastre.191

Sfântul Ioan Gură de Aur binevestește: „Fără Duhul Sfânt noi nu putem să-I aparținemlui Hristos, precum se cuvine, să-L avem în noi. Dacă Îl avem pe Duhul Sfânt, atunci îiaparținem lui Hristos și în noi Îl avem pe Însuși Hristos, ne întrecem cu îngerii și avem toatecomorile. Aceasta înseamnă – să omori trupul, de fapt să trăiești viața veșnică, încă de aici de

pe pământ să ai garanția învierii și să mergi cu ușurință pe calea virtuților… Viața prin DuhulSfânt nu se supune morții ci o omoară, o distruge și pe cei pe care i-a câștigat îi păstreazănemuritori… Cel care trăiește cu Duhul este peste toate patimile, pericolele și nevoile.”192

ÎNFIEREA PRIN DUHUL SFÂNT

Iubirea lui Hristos de oameni este nespusă, și apogeul ei este dăruirea Duhului SfântBisericii Sale, care în același timp este „Duhul Înfierii”.193 Prin Fiul lui Dumnezeu cel Unul

Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, El ne înfiază Dumnezeului Tatăl și noi devenim„copiii194 lui Dumnezeu”195, fiii lui Dumnezeu; devenind fii ai lui Dumnezeu noi devenim„moștenitori ai lui Dumnezeu”196 și prin aceasta „împreună-moștenitori cu Hristos”197 Aceastaînseamnă că toate comorile divine și teandrice ale Mântuitorului, devin ale noastre: și ViataVeșnică, și Adevărul Veșnic, și Dreptatea Veșnică, și Dragostea Veșnică, și Fericirea Veșnică,și toate care gândul omenesc nu le poate închipui și inima ne le poate intui. 198 A fi creația luiDumnezeu este bogăție mare, dar incomparabil mai mare și fără îndoială cea mai mare

187 Rom. 8, 2188 Rom. 8, 9189 1 Ioan 4, 13190

Rom. 8, 10191 Rom. 8, 11-13192 idem, Homil. 13, 8. 9; col. 519. 520.193 Rom 8, 15194

În traducerea sârbă „fiii lui Dumnezeu” este tradus „copiii lui Dumnezeu”195

Rom 8, 16196 Rom 8, 17197

Rom 8, 171981 Cor. 2, 9




34

bogăție este a fi fiul lui Dumnezeu. Domnul Treimic este nu numai Creatorul nostru ci cevamult mai înălțător: Tatăl nostru.

BISERICA - ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU

Înainte de toate și în toate, Biserica este Împărăția lui Dumnezeu: pentru că în ea toatesunt, toate se petrec și se întâmplă de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt.199 În aceasta stăînceputul ei fără de început și sfârșitul ei nesfârșit. Ea - împărăția Împăratului și a DomnuluiIisus Hristos, și prin El, în El și cu El Împărăția lui Dumnezeu Tatăl și a Dumnezeului DuhulSfânt – Împărăția Sfintei Treimi. Dar pentru ca această împărăție în lumea noastră omeneascăse realizează în trupul teandric al Domnului Hristos prin Duhul Sfânt după bunăvoireaDumnezeului Tatăl, ea este: „dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt”.200 Dreptate: pentru cătoate desăvârșirile dumnezeiești se realizează în ea în chip omenesc; pace: pentru că prinnevoința Sa teandrică, Domnul Iisus Hristos a înlăturat păcatul prin care neamul omenesc aluptat împotriva Dumnezeului neprihănit; bucurie: pentru că în Biserică prin Domnul Hristos

și Duhul Sfânt, neamului omenesc îi este dăruită mântuirea de păcat, moarte, iad și de diavolși prin aceasta este asigurată hristificarea, teandrificarea, înduhovnicirea, treimizarea șiîndumnezeirea. De ce ne bucură Duhul Sfânt, pe noi - robii morții, pe noi – slugile iadului, dece? Datorită iconomiei mântuirii teandrice, pe care Duhul Sfânt o realizează prin Biserică înneamul omenesc prin nevoința voinței libere omenești în Dumnezeu-omul, singurul nume subcer în care oamenii se pot mântui.201 Această pace veșnică între om și Dumnezeu este rod allucrării Duhului Sfânt cu ajutorul sfintelor taine și virtuți în sufletele credincioșilor luiHristos, în Biserică.202

La întrebarea: Ce ne introduce în Împărăția lui Dumnezeu? Sfântul Ioan Gură de Aur răspunde: Dreptatea, pacea, bucuria, viața virtuoasă - ό ενάρετος βίος – în Duhul Sfânt.203 Fericitul Teofilact spune: în Împărăția lui Dumnezeu ne introduce dreptatea, de fapt virtuteaîn general, viața cea ireproșabilă.204

PURTĂTORI DE DUH – MARTORI

Biserica lui Hristos este „mărturia lui Dumnezeu”, mărturia Dumnezeu-omului despreDumnezeu, despre om și toate cele în legătură cu ființa omenească și viața sa în toate lumile,vremelnice și veșnice.205 Această „mărturie a lui Dumnezeu” se arătă prin puterea supra-omenească: prin lucrările dumnezeiești, minunile dumnezeiești, cuvintele dumnezeiești.Întreaga iconomie a mântuirii lumii, teandrice, Sfântul Apostol o numește mărturia lui

Dumnezeu. Pentru că în ea totul este de la Dumnezeu Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt.206

Purtătorii de Dumnezeu, - iată cine sunt martori ai Dumnezeu-omului DomnuluiHristos. Puterea mărturiei lor este de la Dumnezeu Duhul Sfânt. Fără El, mărturia lor ar fi fost

199 Mt. 28, 18-20200 Rom. 14, 17201 F.A. 4,12; Fil. 2,8202

Gal 5, 22; Ef. 5, 9203

Idem Predică 26, 1; col. 638204 Tâlcuire Ep. Rom., 1 4, vol. 17; P. gr. T. 124, col 529 C.205

1 Cor. 2,1; 1,6206Ioan 15, 26-27; 17, 2-3




35

o vorbă goală, o beteagă înțelepciune omenească, incapabilă și neputincioasă să-l mântuiască pe om de la cel mai mic păcat, darămite de toate păcatele, de toate morțile, de toți diavolii. ÎnEvanghelia mântuirii totul este de la Mântuitorul, Dumnezeu-omul Hristos. Însuși DuhulSfânt este din pricina Lui și de la El a coborât în lume, ca în trupul teandric al Bisericii, săcontinue lucrarea Sa teandrică a mântuirii lumii de păcat, de moarte și de diavol. De aceea,

propovăduirea Evangheliei „nu stătea în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ciîn adeverirea Duhului şi a puterii - 'εν 'αποδείξει Πνεύµ.ατο; και δνάµεαwς”207 Metodaapostolică, teandrică a propovăduirii este arătarea, manifestarea Duhului Sfânt și a puteriidumnezeiești. În ce se manifestă Duhul Sfânt? În viața sfântă, în sfintele gânduri, simțuri,fapte, minuni, în sfântul suflet și inimă, în sfânta rațiune, conștiință și în sfântul trup. Dinrădăcina sfântă sfinte sunt și roadele. În ființa omenească, de la Duhul Sfânt sfinte sunt șiroadele Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, mila, credința, blândețea,înfrânarea, dreptatea și adevărul”208 Prin ele, peste ființa omenească se revarsă putereadumnezeiască care îl face pe om capabil ca treptat să transforme toate ale lui Hristos întru celeale sale: viața Lui – în viața sa, adevărul Lui – în adevărul său, dreptatea Lui – în dreptatea sa,

dragostea Lui – în dragostea sa; cu alte cuvinte: Evanghelia Lui – în Evanghelia sa. CândSfântul Apostol spune: „Evanghelia noastră” și „întru putere și în Duhul Sfânt” el exprimăexperiența creștină generică.209 Duhul Sfânt și puterea sfântă, sfânta dumnezeiască energiesunt nedespărțite. Însuși Mântuitorul numește coborârea Duhului Sfânt, îmbrăcare „în putereade sus”.210 Într-adevăr, abia atunci când s-au îmbrăcat în această putere de sus, sfinții apostoliau devenit întru tot înțelepți și atotputernici martori, propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos.Precum atunci, așa întotdeauna: creștinismul este viața în Duhul Sfânt, de asemenea șimanifestare neîntreruptă a Duhului Sfânt, a puterii și a energiei Sale dumnezeiești. În aceastastă și mântuirea, și sfințirea, și îndumnezeirea și asemănarea cu Hristos, pentru ca DuhulSfânt, prin puterea Sa dumnezeiască, învinge tot păcatul, moartea și diavolul, plinind omul cu

Dumnezeu-omul, „cu toată plinătatea lui Dumnezeu”.

211

De aceea sfinții sunt cei maiconvingători martori și cei mai desăvârșiți propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos: sfinții purtători de Duh, neîncetat manifestă puterea Duhului Sfânt prin propria lor sfântă viață,sfinte fapte, și sfântul Cuvânt. Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelie cel mai bine se

propovăduiește prin viață sfântă. În aceasta este puterea propovăduirii evanghelice: „nu încuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti” sau în „dovezile logice” filosofiei umane.Filosofia omenească, mai ales cea greacă, de la Thales pînă la Socrate și Platon, de la stoici șiPlotin, Aristotel și Kant, toată este „în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești”,toate sunt – „din predania omenească, după înțelesurile lumii”212. De aceea și îi lasă peoameni în gândirea lor, în întunericul fără ieșire și în umbra morții. De aceea filosofia chiar nu

prezintă adevărata Bunavestire pentru oameni, care rezolvă problemele de bază ale omului șiale lumii. Fără acestea, omul rămâne propriul său învățător nemuritor, și propriul săuchinuitor în solipsismul, în singurătatea sa demonică și egocentrică.

207 1 Cor. 2, 4; 4, 20; I Tes. 1, 5208

Gal. 5, 22; Ef. 5, 9.209

1 Tes. 1, 5210 Luca 24, 49211

Ef. 3, 19; ср. Col. 2, 9—10.212Cor. 2, 9




36

FILOSOFIA CREȘTINĂ

Filosofia creștină a vieții, a lumii, și a tuturor ființelor și lucrurilor, toată este în DuhulSfânt și în puterea lui Dumnezeu, pentru că toată este în Dumnezeu-omul, Domnul Hristos. Ease obține prin credință. „Și credința este: să primești ceea ce nu se poate realiza în nici un fel

prin nici un raționament”213 – După conținutul său, credința creștină este incomparabil mailargă și mai adâncă decât toată înțelepciunea și știința omenească. După tărie și după putere,în mod dumnezeiesc e mai tare și mi puternică decât orice tărie și putere omenească, pentru cătoată este „în puterea lui Dumnezeu”. Prin ea oamenii devin, în mod dumnezeiesc, tari și

puternici: „Totul este posibil pentru cel ce crede”214 – „prin Dumnezeu suntem puternici”215 De aceea Dumnezeu a și devenit om, ca Dumnezeu-omul să-i dăruiască omului toate puteriledumnezeiești, necesare pentru viața în ambele lumi”.216 Apostolul cel hristofor ne binevesteșteacest adevăr, când proclamă: „Toate le pot întru Iisus Hristos, Cel care mă întăreşte.”217 Deaceea nu există vreo moarte, vreun păcat, vreun rău, care îl pot învinge pe omul lui Hristos, el

pe toate acestea le învinge cu puterea lui Dumnezeu.218 Această putere dumnezeiască care

învinge totul este așa de lămurită în Sfinții Apostoli ca și în ceilalți Sfinți ai lui Dumnezeu.Lămurită este și în toți creștinii adevărați, după măsura credinței lor. Numai așa trupulatotputernic, teandric al lui Hristos, Biserica, timp de doua milenii, a putut să reziste la atâtea

persecuții, suferințe, chinuri, și să ajungă la noi să ne mântuiască, învingând toate păcatele,moartea și diavolul, sfințindu-ne, asemănându-ne cu Hristos și cu Sfânta Treime.

Și nu doar atât, ci credința noastră stă și în înțelepciunea lui Dumnezeu, care prinsfintele nevoințe evanghelice ne plinește. Această „înțelepciune este în cei desăvârșiți”219 Ease sălășluiește și crește în suflet prin credință. Cu cât mai mare este credința, cu atât mai maree și înțelepciunea dumnezeiască din ea în suflet. Prin credință, în cei desăvârșiți, ea esteîntreagă. De aceea și oamenii credinței desăvârșite, oameni cu viață sfântă în credință, suntadevărații înțelepți ai lui Dumnezeu. Ei, după cum Sfântul Macarie cel Mare îi numește: „suntFilosofi ai Duhului Sfânt”. Înțelepciunea dumnezeiască în ei, îi face astfel de filosofi. În ceconstă filosofia lor? – Trăita Evanghelie. Pentru că Sfânta Evanghelie chiar este filosofiaDuhului Sfânt. Trăind după Sfânta Evanghelie, cu ajutorul sfintelor taine și virtuți, omul se

plinește treptat de înțelepciunea dumnezeiască. Și când cu totul va începe să trăiască după ea,devine filosoful Duhului Sfânt.

În ce constă diferența dintre înțelepciunea acestei lumi și cea a lui Dumnezeu? Înaceasta: înțelepciunea acestei lumi este omenească, trecătoare, muritoare; ea apare și dispare,se termină în această lume; înțelepciunea lui Dumnezeu, ea cu totul este de la Dumnezeu,

213 Sf. Ioan Gura de Aur, Predica la epistola către Corinteni 6, 3; Р. gr. t. 61, cal. 52.214 Mar. 2,9215 Ps. 60,12 (după traducerea sârbă numerotarea psalmilor diferă)216

Pet. 1, 3-4217 Fil. 4, 13; 2, 13; Col. 1, 29218 Rom. 8, 31-39219 1 Cor 2, 6 – Sf. Ioan Gură de Aur spune că Sfântul Apostol Pavel îi denumește desăvârșiți pe cei credincioși(idem, Predica 6, 1; col. 55). Și Înțelepciune Îl denumește pe Hristos, crucea și Evanghelia (idem, Predica 7, 3;col. 57). Fericitul Teofilact binevestește: Sfântul Apostol denumește înțelepciunea propovăduirea lui Hristos șimântuirea prin cruce. Pentru că cea mai mare înțelepciune este să distrugi moartea cu moarte. Pe credincioși îi

denumește desăvârșiți, pentru că desăvârșiți sunt cei care nu se leagă de nimic și își ia avânt spre cer. (Tâlcuirilela 1 Corinteni, cap.2, v. 8, p. gr. T 124. Col. 588 C)




37

netrecătoare, nemuritoare, veșnică; prin ea Însuși Dumnezeu și toți îngerii Săi trăiesc.220 Pânăla Înomenirea lui Dumnezeu Logosul, această înțelepciune a fost „ascunsă în taina”Dumnezeirii celei în trei străluciri; dar, prin Înomenirea Dumnezeului Logos, ea coboară înlumea noastră pământească și se descoperă sfinților. De aceea Sfântul Apostol binevestește:„Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, … ci

propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-omai înainte de veci, spre slava noastră” 221 Domnul Hristos și este această „înțelepciune lui aDumnezeu” și „slava noastră”222 În Dumnezeirea Treimică, El este înaintea acestei lumi,„înainte de orice timp” determinat, ca sensul veșnic și slava ființei umane. Într-adevăr, cândS-a Înomenit, când S-a făcut om și S-a îmbrăcat în trupul Bisericii, El cu această slavă a

proslăvit omenirea. A revărsat toata plinătatea Dumnezeirii Sale în om223, și astfel nemăsurata proslăvit omenirea. Fiind Dumnezeu-om, Biserică, El a introdus omenirea în toată viațadumnezeiască, în toată nemurirea dumnezeiască, în toata veșnicia dumnezeiască, în toatăslava dumnezeiască: pentru că, El ca Om șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, de fapt înslava veșnică dumnezeiască. Înainte de aceasta, El a trecut ființa umană prin Botezul Său

dumnezeiesc, prin Schimbarea Sa dumnezeiască, prin Răstignirea Sa dumnezeiască, prinÎnvierea Sa dumnezeiască, prin Înălțarea Sa dumnezeiască. Astfel, Dumnezeu-omul DomnulHristos, toate cele ale lui Dumnezeu, le-a făcut ale omului, pentru că prin înomenirea Sa, toatecele ale omului, în afară de păcat, le-a făcut ale lui Dumnezeu.

Dumnezeu-omul este noima ceea prea veșnică și slava omului și a neamului omenesc.Omul este creat cu sâmbure și posibilități teandrice. Ele provin din asemănarea ființei sale cuchipul lui Dumnezeu. Caracteristica principală a asemănării cu chipul lui Dumnezeu, estedorul după Dumnezeu: dorul de a desăvârși și finaliza toate ale sale cu Dumnezeu: și sufletul,și trupul, și inima, și viața, și conștiința, și voința, și rațiunea. De aceea, apariția lui DumnezeuLogosul ca Dumnezeu-omul răspunde aspirațiilor veșnice ale ființei umane. Duhul Sfânt adescoperit taina cea preasfântă și preamare a lui Dumnezeu-omul, mai înaintea sfinților apostoli și prooroci, pentru că aceștia cel mai mult au tânjit și au crezut în El.224 Mai departeSe descoperă tuturor sufletelor care tânjesc după Hristos, care prin credință devin membri aitrupului teandric al lui Hristos – ai Bisericii.225 Pe de altă parte, Taina Persoanei minunate alui Hristos, cu toate dezmărginirile Sale teandrice, în întregime se află în Biserică:„înțelepciunea lui Dumnezeu mult felurită” care a fost „ascunsă în taina” DumnezeiriiTreimice, s-a descoperit prin Biserică, nu numai oamenilor pe pământ, ci și sfinților Îngeri înceruri.226 De aceea, ea poate fi cunoscută numai de către cei din Biserică, nicidecum de cei dinafară, cufundați în efemeritatea acestei lumi.227 După Icumenie aceștia sunt: filosofi, oratori,dregători.228

220 Iac. 3, 15. 17221

1 Cor. 2, 6. 7.222 1 Cor. 1 24, 30 – Icumenie spune: Apostolul denumește înțelepciunea propovăduirea lui Hristos și mântuireaprin cruce a celor care sunt sub ceruri. (Tâlcuire 1. Cor, Cap. 2, vers. 6-8; P. Gr. T. 118, col. 660 D).223 Col. 2, 9224

Ef. 3, 5; Ioan 6, 63-69225

Ef. 3, 6226 Ef 3, 9-10227

1 Cor. 2, 8228Tâlcuire I Corinteni, cap. 2, v. 6-8, P. Gr. t. 124, col 661 A.




38

Minunatul de oameni iubitor Domn, nu se impune nimănui; El descoperă și povesteștetaina Sa și înțelepciunea Sa, iubitorilor de cele sfinte și sfinților. Aceștia sunt oameniicredinței. Credința este semnul că omul s-a îngrozit de păcat și necurăție și s-a îndrăgostit desfințenie și curăție, oglindite în Atotsfântul229 și Atotcuratul230 Domnul și Dumnezeul IisusHristos. De aceea Sfântul Apostol și declară această bunăvestire: "Cele ce ochiul n-a văzut şi

urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor care-Liubesc pe El"231 Da, „celor care Îl iubesc”, nu celor care Îl urăsc, celor care se leapădă de El,său Îl hulesc, iar celor care nu-L vor, El nu li se impune nici pe Sine, nici pe orice al Său. Dar îndată ce omul, prin credință, arată dragoste către Dumnezeu, Dumnezeu îi descoperă și îidăruiește toate cele dumnezeiești, de la cele mai mici până la cele mai mari, de la cele maivizibile, până la cele mai invizibile: Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, „în caretrupesc locuiește toata plinătatea dumnezeiască”232

Da, tot ceea ce Dumnezeu-omul Hristos a adus cu Sine, lumii noastre omenești, cuadevărat este ceea ce „ochiul n-a văzut, și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-a suit”.

Până la Hristos, ochiul omului nu L-a văzut pe Dumnezeu în trup omenesc, nici faptele luiDumnezeu în trup. N-a văzut nici Adevărul dumnezeiesc și veșnic întrupat, nici Dreptateaveșnică și dumnezeiască, nici dragostea veșnică și dumnezeiască, nici celelalte desăvârșiridumnezeiești și veșnice. N-a văzut toată această „înțelepciune a lui Dumnezeu în tainaascunsă”. De aceea Mântuitorul divin a vorbit ucenicilor Săi: „Fericiţi sunt ochii care văd celece vedeţi voi! Căci zic vouă: Mulţi prooroci şi regi au voit să vadă ceea ce vedeţi voi, dar n-auvăzut, şi să audă ceea ce auziţi, dar n-au auzit.”233

Confirmând această bunăvestire a Mântuitorului, hristoforul234 și văzătorul deHristos235, Sfântul Apostol Pavel, din inima vieții teandrice a Bisericii, mărturisește: „Iar nouăni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi

adâncurile lui Dumnezeu”.236 Pentru credința și iubirea lui Hristos, Dumnezeu dă Duhul SăuSfânt, care aduce iubitorul de Hristos suflet, la tot adevărul lui Dumnezeu-omul Hristos și îidescoperă toate „adâncurile lui Dumnezeu” care sunt în El. Duhul Sfânt deschide vedereaomului ca să vadă „cea ce ochiul n-a văzut”, auzului „să audă ceea ce urechea n-a auzit” șiinimii să simtă și să cunoască „cea ce în inima omului nu s-a suit”. În ziua Cincizecimii,Duhul Sfânt a descoperit sfinților apostoli întreaga taină a lui Hristos și de atunci ei au mersdupă El în toate morțile, în toate pericolele, în toate chinurile. Totdeauna rămânând înBiserică, Duhul Sfânt în continuare descoperă taina lui Hristos tuturor sufletelor iubitoare deHristos.237 El este apostolul principal al lui Hristos: Atotapostolul238. Sufletelor iubitoare deDumnezeu le dă știința cea mai desăvârșită despre Domnul Hristos, pentru care e hărăzită

229Свесветом (svesvet) adj. sing. m. art. - sve (tot) + svet (sfânt) = întru tot Sfântul

230 Свечистом (svecistom) adj sing. m arti.- sve (tot) + cist (curat) = întru tot Curatul231 1 Cor. 2, 9232 Icumenie spune; „celor care-L iubesc”. Cine sunt aceștia? Cei care-L iubesc pe Hristos și mântuirea săvârșitaprin întruparea Lui (Tâlcuire la I Corinteni. Cap. 2, v.9; P. gr. t. 118, col. 664 A).233 Luca 10, 23; Mat. 13, 17 – Fericitul Teofilact: Ce a pregătit Dumnezeu celor care-L iubesc? Cunoașterea luiHristos, și mântuirea prin întrupare. Cine sunt cei ce-L iubesc pe Dumnezeu? Credincioșii (sar. 2, v. 8, ccr t. 124,col 589 CD).234

Христоносац (hristonosaț) sub. m. sing.- Hristos + nosi (poartă) = purtător de Hristos235

Христовидац (hristovidaț) sub. m. sing. – Hristos + vidi (vede) = văzătorul de Hristos236 1 Cor. 2, 10237

Ioan 14, 16-17; 16, 13; Ef. , 17; F.A. 4, 31; 11, 15.238Свеапостол (sveapostol) sub. m. sing. – Sve (tot) + Apostol = Întru tot Apostol




39

doar ființa umana. De aceea purtătorul de duh239 și binevestitorul scrie creștinilor: „Iar voi,ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate. - οίбατε πάντα”240 știți toate care omul poate să leștie despre Dumnezeu, despre om, despre viață, despre veșnicie. Numai cei purtători de duhștiu taina lui Dumnezeu-omul. În primul rând, aceștia sunt Sfinții. Fără îndoială, orice creștindevine primitor de duh și purtător de duh prin sfintele taine. Numai că Sfinții, prin sfintele

virtuți, prin viața sfântă și evanghelică, păstrează Duhul Sfânt în sine. Pentru că în sine Îl au pe Duhul Sfânt, care le descoperă „adâncimile lui Dumnezeu” cele în Domnul Iisus, sfinții părinți fiind singurii adevărați și credibili de Dumnezeu înțelepți241 tâlcuitori ai Sfintelor Scripturi, și mai înainte de toate, ai Însăși Persoanei lui Dumnezeu-omul Domnul Hristos.

GNOSEOLOGIA CREȘTINA

Cu dreptatea lui Dumnezeu-omul, de Dumnezeu înțelepțitul cunoscător al lui Hristos242, binevestește: „Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omenesc, care este înel?”243 Omul este o lume închisă, un univers închis. Simțirea de sine și cunoașterea de sine îl

fac să fie așa. Fără permisiunea lui, în ele nu poate pătrunde nimeni decât Domnulatotștiutorul și atotprezentul. Aceasta este proprietatea Sa exclusivă și neînstrăinată. De fapt,aceasta este numai a Lui. El se cunoaște și se știe cu ajutorul simțirii de sine și a cunoașteriide sine. Dar, ce sunt de fapt simțirea de sine și cunoașterea de sine, acestea nici el însuși nu leștie. Taina lor este ascunsă în Dumnezeu Logosul. Precum și întreaga taină a ființei umane.

Numai Domnul Logosul cel Întrupat, Înomenit, Dumnezeu-omul Hristos, a descoperit nunumai taina lui Dumnezeu ci și taina omului. Prin urmare, omul cel mai bine și cel maidesăvârșit se cunoaște prin Dumnezeu-omul. Dacă omul, prin credință, îi aparține luiDumnezeu-omul, va ști despre sine toate cele nemuritoare și veșnice care trebuie știute înaceastă lume și în lumea cealaltă. Când omul trăiește prin Dumnezeu-omul, știința lui despreDumnezeu și despre om se perfecționează în desăvârșirea teandrică. Duhul omenesc esteizvorul oricărei conștiințe de sine și a științei, oricărei simțiri de sine și simțiri. Numai el știe„ce este în om și de el depinde dacă va dezvălui aceasta. Astfel, în Dumnezeu nimeni nu știece este, decât Duhul lui Dumnezeu. Numai El știe ce este în Dumnezeu-omul Hristos. Numai

prin sfințire, prin înduhovnicire personală, omul intră în aceste taine ale Duhului. Prin viațasfântă, unindu-se cu Duhul Sfânt, după măsura sfințirii sale, omul primește știința despre ceea„ce este în Dumnezeu”, precum și știința despre ceea „ce este în omul”. Prin urmare numaisfinții purtători de duh Îl cunosc pe Dumnezeu și ceea ce este în Dumnezeu, îl cunosc pe omlși ceea ce este în om.

În trupul teandric al Bisericii, prin Duhul Sfânt, credincioșilor le sunt dăruite toate

lumile teandrice și toate comorile sale. Sfântul Apostol binevestește: „Iar noi n-am primitduhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă deDumnezeu”244 – Iată taina cunoașterii lui Dumnezeu creștine, cunoașterii lui Hristos. DuhulSfânt dă putere duhului nostru ca să poată cunoaște „ce ne este dăruit de la Dumnezeu”. Celedumnezeiești se cunosc prin Dumnezeu. Dumnezeu se cunoaște prin Dumnezeu, - aceasta este

239 Духоносни (duhonosni) adj. m sing. - Duh + nosi (poartă) = purtător de Duh240

I Ioan 2, 20241

Богомудри (bogomudri) adj. m. sing. - Bog (Dumnezeu) + mudar (înțelept)242 Христозналац (Hristoznalaț) adj. m. sing. - Hristos + znalac (știutor)243

1 Cor. 2, 112441 Cor. 2, 12




40

regula apostolică și a sfinților părinți în teoria cunoașterii creștine, a gnoseologiei. Cu cât maimult omul, în sine, Îl va avea pe Duhul Sfânt, cu atât mai mult Îl va cunoaște pe Dumnezeu șicele ale Lui. Numai cei purtători de duh în totalitate știu ce ne este dăruit prin Dumnezeu înDumnezeu-omul Hristos: ce fel de comori, ce fel de desăvârșiri, ce fel de sfințenii. Precumsfinții părinți abia prin Duhul Sfânt, în totalitate și deslușit au cunoscut aceasta, astfel și orice

creștin. Aceasta este legea valabilă pentru toate ființele umane. Prin urmare părinții, cei purtători de Duh, sunt cei mai buni cunoscători ai lui Hristos și de Duhul însuflați tâlcuitori aiSfintei Scripturi, pentru că o tâlcuiesc prin Duhul Sfânt care le descoperă „adâncurile luiDumnezeu”245

Ce este „duhul acestei lumi”? Acasta este următoarea pricepere a lumii: această lumeeste totul; în ea se trăiește, în ea se și moare; în ea se apare și în ea se dispare; în afara acesteilumii, nu exista alta; în afară de om, nu există Dumnezeu; ceea ce este în această lume,aceasta este totul, deasupra ei și în jurul ei – nimic, nimic, nimic; omul cu toata ființa sa aapărut și a crescut din această lume, și în ea din nou se întoarce întreg, se descompune și

putrezește. Prin urmare „duhul acestei lumii” nu poate să-L cunoască pe Domnul Hristos, nici pe ceea ce prin El, de la Dumnezeu, ne este dăruit. „Duhul acestei lumi” se află înconducătorii auto-proclamați ai acestei lumi, care nu-L cunosc și nu-L recunosc peDumnezeu-omul și Mântuitorul în Domnul nostru Iisus Hristos. El este și în materialiștii, și înraționaliștii, și în umaniștii, și în papiștii, și în toți cei care vor să-L reducă pe Dumnezeu-omul Hristos la om și să descrie creștinismul ca filosofie umană, știință umană, fenomenuman, creație umană. Icumenie spune: „Duhul acestei lumii” este înțelepciunea umană șieducația.246 - Și adăugă: am primit pe Duhul cel de la Dumnezeu, ca să știm ce ne este dăruitde la Dumnezeu, tot ceea ce constituie iconomia mântuirii lui Hristos – τύ κατ' οΐκονοµιανγεγονоτα τοϋ Χρίστοϋ.247

Nenumăratele fapte evanghelice, teandrice, mărturisesc că al nostru creștinism estecreștinismul prin Dumnezeu-omul, și că în el nimic nu se poate explica prin om, ci numai șinumai prin Dumnezeu-omul și prin Duhul Sfânt al Lui. Numai când duhul omenesc se vaîmpodobi cu Dumnezeu-omul, când se va uni cu Duhul Sfânt, va putea cunoaște peDumnezeu-omul și toate darurile care le-a adus neamului omenesc. Întreaga învățătură averhovnicului Apostol Pavel este în această bunăvestire: să se păstreze duhul teandric alEvangheliei, să nu se distrugă prin reducerea ei la om, la înțelepciunea omenească, la rațiuneaomenească, la știința omenească. Pentru că în El toate sunt de la Dumnezeu-omul în DuhulSfânt, mai vestește: „Pe care le – ΰ şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciuneaomenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor

duhovniceşti248 – πνευµατικοις πνευµατικα συγκρινοντες.”249 Evanghelia are metodele sale

245 Tâlcuind cuvintele apostolului; „știm ce ne este dăruit de Dumnezeu”, fericitul Teofilact spune: „Duhul Sfânteste lumina și noi am primit lumina, ca luminați și iluminați de ea, să putem vedea ceea ce până acum a fostacoperit. Ce este aceasta? ceea ce constituie iconomia mântuirii lui Hristos - τά κατά τΐ;ν οικονομίαν τουΧρίστου: cum a murit pentru noi, cum ne-a făcut fii ai lui Dumnezeu, cum în Sine ne-a suit și ne-a șezat de adreapta Tatălui. Dar cei care nu-L au pe Duhul Sfânt, nu știu aceasta (Tălcuire la I Corinteni, cap. 2, vers. 12; P.gr. t.124, col 593 B).246

Tâlcuirile la I Corinteni, cap. 2, Vers. 12; P. gr. t. 118, col. 664 D.247

Idem248 Traducere literara din sârbă: „… duhovnicește lucrând lucruri duhovnicești.” - πνευματικοις πνευματικα

συγκρινοντες249I Cor 2, 13




41

evanghelice, Dumnezeiescul – are căile sale dumnezeiești, Divinul – căile sale divine. Ceea cene este dăruit de la Dumnezeu, Dumnezeu-omul Hristos și Evanghelia Sa, nu poate a fi

propovăduită prin „cuvintele înțelepciunii umane”, prin cuvintele care le inventează și învățaînțelepciunea umană. Ea se propovăduiește numai prin cuvintele care le învăță Duhul Sfânt:cele duhovnicești se lucrează în mod duhovnicesc, cele teandrice în mod teandric. Duhul dă

totul, nu numai conținutul ci și formele lui.

METODA TEANDRICĂ A CUNOAȘTERII

Adevărul lui Dumnezeu are propria sa limbă divină, expresia Sa dumnezeiască. Deaceea și scripturile noutestamentare sunt scrise după insuflarea Duhului Sfânt: au fost scrisede către oameni „purtați fiind de Duhul.”250 În propovăduirea Evangheliei, literalmente seîndeplinește făgăduința Mântuitorului către Sfinții Apostoli: „Duhul Sfânt vă va învăța toate”,„Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul”, Duhul Sfânt va „grăi întru voi”.251 Aceastaeste metoda apostolică, metoda teandrică, în veci păstrată în Sfânta Biserică Ortodoxă, prin

sfinții Părinți cei purtători de Duh. Întotdeauna „lucrând duhovnicește lucrurile duhovnicești”,Sfinții Părinți propovăduiesc Evanghelia „prin cuvintele învățate de Duhul Sfânt”. AstfelBiserica rămâne în neprihănire și în adevărul absolut252 al lui Dumnezeu-omul. Duhul Sfânt îiface adevărați pe cei în care S-a sălășluit; El se sălășluiește în sufletele celor purtători de Duh

prin sfintele taine și prin sfintele virtuți. Prin rugăciune, post, dragoste, blândețe și princelelalte sfinte virtuți evanghelice, El coboară în suflet, și cu ele rămâne în ea. Pe El oameniiÎl dobândesc ”duhovnicește lucrând lucruri duhovnicești”, dumnezeiește lucrând lucruridumnezeiești, teandric lucrând lucruri teandrice.253

Taina omului în întregime o cunoaşte doar Dumnezeu-omul. Şi El, în trupul Săuteandric – Biserica, reprezentând capul ei, îi împarte pe oameni în două categorii: oamenifirești şi oameni duhovniceşti. Şi omul firesc şi omul duhovnicesc sunt fiinţe nemăsurat decomplicate: în ele sunt prezente şi în ele participă, toate lumile văzute și nevăzute ale luiDumnezeu.

Preaplin de Duhul Sfânt, Sfântul Apostol binevesteşte: „Omul firesc nu primeşte celeale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă elese judecă duhovniceşte.”254 Cine este “omul firesc”? Omul care persistent rămâne în firea saumană; cel care nu vrea să îi adauge firea dumnezeiască, și s-o îmbogăţească cu Dumnezeu, s-o lărgească, s-o imortalizeze, s-o îndumnezeiască, s-o desăvârșească, s-o finalizeze. Acestaeste omul care rămâne numai la duhul omenesc, şi nu vrea să-i adauge pe Duhul lui

Dumnezeu, Duhul Sfânt, numai prin care duhul omenesc poate să se nască din nou, să sereînnoiască, să se sfinţească şi astfel să se mântuiască de iadul său solipsist.255 Cu alte cuvinte

250 2 Petru 1, 21251

Ioan 14, 25; 16, 13; Mt. 10, 20252 Свеистинитост (sveistinitost) sub. f. sing. - sve (tot) + istinitost (adevăr)253 Tâlcuind această bunăvestire apostolică, Fericitul Teofilact spune: Cu atât suntem mai înțelepți decât înțelepții elini cu cât ei sunt învățați de oameni; și ceea ce vorbim, „vorbim învățați de Duhul Sfânt” (idem, cap.2, vers 13, col. 593 C). N-avem nevoie de silogismele și dovezile logice ale elinilor (idem, cap. 2, vers 13, col. 596A)254 1 Cor. 2, 14255

Sfântul Ioan Gură de Aur binevesteşte: Omul firesc este cel care se supune cu totul gândirii reci - τονςλοуα'μοϊς τοις ψУχροϊς şi consideră că n-are nevoie de ajutorul de sus, aceasta este nebunie. Dumnezeu ne-a




42

- omul firesc este omul umanist, care îl vrea pe „omul pur”, neamestecat cu nimicdumnezeiesc, divin, nemuritor, veșnic. Acesta este omul „fidel pământului”, total îngropat în

pământesc, precum supraomul lui Nietsche, Rusovliev, Tolstoi, „omul natural”, realist. Acestaeste omul care clamează: eu sunt trup, și numai trup; sau: eu sunt simț și doar simț; rațiunesunt și doar rațiune; sau voință sunt și doar voință, eu sunt muncă și doar muncă. Așadar,

acesta este omul fără Dumnezeu, ateist, păgân256. Un astfel de om, bineînțeles că, „nu primește ceea ce este de la Duhul lui Dumnezeu”; pentru el toate acestea sunt – o prostie,imbecilitate, nebunie, sminteală – µωρία. De aceea el nu-L primește pe Domnul Hristos,Evanghelia Lui și tot ceea ce El aduce și descoperă prin Sine. Nu-l primește nici pe trupulteandric al Lui – Biserica, în care Domnul cel de oameni iubitor, se prelungește pe Sine înlumea pământească prin toate veacurile. Pentru omul firesc toate acestea sunt µωρία și dintoate acestea el ”nu poate să înțeleagă” nimic. Pentru că Îl măsoară pe Dumnezeu-omul și celeteandrice cu omul și cu cele omenești. Dumnezeu-omul și teandricul sunt incomparabil mailargi, mai profunzi și mai nelimitați decât tot omenescul: mintea, duhul, inima, natura; cu atâtmai largi, mai profunzi și mai nelimitați, cu cât Dumnezeu este mai larg, mai profund și mai

nelimitat decât omul.

Firesc este ca cele ale Dumnezeu-omului, din cauză prezenței Dumnezeu-omului prinBiserică în lumea noastră pământească, să aibă propria sa măsura teandrică și propriul săuorgan de pricepere și înțelegere, teandric. Cine ar fi acesta? – duhul omenesc, numai renăscut,

preschimbat, hristificat, îndumnezeit cu Duhul Dumnezeu-omului Hristos. Lucrurileasemănătoare se recunosc reciproc: cele omenești în cele ale omului, cele teandrice înDumnezeu-omul, cele duhovnicești în Duhul Sfânt. „Cele ce ne sunt dăruite de la Dumnezeu”

putem să le înțelegem numai când Îl vom primi pe „Duhul care e de la Dumnezeu” 257, pentrucă toate acestea se judecă duhovnicește, se evaluează și se prețuiesc. Nicicum altfel. Nu într-un mod rațional, senzual, dialectic. Aici totul este – Duh Sfânt. Duhul Sfânt în duhulomenesc. Când rațiunea omenească, cu ajutorul sfintelor taine și virtuți, se unește cu rațiuneateandrică, sfântă și sobornicească a Bisericii, atunci devine capabilă pentru înțelegereaDumnezeu-omului Hristos și pentru toate cele ale Lui. Teandrificarea și hristificarea rațiuniiumane este singura cale către înțelegerea tuturor celor ale lui Hristos. Dumnezeu Hristos

poate fi cunoscut numai prin viața în El, în trupul teandric al Său – în Biserică. Pentru toți ceidin afară, El întotdeauna rămâne taină nepătrunsă. Pentru ei – toate sunt „povești”. Lor nu leeste dat să știe tainele Împărăției cerurilor, pentru că sunt afară, în afara ei, și nu vor să intre în

dăruit rațiunea ca prin ea să cunoaştem şi să primim ceea ce este de la Dumnezeu şi nu ca rațiunea să seconsidere de sine suficientă. Iată, şi ochii sunt frumoşi şi folositori, dar daca vor dori să vadă fără lumină, atunci

nici frumusețea nici puterea proprie n-ar fi de vreun folos, ci doar vor dăuna. Astfel şi sufletul, dacă va dori săvadă fără Duhul Sfânt, îşi devine propria sa piedică. Fii atent: sufletul întotdeauna este incapabil şi insuficientsieşi - ούκάρκεϊέαυτη (Predică la Epistola I către Corinteni, Predică 7, 4. 5; Р. gr. t. 61,col. 60). – FericitulTeofilact spune: Sfântul Apostol îl numeşte om firesc pe acela care îi este suficientă numai rațiunea sa, el nuaccepta învățătura Duhului Sfânt şi nu poate să-L cunoască. (Tâlcuiri la I Epistola către Corinteni, cap. 2, Уers 14;Ρ. gr. t. 82; col. 245A). Icumenie binevesteşte: Omul firesc se bazează cu totul pe rațiunea sa, și nimic nuprimește cu credință și consideră că n-are nevoie de ajutorul de sus. Pentru că cu mintea sa nu poate săpriceapă învățătura Duhului Sfânt, el consideră întreaga iconomie a mântuirii lui Hristos o nebunie. – Omulfiresc trăiește după fire, și mintea lui nu-i este luminată, iluminată, iluminată de Duhul Sfânt, ci are doar minteaumană înnăscută - μόνην τήν εμφυτον άνθρωπίνην cυνεςιν, pe care Creatorul o pune în fiecare suflet omenesc(Tâlcuiri la I Corinteni cap. 2, Уers. 14; Ρ. gr. t. 118,col. 685 Β).256 безбожан, незнабожан (bezbojan, neznabojan) adj. m. sing. – bez (fără) + Bog (Dumnezeu) = fără de

Dumnezeu, necunoscător de Dumnezeu2571 Cor. 2, 14




43

ea. Celor care prin credința în Hristos au intrat în ea, li se descoperă tainele și li se dăînțelegerea tuturor celor ale lui Hristos.258

Exemplul clasic al „omului firesc” este sluga leneșă din pilda despre talanți. El nu vreanimic dumnezeiesc, nici în sine nici în lumea din jurul său: dumnezeiescul, cu chip

dumnezeiesc în el, îl ascunde și de sine însuși, îl „îngroapă” în pământ, în noroiul trupuluisău, îl ucide, să nu trăiască, să nu simtă. Toata viața sa o petrece fără Dumnezeu și fără celedumnezeiești, în afara lui Dumnezeu și în afara celor dumnezeiești. În acest chip și pleacă dinaceastă lume în cealaltă. Cu cârtire și răzbunare împotriva lui Dumnezeu și a tot ce estedumnezeiesc. – Leneșa și revoltata slugă este prototipul tuturor ateiștilor, materialiștilor,

pozitiviștilor, umaniștilor, închinătorilor la oameni și la lucruri, idolatrilor. Aceștia suntoameni ψvχικοί; ei „pe Duhul Sfânt nu-L au” 259 au rămas numai la duhul omenesc, de aceasunt pământești, și a pământ miros.

De partea cealaltă a omului firesc stă omul duhovnicesc: ό πνεvµατικός. Acesta esteomul care a primit pe Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt260; prin El s-a schimbat pe sine, prinEl și gândește, simte, cercetează și revizuiește totul. El este purtător de Duh și de Duh purtat.Prin Duhul Sfânt el cercetează și „adâncimile lui Dumnezeu” care sunt în Hristos Dumnezeu-omul261 și știe care este „lărgimea și lungimea și înălțimea și adâncimea” lui Hristos și toateale Sale262. Prin Duhul Sfânt el obține ceea ce ochiul omului n-a văzut, urechea n-a auzit și lainima omului nu s-a așezat. Prin Hristos se îmbogățește „în toate”, „în toată înțelepciunea și

priceperea”, „în tot cuvântul și toată cunoștința”263. Întreg și împreună întrupat cu DomnulHristos prin Duhul Sfânt, inclus în trupul teandric al Lui, adâncit în taina Lui, el însuși devinetaină pentru cei din afară, pentru oamenii firești care nu-l înțeleg, precum nu-l înțeleg nici peDomnul lui, pentru că nu pot să pătrundă în taina ființei și vieții sale. De aceea hristoforulapostolul spune: „cel duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni”264. Este

limpede că om duhovnicesc se devine prin Duhul Sfânt. Pe de altă parte Duhul Sfânt se obține prin sfintele taine și în suflet se reține prin sfintele virtuți. Pentru că viața sfântă este trăire însfintele virtuți evanghelice: credința, dragostea, nădejdea, rugăciunea, postul, dreptatea,

blândețea, răbdarea, smerenia, adevărul și celelalte. Duhul Sfânt îl unește pe omulduhovnicesc cu Domnul Hristos și cu duhul devine una cu Domnul, și trupul lui devinetemplul în care locuiește Duhul Sfânt. După de Dumnezeu înțelepțitele cuvinte ale purtătorulde Duh apostol: „Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Sau nu ştiţi că trupulvostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voinu sunteţi ai voştri?265

Firesc, cu naturalețe teandrică, cine este un duh cu Dumnezeu, să fie și o minte cu El, ungând, un suflet, o viață. Toate acestea în noi le face Duhul Sfânt: ceea ce este al lui Hristos

258Mt. 13, 10-16

259 Iuda 19260 Fericitul Teofilact spune: Omul duhovnicesc este cel care în sufletul său a introdus strălucirea Duhului Sfânt,și mintea lui este luminată, iluminată, sfințită de Duhul (idem, cap. 2, vers. 15, P. gr. t. 124, col. 596)261

1 Cor. 2, 4-16262

Ef. 3, 17-19263 Ef. 1, 8; 1 Cor. 1, 5264

1 Cor. 2, 152651 Cor. 6, 17. 19; Gal. 4, 6.




44

transformă în al nostru, darurile lui Hristos le transformă în ale noastre.266 El este forțaatotcreatoare în trupul teandric al Bisericii și prin harul Său, unește gândul nostru cu sfântul șisobornicescul gând al Bisericii, mintea noastră cu mintea sfântă și sobornicească a Bisericii.În acest fel, Duhul Sfânt zidește în noi simțirea atotcuprinzătoare și veșnica convingere căDomnul Hristos într-adevăr este singurul și adevăratul Domn și Dumnezeu, singurul și

adevăratul Mântuitor și Răscumpărător al neamului omenesc, singura și adevărata viață înambele lumi.267 Prin Duhul Sfânt înțelegem ceea ce este în Dumnezeul Hristos: τύ τού Θεού;Prin El Îl primim și Îl avem pe întreg Domnul Hristos. Tot omenescul nostru El treptat îlsfințește, îl hristifică, îl teandrifică și toate ale lui Hristos le transformă în ale noastre, iar peHristos însuși ni-L apropie. Astfel, prin Duhul Sfânt noi devenim ai lui Hristos, și El alnostru: prin întruparea de la Duhul Sfânt și din Sfânta Fecioara, trupul nostru a devenit al Lui,sufletul nostru – sufletul Lui, inima noastră – inima Lui, mintea noastră – mintea Lui, viațanoastră – viața Lui; ca în Biserică prin Duhul Sfânt, sufletul Său să devina sufletul nostru,inima Sa – inima noastră, voința Sa – voința noastră, viața Sa – viața noastră, mintea Sa – mintea noastră. Sfântul Apostol termina bunăvestirea sa despre omul duhovnicesc cu

cuvintele: „Căci "Cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L înveţe pe El?" Noi însă avemgândul lui Hristos.”268 Pentru că suntem în trupul teandric al Său, căruia El îi este capul, șigândul Lui este sobornicesc, sfânt, teandricul gând al Bisericii. Cu acest gând gândim, el estemăsura noastră neprihănită. Dar întotdeauna cu cât suntem ai lui Hristos, asemenea și trăim întrupul Lui teandric și ne hrănim cu sfintele puteri și sfințeniile divine. Prin ce dovedimaceasta? Prin gândurile noastre – ale lui Hristos269, prin simțirile noastre – ale lui Hristos270,

prin viața noastră – a lui Hristos271.272

Domnul cel în trei străluciri, după iubirea Sa de oameni nemăsurată, l-a creat pe om casă fie templul lui Dumnezeu, templul Sfintei Treimi. În aceasta este toată iconomia mântuiriiteandrice a Domnului Hristos și tot sensul Bisericii Sale în lume. De acea apostolul, care

poartă grija de toate, binevestește creștinilor: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al luiDumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”273 În aceasta stă intitularea divină aființei umane: să fie plinită de Dumnezeu, să fie conținutul lui, să trăiască în el ca în templulSău, ca în trupul Său. Ființa umană a îndeplinit această intitulare în Dumnezeu-omul Hristos:în El tot omul este plinit de Dumnezeu, și omul cu adevărat este templul lui Dumnezeu în care

2661 Cor. 12, 3-11

267 1 Cor. 12, 3; F.A. 4, 11-12; Col. 3, 3-4268 După Sf. Ioan Gură de Aur, bunăvestirea apostolului; „Noi însă avem gândul lui Hristos.” (1 Cor. 2, 16),

înseamnă: noi știm ce este în gândul lui Hristos, ce vrea și ce ne-a descoperit. Dar pentru că a spus înainte, căacestea ne-au fost descoperite de Duhul Sfânt, ca nu cumva cineva să-l respingă pe Fiul, adaugă că ne-au fostdescoperite și de Hristos. Vorbind așa, apostolul nu spune că noi știm tot ceea ce știe Hristos, ci că tot ceea ceștim nu este omenesc, astfel supus suspiciunii, ci că este știința duhovnicească a gândirii lui Hristos. Gândulcare însă îl avem este lui Hristos; de fapt știința, care o avem despre subiectele credinței, este științaduhovnicească, de aceea într-adevăr nimeni nu ne poate judeca, pentru că omul firesc nu poate să știe lucruridivine” (idem, Predică 7, 5. 6; col. 61, 62).269 Христомисли (hristomisli) sub. f. pl. - Hristos + misli (gânduri)270 Христоосећања (hristooseciania) sub. m. pl. - Hristos + osecianie (simțire)271

Христоживот (hristojivot) sub. m. sing. - Hristos + jivot (viața)272

Fericitul Teofilact spune: Toți avem gândul lui Hristos; de fapt tot ceea ce știm, ne-a descoperit Hristos; șigândul care îl avem despre lucrurile divine, de la Hristos îl avem; de aceea, știința care o avem despre lucrurile

credinței duhovnicești, de la Hristos o avem (idem, cap. 2, vers. 16, P. gr. t. 124 col. 597 B).2731 Cor. 3, 16




45

„locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii”274 Acesta este Domnul Hristos. Și creștiniisunt creștini pentru că seamănă cu El: ei sunt templul lui Dumnezeu în care locuiește Duhullui Dumnezeu, Duhul Sfânt. Cum se trăiește în templul lui Dumnezeu? Prin slujirea luiDumnezeu și prin rugăciune. Aceasta este cea mai firească relație dintre om cu Creatorul,Mântuitorul și Proniatorul, de la care, în care și prin care este totul. 275 În templu se trăiește

prin rugăciune. Rugăciunea cu sine întotdeauna aduce și celelalte virtuți evanghelice și există prin ele: exista prin credință, dragoste, răbdare, blândețe, smerenie, milă, milosârdie, trezvie, post și prin toate celelalte virtuți câte sunt. Pentru că fiecare virtute se desăvârșește prinrugăciune, numai prin ea se menține și prin ea se atinge desăvârșirea proprie. În esența sa șidragostea este de la rugăciune, și nădejdea, și postul, și blândețea, și mila, și toate virtuțilecare pe creștin îl fac creștin. Pentru că creștinul este „templul lui Dumnezeu”, în care”locuiește Duhul lui Dumnezeu”, astfel și viața lui nu este nimic altceva decât slujire continuălui Dumnezeu. Orice gând al creștinului, orice sentiment, orice faptă a lui, participă în slujirealui Dumnezeu pe care el necontenit o săvârșește în altarul inimii sale. „Templul luiDumnezeu” este plin de Îngerii lui Dumnezeu, de Sfinții Lui, de sfintele icoanele Sale. Oare

între ele se poate trăi altfel decât sfânt, evanghelic, în rugăciune? Creștinul este „templul luiDumnezeu” atunci cînd sufletul lui este iconostas viu: cu Sfinții unul lângă altul, cu Aleșiiunul lângă altul, cu Drepții unul lângă altul. Și gândurile lui, sentimentele, faptele lui suntnenumărate candele care nestins ard înaintea Lui. Și virtuțile sale evanghelice – cădelnițeaurite, din care neîncetat se ridică bună mireasma trăirilor sale evanghelice.

„Templul lui Dumnezeu” este templu atîta timp cît va fi „templul rugăciunii”, până cândîn el se va sluji lui Dumnezeu. Când aceasta va înceta, el se transformă în „peșteră detălhari”276. Atunci în el pradă gândurile necinstite, sentimentele urâte, faptele rele, diferitele

păcate, patimile pierzătoare de suflet. Ele jefuiesc și omoară tot ceea ce este dumnezeiesc șisfânt în om. Iar la sfârșit omul se transformă cu totul în „peșteră de tălhari”. „Templul luiDumnezeu” este distrus, iconostasul la fel, candelele sparte, cădelnițele plesnite. Iată, omul afost creat de Dumnezeu drept templul lui Dumnezeu: sufletul asemănător cu Dumnezeu așezatîn trup, ca toată viața omului să devină o evlavioasă slujire lui Dumnezeu în rugăciune. Șiîncă așezat în rai, în lumea care însăși a fost Templul grandios al lui Dumnezeu. Dar, îndatăcum omul a îmbrățișat păcatul, l-a introdus în sine și în lumea din jurul lui, slujirea luiDumnezeu cea preafrumoasă s-a întrerupt și a început slujirea diavolului. Omul a transformatacest minunat „templu al lui Dumnezeu” în „peșteră de tălhari”. Asemenea și lumea din jurulomului. Diavolul a început să jefuiască și să tâlhărească prin păcate, patimi și prin moarte.Dar Domnul iubitor de oameni a devenit om, ca Să-l preschimbe pe om și din nou Să-l facătemplul lui Dumnezeu. Într-adevăr, omul în Dumnezeu-omul s-a arătat ca desăvârșit și

atotsfânt templu al lui Dumnezeu. Trupul teandric într-adevăr a fost templul lui Dumnezeu,277 în care locuiește Dumnezeu cel viu, în care mereu I se slujește lui Dumnezeu. Noi oamenii,abia în Dumnezeu-omul Hristos, pentru prima oară, am văzut limpede care este de fapt omuladevărat, omul - „templul al lui Dumnezeu”, care este adevărata viață omenească, viața caneîntreruptă slujire a lui Dumnezeu. De aceea și Biserica lui Hristos nu este decât trupul Săuteandric, templul viu al lui Dumnezeu, în care tot omenescul trăiește prin slujirea neîntreruptălui Dumnezeu. Din ziua Sfintei Cincizecimi, Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt există ca

274Col 2, 9

275 1 Cor. 8, 6; F.A. 17, 28; Col 1, 16-17.276

Mt. 21, 13; Mar. 11, 17; Luc. 19, 46277Ioan 2, 21




46

suflet în trupul teandric al Bisericii. De atunci tot omul prin harul lui Dumnezeu poate sădevină „templu al lui Dumnezeu” doar dacă va deveni membru al trupului teandric al Bisericiilui Hristos.278 Dacă va deveni, atunci în el va locui Duhul Sfânt. Și cu Duhul Sfânt și Tatăl, șiFiul, Treimea Sfântă și nedespărțită. Astfel creștinul devine templu al Preasfintei Treimi, încare neîntrerupt se face slujbă dumnezeiască Domnului și Dumnezeului Celui în trei străluciri.

Aceasta începe cu Sfântul Botez; Duhul Sfânt se sălășluiește în cel botezat și locuiește în elîmpreuna cu Tatăl și cu Fiul. De aceea viața creștinului cu adevărat este neîntrerupta slujirelui Dumnezeu: slujire prin Duhul Sfânt către singurul Dumnezeu în Treime. Apostolul cel deDuh purtător scrie creștinilor: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt careeste în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Voi sunteți templului Dumnezeu cel viu (1 Cor. 6, 19; 2 Cor. 6, 16).279

„De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânteste templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.”280 – Creștinul va strica templul ființei sale atuncicînd primește în el ceva necurat și ceva ce nu este sfânt. Adică orice păcat, orice patimă, orice

viciu. Creștinul va strica templul său, dacă nu-I slujește lui Dumnezeu cu toată inima sa, cu totsufletul său, cu tot gândul său, cu tot trupul său; dacă viața sa nu este necontenita slujire luiDumnezeu. „Strică templul lui Dumnezeu” și acela care îl smintește pe creștin, îl conduce în

păcat și la fapte, gânduri și aspirații ne-evanghelice. Viața în păcate strică templul luiDumnezeu și îl transformă pe om în templul diavolului. Pentru că toate păcatele sunt slujireadiavolului. De aceea celor care strică templul lui Dumnezeu îi așteaptă pedeapsa de la ÎnsușiDumnezeu. Pentru orice astfel de stricător, Sfântul Apostol spune: „îl va strica Dumnezeu peel”, de fapt Dumnezeu va permite să-l strice păcatele, să-l ducă la prăpăd, la putrejune, lamoarte duhovnicească. Ca să-l strici intenționat pe semenul tău, să distrugi templul luiDumnezeu în care locuiește Duhul Sfânt, este păcat de neiertat, pentru că este hulă împotrivaDuhului Sfânt. În lumea aceasta, creștinii sunt temple vii și sfinte ale lui Dumnezeu, sfinte

prin Duhul Sfânt care locuiește în ei; „pentru că templul lui Dumnezeu este sfânt”, așa sunt șicreștinii. Sfințenia, viața sfântă, iată prin ce creștinii sunt „templul lui Dumnezeu”; iată de ceîn ei stă și viețuiește Dumnezeu cel viu. Creștinii rămân „temple ale lui Dumnezeu”, atîta timpcît în sinele lor păstrează gânduri sfinte, sentimente sfinte, dispoziții sfinte; atîta timp cîttrăiesc viață sfântă. Dacă vor abandona acestea, „templul lui Dumnezeu” al lor treptat se vastrica, locul binelui va fi ocupat de rău, locul virtuților de vicii, locul lui Dumnezeu de diavol.Și templul lui Dumnezeu devine templul diavolului, în care i se slujește. Adevărul teandriceste: prin păcate întotdeauna i se slujește numai diavolului, așa cum cu sfințenia întotdeauna ise slujește lui Dumnezeu. Conștient și de bună voie trăind în păcate, omul se strică, înveșnicie se auto-distruge și se duce în împărăția veșnică a celuia căruia prin păcate îi slujește

– în iad.

Dacă gândește altfel, omul se înșeală singur. Înșelăciunea principală a omului este: săconsideri că omul este creat pentru altceva, decât să fie templul lui Dumnezeu în carelocuiește Duhul lui Dumnezeu. Astfel de înțelepciune este nebunie, pentru că îl duce pe om la

prăpăd, la distrugere, îndepărtându-l de la rosturile și scopurile insuflate de Atotînțeleptul și

278Ef. 2, 19-22; 3, 5-6

279Fericitul Teodorit spune: Sf. Apostol îi denumește temple ale lui Dumnezeu pe oamenii în care locuiește

harul Duhului Sfânt. (Tâlcuire după I Corinteni, cap. 3, vers. 16; P. gre. T. 82 col. 252B). Iar fericitul Teofilact

spune: Temple ale lui Dumnezeu sunt cei cu viața curata (idem, cap. 3, vers. 17; P. gr. t. 123, col 605 B).2801 Cor. 3, 17




47

Atotputernicul Dumnezeu. Tot ceea ce oamenii în această lume consideră ca înțelepciune, dar nu este de la Dumnezeu și nu duce la Dumnezeu-omul, este nebunie. Oamenii care viețuiesc„după om”, îl consideră pe Dumnezeu-omul și Sfânta Sa Evanghelie drept nebunie, prostie.După înțelegerea lor, nebun este oricine care crede în Hristos, în Evanghelia Sa. Dar tocmaiaceastă credință, care îl face pe om nebun în ochii lumii și umaniștilor închinători la om, este

înțelepciunea cea adevărată, înțelepciunea divină, nemuritoare și veșnică, singura care îl face pe om dumnezeiește înțelept, înțelept înaintea lui Dumnezeu și a Îngerilor. Astfel, simplu se poate statornici următoarea regulă: Fii nebun, ca să fii înțelept! De aceea de Hristos înțeleptulapostol și binevestește: „Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că esteînţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept.”281 Logica omenească este atât de

pervertită de păcat, de logica satanei, că ea consideră nebunie și prostie tot ceea ce de fapt estesingura înțelepciune - Dumnezeu-omul și toate cele ale Lui, - și înțelept tot ce este opusDumnezeu-omului și a Evangheliei Sale. La creștini totul se întoarce la ordineadumnezeiască: logica se vindecă, se întoarce la rațiune282; astfel obținîndu-se măsurasănătoasă și temeinică despre bine și rău, despre adevăr și minciună, despre Dumnezeu și

diavol. Nici satana însuși nu poate să-i înșele; „căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute.”283

Încarnarea Dumnezeu Logosului din Sfânta Fecioara este săvârșită de Duhul Sfânt.Astfel Dumnezeu Logosul a devenit om, a devenit Dumnezeu-om, a devenit Biserică. Astfelîntotdeauna S-a unit cu omul, și omul cu El, și prin El cu Sfânta Treime.284 Împreunăîncarnarea285, împreuna participarea286 omului la întruparea Domnului Hristos în trupulteandric al Bisericii, din nou se săvârșește prin Duhul Sfânt. Aceasta este cea mai desăvârșităunire a omului cu Dumnezeu care încă odată se săvârșește cu Duhul Sfânt prin sfintele taine șivirtuți. De aceea Apostolul purtător de Duh binevestește: „Iar cel ce se alipeşte de Domnuleste un duh cu El.”287 Cum se alipește omul de Domnul? Prin sfintele taine și virtuți. Maiînainte prin Sfânta Taină a Botezului. Ea este precedată de credință. Credința este de fapt

prima putere doritoare după Dumnezeu, care îl atrage la Dumnezeu pe omul întreg, îl aduce laEl, se alipește de El, mai înainte dezlipindu-l de toți falșii dumnezei și de valorile mincinoaseale acestei lumi. Prin credință omul se dezlipește de tot ceea ce este trecător, nesfințit, păcătos,muritor, demonic și se alipește de Domnul cel Atotcurat, Atotsfânt, neprihănit, nemuritor șiveșnic. Se alipește prin sfintele taine și prin nevoințele evanghelice ale rugăciunii, dragostei,

postului, nădejdii, smereniei, blândeții, răbdării și celelalte. Oare rugăciunea nu înălță duhulomenesc la Dumnezeu și nu-l alipește de El? Iar dragostea? Oare prin ea creștinul nu sealipește de Domnul din toată inima sa, din tot sufletul său, din tot gândul său, din toată

puterea sa? Prin nădejde, oare nu nu-și ia avânt deplin spre El și oare nu se alipește de El,astfel încît se simte împreună răstignit288 cu El? Și Sfânta Împărtășanie, oare pe tot omul nu-l

alipește de El, unindu-l cu totul de Sine, astfel încît desăvârșit este „un duh cu Domnul”? Da,fără îndoiala, toate acestea duc la Domnul, alipesc de Domnul, împreună încarnează cu

281 1 Cor. 3.18282

Логосност (logosnos) Termen introdus în limba sârba, de părintele Iustin Popovici. Prezență a Logosului înceva. Logosul cu toate noțiunile sale: Dumnezeu-omul Hristos, cuvântul divin, cuvântare, raționament, rațiunedivina.283 2 Cor. 2, 11284

Ioan 17, 21-23285

Саоваплоћење (saovaplocienie) sub. n. sing. - sa (cu, împreună) + ovaplocienie (încarnare)286 Саутелесничење (sautelesnicienie) sub. n. sing. = sa (Cu, împreună) + utelesnicienie (întrupare)287

1 Cor. 6, 17288Сараспет (saraspet) adj. m. sing. - sa (cu, împreună) + raspet (răstignit)




48

Domnul, unesc cu El. Cu alte cuvinte toate acestea ne îmbisericesc și ne aseamănă cuBiserica289, ne fac părți componente ale trupului teandric al Domnului, ale Bisericii. Noisuntem „un duh cu Domnul”, dacă suntem „mădularele lui Hristos” și așa trăim în trupuluiSău teandric, Biserica: prin viața ei, prin harul ei, prin Duhul ei, prin sufletul ei, prin ființa eiatotcuprinzătoare, prin Dumnezeu-omenirea ei.

Păcatul este singura putere care desparte de Domnul; atât de mult îl desparte pe omulastfel încît îl unește cu diavolul și îl transformă în fiul lui duhovnicesc.290 Pe de altă parte,Evanghelia Mântuitorului este singura putere care duce, conduce, unește și leagă de Domnul.Din toate cele evanghelice radiază o putere care conduce la izvorul său: Domnul Iisus. Deaceea El și-a proclamat bunăvestirea nemuritoare: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duhși viață”291 Împlinind poruncile evanghelice, omul se umple de duhul ei și cu adevărat devine„un duh cu Domnul”. Astfel, el trăiește în Domnul și Domnul în el. Dumnezeu Logosul adevenit om, în totalitate și nedespărțit S-a unit cu firea umană, să ne arate că aceasta estesingura și adevărata cale, singurul scop adevărat, singurul mod firesc de existență a naturii

umane, a naturii ramificate în toate ființele omenești din toate vremurile. Să te desparți desatana; să te lepezi de el și de toate faptele sale, să mergi după Domnul Hristos, să te unești cuEl, și să L-ai în sine pe Duhul Sfânt și sfințenia Sa – iată, acesta este sensul și scopul veniriiDumnezeu-omului în lume și al întregii iconomii mântuitoare ale Sale: al Bisericii.292 Aceasta, mai înainte se trăiește în Taina Sfântului Botez, și după aceea se dezvoltă și serealizează pe tot parcursul vieții prin celelalte taine și prin toate sfintele virtuți evanghelice.Orice patimă, orice păcat, deranjează această unire cu Dumnezeu. Dacă creștinul se va lăsarob patimilor, deja s-a desprins de Domnul și prin faptele sale s-a întors la satana. Toate

păcatele au unul și același scop: despărțirea omului de Domnul și întoarcerea la satana. Toate păcatele neobosit lucrează la aceasta, precum cele mai mari la fel și cele mai mici, și toatecelelalte. Un astfel de păcat care îl desparte pe om de Domnul și îl aruncă direct în brațelesatanei este în primul rând desfrânarea.

De aceea apostolul de Dumnezeu condus293 poruncește: „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşteîn însuşi trupul său.”294 – de obicei orice păcat se naște în suflet, dacă îl sprijinim, se dezvoltăastfel în el căci ori se prelinge în trup, ori totul rămâne în suflet. De exemplu: mândria, iubireade sine, invidia, ținerea de a minte a răului, ura, pot să rămână în suflet și să nu se manifeste

prin interiorul trupului. Dar desfrânarea – murdărește întreg trupul și sufletul. Mai ales trupul, pentru că ea mai întâi este păcatul trupului. Omul desfrânat „Păcătuiește în însuși trupul său”.Cum așa? Pentru că după firea sa, trupul e creat de Dumnezeu, sfânt, purtător al sufletului cu

chip de Dumnezeu295, templul său sfânt. „Păcătuiește trupului său” pentru că „trupul este pentru Dumnezeu”296 și nu pentru desfrânare, nu pentru rău. De aceea a fost dat omului, caDomnul să se încarneze și să locuiască în el; nu să-l profaneze, să-l spurce, omoare, să-l

289Оцрквењује (oțârcveniuie) v. = O + Țârcva (Biserica). = îmbisericire

290 Ioan 8, 44, I Ioan 3, 8-12; Mat. 13, 38-39291 Ioan 6, 63292 Fericitul Teofilact binevestește: Unirea cu Domnul Hristos ne asigură sfințirea cu Duhului Sfânt (idem, cap. 6,vers 17; P. gr. t. 124 C).293

Боговођени (bogovogeni) adj. m. sing. - Bog (Dumnezeu) + vogen (condus)294 1 Cor. 6, 18295

Боголик (bogolik) adj. m. sing. - Bog (Dumnezeu) + lik (chip) = asemănător cu chipul lui Dumnezeu2961 Cor. 6, 13




49

îndrăcească297. Introducând păcatul în trupul său, omul păcătuiește trupului său, precum păcătuiește și sufletului său. Cu fiecare păcat el împovărează și sufletul, împovărează șitrupul. Din cauza unității personalității sale, cu fiecare păcat, omul „păcătuiește trupului său”,sufletului său, conștiinței sale, gândului său, păcătuiește întregii ființei sale, întregii naturiisale. Aceasta se întâmplă mai ales prin păcatul desfrânării. Pentru că nimic din ceea ce este în

om și care îl constituie, nu este pentru păcat, așa nici trupul. Toate acestea sunt create deDumnezeu și încredințate omului să le păstreze în sfințenie și curăție și să le desăvârșească.Astfel trupul a fost creat să fie templul sufletului cel cu chip de Dumnezeu, colaboratorul fidelal lui și nemuritor partener de drum al lui, ca și unul și celălalt să se umple de Dumnezeu și înveci să viețuiască cu El. Aceasta ne arată și Însuși Domnul Hristos, cu Logosul devenind trup,- oare trupul lui preasfânt, nu este templul desăvârșit al lui Dumnezeu? Toată iconomiamântuirii Sale se reduce la aceasta, că întreg omul, și sufletul, și trupul său să se umple deDumnezeu – să se îndumnezeiască; să se îmbrace în Domnul Hristos – să se asemene cu El, săse asemene cu Dumnezeu-omul, să devina templul lui Dumnezeu – să se asemene cu SfântaTreime; templul în care prin sfintele tine și virtuți locuiește Dumnezeirea Treimică: Tatăl, Fiul

și Duhul Sfânt, Treimea ceea deoființă și nedespărțită.

Acest adevăr este proclamat de Apostolul insuflat de Dumnezeu, când spune creștinilor:„Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi dela Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?”298 Creștinii diferă de păgâni prin trupurile salecare sunt temple ale Duhului Sfânt. Duhul Sfânt prin har S-a unit cu sufletele lor. Și a devenitsuflet al sufletelor lor. Astfel, toata viața creștinului nu este decât viață în Duhul Sfânt și prinDuhul Sfânt: o neîntreruptă slujire, neîntreruptă slujire dumnezeiască a Duhului Sfânt cu toatăinima sa, cu tot sufletul, cu tot gândul, cu toată ființa sa. Duhul Sfânt locuiește în ei astfel că

participă la întreaga viața lor: prin El ei se simt, și pe sine, și pe Dumnezeu, simt și lumea; prin El ei gândesc și despre Dumnezeu, și despre lume, și despre sine; tot ceea ce fac prin Elfac: prin El se roagă, prin El iubesc, prin El cred, prin El lucrează, prin El se mântuiesc, prinEl se sfințesc, prin El devin nemuritori. Inima lor, prin El le aparține, și sufletul lor prin El leaparține, și viața lor de asemenea. Totul le vine de la El: și viața, și nemurirea, și veșnicia, șitoate valorile, și toate bunele-vestiri, și toate bucuriile. Pentru că întreagă nevoința mântuiriise săvârșește prin Duhul Sfânt. El este Cel care în Iisus ni-L descoperă pe Domnul; El esteCel care, prin credință Îl sălășluiește pe Domnul Hristos în sufletele noastre; El este Cel care,cu ajutorul nevoințelor dătătoare de har ne unește cu Sine, El este Cel care, așa de mult uneșteduhul nostru cu Sine, astfel încît devenim „un duh cu Domnul”.299 El este Cel care dupăatotînțeleaptă pronia Sa dumnezeiască, împarte și dă darurile divine; El este Cel care neîntărește și ne perfecționează în aceste daruri; El este Cel care, în Taina Botezului, ne renaște,

ne înnoiește și ne sfințește; El este Cel care prin sfintele taine și virtuți ne încorporează înSine300 și ne hristifică;301 El este Cel care ne curăță, sfințește, mântuiește, îndumnezeiește, neface nemuritori302, astfel transformînd și sufletul și trupul nostru în templul lui Dumnezeu, înfamilia Sfintei Treimi. Iarăși: El este Cel care, în lumea omenească realizează tot ceea ce esteevanghelic, al lui Hristos, întreaga iconomie a mântuirii teandrice, El este precum sufletul în

297 Ођавољује (ogeavoliuie) v. - O + geavol (diavol, drac)298

1 Cor 6, 19299

1 Cor 6, 17300 Ухристовљује (uhristovliuie) v. - u (în) + Hristos = încorporează în Hristos301

Охристовљује (ohristovliuie) v., vezi nota 35302Обесмрћује (obezsmârciuie) v. - O + bez (fără) + smârt (moarte)




50

trupul teandric al Bisericii. De aceea Domnul Hristos a proclamat că hula împotriva DuhuluiSfânt, nu li se va ierta oamenilor, nici în această lume, nici în lumea cealaltă.303 De aceea șiviața Bisericii, ca trup teandric al lui Hristos, a început cu coborârea Duhului Sfânt peste ea șidin veac în veac continuă prin prezența Lui în ea, pentru că Biserica prin El este Biserică. Eladuce la tot adevărul mântuirii; El învață despre mântuire; El săvârșește mântuirea tuturor.

Toate acestea Îi aparțin, și prin El și lui Dumnezeu Tatăl și lui Dumnezeu Fiul. Toate ale sale,creștinii Îi datorează Lui, de aceea Sfântul Apostol le zice: „nu sunteți ai voștri”. Uitați-vă mai

bine în voi: tot ceea ce în voi este sfânt, înălțat, bun, divin, nemuritor, veșnic, evanghelic – oare nu e de la El, de la Duhul Sfânt? Trupul vostru curățat și sfințit – oare nu prin El estecurățat și sfințit, oare nu prin El, în templul lui Dumnezeu este transformat? Și sufletul vostru,curățat și sfințit, și conștiința voastră curățată și sfințită, - oare nu prin El sunt curățate șisfințite? La fel și inima voastră curățită și sfințită, și gândul vostru curățit și sfințit, oare nu

prin El sunt curățite și sfințite? Toate acestea sunt așa, pentru că Duhul Sfânt „este în voi”304

Dar în toate acestea nu uitați niciodată: creștinii pe toate acestea le au de la Duhul Sfânt,

și pe Însuși Duhul Sfânt, din pricina minunatului Mântuitor al nostru, Domnului Iisus Hristos.Pentru că „pentru El și Duhul Sfânt a coborât în lume” (Acatistul lui Iisus cel Preadulce), pentru El și continuă lucrarea Sa divină și mântuitoare în Biserică. Pentru că dacă DomnulHristos n-ar fi venit în lumea noastră să săvârșească atotiubitoarea de oameni305 nevoință amântuirii lumii, nici Duhul Sfânt n-ar fi venit în lumea noastră. Fără îndoială: tot ceea ce„Singurul Iubitor de oameni” – Domnul Iisus, pentru noi oamenii a făcut și pentru a noastrământuire, nemăsurat de prețios și nesfârșit iubitor de oameni, că nu se poate măsura cu măsuriomenești, nici să fie cuprins în proporții umane. Și mai presus de toate: S-a dat pe Sine jertfă

pentru mântuirea lumii. Pe Sine! Și Cine este El? Fiul lui Dumnezeu Cel Unulnăscut, LogosulÎnsuși, Care prețuiește mai mult decât toate lumile cele văzute și nevăzute împreună, încăînmulțind cu cel mai infinit număr infinit. Și El, fiind așa, cu adevărat singura valoareabsolută306 în toate lumile, s-a coborât în lumea noastră mizerabilă, a devenit om, a trăit înmenajeria noastră rău mirositoare, pentru mântuirea lumii, de bună voie, a suportat chinurinespuse, până și însăși moartea rușinoasă pe cruce, - pentru ce? Numai pentru ca, pe oameni,

pe aceste căpușe pământești iubitoare de patimi și păcate, să le mântuiască de păcat, de moarteși de diavolul, și să ne dăruiască viața și fericirea veșnică. Oare există ceva mai iubitor deoameni, mai prețios, mai valoros decît aceasta? Cu ce preț scump suntem răscumpărați! Noioamenii nu dispunem de suficientă minte, ca întru măsură necesară să ne închipuim, nici desuficientă inimă, ca întru măsură necesară să simțim toate infinitele avantaje datoratenevoinței celei nespuse ale Mântuitorului.

Sfântul Apostol de Hristos purtător, are dreptate dumnezeiască când adreseazăcreștinilor aceste cuvinte: „Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupulvostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”307 Într-adevăr suntem cumpărațiscump. Prin jertfa Sa dumnezeiască, Domnul dulce, ne-a cumpărat pentru rai, pentru veșnicie,

pentru viața dumnezeiască, pentru fericirea dumnezeiască, pentru desăvârșirea dumnezeiască.Atunci cum trebuie să fie trupurile și sufletele noastre? Oare nu temple sfinte în care neîncetat

303Mat. 12, 32; Mar. 3, 29

3041 Cor, 6, 19

305 Свечовекољубиви (svecovecoliubivi) adj. m. sing. art. = sve (tot) + covek (om) + ljubav (iubire)306

Свевредност (svevrednost) sub. f. sing. - sve (tot) + vrednost (valoare) = valoare absolută, atotvaloare3071 Cor. 6, 20




51

se slăvește și se sărbătorește minunatul Domn și Mântuitorul nostru Iisus Hristos? Dar cum putem noi, pe El Preaslăvitul, să-L sărbătorim în trupurile și sufletele noastre? Numai prinsfințenie și curăție. Pentru că numai prin acestea se sărbătorește Cel Preasfânt și Preacurat.Trupurile și sufletele trebuie să fie sfinte și curate, ca să fie templu vrednic al lui Dumnezeu,în care neîncetat se slujește singurului adevărat Dumnezeu și Domnului Iisus Hristos. Numai

așa trupurile și sufletele noastre vor împlini chemarea Sa dumnezeiască, pentru că și unul șicelălalt sunt de la Domnul și pentru Domnul. „Ceea ce este al lui Dumnezeu” trebuie să-Iaparțină lui Dumnezeu, să-I slujească lui Dumnezeu, să-L slăvească pe Dumnezeu.Întrupându-Se și luând la Sine suflet omenesc, Domnul Hristos, evident a arătat că și trupul șisufletul omenesc sunt ceva „ce este al lui Dumnezeu”. De aceea prima noastră datorie aceastaeste: să-I dăm lui Dumnezeu „ceea ce este al lui Dumnezeu”, să-I slujim prin aceasta, să-Lsărbătorim prin aceasta. Astfel ni se clarifică bunăvestirea Sfântului Apostol: „nu sunteți aivoștri”, pentru că tot ceea ce avem – sufletul și trupul – nu este al nostru, ci de la Dumnezeu,datorită lui Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Sufletul și trupul nostru, în nici un caz nu sunt

pentru păcat, nici pentru moarte, nici pentru diavol, nici pentru iad. Pentru că prin păcat,

moarte, diavol și iad necinstim nu numai sufletele și trupurile noastre, ci și pe Însuși Ziditorulși Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre: Domnul nostru Iisus Hristos. Îl cinstim cumse cuvine, în sufletele și trupurile noastre, atunci când, prin puterea de har dătătoare a Lui, necurățim de tot păcatul, moarte și diavol și împlinim numai ceea ce este sfânt, nemuritor,veșnic și teandric.

Sfântul Ioan Gură de Aur binevestește: Totul în noi este al lui Dumnezeu; și trupul, șisufletul, și duhul. Și toate acestea apostolul le numește ale lui Dumnezeu308 nu numai pentrucă Dumnezeu le-a creat, ci pentru că și când s-au făcut străine Lui, El din nou le-a făcut aleSale prin scump sângele Fiului Său. Toate ale noastre apostolul le atribuie lui Hristos, voisunteți templul Duhului; necinstind trupul, voi necinstiți nu trupul său, pentru că trupul nueste al vostru, ci trupul lui Hristos. Domnul Hristos, din iubirea Sa de oameni, și-a însușittrupul nostru și în același timp a înlăturat puterea noastră rea asupra lui. Dacă trupul vostru nueste al vostru, atunci n-aveți dreptul să necinstiți trupul celuilalt, mai ales când acesta îiaparține lui Dumnezeu, sau să profanați templul Duhului.309

Dumnezeu Întrupat Logosul a dat creștinismului trup, dar Duhul Sfânt i-a dat harul Săuca suflet. Biserica este trupul lui Hristos căruia Duhul Sfânt i-a dat harul Său ca suflet.Domnul Întrupat a materializat tot dumnezeiescul ce s-a putut materializa: „Căci întru Ellocuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii”310 El a concretizat, a materializat, totduhovnicescul și cerescul. A făcut din trup templu al Divinității. Și în lume a răsunat o

bunăvestire nouă: „Trupul este pentru Dumnezeu, și Dumnezeu pentru trup”311; materia este pentru Dumnezeu, substanța este pentru Dumnezeu, pentru că și ea este de la Dumnezeu și pentru Dumnezeu: „Toate s-au făcut prin El şi pentru El.”312 Dar precum trupul uman esteincomplet și inexplicabil fără suflet, astfel și trupul Bisericii este incomplet și inexplicabil fărăDuhul Sfânt. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului, de aceea și introduce în tot adevărul luiDumnezeu Logosul cel Întrupat și în trupul teandric al Său – Biserica. El Îl descoperă și

3081 Cor. 6, 20

309Predica 18, 3 la Cor.I; P. gr. t. 61, col. 147

310 Col 2, 9311

1 Cor. 6, 13312Col. 1, 16




52

dezvelește pe Dumnezeu în Iisus. Tot ceea ce știm despre Iisus ca Domn și Dumnezeu, caMântuitor și Proniator – prin El știm.313 De aceea și toate cărțile noutestamentare sunt scrisecu Duhul Sfânt, de către oameni sfinți și purtători de duh.314 Pentru că S-a înălțat în ceruri,Domnul Hristos a trimis în lumea noastră pe Duhul Sfânt și L-a lăsat în trupul Bisericii casuflet al ei, ca rațiunea ei, ca și conștiința și viața ei. El este martorul principal al lui Iisus,

Domnul și Dumnezeul cel întrupat.315 El este principalul compozitor, regizor, dirijor șirealizator al nevoinței mântuitoare, teandrice, între oameni. De fapt, Biserica prin El esteBiserică: prin El ea trăiește și lucrează; Prin El stă și există. Prin El – „всјака душа живитсја= tot sufletul viețuiește”; Prin El – „чистотоју возвишаетсја = prin curățenie se înalță”; PrinEl – „светљејетсја тројическим јединством свјашченотајње = strălucește prin unireatreimică slujind sfintele taine.”316 Duhul Sfânt încorporează în Sfânta Treime317,treimizează318, pe fiecăre membru al Bisericii, de fapt: mântuiește, transformă întru Logos319,sfințește, îndumnezeiește, teandrifică320. Numai prin El, fiecare își îndeplinește menirea sadumnezeiască în trupul teandric al Bisericii. Pe toate treptele mântuirii, de la început până lasfârșit, El conduce și îndrumă pe fiecare membru al Bisericii, atribuindu-i măsura harului

necesară. De aceea toți creștinii sunt: și purtători de duh321

și de duh purtați322

. Nu poate să fiicreștin fără Duhul lui Hristos, fără Duhul Sfânt. După ființa sa, creștinul este de la DuhulSfânt și în Duhul Sfânt. De la Duhul Sfânt începe prima conștientizare și prima simțire a luiHristos ca Dumnezeu și Mântuitor.

HRISTIFICARE – PRIN DUHUL SFÂNT

Fără îndoială, precum în sufletul omenesc prima simțire a lui Hristos și primacunoaștere a lui Hristos este de la Duhul Sfânt, așa și toate celelalte simțiri și cunoașteri alelui Hristos izvorăsc din El, și se desăvârșesc prin El. Tot ceea ce Dumnezeu-omul Hristos aadus neamului omenesc, devine al nostru, omenesc, numai cu ajutorul Duhului Sfânt, care caziditor al Bisericii, cu harul Său, călăuzește mântuirea fiecărui membru în parte al Bisericii.Afara de Duhul Sfânt şi fără Duhul Sfânt, nimic al lui Hristos nu poate să devină al nostru,omenesc. Precum S-a Întrupat de la Duhul Sfânt din Sfânta Fecioară, aşa Domnul Hristos seîntrupează duhovniceşte în noi cu ajutorul Duhului Sfânt, cu ajutorul darurilor Lui, sfinte,dătătoare de har, creatoare, teandrificătoare323. Cu alte cuvinte: numai prin Duhul Sfânt, omulse încorporează în Hristos324 şi se hristifică325, de fapt se mântuieşte, se sfinţeşte,îndumnezeieşte, înduhovniceşte, și încorporează în Duhul326, se încorporează în Sfânta

313 1 Cor. 2, 6-16314 1 Cor. 2 Pet., 11-12; 2 Pet. 1, 21; 2 Tim. 3, 16315

Ioan 15, 26316Свештенотајанствено (sveștenotaianstveno) adv. - sveșteno (sfânt, sfințit) + taianstveno (tainic) = Slujirea

sfintelor taine317 Утројичује (utroiciuie), v. - u (în) + Troița (Treime)318 Oтројичује (otroiciuie), v. - o + Troița (Treime)319

Ологосује (ologosuie), v. - o + Logos = se preschimbă în Logosul (cu toate noțiunile care le poarta acestcuvânt)320 Vezi nota 36321 Духоносци (duhonosți) sub. m. pl. = Duh + nosaț (cel care poartă)322

Духоношени (duhonoșeni) adj. m. pl. = Duh + noșen (cel purtat)323

Vezi nota „obogocioveciuie”324 Vezi nota „uhristovliuie”325

Vezi nota „ohristovliuie”326Одуховљује (oduhovljuie) v. - o + Duh = se preschimbă, transformă în Sfântul Duh, treimizează, treimifică




53

Treime327 şi se treimizează328. În creştinism toate darurile duhovniceşti sunt de la Duhul Sfânt.Prin El se devine duhovnicesc, pentru că primindu-L, creştinii devin purtători de duh, şiduhovniceşte le trăiesc pe acestea precum: viaţa vieţii sale, sufletul sufletului său, conştiinţaconştiinţei sale.329 Creştin este cel care îl are pe Hristos în sine. Şi pe Hristos, în sufletulomenesc, Îl aşează şi Îl sălășluiește numai Duhul Sfânt. Creştinul de fapt este hristofor 330.

Astfel devine şi rămâne numai prin Duhul Sfânt. De aceea toată iconomia Sa mântuitoare pentru lume, Mântuitorul a întemeiat-o pe Duhul Sfânt.331

Întreagă taina lui Hristos şi a creştinismului este în Duhul Sfânt. Ceea ce este al luiHristos, în lumea noastră omenească se realizează numai cu ajutorul Duhului Sfânt. Oricefaptă, orice minune, orice gând al lui Hristos, în realitatea lui, în îndeplinirea, și realizarea lui,mărturisește despre Duhul Sfânt şi atotziditoarea332 și dumnezeiasca Sa activitate în lumea

pământească. Dumnezeiescul numai prin Duhul Sfânt devine omenesc. Cerescul numai prinDuhul Sfânt devine pământesc. Când Dumnezeu Logosul a intrat în lumea noastră, a intratîntrupându-Se de la Duhul Sfânt; când a proclamat Dumnezeirea Sa, a proclamat-O prin

Duhul Sfânt;

333

când a descoperit taina activității Sale de minuni făcătoare şi atotputerii Saledumnezeiești, a arătat-o de la Duhul Sfânt334; când a întemeiat Biserica, a întemeiat-o prinDuhul Sfânt şi a lăsat-o în trupul Bisericii ca și cârmuitor al mântuirii oamenilor prin toateveacurile.335 Cea mai evidentă realitate evanghelică este: Duhul Sfânt este totul în Biserică.De aceea Mântuitorul deslușit şi hotărât a proclamat bunăvestirea: că hula împotriva DuhuluiSfânt nu se va ierta nici în lumea aceasta nici în cealaltă.336 Având toate acestea în vedere, deduh purtătorul apostol, scrie Corintenilor: „Iar cât priveşte darurile duhovniceşti nu vreau,fraţilor, să fiţi în necunoştiinţă. Ştiţi că, pe când eraţi păgâni, vă duceaţi la idolii cei muţi, ca şicum eraţi mânaţi. De aceea, vă fac cunoscut că precum nimeni, grăind în Duhul luiDumnezeu, nu zice: Anatema fie Iisus! - tot aşa nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, -decât în Duhul Sfânt.”337

Toate realităţile evanghelice sunt de la Duhul Sfânt; Duhul Sfânt zideşte totduhovnicescul. Chiar nevăzut după fire, Duhul Sfânt este văzut în faptele Sale. Iată: FapteleApostolice sunt toate de la Duhul Sfânt. Creştinismul se diferenţiază de păgânism prin DuhulSfânt, prin lucrarea Sa neîncetată în Biserică, ce se arată prin tot duhovnicescul. Păgânismuleste absenţa Duhului Sfânt în sufletul uman. Prezent în om, Duhul Sfânt produce ceea ce esteduhovnicesc. Și acesta, în sufletul omenesc, lărgeşte şi adânceşte simţirea, cunoaşterea şirespectarea lui Dumnezeu. Prin Duhul Sfânt, omul tot mai puternic Îl trăieşte pe adevăratulDomn şi Dumnezeu Iisus Hristos ca viaţă a sa şi ca putere teandrică nemuritoare, a fiinţei saleomenești. Într-adevăr, numai purtătorul de duh Îl cunoaşte pe Dumnezeu; cine nu-L are pe

Duhul Sfânt, păgân este. Şi păgânul în sine poartă un suflet mort şi slujeşte „idolilor celor

327 Vezi nota „utroiciuie”328 Vezi nota „otroiciuie”329

1 Cor. 2, 12-15330 Христоносац (hristonosaț) sub. m. sing. – Hristos + nosi (poartă)331 Ioan. 14,12-17, 26332 Свестваралачкој (svestvaralacica) adj. f. sing. - sve (tot) + stvara (creează) = Atotcreatoare333

Ioan 1, 32-34334

Mat. 12, 28335 F.A. 2, 1-12; 8, 15-17; 10, 44-47; 11, 15; 19, 6; 15, 28; Ioan 20, 22—23.336

Мat. 12, 21—32; Luca 12, 103371 Cor. 12, 1-3




54

morți și muţi”, pentru că fără Duhul Sfânt, sufletul omenesc este mort pentru tot ceea ce estedumnezeiesc, nemuritor, veşnic, absolut valoros338. Păgânismul? – Cădere nemăsurată asufletului omenesc. În loc să-I slujească Domnului şi Dumnezeului celui atotviu339 şiatotadevărat340, omul slujeşte chipurilor mute, lucrurilor moarte ca unor dumnezei. Dar aceasta nu e de mirare, pentru că fără Duhul Sfânt în sine, duhul omenesc de fapt este în afară

de sine şi rătăceşte neîncetat prin pustiile nefiinţei şi se sparge peste stăncile neantului. Şi îşirevine în sine, abia când se va boteza cu Duhul Sfânt, când se va naşte şi renaşte prin El,

pentru că atunci trece de la moarte la viaţă. Botezul, – iată puntea de la nefiinţă la fiinţă, de lamoarte la nemurire, de la ne-dumnezeu341 la Dumnezeu de la păgânism la creştinism.

Când începe omul să vadă duhovniceşte? Atunci când Îl zăreşte, Îl simte, Îl vede, Îlcunoaşte pe Dumnezeu în Iisus. Şi la aceasta ajunge când se sfinţeşte cu Duhul Sfânt, cândîncepe să trăiască sfânt, să gândească sfânt, să simtă sfânt, să lucreze sfânt. Atunci, şi viaţa, şigândul, şi simţirea îl conduc la Hristos şi în el Îl descoperă pe Domnul şi Dumnezeu. Pentrucă „nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, - decât în Duhul Sfânt.”342 Duhul Sfânt „toate le

cercetează” şi „adâncurile lui Dumnezeu”, care sunt în Dumnezeu-omul Iisus.

343

Dacă n-ar fifost Duhul Sfânt, noi n-am fi ştiut că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Domn, şi n-am fi știut deatâtea daruri duhovniceşti şi desăvârşiri dumnezeieşti, pe care ochiul nu le-a văzut şi urecheanu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit.344 Taina Dumnezeu-omului Iisus se descoperănumai sfinţilor.345 În tot ceea ce se referă la Domnul Iisus, întotdeauna este valabilă această

bunăvestire tainică, făgăduinţa dumnezeiască a Duhului Sfânt: „Acela vă va învaţă toate”.346

Duhul omenesc singur nu se poate descurca înaintea tainei nemărginite a lui Iisus, pentru căea depăşeşte tot omenescul, aşa cum Dumnezeu-omul îl depăşeşte pe om. Numai când cuajutorul sfintelor taine şi sfintelor virtuţi, se înfrățește şi se înrudeşte cu Duhul Sfânt, duhulomenesc cunoaşte taina lui Iisus.

Duhul omenesc şi Duhul Sfânt, este materia şi Creatorul. Materia – mărginită şiimperfectă, Creatorul – nemărginit şi atotdesăvârşit347. Că materia, duhul omenesc trebuie săfie mărginită; Duhul Sfânt este nemărginit în toate, pentru că este Dumnezeu. Toate darurileSale sunt nemărginite, infinite, veşnice. Dar în El, ele chiar în toată varietatea lor, sunt una:unitate în diversitate, diversitate în unitate. Dar în oameni, aceste daruri sunt felurite. DuhulSfânt uneşte feluritele daruri într-o uniune dumnezeiască şi prin această îi uneşte și pe

posesorii acestor daruri într-astfel de unire. Prin feluritele daruri ale Sale, El uneşte feluriteleduhuri umane într-o sfântă şi sobornicească unire bisericească. Da, darurile Duhului Sfântsunt felurite, dar de la acelaşi Duh Sfânt, toate sunt în acelaşi trup – în Biserică.348 Toateslujesc unicului scop, şi toate izvorăsc din unicul izvor. De aceea oamenii duhovniceşti - οι

πνεvµατικοί – se simt organic uniţi între ei. Duhul Sfânt, ca suflet dătător de har al Bisericii, îi

338 Свевредносно (svevrednosno) adj. n. sing. - sve (tot) + vrednost (preț, valoare) = A-tot-valoare339 Свеживом (svejivom) adj. m. sing. art. - sve (tot) + jivot (viață) = A-tot-viață340

Свеистинитом (sveistinitom) adj. m. sing. art. = sve (tot) + istina (adevăr) = A-tot-adevăratul341 Небога (neboga) sub. m. sing. art. - Ne (nu) + bog (dumnezeu)342 1 Cor. 12, 3343 1 Cor. 2, 10344

1 Cor. 2, 9-12345

Ef. 3, 3-5346 Ioan 14,26347

Свесавршен (svesavârșen) ajd. m. sing. - sve (tot) + savârșen (desăvârșit, perfect)3481 Cor. 12, 4




55

uneşte pe toţi membrii Bisericii într-o inimă, într-o voie, într-o viaţă, într-o ființă. Prin DuhulSfânt şi în Duhul Sfânt se simt uniţi între ei cu unirea de har dătătoare şi veşnică, chiar fiindinfinit de diferenţiaţi ca persoane distincte. Sobornicitatea sfânta a unirii şi sfânta unire asobornicității este de la Duhul Sfânt.

„Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn.”349

În Biserică toate slujbele se contopescîntr-o slujire: în slujba lui Dumnezeu, slujire lui Dumnezeu. În trupul Bisericii, în umbra celor mai diferite slujbe, stă acelaşi Domn, astfel toate slujesc aceluiaşi scop. Toate slujirile înBiserică le uneşte Însuşi Domnul Iisus, care a şi venit să slujească. Pentru ce? Pentrumântuirea lumii. Toate slujirile numeroase ale Sale se contopesc într-o singură slujire:mântuirea lumii. La aceasta Mântuitorul a şi slujit prin întreagă viaţa Sa pe pământ: prin toatefaptele, gândurile, simţirile, cuvintele, patimile. Toate slujirile mântuirii în Mântuitorul suntuna. În Biserică, ele sunt împărţite, dar temeiul şi scopul este acelaşi. Toţi slujitorii dinBiserică, oricâţi ar fi, de fapt slujesc aceluiaşi scop şi îndeplinesc o singura slujire: mântuirealumii. Domnul Iisus Hristos, ieri şi azi, şi în veci, este acelaşi,350 de aceea şi slujirile în trupul

Său teandric, Biserica, în diversitatea lor sunt la fel.

ASEMĂNAREA CU CHIPUL LUI DUMNEZEU351

„Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi - —όενερуών τά πάντα έν πάсιν".352 Fără Dumnezeu nu se poate face, nici dobândi nimicdumnezeiesc. Ceea ce în noi oamenii este dumnezeiesc, asemănător cu chipul lui Dumnezeu,l-am primit de la Dumnezeu când ne-a creat. În Dumnezeu-omul Hristos, firea umană L-a

primit pe Dumnezeu Întreg, Divinitate întreagă. Cu scopul de a ne plini de toata plinătatea luiDumnezeu.353 Cum se întâmpla aceasta? Cu ajutorul chipului lui Dumnezeu care este în noi;ni-L însuşim pe Dumnezeu-omul Hristos şi tot teandricul şi dumnezeiescul. Dumnezeu înHristos, atrage la Sine tot ceea ce poartă chipul Lui în noi. Noi oamenii prin asemănarea cuchipul lui Dumnezeu suntem oameni. În această asemănare se află puterile râvnitoare deDumnezeu ale fiinţei noastre omenești, care ne unesc cu Dumnezeu în Hristos, şi prin care nedesăvârşim în tot dumnezeiescul, teandricul și creştinescul. La toate pragurile mântuirii sale,transformărilor sale teandrice, omul depinde de asemănarea cu chipul lui Dumnezeu, deaspirația în el care îl atrage la Dumnezeu, şi de Dumnezeu care se află în Dumnezeu-omul. Deaceea „Dumnezeu face toate în toţi”. Fără Dumnezeu nimic dumnezeiesc nu poate nici să sezămislească, nici să se dezvolte, nici să se desăvârşească. Dumnezeu este Cel care, în rosturisfinte şi tainice, face totul întru toate. Aceasta cu nimic nu diminuează persoana şi libertateanoastră. Pentru că libertatea şi persoana ne sunt de la Dumnezeu. Esența persoanei şi libertăţii

noastre este în asemănarea cu chipul lui Dumnezeu. De aceea prezenţa lui Dumnezeu în noiajută, ne dezvoltă, desăvârşeşte şi persoana şi libertatea noastră. Cu cât Dumnezeu va fi în om,cu atât persoana lui va fi mai puternică, mai desăvârşită, mai sfântă. Pentru că Dumnezeuîmprumută omului puterile Sale creatoare dumnezeiești, care îl zidesc spre tot dumnezeiescul,veşnicul şi teandricul. În noi, în afară de păcat, totul este de la Dumnezeu: şi sufletul, şi

3491 Cor. 12, 5

350Evr. 13, 8

351 Vezi nota „Bogolic”352

1 Cor. 12, 6353Ef. 3, 19; I Col. 2, 9—10




56

trupul, şi toate caracteristicile sufletului şi ale trupului.354 De aceea în toate ale noastre,Dumnezeu este mai necesar decât orice altceva chiar şi decât noi înşine. Adevărul esteevident: în Dumnezeu trăim şi ne mişcăm şi suntem.355 Şi autosimțirea356 noastră, şicunoaşterea noastră de sine izvoresc de la Dumnezeu. Numai ceea ce este păcătos în noi, nueste de la Dumnezeu, ci de la diavolul şi de la noi înşine. Însăşi voia noastră, toată este în

asemănarea sufletului nostru cu chipul lui Dumnezeu. Astfel şi capacitatea noastră de acţiune.De aceea şi Sfântul Apostol are dreptate când binevesteşte: „Dumnezeu este Cel ce lucreazăîn voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă.”357

Taina persoanei şi libertăţii noastre este nemărginită, pentru că nemărginit esteDumnezeu care ne-a dat şi persoana şi libertatea.

Şi în ele este viaţa şi cunoaşterea. De aceea şi viaţa şi cunoaşterea ne sunt infinit tainice.Cea mai mare taină şi pentru noi înşine. Pentru mine, omul, ce este mai tainic şi maienigmatic decât cunoaşterea mea, decât autosimțirea, decât eul meu, decât sufletul meu, decâttrupul meu? Într-adevăr, într-un mod tainic dar totuşi evanghelic, Dumnezeu este toate şi totulîn noi, de aceea şi Sfântul Apostol afirmă că Dumnezeu este acela care „face totul în toţi”.Mai ales, când oamenii fac voia lui Dumnezeu, când fac ceea ce este divin, nemuritor şiveşnic. Dumnezeu nu participă deloc la păcatul omenesc, la răutatea omenească. Dar, cândeste vorba despre darurile lui Hristos, despre darurile Duhului Sfânt, atunci fără îndoială„Dumnezeu face totul în toţi”. El, prin fiinţa noastră, chiverniseşte toate darurile care le

primim, de la zămislire, până la cel mai dumnezeiește îndeplinit sfârşit. Şi conduce într-oastfel de manieră, și nu numai că nu deranjează deloc, dar nici nu împiedică, nu micşorează,nu distruge libertatea noastră, ci o ocroteşte, o măreşte, o desăvârșește, o face infinită, oteandrifică, o hristifică. Într-adevăr, omul „sporeşte în creşterea lui Dumnezeu”358 în tot ceeace este Dumnezeiesc, desăvârşit, veşnic, teandric. Fără îndoială, omul cel mai mult este al său,

când cel mai mult este al lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu el nu poate să facă nimicdumnezeiesc. Întotdeauna, în libertatea sa, omul fără Dumnezeu, şi împotrivă lui Dumnezeu,face numai una: patima păcatoasă. Făcând păcate, omul cel mai puţin este al său, pentru că

păcatul îl depărtează de ceea ce constituie esenţa fiinţei lui – de asemănarea cu chipul luiDumnezeu, de asemănarea cu chipul lui Hristos359, de asemănarea cu chipul Sfintei Treimi360.El devine străin și sieși, şi lui Dumnezeu, pentru că prin păcat slugărnicește voinţei străine – adiavolului. Omul iubitor de păcat treptat uită de sine, de adevărat eul său : uită de origineadumnezeiască a fiinţei sale, a vieţii sale, a conștiinței sale, a existenţei sale, şi se autoproclamăaltă fiinţă: ne-dumnezeiască, pământească, animală, diavolească. Astfel rupe toate legăturilecu Dumnezeu, Creatorul şi Atotţiitorul. Şi nu știe nici de sine, nici de Dumnezeu. Păcatul îl

prăvăleşte în lumea cealaltă, opusă lui Dumnezeu, lumea întunericului, a răului, a ateismului.În acea lume, omul este cu totul străin şi sieși şi lui Dumnezeu.

354 Ioan 1,34; Col. 1, 16355 F.A. 17, 28; 1 Cor. 8, 6356

Самоосећање (samoosecianie) sub. n. sing. = sam (singur) + ocecianie (simțire)357

Fil. 2, 13358 Col 2, 19359

Христоликост (hristolicost) sub. f. sing. - Hristos + lic (chip)360Тројицеликост (troițelicost) – sub. f. sing. - Troița (Treime) + lic (chip)




57

„SINGURUL DE FOLOS”

Ce este folositor pentru om? Numai ceea ce are nevoie în ambele lumi. Pentru că numaiaceasta îi este de folos veşnic. Tot restul este dăunător pentru om. De folos veşnic omului îieste numai ceea ce este dumnezeiesc, nemuritor, veşnic şi teandric. Sf. Ioan Gură de Aur

binevesteşte: În folosul nostru este ceea ce este virtuos - τύ τnς άρετης; tot restul este absolutnefolositor. Ceea ce ne este folositor este virtutea şi viaţa în virtuţi.361 De fapt, noi abia de laHristos ştim ce este de folos, „singurul de folos”, pentru fiinţa umană în amândouă lumile. Ceeste aceasta? – Dumnezeu-omul Hristos şi Sfânta Sa Evanghelie. Pentru că aceasta este ceeace nici moartea, nici diavolul nu ne pot lua nici în lumea aceasta nici în cealaltă.362 Pe aceastăstea întunecată, Dumnezeu-omul Hristos este singura măsură neprihănita, necesară şifolositoare pentru oameni. Necesar, folositor este numai ceea ce este teandric, evanghelic.Pentru că numai aceasta dă omului bunăvestirea veşnică, bucuria veşnică, viaţa veşnică şifericirea veşnică. Tot ceea ce nu este de la Dumnezeul Hristos – este dăunător pentru om.Adică ce? Păcatul, moartea, răul, iadul. De fapt: păcatul. Pentru că în păcat este şi moarte, şi

rău, şi iad. Într-o măsură mai mare sau mai mică, aceste trei întotdeauna sunt de la şi în păcat.În fiecare păcat întotdeauna este şi moartea, şi răul, şi iadul. Niciodată nimic păcătos nu estede folos omului, ci întotdeauna dăunător şi ucigător. Oare există o normă pentru folositor şinecesar? Există: Evanghelia lui Hristos. În lumea aceasta ea este singura recomandatăfilozofie utilitară. Pentru că în Evanghelie se cuprinde numai ceea ce slujeşte folosului veşnical omului în amândouă lumile. Cine nu recunoaşte Sfânta Evanghelie, nu face nimic din ceeace este cu adevărat folositor pentru el însuşi şi pentru oameni în general. Numai dacă trăieştedupă Evanghelie omul nu-şi va greşi nici sieşi nici aproapelui, pentru că nu-şi va dăuna nicisieşi nici aproapelui. În Evanghelie totul este sfânt şi dumnezeiesc, şi de aceea totul estefolositor pentru om. Pentru că numai ceea ce este sfânt, cu adevărat este şi folositor pentru

om. Cele sfinte întotdeauna sunt de la Sfântul. În primul rând de la Duhul Sfânt. De aceeaSfântul Apostol proclamă bunăvestirea: „Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos.”363 Tot ceea ce este de la Duhul Sfânt, este folositor pentru oameni în lumea aceasta şi în cealaltă.Pentru că tot ce este de la El, leagă omul de viaţa veşnică şi de Evanghelia veşnică care estevalabilă pentru toate lumile. Daca e nevoie de înţelepciune, Duhul Sfânt dăruieşte omuluiînţelepciune care îi va fi de folos veşnic în amândouă lumile; dacă e nevoie de adevăr, DuhulSfânt îi dăruieşte omului adevăr care îi va fi de folos veşnic în amândouă lumile; dacă enevoie de ştiinţă – asemenea; dacă e nevoie de credinţă, dragoste, rugăciune, facere deminuni, proorocie, dreptate, de orice evanghelic – toate acestea le dă Duhul sfânt, şi de aceeatoate acestea îi sunt de folos veşnic omului în amândouă lumile. „Că unuia i se dă prin DuhulSfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei.”364 Pentru căDuhul Sfânt este Duhul Înţelepciunii. Cine pe Acela L-are, dumnezeieşte este înţelept.Exemplu: Sfântul Arhidiacon Ştefan - plin de Duhul Sfânt şi de înţelepciune, de aceea „nu

puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea.”365 De Dumnezeuînţeleptul apostol pe Duhul Sfânt îl numeşte al înţelepciunii şi al descoperirii, pentru căvorbeşte şi descoperă cea mai mare taină din toate lumile: Dumnezeu-omul Hristos şi Biserica

3611 Cor. Homil. XXIX, 6; Ρ. gr. t. 61, col. 248. 249.

362Luc. 10, 42; 12, 33—34; Мт. 6, 19—21.

363 1 Cor. 12, 7364

1 Cor. 12, 8365F.A. 6, 3.10




58

Sa.366 În Biserică, trupul teandric lui Hristos, „Întru care sunt ascunse toate vistieriileînţelepciunii şi ale cunoştinţei.”367 Prin Biserică se descoperă „mult felurita înţelepciunea luiDumnezeu” nu numai oamenilor pe pământ ci şi sfinţilor Îngeri din ceruri.368 Numai aceaînţelepciune ştie logica cerului şi a pământului. Pogorâtă ca putere logică369 în lume, aceastăînţelepciune în toata plinătatea ei s-a arătat în chipul Dumnezeu-omului Hristos; astfel El este

„înţelepciunea de la Dumnezeu”, şi „înţelepciunea lui Dumnezeu”.370 Pe această înţelepciunedumnezeiască, care Îl ştie pe Dumnezeu şi adâncurile lui Dumnezeu, o dă Duhul Sfânt, DuhulÎnţelepciunii. Şi noi am primit pe acest Duh „cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem celedăruite nouă de Dumnezeu” în Iisus Hristos, dăruite şi în aceasta vizibilă, şi în cealaltăinvizibilă lume.371 Cunoștinţa, adevărata cunoştinţă este darul Sfântului Duh; şi ea se dă „dupăacelaşi Duh”372 În principiu, duhul omenesc este oglindirea asemănătoare cu chipul SfântuluiDuh. În afară de păcat, în duhul omenesc totul este de la Duhul Sfânt. Şi conştiinţa însăşi. Deaceea duhul omenesc, pe toate treptele desăvârşirii sale, cele doritoare de Dumnezeu şidezvoltării sale, este orientat spre Duhul Sfânt, ca desăvârşire perfectă a duhovniciei şi asfinţeniei. Cunoștința, în esenţa sa, este de la Duhul Sfânt. De aceea şi se dă prin El, de la

început pînă la sfârşit. Dar se dă întru sfinţenie şi pentru sfinţenie. Cei mai sfinţi oameni suntcei mai plini de Duhul Sfânt, de aceea şi posedă cunoștința adevărată, divină şi veşnică. Cuajutorul vieţii sfinte, duhul omenesc se uneşte cu Duhul Sfânt, care îi dă „cuvântulcunoştinţei”373 şi însăşi cunoștința. Ştiinţa adevărată se obţine şi se măreşte în sfinţenie, prinsfintele virtuţi. Ea rodeşte în ele şi cu ajutorul lor creşte la neașteptate infinituri dumnezeieşti.Fără sfintelor virtuţi, cunoștința este inutilă. „Şi de aş avea orice ştiinţă”, dar n-am sfintelevirtuţi – „nimic nu sunt”.374 Cunoștința sfântă, duhovnicească are propriul ei gustdumnezeiesc; sau, precum zice Sfântul Apostol: „Mireasma cunoştinţei” este în Iisus Hristos,

pentru că în El cunoştinţă a primit valoarea Sa divină, farmecul şi înălțarea Sa plăcută.375 Deaceea în trupul teandric al Său, Biserica, „toate vistieriile cunoştinţei sunt ascunse.”376 Și ele

se deschid și se dau pentru viața sfântă în Biserică. Trăind în Biserică, oamenii trăiesc înDomnul Hristos, şi se îmbogăţesc „în tot cuvântul şi în toata cunoştinţa”.377

Și credința este darul Sfântului Duh, pentru că se dă prin Duhul Sfânt.378 De ce şicredinţa este dar? Pentru că Îl cuprinde pe Dumnezeu-omul Hristos şi Evanghelia Sa veşnică.Ei nu se pot cunoaşte, nici adopta fără nemijlocitei de har dătătoare lucrarea Duhului Sfânt.De ce? Pentru că în ele totul este dumnezeiesc, supra-ceresc, veşnic, teandric, sfânt şi infinit.Prin ele conduce, şi la ele aduce numai Duhul Sfânt, care este „Duhul Adevărului” de aceeane spune tot adevărul despre Domnul Hristos şi despre Evanghelia Lui veşnică.379 De aceea,

366

Ef. 1, 17-23367Col. 2, 3

368 Ef. 3, 10369 Логосна сила (logosna sila) – putere care poartă toate sensurile cuvântului logos.370 1 Cor. 30, 24371

1 Cor. 2, 6. 10. 12.372 1 Cor. 12, 8373 1 Cor. 12, 8374 1 Cor 13, 2375

2 Cor 2, 14376

Col 2, 3377 1 Cor 1, 5; Ef. 1, 8378

1 Cor. 12, 9379Ioan 16, 13-14




59

Hristos, prin credinţă, se sălăşluieşte în inimile oamenilor.380 Inițiatorul şi finalizatorulcredinţei este Însuşi Domnul Hristos.381 De aceea măsura tuturor, evanghelică şi neprihănităeste: „tot ce nu este din credinţă este păcat”.382 Adevărată mărturisire este şi această

bunăvestire: „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră.”383

„Darul tămăduirii” tuturor bolilor, şi a celor duhovniceşti şi a celor trupeşti, este dar alDuhului Sfânt. Bolile, şi cele duhovniceşti şi cele trupeşti, sunt consecinţa păcatului. Intrândîn firea umană, păcatul a îmbolnăvit-o cu totul, îmbolnăvind şi sufletul şi trupul. Atunci când

bolile sufleteşti se încuibează, provoacă moartea sufletului; cele trupeşti au provocat moarteatrupului. Înomenindu-se, Domnul Hristos a vindecat firea umană de ambele boli, şi demoartea dublă. Cine se întrupează împreună384 cu El, se vindecă de toate bolile şi de toatemorţile. Această împreună întrupare se întâmplă prin Duhul Sfânt. Vărsând puterile Sale dehar dătătoare peste fiinţa umană, Duhul Sfânt va vindeca de toate bolile duhovniceşti şisufleteşti. „Darul vindecării” este parte constitutivă a Evangheliei mântuirii. De fapt, înaceasta şi constă mântuirea. De aceea Mântuitorul, trimiţând pe apostolii Săi la prima

propovăduire a Evangheliei, le dă acest dar: să tămăduiască toate bolile şi toate neputinţele.

385

Le dă ceea ce El Însuşi are cu îndestulare, şi împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, face pentrumântuirea lumii. Tămăduirea este însănătoşirea sufletului de iubirea de păcat, de iubirea de

patimi. Ce este sănătatea sufletului? – Absenţa păcatului, şi prezenţa dumnezeiescului,nemuritorului, veşnicului; trăirea în şi pentru asemănarea cu chipul lui Dumnezeu. Ce este

boala sufletului? Prezenţa păcatului, a patimilor, a tot răul și diavolescul. Sufletul setămăduieşte prin despătimire, sfinţire, asemănare cu Dumnezeu-omul. Sufletul sănătos trăieştecu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Sufletul bolnav trăieşte cu păcatul, în patimi şi pentru

patimi. Ceea ce este valabil pentru sănătatea şi boala sufletului, este valabil şi pentru sănătateaşi boala trupului. Pentru că şi trupul omenesc este zidit pentru veşnicie şi viaţa veşnică. Şi eleste de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, pentru că şi el e zidit prin Dumnezeu Logosul şi

pentru Dumnezeu Logosul.386

Facerea de minuni este darul Duhului Sfânt.387 Ce este facerea de minuni? Este facereavoii lui Dumnezeu în împărăţia trebuinţelor, necesităţilor, facere cu ajutorul puterilor divineatotînţelepte, atotputernice. Împărățirea cu Dumnezeu, cu ajutorul lor, în lumea omenească şimaterială. Păcatul atât ne-a depărtat şi înstrăinat de Dumnezeu, astfel că lucrarea luiDumnezeu nemijlocită şi prezenţa puterilor divine în lumea noastră a devenit ceva foarteneobişnuit şi străin, chiar şi nenatural. De fapt, esenţa însăşi a naturii celei văzute estesupranaturală; supranaturalul este sufletul naturalului, sufletul naturii. Care este standardul şinormativul naturalului? Dumnezeu-omul Hristos. Orice ar face El, de fapt este natural, chiar

dacă în esenţa aceasta este supranatural. Naturalul este supranatural şi supranaturalul estenatural pentru cel neprihănit. Așa a şi fost creat omul. Până la căderea în păcat, până la Adamn-a fost o minune neîntrerupt să comunici cu Dumnezeu, să stăpâneşti peste natura şi pestelegile ei, să împărăţeşti cu pământul, cu creaturile şi lucrurile din ea. Dar, când păcatul a intrat

380 Ef. 3, 17381 Evr. 12, 2382 Rom. 14, 23383

Ioan 5, 4384

Саоваплоти (saovoploti) v. = sa (cu, împreună) + plot (trup, carne)385 Mat. 10, 1386

Col 1, 16; Ioan. 1, 3-4; 1 Cor. 6, 13-173871 Cor. 12, 10




60

în fiinţa lui, l-a întunecat şi l-a despărţit de Dumnezeu, şi l-a împins pe om departe de totdumnezeiescul, astfel că omul îndepărtat treptat de Dumnezeu, a început să-i devina străin,deosebit, supranatural şi nenatural, ca într-un final lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu înlumea noastră, pentru cunoştinţa noastră întunecata, căzuta în păcat, îndrăcita, ne-a devenit – minune. Prin facerea de minuni evanghelică, noi ne întoarcem la adevărata fire a naturii, la

esenţa ei de Dumnezeu creată. Facerea de minuni este foarte naturală pentru Dumnezeu-omulHristos. Pentru noi – supranatural; dar pentru cei necredincioşi – nenatural. De aceea aceştiaresping minunile. Gândesc şi filosofează cu „minte întinată!”388 și după legile logicii căzute în

păcat. De acea nu pricep taina naturii şi naturalului. Numai oamenii care au „gândul luiHristos”389 pricep corect şi natura şi supranatura, şi înţeleg toată lucrarea făcătoare de minunia lui Hristos ca naturală şi logică. Această facere de minuni evanghelică este darul lui Hristos

pentru neamul omenesc, darul lui Hristos prin Duhul lui Hristos, Duhul Sfânt. Prin El lumeanoastră pământească se egalizează cu lumea cerească, unde în totalitate împărăţeşte voia luiDumnezeu: „Să fie voia ta pe pământ precum și în ceruri”. – Această împărăție este împărăţialibertăţii adevărate, pentru că este împărăţia harului, împărăţia Duhului Sfânt. „Unde este

Duhul Domnului, acolo este libertatea”390

nu lanțurile necesităţii. Libertate pentru tot ceea ceeste divin și dumnezeiesc. De aceea, pentru sfinţii lui Dumnezeu, cei care cu ajutorulnevoinţelor evanghelice s-au umplut pe sine de Duhul Sfânt, facerea de minuni este cu totulnaturală. De fapt, acesta este singurul natural: neîncetata trăire şi lucrare cu Dumnezeu.Aceasta şi este facere de minuni neîntreruptă. Omul lui Hristos astfel şi trăieşte în aceastălume: întreg este în Dumnezeu, întreg trăieşte cu Dumnezeu şi după Dumnezeu. De aceea totdumnezeiescul îi este natural şi necesar. Şi nenatural îi este tot ceea ce este potrivnicdumnezeiescului, ne-evanghelic, păcătos, diavolesc. Când duhul omenesc se „contopeşte”391 cu Duhul Sfânt, de-abia atunci înţelege corect şi natura, şi lucrarea dumnezeiască în natură.Abia atunci simte şi vede că Dumnezeu e nu numai Creatorul naturii ci şi Atotţiitorul şi

Proniatorul, care neîncetat lucrează în natură şi în toată lumea. După cuvinteleAtotadevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru, Domnul Hristos: „Tatăl Meu până acumlucrează; şi Eu lucrez.”392

Proorocia este dar al Duhului Sfânt.393 Ce este proorocia? Dumnezeiască înainte ştiinţă,vedere înainte, prezicere despre lucrurile şi evenimentele viitorului. După atotînţeleaptă

pronia lui Dumnezeu, acest dar se dă oamenilor sfinţi. Viaţa sfântă face ca sufletul şicunoştinţa să devină capabile să vadă lucrarea dumnezeiască în prezent şi în viitor. Astfel,

proorocia „nu s-a făcut din voia omului”, de fapt după mintea şi cuvintele omului, „ci oameniicei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt”. 394 Inima curată şi sfântă îlvede pe Dumnezeu şi tot dumnezeiescul în lume, în prezent şi în viitor. Chiar dacă e dar al

Duhului Sfânt, proorocia se dă pentru sfinţenie, pentru viaţa sfânta în credinţă; de aceea şitotul se întâmplă „după măsura credinţei”.395

388 Tit 1, 15389 1 Cor. 2, 16390 2 Cor. 3, 17391

сараствори (sarastvori) v. – sa (cu, împreună) + rastvori (diluă, topi) = se împreună diluează, topește392

Ioan 5, 17393 1 Cor. 12, 10394

2 Pet.2, 20, 21395Rom. 12, 6




61

„Deosebirea duhurilor” este darul Duhului Sfânt.396 Ce este aceasta? Aceasta esteabilitatea prin care omul deosebeşte în cele mari şi în cele mici ceea ce este de la Dumnezeu şice este de la diavolul, şi tot ceea ce este între. Cu alte cuvinte, aceasta este deosebirea bineluişi r ăului în toate şi în toţi, în orice şi în lumea în întregime. Numai prin acest dar omul, cusiguranţă şi în amănunţime ştie şi deosebeşte detaliat binele de rău. Acest dar se dă pentru

nevoinţe mari, pentru viaţa pertinentă în virtuţile evanghelice.397 Acest dar este foarte necesar, pentru că în lumea noastră omenească diavolul aşa de iscusit se ascunde şi se maschează,astfel că e greu, şi uneori imposibil de recunoscut. Mai ales când se preface în înger alluminii.398 De aceea şi răul, foarte iscusit se preface în bine. Taina răului este foarteenigmatică şi vicleană.399 De aceea darul deosebirii duhurilor este necesar în Biserică. Fără elBiserica n-ar putea să se descurce cu atâţia luptători iscusiţi împotriva lui Dumnezeu,învăţători mincinoşi şi eretici vicleni care o atacă.

„Felurile de limbi” sunt darul Duhului Sfânt,400 primul dar al Său dat Bisericii în ziuaSfintei Cincizecimi. Prin acest dar, mai întâi, Duhul Sfânt a proclamat şi a mărturisit prezenţa

Sa în Biserică. Feluritele limbi au apărut pe pământ după răzvrătirea babiloniană împotriva luiDumnezeu. Duhul Sfânt este cel care uneşte şi explică aceste limbi: El, în felurite limbi, proclamă o singură Evanghelie a mântuirii şi astfel îi uneşte pe toţi oamenii şi toate popoareleîn Domnul Hristos şi în Evanghelia Sa. Înţeleptul gând rugător al Biserici ne mărturiseşteaceasta prin condacul Sfintei Cincizecimi. Darul felurilor de limbi arată toată dragosteanemărginită a Domnului Cel în trei străluciri către toţi oamenii din toate popoarele, caniciunul să nu rămână în întunericul necunoştinţei, a necunoaşterii de Dumnezeu, aateismului.

„Tălmăcirea limbilor” de asemenea este dar al Sfântului Duh. 401 De fapt, taina graiuluişi limbii este de origine divină. De aceea nu se poate explica fără Dumnezeu. Aceasta şi face

Dumnezeu Duhul Sfânt, dând forţă şi putere pentru tâlcuirea limbilor. Duhul Sfânt îl descrie pe Domnul Hristos în orice limbă: Evanghelia Sa mântuitoare, ca nu cumva cineva să rămânăîn afara puterii mântuitoare aupra păcatului, morţii şi diavolului. „Limbile de foc” aleSfântului Duh sunt singura logică explicaţie a tuturor limbilor existente în lume. Pe fiecaredintre ele Dumnezeu vorbeşte „măririle” Sale. Nici-o limbă nu este respinsă, dispreţuită,nevrednică a fi limba pe care vorbeşte Dumnezeu.

„Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cumvoieşte.”402 Toate sunt daruri ale Sfântului Duh. Oricum le-am analiza ele sunt din aceeaşisursă. Fiecare dintre ele, luată în parte, depăşeşte puterile omului şi identifică Dumnezeirea

Duhului Sfânt ca izvorul său. Chiar felurite, ele alcătuiesc o frumoasă uniune şi armonieteandrică. Împărţindu-le, Duhul Sfânt le împarte după atotînţeleaptă voia Sa proniatoare. Aicitotul este dumnezeiește înţelept, drept şi corespunzător.

396 1 Cor. 12, 10397 Evr. 5,14398

2 Cor. 11, 14399

2 Tes. 2, 7. 9.400 1 Cor. 12, 10401

1 Cor. 12, 104021 Cor. 12, 11




62

ASEMĂNAREA LIBERTĂŢII CU CHIPUL LUI DUMNEZEU

Libertatea care aseamănă cu chipul lui Dumnezeu este deasemenea darul Sfântului Duh.Şi ea creşte prin Duhul Sfânt, condusă de El, în sfintele taine şi virtuţi. Acest adevăr teandricîl binevesteşte de Hristos înţelepţitul403 Apostol: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul

Domnului, acolo este libertatea. Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, slavaDomnului, ne prefacem în acelaşi chip404 - την αήτήν εικόνα µ,εταµορφούµεθα (=ne prefacem înaceeaşi înfățișare, în aceeași icoană) din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului.”.405 Dar „acoperământul” stă peste inima omului, umbrește tot ceea ce este dumnezeiesc și Îl ascunde

pe Dumnezeu. Și se ridică din inimă când omul va crede şi I se va adresa Întrupatului Domn șiDumnezeu Hristos. Ce este „acoperământul inimii”? - Acesta este lumea cea mică, ghemuită,grea şi înăbuşită; lume a Eului omenesc strâmt şi înghesuit; lume a zgârceniei, a auto-închiderii. Acolo omul se sufocă în sine însuşi, fără deschidere spre cele veşnice, celenemărginite, infinite și dumnezeieşti. Dar când crede în Domnul Hristos, atunciacoperământul se ridică de pe inima omului şi el intr ă într-o lume noua, lume dumnezeiască,

nemărginită, infinită – în adevăr, în dragoste, în dreptate, în viaţa tuturor desăvârşirilor. Şi prin toate acestea într-o lume a nemărginitei libertăţi teandrice. Pentru că abia de acolo începelibertatea pentru inima noastră omenească, pentru mintea noastră omenească, pentru fiinţanoastră omenească: iar în fața gândurilor noastre este nemărginirea dumnezeiască, infinitul,veşnicia, la fel în fața simţurilor noastre, şi a conştiinţei noastre, şi a libertatăţii noastre. Aicinu există temnița păcatului şi al patimilor, care îl ţin pe om, dimpreună cu mintea sa, şi inima,şi conştiinţa sa în întuneric, în robia morţii, a efemerității, a finitului, a sufocării. Dar aici?Aici ea este singură adevărata, singură dreapta libertate: libertatea de păcat. Pentru că numailibertatea de păcat este adevărata libertate. Aceasta este libertatea care numai Unul

Neprihănit, Domnul Hristos, o dă,406 şi în ea întreţine şi fiinţa noastră, mintea, inima, viaţa

noastră. El, şi Duhul Său Sfânt care proclamă în noi fapta mântuirii. De aceea numai şi numai bunăvestirea noutestamentară: „unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertate”407 estesingura adevărata libertate. Toate celelalte, aşa zise libertăţi nu sunt decât diferite forme derobie. Păcatul şi tot ceea ce este din păcat, este singura adevărata robie pentru om, iar Hristosși tot ceea ce e de la Hristos, singură adevărata libertate pentru om. De aceea Sfântul Apostolîi sfătuieşte pe creştini: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă

prindeţi iarăşi în jugul robiei.”408 Prin Evanghelie, noi oamenii suntem „chemaţi lalibertate”.409 Numai această libertate a noastră să nu fie „prilej de a sluji trupului.”410 „Robii

păcatului”411 niciodată nu pot fi cu adevărat liberi, nici nu ştiu ce este adevărata libertate.

Libertatea noastră este în asemănare cu Dumnezeu la nesfârşit, asemănare cu Hristos.

Chipul Domnului Hristos înaintea noastră este idealul şi exemplul veşnic: ne prefacem înacelaşi chip, în aceeași împodobire, în aceeași icoană.412 Pentru că scopul nostru final este să-

403 Христомудри (hristomudri) ajd. m. sing. - Hristos + mudrost (înțelepciune)404

În traducerea sârbă a Bibliei este folosit termenul formă sau înfațişare405 Ioan. 8, 32-36406 2 Cor. 3, 17

408Gal. 5, 1

409Gal. 5, 13

410 Gal. 5, 13411

Rom 6, 204122 Cor. 3, 18




63

L modelăm în noi chipul Lui Hristos – să luăm chipul Lui413, să luăm obrazul Lui414, să ne preschimbăm în chipul Lui,415 să devenim purtători ai chipului Său.416 Dinaintea creării lumii,în preaveşnicia Sa, Dumnezeu a hotărât ca oamenii „să semene cu chipul Fiului Săuούµµύρφούς της εικόνος τοΰ υιού αύτοϋ.”417 Pentru aceasta le-a fost dată Evanghelia. Maiînainte de toate: de aceea Însuşi Dumnezeu Logosul, „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut - ος

ecтiύ εικών τοϋ Θεοϋ τοϋ άοράτον, Cel care este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut ”,418 adevenit om vizibil, ca noi să luăm chipul Lui419, să ne potrivim cu El, să ne asemănăm cu El – să ne preschimbăm în chipul lui Hristos.420 Cum se întâmpla aceasta? Cum „ne preschimbămîn acest chip asemănător”? – Prin sfintele taine și virtuți. Fiecare dintre ele, pictează în noichipul viu al lui Hristos, pe temeiul acestei preaveșnice asemănări hristice421 a firii umane. Înaceastă incipientă, preexistentă asemănare hristică422 a firii noastre, se ascunde proto-evanghelia lui Hristos. Devenind om, Domnul Hristos, în deplinătatea și desăvârșirea Sa, a

proclamat această proto-evanghelie a noastră, astfel s-a primit Evanghelia lui Hristos – „Evanghelia Veșnică”.423 Scopul existenței umane este să preschimbe proto-evanghelia sa înEvanghelia lui Hristos, și astfel să îi dea plinătatea divină necesară, desăvârșită și veșnică.

Această preschimbare a noastră este o neîntreruptă și îndelungată nevoință, pentru că toatedesăvârșirile divine, la care ar trebui să ajungem, sunt în Dumnezeu-omul Hristos. Pentru căsuntem chemați să creștem „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii luiHristos.”424 Pe această cale noi mereu „ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de laDuhul Domnului.”425 Pentru că Duhul Domnului, Duhul Sfânt ne îndrumă și introduce întoate desăvârșirile lui Hristos. Prin El, numai prin El, oamenii devin asemenea chipului luiHristos și ajung la scopul dumnezeiesc al existenței sale în toate lumile.

Între toate ființele cunoscute gândului omenesc, după Dumnezeu, omul este cea maicomplexă, cea mai enigmatică și cea mai tainică ființă: țesută din cele cerești și cele

pământești, din cele duhovnicești și din cele materiale, din cele trecătoare și netrecătoare, dincele muritoare și cele nemuritoare, din cele vremelnice și cele veșnice. În ființa umană, centrual tuturor centrelor, este asemănarea sufletului său cu chipul lui Dumnezeu, fiind îmbrăcat întrupul stricăcios și pământesc. Cu scopul de Dumnezeu definit pentru om: de preschimbaretotală în ființă teandrică nemuritoare, dezvoltând puterile și forțele sale de la asemănare cuchipul lui Dumnezeu la teandricitate, devenind har-organic426 constitutivă componentă atrupului teandric al lui Hristos – Biserica. Astfel crescând „la starea bărbatului desăvârşit, la

413Саобразити (saobraziti) v. - sa (cu, împreuna) + obraz (chip) = să luăm chipul lui Hristos, împreună cu El.

414Сауобличити (sauobliciti) v. - sa (cu, împreuna) + oblic (forma, contur) = să luăm forma lui Hristos, împreună

cu El.415 Охристоличили (ohristolicili) v. - O + Hristos + lic (chip) = prefixul „o” determina preschimbare,transformare, sau copleșire din interior.416

Gal. 4, 19417 Rom. 8, 29418 Col. 1, 15419

Vezi nota „saobraziti”420 Vezi nota „ohristolicili”421 Vezi nota „hristolicost”422

Прахристоликост (prahristolicost) sub. f. sing. = Pra (arhi) + Hristos + licost (asemănare cu chipul)423

Apoc. 14, 6424 Ef. 4, 13425

2 Cor. 3, 18426благодатно-органски (blagodatno-organski) adj. m. sing. – Har + organic




64

măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.”427 În trupul teandric al Bisericii toate acestea suntconduse și îndrumate de Duhul Sfânt, îndeplinind, prin Dumnezeu-omul, planul Dumnezeiriicelei în Trei străluciri pentru om. Cu Hristos, strălucitorul428 Apostol binevestește:

„Căci ştim că dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de

la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri.”429

Noi creștinii știm lămurit: trăindîn trup, noi trăim în casă pământească, terestră, din lut, care prin moarte se surpă: dar din easurpată, peste podul credinței, întins între cer și pământ, deasupra prăpastiei morții, cu sufletultrecem în casa noastră nemuritoare, de mână nefăcută și veșnică în ceruri. Pentru că în timpulvieții pe pământ, noi construim casa noastră veșnică în ceruri, locuința noastră veșnică. Aicitrăim, acolo zidim; aici mergem, acolo petrecem tot timpul. Cum, în ce fel? În Predica de pemunte Domnul ne-a spus: prin fiecare virtute evanghelică, cu care trăim pe pământ, noi zidimcasa noastră veșnică din ceruri; lucrând aici în noi, sfintele virtuți zidesc locuința noastrăveșnică în ceruri, și poartă toate comorile noastre, toate averile noastre dincolo, unde nicimolia nici rugina nu le strică, și unde hoții nu sapă și fură.430 Chemarea noastră pe pământ

este: trăind în cele trecătoare – să ajungem la cele netrecătoare, de la cele muritoare – la celenemuritoare, de la cele vremelnice – la cele veșnice, de la cele pământești – la cele cerești.Tot ceea ce în noi este de la Hristos, de la Evanghelia Sa, de la virtuțile evanghelice, esteveșnic și se zidește în casa noastră veșnică din ceruri. Cît suntem pe pământ, înșine ne zidimreședința veșnică, locuința veșnică, în împărăția cerurilor. Cei care pe pământ totdeaunatrăiesc cu Dumnezeu Hristos, cu sfințeniile Lui, cu sfintele taine și virtuțile Sale, își zidescloruși casele lor veșnice în lumea cerească. Aceștia în primul rând sunt Sfinții. Ei ne și pot

primi „în corturile lor cele veșnice”, când vom sărăci.431 Din aceste corturi veșnice, nici-o putere rea nu ne va izgoni, nici nu ni le va surpa, pentru că acolo nu ajunge nimic rău, nimicsatanic, nimic muritor, nimic distructiv. După atotadevăratului cuvânt432 al Adevărului Însuși:„Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; făceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoarăneîmpuţinată în ceruri, unde furii nu se apropie, nici molia nu o strică.”433

Trupul nostru, este cortul nostru, bordeiul, şatra434 noastră. Noi pe pământ suntem înlocuință provizorie, nomazi ai pământului, trecători de nereținut. Veniți din cer cu sufletasemănător cu Dumnezeu, noi traversăm prin trup și ne ducem la ceruri, în patria noastrăveșnică. De aceea, când trăim în cortul trupului nostru noi „privim la cele ce nu se văd, la celeveşnice”435 și înclinăm spre cele veșnice, celor veșnice slujim, alergăm spre cele nevăzute, lacele cerești prin cele pământești, la cele nevăzute prin cele văzute, la cele dumnezeiești princele omenești, la cele nemuritoare prin cele muritoare. Chiar dacă suntem cu trup din pământ,cu sufletul nemuritor, asemănător cu chipul lui Dumnezeu436, trăim „în corturile

pământești”.437 Dar, aceste corturi pământești ale trupurilor noastre sunt nemăsurat de

427Ef. 4, 13

428 Христозрачни (Hristozracini) adj. m. sing – Hristos + zrak (rază, strălucitor)429 2 Cor. 5,1430

Mat. 6, 19-20431

Luc. 16, 9. 4432 свеистинитој (sveistinitoi) adj. f. sing. = sve (tot) + istina (adevăr)433 Luca 12, 33434 Черга (cerga) - șatră435

2 Cor. 4, 18436

Vezi nota „bogolikost”437Ioan 4, 19




65

importante pentru noi oamenii: pentru că din ele începem să existăm, ne cunoaștem caoameni, ne învățăm să trăim, ne obișnuim să trăim în corturi, mai întâi în cele pământești,după aceea în cele cerești.

Această simțire și cunoaștere ne face pe noi creștinii să nu ne temem de moarte, nici de

cei care ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă438

Dar ne temem de cel care poate să nelipsească de casa noastră veșnică din ceruri. Dar cine este acesta? – Păcatul. Pentru că el îllipsește pe om de tot cerescul și în sufletul lui, și în trupul lui, și prin acesta și pe pământ și încer. El ne paralizează și ne distruge simțirea și cunoașterea originii noastre cerești șiapartenenței noastre la patria cerească. El ne întunecă sufletul, și el nu se vede pe sine, nu știedin ce este, pentru ce este; mai ales nu vede locuința sa cerească. Omul iubitor de păcat deobicei gândește că el cu totul este din pământ, cu totul trupesc, cu totul trecător, cu totulmuritor. Gândirea sa este gândire oarbă: nu există nemurire, nici Dumnezeu, nici rai, nici iad;există numai trupul, numai materia, numai lumea și viața aceasta. De fapt, direct sau indirect,de la om păcatul vrea numai una: să creadă că Dumnezeu și nemurirea nu există. Când a ajuns

să-i impună omului aceasta, pentru un astfel de om păcatul nu mai este păcat, chiar devine unlucru normal, iar uneori și o necesitate naturală. Dar Domnul Hristos a coborât din ceruri, șiS-a arătat ca om ceresc pe pământ,439 ca nouă oamenilor să ne arate că și noi suntem din cer.Și pentru că a trăit pe pământ, El din nou S-a Înălțat la cer cu trupul, ca să ne arate că aceastaeste și calea noastră, calea oamenilor. Noi oameni suntem creați cu suflet asemănător chipuluilui Hristos440, să fim conștienți de aceasta: calea lui Hristos este calea noastră, viața lui Hristos

– viața noastră, Învierea lui Hristos – învierea noastră, Înălțarea lui Hristos – înălțarea noastră,veșnicia lui Hristos – veșnicia noastră, Împărăția cerească a lui Hristos – împărăția noastră.De aceea minunatul Mântuitor lămurit și ferm a proclamat bunăvestirea: „pentru că nu suntdin lume, precum Eu nu sunt din lume.”441 – Iată genealogia noastră, originea noastră; aceeașicu cea lui Hristos. El Dumnezeu – noi asemenea cu chipul lui Dumnezeu; El Hristos – noiasemenea chipului Său442. Pentru noi a devenit Dumnezeu-omul: ca să ne hristifice cu totul, săne asemene chipului Său443, să ne asemene cu chipul teandric444, să ne îndumnezeiască. Deaceea El, Singurul adevăratul Iubitor de oameni, și Se roagă Tatălui ceresc pentru uceniciiSăi: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, casă vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o.”445 De aceea și scopul final al ucenicilor lui Hristoseste unirea cu Hristos Dumnezeul, și viața veșnică în Dumnezeu Treime: „Ca toţi să fie una,după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una… ca să fieuna, precum Noi una suntem… Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întruunime…”446 – Iată deci cortul nostru veșnic și viața noastră veșnică: viața în Sfânta Treime.Ce veșnicie minunată, ce fericire nespusă, ce frumusețe amețitoare a cortului nostru cel de

mână nefăcut în ceruri! Acestea devin ale noastre cu o singură condiție: ca în timpul viețiinoastre pe pământ, cu ajutorul sfintelor taine și a sfintelor virtuți evanghelice, să devenim

438 Mat 10, 28439

1 Cor. 15, 47-49440

Vezi nota „hristolicost”441 Ioan 17, 17. 14442

Adjectiv: Христолики (Hristoliki) = Hristos + lik (chip)443

Verb p. III sing. Охристоличио (ohristolici) – în + Hristos + chip444 Vezi nota 36445

Ioan 17, 24446Ioan 17, 21. 22. 23




66

familia Sfintei Treimi.447 De aceea despre sfinți, care în cea mai completă măsură auîndeplinit poruncile sfinte ale lui Hristos, de obicei în rugăciunile bisericești, se vorbește că audevenit familia Sfintei Treimi.

Noi oamenii, ființe născute din pământ, suntem răstigniții dintre două lumi, dintre cer și

pământ: trupul pământesc trage spre pământ, sufletul ceresc către cer. Această răstignire esteîndeosebi de teribilă de când păcatul a întinat trupul și tot trupescul, în toate ale sale, și l-a

pironit de pământ; de când moartea domnește în lumea omenească. Creștinii foarte puternicsimt acest lucru. Ispititori din toate părțile, și dinafară, și dinăuntru: dinafară, de la lume și dela demoni, dinăuntru de la împătimiri și patimi, obișnuințele cele rele și de la amintirile

păcătoase, gândurile cele necurate și dorințele păcătoase. Sufletului ceresc și de cer doritor, îieste greu și strâmt în trupul mic și afectat de păcat, și el prin suspinări trage spre cele de sus,spre lumea cerească, spre Împărăția lui Hristos, spre casa sa veșnică, casa lui Dumnezeu, demână nefăcută în cer. De aceea doritorul de Hristos Apostol, e plin de bunăvestireasuspinătoare: „Căci de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa

noastră cea din cer.”

448

Suspinăm în această locuință a noastră pământească – în trupul, încortul acesta de lut. Suspinăm în această lume pământească, care de asemenea este toată dinlut, pământească, strâmtă, grea.

Trupul este greu pentru suflet, îndeosebi de greu atunci când este plin de plumbul păcatului și de piatra de moară a morții. Moartea împărățește în noi prin păcate și prin iubireade păcat. Dar, oricât am iubi păcatul, esența sufletului nostru asemănător cu Domnul, caretânjește spre Dumnezeu, totuși simte greutatea lui, suspină și se tânguiește, ca să se eliberezecât mai repede de el. Creștinii, conștienți de păcatele lor, și de păcatele lumii și a lucrurilor – cum se simt ei în această lume? - Triști și îndurerați, pentru că toate patimile și toate durerilelumii se scurg în sufletele lor sensibile și simpatetice, ei suspină cu suspinele tuturor lucrurilor

și ale ființelor, pedepsite cu boli și moarte pentru păcatul omenesc. De aceea Sfântul Apostol,iluminat de Harul lui Dumnezeu449, empatic cu toți450, în numele tuturor creștinilor declară:„noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru.”451 Princăderea în păcat, oamenii au adus această lume întru astfel de chinuri, întru astfel de iad, așacă în noi creștinii: „Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite.” 452 Într-o astfel delume, firește că creștinii suspină, „dorind să se îmbrace în locuința Sa cerească”, care este dela Dumnezeu și de la suspinele și rugăciunile noastre, de la posturile și milosteniile, de ladragostea și răbdarea, și de la celelalte dispoziții evanghelice. Această locuință cerească este

patria adevărată a sufletului omenesc care tânjește la ceruri453, la originea cerească. Tot ceeace în creștin este al lui Hristos, îl trage la Domnul Hristos și la ceruri; tot cerescul, îl trage spre

cer; tot dumnezeiescul îl trage la Dumnezeu. Prin toate acestea el neîncetat suspină dupăreședința sa, după cortul său veșnic, de mână nefăcut, cel de la Dumnezeu, în cer. Trupul luieste locul suspinării sale, în care sufletul neîncetat suspină după lumea lui Hristos, ceacerească, unde este patria sa adevărată și veșnică.

447 Gal. 3, 27; 2, 20; Ioan. 14, 23. 20. 21. 17.448 2 Cor.449

Облагодаћени (oblagodacieni) – adj. m. sing.: O (în) + blagodacien (Har, încorporat în harul)450

Свесаосетљивац (svesaosetlivaț) – sub. m. sing. p.3: Sve (toate) + saosetlivaț (împreună empatic)451 Rom. 8, 26452

Rom. 8, 26453Небочежњиве (nebocejniv) adj. f. sing. – nebo (cer) + cejnia (dorința)




67

Fără această locuință cerească, creștinul se simte gol, dezbrăcat de hainele sale veșnice,cele care nici-o moarte, nici-un păcat nu le poate rupe, nici să le destrame, nici să leînvechească. Trupul, în care sufletul său este îmbrăcat, pe pământ, este mâncat precumcuvertură de moliile și viermii patimilor. Și creștinul simte, că aceasta nu este haina vrednică

pentru sufletul ceresc și doritor de Dumnezeu. De fapt, acestea sunt veșmintele în care se

îmbracă Împăratul ceresc. Cum să nu-i pară grele aceste veșminte? Lui i se cuvine numaihaina țesută de Dumnezeu, țesută de Dumnezeu prin nevoințele noastre, cu ajutorul virtuților cerești evanghelice. În aceste straie noi creștinii ne îmbrăcăm prin nevoințele noastreevanghelice. Daca sufletul se va îmbrăca în rugăciunea neîncetată, iată, s-a îmbrăcat înhaina454 sa cerească: nu este dezbrăcată, astfel ca ispitele, patimile și demonii s-o distrugă,abuzeze, s-o surpe. De asemenea, dacă se va îmbrăca în dragoste evanghelică, în blândețe,răbdare, smerenie, post, bunătate, milostivire, prin toate acestea se îmbracă în strălucitoarele,nemuritoarele și veșnicele haine cerești, nezdrențuite, nerupte și nedistruse, pentru că sunt dinmateria pe care nici moliile, nici viermii, nu o pot mânca, nici furii nu o pot fura. Numaiîmbrăcat în haina455 sa cerească, omul pe pământ nu se simte gol, de fapt nu se rușinează că

este om: a învins patimile și păcatele sale, a supus și sufletul și trupul legilor viețiievanghelice, și știe unde merge, pentru ce trăiește, și pentru ce se nevoiește. De aceea SfântulApostol și spune: „Dacă totuşi vom fi găsiţi îmbrăcaţi, iar nu goi.”456 Dacă creștinul, omul îngeneral, nu-și va îmbrăca sufletul în haina sa cerească, oare nu se simte dezbrăcat, oaresufletul, acest împărat ceresc, nu se simte dezbrăcat, expus năvălirilor tuturor patimilor împuțite, a păcatelor și a morții? Dacă nu se îmbracă pe sine, și trupul, și sufletul, și conștiințaîn virtuțile cerești evanghelice, în puterile sfinte și dumnezeiești, atunci și trupul, și sufletul, șiconștiința noastră, ușor devin pradă gândurilor necurate, simțurilor spurcate, ispitelor ucigătoare, în general a tuturor vrăjmașilor neamului omenesc, văzuți și nevăzuți. Fărăvirtuțile evanghelice, noi suntem fără scut și armură, fără „a-tot-arma457 lui Dumnezeu” și

orice săgeată a răului și a ispitei, ne poate vâna, ne poate răni, chiar şi ucide.

458

Dar omul?Omul întreg, cu trupul şi cu sufletul, este zidit pentru nemurire și viața veșnică. 459 DomnulHristos a venit Să-l mântuiască pe omul întreg, și sufletul și trupul său: Să dea amândoruranemurire și viața veșnică. Ca Mântuitor al întregului om, mântuiește și sufletul și trupul demoarte și păcat, de aceea și a Înviat cu trupul, și S-a Înălțat cu trupul; și astfel a asiguratmântuirea și nemurirea și a trupului și a sufletului omenesc. De aceea și scopul nostrucreștinesc este: ca să îmbrăcam și trupul, și sufletul în nemurirea lui Hristos. Toate acestea seîntâmplă când devenim mădulare ale trupului lui Hristos, Biserica. Atunci, ne îmbrăcăm înHristos, prin botez, prin Sfânta Împărtășanie, și prin celelalte sfinte taine și sfinte virtuți;îmbrăcăm trup peste trup și suflet peste suflet, cele muritoare în cele nemuritoare. De aceeaSfântul Apostol binevestește: „Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme

ce dorim să nu ne scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce estemuritor să fie înghiţit de viaţă.”460 Când anume „viața a înghițit” cele muritoare? – Atunci cândîn Hristos ne botezăm, când cu Domnul Hristos ne împărtășim. Atunci tot ceea ce este muritor în noi se îmbracă în nemurire: trupul, și sufletul, și conștiința se îmbracă în nemurirea sa. De

454 Aici Sf. Iustin folosește „locuință, apartament”455 Vezi nota de sus456

2 Cor 4, 18457

Свеоружјe (sveorujie) – sub. n. sing.. = Sve (totul) + orujie (armă)458 Ef. 6, 11-18459

Înț. Sol. 2, 234602 Cor. 5, 4




68

fapt noi atunci ne preschimbăm: ne dezbrăcam de tot ceea ce este păcătos, muritor, trecător, șine îmbrăcăm în îmbrăcămintea nemuririi și veșniciei. Când o avem pe noi, niciodată nu vomfi dezbrăcați, cu alte cuvinte, omenescul nostru niciodată nu va fi lipsit de dumnezeiesc, nicicele pământești ale noastre de cele cerești. Pentru că omul fără Dumnezeu, firea omeneascăfără firea dumnezeiască, este goliciune. Într-o astfel de goliciune, suntem neprotejați și expuși

la orice batjocură și rușine: puterile vrăjmașilor ușor ne pot rușina, răni, lega, înrobi șidistruge.

Chemarea noastră este ca „peste pământesc să îmbrăcam cerescul”, de fapt totomenescul nostru, tot umanul să-l îmbrăcam în Hristos, în cele teandrice, dumnezeiești.Aceasta o facem cu ajutorul sfintelor taine și virtuți evanghelice: fiecare dintre ele îmbracăsufletul, conștiința și trupul nostru în ceva dumnezeiesc, nemuritor, ceresc, veșnic. Astfel:dacă smerenia evanghelică, prin efortul personal, se va sălășlui în sufletul omenesc, treptatîmpinge din el mândria - un astfel de păcat care în suflet omoară multe sentimente - șiîmbrăcă sufletul în smeritele sentimente evanghelice, îl va preschimba în veștminte cerești, în

haină cerească. El nu se mai simte nici gol, nici încărcat. Același lucru se petrece când însufletul omenesc se sălășluiesc și celelalte virtuți evanghelice: pocăința, rugăciunea, postul,dragostea, milostenia, și celelalte. Cu ajutorul lor, peste cele pământești îmbrăcam pe celecerești, treptat ne facem nemuritori, ne hristificăm, ne îndumnezeim. Pentru că, ce estecreștinismul? Este trăirea în trupul teandric al lui Hristos – Biserica, învingerea tuturor morților în sine, treptată și completă preschimbare personală în nemurire: și a sufletului, și aconștiinței, și a trupului. Aceasta, totdeauna este o întreită nevoința și luptă: luptă cumoartea461, cu păcatele, cu diavolii. Și totdeauna o biruința întreită: asupra morții, asupra

păcatului, și asupra diavolului. De aceea, nevoința salvatoare a Mântuitorului a constat înaceasta: în biruința asupra păcatului, morții și diavolului. Orice ar face creștinul, el de faptneîncetat se lupta cu acești trei vrăjmași ai săi. Nu există un alt și mai înalt scop decât: săînvingi păcatul, moartea și diavolul. Acesta este scopul creștinismului, pentru că acesta estescopul omenirii, pentru că omul este creat spre neprihănire, spre nemurire, pentru Dumnezeu.Realizarea acestui scop este posibilă numai prin învingerea păcatului, a morții și a diavolului.De Dumnezeu înțelepțitul Apostol accentuează această țintire la singurul și unicul scop alcreștinismului și al omenirii. Deoarece creștinismul prin teandria462 sa, de fapt este singura șiadevărata omenie, adevărata umanitate, dînd oamenilor puteri atotbiruitoare teandrice larealizarea țintei pentru care omenirea a și fost creată. De aceea Sfântul Apostol și

binevestește:

461

În original este folosit pluralul articulat - morțile462Богочовечанство (Bogociovecianstâvo), sub. n. sing. = Bog (Dumnezeu) + ciovecianstâvo (omenire)




69

„ARVUNĂ DUHULUI”

„Iar Cel ce ne-a făcut spre aceasta, este Dumnezeu, Care ne-a dat nouă arvuna Duhului. - τονάρρα/ίοήνα τοϋ Πνεύµατος.”463 Dumnezeu ne-a creat spre neprihănire, spre nemurire, spre viațaveșnică în Dumnezeu. Aceasta ne adeverește și Mântuitorul Însuși, Domnul Hristos, Care a

venit să ne mântuiască de păcat, de moarte și diavol, care ne lipsesc de neprihănire, nemurireși de Dumnezeu. Și ne dă puterile Sale teandrice ca să realizăm aceasta, și așa să ajungem laținta pentru care Dumnezeu ne-a creat. Dovada pentru aceasta este că Dumnezeu ne-a dat„arvuna Duhului”. Cum, unde? – În sfintele taine și sfintele virtuți:464 arvună a neprihănirii, anemuririi, a dumnezeirii, a vieții teandrice, prin care neîncetat se învinge tot ceea ce este

păcătos și muritor, și asigura neprihănire și nemurire. Mântuirea este să ne arate pentru cesuntem creați. Abia în lumina iconomiei teandrice, clar cunoaștem de ce suntem creați.Mântuirea, de fapt nu este decât îndeplinirea scopului creației. Mântuirea, este a doua creare,crearea din nou, restabilirea465 lui Adam cel neprihănit şi nemuritor, Adam cel plăcut, cel dinrai, cel cu chip de Dumnezeu. Abia în lumina nevoinței teandrice a mântuirii lumii, vedem

scopul și noima adevărată a lumii. Creația lumii ne este explicată prin mântuirea ei.

Creați de la Dumnezeu în chipul și asemănarea Lui, încă de atunci am primit „arvunaDuhului”, arvuna Dumnezeirii Treimice. Daca am fi trăit cu această arvună, n-am fi căzut în

păcat, și prin aceasta n-am fi nimicit și disprețuit arvuna. Prin venirea Sa, în lumea noastrăcăzută, Mântuitorul Îl aduce pe Duhul Sfânt, și prin Sfintele Taine și virtuți, ne dă „arvunăDuhului”. Prin Taina Sfântului Botez și a Mirungerii, în cea mai deplină măsură, ne dă„arvuna Duhului în inimile noastre”466 Pentru că, duhul omenesc nu poate trăi, avansa, nu

poate exista dumnezeiește ca nemuritor 467, până când harul Duhului Sfânt nu-l pătrunde, nu-lluminează, nu-l ilumină, nu-l renaște, nu-l sfințește, nu-l îndumnezeiește, nu-l înduhovnicește.Dar, aceasta este doar „Arvună”, care trebuie pornită, pusă în circulație, ca toate să letransformăm în ale noastre. Nu ni se dă îndată, ca Duhul Sfânt să nu ne fie impus, ci întâi„arvuna Duhului”, ca după ce gustând cât de bun este Domnul, singuri, din propria noastrăvoință si dragoste să-L căutăm, și prin nevoințele evanghelice să Îi deschidem sufletul, și princurăție să-L dobândim. Darurile duhovnicești ni se dau după măsura râvnei noastre, ca treptatsă ne obișnuim la ceea ce este de la Duhul Sfânt, ca treptat cu aceasta să ne hrănim, și în ființași viața noastră s-o preschimbăm.

Până omul nu primește „arvuna Duhului”, nu știe de ce este duhul lui în el, de ce îi estedat. De aceea întrebările: La ce duce duhul omenesc? De ce este creat? Prin ce trăiește? Sprece tinde? Cu ce se hrănește? - sunt naturale. Toate acestea omul nu le știe până nu primește

„arvuna Duhului” Sfânt în inima sa. Odată ce a primit-o, toate acestea i se clarifică. Astfel

463 2 Cor. 5, 5464 Fericitul Teofilact binevestește: Prin Botez dându-ne Duhul Sfânt, Dumnezeu ne-a dat arvuna nemuririi. Prinaceasta ne-a sfințit și sufletul și trupul, și pe ambii i-a făcut dumnezeiești - Οσιότερα, eliberându-ne de păcat,de unde este moartea. Și pentru că ne-a dat Duhul Sfânt, evident ne-a eliberat de păcat. Eliberându-ne depăcat, a distrus stricăciunea - τήν φΟοράνm, pentru că din păcat este stricăciunea, moartea. Astfel, Duhul Sfânteste arvună nemuririi viitoare – Cu alte cuvinte: Cel care acum, parțial ne-a dat Duhul Sfânt, fără îndoiala ni-l vada întreg – τόολον. Ne va da Întreg Duhul Sfânt, făcând nemuritoare și sufletul și trupul nostru. (Ioan, 2 Sol. Cap5, vers 5; P. gr. t. 124, col. 849 A.B.)465 Apocatastasis: F.A. 3, 18-21 (Restaurare)466

2 Cor. 1, 22467Бесмртује (bezsmârtuie) v. - bez (fără) + smârt (moarte)




70

duhul nu mai este „chin duhului”, nici lumea, pentru că toate primesc iluminarea sa divină șinoima sa în Duhul Sfânt. Când Duhul Sfânt se răspândește în duhul nostru, El prin naturanoastră răspândește toate cele sfinte și nemuritoare, și împinge toate cele păcătoase șimuritoare. De fapt, prin El ne îmbrăcăm în nemurire, pentru că numai prin El învingem în sinetot ceea ce este muritor și iubitor de păcat. Duhul Sfânt care este în noi, este zălogul mântuirii

noastre, al sfințirii noastre, al îndumnezeirii noastre, și prin acesta, zălogul și garantul„moștenirii” Împărăției lui Dumnezeu celei veșnice, al fericirii și al vieții.468 Fără DuhulSfânt, duhul omenesc se usucă, se micșorează, se pipernicește, se ofilește, și nu este capabil

pentru nimic măreț, înălțător, nemuritor, veșnic, dumnezeiesc. El cu totul e molipsit, și seîngroapă în lumea aceasta, în cele vremelnice și trecătoare; și prin toate acestea în continuudecade și dispare, dar niciodată nu moare, pentru că este creat nemuritor. Să fii fără DuhulSfânt, aceasta este moarte pentru duhul omenesc. Aceasta este moartea duhovnicească. FărăDuhul Sfânt, viața duhului omenesc este moarte continuă, fără putere să moară, o sinuciderecontinuă, fără puterea să săvârșească această faptă pînă la capăt. Sinuciderea adevărata estecând din sine Îl izgonește pe Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu, când rămâne numai la firea

sa, dezbrăcat omenește, rupt din tot dumnezeiescul, închis în sine, satanic, singur și singuratic.Acesta este solipsismul satanic, în care omul se autodefinește singurul idol al său. În aceasta șiconstă iadul, și chinurile veșnice ale duhului omenesc.

Fără îndoială, creștinii sunt creștini pentru că simt și știu acest adevăr teandric: DuhulSfânt, Duhul lui Dumnezeu este și creator, și părinte, și viață, și nemurire, și rai, și fericireaduhului nostru, duhului omenesc. Și trăiesc prin acest adevăr. De acea nu se tem de sufletulomenesc, nici de întrebările lui, nici de cerințele lui, nici de amenințările lui. Știu, și așa

procedează, cufundă duhul omenesc în Duhul Sfânt, îl înseminează și cu El, îl cresc, îldesăvârșesc, îl sfințesc, îl fac nemărginit, îl îndumnezeiesc. De aceea merg dintr-o bucurieîntr-alta. Toata viața lor devine și este „bucuria în Duhul Sfânt”,469 bucurie că suntem ai luiHristos, că suntem ai lui Dumnezeu, că suntem nemuritori, că suntem chemați în împărăția luiDumnezeu, că suntem moștenitorii lui Dumnezeu, că suntem împreună moștenitori ai luiHristos, că suntem copiii lui Dumnezeu; bucuria că minunatul de oameni Iubitor Iisus Hristoseste Domnul și Dumnezeul nostru, Mântuitorul și Judecătorul; bucuria, bucuria, bucuria că Îlavem pe El în noi, în jurul nostru și deasupra noastră, pretutindeni, pretutindeni, pretutindeniEl – Carele pretutindenea este și toate le plinește… Sfântul Apostol Pavel le are pe toateacestea în vedere când binevestește: „Îndrăznind470 deci totdeauna şi ştiind că, petrecând întrup, suntem departe de Domnul.”471 Orice rele n-ar cuprinde, n-ar ataca, noi „totdeauna avem

bunăvoința”472, pentru că știm că Dumnezeu nevăzut este cu noi. Dar și știm aceasta: pânăsuntem în trup, totuși suntem departe de El care șade de-a dreapta Dumnezeului Tatăl în

ceruri. Dar bucuria noastră stă în aceasta: că avem „arvuna Duhului”, care în duhul nostruîntotdeauna creează stări ce tind spre Hristos473. Și Duhul Sfânt ne îndrumă prin toatesuferințele și nevoile spre îndeplinirea scopului pentru care suntem creați; ne îndruma până neaduce la ținta tuturor țintelor, la ultima noastră dorință – dulcele Domn Iisus. După toatenopțile și întunecatele miezuri de noapte, după toate prăpăstiile care stau între noi, cît suntem

468 Ef. 1, 14469

Rom. 11, 17470

În traducerea sârbă a Bibliei, „îndrăznind” este tradus prin „avem bunăvoința”471 2 Cor. 5, 6472

Vezi nota sus473Христочежњива (hristocejniva) adj. f. sing. – Hristos + cejnia (dorința)




71

în trup, prin Domnul Iisus care este deasupra cerurilor, știm că suntem departe de Dumnezeu,dar „totdeauna avem bunăvoință” pentru că știm și din toata inima simțim că după toateacestea - totuși se află El - ținta finală a tuturor aspirațiilor noastre.474 Da, cît suntem în trup,știm că facem o călătorie cu Domnul care ne așteaptă după toate marginile lumilor șiuniversurilor vizibile, să ne introducă în lumile și universurile sale nevăzute, care cine știe, cât

de minunate, grandioase și nenumărate sunt!

TAINA BISERICII

În ce constă taina Bisericii lui Hristos, și a membrilor săi, slujitorilor adevărați ai luiDumnezeu? – „În Duhul Sfânt”.475 Iată taina completă a slujitorilor lui Dumnezeu: ei Îislujesc lui Dumnezeu „în Duhul Sfânt”. Aceasta este evident la primii și cei mai desăvârșițislujitori ai lui Dumnezeu: sfinții Apostoli. Pentru că abia atunci când Duhul Sfânt, pe careDomnul Hristos L-a trimis de la Tatăl, a coborât peste ei și a rămas în ei, au devenit, șitotdeauna au rămas „slujitorii lui Dumnezeu”. Precum ei, așa și sfinții Prooroci înaintea lor, și

toți sfinții Mucenicii, Mărturisitori și Drepți după ei. Pentru că slujirea lui Dumnezeu, esteslujire „în Duhul Sfânt” și prin Duhul Sfânt. Fără îndoială, purtători de duh, în general, sunttoți Sfinții, și într-o măsura mai mare sau mai mică, purtători de duh sunt și toți creștinii: eigrăiesc prin Duhul Sfânt;476 se nasc creștini prin Duhul Sfânt;477 se roagă lui Dumnezeu prinDuhul Sfânt;478 ei rămân în Duhul Sfânt și Duhul Sfânt rămâne întru ei;479 prin Duhul Sfânt secălăuzesc la tot adevărul;480 devin slujitorii lui Dumnezeu prin revărsarea Duhului Sfânt pesteei;481 ei lucrează prin Duhul Sfânt;482 ei umblă după Duhul Sfânt;483 ei „cugetă cele aleDuhului prin Duhul Sfânt”484; ei sunt „în Duhul” și „Duhul lui Dumnezeu locuiește” în ei; 485 ei au „pârga Duhului”486 ei fac minuni prin Duhul Sfânt;487 ei iubesc prin Duhul Sfânt;488 eimărturisesc credința lor prin Duhul Sfânt;489 prin Duhul Sfânt li se descoperă tainele luiDumnezeu;490 prin Duhul Sfânt Îl cunosc pe Dumnezeu și darurile Sale;491 ei sunt templul luiDumnezeu în care locuiește Duhul lui Dumnezeu;492 toate darurile duhovnicești le primesc dela Duhul Sfânt;493 prin Duhul Sfânt ei se preschimba în chipul lui Dumnezeu;494 prin credință

4742 Cor. 5, 6

475 1 Cor. 6, 4-10476 Mt. 10, 20; Luca 12, 12477 Ioan 3, 5478

Ioan 4,24; Rom. 8, 26; Ef. 6, 18479 Ioan 14, 17; 1 Ioan 3, 24; 4, 13480 Ioan 16, 13481

F. A. 2, 4. 17. 18; 10, 44-45482F.A: 8, 29. 39; 10, 19; 11, 12; 16, 7; 20, 22. 23; 21, 4

483 Rom. 8, 4484 Rom. 8, 5485 Rom. 8, 9486

Rom. 8, 23487 Rom. 15, 19488 Rom 5, 5;489 1 Cor. 2, 4490

1 Cor. 2, 10; Ef. 3, 5491

1 Cor. 2, 12.492 1 Cor. 3, 16; 6, 19.493

1 Cor. 12, 4. 7 – 11. 13.4942 Cor. 3, 8.




72

Îl primesc pe Duhul Sfânt;495 se pecetluiesc prin Duhul Sfânt;496 se plinesc de Duhul Sfânt;497 mântuirea lor o clădesc pe Duhul Sfânt;498 se îndreptează și se sfințesc cu Duhul Sfânt;499 îșicurăță sufletele lor prin Duhul Sfânt;500 Îl au pe Duhul Sfânt ca măsură a adevărului si aminciunii.501 Cu alte cuvinte: în trupul teandric al Bisericii lui Hristos, toată plinătatea viețiiteandrice se petrece în Duhul Sfânt, prin Duhul Sfânt, prin sfintele taine și virtuți.

Întotdeauna, după norma adevărului de Dumnezeu descoperit: de la Dumnezeu Tatăl, prinDumnezeu Fiul, în Dumnezeu Duhul Sfânt.

Icoana Sf. Nicolae Velimirovici și a Sf. Iustin Popovici,

mari iluminatori ai poporului sârb, amăndoi din eparhia Valievo

495 Gal. 3, 14.496 Ef. 1, 13.497

Ef. 5, 18.498

2 Tes. 2, 13.499 1 Cor. 6, 11.500

1 Pet. 1, 22.5011 Ioan 4, 2.




73

ÎN LOC DE CONCLUZIE

Mai ales după căderea în păcat, omul a pierdut legătura directă, nemijlocită cu izvorulvieții sale. Păcatul, moartea și diavolul l-au depărtat de Dumnezeu și de starea în care a fost

creat. A devenit străin, și Creatorului său, și naturii din jurul său, și sieși. Omul a pierdutMintea omenească și toata firea lui a decăzut din starea lor primordială, din curățenia șicunoașterea de Dumnezeu. Omul totuși, în oarecare măsură, a rămas înzestrat cu potențialeintelectuale, gnostice și duhovnicești, prin care a încercat să se întoarcă la Dumnezeu.

După izgonirea sa din rai, omul rătăcea prin valea plângerii și a morții, flămând dupănemurire și neprihănire, în neîncetata căutare a adevărului veșnic, propriu înțelepciunii luiDumnezeu. Tradițiile și filosofiile popoarelor păgâne din lumea antică stau drept dovadă căaspirațiile omului tindeau la întoarcerea vieții fericite. Pe de altă parte, omul singur incapabils-a dovedit să ajungă acolo. Ajutorul dumnezeiesc a venit prin poporul evreu. Prin istoria șitradiția poporului ales, Dumnezeu a acordat omenirii sprijinul absolut necesar pentrurestaurarea stării primordiale, Filosofia vieții adevărate. Filosofia Duhului Sfânt.

Numai prin ea, zice părintele Iustin, omul se poate întoarce din neființa la ființa: „toataînțelepciunea vieții este învingerea neființei în sine și în jur, și cufundarea absolută înAtotființă. O astfel de filosofie ne învață Duhul Sfânt, pentru că ea este înțelepciune și știință,înțelepciune și dătătoare de har despre natura ființei. Miezul acestei înțelepciuni estecunoștința dumnezeiescului și omenescului, nevăzutului și văzutului. Filosofia Duhului Sfânt,în același timp este putere morală, ziditoare, care prin efortul desăvârșirii ascetico-hariceînmulțește în om înțelepciunea divină despre Dumnezeu, lume și om.” 502

Filosofia Duhului Sfânt este singura știință care poate, pe omul muritor și îndrăgostit desine, să-l învețe cum se învinge moartea și se obține nemurirea. Ea este singura artă care poate, prin complexitatea și diversitatea ființei umane, să modeleze persoana asemănătoare cuchipul lui Dumnezeu, cu chipul lui Hristos. De aceea, folosind cuvintele părintelui, FilosofiaOrtodoxă este arta artelor și știința științelor.

„Filosofia Duhului Sfânt constă în adevărurile veșnice despre Dumnezeu, lume și om,noţiuni care în vocabularul evanghelic-bisericesc se numesc dogme. De aceea Dogmatica estefilosofia și știința despre adevărurile veșnice ale lui Dumnezeu, descoperite oamenilor ca ei săle întrupeze în viața lor, și astfel să ajungă la înțelesurile veșnice pentru existența lor, acălătoriei lor nevoitoare din neființă în Atotființă. Dar paralizia simțului nemuririi și aveșniciei, precum și întunecarea conștiinței omului contemporan despre veșnicie și dumnezeu-omenirea tuturor celor omenești, este mult prea evidentă. Adormit și înrobit în relativismmetafizic și etic, omul contemporan de obicei eșuează în nihilismul complex. Și dacă cinevas-ar trezi din coșmarul relativist și ar zări realitatea magică a celor veșnice și nemuritoare, însine, întotdeauna şi-ar găsi puterea avântului, a elanului pentru zborul spre adevărulveșnic.”503

502

Prefața Dogmaticii vol. I503idem




74

BIBLIOGRAFIE

1. Сабрана дела Светог Јустина Новог, Догматика Православне Цркве – Православна Философија истине, књига 17, 18, 19, Задужбина „Свети Јован

Златоуст“, Београд – Ваљево, 2003-42. Преподобни Јустин Ћелијски, Догматика Православне Цркве, интернет издање

29 август 2008, © Svetosavlje.orghttp://www.svetosavlje.org/biblioteka/AvaJustin/DogmatikaPravoslavneCrkve/DogmatikaPravoslavneCrkve.htm

3. Biblia – Sfînta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BisericiiOrtodoxe Române, reproducția textului editat de BOR în 1982, United Bible Societies

4. Arhimandritul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-om, Abisurile și culmile

filosofiei¸Studiu întroductiv și traducere: Pr. prof. Ioan Ică și diac. Ioan I. Ică jr.,Deisis, Sibiu 1997

5. Sfîntul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul, traducere din limba sîrbăde Adrian Tănăsescu, Mănăstirea Sfinții Arhangheli – Petru Vodă, 2002

6. Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, editiadouă¸Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,București 1996

7. Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ediția două,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997

8. Idem, ediție electronică, © Apologeticum 2006 http://apologeticum.net

9. Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, ediția două,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997




75

CUPRINS

Introducere – Viața Sfântului Iustin Popovici ............................................................................ 2

Opera .......................................................................................................................................... 3Teologia dogmatică a Sf. Iustin Popovici .................................................................................. 5

Esența lui Dumnezeu și Relația lui Dumnezeu și creația ....................................................... 7

Dumnezeu Mântuitorul ........................................................................................................... 7

Eclesiologia ............................................................................................................................ 8

Comparația dogmatică .......................................................................................................... 10

Vocabularul specific Sfântului Iustin Popovici .................................................................... 12

Охристовљење, Preschimbare în Hristos, Hristificare; ................................................... 16

Ухристовљење, Încorporare În Hristos, Înhristizare ....................................................... 16

Sfîntul Duh, cheie hermеneutică în scrierile Sf. Iustin............................................................. 18

Dogmatica Bisericii Ortodoxe Vol. III ..................................................................................... 23

Biserica – Cincizecime continuă .......................................................................................... 23

Pneumatologia – Învățătura Bisericii despre Sfântul Duh ................................................ 23

Totul se întâmplă prin Sfântul Duh ................................................................................... 23

Cunoașterea lui Hristos – prin Duhul Sfânt ...................................................................... 24

Biserica – Cincizecime continuă ....................................................................................... 25

Sărbătoare finala ............................................................................................................... 26

Harul ................................................................................................................................. 27

Virtuţile teandrice ............................................................................................................. 28

Rănduiala Dumnezeu-omului ........................................................................................... 30

Botezul Bisericii ................................................................................................................ 30

Experiența dogmelor ......................................................................................................... 30

Legea Duhului ................................................................................................................... 31

Mântuire prin Duhul Sfânt ................................................................................................ 32

Hristificare prin Duhul Sfânt............................................................................................. 33




Înfierea prin Duhul Sfânt .................................................................................................. 33

Biserica - Împărăția lui Dumnezeu ................................................................................... 34

Purtători de duh – martori ................................................................................................. 34

Filosofia creștină ............................................................................................................... 36

Gnoseologia creștina ......................................................................................................... 39

Metoda teandrică a cunoașterii ......................................................................................... 41

Hristificare – prin Duhul Sfânt.......................................................................................... 52

Asemănarea cu chipul lui Dumnezeu................................................................................ 55

„Singurul de folos” ........................................................................................................... 57

Asemănarea libertăţii cu chipul lui Dumnezeu ................................................................. 62

„Arvună Duhului” ............................................................................................................. 69

Taina Bisericii ................................................................................................................... 71

În loc de concluzie .................................................................................................................... 73

Bibliografie ............................................................................................................................... 73

lucrare de licenta - zarko markovski

Documents