Ioan Alexandru - a ținut in 1980 seminarii

de poezie comparată și cursuri - de limba și

civilizație ebraică veche la Universitatea din

București.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Alexandru_%28scriitor%29

“Pe finele liceului, am auzit de la un profesor de sport, pasionat de poezie, de

interesantele prelegeri ţinute de Ioan Alexandru la Universitate. Am fost prezent din

curiozitate la acest curs facultativ şi am descoperit mai mult decât cursul în sine de

limba şi literatura ebraică, am descoperit în discursul său o manifestare publică a

credinţei în Iisus Hristos într-un spaţiu universitar, un lucru cu totol iesit din comun in

acele vremuri. A fost pentru mine prima dată când am asistat la o abordare competentă

a Sfintei Scripturi, întemeiată pe textele originale. Ioan Alexandru avea autoritatea

filologului, cunoscător al limbilor vechi, în interpretarea textelor sacre. Gândirea sa

profund simbolica adaptată vremurilor evocate precum şi cunoştintele

teologice imbogaţeau cursul făcându-l atractiv şi plin de conţinut spiritual. Am simţit din

primul moment că întraga sa tărie de caracter, mai ales curajul de care dădea dovadă

provenea din comoara de înţelepciune ascunsa în buna interpretare a Sfintei Scripturi.

Mai târziu, după ce l-am cunoscut manifestându-se şi în alte acţiuni extra universitare

am realizat că era implicat cu toată făptura sa în slujba unei misiuni creştine profunde

ce şi-o asumase din libertate, cu orice risc.”

https://renasterea.wordpress.com/category/universitatea-cursul-de-ebraica/

Aș fi țărână fără Mire

Şi de-aş avea şi darul vorbitor, Ca îngerii şi de-aş fi peste fire

Curat în cuget şi la trup, Aş fi ţărână fără Mire.

Şi de-aş cunoaşte tainele ce-şi curg, Clepsidra sorţii fără de smintire De-aş fi eu însumi nisipișul lor Aş fi ţărână fără Mire.

De-aş fi mireasa zorilor de zi Şi de-aş întrece Raiu-n strălucire De-aş fi iubită şi iubi, Aş fi ţărână fără Mire. Şi de-aş fi mirele urmat Ca Dumnezeu cerescul, de oştire, De-aş fi și în altare adorat, Aş fi ţărână fără Mire.

De-aş fi zdrobit pe lemn şi dus Pe-acelaşi deal spre pătimire, De-aş fi eu însumi înviat, Aş fi ţărână fără Mire.

Al cui să fie mai marele noroc Și cine să cunoască mai multă bucurie Decât ei, prietenii îmbălsămați Trimeși de Mire-n lume, în solie?

Să fie vestitori din porți în porți Din neam în neam și casă lângă casă Să-i spună-n parte fiecărui deal Că mările coboară la mireasă.

Săltați coline și munții cei înalți Să își smerească frunțile-n țărână

Și voi, izvoare, sărbătoresc plecați Către pustii cu toate din fântână.

Cât de frumoase-s picioarele ce vin Ca să vestească pacea în cetate Păstorii îi așteaptă la poartă cu un miel Și oamenii-i primesc ca pe-o dreptate.

Nisipurile să se strângă sul Pustia sfântă să se semețească Și drum ca-n palmă curgă peste ea Căci calcă soli cu veste nelumească.

[Ioan Alexandru]