PERIOADA MARILOR CLASICI. ROMANTISMUL

Luceafărul de Mihai Eminescu

1. Redactează un eseu, de 2-3 pagini, despre tema iubirii, reflectată într-un text poetic studiat, aparținând lui Mihai Eminescu

În poezia romantică, dragostea, alături de natură, este tema cel mai des întâlnită, sub toate aspectele. La Eminescu iubirea este vis, ca în Sara pe deal sau ca în Lacul, unde bărbatul îndrăgostit proiectează întâlniri în mijlocul naturii și o așteaptă pe iubită. Dar apare și iubirea ispită, femeia fiind aceea care cheamă: „Hai în codrul cu verdeațâ/ Und` izvoare plâng în vale/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreață.”( Floare albastră) Cadrul este mai mereu același: codrul ca spatiu protector al îndrăgostiților, izvorul, lacul în care se reflectă bolta cerului, noaptea de vară și luna.

Poezia de dragoste reprezentativă pentru întreaga creație eminesciană este Luceafărul, poem de inspirație mitologică, având ca punct de plecare două basme, pe care un folclorist german le-a cules din Transilvania: Fata din grădina de aur și Miron și frumoasa fără corp.

Prima parte a poeziei are un laitmotiv, cuplul incompatibil, și o reprezentare mitologică a sentimentului, prin mitul Zburătorului. O fată născută „din rude mari, împărătesti” trăiește în vis o poveste de dragoste, în care Luceafărul de seară pătrunde prin oglindă, în camera ei, luând înfățișare de înger sau înfățișare demonică. El se întrupează din elemente, cer și mare, soare și noapte, de fiecare dată îi cere copilei sa-l urmeze, oferindu-i: cununi de stele, ceruri înalte, palate de mărgean. Pentru fată, Luceafărul nu e decât o fantasmă, un element din alt plan, din altă lume și are, după înfățișare, atributele morții: „Iar umbra feței străvezii/ E albă ca de ceară/ Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară”. În prezența lui ea trăiește senzații contradictorii: „Ochiul tău mă-ngheață” sau „Privirea ta mă arde”. Visul de iubire al fetei ajunge la nivelul realității, când ea își îndeamnă iubitul să devină muritor, astfel întâlnirea s-ar petrece aievea.

Din perspectiva gândirii mitice se spune că fata devine bolnavă de Zburător sau de zmeu, căci în vis ochiul ei a văzut chipul frumos și rămâne cu nostalgia absolutului, la fel ca în basmul Miron și frumoasa fără corp, unde tânărul împărat își lasă nevasta pentru zâna fără trup, de o frumusețe nemaivăzută și va muri de dorul ei, căci nu o poate atinge.

Tânăra se salvează de această iubire celestă, printr-o iubire pământeană. Parte a doua a poeziei ilustrează apropierea fetei de pajul Cătălin. Iubirea ca vis, din prima

parte a poemului, se transformă în iubirea-joc, așa cum îl înțelege Cătălin și i-l explică și fetei: Dacă nu știi, ți-aș arăta/ Din bob în bob amorul,/ Ci numai nu te mânia/ Ci stai cu binișorul// Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele lațul,/ Când ți-oi întinde brațul stâng,/ Să mă cuprinzi cu brațul”.

Acest joc se repetă în partea a patra a poeziei, în mijlocul naturii, unde vorbele băiatului nu mai au vulgaritatea primei întâlniri din castel, pentru că tânărul, la fel ca fata, pe când era îndrăgostită de Luceafăr, încearcă și el tentația absolutului.

Luceafărul, numit acum Hyperion, privește scena de dragoste, desfășurată chiar sub ochii săi, și înțelege, în sfârșit, care este condiția muritorilor: „Hyperion vedea de sus/ Uimirea-n a lor față/ Abia un braț pe gât i-a pus/ Și ea l-a prin în brață...” Pe pământ, oamenii nu pot atinge absolutul decât în limitele condiției lor, prin dragoste, dar sentimentul le creează iluzia eternității.

Când fata îl cheamă pe Luceafăr ca protector al iubirii, sigur se gândește la ceea ce reprezintă el pe bolta cerului: planeta Venus, steaua Venerei, adică a îndrăgostiților. Își încredințează iubirea unei stele, în ideea că sentimentul este etern. Replica Luceafărului nu este un refuz, doar o constatare a ceea ce este omul, în raport cu marele univers: Trăind în cercul vostru strânt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.

Reprezentările îndrăgostiților sunt din unghiuri diferite, în funcție de ipostazele sentimentului.

PERIOADA MARILOR CLASICI. ROMANTISMUL

Fata, în partea înâi, este unică: „Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele” și nu se individualizează prin nume, ea reprezintă idealul feminin. Pentru pajul Cătălin, fata are un nume: Cătălina. În partea a doua a poemului ea e protagonista unei iubiri ce se desfășoară sub semnul concretului. Identitatea numelor îndrăgostiților se spune că ilustrează și identitatea condiției lor de muritori. În final, fata este „chip de lut”, un om comun, fără atributele unicității.

În partea a treia a poemului, Luceafărul este zeu, pentru că stă de vorbă cu Demiurgul. Acesta îi cunoaște numele real, Hyperion, cel care merge pe sus, și îl numește astfel. Pentru ce se află Hyperion în fața Demiurgului? El vrea să cunoască iubirea, acceptă condiția fetei și merge să fie dezlegat de nemurire. Nu poate deveni muritor, căci asta ar însemna prăbușirea ordinii firești a universului, dar ca mângâiere i se oferă daruri: soarta marelui cuceritor de popoare sau a cântărețului orfic.

Stea, Zburător sau zeu, Luceafărul este în cele din urmă omul de geniu, după înțelesul alegoric al poemului.

În antiteză cu Luceafărul, Cătălin este omul comun, instinctual, așa cum apare când o ispitește pe Cătălina să-l urmeze în codru. În final el devine îndrăgostitul care visează armonia universală, prin iubirea eternă. Este portretizat în termeni populari: „Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina”, și se precizează condiția sa umilă: „Un paj ce poartă pas cu pas/ A-mpărătesei rocgii/ Copil din flori și de pripas”.

În Luceafărul iubirea cunoaște aproape toate nuanțele sentimentului: dragostea-vis, dragostea joc și ispită, dragostea împlinită în mijlocul naturii, dragostea ca tentație a absolutului și dragostea ca formă apriorică de cunoaștere.

La nivelul limbajului artistic, trăsătura de bază a textului poetic este expresivitatea, care se realizează prin imaginile poetice vizuale și dinamice, alcătuite din figuri de stil caracteristice lirismului eminescian.

Figurile de construcție sunt antiteza și alegoria. Antiteza este între planurile figurate de poet ca delimitări ale condiției personajelor: planul cosmic și planul teluric. În partea întâi cele două planuri se întrepătrund prin visul fetei. Planul oniric armonizează aceste spații, dând iluzia că totul este posibil, în vis dorințele nu cunosc limite. În partea a doua apare planul teluric, unde instinctul erotic al bărbatului este expus ca un joc de-a vânătoarea: Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele lațul.

În partea a treia, este reprezentat planul cosmic, mai întâi prin motivul zborului Luceafărului în timp, până la momentul anterior Genezei, apoi prin secvența dramatizată a întâlnirii dintre Luceafărul-Hyperion și Demiurgul, creator al universului.

În ultima parte sunt figurate ambele planuri, care nu se mai armonizează prin vis, ca nivel al realității, căci Hyperion rămâne în lumea lui și cuplul de îndrăgostiți atinge absolutul în limitele condiției lor: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.

Alegoria pe tema condiției omului de geniu constă în transpunerea ideii într-un plan concret, unde semnificația capătă o formă. Omul de geniu este un astru îndrăgostit, care cunoaște tentația rătăcirii și părăsește pentru o vreme lumea sa pentru a se întrupa în visul de iubire al unei copile. Dragostea este dezamăgitoare iar omul superior se reîntoarce în patria sa cosmică.

PERIOADA MARILOR CLASICI. ROMANTISMUL

2. Redactează un eseu despre tema și viziunea despre lume reflectate într-un text poetic eminescian.

Vei avea în vedere reperele: evidențierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic în romantism; prezentarea relației dintre temă și titlu în textul ales; explicarea a patru elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii

despre lume a poetului, din lista: imaginar poetic, temă, incipit, secvență lirică, figuri semntice, figuri ale discursului liric, elemente de prozodie, elemente de recurență, simbol central;

exprimarea unei opinii argumentate despre aspecte ale liricii romantice, care se regăsesc în textul poetic ales.

Luceafărul este cea mai cunoscută poezie eminesciană și ilustrează cel mai bine viziunea romantică despre lume a poetului, prin elemente ca: inspirația folclorică și mitologică, (textul are ca punct de plecare două basme și mitul Zburătorului); abordarea temelor romantice: natura și iubirea, condiția omului de geniu, timpul; antiteza ca figură de construcție a întregului text; imixtiunea genurilor literare în textul întregului poem.

Prima parte a poeziei are ca laitmotiv cuplul incompatibil și o dimensiune mitologică a sentimentului iubirii, prin mitul Zburătorului. O fată născută „din rude mari, împărătesti” trăiește în vis o poveste de dragoste, în care Luceafărul de seară pătrunde prin oglindă, în camera ei, luând înfățișare de înger sau înfățișare demonică. El se întrupează din elemente, cer și mare, soare și noapte, de fiecare dată îi cere copilei sa-l urmeze, oferindu-i: cununi de stele, ceruri înalte, palate de mărgean. Pentru fată, Luceafărul nu e decât o fantasmă, un element din alt plan, din altă lume și are, după înfățișare, atributele morții: „Iar umbra feței străvezii/ E albă ca de ceară/ Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară”. În prezența lui ea trăiește senzații contradictorii: „Ochiul tău ma-ngheață” sau „Privirea ta mă arde”. Visul de iubire al fetei devine trepatat un nivel al realității, căci ea își îndeamnă iubitul să devină muritor, astfel întâlnirea s-ar petrece aievea.

Din perspectiva gândirii mitice se spune că fata devine bolnavă de Zburător sau de zmeu, căci în vis ochiul ei a văzut chipul frumos și rămâne cu nostalgia absolutului, la fel ca în basmul Miron și frumoasa fără corp, unde tânărul împărat își lasă nevasta pentru zâna fără trup, de o frumusețe nemaivăzută și va muri de dorul ei, căci nu o poate atinge.

Tânăra se salvează de această iubire celestă, printr-o iubire pământeană. Parte a doua a poeziei ilustrează apropierea fetei de pajul Cătălin. Iubirea ca vis din prima

parte, se transformă în iubirea-joc, așa cum îl înțelege Cătălin și i-l explică și fetei: „Dacă nu stii, ți-aș arăta/ Din bob în bob amorul/ Ci numai nu te mânia/ Ci stai cu binișoru.l// Cum vânătoru-ntinde-n crâng/ La păsărele lațul/ Când ți-oi întinde brațul stâng/ Să mă cuprinzi cu bratul”.Acest joc se repetă în partea a patra a poeziei, în mijlocul naturii, unde vorbele băiatului nu mai au superficialitatea primei întâlniri din castel, pentru că tânărul, la fel ca fata, pe când era îndrăgostită de Luceafăr, încearcă și el tentația absolutului.

Luceafărul, numit acum Hyperion, privește scena de dragoste, desfășurată chiar sub ochii săi, și înțelege, în sfârșit, care este condiția muritorilor: „Hyperion vedea de sus/ Uimirea-n a lor față/ Abia un braț pe gât i-a pus/ Și ea l-a prin în brață...” Pe pământ, oamenii nu pot atinge absolutul decât în limitele condiției lor, prin dragoste, dar sentimentul le creează iluzia eternității.Când fata îl cheamă pe Luceafăr ca protector al iubirii, sigur se gândește la ceea ce reprezintă el pe bolta cerului: planeta Venus, steaua Venerei, adică a îndrăgostiților. Își încredințează iubirea unei stele, în ideea că sentimentul este etern. Replica Luceafărului nu este un refuz, doar o constatare a ceea ce e omul, în raport cu marele univers: „Trăind în cercul vostru strânt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.

PERIOADA MARILOR CLASICI. ROMANTISMUL

Reprezentările îndrăgostiților sunt din unghiuri diferite, în funcție de ipostazele sentimentului. Fata, în partea întâi, este unică: Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele. Nu se individualizează prin nume, ea reprezintă idealul feminin. Pentru pajul Cătălin, fata are un nume: Cătălina. În partea a doua a poemului ea e protagonista unei iubiri ce se desfășoară sub semnul concretului. Identitatea numelor îndrăgostiților se spune că ilustrează și identitatea condiției lor de muritori. În final, fata este „chip de lut”, un om comun, fără atributele unicității.

Luceafărul este asociat cu planeta Venus, e steaua iubirii. El provoacă sentimentul, fără să-l împlinaescă, la fel cum face Zburătorul, în vis. Așa cum Venus are nevoie de pajul Cupidon, și Luceafărul are nevoie de pajul Cătălin.

În partea a treia a poemului, Luceafărul este zeu, pentru că stă de vorbă cu Demiurgul. Acesta îi cunoaște numele real, Hyperion, „cel care merge pe sus”, și îl numește astfel. Pentru ce se află Hyperion în fața Demiurgului? El vrea să cunoască iubirea, acceptă condiția fetei și merge să fie dezlegat de nemurire. Nu poate deveni muritor, căci asta ar însemna prăbușirea ordinii firești a universului, dar ca mângâiere i se oferă daruri: soarta marelui cuceritor de popoare sau a cântărețului orfic.

Stea, Zburător sau zeu, Luceafărul este în cele din urmă omul de geniu, după înțelesul alegoric al poemului.

În antiteză cu Luceafărul, Cătălin este omul comun, instinctual, așa cum apare când o ispitește pe Cătălina să-l urmeze în codru. În final el devine îndrăgostitul care visează armonia universală, prin iubirea eternă. Este portretizat în termeni populari: „Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina” și se precizează condiția sa umilă: „Un paj ce poartă pas cu pas/ A-mpărătesei rochii/ Copil din flori și de pripas”.

Tema timpului este supratema poeziei. Sugestii ale timpului apar în incipit: A fost odată, ca-n povești/ Afost ca niciodată. Acesta este timpul fabulos al basmului, fixat în illo tempore. În final, timpul este ambivalent: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”. Nu se menține, ca-n povești, coordonata fabuloasă a timpului, ci se creează o antiteză între timpul-eternitate (reversibil) și timpul fizic (ireversibil). Pentru omul comun, timpul este ireversibil, el se grăbește să trăiască clipa, să se bucure de dragoste și de tinerețe, idealul său este hedonist. Pentru omul de geniu, timpul este nemărginit, el poate parcurge „căi de mii de ani”, „în tot atâtea clipe”. Partea a treia a poemului, dominată de motivul zborului în plan cosmic, ilustrează călătoria în timp. Luceafărul zboară spre Demiurg, pentru a fi dezlegat de nemurire și ajunge în momentul anterior Genezei: „Căci unde ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaște/ Și vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naște.”

Demiurgul, creatorul universului, rezumă timpul ambivalent, motivându-i lui Hyperion, de ce nu îi dă soarta muritorilor: „Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte”. Pentru cei care s-au întrupat din elemente, timpul înseamnă eternitate.

Conditia omului de geniu este reprezentată metaforic prin titlul poeziei. Luceafărul/Hyperion este cel care aparține unui plan superior, care se sustrage înțelegrii omului comun. Dacă în mitologia greacă era posibil ca zeii să se coboare pe pământ, să se îndrăgostească de muritori și să dea nastere semizeilor, lui Hyperion, zeu și el, nu i se dă această șansă. El rămâne un geniu însingurat și trist al lumii, după cum omul genial își petrece viața în singurătate, fără a iubi și fără a fi iubit, fără a aduce fericire și fără a fi fericit.

Viziunea despre lume în poem nu poate fi decât fantastică și alegorică, povestea de dragoste este proiectată la dimensiuni de basm, după cum a fost și sursa de inspirație. Numai în basm poate prinde contur imaginea unui îndrăgostit-Luceafăr si a unei fete care încearcă să-l atragă pe pământ.

Peste proiectia fantastică, vine cea romantică, portivit căreia visul este un nivel al realitătii atunci când prin puterea imginației se poate trece spre un tărâm imaginar.

Trasaturile romantice ale textului sunt evidente la nivelul constructiei, prin figurile de stil: antiteza si alegoria, pe care le-am argumentat mai sus.

PERIOADA MARILOR CLASICI. ROMANTISMUL

La nivelul temelor si motivelor, se remarcă doar cele romantice, așa se face că Luceafărul poate fi poezia totală, deoarece include toate motivele si temele romantice din lirica eminesciană: iubirea si natura, conditia omului de geniu, timpul, cosmogonia, filosofia, visul, zborul, motivul oglinzii, al idealului feminin, al noptii si al lunii.

Elementele imaginarului poetic sunt romantice: codrul ca spatiu protector al îndragostitilor, oglinda, visul, zborul ca porți de trecere spre alt plan, reprezentari ale figurilor mitologice prin Luceafăr, reprezentări feminine prin Cătălina, care este surpinsă ca ideal, apoi ca femeie comună, în final ca ființa împlinită, care atinge absolutul în limitele conditiei sale, reprezentarea omului superior care cunoaște tentații comune prin Luceafăr. Refuzul său de a mai comunica: „Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece” reprezintă întoarcerea conștiinței pribegite în patria sa cosmică, așa cum spune Edgar Papu.