Limbajul nonverbal

Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.

Importanţa comunicării nonverbale a fost demonstrată în 1967 de către Albert Mehrabian. In urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia că numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală în timp ce 38% este transmis pe cale vocală şi 55% prin limbajul corpului.

Mesajele comunicării nonverbale sunt transmise prin mimică, privire, gestică şi prin elementele de paralimbaj.

MIMICA

Mimica reprezintă modul în care trăsăturile feţei redau trăirile unei persoane. In timpul unui discurs, pentru a ajuta la caştigarea încrederii publicului, mimica nu trebuie să intre în contradicţie cu cele spuse.

Vorbitorii experimentaţi pot folosi anumite trucuri care să îi ajute în convingerea auditoriului. De exemplu, fară a spune în cuvinte că sunt împotriva unei idei, aceştia o susţin zâmbind ironic, creând o reacţie de opoziţie faţă de ceea ce spun.

Zâmbetul este un element care ajută vorbitorul să atragă bunăvoinţa publicului, deoarece transmite prietenie, apropiere şi siguranţă de sine. Din acest motiv este recomandabil ca în introducerea discursului vorbitorul să zâmbească.

Incruntarea transmite concentrare, atenţie maximă dar şi încordare şi rigiditate. De aceea nu este bine ca vorbitorul să stea încruntat, deoarece transmite către auditor o stare de tensiune care poate provoca o ruptură.

Rictusul (schimonosirea feţei) induce ideea de nesiguranţă. Publicul tinde să creadă că cel care ţine discursul nu spune adevarul sau nu cunoaşte tema despre care vorbeşte, fiind indicat ca vorbitorii neexperimentaţi să evite folosirea sa.

PRIVIREA

Privirea este un factor important al limbajului nonverbal, ea fiind şi modalitatea prin care se pastrează legatura dintre vorbitor şi public. Faptul că privirea nu este îndreptată spre public induce sentimentul de nesiguranţă şi de ascundere a adevarului.

Contactul vizual permanent este decisiv pentru caştigarea bunăvoinţei şi a încrederii. In cazul unui public numeros, pentru a crea fiecăruia impresia că este privit, cea mai simplă posibilitate pentru un vorbitor este de a se uita la public în forma literei Z, începând cu ultimul loc din stanga sălii şi terminând cu primul loc din dreapta.

GESTICA ŞI POSTURA

Lipsa gesturilor face discursul să piardă din dinamism şi să devină plictisitor. Pe de altă parte, utilizarea excesivă a acestora induce publicului o stare de agitaţie, rezultatul fiind obosirea audienţei.

Un alt obiectiv pentru vorbitor este ca gesturile făcute în timpul unui discurs să atragă atenţia asupra celor spuse fără a deranja publicul. Evitarea gesturilor agresive (mâinile ţinute în şolduri, îndreptarea degetului aratator către auditor), nervoase (pocnitul din degete) sau a celor care denotă indecizie sau nesiguranţă (jocul cu diferite obiecte, trecerea mâinii prin păr, sau aranjarea părului) face mai sigură obţinerea unui rezultat pozitiv.

Postura fermă, dar nu rigidă, a vorbitorului oferă un plus de siguranţă celor spuse. Orientarea spre public este, de asemenea, un element ajutător pentru captarea atenţiei şi păstrarea acesteia pe parcursul desfaşurării discursului.

ELEMENTELE DE PARALIMBAJ

Elementele de paralimbaj constituie o altă componentă de bază a limbajului nonverbal. Ele presupun utilizarea modalităţilor de exprimare vocală pentru a da anumite înţelesuri cuvintelor din discurs. Tonul, ritmul şi volumul vocii pot fi folosite în aşa fel încât să îi atragă şi să îi convingă pe cei care ascultă un discurs.

Tonul este inflexiunea vocii pe care o floseşte un vorbitor. El poate fi calm, agresiv, pedant, nervos, cald, rece etc. Pentru a avea succes, într-un discurs este preferabil să se folosească un ton calm şi sigur, dar care să nu fie uniform. Schimbările acestuia sunt importante, întrucât ele rup monotonia, făcând ca expunerea să câştige în atractivitate. Trecerea de la un ton calm la un ton entuziast nu poate fi scăpată, rezultând o atenţie sporită din partea auditoriului.

Ritmul vorbirii reprezintă felul în care alternează cuvintele accentuate cu cele neaccentuate şi frecvenţa acestora. El este ales în funcţie de ceea ce se doreşte să se comunice.

Pentru accentuarea ideilor importante din cadrul unui discurs se folosesc ruperile de ritm. Spre exemplu, se poate folosi în expunere un ritm alert, pentru ca înainte de introducerea unei idei importante ritmul să se reducă, şi să se reia la aceeaşi intensitate în explicarea ideii.

Volumul este intensitatea vocii cu care un vorbitor se adresează publicului. Cel care ţine un discurs trebuie să vorbească suficient de tare pentru a fi auzit de toate persoanele care îl ascultă. In general nu este bine să se folosească un volum foarte ridicat, deoarece acest lucru poate fi perceput ca o agresiune de cei din jur.

IMBUNĂTĂŢIREA LIMBAJULUI NONVERBAL

Pentru creşterea capacităţilor de comunicare nonverbala există câteva modalităţi simple:

• Repetiţia în faţa oglinzii – este cea mai simplă metodă, cel care exersează în acest mod fiind atent la felul în care limbajul nonverbal transmite mesajul dorit;

• Repetiţia în faţa unui grup – se poate apela la un grup de prieteni care, pe baza unor criterii prestabilite, să dea un feed-back;

• Repetiţia în faţa camerei video – este cea mai bună metodă, deoarece vorbitorul îşi poate analiza singur discursul putând urmări şi evoluţia sa în timp.

Bibliografie:

http://www.scritube.com/sociologie/psihologie/comunicare/Comunicarea-nonverbala21101941.php