PROIECT DE ABSOLVIRE

ACCIDENTE ALE APARATULUI LOCOMOTOR

COORDONATOR: ABSOLVENT:PROF.

ACCIDENTE ALE APARATULUI LOCOMOTOR

1

CUPRINS :

1. Argument ……………………………………………....3pag2. Capitolul I………………………………….…………....4pag

Anatomia aparatului locomotor …… ………….…….....4pagOase..............................................…………….……........4pagMuschi.......................................................... ....................5pagArticulatii...........................................................................5pag

3. Capitolul III........................................................................7pagSemiologia aparatului locomotor...................................... 7pag

4. Capitolul IV....................................................................... 8pagEntorse................................................................................8pagFracturii...............................................................................9pagLuxatii.................................................................................12pag

5. Capitolul V.........................................................................15pagConcluzii si aprecieri personale.........................................22pag Bibliografie........................................................................23pag

2

ARGUMENT

Aparatul specializat care efectuează miscările corpului umaneste denumit aparat locomotor”, iar funcţia complexă a acestui aparat se numeste de “locomoţie”.Organismul în miscare trebuie privit ca un tot unitar, ca un întreg, nu ca o manifestare izolată a unor mecanisme ale unor aparate si sisteme care ar acţiona complet independent .La baza miscărilor stau factori morfofuncţionali rezultaţi din miscarea însăsi si care nu sunt altceva decat organele aparatului locomotor (oase,articulaţii, muschi) si organele sistemului nervos (receptori, nervi senzitivi, măduva spinării, encefal, nervi motori, plăci motorii, sisteme gama).

Organismul în miscare trebuie privit ca un tot unitar, ca un întreg, miscarea fiind rezultatul intrării în acţiune a tuturor factorilor morfofuncţionali amintiţi. Intrarea în acţiune a acestor factori si mecanismul lor sunt stereotipe si pot fi considerate ca niste principii .Din istoricul anatomiei se desprind câteva nume celebre, cum ar fi grecul Galien (131-201) sau Andre Vesal (1524-1564), cel mai mare anatomist al secolului XVI-lea, care a trăit la Bruxelles, fiind unul dintre primii care s-au ocupat de sistematizarea tehnicii disecţiei corpului omenesc.Anatomia omului, ca si celelalte ramuri ale stiinţelor naturii, a cunoscut în secolele următoare după înfrângerea prejudecăţilor religioase, un remarcabil progres si a ajuns să stea la baza studiului a numeroase activităţi stiinţifice si artistice. Scoala românească de anatomie a adus o importantă contribuţie la dezvoltarea acestei ramuri a biologiei. Numele lui Fr.Rainer, Gr. T.Popa,V. Papilian, Z. Iagnov, E. Repciuc, D. Riga, T. Rusu si al multor altora vor rămâne strâns legate de evoluţia anatomiei, în general, si a anatomiei funcţionale, în special.Definiţia lui Fr. Rainer - “Anatomia este stiinţa formei vii”-concretizează concepţia scolii românesti de anatomie.Entorsa, fractura şi luxaţia sunt afecţiunile cele mai frecvente şi cunoscute ale aparatului locomotor . Scopul lucrării este de a îmbogăţi cunoştinţele autorului privind subiectul dat, de a creşte capacitatea de selectare şi de urmărire a cazurilor ce prezintă entorse, fracturi, luxaţii În prima parte a lucrării este prezentată descrierea teoretică a temei, iar în cea de-a doua parte este prezentată partea practică pentru teme aleasă.

3

Primul ajutor reprezintă un complex de măsuri de urgenţă şi se aplică în cazul accidentelor înainte de intervenţia cadrelor medicale. Pentru obţinerea rezultatelor dorite în acordarea primului ajutor, salvatorul trebuie:

1. să cunoască toate regulile de acordare a primului ajutor;2. să-şi păstreze calmul, să fie eficace şi rapid în luarea deciziilor şi măsurilor de acordare

a primului ajutor.

CAPITOLUL II ANATOMIA APARATULUI LOCOMOTOR

Aparatul locomotor, aparat specializat care îndeplinește funcţia locomotorie a organismului, este alcătuit dintr-un complex de organe cu structuri si funcţii diferite. La cele 206 segmente osoase, peste 430 mușchi striaţi si peste 310 articulaţii trebuie adăugate reţeaua nervoasă (cu căile aferente si eferente) si reţeaua vasculară care irigă toate aceste organe.

2.1 OASE

Majoritatea oaselor corpului omenesc au forme si dimensiuni diferite,ceea ce demonstrează relaţia dintre aspectul lor exterior si funcţiile care le revin. Din punct de vedere al aspectului exterior, oasele se împart în trei tipuri :oase lungioase scurteoase plate

Oasele lungi sunt formate dintr-un tub de substanţă osoasă compactă,având în centru un canal medular si la cele două extremităţi, mai mari ca volum, câte un bloc de substanţă spongioasă, înconjurată de un strat de substanţă compactă.Ele acţionează ca pârghii si prin intermediul lor se vor realiza mișcări rapide si de mare amplitudine, motiv pentru care alcătuiesc scheletul membrelor.

Oasele scurte sunt blocuri de substanţă spongioasă acoperite de un strat de substanţă compactă. Rolul lor este de a suporta elastic greutatea corpului (oasele tarsiene), de a contribui la menţinerea echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale (vertebrele), sau de a permite executarea mișcărilor complexe si delicate ale mâinii (oasele carpiene). Oasele plate sunt late si subţiri si participă la alcătuirea unor cavităţi care protejază organele importante (cutia craniană) sau la realizarea unor suporturi stabile (oasele bazinului), sau oferă muschilor suprafeţe întinse si mobile de inserţie (omoplatul).Indiferent de tipul lor, suprafaţa oaselor nu este perfect netedă decât în anumite porţiuni. În rest, prezintă numeroase neregularităţi, linii, suprafeţe rugoase, apofize, tuberozităţi, spine

4

etc., care servesc drept zone pentru inserţiile musculare. Forma si dimensiunile acestora sunt dependente de forţele cu care trag grupele musculare si direcţia acestor forţe.Osul-organ are rol atât în susţinerea corpului, cât si în locomoţie.Statica si locomoţia, sub toate formele lor, determină si în os, prin greutatea corpului si prin jocul forţelor musculare (tonusul si contracţia), o stare de tensiune (de eforturi unitare), tranformând osul într-o mecanostructură de tipul “construcţiilor minime absolute”.Organizarea osului, în care intră o cantitate minimă de material, s-a dovedit construcţia cea mai economică si în acelasi timp cea mai adaptată ca rezistenţă si ca elasticitate.Pentru a se obţine sfărâmarea unui os normal trebuie să se apese asupra lui cu o forţă foarte mare. Clasicele calcule ale lui Boigey arată căpentru sfărâmarea unei vertebre lombare sunt necesare 1000 kg, pentru un femur 2000 kg si pentru o tibie 4100 kg.

2.2 MUSCHI

Corpul omenesc dispune de un număr de peste 430 muschi striaţi care reprezintă în totalitatea lor 40-45% din greutatea întregului corp. Un muschi striat este alcătuit din mai multe elemente:corpul muscular,tendonul, joncţiunea tendinomusculară, inserţia muschiului, tecile sinoviale,bursele seroase anexate, vasele si nervii muschiului. Marea majoritate a muschilor au forme si dimensiuni diferite, ceea ce reprezintă, de la început un indiciu al relaţiilor dintre formele organelor contracţiiile si funcţiile lor diverse. În ansamblu, toţi muschii se pot grupadupă forma lor în:1.muschi scurţi 2. muschi lungi 3.muschi laţi 4.muschi inelari Muschii scurţi realizează împreună ansambluri musculare. Prototipul muschilor scurţi este reprezentat de muschii sanţurilor vertebrale, care contribuie la menţinerea coloanei în extensie. Datorită numărului si independenţei elementelor, ei menţin coloana, asigurandu-i în acelasi timp supleţe prin jocul contracţiilor lor. Muschii lungi sunt, după forma lor de trei tipuri: muschi fuziformi,muschi cilindrici si muschi mixt. Muschii lungi fuziformi, de forma unor fuse, au ca prototip muschii gâtului si ai membrelor. Produc miscări de forţă relativ mare si deamplitudine mare . Muschii lungi cilindrici au aproximativ aceeasi lăţime pe toatăîntinderea lor si se întâlnesc tot la membre. Produc miscări de amplitudine mare, dar de forţă mică si contribuie mai mult la menţinerea direcţiei de miscare. Muschii laţi sunt, după grosimea lor, de două tipuri:

- muschi laţi si subţiri- muschi laţi si de dimensiuni mai mari.

Muschii laţi si subţiri alcătuiesc centurile care închid marile cavităţiale corpului. Prototipul lor este reprezentat de muschii abdominali, care susţin greutatea viscerelor. Sunt dispusi în planuri suprapuse si fasciculele lor sunt orientate în sensuri diferite . Muschii laţi si de grosimi mai mari au ca prototip muschii care acoperă cavitatea toracică si mobilizează membrele superioare. Sunt, în general, de formă triunghiulară, baza inserându-se larg pe coloana vertebrală torace si bazin, iar vârful, reprezentat de un tendon puternic, se inseră pe un punct al membrului superior .

5

Muschii inelari au forma circulară si permit prin contracţia lor,deschiderea sau închiderea anumitor orificii. Exemplu: orbicularul ochilor,orbicularul buzelor etc. Tot un muschi inelar, dar cu totul deosebit ca dimensiune si importanţă, poate fi considerat si muschiul diafragm, care alcătuiește plafonul cavităţii abdominale si planșeul cavităţii toracice . 2.3 ARTICULAŢII

Către extremităţile lor segmentele osoase sunt legate între ele prinpărţi moi,participând astfel la formarea articulaţiilor. Articulaţiile în funcţie de gradul lor de mobilitate se clasifică în:1. prima grupă o formează sinartrozele (articulaţiile fixe), în care miscările sunt minime sau inexistente. Aceste articulaţii sunt lipsite de o cavitate articulară, iar funcţia lor de mobilitate diminuă până la dispariţie,nemai rămânând decât niste zone interosoase, cu un ţesutintermediar, care poate fi transformat chiar în ţesut osos, ceea ce face ca delimitarea dintre oase să dispară. În funcţie de stadiul de evoluţie al mezenchimului care se interpune între oase, deosebim:· sinfibrozele (extremităţile oaselor sunt unite prin ţesut fibros)· sincondrozele (legătura se face prin ţesut cartilaginos)· simfizele (ţesut interpus este fibrocartilaginos)· sinostozelor (mezenchimul se osifică)2. a doua grupă de articulaţii o formează articulaţiile semimobile, cu miscări ceva mai ample, denumite amfiartroze (hemiartrozele,schizartrozele) în care zona intermediară prezintă o fantă incompletă, aparută sub influenţa unor miscări de amplitudine redusă.3. a treia grupa, cea a adevăratelor articulaţii, este reprezentată de diatroze (articulaţiile mobile), caracterizate prin prezenţa unei cavităţi articulare, care apare între extremităţile oaselor.Astfel, într-o primă categorie ar intra articulaţiile cu un singur grad de libertate:a) articulaţiile plane (artrodiile) au suprafeţelele articulare congruente; miscarea lor este numai de alunecare, cum se întâmplă între apofizele articulare cervicale sau între oasele carpiene.b) articulaţiile cilindroide sunt asemănătoare balamalelor. Un capătarticular are forma unui cilindru plin sau a unui mosor (trohlee), iar celălalt este scobit si configurat corespunzător. Se deosebesc două variante: articulatia trohleană, ca o balama, cum este articulaţia cotului si articulaţia trohoidă, sub formă de pivot, în jurul căreia se face miscarea, cum este articulaţia radiocubitală superioară.A doua categorie o formează articulaţiile cu două grade de libertate:a) articulaţia elipsoidală are una din extremităţile osoase în formă de condil, cu secţiunea anteroposterioară elipsoidală (genunchi) sau un condil si o cavitate scobită corespunzătoare (articulaţia radiocarpiană).b) articulaţia selară (în formă de sa) cu o suprafaţă convexă si alta concavă în sens invers, ca cea trapezometacarpiană a policelui.A treia categorie este reprezentată de articulaţiile cu cea mai mare libertate de miscare, adică articulaţiile cu trei grade de libertate:Articulaţiile sferoidale (enartrozele) sunt alcătuite dintr-un cap articular aproape globulos, mai mic sau sau mai mare decât o jumătate de sferă, si dintr-o cavitate mai întinsă sau mai scobită.

6

CAPITOLUL III SEMIOLOGIA APARATULUI LOCOMOTOR

Sistemul locomotor are trei componente majore:- oase- articulaţii- muschi cu nervii lor.Cea mai bună examinare trebuie să aibă în vedere regiunile anatomice, iar examinarea propriu-zisă să fie făcută într-o anumită ordine, potrivit legilor mecanicii articulare si musculare.Scheletul îndeplineste în organism mai multe funcţii:- dă formă si suport corpului- reprezintă depozitul de calciu usor mobilizabil (97%)- unele elemente ale scheletului protejează corpul faţă de forţe externe siinterne.Oasele oferă suprafeţe de inspecţie pentru muschi si reprezintă pârghii de miscare.Agentul dinamic al locomoţiei este reprezentat de muschiul scheletic.3.1 SimptomeleSimptomele majore ale suferinţei sistemului locomotor sunt:· durerea· impotenţa funcţionalăBolnavul cu o afecţiune a aparatului locomotor poate să acuze unul sau mai multe simptome ca : durerea, impotenţa funcţională, atitudinea vicioasă si diformitatea, tulburările de sensibilitate.Durerea este simptomul subiectiv cel mai frecvent, care îmbracăaspectele cele mai felurite ca loc de apariţie, intensitate caractere si evoluţie.Mecanismul fiziopatologic al durerii în afecţiunile aparatului locomotor este complex si în mare parte necunoscut. Mai frecvent întâlnim asa-numitele dureri somatice, condiţionate de excitaţia extero- si proprioceptorilor, iar durerile asa-numite viscerale, care se referă la segmentul interoceptiv, se întâlnesc mult mai rar.Durerea pe care o acuză bolnavul are următoarele caracteristici: înţepătoare, usturătoare, arzătoare, lancinantă, sfîsietoare sau pulsatilă. Ea poate fi continuă sau intermitentă, progresivă sau alternantă ca evoluţie, bine localizată sau difuză, vie sau surdă, superficială sau

7

profundă.Aceiasi agenţi provocatori ( ciupirea, înţeparea, căldura, curentulelectric etc.) aplicaţi pe o zonă limitată si pentru scurt timp provoacă dureri“înţepătoare”, dar aplicaţi pe o zonă mai largă si pentru o perioadă de timp mai lungă dau dureri ”arzătoare”. Durerile“pulsatile” rezultă din coliziunea undei pulsatile cu organele sensibile la durere. Proiecţia senzaţiei dureroase si localizarea durerii la tegument se pot realiza cu unele mici erori, deoarece claritatea si întinderea proiecţiei pot să varieze. Durerea profundă este adesea descrisă ca fiind difuză si vag localizată. În cazurile care impulsurile iniţiale care merg de-a lungul căii pentru durere, în orice punct de la nerv la cortex, dau nastere unei senzaţii proiectate în regiunea periferică, inervată de organele terminale ale acestei căi, apare o durere patologică proiectată. În cazurile în care durerea este proiectată într-o zonă îndepăratată faţă de punctul de excitare al organului terminal si în general superficial faţă de acest punct, apare o durere referită. Durerea profundă cu origine în organele aparatului locomotor poate fi înăbusită, chinuitoare sau sfredelitoare, iar localizarea ei este greu de realizat, deoarece tinde să iradieze. Ea este deosebit de neplăcută si chiar provoacă greaţă.Caracterul durerilor pe care le acuză bolnavul ne poate sugera de la început diagnosticul. Astfel, dacă bolnavul acuză o durere lombară mai veche, care la un moment dat, în urma unui efort de ridicare, iradiază întrunuldin membrele inferioare, ne vom gândi la posibilitatea unei hernii de disc. Dacă durerea este fugace si cuprinde alternativ diferite articulaţii, ne vom gândi la un reumatism poliarticular. Dacă apare, când la un genunchi, când la celălalt si se însoţeste de hidartroză, bolnavul prezintă o hidrartroză intermitentă.Adesea nu trebuie uitat faptul că durerea, fiind iradiată, poate să îndrepte atenţia examinatorului asupra unei alte regiuni decât cea bolnavă.Exemple tipice le constituie în centură, la bolnavii cu afecţiuni ale coloanei vertebrale.Impotenţa funcţională reprezintă un al doilea sindrom subiectiv important. Poate să fie parţială sau totală si poate să intereseze un segment de membru în totalitate sau mai multe membre. Cauzele impotenţei functionale sunt multiple: întreruperea continuităţii osoase sau a formaţiilor musculotendinoase care execută miscarea, blocajele, redorile sau anchilozele articulare, reacţia antalgică în urma unui traumatism sau a unei afecţiuni dureroase, leziunile nervilor rahidieni sau leziunile sistemului nervos central etc. O formă deosebită a impotenţei funcţionale este aceea care poate să apară în cadrul crizelor pitiatice. După cum se stie, în isterie nu există leziuni organice, punctul de plecare fiind o idee fixă, obsedantă, care provoacă inhibiţia parţială a centrilor de elaborare psihică constientă si dezlănţuirea de acte inconstiente.Din punct de vedere al evoluţiei, impotenţa funcţională poate fi trecătoare sau definitivă, regresivă staţionară sau progresivă. În urma unui traumatism osteoarticular fără leziuni nervoase, ea este de obicei trecătoare, dar atunci când sunt interesaţi si nervii, poate fi definită. În forma paralizantă a poliomielitei, impotenţa funcţională este progresivă în faza acută, regresivă în faza de regresiune a paraliziilor si staţionară în faza deschelet; în miopatii, paraplegie ERB etc. este progresivă. Atitudinile vicioase si diformităţile pot să determine pe bolnav să se prezinte la medic, chiar dacă nu sunt însoţite de durere sau de impotenţă funcţională. Ele pot să îmbrace cele mai diverse forme legate de regiunea interesată si de boala care le determină . Tulburările de sensibilitate. Bolnavul poate să acuze uneori existenţa unor tulburări subiective ale sensibilităţii, sub forma unor diverse senzaţii pe piele, în muschi, mucoase, în trunchiurile nervoase etc. (disestezii, senzaţii anormale, amorţeli, furnicături, înţepături etc.). Aceste tulburări, frecvente în polinevrite, scleroza în plăci, tabes etc. pot să apară si în cervicartroze, hernii de disc sau alte afecţiuni ale aparatului locomotor.

CAPITOLUL IV

8

ENTORSE

Entorsa este o afectiune traumatica a articulatiei provocata de executarea brusca si violenta a unor miscari care depasesc amplitudinea fiziologica a acesteia. Asfel, ia nastere o intindere aligamentelor si a capsulei articulare, care poate merge pana la ruperea acestora. Cele doua suprafet earticulare ale oaselor executa intre ele miscari care depasesc limitele normalului, dar suprafetelesuprafetele articulare nu se departeaza complet una fata de cealalta. La sfarsitul accidentului suprafetele articulare revin si raman in contact direct.SimptomatologieSimtomele entorsei sunt:Durerea : extrem de vie. Se descopera locuri mai intens dureroase, care corespund locurilor de insertie a ligamentelor care au fost fortate sau smulse.Durerea dispare in cateva zile, insa uneori, mai ales la varstnici, poate dura o perioada mai indelungataImpotenta functionala Este determinata de durerea vie provocata de orice miscare in articulatia respectiva si nu din cauza unei deplasari fata de normal ca la luxatii sau fracturi.Echimoza Apare atunci cand s-au produs smulgeri de ligamente si ruperi de vase, smulgeri de fragmente osoase. Prezenta sangelui sub piele (sufuziunea sanguina), relevata prin culoare vanata a tegumentelor, obliga la o radiografie de control, mai ales ca sub aspectul de entorsa simpla se poate ascunde o fractura care, necesita un tratament deosebitfata de cel al entorsei.Edemul local Este determinat de transsudatele de lichide in regiuni periarticulare.Hemartroza(prezenta sangelui in cavitatea articulara). Poate fi evidentiata clinic si numai in articulatia genunchiului. Se mai numeste soc rotulian si se manifesta astfel: se apasa rotula dupa ce masa tendinoasa este fixata cu ambele maini. Rotula va opune rezistenta si va fi impinsa inapoi. In loc de sange in articulatie poate fi lichid clar si se va numi: hidrartoza( apa in articulatie).Mobilitate anormala a articulatiei Se constata mult mai tarziu dupa accident. Apare atunc icand entorsa nu a fost imobilizata. Dovedeste ca au existat rupturi ligamentare care permit articulatiei o laxitate anormala. Exista riscul recidivei. Pentru evitarea recidivei este necesar ainterventia chirugicala pentru sudarea ligamentelor. O entorsa incorect tratata poate conducela artroza in articulatia respectiva.Examen radiograf ic este obligatoriu atunci cand banuim o leziune mai importanta, luxatii sau fracturi pe baza semnelor descrise.Diagnostic diferentiatEntorsa poate fi confundata cu luxatia sau fractura, cu o infectie acuta a articulatie, cu o artrita(infectioasa sau reumatismala). Pentru a eviota aceasta trebuie facut un examen clinic amanuntit si atent.TratamentEntorse simple- Repausul articulatiei pentru una-doua zile prin imobilizarea in fasa sau bandaj obisnuit sau elastic.Entorse mai grave, cu rupturi ligamentare, smulgeri osoase, rupturi de menisc intraarticular

FRACTURILE FRACTURILE sunt leziunile oaselor rezultate in urma unui traumatism, cand se intrerupe continuitatea osoasa. Sunt cele mai frecvente tipuri de leziuni aparute in cazul accidentelor soldate cu politraumatisme.In functie de traiectul de fractura la nivelul osului, fracturile sunt: transversale, oblice,

9

longitudinale, in spirala sau cominutive (cand rezulta mai multe fragmente osoase).In functie lezarea sau nu a tesuturilor moi adiacente, fracturile pot fi:- fracturi deschise: cand la locul fracturii exista si o plaga- fracturi inchise: cand tegumentele adiacente sunt intacte.In functie de raportul fragmentelor osoase dupa fractura, acestea pot fi:- fara deplasare: cand capetele osoase rezultate in urma fracturii raman in contact- cu deplasare: cand capetele osoase rezultate se deplaseaza.Fracturile fara deplasare pot deveni fracturi cu deplasare, daca nu se iau masuri corespunzatoare de imobilizare a zonei de fractura. In cazul fracturilor cu deplasare, exista pericolul lezarii de catre fragmentele osoase a partilor moi, putand produce leziuni grave prin lezarea unor nervi sau vase sangvine mari, cu riscul unor hemoragii masive.Semnele si simptomele unei fracturi sunt:- durere vie, accentuata de miscare- impotenta functionala aparuta imediat dupa traumatism- deformarea regiunii- mobilitate osoasa anormala. Cele mai cunoscute fracturi sunt: 1. Fracturile gâtului femural sunt cele mai frecvente leziuni traumatice ale femurului si se produc fie ca urmare a unor socuri aplicatedirect asupra trohanterului, fie ca urmare a unor socuri indirecte pe care le suferă gâtul femurului.Semne – ca orice factură, leziunea colului femural se însoţeste de o durere vie si de impotenţa funcţională. Tratamentul are drept scop împiedicarea apariţiei complicaţiilor, reducerea fracturii si imobilizarea acesteia într-o poziţie corectă.Imobilizarea se face într-un aparat gipsat pelvipedios, care fixează membrul inferior în abducţie si rotaţie internă.2. Fracturile rotulei se produc cel mai adesea consecutiv unui soc direct sau unui soc indirect creat de contracţia bruscă a muschiului cvadriceps care turteste rotula pe trohleea femurală, fracturând-o prin flectarea ei.Tratamentul urmăreste evacuarea hemartrozei, reducerea fracturii si refacerea inserţiei muschiului cvadriceps (chirurgical).3. Fractura de menisc este o leziune traumatică a aparatului meniscal al genunchiului care afectează în special meniscul intern. Este accidentul tip al fotbalistilor.4. Fracturile oaselor gambei reprezintă aproximativ un sfert din totalul fracturilor si se produc ca urmare a unor mecanisme variate: soc direct flexei, compresiune sau torsiune.Fractura poate interesa unul sau ambele oase ale gambei si poate avea aspecte variate:-transversal-oblic-spiroidTratamentul fracturilor oaselor gambei se începe chiar de la locul accidentului, prin efectuarea mobilizării provizorii. Orice manevră de imobilizare a membrului fracturat trebuie făcută cu cea mai mare blândeţe pentru a evita eventuala deschidere a fracturii, deosebit de frecventă înfractura de tibie.Imobilizarea se face într-o gutieră gipsată. După 30 de zile de imobilizare, aparatul gipsat poate fi înlocuit cu un aparat de mers.Luxaţia umărului este caracterizată prin pierderea permanentă a contactului dintre capul humerusului si cavitatea cotiloidă a osului omoplat.Este cea mai frecventă dintre luxaţii si survine în special la adult.Tratamentul constă în reducerea luxaţiei care trebuie efectuată prin anestezie generală. După obţinerea reducerii, braţul este imobilizat într-o esarfă timpde 8 – 10 zile.5. Fracturile oaselor antebraţului

10

Fracturile separate sau concomitente ale extremităţilor superioare ale radiusului si cubicusului sunt integrate în rândul fracturilor cotului.Fracturile diafizare sunt leziuni grave căci afectează posibilitatea miscării de prosupinaţie si de aceea este necesară o reducere exactă a lor.La adult, leziunea se produce de obicei ca urmare a unui soc direct, iar la copil printr-un soc indirect; căderea pe o mână, consecutiv căreia se fracturează mai întâi radiusul si apoi cubitusul.SemnePacientul prezintă impotenta funcţională completă, susţinându-si, cu mâna validă, antebraţul rănit în pronaţie. Regiunea lezată este umflată, acoperită de echimoze si deformată.Decalajul fragmentelor fracturate este vizibil, prin faptul că partea superioară a antebraţului este în supinaţie, iar partea inferioară, în pronaţie. Examenul radiologic este absolut indicat, pentru a se putea aprecia corect caracterele fracturii.TratamentFracturile incomplete sau cele subperiostale ale copilului se reduc sub anestezie si se imobilizează timp de trei săptămâni în aparat gipsat.Fracturile cu deplasare necesită o reducere exactă, pentru a fi evitată producerea de complicaţii tardive care au consecinţe funcţionale grave.Reducerea se efectuează cu ajutorul aparatelor de tracţiune sau prin extensie continuă, iar imobilizarea se face în gutieră gipsată. Este necesar controlul zilnic al imobilizării, pentru a se putea depista orice semn de constricţie.Sunt necesare, de asemenea controale radiologice succesive, pentru a fi descoperite eventuale deplasări secundare ale fragmentelor osoase.În fracturile cu deplasare mare este necesară osteosinteza cu placă metalică sau cu brosa centromedulară. 6. Fracturile bazinului Oasele bazinului, alcătuiesc o centură osoasă solidă care rezistă la opresiune de circa 250kg.Leziunea ososă care se produce în urma unui astfel de traumatismpoate interesa numai unul din oasele componente ale bazinului, unul sau maimulte zone ale lui sau poate interesa mai multe oase deodată. Fracturaoaselor bazinului se produce în urma accidentelor constând în apropierea sub dărâmături, strivirea între două forţe contrare; leziunea afectează zonele deslabă rezistenţă ale fiecărui os component al centurii pelviene. SemneDatorită gravităţii accidentelor în care se poate produce fracturabazinului semnele acestei leziuni sunt întotdeauna marcate de cele ale stăriide soc în care se găsesc accidentaţii respectivi. La examinare se va observaatent centura pelviană la toţi acesti accidentaţi.La examinare se poate constata o atitudine vicioasă a uneia sau aambelor membre inferioare (rotaţie externă, scurtate aparent), echimoză saueroziune la locul unde s-a aplicat agentul vulnerant si în special o impotenţăfuncţională totală, asemănătoare cu o paraplegie.Prin palpare se pot evidenţia puncte dureroase caracteristice corespunzând nivelului fracturii.În fracturile multi fragmentare pubiene se poate produce ruptura peretelui vezical. TratamentÎn tratamentul fracturilor bazinului pe primul plan se situeazărezolvarea leziunilor urinare asociate, atunci când acestea există.Nerezolvarea lor pot duce la complicaţii infecţioase din cele mai grave.Tratamentul leziunilor osoase propri-zise este diferit după cum fractura prezintă sau nu deplasare. În fractura fără deplasare bolnavul va sta imobilizat la pat circa 30 zile. După acest interval se permite poziţia sezând si după 60 de zile mersul.În fracturile cu deplasare, se foloseste pentru reducere tracţiunea continua. 7.Fracturile coloanei vertebrale:

11

Coaloana vertebrala este formata din suprapunerea si articularea unor oase, numite vertebre: vertebrele cervicale, toracale, lombare, sacrale si coccigiene, care formeaza asfel un canal prin care trece maduva spinarii. Orice fractura la nivelul coloanei vertebrale prezinta riscul lezariii maduvei, ceea ce poate provoca paralizii sau chiar moartea victimei. De aceea, in cazul in care se suspecteaza o fractura de coloana vertebrala, se va evita mobilizarea victimei pana la sosirea echipei medicale. Daca exista un potential pericol si victima trebuie mobilizata, aceasta se va face cu imobilizarea coloanei vertebrale; victima va fi culcata pe un plan dur si fixata cu legaturi trecute peste coapse, bazin si torace. Daca se suspecteaza o fractura in zona cervicala se va imobiliza si capul victimei cu un guler cervical iar in absenta acestuia se va trece o legatura si peste frunte si se vor sprijini tamplele cu 2 suluri. Asezarea de pe sol pe targa sau brancard se face astfel: se va intoarce simultan tot corpul victimei pe o parte (ideal de catre 2 persoane) si o alta persoana va introduce brancardul sau targa sub corpul victima. LUXATIA

Luxatia este traumatismul articular ce determina pierderea raporturilor normale intre suprafetele osoase ce formeaza articulatia. Luxatiile pot fi complete: cand deplasarea este totala sau incomplete numite si subluxatii, cand deplasarea capetelor osoase este partiala. Semnele si simptomele unei luxatii sunt:- durere articulara violenta la inceput, ce devine difuza si scade in intensitate in cateva zile- impotenta functionala a articulatiei- atitudine vicioasa a membrului (o atitudine nefireasca a membrului respectiv, datorata durerii si impotentei functionale)- deformarea articulara.Primul ajutor in caz de luxatie consta in imobilizarea membrului afectat si transportul ulterior intr-o unitate spitaliceasca unde se va realiza reducerea luxatiei (repunerea in pozitie normala a oaselor).1. Luxaţia congenitală de sold: Prin displozie luxantă a soldului înţelegem totalitatea dismorfiilor osteo-chondro-capsulo-ligamentare coxofemurale care determină să-i pot determina dizlocarea capului femural din acetabul cu toate consecinţele saletardive sau immediate.Cauze favorizante ale luxaţiei congenitale de sold:1. în cursul dezvoltării fătului, femurul si cavitatea cotiloidă suferă o serie de transformări care pentru anumite etape predispune soldul la luxaţii.2. prezenţa pelvină3. înfăsarea copiilor nou-născuţi cu membrele inferioare paralele si cu un scutec ghemuit între coaste.Semnele cliniceSemnele clinice apar în primele luni de viaţă, iar radiografia este edificatoare.Forme anatomice a malformatiilor congenitale ale soldului:- insficienţa acetabulară cu orientarea normală a colului femural- insuficienţa acetabulară cu coxa valgă- subluxaţie congenitală cu acetabulul malformat si cap femural excentrat- luxaţia congenitală cu acetabulul înalt; arcul cervicoobturator rupt.Evoluţie si complicaţii La o abducţie excesivă cu rotaţie externă, capsula soldului este puternic tracţionată si supleţea vasculară a capului poate fi compromisă.

12

O altă complicaţie este necroza aseptică a capului femural care a fost raportată la 20-30% din bolnavii trataţi cu atele rigide, în abducţie marcată si rotaţie externă.Mulţi bolnavi care au fost trataţi prin metode manipulative, relativ târziu în copilărie, au dezvoltat coxa-plană, coxa magnă si modificări artritice în viaţa adultă mijlocie.La cei trataţi precoce, în perioada neonatală se constată absenţa complicaţiilor sau sechelelor.De aceea, examinarea soldului nou-născuţilor pentru luxaţie ar trebui să fie tot atât de obisnuită ca numărarea degetelor de la mâini si picioare, la nastere.Diagnostic diferenţiat se face cu:- coxa congenitală la care dimensiunea unghiului cervico-difizar al femurului este sub 115° normal 120°- luxaţia traumatică de sold,aici apare durerea, hematom, poziţie vicioasă a membrului- luxaţii patologice de sold (tuberculoza osoasă, osteomielita, poliomielita)- fractura de col femural- epifiziologia capului femural.

TratamentTratamentul chirurgical la copilul mare (peste 8 ani)Principalele operaţii care se recomandă:- osteotomia de varizare în coxavalgă cu cotil normal- osteotomia pelvisului în insuficienţa sprâncenei acetabulare- acetabuloplastia, în cazurile de cotil format, dar cu sprânceana acetabulară slab dezvoltată. În luxaţia congenitală coxofemurală bilaterală înaltă dureroasă se recomandă o osteotomie la nivelul unui sold urmat de osteotomie supracondiliană de femur de aceeasi parte si scurtarea femurului de partea opusă (a membrului mai lung).2. Luxaţia umărului: Cele mai frecvente luxaţii ale umărului se datorează traumatismelor puternice(accidente). La persoanele vîrstnice, luxaţiile pot apare şi după simple gesturi mai energice, cum ar fi: aruncarea unei mingii, ridicarea unui obiect.Luxaţia scapulo-humerală poate apare şi la sportivi de performanţă: tenismeni, jucători de volei. La aceste persoane există un risc mare de recidivă.Alte cauze sunt: — luxaţii congenitale, care se datoresc unor malformaţii, care sunt foarte rare; — luxaţli patologice, care sînt urmarea unor afecţiuni care distrug unul din elementele care compun articulaţia, făcînd ca extremităţile osoase să nu mai stea în conract.   Luxaţii patologice apar cel mai adesea în: tuberculoza osteo-articulară, în poliomielită şi tabes. Instalarea luxaţiei se produce prin mai multe mecanisme în urma unui teaumatism fiind favorizată de existenta unei instabilități articulare.  În cazurile recidivante s-a remarcat şi prezenţa malformaţiilor segmentelor osoase.Întro luxaţie se produc leziuni importante ale capsulei articulare şi ale ligamentelor (smulgeri, ruperi sau dilacerări). Capsula articulară a articulaţieiscapulo-humerală este relaxată şi subţiată şi se poate rupe foarte uşor; cele douămargini ale rupturii pot fi libere, flotante. Se mai poate produce, la partea antero-inferioară a glenei, o dezinserţie a capsulei de pe cadrul glenoidian.Muşchii supra- şi subspinoşi pot fi smulşi de pe inserţiile lor şi dilaceraţi.Datorită distrugerilor vasculare apare întotdeauna şi hemartroza. Se produc şi leziuni ale nervilor şi muşchilor din vecinătate, prin forfecarea lor între cele două capete osoase care determină luxaţia. Prin acest mecanism se poate produce şi un hematom periarticular.Leziunile osoase pot fi şi ele importante: cel mai frecvent are loc o detaşare marginii glenei sao o fractură parcelară a extremităţii superioare a humerusului. Menţinerea timp îndelungat a segmentelor în poziţia în care s-a produs luxaţia duce la modificări deosebite ale elementelor articulaţiei lezate. Ţesuturile moi seretractă treptat, se cicatrizează în noua poziţie, iar capul humeral suferă importante modificări.

13

PRIMUL AJUTOR

Înainte de imobilizare, primele manevre de prim ajutor la locul accidentului in entorse, luxaţii, fracturi închise sunt de o importanţă deosebită. Acordarea greşită a primului ajutor poate întârzia timpul de vindecare, ori poate provoca infirmităţi sau chiar moartea traumatizaţilor. Manevrele de prim ajutor care trebuie avute in vedere inaintea aplicării mijloacelor de imobilizare sunt: 1. -eliberarea sau degajarea membrului accidentat, 2. -executarea la nevoie a manevrelor de prim ajutor de importanta vitala; 3.-resuscitarea cardio-respiratorie, 4.-aplicarea garoului, 5.-indeparterea imbracamintii devine necesara numai cand exista suspiciunea prezentei unor rani care trebuie curatate si pansate,sau cand transportul accidentatului va dura o perioada de cateva ore. Imobilizarea provizorie la locul accidentatului sau in camerele de garda ale spitalelor a entorselor,luxatiilor si fracturilor se bazeaza pe aceleasi principii,cu toate ca aceste leziuni sint diferite ca gravitate si ca potential de evolutie.Masuri de imobilizare identice se impun si pentru faptul ca in afara spitalului,la locul accidentului si chiar intr-un cabinet medical este uneori foarte greu de deosebit tipul de leziune.Necunoscand de la inceput diagnisticul exact,pentru mai multa siguranta,trebuie reactionat ca si cum ar fi vorba de cea mai grava leziune posibila.

Scopul oricarei imobilizari este:-de a ampiedica miscarile active si pasive,pentru a pune in repaus organele si tesuturile

traumatizate:-de a mentine axarea corecta a membrului atunci cand fragmentele nu sant

deplasate,sau cand au putut fi reduse corect,cu ocazia acordari primului ajutor;-de a diminua durerile,care in cazul fracturilor sant deosebit de chinuitoare;-de a evita complicatiile pe care le poate provoca miscarea in focar a unui fragment

osos rupt si devenit taios:- sectionari ale unor nervi si vase;sfasierea musculaturii din jurul oului;perforarea

tegumentului si transformarea fracturii inchise intr-una deschisa.-suprimarea sau atenuarea reflexelor nociceptive si ameliorerea unor tulburari

functionale.Principiile unei imobilizari corecte: -asigurarea functiilor vitale are prioritate fata de alte menevre(de exemplu nu se face

imobilizarea fracturilor de umar sau a clavicuei daca este asociat si un traumatism toracic grav);

-se va cauta obtinerea unei axari relative a segmentului de imobilizare,prin tractiune atraumatica in ax in momentul aplicarii imobilizarii;

-pentru a avea siguranţa că fractura nu se deplaseaza nici lateral,nici in jurul axului longitudinal,imobilizarea trebuie să prindă in mod obligatoriu articulaţiile situate deasupra şi dedesuptul focarului de fractură;

-sa fie adaptată reliefului anatomic al regiunii accidentate;-aparatul gipsat sau atela de imobilizare nu trbuie sa fie compresive,pentru a nu

îngreuna circulaţia sanguină într-un segment în care există deja tulburări circulatorii secundare traumatismului. Mijloacele pe care le putem folosi pentru imobilizare provizorie a fracturilor sunt:

-atelele Cramer(făcute din sârma),care au avantajul ca sunt lungi si pot fi mulate pe membrul rănit. În vederea apilcării atelei, în scopul imobilizării,se aşează un strat de vată pe

14

una din feţele atelei care vine în cotact cu tegumentul, strat ce se fixează la atelă cu ture circulare de faşă;

-aparat gipsat circular,atelă ghipsata;-atele de lemn(captuşite cu vată fixată pe atela cu faşă);-atele din material plastic simplu sau gomflabil;-mijloace improvizate care pot folosi orice obiect rigid(scândure din lemn, rigle,

placaj,beţe,bastoane,schiuri,etc.). Fixarea segmentului care urmează sa fie imobilizat la atela se face cu feşi sau cu alte mijloace improvizate : fâşii de pânză ,baticuri, prosoape, fulare,etc. Se consideră că cea mai bună atelă pentru imobilizare este atela ghipsata.Ea ar trebui să fie folosită la toate unităţile sanitare pentru că poate fi executată de orice cadru mediu sanitar in orice situaţie,dacă dispune de materialul necesar(ghips, feşi). Tratamentul curativ, evoluţia şi prognosticul într-o fractură sunt influienţate de vârsta, starea de sănatate si robusteţea pacientului precum şi de boli asociate, în special bolile de nutriţie cum ar fi: diabetul zaharat, hepatita cronică.

Capitolul IV METODE ŞI TEHNICI DE ACORDARE A PRIMULUI AJUTOR

1. ENTORSELE

Leziuni traumatice la nivelul articulaţiilor, datorate acţiunii unor forţe divergente, fără modificarea raportului anatomic normal dintre suprafeţele intraarticulare. Primul ajutor în cazuri de entorse ale gleznei:– ridicaţi piciorul în sus– aplicaţi un bandaj elastic strâns– scădeţi temperatura prin aplicarea pachetelor cu gheaţă pe bandaj– repaus articular, prin imobilizare provizorie;– combaterea durerii;– limitarea edemului si a hemartrozei (sângerare intraarticulara).

– contraindicat masajul (poate agrava leziunile partilor moi). După acordarea primului ajutor, pentru reducerea durerilor, zona afectată se ţine în repaus. Este necesar un examen medical.Evolutia ulterioara   Entorsele usoare si moderate se vindeca bine, fara a necesita vreun tratament deosebit. Entorsele grave se vindeca bine cu tratament de specialitate. Daca nu, e risc sa apara sechele si chiar recidive: unde ai avut o entorsa medie / grava, articulatia e slabita si mai usor mai apare o noua entorsa!

2. LUXAŢIILE

15

Leziuni traumatice la nivel articular, datorate acţiunii unor forţe care produc dislocarea capetelor osoase articulare (deci pierderea raporturilor normale dintre suprafeţele intraarticulare) Primul ajutor:– reducerea luxaţiei (repunerea capetelor osoase în poziţie normală);– imobilizarea provizorie a segmentului respectiv;– combaterea durerilor;– limitarea edemului şi a hemoragiei;– transportul la o secţie de ortopedie. (A.B.C.-ul primului ajutor medical, 1998, Creţu, A).

Luxaţiile membrului superior:- clavicula se luxează mai des la nivelul extremităţii acromiale (luxaţia lui Galileu),

decât la extremitatea sternală;- humerusul, capătul proximal se luxează frecvent în jos şi înăuntru şi mai rar în sus şi

înapoi;- cotul se luxează la extremităţile proximale ale celor două oase ale antebraţului,

cubitus şi radius şi mai rar izolat;- la mână şi degete cele mai întâlnite luxaţii se produc în articulaţia radio - carpiană.

Luxaţiile membrului inferior:

- capul femural se poate luxa mai frecvent înapoi;- la articulaţia genunchiului, tibia se luxează mai des înainte şi mai rar înapoi. Au loc

tulburări serioase, genunchi deformat, tumefiat, se produc ruperi de ţesuturi moi de capsulă, vase sanguine, urmate de revărsări seroase în articulaţie, meniscurilezate;luxaţia rotulei (patelei) se produce când genunchiul este în extensie; la unii indivizi, cu genunchiul în valg, contracţia muşchiului cvadriceps este capabilă să producă luxaţia rotulei în afară;- în articulaţia gleznei, cea mai frecventă luxaţie este a astragalului.

Luxaţiile coloanei vertebrale sunt destul de rare, dar foarte grave, iar luxaţiile maxilarului inferior datorate traumatismelor se manifestă prin reducerea mişcărilor mandibulei, îngroşarea vocii.

Ce-i de facut in caz de entorse, luxaţii sau întinderi ? se pun comprese cu gheata. Nu se va pune niciodata punga cu gheata direct pe piele.

Intotdeauna se inveleste mai intai intr-un prosop si abia apoi se aplica, altfel se poate provoca o degerare a pielii si in loc sa se atenueze problema, mai mult se complica.

se tine piciorul mai sus decat restul corpului.

16

se pun comprese cu decoct din radacina de tataneasa. Se fierb 4 linguri de radacina maruntita in doua cani de apa timp de 15 minute, se strecoara, iar cand se raceste se foloseste sub forma de compresa.

se va consuma ananas proaspat, deoarece este un foarte bun antiinflamator. se curata si se zdrobeste o capatana de usturoi si se freaca bine cu 150 ml ulei de

masline. Se pune mujdeiul astfel obtinut intr-un borcan, se astupa cu un capac si se lasa la macerat 2-3 zile. Cu acesta se maseaza sau se frectioneaza zona afectata.

se pun cataplasme cu frunze de varza oparite sau inmuiate cu ciocanul de snitele. se unge zona afectata cu unguent de tataneasa sau de arnica. Unguentul de arnica se va

folosi numai in cazul in care pe piele nu exista crapaturi, julituri sau alte leziuni. se unge zona cu unguent de marar si se acopera cu un pansament. Pentru a prepara

unguentul cu marar aveti nevoie de 4 linguri marar proaspat tocat fin, doua linguri ulei de masline si o lingura de ceara de albine. Se pune mararul tocat intr-un borcan, se adauga peste el uleiul de masline, se astupa si se lasa la macerat pana a doua zi. Se filtreaza, se adauga ceara topita, amestecand bine cu o spatula, pana se obtine o compozitie spumoasa. Unguentul se toarna in cutiute de plastic sau borcanele si se pastreaza la rece.

se unge zona cu unguent de maghiran. Pentru a prepara unguentul de maghiran aveti nevoie de doua linguri pulbere de maghiran, o lingura alcool de 90° si doua linguri de untura nesarata sau unt nesarat. Se pune pulberea de maghiran intr-un ibric emailat, se stropeste cu alcool, se acopera si se lasa la macerat cateva ore. Se adauga untura sau untul, se incalzeste ibricul pe baie de aburi pana se topeste grasimea, apoi se filtreaza printr-un tifon, iar cand se raceste se intinde pe zona afectata si se acopera cu un pansament.Tratarea unei luxaţii se numeşte reducerea luxaţiei. Ea constă în repunerea corectă,

adică readucerea în articulaţie a celor două capete osoase, pe aceeaşi cale pe care s-a facut luxaţia. Această reducere trebuie făcută cît mai urgent posibil. Se face de preferinţă sub anestezie generală de scurtă durată sau anestezie locală (obţinută prin infiltraţii periarticulare cu novocaină, xilină) care permit cel mai bine executarea manevrelor de reducere fără mari tracţiuni şi fără leziuni sau distrugeri osoase, articulare, musculare, vasculare sau nervoase. 3. FRACTURILE FRACTURILE sunt rupturi ale oaselor. Imobilizarea fracturilor închise se face cu ajutorul atelelor – se pot confecţiona din scânduri, dar să fie suficient de lungi pentru a prinde ambele articulaţii ale osului rupt.

Primul ajutor în cazul fracturilor:- Acoperiţi rana şi opriţi sângerarea.- Imobilizaţi, pe cât posibil, partea accidentată.- Preveniţi întreruperea circulaţiei.- Transportaţi cu atenţie accidentatul la spital sau medic.- Dacă fractura este deschisă, acoperiţi rana şi încercaţi să opriţi sângerarea. Este necesară cât mai puţină mişcare.- combaterea durerii- reducerea fracturii (repunerea în contact a capetelor osoase fracturate)- în fracturile deschise: hemostaza si primul ajutor al plagii deschise- imobilizarea provizorie a focarului de fractura- protectia termica a accidentatului

Fractura unor oase şi rupturi în apropierea încheieturilor se produce din cauza rezistenţei insuficiente. Este vorba, în mod special, de fracturile oaselor lungi, cum ar fi cele

17

ale piciorului sau coapsei, braţului şi antebraţului. Este necesar să se menţină fractura cât mai fixă. De asemenea, poate fi nevoie de ajutor suplimentar, pentru imobilizare cu atele, dacă accidentatul trebuie transportat altfel decât cu ambulanţa. Imobilizarea cu atele : O atelă funcţionează ca un suport. Dacă persoana rănită trebuie să fie transportată pe o distanţă lungă până la maşină, atela trebuie să fie adaptată acestei situaţii. Criteriile de care trebuie să se ţină cont la imobilizarea cu atele:- atela trebuie să fie suficent de lungă, pentru a acoperi atât zona de deasupra, cât şi cea de sub fractură.- pentru a evita strânsoarea şi frecarea, captuşiţi atela- evitaţi întreruperea circulaţiei- atela trebuie să fie rigidă- atela nu trebuie să fie prea grea În situaţia în care lipseşte echipamentul necesar, persoana care acordă primul ajutor trebuie să facă apel la fantezie şi să improvizeze. Ca material pentru atelă, se poate folosi: cartonul, metalul, plasticul, ziarele, păturile (înfăşurate). În afară de oprirea hemoragiei, este, de asemenea, important să prevenim întreruperea circulaţiei. Persoana care acordă primul ajutor trebuie să aibă grijă ca accidentatul să se mişte cât mai puţin în timpul transportului.Reguli de efectuare a imobilizarii provizorii:- iniţial, se execută imobilizarea manuală a zonei lezate, cu ambele mâini introduse simultan de-o parte şi de alta a fracturii; apoi, accidentatul este aşezat înpoziţia optimă;- totdeauna se imobilizează si cele două articulaţii „de siguranţă”: cea distală şi cea proximală faţă de focarul de fractură;- montarea atelelor: – se aşază perpendicular una pe cealaltă;- se capitonează cu vată (sau alte materiale moi);- prima se aşază atela care menţine greutatea segmentului lezat, apoi salvatorul îşi retrage simultan ambele mâini;- toate spaţiile goale dintre segmentele corporale şi atelă se capitonează cu vată sau alte materiale moi (fulare, prosoape etc.);- dacă există o deformare angulară a osului fracturat, prima se aşează atela de partea concava (spaţiul gol fiind umplut cu un rulou), iar a doua atelă se poziţionează pe partea laterală a segmentului lezat;- se încearcă obţinerea unei axări relative a segmentului fracturat, prin tracţiune atraumatică şi progresivă în ax (o persoană apucă şi fixează cu putere articulaţia proximală, iar a doua persoană trage în sens contrar prinzând distal de fractură) (manevra de axare nu se execută în fracturile deschise);- fixarea atelelor printr-o tehnică de bandajare începe totdeauna de la focarul de fractură, apoi merge spre proximal şi în final spre distal.

18

Tratamentul diverselor tipuri de fracturi: Fractura şoldului: Dacă transportul la medic sau spital este lung şi dificil, atela trebuie fixată pe partea laterală exterioară a piciorului, de la zona axilară până la talpa piciorului. Partea laterală interioară a piciorului trebuie să fie imobilizată, de la rădăcina coapsei până la talpă. Este important să capitonaţi bine atela. Când transportul este scurt şi simplu, sau când aşteptaţi sosirea ambulanţei este suficient să sprijiniţi persoana accidentată cu pături sau perne, astfel încât piciorul să fie intr-o poziţie firească şi stabilă (uşor îndoit). Hemoragia la un şold fracturat poate fi substanţială. Chiar şi o fractura închisă poate provoca o pierdere de sânge, de până la 1-2 litri, determinând astfel pericolul unei întreruperi a circulaţiei. Fractura pelviană:

- Şolduri: fracturi bilaterale - frecvent- Palparea locală: evidenţiază instabilitatea marcată- Sânge la nivelul meatului urinar (evidenţiat iniţial prin compresii succesive de-a lungul uretrei) - necesită uretrografie şi cistografie - Nu se va introduce sonda vezicală înainte de verificare!- Examinare neurologică atentă- Examinarea vaginală/rectală - dacă mucoasa este violacee, pacientul trebuie trimis la sala de operaţie pentru colostomie - Fixatorul extern poate fi necesar imediat în cazul unei fracturi instabile- Evaluarea pelvisului se efectuează în cadrul examinării secundare- Se vor trata leziunile asociate- Se vor efectua la nevoie: reumplerea vasculară, montarea pantalonilor antişoc, intervenţii chirurgicale (laparotomie sau fixarea externă a fracturilor), în cazul hemoragiilor necontrolabile cauzate de o fractură de bazin- Se va examina cu atenţie pacientul pentru a descoperi eventuale leziuni asociate ale tractului genito-urinar, rectului sau femurului.

Fracturile membrului inferior: Fracturile femurului se produc prin traumatism direct sau indirect. Pentru imobilizare

se folosesc doua atele inegale. Atela mai lunga se aplica pe fata laterala externa a membrului inferior si se întinde de deasupra oaselor bazinului pâna la calcâi. Atela mai scurta se aplica pe partea interna si se întinde de la regiunea inghinala pâna la

19

calcâi. Când femurul este fracturat în apropierea genunchiului imobilizarea se poate realiza folosind o singura atela trecute prin partea din spate a membrului din regiunea fesiera pâna la calcâi.

Fracturile gambei sunt foarte frecvente iar imobilizarea poate fi facuta cu orice tip de atela.

Fracturile labei piciorului şi a gleznei imobilizate de la degete până la genunchi. Nu este întotdeauna necesar să imobilizăm o gleznă ruptă cu o atelă rigidă. Un bandaj gros poate constitui un suport suficent.

Fractura de rotula se produce prin cadere în genunchi, se imobilizeaza în atele posterioare.

Fracturile membrului superior: Fracturile claviculei se produc mai frecvent prin traumatisme indirecte si mai rar

directe, sediul de predilectie constituind-ul zona medie a claviculei. Pozitia în care trebuie sa se efectueze imobilizarea provizorie este cu cotul de partea bolnava împins catre spate si în sus.

Fracturile humerusului (bratului) se produc mai frecvent prin traumatism direct. La imobilizarea fracturii drept atela putem folosi chiar toracele de care se fixeaza segmentul fracturat cu ajutorul unei esarfe.

Fracturile antebratului şi a încheieturii mâinii se produc mai frecvent prin traumatism direct. Imobilizarea fracturii se poate face cu oricare tip de atela speciala sau folosind atele improvizate.

Dacă distanţa până la medic sau spital este mică, aşezaţi braţul într-o eşarfă şi imobilizaţi-l strâns lângă corp. Dacă distanţa este mare, aşezaţi o rolă de bandaj în palma mâinii, astfel încât să rămână într-o poziţie firească, iar braţul prindeţi-l cu o eşarfă.

Fractura degetelor: În cazul fracturării unuia sau a mai multor degete, aşezaţi braţul într-o eşarfă.

Fracturile costale nu se imobilizeaza. Exceptie situatia voletului costal Voletul costal este minimum dubla fractura la doua coaste învecinate. Imobilizarea se face prin înfundarea zonei respective împiedicând astfel miscarile segmentelor la acest nivel. Semnele si simptomele constau în dificultatea respiratiei, miscarea paradoxala a segmentului (în inspir când toracele se destinde fragmentul se înfunda; la expir când toracele se micsoreaza fragmentul se deplaseaza spre exterior), durere, cianoza. Fracturile costale provoacă dureri violente în timpul inspiraţiei, tusei etc. O fractură

închisă nu necesită un prim ajutor special, cu excepţia situaţiilor în care există dureri. Dacă fractura este deschisă, rana trebuie tratată. Fracturile costale, atât cele deschise, cât şi cele închise pot provoca leziuni ale cutiei toracice, plămânilor şi ale vaselor de sânge. Acestea s-ar putea să nu fie vizibile, dar accidentatul poate scuipa sânge şi spumă de sânge, usor colorată. Fractura câtorva coaste poate fi serioasă şi poate avea drept urmare oprirea respiraţiei.

20

Asezaţi un bandaj în jurul coşului pieptului, pentru mai multă stabilitate şi pentru alinarea durerii.

Fracturile la nivelul bazinului. Odata depistata fractura la acest nivel pacientul ramâne nemiscat, nu se mai permite mobilizarea lui si se tine pe un plan dur în pozitie culcat pe spate. Traumatisme ale gâtului: Traumatismele gâtului pot avea loc ca urmarea a accidentelor de maşină, căderilor, scufundărilor etc. Persoana care acordă primul ajutor adesea găseşte victima la volan, cu capul uşor înclinat înainte. Dacă accidentatul nu respiră, asiguraţi-vă că sunt deschise căile de acces ale aerului şi aduceţi capul într-o poziţie verticală, firească. Dacă persoana tot nu respiră, prima urgenţă este să i se facă respiraţie artificială. Persoana accidentată trebuie scoasă cu multă grijă din maşină. Tratamentul trebuie făcut cu cea mai mare grijă, pentru a evita complicaţiile ulterioare sub forma paraliziilor. O persoană conştientă, care are gâtul rupt, in mod automat va simţi o contractură reflexă a muşchilor, aşa incât capul va fi ţinut într-o anumită poziţile. Susţineţi capul cu pături sau haine. Nu încercaţi niciodată să îndreptaţi capul unei persoane conştiente. Lovitura ,, sfichiuire de bici,, este un traumatism al gâtului, care se produce uşor în cazul coliziunilor din spate. Corpul este împins înainte, iar capul este aruncat înapoi. Gâtul poate avea de suferit. Simptomele sunt marcate prin dureri de gât. Accidentatul trebuie să fie examinat de un medic. În cazul accidentării gâtului, ridicarea se face pe o targă improvizată, confecţionată din haine:-2-3 persoane vor ridica picioarele şi corpul persoanei accidentate, încercând să ţină corpul cât se poate de întins.-1 persoană susţine capul. Susţineţi capul între mâini şi ridicaţi-l odată cu cei care ridică corpul persoanei accidentate.

În cazul fracturilor cervicale, pot exista următoarele simptome:• leziune la nivelul capului;• dureri de cap;• gât ţeapăn;• imposibilitatea de mişcare;• imposibilitatea de a mişca anumite părţi ale corpului;• senzaţii de furnicături în mâini sau picioare.

21

Fractură de coloană: O fractură a coloanei vertebrale este periculoasă, deoarece poate afecta măduva, ceea ce poate avea ca rezultat paralizia părţii inferioare a corpului. Trebuie să verificaţi reacţiile persoanei accidentate,la atingere. În timpul transportării şi al mişcării, coloana vertebrală trebuie să stea cât mai nemişcată. Aşezaţi un sul mic, făcut din haine, sub scobitura spatelui. Dacă persoana accidentată prezintă o arcuire vizibilă a spatelui, nu încercaţi să o îndreptaţi. Aşezaţi accidentatul pe o suprafaţă rigidă. Traumatisme craniene: Traumatismul cranian poate conduce la pierderea cunoştinţei, de diferite grade. O fractură deschisă este evidentă când la cap, în zona fracturii, există o rană. Hemoragia din ureche, nas şi gura pot fi indicii ale unui traumatism cranian. Primul ajutor în cazul unui traumatism cranian:-Bandajaţi fractura dacă este deschisă.-Dacă urechea sângerează, acoperiţi-o cu un bandaj curat, dar nu încercaţi să opriţi hemoragia.-Observaţi respiraţia şi, dacă este cazul, deschideţi căile de acces ale aerului.-Accidentatul trebuie să fie culcat pe o targă plană în timpul transportului. O persoană lispită de cunoştinţă trebuie aşezată într-o poziţie laterală stabilă.

Capitolul IV CONCLUZII SI APRECIERII PERSONALE

Leziunile traumatice osoase prezente au o frecvenţă mare în cadrul

politraumatismelor. Cauzele lor sunt multiple: accidente de circulaţie, accidente casnice,

accidente sportive şi în câmpul muncii.

Forma patologică a acestor leziuni este complexă necesitând un tratament diferenţiat

de la caz la caz. Costul tratamentului curativ şi de recuperare este destul de mare pentru aceea

este nevoie imperioasă de o educaţie sanitară în cadrul populaţiei şi de a folosi mijloacele de

prevenire. Leziunile traumatice osoase au o evoluţie şi prognostic bun dacă se face un

tratament complex adecvat respectându-se cu stricteţe toate principiile de tratament.

Neglijarea cazului, neacordarea primului ajutor corect, un tratament curativ incomplet

şi un tratament de recuperare prost condus, pot duce la recidive sau la sechele care pot să

constituie infirmităţi pentru bolnav. Incapacitatea temporară de muncă în cazul leziunilor

traumatice osoase are o pondere mare care se adaugă la costul tratamentului curativ.

22

Inserţia socio-profesională depinde deci de tratamentul corect aplicat şi de participarea

efectivă a bolnavului în recuperare funcţională totală

BIBLIOGRAFIE

1. Luciana Rotaru, Adrian Rotaru-,, Curs de prim ajutor”- Editura medicală universitară Craiova-2004,95 pagini, ISBN 973-8354-77-3

2. Luciana Rotaru, Cristiana Geormaneanu, Adrian Rotaru- ,,Nursing clinic de urgenţă şi prim ajutor”- Editura medicală universitară Craiova 2008, 108 pagini, ISBN 978-973

3. Luciana Rotaru, Croitoru F, Liliana Dăbuleanu, Simona Ungureanu, Alina Lupu, Alina Lazăr, Anca Popa, Antonie S.-,, Principii practice si tehnici de bază în medicina de urgenţă”- Editura de sud Craiova 2002, 287 pagini

4. Chiorean M, Cardan E, Cristea I- medicină intensivă Vol.3-ed Prisma, Tîrgu Mureş,1999

5. Comes L. – Accidentul vascular cerebral. Profilaxie şi tratament medical. Editura Dacia , 1996

6. Cristea I , Ciobanu M. – Ghid de anestezie terapie intensivă, Editura Medicală,Bucureşti,2003

7. Bădeţi R, Babeu A, - Urgenţe pediatrice. Algoritme diagnostice şi terapeutice, Ed. Brumar Timişoara, 20058. Blanda M, Gallo UE – Emergency airway management. Emerg Med Clin North Am, 20039. Boularan A, Perrigault P.F, Nuss B- L mort cerebral. Urgence pratique, 1992

23

10. Cardan E, Cristea I, Chioreanu M – Medicin-itensivă vol I, Editura Dacia , Cluj Napoca , 199711. Călin Ciontu, Valentin Georgescu, Victor Strîmbu,Mircea Ungurean, Ioana Dimitriu- Resuscitarea cardiopulmonară la adult – note de curs- Bucureşti 200612. Lauri T – Cardiovascular responses to an acut volume load in a deep hypothermia , Eur Heart 1996.

24