institutii pt studenti
DESCRIPTION
capitolul2TRANSCRIPT
Capitolul 2 Instituţiile Uniunii Europene
Statele membre ale Uniunii Europene au delegat o parte dintre puterile lor
acesteia, astfel încât în domenii specifice, de interes comun, deciziile sunt
adoptate la nivel comunitar de către instituţiile europene.
Principalele trei instituţii decizionale sunt: Parlamentul European (care
reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia), Consiliul Uniunii
Europene (reprezentând statele membre) şi Comisia Europeană (care urmăreşte
interesele UE). Acest „triunghi instituţional” elaborează politici şi adoptă acte
(regulamente, directive, decizii) care sunt aplicate pe tot teritoriul UE.
În anul 2009, în urma intrării în vigoare a Tratatutului de la lisabona,
Consiliul European devine instituție a Uniunii Europene.
Aplicarea normelor UE este supravegheată de către Curtea de Justiţie,
Tribunalul de Primă Instanță și Tribunalul Funcției Publice, iar partea
financiară a activităţilor este verificată de către Curtea Europeană de Conturi.
Relaţiile dintre instituţiile UE se bazează pe parteneriat, cooperare şi
dependenţă mutuală.
Obiectivul acestora este de a creşte bunăstarea socială, economică şi
culturală a cetăţenilor, de a promova pacea şi dezvoltarea economică, nu numai în
ţările Europei, ci şi în întreaga lume.
2.1. Parlamentul European
Ales prin sufragiu universal direct1, începând cu 1979, Parlamentul
European este cea mai mare adunare multinaţională a lumii şi reprezintă
„popoarele statelor reunite în Comunitatea Europeană“.
La ora actuală2, el numără 751 de membri
3 (750 plus președintele),
repartizaţi după cum urmează (tabelul nr. 2.1):
1 Pentru o perioadă de cinci ani.
2 Trebuie spus că interesul pentru alegerile europene a scăzut constant în ultimii 25 de ani,
prezenţa la vot fiind tot mai redusă de la an la an: de la 63% în 1979 la 45,5% în 2004,
respectiv 43% în 2009. 3 Paritatea bărbaţi-femei: reprezentarea femeilor în Parlamentul European este în continuă
creştere. În prezent, mai mult de o treime din deputaţi sunt femei.
Instituţii şi politici europene
34
Tabelul nr. 2.1.
Repartizarea locurilor în Parlamentul European
în perioada 2014-2019
State Locuri State Locuri State Locuri
Germania 96 Cehia 21 Letonia 8
Franţa 74 Ungaria 21 Slovenia 8
Regatul Unit 73 Suedia 20 Luxemburg 6
Italia 72 Austria 18 Estonia 6
Spania 54 Bulgaria 17 Cipru 6
Polonia 51 Danemarca 13 Malta 6
România 32 Finlanda 13 TOTAL 750
Olanda 26 Slovacia 13
Belgia 21 Irlanda 11
Grecia 21 Lituania 11
Portugalia 21 Croaţia 11
Repartizarea voturilor se face în linii mari, proporțional cu populația
țării respective, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru
și un număr maxim de 96 (incepand din 2014). Numărul acestora nu poate
depăși 751.
2.1.1. Puterile Parlamentului European
Parlamentul European exercită trei puteri fundamentale:
- puterea legislativă;
- puterea bugetară;
- puterea de control asupra celorlalte instituții, si în special a
Comisiei pentru a se asigura că acestea funcționează în mod
democratic.
A. Puterea legislativă
Inițial rolul Parlamentului era doar consultativ, dar dupa 1979,
rolul sau a fost întărit cu fiecare nou tratatat de revizuire a
tratatelor constitutive.
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
35
Puterea legislativă a Parlamentului se exercită după mai multe
proceduri legislative în funcție de domeniul legiferat.
Procedura standard de luare a deciziilor la nivelul UE este cunoscută
sub numele de procedură legislativă ordinară (denumită anterior codecizie).
Aceasta înseamnă că Parlamentul European (instituţia care îi reprezintă pe
cetăţenii europeni şi ai cărei membri sunt aleşi prin vot direct) trebuie să
aprobe legislaţia UE împreună cu Consiliul (instituţia reprezentând guvernele
celor 28 de state membre).
În multe domenii, precum protecţia consumatorilor şi a mediului,
Parlamentul colaborează cu Consiliul (instituţia reprezentând guvernele
naţionale) pentru a decide asupra conţinutului actelor legislative şi pentru a le
adopta.
Procedura legislativă ordinară acordă astfel aceeaşi importanţă
Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene într-o gamă largă de domenii
(de exemplu: guvernanţă economică, imigrare, energie, transport, mediu şi
protecţia consumatorilor). Marea majoritate a legilor europene sunt adoptate în
comun de către Parlamentul European şi Consiliu
În baza Tratatului de la Lisabona, a crescut numărul domeniilor politice
care fac obiectul procedurii legislative ordinare, ceea ce îi conferă
Parlamentului European mai multă putere de a influenţa conţinutul actelor
legislative în sectoare care includ agricultura, politica energetică, migraţia şi
fondurile europene.
De asemenea, este nevoie de avizul Parlamentului pentru o serie de
decizii importante, precum aderarea unor noi state la UE.
Potrivit Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European trebuie să-şi
dea avizul conform asupra tuturor acordurilor internaţionale referitoare la
aspecte care ţin de procedura legislativă ordinară.
B. Puterea bugetară
Veniturile Uniunii
Parlamentul European votează în fiecare an bugetul Uniunii.
Sursele de venit ale UE includ contribuțiile primite de la statele
membre, taxele la import aplicate produselor provenind din afara UE și
amenzile impuse întreprinderilor care nu respectă normele europene. Țările
UE convin asupra dimensiunii bugetului și asupra modului în care va fi
finanțat acesta în următorii ani.
Bugetul UE sprijină creșterea economică și crearea de locuri de muncă.
În baza politicii de coeziune, el finanțează investițiile menite să atenueze
Instituţii şi politici europene
36
diferențele economice majore dintre țările și regiunile UE. De asemenea,
contribuie la dezvoltarea zonelor rurale din Europa.
Cele trei surse principale de venit sunt:
un mic procent din venitul național brut al fiecărui stat membru (în
general, în jur de 0,7 %) - cea mai mare sursă de încasări la buget.
Principiile de bază sunt solidaritatea și capacitatea de plată, dar
valoarea poate fi ajustată pentru a evita suprasolicitarea anumitor țări.
un mic procent din încasările din taxa pe valoarea adăugată
armonizată ale fiecărui stat membru (în general, în jur de 0,3 %).
o mare parte din taxele la import percepute pentru produsele din afara
UE (țara care le percepe reține numai un mic procent din acestea).
UE încasează, de asemenea, impozitele pe salariile personalului
instituțiilor europene, contribuțiile țărilor terțe la anumite programe europene
și amenzile aplicate întreprinderilor care încalcă normele și legislația UE.
Statele membre contribuie la buget în funcţie de capacitatea lor contri-
butivă, apreciată prin criterii diverse, precum: nivelul de dezvoltare econo-
mică, numărul de locuitori sau PNB/locuitor.
Modul de repartiţie a cheltuielilor europene4
Cadrul financiar multianual (CFM) definește limitele și prioritățile pe
termen lung ale UE în materie de cheltuieli.
Bugetul UE finanțează activități diverse, de la dezvoltarea zonelor
rurale și conservarea mediului, până la promovarea drepturilor omului și
protecția frontierelor externe. Dimensiunea bugetului și modul în care este
alocat acesta sunt stabilite de Comisie, Consiliu și Parlament.
Responsabilitatea privind cheltuielile îi revine însă Comisiei. Țările UE și
Comisia își împart responsabilitatea pentru aproximativ 80 % din buget.
În prezent, cea mai mare parte a resurselor bugetare este orientată către
stimularea creșterii economice, crearea de locuri de muncă și reducerea
decalajelor economice dintre diferitele regiuni ale UE.
Bugetul UE se împarte în circa 6 domenii de cheltuieli:
(a) Aproape o jumătate din bugetul comunitar este consacrată creșterii
inteligente și favorabile incluziunii (44,9%).
(b) 41,6% din bugetul comunitar este destinat creșterii economice
durabile: resurse naturale.
4 Bugetul UE pe 2014 - Total: 142 miliarde euro.
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
37
(c) Aproximativ o treime din bugetul comunitar este consacrată
coeziunii economice, sociale și teritoriale (33,3%).
(d) 11,6% din buget se îndreaptă spre competitivitate pentru creștere
economică și locuri de muncă.
Cheltuielile administrative globale ale tuturor instituţiilor europene
se ridică la aproximativ 5,9% din bugetul comunitar.
(e) Europa globală reprezintă 5,8% din cheltuielile Uniunii.
a. Parlamentul European ajută Uniunea Europeană să joace un rol
veritabil în procesul de globalizare:
Parlamentul European participă în mod activ la dezbaterile privind
globalizarea. Acesta urmăreşte îndeaproape lucrările Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC)5.
Parlamentul European îşi dă avizul conform cu privire la rezultatul
negocierilor purtate de către Uniunea Europeană în cadrul OMC, prin
recomandări adresate Comisiei Europene, principalul negociator al Uniunii.
Parlamentul subliniază faptul că trebuie luate în considerare
dificultăţile specifice întâmpinate de ţările în curs de dezvoltare.
b. Parlamentul European îşi coordonează acţiunile în vederea apărării
intereselor cetăţenilor în contextul actual al globalizării:
Parlamentul a solicitat crearea unei adunări parlamentare pe lângă
OMC pentru a permite fiecărui cetăţean să înţeleagă mecanismele OMC şi
deciziile adoptate în cadrul acesteia. Prin aceasta, deputaţii au dorit să
sporească transparenţa activităţilor OMC.
Parlamentul a subliniat necesitatea de a progresa spre o globalizare a
drepturilor cetăţenilor care să garanteze o justiţie socială şi o democraţie
mondială.
În concluzie, Parlamentul îşi poate pune în valoare opiniile privind
regulile de funcţionare a economiei mondiale.
(f) Securitate și cetățenie reprezintă 1,5% din bugetul comunitar.
Această axă are în vedere:
transformarea Europei într-un loc sigur;
sprijinirea ţărilor UE în gestionarea fluxurilor migratorii;
protecţia împotriva violenţei şi abuzurilor;
5 OMC este organizaţia internaţională în cadrul căreia ţările semnatare definesc reguli privind
comerţul internaţional
Instituţii şi politici europene
38
cunoaşterea ţărilor învecinate;
îmbunătăţirea sănătăţii publice şi a securităţii sanitare, punându-se
accentul pe siguranţa produselor şi a serviciilor comercializate în
UE şi asigurând, în acelaşi timp, un nivel ridicat de protecţie a
consumatorilor printr-o aplicare mai eficientă şi printr-o mai bună
informare;
exprimarea diversităţii culturale în media audiovizuală6.
f) 0,4% este destinat instrumentelor speciale.
Printre instrumentele speciale se numără „Rezerva pentru ajutoare de
urgență (RAU)”, „Fondul european de ajustare la globalizare (FEG)” și
„Fondul de solidaritate al Uniunii Europene (FSUE).
Resursele sunt afectate diferitelor fonduri structurale și de investiții
europene:
Fondul european de dezvoltare regională (FEDER)
Fondul social european (FSE)
Fondul de coeziune
Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR)
Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime (FEPAM)
Țările UE administrează fondurile în mod descentralizat, prin gestiune
partajată.
Mecanismul de adoptare şi control al bugetului
Pe baza unui pre-proiect de buget prezentat de către Comisie, Consiliul
de Miniştri stabileşte un proiect pe care îl transmite Parlamentului European
pentru o primă lectură. În cadrul Parlamentului, Comisia pentru Bugete şi fiecare
comisie de specialitate analizează acest proiect de buget şi pregăteşte propuneri de
modificare a lui şi amendamente (pentru orice alte cheltuieli).
6 Noul Program Europa creativă are un buget propus de 1,8 miliarde euro pentru perioada
2014-2020, reprezentând un impuls de mare ajutor pentru industriile culturale și creative care
sunt o sursă importantă de creștere economică și locuri de muncă în Europa. Noul program
alocă peste 900 de milioane euro pentru a susține sectorul cinematografic și al audiovizualului
(domeniu cuprins în actualul program MEDIA) și aproape 500 de milioane euro pentru
cultură. Comisia propune, de asemenea, să se aloce peste 210 milioane euro pentru o nouă
facilitate de garanție financiară, care ar permite micilor operatori să aibă acces la împrumuturi
bancare de până la 1 miliard euro, și aproximativ 60 de milioane euro în sprijinul cooperării în
materie de politici și al promovării abordărilor inovatoare față de atragerea publicului și noile
modele de afaceri.
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
39
Parlamentul îşi traduce în buget propriile priorităţi politice şi decide
ce credite afectează diferitelor politici. El este acela care adoptă forma
definitivă a bugetului, pe care semnătura preşedintelui îl învesteşte cu putere
executorie.
După adoptarea bugetului, Parlamentul European, prin Comisia de
Control Bugetar, supraveghează în permanenţă cheltuielile Uniunii şi verifică
modul de utilizare a fondurilor în vederea ameliorării, prevenirii şi detectării
fraudelor.
Parlamentul elaborează în fiecare an o evaluare a execuţiei bugetului
înainte de a aproba conturile şi de a acorda „deresponsabilizarea“ Comisiei pe
baza unui raport anual al Curţii de Conturi.
La nivel bugetar, Tratatul de la Lisabona consacră practica bine
stabilită a cadrului financiar multianual pentru care este necesară aprobarea
Parlamentului. Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona prevede că Parlamentul
şi Consiliul stabilesc împreună toate cheltuielile, fiind eliminată distincţia care
se face, în prezent, între aşa-numitele cheltuieli obligatorii (de exemplu,
ajutoarele agricole directe) şi cheltuielile neobligatorii. Această inovaţie
reechilibrează rolul celor două instituţii în aprobarea bugetului Uniunii.
C. Puterea de control asupra Executivului
Parlamentul exercită un control politic democratic asupra ansamblului
activităţilor comunitare.
Această putere se exercită asupra acţiunii Comisiei, Consiliului de
Miniştri, Consiliului European şi asupra organelor de cooperare politică.
Parlamentul, pentru exercitarea puterii sale, poate constitui şi comisii
de anchetatori.
În ceea ce priveşte puterea de control exercitată asupra acţiunii
Comisiei, Parlamentul:
Joacă un rol esenţial în procesul de desemnare a preşedintelui şi
membrilor Comisiei. Componenţa Comisiei trebuie să fie aprobată
de către Parlament printr-un vot de învestitură.
Are dreptul de a cenzura Comisia. Votul „moţiunii de cenzură“
poate constrânge Comisia să demisioneze.
Prin membrii săi, poate pune Comisiei întrebări scrise sau orale.
Membrii Parlamentului interoghează în mod regulat comisarii în
timpul „orei de interpelare“ în cursul sesiunilor plenare sau al reuni-
Instituţii şi politici europene
40
unilor comisiilor parlamentare. Membrii independenţi şi grupurile
politice adresează anual peste 5.000 de întrebări Comisiei.
Controlul se exercită prin numeroasele rapoarte lunare sau anuale
pe care Comisia trebuie să le supună examinării Parlamentului (de exemplu, Raportul anual privind execuţia bugetului, Raportul
anual al Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor).
În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul de Miniştri şi
Parlament:
La începutul mandatului, preşedintele Consiliului îşi expune pro-
priul program în faţa Parlamentului, iar la încheierea mandatului
prezintă o dare de seamă în legătură cu rezultatele atinse.
Preşedintele Consiliului UE poate interveni în oricare dintre
dezbaterile din cadrul şedinţelor plenare ale Parlamentului.
Miniştrii pot lua parte la „ora de interpelări“. Pe de altă parte,
deputaţii le pot adresa acestora întrebări scrise sau orale.
În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul European şi
Parlament:
La deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, preşe-
dintele Parlamentului expune poziţiile acestuia asupra principa-
lelor teme care urmează a fi tratate.
După reuniune, preşedintele Consiliului European face un raport
Parlamentului.
Anual, Parlamentul dezbate şi raportul elaborat de către Consiliul
European asupra obiectivelor realizate.
D. Supravegherea democratică a Uniunii Economice şi Monetare
Parlamentul a primit un rol important în relaţia cu Banca Centrală
Europeană (BCE), ca parte a UEM (Uniunii Economice şi Monetare).
Banca se bucură de independenţă totală în deciziile de politică
monetară. Ea are autoritate unică în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt
şi în folosirea instrumentelor monetare necesare pentru menţinerea stabilităţii
monedei euro.
Cu toate acestea, independenţa operaţională a Băncii Centrale Europene
este contrabalansată de răspunderea pe care aceasta o are în faţa Parlamentului
European. Regulile procedurale ale Parlamentului definesc clar rolul pe care
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
41
aceasta îl are în numirea preşedintelui, vicepreşedintelui şi a altor membri ai
Biroului Executiv al Băncii. După audierile Comisiei, nominalizaţii trebuie să fie
aprobaţi de Parlament înainte de a putea fi numiţi de către Consiliu.
Preşedintele Băncii Centrale Europene trebuie să prezinte un raport
anual în şedinţa plenară a Parlamentului. În plus, preşedintele Băncii Centrale
şi alţi membri ai Biroului Executiv se prezintă în faţa Comisiei pe probleme
monetare a Parlamentului la intervale regulate; aceste întâlniri pot avea loc la
cererea oricăreia dintre părţi. Cel puţin patru asemenea întâlniri trebuie ţinute
în fiecare an.
E. Apărarea drepturilor omului în lume
În prezent, este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru adoptarea
deciziilor referitoare la acceptarea de noi state membre, pentru semnarea
acordurilor de asociere cu ţările care nu sunt membre ale Uniunii şi încheierea
de acorduri internaţionale.
Aceasta înseamnă că, în prezent, Parlamentul are dreptul să ratifice şi are
puterea să respingă acorduri internaţionale. Preocupat de apărarea drepturilor
omului, Parlamentul îşi foloseşte puterea pentru a cere ţărilor care nu sunt
membre ale Uniunii să-şi îmbunătăţească practicile în acest domeniu. Parlamentul
nu a ezitat să respingă o serie de protocoale financiare cu unele state care nu sunt
membre ale Uniunii, pe baza unor chestiuni legate de drepturile omului, obligând
aceste ţări să elibereze deţinuţii politici sau să accepte angajamentele interna-
ţionale referitoare la respectarea drepturilor omului.
Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de
dezvoltare şi cooperare ale Uniunii Europene cu, practic, toate ţările în curs de
dezvoltare din lume, prin Comisia pentru dezvoltare şi cooperare din cadrul
Parlamentului şi prin activitatea Adunării Comune AC – UE.
Prin procedura bugetară, Parlamentul influenţează direct cheltuielile
pentru priorităţile majore de dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrană pentru
zonele rurale, chestiuni referitoare la mediul înconjurător, asistenţă pentru
refugiaţi şi persoane strămutate, precum şi susţinerea activităţii organizaţiilor
neguvernamentale. Parlamentul acordă, de asemenea, o mare importanţă
furnizării de ajutoare umanitare.
În special, prin Adunarea Comună, instituţia democratică a convenţiei
AC – UE care uneşte Uniunea Europeană cu 71 de ţări ale regiunilor africane,
ale Insulelor Caraibe şi ale Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat
pentru crearea unui parteneriat bazat pe comerţ şi dezvoltare economică,
Instituţii şi politici europene
42
pentru lupta împotriva sărăciei şi respectarea drepturilor omului şi a princi-
piilor democratice.
Mulţumită Parlamentului European, Convenţia ACP/UE include acum
o „clauză de democraţie“ – opţiunea de a suspenda ajutorul către ţările ACP
care se fac vinovate de încălcări grave ale drepturilor omului.
F. Reprezentantul legitim al cetăţenilor europeni - Vocea
cetăţenilor în lume
Parlamentul abordează probleme ale societăţii care afectează cetăţeanul
european. Trebuie spus că Parlamentul European este reprezentantul legitim
al cetăţenilor săi. Alegerea prin sufragiu universal conferă Parlamentului
legitimitate. Astfel:
În orice moment, cetăţeanul european, atât în mod individual, cât şi
în grup, poate exercita dreptul său de petiţie şi poate adresa preşedintelui
Parlamentului cereri sau doleanţe în legătură cu problemele care sunt de
competenţa UE.
Toţi cetăţenii UE şi toate persoanele care locuiesc într-un stat
membru au, în anumite condiţii, drept de acces la documentele Parlamentului
European, Consiliului şi Comisiei.
2.1.3. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului
European
Parlamentul European acoperă toate marile curente politice europene,
de la extrema stângă la extrema dreaptă.
În sala de reuniune, deputaţii nu sunt grupaţi pe delegaţii naţionale, ci în
funcţie de grupurile politice de care aparţin. La ora actuală, Parlamentul
European numără şapte grupuri politice7, la care se adaugă deputaţii indepen-
denţi:
Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat)
Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor si Democraților din
Parlamentul European
Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE)
7 Un grup politic trebuie să fie plurinaţional, respectiv membrii săi să fie aleşi într-o cincime
din statele membre şi să cuprindă un număr minim de 20 membri. Fiecare grup politic are un
preşedinte, un birou şi un secretariat.
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
43
Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană (Verzi/ALE)
Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni
Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde
Nordică (GUE/NGL)
Grupul Europa Libertății și Democrației Directe
Neafiliaţi (neînscrişi)
Grupurile parlamentare exprimă orientările partidelor8 din care provin.
Fiecare dintre ele este reprezentat la Conferinţa Preşedinţilor prin propriul
conducător, care trebuie să prezinte poziţiile grupului său în legătură cu
problemele puse în discuţie.
Toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale sunt plasate sub
direcţia Biroului Parlamentului,9 compus din:
un preşedinte;
14 vicepreşedinţi;
şase chestori, care trebuie consultaţi în legătură cu problemele
administrative şi financiare legate de membrii Parlamentului, precum
şi de statutul acestora.
Toţi sunt aleşi pe o perioadă de doi ani şi jumătate10
.
Preşedintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial
şi în relaţiile internaţionale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului,
precum şi întâlnirile Biroului şi ale Conferinţei Preşedinţilor.
Conferinţa Preşedinţilor – care reuneşte pe Preşedintele
Parlamentului şi pe preşedinţii grupurilor politice – este responsabilă cu elabo-
rarea agendei şi a ordinii de zi a sesiunilor, precum şi cu fixarea atât a
competenţelor comisiilor şi delegaţiilor parlamentare, cât şi a numărului
8 Înainte de votul în şedinţă plenară, grupurile politice analizează rapoartele comisiilor
parlamentare în funcţie de orientarea lor politică şi, de multe ori, depun amendamente. De
asemenea, aceste grupuri au un rol major în stabilirea ordinii de zi a şedinţelor plenare. 9 Biroul este organul de reglementare în ale cărui atribuţii intră bugetul Parlamentului, precum
şi problemele administrative, organizatorice şi de personal. 10
În ceea ce priveşte alegerea unui nou preşedinte al Parlamentului, procedura este
următoarea: pentru a fi ales, un candidat trebuie să obţină majoritatea absolută a voturilor
într-una din cele trei runde de votare. Dacă nici un candidat nu este ales în a treia rundă, va
fi organizată o a patra sesiune de vot, la care participă cei doi candidaţi care au obţinut cel
mai mare număr de voturi în runda a treia. În caz de egalitate, va fi declarat câştigător
candidatul cel mai în vârstă. Trebuie spus că votul europarlamentarilor este secret şi se
folosesc urnele în locul sistemului electronic de votare.
Instituţii şi politici europene
44
membrilor acestora.
Pentru a pregăti lucrările sesiunilor plenare ale Parlamentului,
deputaţii sunt repartizaţi în 22 de comisii11
permanente12
, care acoperă toate
domeniile de activitate ale Uniunii. Alături de aceste comisii, pot funcţiona
subcomisii, comisii temporare sau comisii de anchetă.
Parlamentarii europeni întâlnesc, în mod frecvent, reprezentanţii
altor parlamente şi ai organizaţiilor internaţionale în cadrul delegaţiilor.
Delegațiile mențin și dezvoltă contactele Parlamentului European la
nivel internațional. Astfel, pe de o parte, activitățile delegațiilor vizează
menținerea și intensificarea contactelor cu parlamentele statelor care sunt prin
tradiție partenere ale Uniunii Europene și, pe de altă parte, contribuie la
promovarea valorilor care stau la baza Uniunii Europene în țările terte, și
anume principiile libertății, democrației și respectării drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept.
11
O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi. Ea are un preşedinte, un birou şi un
secretariat. Se reuneşte o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles, iar dezbaterile sale sunt
publice. În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă
propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Parlamentarii examinează
propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt
prezentate în cadrul şedinţelor plenare. 12
Cele 22 de comisii permanente ale Parlamentului sunt: AFET Afaceri externe
DROI Drepturile omului
SEDE Securitate și apărare
DEVE Dezvoltare
INTA Comerț internațional
BUDG Bugete
CONT Control bugetar
ECON Afaceri economice și monetare
EMPL Ocuparea forței de muncă și afaceri sociale
ENVI Mediu, sănătate publică și siguranță alimentară
ITRE Industrie, cercetare și energie
IMCO Piața internă și protecția consumatorilor
TRAN Transport și turism
REGI Dezvoltare regională
AGRI Agricultură și dezvoltare rurală
PECH Pescuit
CULT Cultură și educație
JURI Afaceri juridice
LIBE Libertăți civile, justiție și afaceri interne
AFCO Afaceri constituționale
FEMM Drepturile femeii și egalitatea de gen
PETI Petiții
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
45
Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat care are
sediul la Luxemburg şi este condus de un secretar general. Acest secretariat
dispune de un personal format din funcţionari recrutaţi prin concurs din toate
ţările Uniunii. Pe lângă aceştia, aici îşi desfăşoară activitatea şi personalul
propriu al grupurilor politice şi asistenţii deputaţilor.
A. Statutul membrilor Parlamentului și codul de conduită al
acestora
Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal
direct, printr-un sistem de reprezentare proporţională – fie pe bază regională,
cum este cazul în Italia, în Regatul Unit şi în Belgia, fie pe bază naţională, cum
se întâmplă în Franţa, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg şi în alte ţări, sau
într-un sistem mixt, ca în Germania.
Peste tot se aplică aceleaşi reguli democratice, iar dintre acestea în
special dreptul de vot la vârsta de 18 ani (mai puțin în Austria, unde este de 16
ani), egalitatea între femei şi bărbaţi şi votul secret. În unele state membre,
cum ar fi Belgia, Luxemburg şi Grecia, participarea la vot este obligatorie.
Incompatibilităţile şi mandatele duble Membrii Parlamentului European nu au voie să desfăşoare anumite
activităţi profesionale sau să deţină anumite funcţii (spre exemplu, funcţia de
judecător, ministru sau director al unei companii de stat). De asemenea, ei
trebuie să se supună legilor naţionale care restricţionează sau interzic manda-
tele duble.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice
cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, care trăieşte în altă ţară a
Uniunii, poate vota sau candida la alegeri în ţara sa de rezidenţă.
Un statut comun Deputaţii europeni primesc aceleaşi alocaţii ca şi membrii
parlamentelor lor naţionale. Această alocaţie este plătită de fiecare stat
membru şi este completată de Parlamentul European cu o sumă care acoperă
cheltuielile europarlamentarilor, apărute ca urmare a îndeplinirii îndatoririlor
lor şi recrutării de asistenţi. Aceste alocaţii pot fi blocate dacă deputaţii nu
participă regulat la şedinţele plenare.
Instituţii şi politici europene
46
Regulile aplicabile deputaților din Parlamentul European sunt
prevăzute în Statutul deputaților, adoptat în 2009. El a eliminat diferenţele
salariale asigurând o mai mare transparenţă a remunerării acestora.
Codul de conduită al deputaților în Parlamentul European
Codul de conduită a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012. Principiile sale
directoare prevăd că deputații acționează doar în interes public și își desfășoară
activitatea în mod dezinteresat, cu integritate, transparență, conștiinciozitate,
cinste și responsabilitate, respectând totodată reputația Parlamentului
European.
Codul de conduită definește conflictele de interese și modul în care
deputații ar trebui să le abordeze și include dispoziții, de exemplu, cu privire la
cadourile oficiale destinate deputaților și activitățile profesionale ale foștilor
deputați.
Codul de conduită îi obligă totodată pe deputați să prezinte:
- o declarație detaliată de interese financiare, precum și
- o declarație de participare la evenimentele organizate de terți, atunci
când cheltuielile de deplasare și de cazare și diurnele deputaților sunt
rambursate sau plătite direct de părți terțe.
Aceste declarații reflectă obligațiile și standardele de transparență prevăzute în
Codul de conduită. Informațiile furnizate de deputați în declarațiile lor pot fi
găsite pe paginile individuale de profil ale acestora.
De asemenea, deputații au obligația de a declara cadourile primite
atunci când reprezintă Parlamentul în mod oficial, în condițiile prevăzute de
măsurile de punere în aplicare a Codului de conduită. Aceste cadouri se înscriu
în registrul cadourilor.
Orice deputat care a încălcat Codul de conduită poate primi o sancțiune
din partea Președintelui. Această sancțiune este anunțată de Președinte în plen
și publicată în mod vizibil pe site-ul internet al Parlamentului pe întreaga
durată a legislaturii parlamentare.
Pentru consilierea deputaților cu privire la interpretarea și aplicarea
Codului de conduită s-a constituit un Comitet consultativ pentru conduita
deputaților. La cererea Președintelui, Comitetul consultativ evaluează, de
asemenea, presupusele cazuri de încălcare a Codului de conduită și consiliază
Președintele în privința eventualelor măsuri care trebuie luate.
B. Activitatea membrilor Parlamentului European
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
47
- Sesiunile plenare ale Parlamentului au loc la Strasbourg o săptă-
mână pe lună13
. La acestea se adaugă 6 perioade de sesiune suplimentare pe an
la Bruxelles.
- Reuniunile comisiilor parlamentare au loc la Bruxelles, două
săptămâni pe lună.
- Ultima săptămână este rezervată reuniunilor grupurilor politice.
- 4 săptămâni pe an sunt dedicate exclusiv activităţii şi prezenţei
deputaţilor europeni în circumscripţiile lor electorale.
Activitatea Parlamentului este organizată, în general, pe următoarele
principii:
comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru
mediu în legătură cu problemele legate de poluare) numeşte un
membru ca „raportor“ pentru a redacta un raport asupra propunerii;
raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru
dezbatere;
după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot şi, dacă este
cazul, amendat;
raportul se discută apoi în şedinţă plenară, amendat şi supus la
vot. Parlamentul adoptă apoi o poziţie asupra chestiunii respective.
Aceasta este procedura pentru adoptarea legislaţiei.
Pe lângă adoptarea propunerilor legislative şi a bugetului, membrii
Parlamentului European mai analizează şi activitatea Comisiei Europene şi a
Consiliului European, punând întrebări orale asupra unor chestiuni specifice
membrilor Comisiei şi Consiliului, în cadrul şedinţelor în plen.
Toate dezbaterile Parlamentului şi ale comisiilor se ţin în cele 24 de
limbi oficiale ale UE. Toate documentele din cadrul şedinţelor plenare trebuie
traduse şi imprimate în 22 dintre aceste limbi, o excepţie parţială aplicându-se
în cazul limbilor irlandeză şi malteză, numai anumite documente fiind traduse
în aceste limbi.
Parlamentul European pune la dispoziţie, de asemenea, un serviciu de
interpretare, astfel încât fiecare deputat să se poată exprima în limba sa
maternă.
Parlamentul European este, aşadar, cel mai mare angajator de lume de
interpreţi şi traducători, aceştia reprezentând o treime din personalul instituţiei.
Şedinţele Parlamentului European sunt deschise presei şi publicului. De asemenea, sunt disponibile în fiecare zi dări de seamă asupra sesiunilor şi
rapoarte periodice asupra activităţii Parlamentului. Aceste informaţii sunt
13
Sunt 12 astfel de sesiuni plenare pe an.
Instituţii şi politici europene
48
comunicate prin Direcţia generală a informaţiilor şi relaţiilor publice a
Parlamentului, cât şi prin intermediul birourilor acestuia din capitalele statelor
membre şi euro-centrale.
C. Parlamentele naționale în UE
Tratatul de la Lisabona definește pentru prima dată rolul parlamentelor
naționale în Uniunea Europeană. Tratatul recunoaşte şi consolidează rolul
parlamentelor naţionale care vor putea participa mai activ la lucrările Uniunii,
respectând, în acelaşi timp, rolul instituţiilor europene. O nouă dispoziţie
reflectă clar drepturile şi obligaţiile pe care le au parlamentele naţionale în
cadrul Uniunii, fie că este vorba despre informarea lor, controlul respectării
principiului subsidiarităţii, mecanismele de evaluare în cadrul spațiului de
libertate, securitate şi justiţie sau despre revizuirea tratatelor.
Parlamentele naționale pot, de exemplu, să examineze proiectele de
legislație ale UE pentru a verifica dacă acestea respectă principiul
subsidiarității, să participe la revizuirea tratatelor UE sau să ia parte la
evaluarea politicilor UE privind libertatea, securitatea și justiția.
Orice parlament naţional are dreptul să-şi susţină argumentele potrivit
cărora o propunere nu este conformă cu principiul subsidiarității. Ca urmare,
se instituie un mecanism în doi timpi:
dacă o treime din parlamentele naţionale consideră că o propunere nu
este conformă cu principiul subsidiarităţii, Comisia va trebui să își
reanalizeze propunerea, având posibilitatea de a o menţine, de a o
modifica sau de a o retrage;
dacă majoritatea parlamentelor naţionale împărtăşesc aceste
preocupări, iar Comisia decide, totuşi, să îşi menţină propunerea, va fi
declanşată o procedură specifică. Comisia va trebui să îşi susţină
motivaţiile, iar Parlamentul European şi Consiliul vor avea sarcina de a
decide asupra continuării sau întreruperii procedurii legislative.
Tratatul de la Lisabona prevede totodată că Parlamentul European și
parlamentele naționale ar trebui să definească împreună organizarea și
promovarea unei cooperări interparlamentare eficace și periodice în cadrul UE.
Parlamentul European sprijină în mod activ două rețele majore care
facilitează cooperarea dintre parlamente. Platforma IPEX - Schimburi
interparlamentare de informații la nivelul UE oferă parlamentelor din Uniunea
Europeană posibilitatea de a face schimb de documente legate de UE.
Centrul European de Cercetare și Documentare Parlamentară (CECDP)
acționează ca un canal de cereri de informare ori de câte ori un parlament
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
49
dorește să afle mai multe informații despre practicile și politicile din alte țări
UE.
2.2. Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene, cunoscut sub denumirea de Consiliul de
Miniştrii, nu are echivalent în lume. Reunite în cadrul Consiliului, statele
membre legiferează, fixează obiectivele politicilor, coordonează politicile
naţionale şi reglementează diferendele ce există între ele sau între ele şi alte
instituţii.
Consiliul UE prezintă caracteristicile unei organizaţii uneori suprana-
ţionale, alteori interguvernamentale. Acest Consiliu este compus din
reprezentanţii fiecărui stat membru la nivel ministerial care pot angaja
responsabilitatea statelor membre din care fac parte. Așadar, Consiliul nu este
format din membri permanenți. La fiecare reuniune a Consiliului, statele
membre trimit miniștrii care răspund de domeniul aflat pe agenda de discuții -
de exemplu, miniștrii mediului dacă reuniunea se axează pe probleme de
mediu. Reuniunea respectivă se va numi „Consiliul de mediu”.
Ponderea voturilor pe țări în cadrul Consiliului UE este prezentată în
tabelul următor (tabelul nr. 2.2):
Tabelul nr. 2.2.
Ponderea voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene
State Voturi State Voturi State Voturi
Germania 29 Portugalia 12 Lituania 7
Regatul Unit 29 Cehia 12 Croaţia 7
Franţa 29 Ungaria 12 Letonia 4
Italia 29 Suedia 10 Slovenia 4
Spania 27 Austria 10 Luxemburg 4
Polonia 27 Bulgaria 10 Estonia 4
România 14 Danemarca 7 Cipru 4
Olanda 13 Finlanda 7 Malta 3
Belgia 12 Slovacia 7
TOTAL 352 Grecia 12 Irlanda 7
Numărul de voturi alocate statelor membre este direct proporţional cu
mărimea teritoriului şi cu numărul populaţiei.
2.2.1. Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene
Instituţii şi politici europene
50
În baza Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, Consiliul are
următoarele atribuţii:
este organismul legislativ al Comunităţii în rezolvarea unei game
largi de probleme comunitare, exercitând această putere legislativă împreună
cu Parlamentul European;
coordonează politica economică generală a statelor membre;
încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre
aceasta şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale; Consiliul
semnează, în numele UE, acorduri în domenii diverse: mediu, comerţ,
dezvoltare, industrie textilă, pescuit, ştiinţă, tehnologie şi transport.
împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară
care adoptă bugetul Comunităţii.
În temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, el:
adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a
politicii externe şi de securitate comune, pe baza orientărilor generale trasate
de către Consiliul European;
Guvernele naţionale deţin controlul asupra acestor domenii, dar
lucrează împreună pentru a elabora aşa-numita politică externă şi de securitate
comună. Consiliul reprezintă principalul for pentru derularea acestei cooperări.
UE nu are o armată proprie. Însă, pentru a reacţiona cât mai rapid în
caz de conflicte internaţionale şi dezastre naturale, unele ţări participă cu trupe
în cadrul unei forţe de reacţie rapidă, care se implică doar în acţiuni umanitare,
de salvare şi de menţinere a păcii.
coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare
cu privire la cooperarea poliţienească şi juridică în domeniul penal
(Coordonează cooperarea dintre instanţele judecătoreşti şi forţele de poliţie din
ţările membre).
Cetăţenii UE trebuie să aibă acces egal la justiţie, peste tot în Uniune.
În cadrul Consiliului, miniştrii justiţiei fac eforturi pentru a garanta că
sentinţele pronunţate de un tribunal într-o ţară a UE - în cazuri de divorţ, de
exemplu - sunt recunoscute în toate celelalte state membre. Miniştrii justiţiei şi
afacerilor interne coordonează supravegherea frontierelor externe şi lupta
împotriva terorismului şi a crimei organizate la nivel internaţional.
2.2.2. Modul de adoptare a deciziilor
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
51
Tratatele prevăd cazurile în care Consiliul statuează cu majoritate
simplă, majoritate calificată sau cu unanimitate de voturi în funcție de decizia
care trebuie luată. Consiliul poate vota numai dacă sunt prezenți majoritatea
membrilor săi.
Tratatul de la Nisa a consacrat principiul conform căruia majoritatea
calificată este regula, iar unanimitatea excepţia.
Începând cu 2014, s-a introdus sistemul de vot cu dublă majoritate
calificată. Pentru ca o propunere să fie adoptată, va fi nevoie să se întrunească
două tipuri de majoritate:
- 55 % din țări (la numărul actual de 28 de state membre, aceasta
înseamnă votul favorabil din partea a 15 țări)
- reprezentând cel puțin 65 % din populația totală a UE.
Pentru a bloca o decizie este nevoie de cel puțin 4 țări, reprezentând cel
puțin 35 % din populația totală a UE.
Pentru aspectele procedurale și administrative este suficientă
majoritatea simplă de voturi.
Conform Tratatului de la Lisabona, votul în unanimitate se va
aplica în continuare pentru:
politica fiscală;
unele aspecte legate de politica externă, de securitate şi de apărare;
reformele instituţionale fundamentale.
Legislaţia comunitară14
adoptată de către Comisie, Consiliu sau de
către Parlament şi Consiliu (în cazul procedurii de codecizie) poate lua
următoarele forme:
Regulamentele sunt reglementări cu aplicabilitate generală,
obligatorii în toate elementele lor şi sunt aplicate în toate statele membre.
Directivele sunt reglementări-cadru care realizează unificarea
statelor membre în ceea ce priveşte rezultatele ce trebuie atinse, dar care lasă
în competenţa instanţelor naţionale modalitatea (forma) prin care aceste
rezultate trebuie atinse. Ele necesită din partea guvernelor naţionale măsuri de
transpunere în practică a căror adoptare este controlată de către Comisie.
Deciziile sunt instrumente juridice obligatorii în totalitate doar
pentru cei cărora le sunt destinate (particulari, întreprinderi şi state membre
privite într-o manieră individuală). 14
Actele legislative comune ale UE sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene
în toate limbile oficiale.
Instituţii şi politici europene
52
Toate cele trei tipuri de acte pot fi contestate în instanţele naţionale şi
europene.
Recomandările şi avizele au un caracter consultativ, nefiind
obligatorii.
2.2.3. Organizarea şi funcţionarea Consiliului UE
Componenţa și reuniunile Consiliului
Consiliul UE este o entitate juridică unică, dar care se reunește în 10
„formațiuni” diferite în funcție de subiectul dezbătut. Nu există o ierarhie
între formațiunile Consiliului, deși Consiliul Afaceri Generale are un rol
special de coordonare și răspunde de aspectele instituționale, administrative și
orizontale. De asemenea, Consiliul Afaceri Generale are un domeniu de
competență special.
Oricare dintre cele 10 formațiuni ale Consiliului poate adopta un act
care să se înscrie în domeniul de competență al unei alte formațiuni. Prin
urmare, oricare ar fi actul legislativ adoptat de Consiliu, formațiunea nu este
menționată nicăieri.
La reuniunile Consiliului participă reprezentanți la nivel ministerial din
fiecare stat membru. Participanții pot fi deci miniștri sau secretari de stat.
Aceștia au dreptul să angajeze guvernul țării pe care o reprezintă și să voteze
în numele acestuia. La reuniunile Consiliului sunt invitați și comisarii europeni
responsabili de domeniile respective. Banca Centrală Europeană este invitată
în cazul în care ea este cea care lansează procedura legislativă.
Reuniunile sunt prezidate de ministrul statului membru care deține
președinția semestrială a Consiliului. De exemplu, în cazul în care Consiliul de
mediu se reunește în perioada în care Estonia deține președinția UE, reuniunea
va fi prezidată de ministrul estonian al mediului. Excepție face Consiliul
Afaceri Externe, care este, de regulă, prezidat de Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Consiliul UE este prezidat pe rând de către fiecare stat membru15
pentru o perioadă de şase luni, într-o ordine prestabilită, începând cu Italia şi
terminând cu Grecia. Unul dintre criteriile de stabilire a acestor grupe de lucru a
15
Preşedinţia UE reprezintă cea mai importantă sarcină pe care o poate avea un stat
membru. Această schimbare permanentă nu este decât o metodă prin care ţărilor din UE li
se oferă şansa de a-şi demonstra capacităţile organizatorice, de a media conflicte care pot
apărea în relaţiile internaţionale şi de a se afirma ca state puternice.
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
53
fost acela al repartiţiei geografice, ţinându-se cont ca cei doi membri ai fiecărei
echipe să fie din zone diferite ale Europei pentru ca interesele tuturor cetăţenilor
europeni să fie cât se poate de fidel urmărite.
Preşedintele Consiliului16
are rolul de a:
organiza şi prezida reuniunile;
face compromisuri acceptabile pentru a găsi soluţii pragmatice
problemelor supuse dezbaterii Consiliului;
veghea asupra menţinerii coerenţei şi continuităţii procesului deci-
zional.
Pregătirea lucrărilor Consiliului este realizată de către „Comitetul
Reprezentanţilor Permanenţi“ (COREPER) care este format din delegaţiile
permanente ale statelor membre la Bruxelles şi din deputaţii lor. Aceştia se
reunesc în fiecare săptămână nu numai pentru a pregăti lucrările Consiliului,
ci şi pentru a supraveghea şi coordona munca celor 250 de comitete şi partide
alcătuite din membrii civili care pregătesc, la nivel tehnic, problemele ce
urmează a fi discutate în cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi şi în
cadrul Consiliului.
Consiliul este asistat de un secretariat general care asigură pregă-
tirea şi buna funcţionare a lucrărilor Consiliului la toate nivelurile, precum
şi infrastructura administrativă şi materială necesară. El are sediul la
Bruxelles, iar secretarul general este numit de către Consiliu cu unanimitate de
voturi.
La sfârşitul fiecărei sesiuni a Consiliului sunt elaborate comunicate
de presă care sunt disponibile la cerere şi prin baze de date.
16 Președințiile Consiliului UE în perioada 2011-2020
2011: Ungaria (ianuarie-iunie 2011) Polonia (iulie-decembrie 2011)
2012: Danemarca (ianuarie-iunie 2012) Cipru (iulie-decembrie 2012)
2013: Irlanda (ianuarie-iunie 2013) Lituania (iulie-decembrie 2013)
2014: Grecia (ianuarie-iunie 2014) Italia (iulie-decembrie 2014)
2015: Letonia (ianuarie-iunie 2015) Luxemburg (iulie-decembrie 2015)
2016: Țările de Jos (ianuarie-iunie 2016) Slovacia (iulie-decembrie 2016)
2017: Malta (ianuarie-iunie 2017) Regatul Unit (iulie-decembrie 2017)
2018: Estonia (ianuarie-iunie 2018) Bulgaria (iulie-decembrie 2018)
2019: Austria (ianuarie-iunie 2019) România (iulie-decembrie 2019)
2020: Finlanda (ianuarie-iunie 2020)
Instituţii şi politici europene
54
Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri
Externe şi Politica de Securitate
Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri
Externe şi Politica de Securitate este una dintre inovaţiile instituţionale majore
ale Tratatului de la Lisabona. În consecinţă, coerenţa acţiunii externe a Uniunii
ar trebui să fie ameliorată.
Acest Înalt Reprezentant are o dublă misiune:
pe de o parte, este împuternicitul Consiliului pentru politica
externă şi de securitate comună (PESC);
pe de altă parte, este vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii
externe.
Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare
comună, el prezidează și Consiliul „Afacerilor externe”. În plus, el reprezintă
Uniunea pe scena internaţională în domeniul PESC şi este asistat de un
serviciu european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului,
Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale.
Deşi nu se poate substitui miniştrilor de externe deoarece orice politică
în acest domeniu implementată la nivel european va trebui agreată în
unanimitate de toate statele membre, Înaltul Reprezentant are o voce mai
puternică pe scena internaţională decât oricare dintre miniştri de externe ai
statelor membre privite individual. Tratatul de la Lisabona prevede însă clar că
postul “nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în ceea ce
priveşte formularea şi implementarea politicilor lor externe”.
2.3. Consiliul European
În 1992 Consiliul European a obţinut statut oficial, iar în 2009 a
devenit una dintre instituţiile Uniunii Europene, potrivit Tratatului de la
Lisabona, fără a primi însă noi atribuţii.
Consiliul European joacă un rol esenţial în toate domeniile de
activitate ale Uniunii Europene, fie „dând un impuls Uniunii sau definind
orientările politice generale“17
, fie coordonând, arbitrând sau oferind soluţii în
probleme dificile.
Așadar, Consiliul European are un dublu rol – stabilirea priorităţilor şi
direcţiei politice generale a UE şi abordarea problemelor complexe sau
sensibile care nu pot fi rezolvate prin cooperare interguvernamentală la un alt
17
Articolul 4 al Tratatului Uniunii Europene.
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
55
nivel. Deşi poate influenţa stabilirea agendei politice a UE, nu are puterea de
a adopta acte legislative.
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai celor 28
de state membre ale UE, preşedintele Comisiei Europene şi preşedintele
Consiliului European care prezidează reuniunile. Înaltul Reprezentant pentru
politica externă şi de securitate comună ia, de asemenea, parte la reuniuni.
Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul Europei (care
este un organism internaţional) sau cu Consiliul Uniunii Europene (care este
format din miniştri).
Reuniunile Consiliului European sunt întâlniri la nivel înalt în cadrul
cărora liderii UE iau decizii privind priorităţile politice generale şi iniţiativele
majore. Potrivit Tratatului de la Lisabona, Consiliul European se reuneste de
cel puţin 4 ori pe an şi este convocat de către preşedintele său.
Dacă Tratatul nu cuprinde prevederi speciale referitoare la acest aspect,
Consiliul European ia deciziile prin consens. În anumite situaţii, se aplică
regula unanimităţii sau a majorităţii calificate, în funcţie de prevederile
Tratatului.
Preşedintele Consiliului European, preşedintele Comisiei şi Înaltul
Reprezentant pentru politica externă şi de securitate nu votează.
Lucrările Consiliului reprezintă un eveniment important: prezenţa
într-un oraş european a celor douăzeci şi opt de reprezentanţi învestiţi cu
legitimitate democratică incontestabilă, însoţiţi de alţi miniştri şi colaboratori
apropiaţi, constituie – încă din 1974 (când a avut loc prima reuniune a
Consiliului European) – un eveniment politic aşteptat cu mare interes.
Consiliul European are o serie de sarcini:
fixarea priorităţilor;
elaborarea politicii de urmat;
stimularea dezvoltării;
reglarea chestiunilor litigioase pe care nu le-a putut rezolva Consiliul de
Miniştri.
şi obligaţii:
prezentarea unui raport Parlamentului European după fiecare dintre
reuniunile sale;
elaborarea în fiecare an a unei dări de seamă în legătură cu
progresele înregistrate de UE.
Prin Tratatul de la Lisabona a fost creat un nou post, cel de Preşedinte
Instituţii şi politici europene
56
al Consiliului18
. Acesta:
este ales de Consiliul European pentru un mandat de doi ani şi
jumătate;
are rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor şi de a
găsi soluții care să conducă la obţinerea consensului;
nu poate ocupa alte funcții la nivel naţional.
2.4. Comisia Europeană
Comisia Europeană reprezintă interesul comun şi încarnează
personalitatea Uniunii, preocuparea ei majoră fiind apărarea intereselor
cetăţenilor europeni. Comisia Europeană este formată din 28 de membri
(comisari) – câte unul pentru fiecare stat membru.
2.4.1. Rolul şi funcţiile Comisiei Europene
Unul dintre rolurile principale ale Comisiei este asigurarea liberei
circulaţii a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pe întregul
teritoriu al UE. În afară de acest rol, Comisia îndeplineşte patru funcţii
principale:
A. Motor al UE – Comisia este cea care elaborează propunerile de
natură legislativ. O dată cu elaborarea propunerilor sale, Comisia încearcă să
ţină cont de interesele statelor membre, precum şi de realităţile economice,
politice, sociale ale momentului. Dacă cel puţin 14 din cei 28 de comisari sunt
de acord cu propunerea, aceasta este înaintată Consiliului şi Parlamentului
care, după ce o dezbat şi îi aduc modificări, decid dacă să o adopte sau nu.
Cele trei instituţii lucrează împreună pentru obţinerea unui rezultat
satisfăcător.
În acord cu Comisia, Consiliul poate modifica o propunere a acesteia
cu majoritate calificată. În acelaşi timp, aceasta poate accepta şi amenda-
mentele Parlamentului.
În cazul în care Comisia nu poate garanta ajungerea la un acord în
cadrul Consiliului decât procedând la modificări pe care le consideră inacce-
sibile, ea îşi poate retrage propunerea.
18
Preşedintele Consiliului European este Donald Tusk. Mandatul său a început la 1 decembrie
2014 și se va încheia la 31 mai 2017.
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
57
Potrivit Tratatului de la Lisabona, cetățenii europeni beneficiază de
dreptul de iniţiativă legislativă. În virtutea acestui nou drept de iniţiativă, un
milion de cetăţeni provenind din mai multe state membre pot solicita Comisiei
să prezinte o propunere legislativă în domenii care ţin de competenţa Uniunii.
B. Apărătoare a tratatelor europene. Ea veghează la aplicarea corectă
a acestor tratate şi a deciziilor adoptate pe baza acestora. În cadrul acestei funcţii
se desprind două aspecte importante:
Comisia trebuie să se asigure că legislaţia europeană este corect
aplicată de către statele membre şi că ansamblul cetăţenilor şi opera-
torilor pieţei unice se bucură de echilibrul care a fost creat.
Comisia trebuie să controleze modul de acordare a subvenţiilor de
către guvernele naţionale propriilor industrii şi autorizează alocarea de
ajutoare de către state în limitele prescrise de dreptul comunitar.
C. Organ executiv al UE. Comisia gestionează şi implementează
politicile europene19
şi bugetul UE.
D. Reprezintă Uniunea la nivel internaţional, în forumurile
internaţionale (precum, Organizaţia Mondială a Comerţului). De asemenea,
negociază acordurile europene comerciale şi de cooperare internaţională în
numele Uniunii, precum Acordul de la Cotonou (privind ajutorarea ţărilor în
curs de dezvoltare din Africa, Caraibe şi Pacific şi derularea schimburilor
comerciale cu acestea).
2.4.2. Organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene
Comisia este cea mai mare instituţie a UE. Ea numără aproximativ
25.000 de angajaţi, ceea ce reprezintă dublul personalului ansamblului
celorlalte instituţii.
Cu toate acestea, costurile de funcţionare ale Comisiei reprezintă doar
3,3% din bugetul anual al UE.
Comisia, ca organ administrativ, este compusă din:
direcţii generale clasificate pe domenii de activitate:
19
Din misiunea sa de punere în practică a gestiunii diferitelor politici europene decurg
următoarele sarcini:
elaborarea textelor de aplicare a diferitelor dispoziţii;
aplicarea regulilor tratatelor în cazuri particulare;
gestionarea bugetului anual al Uniunii şi a fondurilor structurale ce vizează, în
principal, reducerea disparităţilor economice dintre diferitele regiuni ale Uniunii.
Instituţii şi politici europene
58
1. Afaceri economice şi financiare (ECFIN)
2. Afaceri maritime şi pescuit (MARE)
3. Agricultură şi dezvoltare rurală (AGRI)
4. Ajutorul umanitar şi protecţia civilă (ECHO)
5. Buget (BUDG)
6. Centrul Comun de Cercetare (JRC)
7. Cercetare şi inovare (RTD)
8. Combaterea schimbărilor climatice (CLIMA)
9. Comerţ (TRADE)
10. Comunicare (COMM)
11. Concurenţă (COMP)
12. Cooperare Internațională și Dezvoltare (DEVCO)
13. Educaţie şi cultură (EAC)
14. Energie (ENER)
15. Eurostat (ESTAT)
16. Impozitare şi uniune vamală (TAXUD)
17. Informatică (DIGIT)
18. Interpretare (SCIC)
19. Justiție și Consumatori (JUST)
20. Mediu (ENV)
21. Migrație și Afaceri Interne (HOME)
22. Mobilitate şi Transporturi (MOVE)
23. Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale şi incluziune (EMPL)
24. Piață Internă, Industrie, Antreprenoriat și IMM-uri (GROW)
25. Politica Regională și Urbană (REGIO)
26. Resurse umane şi securitate (HR)
27. Reţele de Comunicare, Conţinut şi Tehnologie (CNECT)
28. Sănătate și Siguranță Alimentară (SANTE)
29. Secretariatul-General (SG)
30. Serviciul Instrumente de Politică Externă (FPI)
31. Stabilitate Financiară, Servicii Financiare și Uniunea Piețelor
de Capital (FISMA)
32. Traduceri (DGT)
33. Vecinătate și Negocieri privind Extinderea (NEAR)
Fiecare direcţie este condusă de un director general, al cărui rang este
echivalent cu cel de înalt funcţionar în cadrul unui minister. Directorii generali
răspund de acţiunile lor în faţa comisarilor.
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
59
servicii care se ocupă cu probleme administrative de ordin general
sau au un mandat specific, de exemplu combaterea fraudei sau
realizarea de statistici.20
.
Atunci când vorbim despre Comisie ca organ politic, ne referim la
cei 28 de comisari care o compun. Aceştia au fost membri ai unui parlament
naţional, ai Parlamentului European sau au ocupat funcţii importante în ţările
lor de origine, adesea la nivel ministerial, înainte de a ajunge la Bruxelles.
Mandatul acestora este de cinci ani şi corespunde unei legislaturi a
Parlamentului European.
Comisarii dispun de cabinete proprii alcătuite din şapte funcţionari şi
de un personal de susţinere care îndeplineşte o funcţie de intermediere între
comisari şi direcţiile generale. De asemenea, acest personal de susţinere aduce
la cunoştinţă comisarului problemele pe care trebuie să le rezolve, probleme
care ţin de documentele politicii generale şi de proiectele de propuneri
elaborate de către membrii Comisiei.
În baza Tratatului de la Lisabona și potrivit principiului rotaţiei egale
între statele membre, începând din 2014, Comisia trebuia să fie formată dintr-
un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor membre (adică
19, în cazul unei Uniuni cu 28 de ţări), numărul membrilor Comisiei putând fi
modificat de Consiliul European cu unanimitate de voturi.
Cu toate acestea21
, în 2013 liderii UE au votat în unanimitate pentru
continuarea actualului sistem ce prevede un comisar din partea fiecărei țări în
Comisia Europeană până în 2019, ignorând articolul 17 din Tratatul de la
Lisabona, care stipulează că numărul acestora ar fi trebuit să fie redus la 19
începând din 2014. Acordul la care au ajuns liderii UE la Bruxelles extinde
sistemul în vigoare până la încheierea mandatului viitoarei Comisii Europene,
în 2019, sau când total numărului statelor membre va ajunge la 30.
Lucrările Comisiei sunt coordonate de către un secretariat general.
20
1. Arhive istorice
2. Biblioteca centrală
3. Biroul Consilierilor de Politică Europeană
4. Infrastructură şi logistică - Bruxelles
5. Infrastructură şi logistică - Luxemburg
6. Oficiul de Administraţie şi Plată a Drepturilor Individuale
7. Oficiul European de Luptă Antifraudă
8. Oficiul pentru Publicaţii
9. Responsabilul cu protecţia datelor din cadrul Comisiei Europene
10. Serviciul de audit intern
11. Serviciul juridic 21
Potrivit EuropeanVoice.
Instituţii şi politici europene
60
Preşedintele Comisiei este ales, cu o majoritate calificată de voturi,
de către şefii de state şi de guverne, reuniţi în cadrul Consiliului European.
Alegerea sa este confirmată de către Parlamentul European. Ceilalţi 27 de
membri ai Comisiei sunt desemnaţi de către guvernele statelor membre în
colaborare cu preşedintele Comisiei. Desemnarea preşedintelui şi a colegilor
săi este supusă aprobării Parlamentului cu ocazia unui vot de învestitură
înainte de intrarea lor în funcţie.
Începând cu noiembrie 2004, o dată cu învestitura noii Comisii, rolul
preşedintelui a fost întărit prin sporirea puterii sale de decizie la nivelul
organizării interne a Comisiei, conferindu-i-se atribuţia de a delega responsa-
bilităţi membrilor acesteia, ca şi aceea de a remania Comisia pe parcursul
mandatului său.
De asemenea, preşedintele poate numi, cu aprobarea celorlalţi membri
ai Comisiei, vicepreşedinţii acesteia, care din 2004 sunt în număr de cinci.
Tratatul de la Lisabona introduce o legătură directă între rezultatele
alegerilor pentru Parlamentul European şi alegerea candidatului la
preşedinţia Comisiei. De asemenea, tratatul consolidează rolul preşedintelui
Comisiei (acesta îi va putea obliga pe membrii colegiului să demisioneze).
Comisia se reuneşte o dată pe săptămână, la Bruxelles, pentru a
adopta propuneri şi alte decizii necesare, precum şi pentru a finaliza
documente de politică generală.
Problemele curente sunt tratate în cadrul procedurilor simplificate. În
cazuri particulare, Comisia organizează sesiuni speciale unde fiecare punct
este prezentat de către comisarul responsabil cu domeniul respectiv. De îndată
ce o decizie a fost adoptată, ea devine parte integrantă a politicii Comisiei şi
beneficiază de susţinerea fără rezerve a tuturor comisarilor.
Comisia Europeană are sediile la Bruxelles şi Luxemburg. De
asemenea, are reprezentanţe în fiecare ţară a UE şi delegaţii în capitale din
lumea întreagă.
2.4.3. Relaţiile Comisiei Europene cu celelalte instituţii
Ţinând cont de poziţia centrală pe care o ocupă în structura Uniunii
Europene, Comisia are relaţii privilegiate cu fiecare dintre celelalte instituţii, în
vederea gestionării afacerilor comunitare.
Ea colaborează cu Consiliul Miniştrilor şi Parlamentul European la
pregătirea actelor legislative comunitare.
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
61
Preşedintele Comisiei participă, alături de şefii de stat şi de guvern ai
statelor membre, la reuniunile semestriale ale Consiliului European.
El ia parte, ca reprezentant al UE, la Adunarea Economică anuală a
grupului celor şapte ţări cele mai industrializate (G7).
Comisia este responsabilă în faţa Parlamentului European, care are
dreptul de a cere demisia acesteia, prin depunerea unei moţiuni de
cenzură sau de neîncredere.
Funcţiile Comisiei antrenează intervenţia Curţii de Justiţie care se
pronunţă asupra problemelor de drept european.
Gestiunea bugetului comunitar de către Comisie este supusă
controlului Curţii de Conturi.
Comisia colaborează cu cele două organe consultative ale Uniunii,
Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, pe care le
consultă în legătură cu proiectele sale de acte legislative.
2.5. Curtea de Justiţie şi Tribunalele europene
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene22
reprezintă instituţia jurisdicţională
comunitară. Aceasta este compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie,
Tribunalul de Primă Instanţă şi Tribunalul Funcţiei Publice, ale căror misiuni
esenţiale sunt examinarea legalității actelor comunitare şi asigurarea
interpretării şi aplicării uniforme a dreptului comunitar.
A. Curtea de Justiţie
Curtea de Justiţie este autoritatea de aplicare şi interpretare a
dreptului comunitar. Tratatele care stau la baza Uniunii Europene au făcut ca
legislaţia comunitară să primeze asupra celei naţionale. În domeniile în care se
aplică legislaţia comunitară, Curtea de Justiţie de la Luxemburg este Curtea
Supremă a Uniunii Europene. Ea nu are jurisdicţie în domeniile în care nu se
aplică tratatele Comunităţii Europene, ca de exemplu legea penală.
Rolul Curţii de Justiţie. Ca orice sistem de drept veritabil, şi cel al
Uniunii presupune existenţa unor garanţii jurisdicţionale ce trebuie să se
aplice în situaţia contestării sau punerii în aplicare a legislaţiei comunitare.
În acest sens, Curtea de Justiţie reprezintă coloana vertebrală a
acestui sistem de garanţii. Judecătorii trebuie să asigure uniformitatea
22
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (1 ianuarie 2009), această instituţie a
fost cunoscută sub denumirea de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Instituţii şi politici europene
62
interpretării şi aplicării dreptului comunitar în fiecare stat membru, în mod
identic tuturor celor care i se supun în toate împrejurările.
Curtea pronunță hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de
cazuri întâlnite frecvent sunt:
1. acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare – când
instanţele naţionale îi cer Curţii de Justiţie să interpreteze un act
legislativ european
2. acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor – intentate
guvernelor care nu aplică legislaţia europeană
3. acţiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale
UE încalcă tratatele europene sau drepturile fundamentale
4. acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona – când instituţiile UE nu
acţionează pentru a lua deciziile pe care au obligaţia de a le lua
5. acţiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau
organizaţii împotriva deciziilor sau acţiunilor UE
Organizarea Curţii. Curtea de Justiţie numără 28 de judecători şi
nouă avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de către
guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de şase ani, cu
posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul juriştilor de o
incontestabilă competenţă profesională şi a căror independenţă este
indiscutabilă.
Judecătorii îl aleg din rândul lor pe preşedintele Curţii pentru un
mandat de trei ani, ce poate fi reînnoit. Preşedintele conduce lucrările
Curţii şi prezidează audierile şi dezbaterile.
Avocaţii generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale,
prezentând în şedinţe deschise, în condiţii de completă imparţialitate şi inde-
pendenţă, avize referitoare la speţele deduse Curţii. Atribuţiile lor nu trebuie
confundate cu cele ale unui procuror sau ale unei alte asemenea oficialităţi – fiind
vorba, în acest caz, de rolul Comisiei de a veghea asupra intereselor Comunităţii.
Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le
conduce sub autoritatea preşedintelui Curţii.
Curtea de Justiţie se întruneşte în sesiuni plenare (care implică parti-
ciparea tuturor judecătorilor), în Mari Camere formate din 13 judecători sau
în camere de câte 3-5 judecători. De asemenea, după extinderea din 2004 au
fost create camere juridice specializate pe diverse sectoare.
Curtea funcţionează în plen în cazuri excepţionale. Acestea sunt
stabilite fie prin tratate (de exemplu, când trebuie să se hotărască asupra
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
63
excluderii sau retragerii unui membru al Comisiei Europene care nu a reuşit
să-şi îndeplinească îndatoririle), fie de către Statutul Curţii (atunci când
trebuie să pronunţe destituirea Mediatorului European). Cvorumul pentru
şedinţele în plen ale Curţii este de 15 membri.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat
membru sau a unei instituţii care este parte într-un proces sau când există
cazuri deosebit de importante sau complexe.
Marea majoritate a cazurilor sunt audiate de camerele formate
din trei sau cinci judecători. Preşedintele unei comisii formate din cinci
judecători este ales pentru trei ani, iar preşedintele unei comisii de trei
judecători este ales pentru un an.
B. Tribunalul de Primă Instanţă23
Începând cu 1 septembrie 1989, Curţii de Justiţie i s-a alăturat
Tribunalul de Primă Instanţă, pentru a permite Curţii să se concentreze
asupra principalei sale sarcini, şi anume cea de interpretare uniformă a
dreptului comunitar.
Organizare. Tribunalul de Primă Instanţă este compus din cel puţin câte un
judecător pentru fiecare stat membru (28 din 2013). Judecătorii sunt numiți de
comun acord de guvernele statelor membre, după consultarea unui comitet
care emite un aviz cu privire la capacitatea candidaților de a exercita funcția de
judecător, pentru un mandat de şase ani ce poate fi reînnoit. Judecătorii
desemnează din rândul lor un președinte pentru un mandat de trei ani și
numesc un grefier pentru un mandat de șase ani.
Judecătorii își exercită atribuțiile în deplină imparțialitate și independență.
Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul nu dispune de avocaţi generali
permanenți. În mod excepțional, această funcție poate fi încredințată unui
judecător.
Tribunalul se poate întruni în Marea Cameră (13 judecători) sau în ședinţă
plenară, atunci când complexitatea juridică sau importanța cauzei o justifică.
De obicei, Tribunalul se întrunește în camere compuse din trei sau din cinci
judecători sau, în anumite situații, o cauză poate fi atribuită unui singur
judecător. Aproximativ trei sferturi din cauzele aflate pe rolul Tribunalului
sunt soluționate de către o cameră compusă din trei judecători.
23
http://curia.europa.eu/ro
Instituţii şi politici europene
64
Președinții camerelor compuse din cinci judecători sunt aleși dintre judecători
pentru o perioadă de trei ani.
Tribunalul dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curții de
Justiție pentru alte necesități administrative și lingvistice.
Competenţă. Tribunalul de Primă Instanță este competent să instrumenteze:
acțiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice care au ca
obiect anularea actelor instituțiilor, ale organelor, ale oficiilor ori ale
agențiilor Uniunii Europene, ale căror destinatare sunt sau care le
privesc direct și individual (este vorba, de exemplu, de o acțiune
introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin care
i se aplică o amendă), precum și acțiuni introduse împotriva unor acte
normative care le privesc direct și care nu presupun măsuri de
executare și acțiuni introduse de aceleași persoane prin care se
urmărește constatarea abținerii acestor instituții, organe, oficii sau
agenții de a acționa;
acțiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
acțiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la
actele adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecție
comercială („dumping") și la actele prin care Consiliul exercită
competențe de executare;
acțiuni prin care se urmărește obținerea unor despăgubiri pentru
prejudiciile cauzate de insituțiile sau de organele, de oficiile ori de
agențiile Uniunii Europene sau de agenții acestora;
acțiuni care se întemeiază pe contrate încheiate de Uniunea Europeană
în care se prevede în mod expres competența Tribunalului;
acțiuni în domeniul proprietății intelectuale îndreptate împotriva
Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și
modele) și împotriva Oficiului Comunitar pentru Soiuri de plante;
recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcției Publice, limitate la
chestiuni de drept;
acțiuni formulate împotriva deciziilor Agenției Europene pentru
Produse Chimice.
Deciziile pronunțate de către Tribunal pot fi atacate la Curtea de Justiție în
termen de două luni cu recurs limitat la aspecte de legalitate.
Litigiile dintre Comunități şi funcționarii lor sunt de competența Tribunalului
Funcției Publice. Cu toate acestea, există posibilitatea unui recurs limitat la
aspecte de legalitate la Tribunalul de Primă Instanță.
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
65
C. Tribunalul Funcţiei Publice24
Organizare. Tribunalul Funcţiei Publice este compus din şapte
judecători numiţi de Consiliu pentru o perioadă de şase ani care poate fi
reînnoită, după publicarea unui anunț pentru depunerea de candidaturi și după
emiterea unui aviz de către un comitet instituit în acest scop, format din şapte
personalităţi alese dintre foşti membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului de
Primă Instanţă şi dintre jurişti a căror competenţă este notorie. Judecători ad
interim pot să se alăture acestor judecători. Ei sunt chemați să suplinească
absența unor judecători titulari care sunt împiedicați pe o perioadă îndelungată
să participe la soluționarea cauzelor.
Cu ocazia numirii judecătorilor la propunerea comitetului, Consiliul
veghează la asigurarea unei componențe cât mai echilibrate a Tribunalul
Funcției Publice pe criteriul geografic și o reprezentare cât mai extinsă posibil
a sistemelor juridice naționale. Judecătorii Tribunalului desemnează din rândul
lor preşedintele, pentru o perioadă de trei ani ce poate fi reînnoită.
Tribunalul se întruneşte în camere compuse din trei judecători. Cu toate
acestea, atunci când dificultatea sau importanţa problemelor de drept justifică
acest lucru, o cauză poate fi trimisă în faţa plenului. În plus, în situaţii ce sunt
determinate prin Regulamentul său de procedură, Tribunalul poate soluţiona
cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în complet format dintr-un
judecător unic.
Judecătorii numesc un grefier pentru un mandat de şase ani.
Tribunalul dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curţii de
Justiţie pentru alte necesităţi admini-strative şi lingvistice.
Competenţă. În cadrul instituţiei jurisdicţionale comunitare,
Tribunalul este instanţa specializată în materia contenciosului funcţiei
publice al Uniunii Europene. Această competenţă a fost exercitată iniţial de
Curtea de Justiţie şi, începând cu crearea sa, în 1989, de Tribunalul de Primă
Instanţă.
Tribunalul soluţionează:
• în primă instanţă litigiile dintre Uniunea Europeană şi agenţii
acesteia25
, conform articolului 270 TFUE. Aceste litigii au drept obiect nu
24
http://curia.europa.eu/ro 25
150 de cauze pe an, în condiţiile în care personalul instituţiilor comunitare numără în jur de
40.000 de persoane
Instituţii şi politici europene
66
numai probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise (remuneraţie,
desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), ci şi regimul de
securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii
familiale etc.).
• litigiile privind anumite categorii de personal, îndeosebi personalul
din cadrul Eurojust, Europol, al Băncii Centrale Europene, al Oficiului pentru
Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI) și al Serviciului European de
Acțiune Externă.
Tribunalul nu poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre administraţiile
naţionale şi agenţii lor.
Hotărârile adoptate de Tribunal pot face obiectul unui recurs limitat la
probleme de drept. Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa
Tribunalului de Primă Instanţă.
2.6. Curtea Europeană de Conturi
Denumită de către unii „conştiinţa financiară“ a UE, iar de către alţii
„gardiana“ finanţelor sale, Curtea Europeană de Conturi este organul de
control al tuturor operaţiunilor financiare din bugetul UE. A fost înfiinţată
în 1975 şi are sediul la Luxemburg.
Ea are un dublu rol:
– de a îmbunătăţi managementul financiar al UE;
– de a ţine la curent cetăţenii Europei cu privire la modul în care au
fost folosite fondurile publice de către autorităţile responsabile cu
gestionarea lor.
Pentru a le garanta contribuabililor europeni faptul că banii publici sunt
cheltuiţi în mod eficient, Curtea de Conturi este abilitată să verifice (să
auditeze) orice persoană sau organizaţie care gestionează fonduri europene. În
acest scop, efectuează frecvent controale pe teren. Concluziile sale scrise sunt
incluse în rapoarte adresate Comisiei Europene şi guvernelor statelor membre.
Curtea de Conturi nu are putere juridică. În cazul în care descoperă
fraude sau nereguli, auditorii săi informează Oficiul european de luptă
antifraudă (OLAF).
Curtea Europeană de Conturi este formată din 28 de membri, numiţi
pentru un mandat de şase ani printr-o decizie adoptată cu majoritatea
calificată de către Consiliului Uniunii, în urma consultării prealabile a
Parlamentului European. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi au
Instituţiile şi organele Uniunii Europene
67
experienţă în domeniul auditării finanţelor publice. Membrii Curţii îşi aleg
preşedintele pentru un mandat de trei ani ce poate fi reînnoit. La Curtea de
Conturi îşi desfăşoară activitatea peste 1000 de angajaţi din cele 28 de ţări ale
Uniunii Europene, incluzând traducători, administratori şi auditori.
Curtea de Conturi numără aproximativ 800 de angajaţi, nu numai
auditori, ci şi traducători şi administratori. Auditorii sunt împărţiţi în grupuri
de audit. Aceştia pregătesc proiecte de rapoarte pe baza cărora Curtea ia
decizii.
Atribuţii. Una dintre cele mai importante sarcini ale Curţii de
Conturi este să înainteze Parlamentului European şi Consiliului un raport
anual privind exerciţiul financiar anterior („descărcarea anuală de gestiune”).
Parlamentul examinează minuţios raportul Curţii înainte de a decide dacă
aprobă sau nu modul în care Comisia a gestionat bugetul.
De asemenea, Curtea trebuie să formuleze un aviz privind legislaţia
financiară a UE şi posibilităţile de combatere a fraudei.
Auditorii Curţii de Conturi efectuează frecvent controale în instituţiile
UE, în statele membre şi în ţările care primesc ajutoare europene. Activitatea
Curţii vizează, în principal, fondurile de care răspunde Comisia Europeană,
însă, în practică, autorităţile naţionale gestionează 80% din venituri şi
cheltuieli.