iulius cezar
DESCRIPTION
hgTRANSCRIPT
Referat-Iulius Cezar Adriana Serghiescu
Iulius Cezar
Bustul lui Iulius Cezar
Gaius Iulius Cezar (limba latină: IMP•C•IVLIVS•CAESAR•DIVVS1; n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr. – d. 15 martie, 44
î.Hr.) a fost un lider politic și militarroman și una dintre cele mai influente și mai controversate personalități
din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea democrației Republicii și
instaurarea Imperiului Roman. A provocat războaie de cucerire fără acceptul senatului roman.
CucerireaGaliei, plănuită de Cezar, a inclus sub dominația romană teritorii până la Oceanul Atlantic. În
anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie.
Cezar a ieșit învingător într-un război civil, devenind dictator al lumii romane, și a inițiat o vastă acțiune de
reformare a societății romane și a guvernării acesteia. El s-a proclamat dictator pe viață și a centralizat
puternic guvernarea statului slăbit din cauza războiului civil pornit tot de Cezar. Prietenul lui Cezar, Marcus
Brutus, complotează pentru a îl asasina, în speranța de a salva republica. Dramatica asasinare din Idele lui
Martie a fost catalizatorul unui al doilea război civil, între cezari (Octavian, Marc Antoniu, Lepidus) și
republicani (între alții, Brutus,Cassius și Cicero). Conflictul s-a încheiat cu victoria cezarilor în Bătălia de la
Philippi și stabilirea formală a unui al Doilea Triumvirat, în care Octavian, Antoniu și Lepidus au preluat
împreună controlul asupra Romei. Tensiunile iscate între Octavian și Antoniu au condus la un nou război
civil, culminând cu înfrângerea lui Antoniu în Bătălia de la Actium. Octavian a ajuns liderul absolut al lumii
romane.
Perioada de războaie civile a transformat Republica Romană în Imperiul Roman, cu nepotul de bunic, în
același timp și fiu adoptiv al lui Cezar, Octavian, cunoscut mai târziu ca Cezar August, instalându-se ca
primul împărat.
Campaniile militare ale lui Cezar sunt cunoscute în detaliu prin prisma propriilor sale
consemnări: Commentarii de Bello Gallico. Multe detalii ale vieții sale au fost relatate mai târziu de istorici,
precum Suetonius, Plutarh și Cassius Dio.
Viața timpurie
Tanarul Cezar
Cezar s-a născut la Roma, într-o binecunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), prezumtiv descinsă
din Iulus, fiul prințului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiței Venus. Potrivit unei legende,
nașterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puțin probabil, deoarece în acea epocă o
astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-o locuință modestă dintr-o
construcție antică (insula) în Suburba, cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar, deși cu
descendență patricienă, deci aristocrată, nu era înstărită, după standardele nobilimii romane. Astfel, niciun
membru al familiei nu s-a făcut remarcat în societate în timpul copilăriei lui Cezar, deși, în generația tatălui
său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătușa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un
general talentat și reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogați locuitori ai
Romei, influența sa politică contribuind și la îmbunătățirea situației materiale a familiei lui Cezar.
Spre sfârșitul vieții lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă,
politicienii romani erau, în general, divizați în două partide: Populares, care îl includea pe Marius,
și Optimates, din care făcea parte Lucius Cornelius Sulla. O serie de dispute între cele două partide a dus
la un război civil, deschizând în final calea lui Sulla către postul de dictator. Datorită legăturii de familie,
Cezar era aderent la partidul lui Marius. Nu era doar nepotul lui Marius: era căsătorit cu Cornelia Cinnilla,
cea mai tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius și inamicul
declarat al lui Sulla. În anul 85 î.Hr., când Cezar împlinise 15 ani, tatăl i s-a îmbolnăvit și a murit. Cezar a
devenit moștenitorul majorității proprietăților și averilor deținute de tatăl său și de Marius.
Când Sulla a ieșit învingător din războiul civil și și-a început programul de proscriere, Cezar, în vârstă de 20
de ani, se afla într-o situație dificilă. Sulla i-a ordonat în 82 î.Hr. să divorțeze de Cornelia, dar Cezar a
refuzat și a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla i-a grațiat pe Cezar și familia sa și i-a
permis să se reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a comentat pericolul de a-l fi
lăsat în viață pe Cezar. Potrivit lui Suetonius, în momentul revocării exilului lui Cezar, dictatorul ar fi spus:
„El, a cărui viață o dorești atât de mult, va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a căror
cauză o susții alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulți precum Marius“.
În ciuda grațierii, Cezar nu a rămas în Roma și a plecat în Asia și Cilicia pentru satisfacerea serviciului
militar. Aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe operațiuni militare. În 80 î.Hr., încă sub comanda
lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asediereaMiletului. În timpul bătăliei, Cezar a dat dovadă de atâta
bravură personală pentru salvarea vieților legionarilor, încât a fost decorat ulterior cu distincția corona
civica (coroana de ghindă), unul dintre cele mai înalte onoruri acordate unui militar fără rang de comandant
și purtată în public chiar și în prezența senatorilor Romei; toată lumea era obligată să se oprească și să
aplaude prezența purtătorului acestei coroane civice.
La Roma, în 78 î.Hr., după moartea lui Sulla, Cezar își face debutul politic în Forul din Roma ca avocat,
recunoscut fiind pentru calitatea de orator și pentru atitudinea neînduplecată în procesele împotriva foștilor
guvernatori deferiți justiției pentru înșelăciune și corupție. Marele orator Cicero comenta: „Există cineva care
are calitatea de a vorbi mai bună decât Cezar?“ Țintind către perfecțiune în retorică, Cezar a plecat în 75
î.Hr. pentru studii de filosofie și oratorie în Rodos, unde l-a avut dascăl pe celebrul Apollonius Molo.
În drumul spre insulă, Cezar a fost răpit în Marea Mediterană de pirați cilicieni. Când aceștia au cerut o
răscumpărare de douăzeci de talanți, Cezar le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat.
Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceștia au acceptat și Cezar și-a trimis discipolii în diverse orașe
pentru a strânge banii de răscumpărare. În total, a fost reținut treizeci și șase de zile, timp în care i-a
amenințat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ținându-se de cuvânt, imediat după ce a fost
răscumpărat și pus în libertate, Cezar a organizat o forță navală care a reușit să prindă pirații și să
cucerească fortăreața din insula acestora. Cezar a dispus omorârea piraților prin răstignire, ca avertisment
dat tuturor piraților. Dar, întrucât pirații îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de
crucificare, acestora să le fie fracturate picioarele, pentru a le reduce suferința în timpul supliciului.
După întoarcerea la Roma în 73 î.Hr., Cezar a fost ales membru al Colegiului Pontifilor. Revenirea lui Cezar
la Roma a avut loc în toiul răscoalei sclavilor conduși de
fostul gladiator Spartacus.Senatul trimisese legiuni după legiuni pentru înfrângerea revoltei, dar forțele lui
Spartacus au ieșit învingătoare de fiecare dată. În 72 î.Hr., Adunările romane l-au ales pe Cezar în funcția
de tribun militar, aceasta fiind primul său pas în viața politică. În anul 71 î.Hr., Marcus Crassus a devenit
coordonatorul acțiunilor întreprinse pentru zdrobirea răsculaților conduși de Spartacus. Cezar a fost unul
dintre puținii susținători ai lui Crassus în încercarea de a restabili ordinea în stat. Senatul l-a desemnat pe
Crassus pentru această cauză, iar Crassus a format șase legiuni noi, recrutându-l și pe tânărul Cezar
pentru a servi ca tribun cu atribuții de avocatură. După câteva înfrângeri, forța lui Crassus l-a învins pe
Spartacus în 71 î.Hr.. În timpul petrecut împreună, Cezar și Crassus s-au împrietenit, ceea ce a contribuit
ulterior la carierele amândurora. Însă triumful lui Cezar avea să se transforme curând în dezastru.
În 69 î.Hr., Cezar a rămas văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil, mort
și el. În același an o pierde și pe mătușa sa, Iulia, de care era foarte atașat. Aceste două decese l-au lăsat
pe Cezar în postura de a crește singur o fiică încă minoră, Iulia Cezaris. Nu exista tradiția ca femeile
romane să aibă parte de funeralii publice fastuoase, însă Cezar s-a abătut de la tradiție în această privință.
În timpul funeraliilor, Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătușei Iulia au fost încărcate de conotații
politice, Cezar insistând ca masca mortuară să aibă fizionomia lui Marius. Deși Cezar era foarte apropiat de
ambele femei (potrivit scrierilor lui Suetonius), aceste cuvântări au fost interpretate de oponenții săi politici
ca propagandă vizând alegerea sa în postul de chestor.
Cursus honorum al lui Cezar
Adunarea Poporului l-a ales în 69 î.Hr. pe Cezar, la vârsta de treizeci de ani, în funcția de chestor, conform
celor prevăzute în cursus honorum. A fost repartizat aleatoriu cu un chestorat în Hispania Ulterior, provincie
romană situată în Portugalia de astăzi și sudul Spaniei. Stagiul său de demnitar administrativ și financiar
înHispania a fost în general lipsit de evenimente; în acea perioadă avut loc faimoasa întâlnire cu o statuie a
luiAlexandru cel Mare. Se spune că s-ar fi oprit și ar fi plâns la templul lui Hercule din Gades. Fiind întrebat
de ce a avut o astfel de reacție, a răspuns simplu: „Crezi că sunt lipsit de motive pentru a plânge, când cred
că la vârsta mea Alexandru cucerise atât de multe națiuni, iar eu nu am realizat nimic memorabil în tot
acest timp?“.
Cezar a fost eliberat curând din funcția de chestor și i s-a permis reîntoarcerea la Roma. În ciuda durerii de
a-și fi pierdut soția, despre care toate relatările sugerează că ar fi iubit-o foarte mult, Cezar s-a recăsătorit
în67 î.Hr., din interes politic. Însă, de această dată, a ales o unire ciudată. Noua lui soție, Pompeia, era
nepoata lui Sulla și fiica lui Quintus Pompei. Deși părea a se fi alăturat senatorilor optimați, celelalte acțiuni
ale lui Cezar aveau puțin de-a face cu politica conservatoare și și-a continuat drumul spre sprijinirea politicii
grupului numit populares. Caesar a sprijinit Lex Gabinia, care îi oferea lui Pompei puteri nelimitate în
soluționarea problemelor cu pirații cilicieni. Mai târziu, în fața asprei rezistențe a optimaților, Caesar a
sprijinitLex Manilia, care îi oferea lui Pompei comanda militară unică a forțelor romane din est în războaiele
împotriva lui Mithridate al VI-lea Eupator. Buna relație întreținută cu marele general Pompei i-a fost de folos
lui Caesar în privința carierei sale politice. Rivalitatea dintre Pompei și Crassus, mentorul lui Caesar, părea
a nu fi avut efect asupra lui Caesar. Crassus a continuat să preia și în anii următori plata marilor datorii
făcute de Caesar. Pe lângă sprijinul pentru legile legate de comanda lui Pompei Caesar servit
drept curator al Drumului Appian (Via Appia). Întreținerea acestui drum, ce se întindea de la Roma
la Cumae și trecea dincolo de călcâiul "cizmei" peninsulei Italia, avea importanță majoră, iar postul de
curator era o demnitate înaltă. Deși pe plan personal necesita costuri enorme, poziția oferea mare prestigiu
unui senator tânăr. Sprijinul acordat de Crassus a făcut întreaga sarcină realizabilă pentru Caesar În acest
timp, Caesar și-a continuat cariera judiciară până în clipa alegerii sale, în 65 î.Hr., ca edil (curule aedile),
alături de Bibulus, un tânăr rival, membru al facțiunii optimaților.
Poziția de magistrat a fost următorul pas în cursus honorum, ea dovedindu-se o mare oportunitate pentru
maestrul publicului roman. Edilii curule erau responsabili de astfel de îndatoriri publice precum construirea
și îngrijirea templelor, clădirilor publice, traficului și alte aspecte ale vieții cotidiene din Roma; poate că mai
presus de toate, edilii se îngrijeau de organizarea jocurilor publice cu ocazia sărbătorilor statului și de
administrarea Circului Maximus. Caesar s-a tot împrumutat, în acea perioadă, până în prag de faliment,
însă și-a mărit ireversibil popularitatea printre oamenii de rând. Jocurile organizate de el erau
spectaculoase și proiectele de construcție propuse de el ambițioase. Într-un spectacol organizat în onoarea
tatălui său, Caesar a înfățișat 320 de perechi de gladiatori în armuri de argint, ceea ce a costat enorm de
mult.
Caesar și-a împins agenda mai departe prin ridicarea unor statui ale lui Marius. Senatul s-a simțit ultragiat,
dar popularitatea lui Caesar îl făcea aproape intangibil. Senatorii puteau încerca să-i blocheze traseul politic
prin alte mijloace. Caesar ar fi putut fi nominalizat să preia conducerea pentru reprimarea unei răscoale în
Egipt, dar nu a putut să aibă destul sprijin pentru a obține acel post. Caesar și-a încheiat anul ca edil în
glorie, însă dând faliment. Datoriile sale atingeau mai multe sute de talanți de aur (sumă echivalentă cu
câteva milioane de euro la cursul valutar actual), amenințându-i viitorul carierei. Coedilul său, Bibulus, a fost
atât de lipsit de spectaculozitate, în comparație, încât avea să-și declare mai târziu frustrarea că, în
întreaga perioada ca edil, meritele i-au fost atribuite exclusiv lui Cezar, în loc de a fi împărțit elogiile cu
Bibulus.
Succesul în demnitatea de edil i-a fost lui Cezar de mare folos la alegerea sa ca Pontifex Maximus (mare
preot) în 63 î.Hr., ca urmare a morții predecesorului său, Quintus Caecilius Metellus Pius. Poziția însemna
ocuparea unei noi case — Domus Publica (casa publică) — în For, și implica răspunderea pentru toate
atribuțiile religioase romane și patronatul preoteselor virgine ale zeiței Vesta. Pentru Caesar, numirea
însemna și ușurarea datoriilor sale; totodată îi conferea o putere considerabilă. Deși în termeni tehnici
pontificiatul nu reprezenta o poziție politică, oferea și avantaje considerabile în relația cu Senatul și la
modificările legislative.
Debutul ca pontifex a fost marcat, însă, de un scandal. În urma morții soției sale, Cornelia, Caesar s-a
căsătorit în 67 î.Hr. cu Pompeia, o nepoată a lui Sulla. Ca soție de pontifex și matroană (înlatină "femeie
măritată") importantă, Pompeia era responsabilă cu organizarea festivalului Bona Dea, din luna decembrie,
un ritual destinat exclusiv femeilor și considerat sacru. Însă Publius Clodius Pulcher a reușit să pătrundă în
casa în care se desfășura acesta, deghizat în femeie. Acest fapt a fost considerat sacrilegiu absolut, din
care cauză Pompeia a primit o scrisoare dedivorț. Însuși Caesar a recunoscut că Pompeia ar fi putut fi
inocentă, dar a afirmat: „Soția lui Caesar, ca și întreaga familie a lui Caesar, trebuie să fie deasupra
suspiciunilor.“
63 î.Hr. a fost un an dificil, nu doar pentru Caesar, ci și pentru Republica Romană. Caesar a candidat și a
câștigat alegerile pentru postul de pretor urban, în anul 62 î.Hr.. Înainte să se fi instalat în noul său post, s-a
declanșat Conspirația lui Catilina, care l-a pus pe Caesar din nou în conflict direct cu optimații. Lucius
Sergius Catilina, de două ori candidat la postul de consul, se confrunta cu acuzații de planificare a
răsturnării republicii prin rebeliune armată. Vina lui Catilina era însă controversată. La alegerile de al finele
anului 63 î.Hr., Marcus Tullius Cicero l-a înfrânt pe Catilina în cursa electorală consulară.
La puțin timp după aceasta, Crassus a primit scrisori anonime care îl informau că diverși senatori trebuiau
să plece din Roma pentru a evita masacrarea liderilor guvernamentali. Crassus i-a dus scrisorile lui Cicero,
care a prezentat conspirația Senatului. Mulți dintre membrii acestuia nu i-au dat crezare, fiind convinși că
Cicero a fabricat întreaga poveste pentru câștig politic. Elocvența oratorică a lui Cicero, însă, a convins
Senatul că acest complot necesita măsuri extreme. Senatus consultum ultimum i-a acordat lui Cicero
autoritatea de a se ocupa de conspiratori. Catilina, printre alții, a devenit prima țintă. Ca răspuns, acesta a
decis să fugă din Roma, dar nu înainte de a se fi implicat într-un complot pentru asasinarea lui Cicero.
Complotul a eșuat, iar Catalina a plecat pentru a se alătura rebeliunii din provincia Etruria. Au fost
condamnați la moarte și executați, fără proces, cinci romani notabili, aliații lui Catilina. Alternativa ar fi fost
exilul, încarcerarea înainte de proces nemaifiind folosită; însă, dacă ar fi fost exilați, cei condamnați s-ar fi
pus în fruntea armatelor lui Catilina, în Etruria. Senatul a dezbătut această temă, iar Caesar s-a numărat
printre puținii care s-au pronunțat împotriva pedepsei capitale.
Implicarea în afacerea lui Catilina nu i-a cauzat lui Cezar nici un dezavantaj de durată. În anii următori,
Caesar a început un mandat ca pretor urban. Din această poziție de elită și-a promovat încă o dată
politica populares. A cerut un cont destinat restaurării capitalei, pe care optimații i l-au refuzat. Fără succes
în această încercare, Caesar i-a întărit coaliția cu Pompei, care urma să se întoarcă curând la Roma din
campaniile sale în est. Întoarcerea lui Pompei i-a neliniștit pe optimați, care se temeau de un marș în stilul
lui Sulla asupra Romei și de instaurarea dictaturii. Aveau nevoie să prezinte orașul și împrejurimile sale ca
mediu stabil, lipsit de nevoia „ordinii restauratoare“ a lui Pompei. Aliatul lui Pompei, Caecilius Metellus
Nepos, însă, a adus problema în fața Senatului, cerând ca lui Pompei să-i fie permisă venirea în Italia și
restaurarea. Cezar i-a sprijinit pe Nepos și Pompei, dar Cato a zădărnicit moțiunea. Nepos a fugit din Roma
pentru a i se alătura lui Pompei, iar Caesar a fost înlăturat din funcția de pretor. Când mulțimea venită în
sprijinul lui Caesar a amenințat violent, el a fost repus în funcție. Caesar a potolit mulțimea înainte de a se
recurge la violență.
Spre finalul mandatului de pretor, Caesar a fost acuzat de delapidare și urma să fie dat în judecată pentru
deturnarea fondurilor administrate. Crassus i-a sărit din nou în ajutor, achitând un sfert din totalul de 20
milioane de dinari. În cele din urmă, până în 61 î.Hr., Caesar a fost desemnat ca guvernator
propretor al Lusitaniei, provincia unde fusese anterior chestor. Odată cu această numire, creditorii săi s-au
retras, permițându-i un statut chiar profitabil. Părăsirea Romei înainte de a o fi preluat în mod oficial a
dovedit că Cezar nu voia să-și asume niciun risc.
Caesar și personalul său au călărit în forță, ajungând la Rhone în doar opt zile, iar el a întrevăzut viitoarea
sa abilitate de a organiza deplasarea la viteze mari a unor unități de armată. În drumul lor, mai mulți membri
din anturajului au notat barbaricul și, în viziunea lor, mizerabilul standard de trai al satelor. Caesar,
demonstrându-și ambiția, a replicat: „Din partea mea, aș prefera să fiu primul om între acești inși, decât al
doilea în Roma”. În timpul mandatului de guvernator, Caesar și-a întărit relația cu popoarele celtice, ceea ce
s-a dovedit a fi fost un factor important în planurile sale de mai târziu.
Odată sosit în Hispania, Caesar și-a făcut o reputație deosebită în postura de comandant militar. Între 61
î.Hr. și 60 î.Hr., a câștigat bătălii importante împotriva triburilor galiciene și lusitane. În timpul uneia dintre
victorii, oamenii săi l-au aclamat ca imperator pe câmpul de luptă, ceea ce reprezenta aprecierea de
maximă importanță pentru a fi un triumf roman eligibil. Caesar se afla în fața unei dileme. Dorea să
candideze pentru postul de consul în 59 î.Hr. și pentru aceasta trebuia să fie prezent în Roma, dar voia să
primească totodată onorul pentru un triumf. Optimații au folosit această dilemă împotriva sa, forțându-l să
aștepte la porțile orașului, așa cum era obiceiul, până când avea să i se confirme triumful. Întârzierea avea
să îl coste pe Caesar ocazia de a candida în alegerile pentru postul de consul și l-a pus în fața unei decizii
fatale. În vara anului 60 î.Hr., Caesar a intrat în Roma pentru a candida la cea mai înaltă funcție din
Republica Romană.
Primul triumvirat
Cezar consul
În 60 î.Hr., decizia lui Cezar de a își abține candidatura pentru un posibil triumf (datorat realizărilor sale în
Hispania) l-a pus în poziția de a candida pentru consul. Deși Cezar dispunea de o popularitate copleșitoare
printre membrii adunărilor cetățenești, a fost nevoit să manipuleze alianțe formidabile în Senatul roman
pentru a-și putea asigura alegerea. Având deja o prietenie solidă cu fabulos de bogatul Marcus Licinius
Crassus, l-a abordat pe adversarul acestuia, Pompei cel Mare, propunându-i o coaliție. Pompei era deja
frustrat din cauza incapacității sale de a obține reforma teritorială pentru veteranii săi din est, iar Cezar a
aplanat sclipitor orice diferende existente pe atunci între cei doi puternici lideri.
Alianța (cunoscută astăzi sub numele de Primul Triumvirat) a fost formată la finele anului 60 î.Hr., și a
rămas secretă, în mod remarcabil, o bună perioadă de timp. Pompei și Crassus au căzut de acord să își
folosească averile și puterea pentru a securiza candidatura lui Cezar la consulat, iar în schimb, Cezar avea
să influențeze agendele politice ale celor doi. Cezar și Crassus, care erau deja buni prieteni de un deceniu
încoace, și-au consolidat alianța cu Pompei, oferindu-i acestuia în căsătorie pe fiica lui Cezar, Iulia Cezaris.
Alianța combina enorma popularitate a lui Cezar în rândul plebeilor și reputația sa, cu fantastica avere și
influența asupra plutocrației marilor comiși de care dispunea Crassus, alături de reputația militară, averea și
influența senatorialăale lui Pompei. Cu ajutorul acestora, Cezar a câșigat cu ușurință poziția de consul, însă
Optimații au reușit alegerea fostului co-edil a lui Cezar, Marcus Calpurnius Bibulus, în poziția de consul
junior.
Odată instalat în funcție, în 59 î.Hr., primul obiectiv din agenda lui Cezar l-a reprezentat crearea unei legi
care stipula ca toate dezbaterile și procedurile din cadrul Senatului să fie făcute publice. După aceasta, și-a
respectat acordul făcut cu Pompei. Terenuri din părți nepopulate ale Italiei aveau să fie restituite și oferite
veteranilor lui Pompei. Astfel, Cezar nu ameliora doar problema mulțimii șomere din Roma, ci satisfăcea și
doleanțele legiunilor lui Pompei. Însă Cato cel Tânăr, alături de facțiunea Optimaților, s-a opus conceptului,
din simplul motiv că era o idee a lui Cezar. Consulul a mustrat Senatul și a dus problema direct în fața
poporului.
În timp ce vorbea în fața unei Adunări cetățenești, Cezar și-a întrebat co-consulul, Bibulus, despre
sentimentele sale privind o astfel de reglementare legislativă. Răspunsul acestuia a fost unul simplu: legea
nu putea fi acceptată, chiar dacă toată lumea ar fi dorit acest lucru. În acest moment, așa-numitul prim
triumvirat a fost făcut public, iar Pompei și Crassus au aprobat cu ardoare măsura de urgență. Legea a fost
sprijinită de copleșitoarea reacție a publicului, și Bibulus s-a retras către casa sa, în dizgrație. Bibulus și-a
petrecut restul timpului din anul său consular încercând a folosi semne religioase pentru a dovedi că legile
lui Cezar erau nule și lipsite de valoare, într-o încercare de a împotmoli sistemul politic. În schimb, i-a
acordat involuntar autonomie completă lui Cezar pentru a face posibil aproape orice își propunea. După
retragerea lui Bibulus, anul consular al celor doi avea să fie numit, în glumă: anul lui „Iulius și Cezar”.
Cezar a primit proconsulatul Galiei Cisalpine și al Illyriei, oferindu-i-se oportunitatea de a își egala victoriile
politice cu gloriile militare. Acest post, cu o durată de cinci ani, fără precedent într-un domeniu relativ sigur,
era un semn evident al ambiției lui Cezar pentru cuceriri externe. Viitoarele campanii conduse de Cezar
erau, din acest moment, la propria sa discreție. Ca un plus de noroc, guvernatorul Galiei
Narbonensis murise, provincia fiindu-i, de asemenea, încredințată lui Cezar.
Pe la 59 î.Hr., Cezar dispunea de sprijinul poporului, alături de cei mai puternici doi oameni din Roma (cu
excepția sa), și de oportunitatea de a avea glorie infinită în Galia. La vârsta de patruzeci de ani, deși
deținea cel mai înalt post din Roma și continua să își înfrângă adversarii la fiecare întoarcere, adevărata sa
grandoare avea să vină mai târziu. Mărșăluind cu rapiditate prin siguranța relativă a provinciilor aflate în
subordinea sa, pentru a își invoca imperiumul și a evita judecata, Cezar avea să modifice
platforma geopolitică a lumii antice.
Războaiele galice
Cezar si generalii sai
Gaius Iulius Cezar și-a însușit controlul oficial asupra provinciilor Illyria, Galia Cisalpină și Galia
Transalpină în 59 î.Hr. Dincolo de provincia Galiei Transalpine se găsea un teritoriu vast, echivalând
cu Franța de astăzi, numit Galia Comata, unde existau confederații independente de triburi celtice, ce
mențineau diferite relații cu Roma. Dar, imediat după ce el și-a ocupat poziția, un trib celtic ce trăia pe
teritoriul Elveției contemporane, helveții, a plănuit să migreze din regiunea alpină către vestul Franței de
astăzi. Însă, pentru a putea realiza o astfel de migrare, helveții ar fi trebuit nu doar să mărșăluiască prin
teritorii aflate sub control roman, ci să străbată și teritoriul tribului Aedui, aliat cu romanii. Alți celți de origine
galică și alte persoane din provincia Galia Narbonensis se temeau ca helveții să nu vandalizeze totul în
calea lor până la destinația finală. Fără a pierde timp, Cezar s-a opus ideii și a recrutat în grabă două noi
legiuni.
Mai multe alte triburi s-au alăturat mișcării helveților, ei devenind cu timpul cel mai mare și cel mai puternic
trib din Galia. În total, conform scrierilor lui Cezar, se adunaseră aproape 370.000 de persoane, din care
260.000 erau femei, copii și alte tipuri de non-combatanți. După ce au pornit la drum, fără a ține seamă de
obiecția lui Cezar, trupele aveau să se întâlnească, inevitabil. După mai multe încăierări, Cezar a cucerit
partea muntoasă cu cele șase legiuni ale sale, momind adversarul într-o bătălie neechilibrată. În apropiere
de capitala tribului Aedui, Cezar a strivit helveții, măcelărindu-i, indiferent de statutul de combatant al
adversarului. Conform lui Cezar, dintre cei 370.000 de inamici mobilizați, doar 130.000 au supraviețuit
bătăliei. În următoarele zile a ordonat trupelor să urmărească ce mai rămăsese din armata adversă; se pare
că au fost uciși încă 20.000 de oameni. Aproape în același timp, la sfârșitul lui 59 î.Hr.,
liderul germanic Ariovistus, căpetenie a tribului Suebi, a condus o invazie a Galiei prin atacuri asupra
regiunii granițelor, însă Cezar a înăbușit situația la acel moment, aranjând o alianță cu germanii, la
începutul anului 58 î.Hr. A forțat retragerea germanilor înapoi în est, de-a lungulRinului și a folosit pretextul
„apărării aliaților Romei” pentru a-și continua cuceririle în nord.
În primăvara anului 57 î.Hr., Cezar se afla în Galia Cisalpină, îngrijindu-se de administrația guvernământului
său. În ciuda grandioaselor mulțumiri oferite de diverse triburi galice, nemulțumirea creștea. Cezar a auzit
un zvon despre formarea unei confederații a triburilor galice sub stăpânire belgică, pentru a se opune
prezenței romane în Galia. Cezar s-a întors în grabă la legiunile sale, formând două noi astfel de legiuni,
alcătuite majoritar din „cetățeni” galici, numărul total al acestora ridicându-se acum la opt.
La sosirea lui Cezar, probabil în iulie 57 î.Hr., zvonurile opoziției galice se adeveriseră. Cezar s-a mișcat cu
rapiditate, surprinzând triburile galice înainte ca acestea să se fi alăturat opoziției și transformându-le în
aliați. Ca represalii, triburile belgice au început atacul. Cu cele opt legiuni, romanii au spulberat atacul printr-
o bătălie dificilă. Pentru Cezar, victoria avea o dublă conotație: nu doar o victorie armată, ci și una politică,
însoțită de o propagandă solitară, de asemenea. Protejându-și „aliații” de agresiuni externe, el putea acum
securiza cu ușurință legalitățile necesare împotriva triburilor belgice. Deși ar fi reprezentat încă o campanie
dificilă, acesta era exact genul de șansă pe care Cezar și-l dorea. A continuat spre nord, cucerind tot ce-i
stătea în cale, fie prin politică, fie pe calea armată.
La începutul campaniei din anul 56 î.Hr., Cezar considera că Galia nu era încă pregătită pentru ocupația
romană. Cezar și-a trimis generalii în fiecare colț al Galiei, pentru a înăbuși orice rezistență în calea lor.
Publius Crassus, fiul lui Marcus Crassus, a fost trimis în Aquitania cu douăsprezece cohorte legionare,
pentru a subjuga triburile de acolo. Cu ajutorul trupelor auxiliare galice, Crassus a adus cu rapiditate
controlul roman până în cea mai vestică porțiune a Galiei. Decimus Brutus, tânărul viitor asasin al lui Cezar,
a fost trimis în nord, către Britania de astăzi, pentru a construi o flotă printre veneți. Veneții controlau căile
navigabile cu o formidabilă flotă proprie, sprijiniți însă și de celții britanici. Inițial vasele galice le-au depășit
pe cele romane, Brutus neputând împiedica operațiunile veneților. Dar ingeniozitatea romană a intrat în
acțiune, și aceștia au început să folosească cârlige lansate de arcași pentru a cuceri vasele veneților. În
scurt timp, veneții au fost complet învinși, și ca multe triburi înaintea lor, vânduți ca sclavi.
În total, zeci de triburi au fost forțate să capituleze în fața dominației romane și sute de mii de prizonieri au
fost trimiși înapoi la Roma, ca sclavi. Odată cu înfrângerea rezistenței galice, Cezar și-a îndreptat atenția
dincolo Canalul Mânecii. Totuși, cucerirea nu era atât de completă pe cât părea. Cezar a fost nevoit să se
confrunte mai întâi cu alte incursiuni germanice, înainte de a putea traversa către insulă. Și, în ciuda
încrederii sale, triburile galice nu erau nici pe departe atât de subjugate pe cât credea el. Pentru moment,
însă, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină pentru a se ocupa de problemele politice din Roma.
Germania, Britania și Vercingetorix
Până în anul 56 î.Hr., pe măsură ce Cezar împingea controlul roman în întreaga provincie galică, situația
politică din Roma era pe cale de a se destrăma. Aflat în mijlocul planificării următoarelor acțiuni în Galia,
Britania și Germania, Cezar s-a reîntors în Galia Cisalpină, știind că trebuie să se afirme din nou sprijinul
întru Senatul Roman. Pompei se afla în Italia nordică, îngrijindu-se de îndatoririle sale în cadrul comisiei
grânelor, iar Crassus a mers la Ravenna pentru a se întâlni cu Cezar. Cezar, însă, i-a chemat pe ambii
la Lucca pentru o conferință, iar celor trei triumviri li s-au alăturat până la 200 de senatori. Deși sprijinul în
Roma era deslușit, această întâlnire a fost menită scopurilor triumviratului, aceasta dovedindu-se o mult
mai mare coaliție decât doar a trei persoane. Însă Cezar avea nevoie ca Pompei și Crassus să se înțeleagă
pentru a putea menține întreaga înțelegere. Comanda lui Cezar trebuia prelungită, pentru a fi asigurat
împotriva judecății.
Cezar şi Vercingetorix
Acordul asupra căruia s-a înțeles i-ar fi acordat lui Cezar prelungirea de care avea nevoie, în timp ce
Pompei și Crassus aveau posibilitatea de a accede la putere. Pompei și Crassus aveau să fie aleși consuli
simultan pentru anul 55 î.Hr., lui Pompei încredințându-i-se regiunea Hispania, iar Crassus primind Siria.
Pompei, gelos asupra creșterii pe care o înregistra armata lui Cezar, dorea securitatea unei domnii
provinciale cu ajutorul legiunilor, iar Crassus dorea oportunitatea gloriei militare către est, înParthia. După
soluționarea problemelor, Crassus și Pompei s-au întors la Roma pentru a participa la alegerile din 55 î.Hr..
În ciuda înverșunatei rezistențe din partea Optimaților, inclusiv o întârziere în alegeri, statutul de consuli al
celor doi a fost confirmat până la urmă. Cezar nu și-a asumat nici un risc, însă, și a trimis nunțiul său,
Publius Crassus, înapoi la Roma alături de 1.000 de oameni pentru a „păstra ordinea”. Prezența acestor
oameni, alături de popularitatea lui Crassus și Pompei au reușit cu greu sa stabilizeze situația. Cezar s-a
întors în grabă în Galia pentru a pune pe picioare prima invazie romană în Britania.
Înainte ca Cezar să-și poată concentra atenția asupra Britaniei, o invazie germanică de-a lungul Rinului, în
teritoriul ubian i-a întors atenția asupra Germaniei. Invadatorii au trimis ambasadori către Cezar spunând că
doreau pace, însă Cezar le-a cerut mutarea de pe teritoriul Galiei și a ordonat mobilizarea legiunilor sale
pentru a înfăptui acest lucru. Înainte ca Cezar să pornească atacurile, cavaleria sa a fost atacată prin
surprindere, 78 de romani fiind uciși în luptă. Un asalt la scală majoră a fost lansat apoi asupra taberei
germanice și, conform lui Cezar, 430.000 oameni germani rămași fără lider, femei și copii au fost adunați
laolaltă. Romanii au măcelărit fără discriminare, trimițând masa de persoane către Rin, unde mulți alții au
sucombat înecându-se. Nu se știe care a fost numărul victimelor până la final, însă Cezar a pretins că nu a
pierdut nici măcar un soldat.
Războiul civil
Traversarea Rubiconului
În anul 50 î.Hr., Senatul condus de Pompei i-a ordonat lui Cezar să se întoarcă la Roma și să-și
demobilizeze armata pentru cǎ termenul său ca proconsul se încheiase. În plus, Senatul îi interzice lui
Cezar să candideze pentru un consulat secund în absența sa. Cezar a crezut că va fi judecat și
marginalizat politic dacă ar fi intrat în Roma fără imunitatea pe care i-o conferea poziția de consul sau fără
puterea armatei sale. Pompei l-a acuzat pe Cezar de insubordonare și trădare. Pe 10 ianuarie 49
î.Hr. Cezar traversează Rubiconul (granița Italiei) și atacă republica romană cu gândul de a se instala
dictator. Istoricii se contrazic în privința spuselor lui Cezar la traversarea Rubiconului. Acesta ar fi
spus „Alea iacta est” („Zarurile sunt aruncate”), sau „Fie ca zarurile să zboare la înălțime!” (un citat al
poetului Menander). Această controversă minoră apare ocazional în literatura modernă când un autor
atribuie citatul mai puțin popular al lui Menander lui Cezar. Optimații, inclusiv Metellus Scipio și Cato cel
Tânăr, au fugit către sud, neștiind că Cezar este însoțit doar de Legiunea a X-a. Cezar l-a urmărit pe
Pompei până la Brundisium, sperând să restaureze alianța lor anterioară de zece ani. Pompei l-a evitat,
însă, iar Cezar a făcut un uimitor marș de 27 de zile către Spania, unde i-a înfrânt pe locotenenții lui
Pompei. Apoi s-a întors la est, pentru a-l provoca pe Pompei în Grecia, acolo unde pe 10 iulie 48
î.Hr. la Dyrrhacium Cezar abia a evitat o înfrângere catastrofală. L-a înfrânt decisiv pe Pompei, în ciuda
avantajului numeric al acestuia (aproape dublul infanteriei și cavalerie suplimentară) la Pharsalus într-o
luptă violentă și de scurtă durată în anul 48 î.Hr.. Pompei a fugit către Egipt, acolo unde a fost ucis de către
un ofițer în serviciul regelui Ptolemeu al XIII-a. În Roma, Cezar este numit dictator, avându-l pe Marc
Antoniu ca prim locotenent; Cezar a demisionat din postul de dictator după unsprezece zile și a fost ales
pentru a doua oară consul, alături de Publius Servilius Vatia Isauricus. L-a urmărit pe Pompei în Alexandria,
unde își instalează tabăra armatei sale și devine implicat în războiul civil alexandrin dintre Ptolemeu și sora,
soția și regina alături de care conducea, faraonul Cleopatra a VII-a. Poate că alianța lui Cezar
cu Cleopatra a fost un rezultat al rolului pe care Ptolemeu l-a avut în uciderea lui Pompei; se relatează că
Cezar ar fi plâns la vederea capului lui Pompei, care i-a fost oferit de către șambelanul lui
Ptolemeu, Pothinus, ca dar. În orice circumstanțe, Cezar înfrânge forțele lui Ptolemeu și o instalează pe
Cleopatra ca domnitor, alături de care își va crește singurul său fiu biologic despre care se știe, Ptolemeu al
XV-a Cezar, cunoscut mai bine sub numele de „Caesarion”. Cezar și Cleopatra nu s-au căsătorit niciodată.
După ce a petrecut primele luni ale anului 47 î.Hr. în Egipt, Cezar merge cătreOrientul Mijlociu, unde îl
anihilează pe regele Farnace al II-lea al Pontului în Bătălia de la Zela; bătălia sa a fost atât de concretă și
completă încât a comemorată în cuvintele Veni, vidi, vici („Am venit, am văzut, am cucerit”). După aceasta a
pornit către Africa pentru a rezolva problema restului de suporteri senatoriali ai lui Ptolemeu. A câștigat cu
rapiditate o victorie semnificativă la Thapsus în 46 î.Hr. în fața forțelor lui Metellus Scipio (care moare în
bătălie) și lui Cato cel Tânăr (care se sinucide). Totuși, fii lui Pompei, Gnaeus Pompeius și Sextus
Pompeius, alături de Titus Labienus, fostul nunțiu propraetorian al lui Cezar (legatus propraetore) și al
doilea în comandă în Războiul Galic, supraviețuiesc bătăliilor din Spania. Cezar a pus sub urmărire și a
înfrânt ultimele rămășițe ale opozanților în Bătălia de la Munda în martie 45 î.Hr.. În tot acest timp, Cezar a
fost ales pentru al treilea și al patrulea său mandat în poziția de consul în anii 46 î.Hr. (alături de Marcus
Aemilius Lepidus) și 45 î.Hr. (fără partener).
După război
Cleopatra il seduce pe Cezar Cezar dictatorul
Cezar se întoarce în Italia în luna septembrie a anului 45 î.Hr.. Își completează testamentul printre primele
sale sarcini, numindu-l pe Octavian ca unic succesor. Senatul deja începuse să-i ofere onoruri chiar și în
absența sa. Deși Cezar nu și-a proscris inamicii, ci iertându-i aproape pe fiecare dintre aceștia, părea a fi o
rezistență deschisă extrem de redusă.
Mari jocuri și festivități s-au ținut pe 21 aprilie pentru a onora marea victorie a lui Cezar. Odată cu jocurile,
Cezar a fost onorat cu dreptul de a purta îmbrăcăminte triumfală, inclusiv o robă de culoare roșu închis
(evocatoare a regilor Romei) și coroana de lauri la toate ocaziile publice. O mare moșie era construită pe
seama Romei pentru uzul exclusiv al lui Cezar. Titlul deimperator a devenit unul legal, pe care avea să-l
folosească tot restul vieții sale. O statuie de fildeș asemănându-l avea să fie cărată la toate procesiunile
religioase publice.
O altă statuie a lui Cezar a fost plasată în templul lui Quirinus cu inscripția Zeului Invincibil. Cum Quirinus
era asemănarea deificată a orașului și fondatorului acestuia și prim rege, Romulus, acest act l-a identificat
pe Cezar nu doar pe aceeași scară cu zeii, dar și cu regii antici. O a treia statuie a fost ridicată pe capitoliul
de lângă cele ale celor șapte regi romani și a aceea a lui Lucius Junius Brutus, omul care a condus revolta
ce a dus la eliminarea regilor. Însă în alte comportamente scandaloase, Cezar a bătut monezi cu
asemănarea sa. Pentru prima dată în istoria Romei un roman în viață figura pe o monedă.
Când Cezar s-a întors la Roma în octombrie 45 î.Hr., a cedat al patrulea consulat (pe care îl condusese
fără partener) și i-a plasat pe Quintus Fabius Maximus și Gaius Trebonius în locul său. Acest lucru a iritat
Senatul pentru că Cezar nu a ținut seama deloc de sistemul republican de alegere și a acționat astfel dupǎ
propriul său capriciu. Sărbătorește un al patrulea triumf, de data aceasta pentru onorarea victoriei din
Spania. Senatul a continuat să-i acorde alte onoruri. Un templu lui Libertas avea să fie construit în onoarea
sa, iar el a primit titlul de Liberator. Este ales consul pe viață și îi este permis să ocupe orice oficiu dorește,
inclusiv cele în general rezervate plebeilor. Roma părea dispusă să-i acorde lui Cezar dreptul neprecedat
de a fi singurul roman care deține imperium. Cu aceasta, doar Cezar ar fi imun de la judecata legală și ar
dispune tehnic de comanda suprema asupra tuturor legiunilor romane.
Alte onoruri au continuat, inclusiv dreptul de a desemna jumătate dintre toți magistrații, poziții care până
atunci se completau prin vot. De asemenea, el a numit magistrați pentru toate îndatoririle provinciale, un
proces până atunci făcut prin alegerea aleatorie sau prin acordul Senatului. Luna nașterii sale, Quintilis, a
fost numită iulie (după latinul Iulius) în onoarea sa și ziua în care s-a născut, 13 iulie, a fost recunoscută ca
sărbătoare națională. Chiar și un clan din adunarea poporului avea să-i poarte numele. Un templu și clasa
religioasă a acestuia, Flamen maior, avea să fie ridicat și dedicat în onoarea familiei sale.
Moneda reprezentandu-l pe Cezar
Cezar, însă, a avut și o agendă reformatoare, privind totodată și variate probleme pe teme sociale. A
aprobat o lege ce stipula că cetățenilor romani cu vârste între 20 și 40 de ani le era interzisă părăsirea Italiei
pentru mai mult de 3 ani, exceptându-i pe cei aflați în serviciu militar. Teoretic, aceasta ar fi ajutat la
conservarea continuei operații a fermelor locale și afacerilor și ar fi prevenit corupția peste hotare. Dacă un
membru al elitei sociale ar fi făcut rău sau ar fi omorât un membru al clasei inferioare, atunci întreaga sa
avere avea să fie confiscată. Cezar a demonstrat că încă avea cel mai bun interes al statului în suflet, deși
considera că era unica persoană capabilă de a-l conduce. O anulare generală a unei pătrimi din toate
datoriile a ușurat foarte tare publicul și a ajutat la chiar o mai mare îndrăgire a sa în rândurile populației de
rând.
Cezar a regulat foarte strâns achiziționarea grânelor subvenționate de către stat, prostituatelor și a interzis
celor ce își permiteau aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din partea statului. A făcut
planuri pentru distribuirea pământurilor pentru veteranii săi și pentru așezămintele coloniilor veterane în
întreaga lume romană. Una dintre cele mai importante reforme a venit după alegerea sa pe viață
ca Pontifex Maximus. Cezar a ordonat o revizie completă a calendarului roman, stabilind unul de 365 de
zile cu un salt la fiecare patru ani (acest calendar iulian a fost modificat ulterior de către Papa Grigore al
XIII-lea în 1582, devenind astăzi calendarul modern). Ca un rezultat al acestei reforme, anul 46 î.Hr. era de
fapt cu 445 de zile mai lung pentru a-l aduce în ordine.
Adițional, s-au desfășurat mari lucrări publice. Roma era im oraș de mare întindere urbană și arhitectură de
cărămidă neimpresionantă și avea nevoie disperată de o renovare. O nouă Rostra de marmură, terenuri
pentru cai și noi piețe au fost construite. O librărie publică sub tutela marelui învățat Varro era, de
asemenea, sub construcție. Casa Senatului, Curia Hostilia, ce fusese reparată de curând, a fost
abandonată pentru un nou proiect de marmură care avea să fie numit Curia Iulia. Granița sacră
-- Pomerium -- a orașului a fost extinsă permițând creșterea adițională.
Plutarh relatează că la un anumit moment, Cezar a informat Senatul că era un homosexual și că onorurile
sale au fost acordate mai mult din nevoia de reducere, decât de augmentare, dar și-a retras această poziție
pentru a nu părea nerecunoscător. I-a fost acordat titlul de Pater Patriae („Părintele Patriei”). A fost numit
dictator pentru a treia oară și apoi nominalizat pentru nouă termene consecutive de un an ca dictator,
făcându-l dictator efectiv pentru zece ani. De asemenea, a primit și autoritate cenzorială ca prefect al
moralei (praefectus morum) timp de trei ani.
La începutul anului 44 î.Hr., onorurile oferite lui Cezar au continuat și riftul ulterior între el și aristrocrați s-a
adâncit. Fusese numit Dictator Perpetuus, devenind astfel dictator pentru întreaga sa viață. Acest titlu
începuse să apară până și pe monedele care purtau asemănarea lui Cezar, plasându-l deasupra tuturor
celorlalți din Roma. Unii dintre populație au început chiar să facă referire la persoana sa ca „Rex” (latinul
pentru rege), dar Cezar a refuzat acceptarea acestui titlu. La noul templu al lui Cezar pentru Venus, o
delegație senatorială a mers să-l consulte, iar Cezar a refuzat să se oprească și să-i onoreze la venirea lor.
Deși evenimentul este umbrit de către câteva alte versiuni diferite ale poveștii, este evident faptul că
senatorii prezenți acolo s-au simțit adânc insultați. În încercarea de a rectifica situația, ceva mai târziu
Cezar și-a expus gâtul prietenilor săi, spunând că este pregătit să i-l ofere oricui care ar aduce asupra lui o
lovitură de sabie. Pare-se aceasta a calmat cel puțin situația, dar paguba fusese deja realizată. Semințele
conspirației începuseră să crească.
Asasinatul
Moartea lui Cezar (Pictură istorică din secolul XIX)
Spaima că Cezar va lichida democrația și se va proclama rege s-a amplificat atunci când cineva a așezat
o diademă pe statuia acestuia de pe Rostra. Tribunii, Gaius Epidius Marcellus și Lucius Caesetius
Flavius au îndepărtat această diademă. Nu la mult timp după acest incident, aceeași doi tribuni au arestat
cetățenii care au pronunțat titlul de Rex către Cezar, în timp ce acesta trecea pe străzile Romei. Văzându-și
susținătorii amenințați, Cezar a acționat sever. A ordonat eliberarea celor arestați și, în schimb, a adus
tribunii în fața Senatului, înlăturându-le pozițiile. Cezar folosise inițial sanctificarea tribunilor ca unul din
motivele pentru care pornise războiul civil, însă acum le-a revocat puterea în propriul câștig.
Festivalul Lupercalia avea să reprezinte cel mai mare test pentru poporul roman privind acceptarea lui
Cezar ca rege. În 15 februarie 44 î.Hr., Cezar stătea pe scaunul său aurit de pe Rostra, purtându-și roba
roșie, încălțăminte roșie, coroana de lauri și armat cu titlul deDictator Perpetuus. Cursa în jurul
pomeriumului reprezenta o tradiție a festivalului, iar când Marc Antoniu a pătruns în forum, a fost ridicat în
Rostra de către preoții participanți la festivitate. Antoniu a scos o diademă și a încercat să o așeze pe capul
lui Cezar, spunând „Poporul îți oferă acest titlu de rege prin mine”. Însă puține au fost uralele publicului, și
Cezar a refuzat cu rapiditate, îngrijindu-se ca podoaba să nu-i atingă capul. Publicul a țipat aprobator, dar
Antoniu a ignorat faptele și a încercat să i-o așeze pe cap pentru a doua oară. Nici de această dată publicul
n-a exultat, iar Cezar s-a ridicat de pe scaunul său și l-a refuzat din nou, spunând: „Nu voi fi regele Romei.
Jupiter este singur rege al romanilor.” Mulțimea a aprobat imediat acțiunile lui Cezar.
Morte di Giulio Cesare (Moartea lui Iulius Cezar) deVincenzo Camuccini
În tot acest timp, Cezar planifica o nouă campanie în Dacia și apoi în Parthia. Campania parthiană ar fi
putut aduce bogății considerabile înapoi la Roma, și posibilitatea reîntoarcerii la standardele pe
care Crassus le pierduse cu aproape nouă ani în urmă. O veche legendă spunea că Partia putea fi cucerită
doar de un rege, astfel că Cezar a fost autorizat de către Senat să poarte o coroană oriunde în imperiu.
Cezar planificase plecarea pentru luna aprilie 44 î.Hr., iar opozanții săi secreți, al căror număr era în
continuă creștere, trebuiau să acționeze în grabă. Majoritatea fiind oameni pe care Cezar îi grațiase deja, ei
erau conștienți că singura posibilitate de a îl înlătura pe Cezar de la conducerea Romei era să acționeze
înainte ca acesta să pornească către Parthia.
Locul de întrunire a Senatului roman era, conform tradiției, în Curia Hostilia, a cărui reparație fusese recent
terminată după incendiile ce o distruseseră în anii precedenți, dar Senatul a abandonat-o pentru o casă
nouă, aflată în construcție. Astfel că Cezar a convocat Senatul înTheatrum Pompeium (construit de către
Pompei), la Idele lui Marte, pe 15 martie 44 î.Hr.. Cu puține zile în urmă, un prezicător îi spusese lui Cezar:
„Ferește-te de Idele lui Marte“. În timpul întrunirii Senatului, Cezar a fost atacat și înjunghiat de moarte de
către un grup de senatori, care se intitulau Liberatorii (Liberatores); aceștia și-au justificat acțiunea spunând
că au comis tiranicid, nu crimă, apărând Republica de ambițiile monarhale pretinse de Cezar. Printre
asasinii care s-au închis în Templul lui Jupiter se aflau Gaius Trebonius,Decimus Junius Brutus, Marcus
Junius Brutus și Gaius Cassius Longinus; Cezar le grațiase majoritatea crimelor și chiar îi avansase în
carieră. Marcus Brutus era un văr îndepărtat al lui Cezar și fusese numit ca unul dintre moștenitorii săi
testamentari. De asemenea, se speculează că Marcus Brutus era fiul nelegitim al lui Cezar, din moment ce
acesta avusese o aventură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus; însă Cezar avea doar cincisprezece ani
la data nașterii lui Brutus. Cezar a primit 23 de lovituri(conform altora chiar 35), care variau între superficiale
și mortale și, ironia soartei, s-a prăbușit la picioarele unei statui a fostului său prieten, devenit rival, Pompei
cel Mare. Pompei fusese recent deificat de către Senat, unele relatări spunând că Cezar s-a rugat la
Pompei în timp ce murea. Ultimele sale cuvinte au fost relatate în diferite feluri, precum:
και συ τεκνον; (Kai su, teknon?) (gr., „Chiar și tu, fiul meu?“ – din Suetonius)
Tu quoque, Brute, fili mi! (lat., „Și tu, Brutus, fiul meu!“ – o traducere latină modernă a unui citat
grecesc din Suetonius)
Et tu, Brute? (lat., „Chiar (și) tu, Brutus?“ – din piesa lui Shakespeare, Iulius Cezar)
Relatarea unui martor ocular
Aici urmează relatarea unui martor ocular al asasinatului lui Cezar scrisă de către Nicolaus din Damas, la
puțini ani după ce aceasta a avut loc.
Planul
„Conspiratorii nu s-au întâlnit niciodată în public, dar se regăseau ocazional acasă la fiecare dintre ei. Au
fost multe discuții și propuneri, așa cum era de așteptat, în timp ce investigau cum și unde să-și execute
planul. Unii au sugerat să încerce în timp ce acesta mergea pe Calea Sacră, care era una dintre plimbările
sale favorite. O altă idee era să fie ucis la alegeri, în timp ce traversa un pod pentru a numi magistrații din
cadrul Campus Martius; urmau să vadă care este cel mai puțin norocos dintre ei, pentru ca acela să îl
împingă pe Cezar de pe pod, iar ceilalți să alerge și să îl ucidă. Un al treilea plan era acela de a aștepta
următorul spectacol cu gladiatori. Avantajul era că, din pricina spectacolului, nu s-ar fi născut nici o
suspiciune dacă se zăreau armele ce urmau să fie pregătite pentru asasinat. Însă majoritatea a decis să fie
omorât în timp ce stătea în Senat, unde nu era însoțit de nimeni, din moment ce non-senatorii nu erau
admiși, și unde cei mulți conspiratori își puteau ascunde pumnalele în togi. Acest plan a fost câștigătorul
zilei.“
Semne rele
„Înainte de a intra în altar, preoții au adus în față victimele, pentru ca el să poată executa ceea ce avea să
fie ultimul său sacrificiu. Semnele erau foarte clar nefavorabile. După acest sacrificiu nereușit, preoții au
făcut altele, în mod repetat, pentru a vedea dacă ar putea apărea altceva, mai favorabil decât cele deja
dezvăluite. În final, preoții au concis că nu au putut vedea cu claritate intenția divină, pentru că exista un
spirit transparent și malefic, ascuns printre victime. Cezar s-a simțit iritat și a abandonat divinația până la
lăsarea soarelui, deși preoții și-au continuat tot mai mult eforturile.
Asasinii prezenți atunci au fost încântați să vadă acestea, deși prietenii lui Cezar l-au sfătuit să anuleze
adunarea Senatului din acea zi, din pricina spuselor preoților. El a fost de acord, însă unii participanți s-au
ridicat, l-au strigat și i-au spus că Senatul era deja plin. Și-a privit amicii, dar Brutus l-a abordat din nou
spunându-i 'Vino, bunule domn, nu acorda atenție palavrelor acestor oameni și nu amâna ceea ce Cezar și
puterea sa grandioasă a găsit de cuviință să se organizeze. Fă-ți singur curajul de bun augur.' Cu aceste
cuvinte l-a convins pe Cezar; ținându-l de mâna dreaptă, l-a condus către Senat, care se afla chiar în
apropiere. Cezar l-a urmat în tăcere.“
Atacul final
„Senatul s-a ridicat în semn de respect pentru poziția sa când l-a văzut intrând. Cei care aveau să facă
parte din complot stăteau în apropierea sa. Chiar lângă el se afla Tillius Cimber, al cărui frate fusese exilat
de către Cezar. Sub pretextul unei umile doleanțe din partea acestui frate, Cimber s-a apropiat de Cezar și
a strâns mantaua togii sale, părând că vrea să facă o mișcare și mai amplă cu mâinile sale asupra lui
Cezar. Cezar a vrut să se ridice și să-și folosească mâinile, dar a fost împiedicat de către Cimber, devenind
astfel excesiv de iritat.
Acela a fost semnalul pentru conspiratori să acționeze. Toți și-au scos în grabă pumnalele și s-au năpustit
asupra sa. Întâi Servilius Casca l-a lovit cu vârful lamei pe umărul stâng, puțin deasupra osului gâtului. La
acela țintise, însă din pricina entuziasmului ratase. Cezar s-a ridicat pentru a se apăra și, în acel vacarm,
Casca a țipat în greacă la fratele său. Cel din urmă l-a auzit și a împins sabia în coaste. După un
moment Cassius i-a făcut o rană asupra feței și Decimus Brutus l-a străpuns într-o parte. În timp ce Cassius
Longinus încerca să-l lovească din nou, a ratat și a lovit mâna lui Marcus Brutus. Minucius l-a lovit de
asemenea pe Cezar și Rubrius în coapsă. Era pur și simplu o mulțime aflată în bătălie cu un singur
oponent.
Sub masa rănilor, a căzut la piciorul statuii lui Pompei. Toată lumea părea să fi vrut a avea un rol în omor,
nefiind niciun participant care să nu-i lovească corpul în timp ce el zăcea, până când, înjunghiat de
douăzeci și trei de ori, și-a dat ultima suflare.“
Apoi i-au abandonat trupul înjunghiat și însângerat acolo. După trei zile, sclavii i-au descoperit trupul.
Corpul lui Iulius Cesar a fost expus în forum și a fost examinat de către Antistius care a demonstrat că
numai una dintre cele 23 de plăgi a fost letală. Ea a penetrat toracele printre coastele 1 și 2[1]. Apoi, soldații
romani i-au înfășurat trupul și l-au așezat pe altar, unde a fostincinerat, potrivit tradiției romane. Femeile au
aruncat în flăcările ce mistuiau trupul lui Cezar bijuterii și hainele copiilor lor, precum și mobila din casă.
La funeralii a participat și însusi Marc Antoniu, îndurerat de pierderea fostului său superior militar, pe care l-
a însoțit în campania militară din Galia.
A fost o zi de cumpănă pentru Roma; odată cu dispariția dictatorului, începea o nouă epocă romană.
Urmările asasinării
Chipul lui Cezar
Moartea lui Cezar a marcat totodată, ironic, sfârșitul republicii romane, republică pentru binele căruia fusese
ucis. Clasele sociale de mijloc și inferioară, în care Cezar era atât de popular încă dinaintea victoriei din
Galia, au fost înfuriate că un mic grup de aristocrați le uciseseră eroul. Celebrul discurs al lui Antoniu din
piesa de teatru a lui Shakespeare, „Prieteni, Romani, concetățeni, acordați-mi atenția voastră“ poate că nu
a avut echivalent în realitate, însă reflectă fidel atitudinea publică la moartea lui Cezar. Antoniu, care de un
timp se distanțase de Cezar, s-a folosit de supărarea mulțimii romane și a amenințat cu dezlănțuirea ei
asupra optimaților, poate în intenția de a prelua el însuși controlul asupra Romei. Însă Cezar îl numise pe
nepotul său Gaius Octavius ca moștenitor unic al vastei sale avuții, oferindu-i lui Octavius atât puterea
imensă asigurată de numele lui Cezar, cât și control asupra uneia dintre cele mai mari averi din republică.
În plus, Gaius Octavius era, pentru toate intențiile și scopurile, fiul marelui Cezar și în mod consecvent
loialitatea populației romane a trecut de la Cezar la Octavius. Octavius, în vârstă de doar 19 ani la moartea
lui Cezar, s-a dovedit a fi fost nemilos și crud. În timp ce Antoniu se ocupa de Decimus Brutus, în prima
rundă a noilor războaie civile, Octavius își consolida poziția. Pentru a se putea lupta cu Brutus și Cassius,
care ducea lipsa unei mari armate în Grecia, Antoniu avea nevoie atât de averea din cuferele de război ale
lui Cezar, cât și de legitimitatea pe care numele lui Cezar o oferea oricărei acțiuni pe care acesta ar fi
desfășurat-o împotriva celor doi. S-a format un nou triumvirat, al doilea și ultimul, cu Octavius, Antoniu, și
comandantul loial al cavaleriei lui Cezar, Lepidus. Al Doilea Triumvirat l-a zeificat pe Cezar ca divus
Iulius și, văzându-se că uciderea sa a fost posibilă tocmai din pricina clemenței sale, oroarea proscrierilor,
abandonată din epoca lui Sulla, a fost readusă asupra inamicilor triumviratului în scopul de a-și însuși și mai
multe fonduri pentru al doilea război civil, dus împotriva lui Brutus și Cassius, pe care Antoniu și Octavian i-
au înfrânt la Philippi. Un al treilea război civil s-a declanșat apoi între Octavian pe de o parte și Antoniu și
Cleopatra pe altă parte. Acest ultim război civil a culminat cu înfrângerea lui Antoniu și a Cleopatrei
la Actium și cu ascensiunea politică a lui Octavian, care a devenit primul împărat roman, cu numele
de Cezar August. În 42 î.Hr., Cezar a fost zeificat oficial ca divus Iulius (Iuliu divinul), iar Cezar August a
devenit astfel divi filius (fiul lui divinului).
Literatul Cezar
Commentarii de Bello Gallico
Cezar era considerat unul dintre cei mai mari oratori și prozatori din Roma al epocii sale. Însuși Cicero
elogia retorica și stilul lui Cezar. Printre cele mai cunoscute opere se numără discursul funerar pentru
mătușa sa pe linie paternă, Iulia (văduva lui Marius), și Anticato, un document menit să distrugă reputația
lui Cato din Utica și să fie replică la memorialul Cato al lui Cicero. Majoritatea operelor și discursurilor lui
Cezar s-au pierdut. Cele mai celebre dintre care s-au păstrat:
Commentarii de bello gallico (Comentarii despre războiul galic), relatări despre campaniile din Galia și
Britania în timpul mandatului său deproconsul și
Commentarii de bello civile (Comentarii despre războiul civil) 2, evenimentele din timpul Războiului civil,
până după moartea lui Pompei.
Alte scrieri atribuite lui Cezar, dar a căror paternitate literară este pusă la îndoiala, sunt:
De bello hispaniensis (Despre războiul hispanic) [1], campaniile din Hispania;
De bello africo (Despre războiul african) [2], campaniile din Africa de Nord, și
De bello alexandrino (Despre războiul alexandrin) [3], campaniile din Alexandria.
Aceste narațiuni, redactate într-un stil direct și simplu, sunt de fapt mijloace sofisticate de propagandă
pentru agenda sa politică, destinate în special clasei de mijloc sau micii aristocrații a Romei, Italiei și din
provincii.
Militarul Cezar
Statuia lui Cezar
Cezar s-a născut la Roma, într-o binecunoscută familie de patricieni (ginta Iulia), prezumtiv descinsă din
Iulus, fiul prințului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiței Venus. Potrivit unei legende, nașterea
lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puțin probabil, deoarece în acea epocă o astfel de
incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-o locuință modestă dintr-o
construcție antică (insula) în Suburba, cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar, deși cu
descendență patricienă, deci aristocrată, nu era înstărită, după standardele nobilimii romane. Astfel, niciun
membru al familiei nu s-a făcut remarcat în societate în timpul copilăriei lui Cezar, deși, în generația tatălui
său, avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Mătușa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un
general talentat și reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogați locuitori ai
Romei, influența sa politică contribuind și la îmbunătățirea situației materiale a familiei lui Cezar. Spre
sfârșitul vieții lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă,
politicienii romani erau, în general, divizați în două partide: Populares, care îl includea pe Marius, și
Optimates, din care făcea parte Lucius Cornelius Sulla. O serie de dispute între cele două partide a dus la
un război civil, deschizând în final calea lui Sulla către postul de dictator. Datorită legăturii de familie, Cezar
era aderent la partidul lui Marius. Nu era doar nepotul lui Marius: era căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai
tânără fiică a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius și inamicul declarat
al lui Sulla. În anul 85 î.Hr., când Cezar împlinise 15 ani, tatăl i s-a îmbolnăvit și a murit. Cezar a devenit
moștenitorul majorității proprietăților și averilor deținute de tatăl său și de Marius. Când Sulla a ieșit
învingător din războiul civil și și-a început programul de proscriere, Cezar, în vârstă de 20 de ani, se afla
într-o situație dificilă. Sulla i-a ordonat în 82 î.Hr. să divorțeze de Cornelia, dar Cezar a refuzat și a plecat
prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla i-a grațiat pe Cezar și familia sa și i-a permis să se
reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a comentat pericolul de a-l fi lăsat în viață
pe Cezar. Potrivit lui Suetonius, în momentul revocării exilului lui Cezar, dictatorul ar fi spus: „El, a cărui
viață o dorești atât de mult, va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a căror cauză o susții
alături de mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulți precum Marius“.
Familia lui Cezar
Soții
Prima căsătorie cu Cornelia Cinnilla
A doua căsătorie cu Pompeia Sulla
A treia căsătorie cu Calpurnia Pisonis
Copii
Iulia Cezaris , cu Cornelia Cinnilla
Ptolemeu al XV-a Cezar (Cezarion), cu Cleopatra a VII-a, ar fi devenit faraon egiptean
Nepoți
un nepot de bunic din partea Iuliei Cezaris și a lui Pompei, mort la câteva zile
Iubite
Legătură cu Cleopatra a VII-a a Egiptului
Legături cu prima soție a lui Cato, cu primele două soții ale lui Bibulus, cu soțiile multor senatori
membri în partide de opoziție
Legătură cu Servilia Caepionis, mama lui Brutus