IMPACTUL TEORIEI PSIHANALITICE ŞI A PSIHOLOGIEI BI-PERSONALE ASUPRA ANALISTULUI EMPATIC* MARVIN D. WASSERMAN, NEW YORK

[Traducere din limba engleză după: Wasserman, D. Marvin: The impact of psychoanalytic theory and a two-person psychology on the empathising analyst .In: Int. J. Psychoanal. (1999) 80, 449. Tradus de E. Papadima]

”Empatia” a fost concepută din perspectiva tradiţională a psihologiei uni-personale, conform căreia “faptele” descoperite prin înţelegere empatică reflectă exact, într-un mod ideal şi necontaminat, ceea ce trăieşte pacientul, fără a se presupune posibilitatea existenţei unei influenţe din partea psihanalistului. In contrast cu această poziţie, autorul consideră că analistul influenţează întotdeauna în mod activ propriile lui descoperiri făcute prin empatie. In special, înclinaţiile teoretice ale analistului determină întotdeauna ceea ce el înţelege prin intermediul empatiei. Contribuţiile lui Owen Renik şi, într-o măsură mai mică, cele ale lui Irwin Hoffman sunt examinate critic, punându-se accentul pe modalitatea în care perspectiva lor bi-personală determină capacitatea analistului de a empatiza. Poziţiile lor clinice, care accentueaza rolul experienţelor emoţional corective şi pe cel al punerilor în act** contratransferenţiale, sunt comparate cu ceea ce autorul numeşte o “poziţie integrată”. Aceasta din urmă încearcă să integreze elementele psihologiei uni-personale cu cele ale psihologiei bi-personale, reţinând interpretarea ca având un rol primar în determinarea schimbării. In concluzie, autorul consideră că tehnicile susţinute de către Renik şi Hoffman au, sub două aspecte, un potenţial restrictiv în raport cu înţelegerea empatică. Primul aspect se referă la faptul că autorii menţionaţi ar limita, prin poziţia lor, dezvoltarea reacţiilor de transfer regresive. Cel de al doilea are în vedere faptul că Renik şi Hoffman reduc importanţa monitorizării tendinţelor contratransferenţiale, favorizând in mod activ o mai mare frecvenţă a punerilor în act contratransferenţiale, iar acestea din urmă prezintă riscul de a nu putea fi interpretate la fel de _______________*O versiune anterioară a acestui articol a fost prezentată la Intâlnirea de Iarnă a Asociaţiei Psihanalitice Americane, în New York, la 19 Decembrie 1998.**Nota trad: termenul “enactment” a fost tradus prin “punere în act”. Pentru “acting out”, vom utiliza sintagma “izbucnire in act”.

complet pe cât o face analistul care funcţionează de pe o” poziţie integrată”. Câteva exemple clinice sunt folosite pentru a ilustra diferenţele dintre aceste două poziţii.

Este uşor să înveşmântăm Fiinţele Imaginare cu Gândurile & Sentimentele noastre proprii; dar a ne trimite pe noi înşine în afara de noi înşine, a gândi noi înşine în interiorul Gândurilor şi Sentimentelor Fiintelor, în circumstanţe complet & straine, diferite de ale noastre proprii...dar cine a reuşit aşa ceva? Poate doar Shakespeare...Samuel T. Coleridge (1802)

Cuvintele lui Coleridge sunt la fel de relevante astazi, pentru analistul empatic, pe cat erau de relevante cu mai mult de douazeci de ani in urma (1974), cand Beres & Arlow le-au citat. Aceste cuvinte exprima, intr-o modalitate foarte vie, posibilitatea ca analistul, in procesul de empatizare, sa-si proiecteze gandurile, sentimentele, fanteziile si teoriile sale asupra pacientului.* Voi examina critic, in acest material, cateva dintre ideile lui Owen Renik si, intr-o masura mai mica, pe acelea ale lui Irwin Hoffman, sugerand ca, aducand contributii semnificative la intelegerea procesului psihanalitic in dimensiunea sa bi-personala, acestia au sustinut, in acelasi timp, si unele pozitii tehnice care pot sa interfereze cu intelegerea empatica si chiar sa o limiteze.Analistii care au adoptat o pozitie clinica ce pune accentul pe perspectiva bi-personala, printre care Hoffman (1992, 1994), Renik (1993a,b, 1995, 1996), Schafer (1983, 1992) si Gill (1994), au pus sub semnul intrebarii unele dintre idealurile pe care Freud, bazat pe psihologia sa de tip uni-personal, le-a propus pentru uzul analistului practicant. Autorii amintiti au ilustrat in mod convingator faptul ca aceste idealuri, cum ar fi cel al “analistului anonim”, al “neutralitatii”, precum si nevoia de a evita punerile in act contratransferentiale**, luate in sens absolut, reprezinta nu numai ceva ce nu poate fi obtinut, dar si ceva ce nu este de dorit. Prin aceasta, punctele de vedere ale autorilor citati au modificat intr-un mod irevocabil ________________*Cand vorbesc de empatie sau de intelegere empatica, in acest articol, ma refer numai la situatiile analitice si nu la ceea ce se intampla in interactiuni neanalitice.**Deoarece termenul de contratransfer a fost folosit in doua modalitati diferite, in cele ce urmeaza, cand voi folosi termenul cu referire numai la de reactia de transfer a analistului fata de pacient, voi scrie “contratransfer (in sens restrans)”.Cand ma voi referi la toate sentimentele analistului fata de pacient, inclusiv propriile sale reactii de transfer, voi scrie doar “contratransfer” felul in care cei mai multi analisti contemporani concep procesul analitic. Totusi, asa cum se intampla adesea, cand exista o atractie puternica fata de modalitati noi, fascinante de gandire, apare si o tendinta de reactie exagerata de a arunca la gunoi vechea modalitate de gandire, lasand astfel prea putin loc pentru pozitii intermediare, care sa incorporeze progresele impreuna cu ceea ce este demn de pastrat in vechile idei.Voi aborda pe scurt cateva exemple specifice ale acestui fenomen, exemple culese din scrierile lui Owen Renik si, intr-o masura mai mica, din cele ale lui Irwin Hoffman.* Voi descrie punctele lor de vedere sub titlurile de “puneri in act de tipul transferential/contratransferential” si “analistul autentic eliberat”, dupa care voi elabora asupra unora dintre problemele pe care le vad in modurile lor de abordare. Voi insista pe (1)

2

felul in care pozitiile lor clinice, diminuand importanta interpretarii, favorizeaza schimbarile analitice ce apar primordial prin experiente emotional corective** si prin puneri in act de tip contratransferential; si (2) modul in care aceste pozitii clinice restrang capacitatea analistului de a empatiza, prin faptul ca interfereaza cu regresia pacientului, maresc frecventa punerilor in act contratransferentiale limitand, in acelasi timp, explorarea si interpretarea acestor puneri in act.____________________________________________________________*Desi, in acest articol, eu pun accentul pe aspectele similare dintre vederile lui Renik si cele ale lui Hoffman, in fapt exista diferente semnificative, atat intre ei doi, cat si intre alti multi analisti, care scriu din perspectiva bi-personala. In ceea ce priveste diferentele dintre Renik si Hoffman, voi incerca sa le mentionez numai in masura in care va fi adecvat in acest context deoarece, o abordare detaliata a acestora se afla dincolo de scopul articolui de fata. Pentru moment, este suficient sa observam ca Hoffman nu este de acord cu pozitia mai extremista pe care o ia Renik, care propune abandonarea idealului de anonimitate analitica si renuntarea la puterea si autoritatea analistului. In schimb, Hoffman vorbeste despre o “dialectica a asimetriei si a mutualitatii”(1996, p.121). Pe langa aceasta, el acorda o mai mare importanta, decat o face Renic, rolului interpretarii, desi nu una la fel de mare ca cea pe care o da autorul articolului de fata, prin pozitia pe care o adopta si care va fi descrisa in continuare. Ca un exemplu,Hoffman spune: “pacientul are cea mai profunda nevoie de sinergia implicarii mele personale cu aspectului, relativ detasat, avizat teoretic si interpretativ, al atitudinii mele analitice”(1994, p.214).**Renik defineste “experienta emotional corectiva” intr-un mod diferit decat au facut-o Alexander & French (1946), aratand explicit ca, din punctul sau de vedere, aceasta nu include interpretarea constienta a unui rol de catre analist. Pentru Renik, “experienta emotional corectiva” are loc prin puneri in act contratransferentiale si se refera la o serie de interactiuni non-interpretative, care permit pacientului sa-si modifice perceptiile deformate, aparute in trecutul sau traumatic(1993, pp.142-4)

Puneri in act de tip transfer/contratransfer si teorii despre schimbare in analiza.

Contratransferul a fost initial considerat de catre Freud ca rezultand din transferul analistului pe pacient si constituind un obstacol, pentru analiza in general si pentru empatie in particular (Heimann, 1950; Reich, 1966). Sandler (1976) descrie cum, incepand cu Paula Heimann (1950), s-a produs o schimbare in gandirea psihanalitica despre contratransfer, schimbare similara cu modificarea timpurie din gandirea lui Freud in legatura cu transferul. Ceea ce initial a aparut ca un obstacol, a fost ulterior vazut ca indispensabil pentru activitatea analitica si, uneori crucial, pentru intelegerea empatica. Heimann spunea: “scopul analizei personale a analistului [este] de a-l face pe acesta capabil sa tina sentimentele care sunt starnite in el, de a nu le descarca (asa cum face pacientul), in vederea subordonarii lor sarcinii analitice...”. Ea presupunea ‘ca inconstientul analistului il intelege pe cel al pacientului. Aceasta relationare, produsa in adancime, apare la suprafata in forma sentimentelor, pe care analistul, actionand in virtutea “contratransferului”, le constientizeaza, in calitatea lor de raspuns al sau catre pacient’ (1950, p.82). Contratransferul este vazut aici, mai degraba ca favorizand empatia, decat ca afectand-o. Sandler arata ca aportul lui Heimann a constat in descrierea modului in care contratransferul poate fi “primul indiciu in legatura cu ceea ce se petrece in pacient”, si ca este important pentru analist sa prinda materialul pacientului si sa-l tina in sine, pentru a-l intelege. (1976, pp.43-4). Intr-o publicatie anterioara (1973), Sandler, impreuna cu co-autorii sai, a largit definitia obisnuita a transferului, incluzand in acesta si “tentativele pacientului de a manipula sau de a provoca unele stari in analist”. In 1976 Sandler a extins si definitia

3

contratransferului, ingloband in ea ceea ce el a numit “disponibilitatea liber flotanta” a analistului, notiune care reflecta starea acestuia de a fi gata sa raspunda la tentativele pacientului de a-l manipula sau de a-l provoca sa intre intr-un rol complementar cu rolul pe care pacientul il joaca in transfer. Aceasta disponibilitate de rol se poate ivi, nu numai in gandurile si sentimentele analistului ci si, uneori, in reactiile sale externe (1976, p.45). “Fireste, in mod normal, el [analistul] poate prinde acest contra-raspuns in interiorul sau, in special daca i se pare ca acesta nu este potrivit. Pe de alta parte insa, analistul poate deveni constient de el [de acest contra-raspuns] numai prin observarea propriului sau comportament, a raspunsurilor si atitudinilor sale,dupa ce acestea au fost externalizate intr-o actiune”. Este important pentru analist sa recunoasca cand anume comportamentul sau nu deriva in intregime din contratransfer (in sens restrans) si poate fi inteles intr-un mod mai util, ca un “compromis intre propriile sale tendinte... si relatia de rol pe care pacientul incearca in mod inconstient sa o stabileasca” (p.47). Prin urmare, [in viziunea lui Sandler] este necesar sa fie clarificat ce anume provine de la analist si ce anume provine de la pacient.Hoffman (1992, 1994) si Renik (1993a, b, 1995, 1996), in contrast cu Sandler si Heimann, argumenteaza intr-un mod diferit, din perspectiva bi-personala, ca analistul nu poate reusi, si ar fi mai bine nici sa nu fie preocupat de aceasta, sa-si monitorizeze continuu contratransferul, in scopul de a incerca sa-l prinda si sa-l tina in interiorul sau.Hoffman il critica pe Schafer pentru ca sustine pozitia conform careia “observarea continua a contratransferului este importanta pentru a-l impiedica pe acesta sa interfereze cu procesul analitic” (Schafer, 1983, p.221). In contrast cu Schafer, Hoffman nu crede ca ‘“atitudinea analitica” a unui analist poate fi purificata de factorii personali, printr-o continua supraveghere a contratransferului’ (1992, p.291). El il vede pe Schafer ca luand o pozitie pozitivista fata de rolul analistului in procesul analitic, cand acesta sugereaza ca un analist poate sa cunoasca sensul personal al “actiunilor sale in fiecare clipa” (p. 290). Hoffman afirma ca, din perspectiva a ceea ce el numeste “punctul de vedere social-constructivist, elementul continuu este curentul contratransferential, si nu monitorizarea lui” (p. 291). Citandu-l pe Fourcher, in legatura cu trairea contratranferentiala a analistului, Hoffman spune: “Din aceasta traire, poate fi atinsa si dezvoltata, sub forma de gandire simbolica, in fiecare moment dat, doar o mica parte a potentialului existent”. El continua sugerand ca “Una dintre implicatiile practice ale punctului de vedere social-constructivist este faptul ca analistul este incurajat sa aiba un interes special in interpretarile constiente si inconstiente ale pacientului despre influenta analistului [asupra procesului analitic]” (p. 291). Prin urmare, pozitia clinica care pare sa decurga de aici rezulta intr-o relativa dez-accentuare a monitorizarii punerilor in act contratransferentiale, anterior aparitiei lor, si dintr-o relativa crestere a accentului pus pe examinarea interpretarilor pacientului, efectuate asupra reactiilor analistului, dupa ce acestea din urma s-au produs, in special asupra reactiior de contratransfer fata de care analistul ar putea sa arate rezistenta in a le vedea in el insusi. O astfel de schimbare de accent reprezinta o crestere potentiala a probabilitatii aparitiei de puneri in act contratransferentiale. Voi discuta despre aceasta mai tarziu. Pentru a intelege mai bine pozitia lui Renik asupra punerilor in act contratransferentiale, este important sa notam felul in care el concepe factorii care determina schimbarea in psihanaliza. Din punctul lui de vedere, exista trei dimensiuni pentru orice proces care poate fi considerat, in mod rezonabil, a fi psihanalitic: (1) lucrul asupra rezistentelor pacientului, prin interpretare, in scopul

4

constientizarii, (2) puneri in act de tip transfer-contratransfer si (3) experiente emotional corective pentru pacient (1993a, pp.149-152). Desi Renik crede ca atat interventiile interpretative cat si cele non-interpretative joaca un rol in determinarea schimbarii in psihanaliza, el inverseaza balanta obisnuita si arata clar ca, dupa el, interventiile non-interpretative (puneri in act contratransferentiale si experientele emotional corective) au un rol principal, in vreme ce interpretarea este secundara. In acest sens, cand obiecteaza impotriva idealului analitic de anonimitate, el obiecteaza de asemenea si impotriva primordialitatii interpretarii, exprimandu-si acordul cu analistii care spun:

Atunci cand un analist plaseaza accentul primordial pe importanta interactiunilor care vindeca in interiorul relatiilor terapeutice, in opozitie cu urmarirea constientizarii, nu exista nici un motiv pentru acel analist sa se straduiasca sa obtina o postura de anonimitate. Anonimitatea analitica nu tinde sa genereze experiente noi cu un obiect nou; ea este o strategie conceputa sa maximalizeze monitorizarea constienta a vietii mentale inconstiente anterioare a pacientului (1995, p.475).

Renik accentueaza importanta experientelor noi, non-interpretative, cu un obiect nou si dintr-o alta perspectiva, atunci cand descrie modul dialectic in care se produce invatarea in psihanaliza. Astfel:

Analistul este capabil sa prezinte pacientului noi perspective si, ca o consecinta, unele dintre perspectivele existente ale acestuia, cele care genereaza problemele sale, sunt puse sub semnul intrebarii. Analistul si pacientul isi gasesc drumul catre intalniri cruciale intre teze si antiteze, ca sa spun asa, pe care le rezolva apoi, printr-un proces de negociere... Invatarea are loc printr-o serie de experiente emotionale corective neasteptate, in care atat pacientul cat si analistul dau peste bazele motivatiilor lor inconstiente (1996, p.506).

In contextul teoriei schimbarii psihanalitice, Renik (1993a) propune o alternativa la pozitia obisnuita descrisa mai sus (Heimann, 1950, p.82; Sandler, 1976, p.43), in care analistul incearca sa limiteze punerile in act contratransferentiale, continandu-si contratransferul si apoi folosind informatia acestuia pentru a-si intelege mai bine pacientul. El crede ca astfel de puneri in act nu pot fi eliminate, pentru ca analistul devine constient de contratransferul sau numai dupa ce acesta a fost pus in act. Luand ca exemplu una dintre reactiile obisnuite ale analistului, de tipul “unei tensiuni chinestezice discrete”, el spune:

Este tentant sa se creada ca o astfel de micro-activitate nu este, in esenta sa, perceputa decat de catre analist, ca nu are un impact semnificativ asupra relatiei de tratament si ca, din punct de vedere practic, constientizarea contratransferului poate avea loc fara precedarea acesteia de catre o punere in act contratransferentiala. In realitate insa, experienta ne indica ca lucrurile se petrec cu totul altfel (1993a, p.138).

Renik isi continua argumentarea in termeni si mai categorici: “Ar putea fi putin deconcertant pentru noi sa admitem ca o constientizare a contratransferului analistului, ca si constientizarea transferului celui analizat, sunt intotdeauna retrospective...” (1993a, p.141) Desi recunoaste, in concluziile acestui articol, ca ideile sale reprezinta numai “o ipoteza, care este necesar sa fie testata printr-o observatie mai sistematica, atat in cazul in care va fi acceptata cat si in cazul in care va fi respinsa” (1993, p.516), Renik continua sa scrie ca si cum ele ar fi deja un fapt clinic stabilit (1995, pp.468-9).

5

Analistul eliberat: autentic si anti-regresogen

Renik (1993a, b, 1995, 1996) si Hoffman (1992, 1994) sunt printre cei care sustin cel mai puternic avantajele pe care le are analistul atunci cand este mai interactiv si mai spontan decat se considera normal in “pozitia psihanalitica clasica”. Cuvinte si fraze cum ar fi “eliberare” (Hoffman, 1994, p.188), “autentic” (Renik, 1993a, p.144), “autenticitate” (p.141), “spontan” (Hoffman, 1994, p.189), “direct” (Renik, 1995, p.493), “mai liber in exprimare” (p.471) sunt intr-un mod liberal raspandite prin articolele lor. Eu pun aceasta atitudine, nu numai in legatura cu vederile lui Renik despre importanta punerilor in act contratransferentiale si a experientelor emotional corective, asa cum au fost ele anterior descrise a se produce in procesul analitic, ci si in legatura cu conceptia lui potrivit careia, idealurile de analist anonim si analist neutru nu pot fi obtinute si nici nu sunt de dorit, iar prin urmare, ele trebuiesc abandonate (1995, 1996). Hoffman este si el de acord ca anonimitatea totala nu poate fi dobandita dar, in contrast cu Renik, el pastreaza anonimitatea relativa drept un ideal (1994, p.199).Criticand idealul analistului anonim, ca fiind atat imposibil de obtinut, cat si contribuind la idealizarea analistului, marind prin aceasta posibilitatea ca sugestia sa joace un rol important in procesul analitic, Renik se straduieste sa stabileasca doar ce anume si cat de mult este necesar ca analistul sa dezvalue in legatura cu el insusi. La un moment dat, el pare sa sustina chiar o deschidere completa, atunci cand il critica pe Hoffman pentru faptul de a nu dori sa inlature cu totul autoritatea analistului bazata pe o relativa anonimitate. El spune: “Noi nu am vrea s-o risipim, dar cred ca ar trebui” (1995. p.481). Cu toate astea, linia principala a articolului sau este mai prudenta: “Este clar ca unele forme de autorevelare din partea analistului pot fi folositoare in vreme ce altele pot fi daunatoare” (1995, p.482). Hoffman recunoaste, in general, nevoia unei reglementari referitoare la anumite modalitati de revelare de sine, reglementari care ar favoriza procesul analitic dar, din nefericire, singura recomandare specifica pe care o face este ca analistul ar trebui sa marturiseasca [pacientului] scopurile activitatilor sale analitice si sa nu-si cultive o autoritate nemeritata. (1995, p.479. p.482). Renik se intreaba nu numai daca neutralitatea este posibila, ci si daca aceasta protejeaza autonomia pacientului. Remarcand ca unii autori au preferat sa valideze conceptul, mai degraba decat sa-l abandoneze, considerandu-l util ca ideal, Renik sustine renuntarea la neutralitate, chiar si sub aspectul sau de ideal. El afirma:

Cred ca ne va fi mai folositor sa discutam cinstit, cand si cum, un analist trebuie, sau nu trebuie (ar trebui sau nu ar trebui), sa construiasca si sa comunice aprecieri in legatura cu felul in care pacientul incearca sa-si rezolve conflictul. Astfel, in loc de a ne agata de fictiunea neutralitatii, am putea sa ne directionam eforturile spre gasirea unor modalitati de a evita exercitarea unei influente restrictive asupra pacientului, avand in vedere ca oricum analistul nu este neutru (1996. p.500).

Pe aceeasi linie, Renik sustine ca analistul comunica, nu numai cu cuvinte, ci uneori si cu afect intens, cu valori si judecati particulare despre modalitatile in care pacientii isi rezolva conflictele. Pentru Renik astfel de judecati personale ocupa un loc central in activitatea clinica a analistului (1996, p.508).

6

Si Hoffman deviaza de la pozitia analitica traditionala, atunci cand sustine un punct de vedere similar, despre avantajele exprimarii de sine a analistului si a comportamentului spontan al acestuia:

Exista, in plus, solide motivatii teoretice si de bun simt pentru a gandi ca o tendinta de deviatie spontana impartasita, de catre pacient si de catre analist, ar putea fi o caracteristica centrala si chiar cruciala a acelui tip de experienta corectiva, experienta care devine posibila prin aparitia subiectivitatii analistului in proces (1994, p.189).

Nici Renik si nici Hoffman nu discuta despre impactul pozitiilor lor, mai autentice si mai spontane, asupra regresiei pacientului. Posturile, sustinute de catre Renik si, intr-o masura mai mica, de catre Hoffman, diminueaza sau chiar inlatura cateva dintre acele componente ale atitudinii analitice clasice care au menirea de a facilita regresia. Unele dintre acestea, cum ar fi relativa anonimitate, neutralitate si abstinenta, oferirea unui minimum de indicii reale - analistul fiind mai mult o persoana tacuta - punerea accentului pe asociatia libera, pe vise si pe fantezii, creaza un gradient intre analist si pacient, facilitand o schimbare in nivelul de constienta al pacientului in directia unei stari asemanatoare cu cea de vis. Renik sustine chiar minimalizarea autoritatii analistului, prin plasarea relatiei analitice la nivelul unei “adevarate colaborari intre egali” (1995, pp.491-2). El se arata critic fata de ceea ce el numeste “minimalizare comportamentala”(1995, pp.473-4) si sugereaza ca atunci cand tacerea unui analist, sau retinerea de a forma o judecata sunt folositoare, aceasta se intampla pentru ca “cei doi isi comunica valori si judecati specifice” si nu pentru ca analistul ar fi neutru si ar favoriza, prin aceasta, regresia. (1996, p.507). Hoffman difera de Renik prin aceea ca el continua sa recunoasca importanta puterii si autoritatii analistului (1994, p.198) si sa sustina idealul unei relative anonimitati (1994, p.199). Totusi, in contrast cu o pozitie analitica mai traditionala, atitudinea spontana si auto-expresiva pe care el o sustine (1994) limiteaza regresia, prin oferirea mai multor indicii reale, prin faptul ca analistul vorbeste mai mult, incurajand, in acelasi timp mai putin asociatia libera precum si investigarea viselor si a fanteziilor. El spune: “Intr-o oarecare masura, in acest model, asociatia libera, in calitate de obiect central al atentiei analitice, este inlocuita cu emergenta libera a multiplelor scenarii de tip transfer-contratransfer, evenimente care sunt, mai mult sau mai putin, analizate si interpretate de-a lungul terapiei. Aceste modificari ale modelului clinic se insumeaza intr-o pozitie relativ anti-regresiva si duc la ceea ce Hoffman numeste “o batalie relationala” care devine element central al procesului analitic (1996, p.133).

CATRE O INTEGRARE A PSIHOLOGIILOR UNI- SI BI-PERSONALE IN CARE INTERPRETAREA ISI PASTREAZA ROLUL CENTRAL

Sub acest titlu voi descrie trasaturile esentiale a ceea ce voi numi “postura integrata” sau “pozitia integrata”*. Aceasta pozitie incearca sa puna impreuna ideile abordarii uni-personale cu formularile mai recente ale perspectivelor bi-personale, continuand in acelasi timp sa priveasca interpretarea ca avand un rol primordial in determinarea schimbarii analitice. In

7

scopul de a ilustra unele dintre diferentele importante dintre pozitia lui Renik si cea pe care o descriu eu, voi utiliza exemple de caz luate dintre cele publicate de catre Renik (1996) si Sandler (1976), precum si un exemplu din propria mea experienta clinica.

“Postura integrata”

1) Analistul care functioneaza din aceasta pozitie considera interpretarea ca primordiala pentru a determina schimbarea analitica recunoscand, in acelasi timp, ca puterea mutativa a interpretarilor este partial dependenta de masura in care ele sunt facute in contextul unei noi relatii cu analistul (Loewald, 1960). Mentinandu-se in acest punct de vedere, conform caruia analistul nu este pur si simplu o “masina de interpretat” si ca relatia reala este o matrice necesara, sau un mediu pentru favorizarea schimbarii, analistul poate fi cald, implicat autentic cu pacientul si, adesea, spontan. Totusi, in contrast cu Renik si Hoffman, acest analist nu incearca, asa cum o fac ei, nici sa faciliteze aparitia experientelor emotional corective si nici sa ofere auto-revelari. Spre exemplu, ascultand un pacient, care vorbeste despre o interactiune extra-analitica, sau despre un film pe care l-a vazut recent, ori despre ceva ce se petrece in transfer, analistul isi aminteste de un vis pe care pacientul i l-a povestit recent. Daca i se pare ca pacientul nu are tendinta sa mearga in directia aceea, analistul ar putea sa spuna: “Ceea ce-mi descrieti acum imi aminteste de ceea ce ati spus saptamana trecuta, cand vorbeati despre visul dumneavoastra in legatura cu X”. Faptul ca el spune sau nu aceasta, intr-un anumit moment clinic, depinde, fireste, de multi factori, dar ceea ce vreau sa spun este ca analistul nu ar ezita sa dezvalue acest tip de gandire pacientului, intr-un mod spontan de tipul “ aceasta imi aminteste de...”, mai degraba decat in modalitatea, evident mai putin reveletoare de

____________________________________________________________

*Descrierea pe care o fac “posturii integrate” sau “pozitiei integrate” nu este, fireste, singura modalitate in care pot fi asamblate aceste elemente ale procesului analitic. sine, mai teapana si mai impersonala, cum ar fi: “probabil ca ceea ce descrieti are legatura cu visul de saptamana trecuta”, sau “y in ceea ce-mi descrieti seamana foarte mult cu x din visul dumneavoastra de saptamana trecuta”. El nu va ezita sa faca aceasta, deoarece este convins ca acest tip de auto-dezvaluire, cand este facuta confortabil si spontan, constituie o parte a relatiei reale si faciliteaza activitatea pacientului de a face legaturi si asociatii care sunt mai aproape de procesul primar. Acest tip de auto-revelare este calitativ diferit si are o intentie diferita fata de unele dintre auto-revelarile pe care le descrie Renik, asa cum va fi ilustrat in exemplul clinic nr. 1 de mai jos. Desi accentul este intotdeauna, in mod primordial, pus pe partea interpretativa, in anumite momente ale analizelor multor pacienti, in special a acelora aflati la limita extrema, pe scala de gravitate a bolii, din cadrul zonei de analizabilitate, se va da o importanta sporita rolului noii relatii cu analistul in determinarea schimbarii analitice.2) Analistul pastreaza neutralitatea, anonimitatea si abstinenta in calitate de idealuri analitice, acceptand ca ele nu pot fi niciodata complet obtinute. El recunoaste ca analistul nu este niciodata total neutru, pentru ca el face permanent judecati si alegeri, despre cand si cum sa intervina si cand sa ramana tacut. Totusi, in contrast cu Renik, din exemplul care urmeaza,

8

cand analistul face interventii, el incearca, intr-un mod consistent, sa nu se adreseze numai unui singur aspect al conflictelor pacientului si sa se retina de la a-i comunica explicit valorile si judecatile sale specifice despre modalitatea in care acesta isi rezolva conflictele.3) Analistul isi monitorizeaza cu regularitate contratransferul, pentru a evita punerile in act ale nevoilor sale contratransferentiale (in sens restrans). El recunoaste totusi ca unele dintre aceste puneri in act vor aparea inevitabil, iar explorarea lor poate adesea sa furnizeze informatii cruciale despre pacient, informatii care nu pot fi obtinute pe alte cai. Experienta emotional corectiva este recunoscuta, ori de cate ori aceasta apare in decursul procesului, dar este considerata ca secundara. Aceasta contrasteaza cu vederile lui Renik si Hoffman, care considera ca experientele emotional corective constituie aurul care se extrage din punerile in act contratransferentiale si ca aceste doua procese se petrec impreuna.4) Analistul foloseste dezvaluirile contratransferentiale selectiv, avand drept scop primordial facilitarea investigatiei si a interpretarii analitice. Aceasta, in contrast cu Renik si Hoffman care folosesc dezvaluirile contratransferentiale mai frecvent si intr-un mod mai revelator, avand drept scop principal facilitarea exprientei emotional corective (vezi exemplele clinice de mai jos care ilustreaza acest contrast).5) Analistul nu considera ca o nevroza de transfer regresiva este necesara pentru dezvoltarea unui proces analitic, dar crede ca intelegerea empatica si interpretarea reactiilor de transfer regresive ocupa locul central in determinarea schimbarii analitice. Prin urmare analistul structureaza situatia analitica intr-o modalitate calculata de a facilita regresia.6) Analistul nu mai gandeste procesul psihanalitic exclusiv din perspectiva psihologiei pozitiviste uni-personale, recunoscand ca demersul analitic este un proces bi-personal, in care subiectivitatea analistului joaca intotdeauna un rol crucial si ca toate datele analitice sunt construite impreuna, de catre pacient si analist.7) El recunoaste ca nu este un ecran alb, pe care pacientul isi proiecteaza reactiile de transfer si ca are si el contributii la aceste reactii. In acest sens, transferul este inteles ca reflectand nevoile inconstiente ale pacientului de a alege cu predilectie una dintre interpretarile plauzibile ale comportamentului analistului si nu oricare dintre celelalte posibile interpretari plauzibile.

Exemplul clinic 1

Renik (1996, pp.500-5) o descrie pe Diane, o femeie in varsta de 30 ani, intrata in analiza pentru simptome depresive. Voi rezuma prezentarea, desprinzand trei interventii pe care le vom examina mai amanuntit. Din cauza invidiei si a ostilitatii pe care le are fata de sora sa, cu doi ani mai mare, suferinda de diabet juvenil, Diane este exagerat de autocritica.Interventia 1: Renik se intreaba daca nu cumva atitudinea autocritica a Dianei este folosita, intr-un mod defensiv, pentru a acoperi atat furia, cat si culpabilitatea asociata de aceasta, fata de parintii sai care, datorita diabetului, ii dadusera mai multa atentie surorii sale. Renik isi dezvolta idea spunand: “nu mi-a fost clar de ce reactia ei principala fusese una de invidie si de resentiment fata de sora sa, avand in vedere natura nefericita a atentiei pe care aceasta a

9

primit-o si problema dureroasa care a determinat aceasta atentie” (1996, p.501). Renik continua sa explice rationamentul conform caruia vina pacientei, in legatura cu sentimentele pe care le avea fata de sora sa, servea o functie defensiva importanta, aceea de “a o scuti sa fie expusa unei atitudini critice serioase din partea parintilor si sentimentelor neplacute care ar fi rezultat de aici” (1996, p. 501). In acest context, Diana descrie o amintire, de la varsta de 10 ani, cand parintii sai au facut o calatorie de afaceri in timpul noptii si le-au lasat singure acasa, fara un baby-sitter, pe ea si pe sora sa in varsta de 12 ani. Gresindu-si doza de insulina, sora sa a intrat in soc si a fost la un pas de moarte. In ciuda faptului ca Diana a telefonat atat parintilor, care insa nu erau la hotel in momentul acela, cat si vecinilor si a chemat si salvarea, ea se auto-culpabiliza, considerand acest incident ca un exemplu al ostilitatii pe care o avea fata de sora sa.Interventia 2: Intreband-o pe Diana “de ce se invinovateste pe ea insasi de iresponsabilitate, in loc sa-si invinovateasca parintii”(1996, p. 502), Renik scrie: “I-am spus ca eu consider ca ea a facut fata situatiei, cel putin la fel de bine pe cat s-ar fi asteptat oricine, de la un copil de 10 ani, in vreme ce majoritatea oamenilor nu s-ar fi gandit niciodata sa faca ceea ce facusera parintii ei, sa lase doua fete atat de mici - una cu o conditie medicala periculoasa - singure, fara ingrijirea cuiva si chiar fara cineva pe care ele sa-l poata contacta in caz de urgenta” (1996, p.502). Diana a reactionat la aceasta interpretare cu sentimente intense si amestecate. A simtit o usurare, dar si o anxietate, greu de definit, pe care o asocia cu gandul ca Renik “parea revoltat in legatura cu felul in care parintii sai au tratat-o”. Ea se temea ca el devenea prea implicat (1996, p.503).Interventia 3: Renik i-a spus ca el a reactionat la evenimentele descrise de ea si explica: “mie mi s-a parut iresponsabil ceea ce ea descria ca au facut parintii sai. Daca a fost, sau nu, ceva mai mult aici, este un lucru pe care speram sa-l aflam; totusi, in acel moment, ea parea ca incerca sa evite propriul sau punct de vedere care, desi vag definit, era foarte intens neplacut. Din perspectiva a ceea ce stim pana acum, eu am fost indignat in locul ei. Ce anume o ingrijora pe ea in legatura cu aceasta ?” (1996, p.503). Diana raspunde, spunand ca ea se gandea ca Renik a inteles-o si ca a fost in primul rand preocupat de binele ei. El s-a implicat emotional si a avut grija de ea, intr-un fel pe care ea niciodata ea nu l-a simtit de la parintii sai. Diana a vorbit apoi despre detasarea afectiva, pe care a simtit-o in copilarie din partea mamei sale si a descris, pentru prima data, ce simtea cand venea acasa si gasea mereu apartamentul gol.Exemplul clinic 2

Sandler (1976, pp.46-7) descrie o profesoara, in varsta de aproape 30 de ani, venita la analiza din cauza unor dificultati sociale si sexuale. Dupa trei ani de analiza era intr-o stare mult mai buna, dar mai ramasese unele aspecte neclare. In timpul analizei, fusese explorata reactia pacientei fata de nasterea fratelui sau, atunci cand ea avea doi ani, precum si pierderea atentiei mamei sale, care a urmat de aici. Pe la doi ani si jumatate, era trimisa in gradina sa se joace, in vreme ce mama sa il spala si il schimba pe fratele sau. Acolo, ea manifesta o frica deosebita de a nu se murdari si de a nu se face de ras, ca si o nevoie intensa de a controla obiectele din jurul sau, nevoie similara celei de a-si controla sfincterele.

10

In ciuda clarificarii acestor aspecte, se parea ca o fantezie inconstienta importanta nu fusese inca scoasa la iveala. De la primele sedinte, de fiecare data cand pacienta plangea, Sandler ii punea mai aproape pachetul cu servetele. El nu-si dadea seama de ce facea acest lucru, dar considera ca, din moment ce incepuse asa, nu era necesar sa opereze o schimbare, fara un motiv serios. Sandler a mai realizat ca, fara sa stie de ce, in contrast cu modul lui obisnuit de a se purta cu alti pacienti, nu a abordat niciodata cu ea faptul ca nu-si aducea batistele si servetelele ei proprii. Intr-o zi, cand ea a inceput sa planga, el nu a mai impins spre ea servetelele. Ea s-a infuriat si l-a acuzat ca este insensibil si nepasator. Sandler explica: “Nu stiam de ce, in acel moment al analizei, nu-i mai dadusem servetelele, dar stiam ca daca ea o sa continue sa vorbeasca, vom avea amandoi sansa sa intelegem mai mult despre acel incident”. Ceea ce a iesit la iveala a fost un material foarte relevant pentru nevoia ei de control. Pacienta nu era speriata doar ca ar putea sa se murdareasca, dar si “ca nu va exista nici un adult in jur care s-o curete” (1976, p.47). Descoperirea acestei fantezii a marcat un punct crucial in analiza acelei paciente.

Exemplul clinic nr. 3

K. este o doctorita in varsta de 37 ani, se afla in analiza de aproximativ trei ani si si-a inceput tratamentul din cauza unor simptome moderate de depresie si a unor inhibitii sociale, sexuale si profesionale, inhibitii pe care le identificase, in cateva incercari anterioare de psihoterapie, ca avand o legatura semnificativa cu faptul ca, intr-o vreme, ea fusese “foarte paranoida”. Analiza cu aceasta pacienta, al carui comportament era adesea provocator, a fost plina de continut si, in mod firesc, uneori tumultuoasa. Ma voi concentra pe o interventie la a carei nastere au concurat: o punere in act contratransferentiala, istoria anterioara a tratamentului, precum si impactul pe care acestea l-au avut asupra activitatii noastre ulterioare. In timpul primilor cativa ani de analiza, au existat unele ocazii in care am avut cateva interventii pe care pacienta le-a simtit ca fiind critice, sau ca avand tendinta de a o presa sa vada lucrurile in felul meu. Cu aceste ocazii, am fost surprins de reactiile sale, eu nefiind constient ca as fi facut, sau as fi spus, ceva care ar fi putut declansa un astfel de raspuns. Tentativele mele de a incerca sa inteleg, ceea ce consideram a fi un tip de punere in act din partea ei, nu ne-au dus prea departe. In primele cinci sau sase incercari de acest gen, pacienta se retragea intr-o tacere stereotipa, sau imi spunea sa “tac din gura”, in cazul in care insistam sa o chestionez in continuare despre ceea ce simte. In acele momente, traiam un amestec de sentimente fragmentate, ma simteam neputincios, suparat, controlat si redus la tacere. Dupa cateva astfel de episoade, pacienta a inceput, foarte sovaitor, sa reuseasca sa tina cont de sugestia mea, conform careia, ceea ce se petrecea intre noi ar fi putut reprezenta, intr-un fel, o repetitie a ceva care avusese loc anterior, intre ea si mama sa intruziva si autoritara. Desi am simtit amandoi ca exista ceva special si important care trebuia inteles, in acel moment, nu am fost in nici un fel capabili sa clarificam mai mult lucrurile.In sedinta pe care vreau sa o pun in evidenta, dr.K. a inceput prin a relata un vis, in care ea era in inchisoare si un barbat atractiv era pe cale de a o ataca cu o macheta. Dupa ce a povestit visul, a inceput sa descrie ultimul capitol al experientelor sale de acest gen, o intamplare cu un barbat atractiv care o urmarise, in ultimele cateva saptamani, la locul ei de munca. A descris cat de excitata si, in acelasi timp, cat de speriata s-a simtit. Vorbind despre

11

aceasta, avea aerul ca nu vede nici o legatura intre vis si aceasta experienta, sau intre vis si unele dintre trairile erotice, pe care le avusese recent fata de mine si care o speriasera.Cand i-am indicat ca ceva o impiedica sa ia in considerare o astfel de legatura, a reactionat pe un ton taios anuland pe loc spusele mele, considerand totul doar ca o pura intamplare si ca un exemplu pentru faptul ca eu incercam s-o fortez sa se potriveasca cu una dintre schemele mele psihanalitice. Simtindu-ma iritat de reactia ei de anulare, intr-un mod care nu-mi este caracteristic, am mai facut inca doua interventii care, desi exprimate in alte cuvinte, esentialmente, repetau aceeasi interpretare.Cu fiecare dintre interventiile mele ea devenea tot mai furioasa, se plangea ca o criticam si ca incercam sa-mi impun ideile. Acuzatiile ei imi erau cunoscute, dar de data aceasta mi-a fost clar ca ea era cea care avea dreptate. Ce anume din experienta mea de contratransfer m-a ajutat sa ajung la aceasta concluzie? In contrast cu interventia mea initiala, cand am inceput prin a repeta rezistenta mea de interpretare, folosind alte cuvinte, m-am simtit ca si cum as fi fost usor defensiv si, mai important, am simtit ca si cum nu puteam sa opresc cuvintele care mi se revarsau din gura, in ciuda faptului ca-mi ziceam in gand “de ce spun asta? Simt ca ceva din asta este pe de-alaturi”. Pe cand ma descopeream pe mine insumi repetand experienta lui “de ce zic asta”, spunand, in esenta, acelasi lucru, pentru a treia oara, in contextul atacurilor ei continue, am fost aproape sigur ca participam intr-o punere in act de tip transferential-contratransferential, in care eu o contra-atacam cu “macheta” mea interpretativa.In acel moment, am spus spontan, pe un ton cald si sincer: “Ai dreptate, sunt intr-adevar un nugi”.* Dr.K. a raspuns imediat, descriind inviorata, pentru prima data, cum s-a simtit cand era fortata sa fie “micutul ajutor al mamei sale” si sa accepte orice voia aceasta, pentru ca altfel ar fi avut de-a face cu o inchidere in sine, plina de tristete, a acesteia. Mama sa nu ar fi recunoscut niciodata ca nu era rezonabila, sau ca ar fi incercat sa o controleze, aratand intotdeauna ca se simte justificata in ceea ce face. Cu rezerva posibilitatii existentei unor aspecte inca ascunse, in acel moment, eram convins ca, in situatiile anterioare, participasem, intr-un mod foarte subtil, intr-o punere in act cu dr.K., ea simtindu-ma pe mine la fel de critic pe cat o simtise pe mama sa. Cand eu incercam sa inteleg ce ni se intampla, ea ma percepea, atat ca negand faptul ca incercam s-o controlez, cat si ca simtindu-ma indreptatit in ceea ce faceam, exact cum procedase mama ei, cu multi ani inainte.In plus, reexaminand cererile initiale ale dr. K. de a “tacea din gura”, am reusit amandoi sa intelegem inca un detaliu in legatura cu experientele sale timpurii. Mama ei nu numai ca-i cerea sa-i fie micutul ajutor, dar si insista furioasa ca ea sa i se supuna fara sa exprime nici un fel de nemultumire. Dr.K. si-a amintit foarte viu cat de slaba si umilita se simtea cand indeplinea in tacere comenzile mamei sale. Situatia se inversase cu mine, atat prin faptul ca, identificandu-se cu mama ei, imi cerea furioasa sa tac din gura, cat si prin aceea ca ea era capabila sa ma critice, asa cum nu fusese in stare cu mama ei. Numai atunci cand am recunoscut punerea mea in act contratranferentiala, intr-un mod in care mama ei nu a facut-o niciodata, spunand ca am fost un “nugi”, am devenit amandoi capabili sa incepem sa desfacem numeroasele sensuri inglobate in punerea in act initiala si in faptul ca eu am folosit cuvantul “nugi”. Aceasta separare si descifrare de sensuri a constituit un proces care a continuat sa se desfasoare pe parcursul intregului an care a urmat.

12

Deoarece mi-am propus sa ilustrez felul in care inevitabilele puneri in act contratransferentiale, care apar de-a lungul unei analize, pot fi elaborate, in principal, pe cale interpretativa, in special prin concentrarea pe elementele

“Noodge”, este un termen derivat din limba idis care, intr-o traducere grosiera, are sensul de “pest” [insecta daunatoare, ciuma, etc,] sau de nag [persoana care sacaie pe ceilalti prin critici nejustificate si calomnii repetate cu insistenta].regresive inglobate in punerea in act, nu voi intra in mai multe detalii in legatura cu elaborarea pe mai departe a sensurilor acestei puneri in act contratransferentiale. Ma voi multumi doar sa mentionez ca aceasta a deschis calea explorarii si interpretarii in transfer a multora dintre conflictele pe care le avea dr.K., atat la nivelul oedipian, cat si la cel pre-oedipian.

DISCUTAREA EXEMPLELOR CLINICE

Desi Renik si-a prezentat exemplul ca pe o ilustrare a modului sau de a devia de la idealul de neutralitate, emitand judecati incarcate emotional despre cum isi rezolva pacientii sai conflictele, exemplul sau arata mai mult decat atat. Interventiile pe care le face sunt consecvente cu convingerile sale teoretice, conform carora experientele emotional corective sunt cardinale, pentru schimbarea analitica, experiente care, de obicei, implica puneri in act contratransferentiale si auto-relevari. Prin ceea ce am numit “interventia 1”, Renik interpreteaza autocriticismul Dianei, in corelatie cu resentimentul si invidia pe care le are fata de sora sa, ca pe o formatie defensiva, menita a acoperi furia la adresa parintilor si vina asociata acesteia. El intelege empatic sentimentele Dianei, sentimente pe care aceasta le ignora, ii interpreteaza modalitatea de aparare si isi contine contratransferul. Pana aici si un analist acordat empatic, lucrand de pe “postura integrata”, ar putea sa spuna exact acelasi lucru.Diferentele devin mai clare numai cand este vorba de “interventiile 2 si 3”. In “interventia 2”, Renik se intreaba de ce pacienta prefera sa se vada pe sine ca iresponsabila si nu pe parintii sai, continuand prin a-i spune ca ea a facut fata crizei, atat de bine pe cat era de asteptat de la o pesoana in varsta de 10 ani. Mai departe, analistul ii zice ca majoritatea parintilor nu ar fi lasat pe cineva de varsta ei, in situatia aceea, fara o persoana pe care sa o poata contacta in caz de urgenta. Prima parte a acestei interventii interpreteaza din nou faptul ca Diana se auto-blameaza defensiv, in loc sa-si acuze parintii. Partea a doua a interventiei pare sa tinteasca atat spre alinarea vinovatiei ei, incurajand-o sa se identifice cu supra-Eul analistului, mai putin critic, cat si spre oferirea unei experiente emotional corective, prin punerea contratransferentiala in act, efectuata de analist, proces prin care acesta a reprezentat parintele bun si asigurator pe care ea nu l-a avut niciodata. Consecvent teoriei sale, despre producerea schimbarii in analiza, in a doua parte a interventiei, Renik nu pare orientat in primul rand spre favorizarea explorarii sensurilor fanteziilor inconstiente agresive, care se afla in spatele vinovatiel Dianei. Deasemenea, el nu se arata interesat sa afle de ce a fost nevoie ca ea sa se apere impotriva acestor fantezii, sau care sunt reactiile ei fata de punerea in act contratransferentiala a analistului. Renik arata clar ca nu este impartial, atat prin felul in care discuta acest exemplu, cat si prin faptul ca i-a spus pacientei ca el considera auto-

13

culpabilizarea ei, in legatura cu ceea ce s-a intamplat atunci cu sora sa, ca fiind nejustificata (1996, p.505). Desi nu spune direct ca ar fi intentionat sa faciliteze identificarea pacientului cu supra-Eul sau mai tolerant, il citeaza totusi pe Kris (1993), pe care il descrie ca accentuand “nevoia ca analistul sa contrazica ceea ce apare a fi o condamnare de sine irationala a pacientului” (1996, p.505). Renik nu mentioneaza ca, in articolul sau, Kris este foarte clar asupra faptului ca scopul sau primordial este sa ajute pacientul sa asocieze mai liber (1993, p.97, p.99) si nu acela de a favoriza o experienta emotional corectiva. Spunandu-i Dianei ca vinovatia sa este nejustificata, Renik este consecvent cu conceptia sa generala, conform careia, un pacient se schimba in analiza, cand analistul sau ii confrunta vechea perspectiva cu una noua, aceasta din urma aparuta intr-o invatare dialectica (1996, p.506) si “in nucleul activitatii clinice a unui analist, se afla oferirea unor judecati personale asupra felului in care un pacient face fata bataliilor cruciale ale vietii sale” (1996, p.508).In interventia 3 Renik face din nou o interpretare de rezistenta, conform careia pacienta vrea sa evite ideea neplacuta de a-si considera parintii iresponsabili. In plus, el ii ofera Dianei propriile sale valori si sentimente intense, cand ii spune ca el, bazat pe descrierea ei, considera ca parintii sai au fost iresponsabili si ca el a fost indignat in numele ei. Renik recunoaste cu candoare scriind:

Am vrut pentru Diana ceea ce vreau pentru fiicele mele, ceea am vrut pentru mine insumi, atunci cand am fost copil. Am fost indignat, in numele Dianei, pentru ceea ce m-ar fi indignat pe mine, pentru ceea ce m-a indignat pe mine, in numele meu personal si in numele celor care mi-au fost dragi in viata mea. Idiosincrazia mea, plina de pasiune, in interactiune cu cea a Dianei, a fost ceea ce a constituit investigatia analitica in curs de desfasurare (1996, p.507). Fara indoiala ca, atunci cand decide sa-si exprime pasiunea, grija si punctul sau de vedere, prin aceasta punere in act contratransferentiala (in sens restrans), Renik transmite ca lui ii pasa de binele pacientei. Dar aceasta constituie si acel ceva de care Freud si analistii care i-au urmat s-au temut ca ar putea sa limiteze intelegerea empatica si sa duca la o cura de transfer, bazata in principal pe sugestie si identificare. Personal, si eu as fi putut sa traiesc o indignare similara, dar as fi incercat sa-mi contin reactia si sa o folosesc pentru a formula o interpretare de genul: “Desi va este greu s-o spuneti direct, tinand cont de ceea ce descrieti, trebuie sa va fi simtit furioasa ca parintii v-au lasat sa va descurcati singura, intr-o astfel de situatie de urgenta”.Renik recunoaste ca, in trairea pacientei, ar fi putu sa fie mai mult decat a spus ea si spera ca ei vor reusi sa afle ce anume, in cazul in care mai era ceva de aflat. El se intreaba de asemenea ce ar fi putut s-o ingrijoreze pe pacienta sa, in faptul ca el s-a indignat in numele ei. Totusi, cel putin in descrierea lui, Diana se concentreaza asupra felului in care Renik ii da ceea ce ea nu a primit de la parinti, fara ca vreunul dintre ei sa se ocupe de ezitarea pacientei de a clarifica ce anume o ingrijora, in faptul ca el a fost indignat in numele ei. Altfel spus, dimensiunea experientei emotional corective a acestei interactiuni si sensurile punerii in act contratransferentiale sunt explorate si interpretate doar intr-un mod limitat.In contrast, in ambele exemple 2 si 3, punerile in act contratransferentiale sunt recunoscute pe fata si folosite primordial pentru facilitarea intelegerii empatice a analistului si pentru

14

interpretarea finala a conflictelor inconstiente mai profunde. Indiferent ce castiguri s-ar obtine din experientele emotional corective, acestea sunt secundare. Interventia autorevelatoare a lui Sandler din exemplul 2, in care el recunoaste ca nu stie de ce nu i-a dat pacientei un servetel, este in primul rand indreptata spre incurajarea asociatiei libere si spre facilitarea explorarii si a interpretarii reactiei ei regresive de transfer. Ceea ce a iesit la iveala, in urma interventiei, a fost o intelegere mai detaliata a sensurilor pe care le-a avut punerea in act de tip contratransferential.Ca si in exemplul lui Sandler, dupa ce am recunoscut punerea in act contratransferentiala, dr.K. si cu mine am reusit sa examinam unele dintre sensurile acestei puneri in act si sa reconstituim detalii din experientele infantile pe care le-a avut cu mama sa (si mai tarziu cu tatal oedipian). Am reusit de asemenea sa exploram cateva dintre sensurile particulare ale interventiei mele de tipul “nugi”, care are si ea o dimensiune de punere in act contratransferentiala. In ambele exemple, explorarea punerilor in act a dus la o mai buna intelegere a detaliilor importante ale unor retrairi. La randul lor, aceste retrairi se aflau in spatele punerilor in act transferential-contratransferentiale. In ambele cazuri, accentul primordial a fost pus pe interpretarea sensurilor inglobate in punerea in act contratransferentiala recunoscuta.Dupa ce am accentuat similaritatile dintre exemplele 2 si 3, este important sa recunoastem si o diferenta semnificativa dintre interventia mea si cea a lui Sandler, diferenta care ar putea sa reflecte partial faptul ca patologia caracteriala a dr.K. se afla la extrema de maxima gravitate a limitelor analizabilitatii. Desi nu pot sa am certitudinea, sunt inclinat sa cred ca, utilizarea spontana de catre mine a cuvantul “nugi” ne-a favorizat examinarea punerii in act contratransferentiale, mult mai mult decat daca as fi folosit un cuvant englezesc echivalent, cum ar fi “pest”, sau daca as fi utilizat unele dintre cuvintele pe care ea le folosea, spunand cateodata ceva gen: “Aveti dreptate, intr-adevar va cicalesc”. Cred aceasta, pentru ca ea a accentuat, in sedintele urmatoare, atat faptul ca am folosit cuvantul “nugi”, cat si maniera, evident spontana, in care am facut-o, aspect care a determinat-o sa se simta mai conectata cu mine, decat se simtise anterior in analiza. Merita sa mentionam ca, atat cat pot sa-mi amintesc, pacientul nu utilizase niciodata cuvantul “nugi”, sau orice alt cuvant in idis si ca nici stilul meu obisnuit nu este cel de a folosi termeni in idis. Totusi, avand in vedere originea ei, n-a fost o surpriza pentru mine faptul ca, atunci cand am discutat mai tarziu despre comentariul meu, ea mi-a spus pentru prima data ca, in copilarie, la ea in casa, se vorbea cateodata idis, mai ales in momentele de emotie intensa. Stiam ca acelasi lucru se intamplase si la mine acasa. Conform cu spusele ei, interventia mea “a fost diferita” de modul in care ii vorbeam de obicei, fiind mai spontana si mai autentica. In acelasi timp, aceasta interventie a provocat si o retraire a experientelor noastre comune din copilarie (desi eu nu i-am marturisit acest detaliu). In felul acesta, spontaneitatea si impartasirea comuna a unor amintiri, au constituit factori importanti, care s-au adaugat la impactul acestei interventii. Mai tarziu, cand a folosit uneori cuvantul “nugi”, de obicei cand se descria pe ea insasi ca identificandu-se cu mama sa, pacienta parea sa retraiasca acel moment de conexiune dintre noi, creat cand eu am folosit pentru prima data cuvantul. Evident, aceasta traire n-a facut decat sa se adauge sensului pe care l-a avut cuvantul, in contextul particular in care ea l-a folosit, Acest aspect al impactului interventiei mele ilustreaza convingator modul in care dimensiunea

15

unei experiente emotional corective, a unei interactiuni, poate sa joace un rol in determinarea schimbarii.Totusi, oricat de mare importanta a avut, in cazul Dr. K., acea latura a interventiei mele, ea a fost, dupa parerea mea, secundara fata de importanta care rezulta din folosirea ei pentru a favoriza intelegerea, atat a sensurilor punerii in act contratransferentiale initiale, cat si a sensurilor interventiei mele autorevelatoare de tipul “nugi”, la randul ei, ea insasi o punere in act. Contrastul dintre interventia mea si cea a lui Sandler ilustreaza existenta unei scale de interventii, ce se afla la dispozitia analistului care lucreaza de pe “pozitia integrata”. Interventiile speciale operate reflecta, nu numai diferentele personale de stil dintre analisti, dar si diferentele dintre felul in care fiecare dintre noi raspunde la diferite tipuri de pacienti, precum si unuia si aceluiasi pacient, in momente diferite ale terapiei.

PERICOLELE ELIBERARII: CRESTEREA FRECVENTEI PUNERILOR IN ACT CONTRATRANSFERENTIALE

Voi descrie si discuta, sub acest titlu, unele dintre problemele potentiale pe care Renik si Hoffman le recunosc in legatura cu posturile lor clinice, precum si incercarile lor de a limita sau de a elimina astfel de probleme. De asemenea, voi discuta despre modul in care posturile luate de catre Renik si Hoffman limiteaza potentialul de intelegere empatica a conflictelor inconstiente adanci ale pacientului, atat prin cresterea activa a frecventei punerilor in act contratransferentiale (in sens restrans), cat si prin faptul ca explorarea si interpretarea acestor puneri in act se face doar intr-o masura redusa.

Problemele potentiale

Atat Renik cat si Hoffman recunosc potentialul pe care il au pozitiile lor de a fi intelese eronat, ca o pledoarie pentru “se poate orice”, expunand prin urmare pacientul riscului de a fi exploatat si manipulat de catre analist (Renik, 1996, p.515). Ambii incearca sa se ocupe de aceasta problema potentiala. Hoffman abordeaza importanta disciplinei psihanalitice ca pe o dialectica optima intre participarea expresiva a analistului si rigoarea sa psihanalitica (1994, p.195). Renik accentueaza importanta faptului ca supra-Eul analistului, in mod inconstient, adopta o functie de reglementare care previne, sau cel putin limiteaza, orice exploatare care ar putea decurge din posibilele puneri in act contratransferentiale. Formatiunea de compromis, care rezulta din nevoile de contratransfer ale analistului, in interactiune cu constiinta sa, il impiedica pe acesta sa-si exploateze pacientul sau sa adopte o pozitie prea autoritara (1993, p.153). Totusi, nici Renik si nici Hoffman nu abordeaza posibilitatea ca postura lor analitica sa poata creste in fapt frecventa punerilor in act contratransferentiale.Renik pare sa nu considere ca o teorie a tehnicii analitice poate ajuta la prevenirea analistului de a-si impune conceptiile sale ideosincretice asupra pacientului, sau de a-l manipula pe acesta pe alte cai. El sugereaza, de exemplu, ca nu exista o teorie a tehnicii care sa impiedice analistul de a avea relatii sexuale cu analizantii sai, mai mult decat exista o motivatie teoretica pentru un pediatru de a nu se implica sexual cu pacientii (1996, p.515). Mai explicit el spune:

16

O teorie a tehnicii ne poate ajuta sa stabilim conditiile clinice in care judecatile personale, pe care le face si le comunica constant un analist, sunt cat mai bine examinate si cat mai putin acceptate pe buna credinta de catre ambii membri ai cuplului analitic. Dar aceasta teorie a tehnicii psihanalitice nu ne poate ajuta sa determinam care ar trebui sa fie continutul judecatilor analistului, sau cand un analist trebuie, sau nu trebuie, sa faca sau sa comunice aceste judecati (p.512).

Cu toate ca o teorie clinica psihanalitica nu poate, prin ea insasi, sa impiedice analistii de a se angaja in unele comportamente, inclusiv de a face sex cu pacientii lor, ea poate insa sa mearga dincolo de stabilirea doar a conditiilor clinice, in care judecatile analistului sunt examinate la maximum si sunt la minimum acceptate pe buna credinta. O astfel de teorie poate oferi idealuri, care traseaza limite aproximative pentru comportamentul analistului, inclusiv limite asupra oricarui fel de contact fizic. Renik pare sa recunoasca acest rol posibil al unei teorii clinice cand, de exemplu, accepta ca “liniile directoare” ar fi folositoare in a ajuta analistul sa determine ce modalitati de autorevelare ar putea fi folositoare si care ar putea fi daunatoare (1995, p.467, p.482).Din nefericire, el face doar o incercare foarte limitata de a vorbi despre astfel de linii directoare, cand spune: “Este folositor pentru analist sa incerce si sa fie sigur, in mod consecvent, ca activitatea sa analitica este inteleasa cat mai complet posibil de catre pacient” (1995, p.482). Desi Renik considera ca ar fi o dovada de aroganta sa se exprime mai specific, este posibil ca o parte a retinerii lui de a fi mai precis sa provina din temerea ca, astfel de linii directoare ar putea inhiba spontaneitatea, pe care el o considera atat de cruciala pentru facilitarea punerilor in act contratransferentiale si pentru experientele emotional corective, procese care se afla in centrul a ceea ce el crede ca determina mutatii in psihanaliza. Sau, poate el considera ca, indicarea unor astfel de linii directoare ar putea sa arate ca el nu pledeaza dacat pentru o simpla schimbare a unui set de idealuri cu un altul. Anonimitatea, neutralitatea si monitorizarea regulata a contratransferului ar fi inlocuite cu linii directoare, clar definite, pentru autorevelare, pentru emiterea unor judecati incarcate emotional despre metodele pacientului de a-si rezolva conflictul si pentru punerile in act contratransferentiale.Cu toate acestea, aspectele specifice a ceea ce un analist face, sau nu face, sunt importante. Nu orice este analizabil in egala masura! De exemplu, ar fi mult mai dificil sa se examineze la maximum impactul pe care il are actul unui analist, care-si linisteste pacientul, intr-un moment de mare stres, prin actiuni fizice, decat ar fi sa se examineze efectul pe care il au cuvintele linistitoare sau tonul alinator al vocii. Datorita faptului ca punerile in act contratransferentiale (in sens restrans) au mai mare sansa sa determine interactiuni mai dificil de analizat, ma voi reintoarce la impactul pe care pozitia eliberata il are asupra acestor evenimente.

Incurajarea activa a punerilor in act contratransferentiale

Conform descrierii de mai sus, Renik a observat, din experienta sa, ca punerile in act contratransferentiale preced intotdeauna recunoasterea lor (1993a, p.141, 1995, pp.468-9). El si Hoffman, acesta din urma intr-o masura mai mica, ajung la concluzia ca monitorizarea regulata a nevoilor contratransferentiale este relativ inutila in prevenirea acestor puneri in act.

17

Aceste observatii se afla in contrast flagrant cu experienta analitica acumulata care sugereaza ca, in vreme ce unele puneri in act contratransferentiale sunt inevitabile si pot fi analizate numai dupa ce se produc, multe alte puneri in act pot fi impiedicate, daca analistul isi monitorizeaza cu regularitate nevoile contratransferentiale. Cum putem intelege aceasta diferenta? Ma intreb daca nu cumva observatia lui Renik, conform careia punerile in act contratransferentiale preced intotdeauna recunoasterea lor, nu este mai degraba ceva determinat de postura lui eliberata, decat un aspect inevitabil a unui proces analitic.Mai exact, ma intreb, daca faptul ca el adopta, in mod activ, o atitudine indreptata spre creerea unei relatii analitice, in care gradientul obisnuit dintre pacient si analist este redus sau inlaturat, in care asociatia libera este vazuta ca mai putin importanta, monitorizara contratransferului ca avand o limitata valoare si in care analistul este mai spontan si autentic, nu duce la situatia in care acesta isi pune in act nevoile de contratransfer (in sens restrans), nevoi pe care ar putea, uneori, sa si le contina, daca ar adopta “pozitia integrata”. Sugerez ca posturile pe care le iau Renik si Hoffman favorizeaza activ si incurajeaza experientele emotional corective si punerile in act contratransferentiale nerecunoscute inainte de a se fi produs. Si ca aceasta se intampla din cauza teoriilor lor despre schimbarea analitica, exact la fel cum si analistul care lucreaza de pe “pozitia integrata” favorizeaza activ si incurajeaza asociatia libera si reactiile regresive transferentiale care sunt conforme cu teoria sa despre schimbarea analitica. Vazuta din perspectiva analistului care empatizeaza, o parte a pretului, pe care analistul eliberat il plateste pentru postura sa mai spontana, consta in compromiterea, sub doua aspecte, a capacitatii sale de a empatiza. In primul rand, el limiteaza dezvoltarea reactiilor de transfer regresive din interiorul procesului analitic, proces care sufera astfel potential de unele dintre aceleasi probleme pe care le descria Kernberg, in critica sa asupra vederilor lui Kohut referitoare la empatie. Si anume, faptul ca aceasta atitudine se concentreaza in special pe starea constient subiectiva centrala a pacientului, legata mai mult de trecutul predominant constient, in loc sa favorizeze empatizarea cu aspectele mai adanci, inconstiente, refulate dinamic, ale experientei acestuia. (1984, p.187).In al doilea rand, diminuand importanta asociatiei libere si marind probabilitatea punerilor in act contratransferentiale (in sens restrans), analistul isi limiteaza capacitatea de a-si folosi in mod empatic nevoile contratransferentiale continute, pentru a intelege si, pana la urma, a interpreta, conflictele inconstiente mai adanci ale pacientului. In plus, data fiind relativa dez-accentuare a rolului interpretarii in determinarea schimbarii analitice, punerile in act contratransferentiale ar putea fi interpretate mai putin complet decat o face analistul care considera interpretarea ca fiind cea mai importanta pentru schimbarea analitica.Pledand pentru rolul central al experientei emotional corective in procesul analitic, Renik sugereaza ca noi nu trebuie sa “aruncam copilul cu albie cu tot”, subestimand importanta acestei componente a procesului analitic, doar pentru ca Alexander & French (1946) au folosit acelasi termen intr-un mod problematic, care includea o “jucare de rol instrumentata” (1993a, p.142). In aceeasi ordine de idei, si eu as sugera ca nu trebuie sa abandonam idealurile analitice traditionale, formulate initial in contextul psihologiei uni-personale. Cand astfel de idealuri sunt luate intr-un mod absolut, ele nu functioneaza si pot duce la o analiza sterila, intelectualizata. Insa atunci cand ele sunt considerate doar limite, spre care se tinde dar care nu sunt niciodata atinse complet, fiind combinate cu o intelegere din ce in ce mai

18

completa a analizei ca un proces bi-personal ( intelegere la care Renik si Hoffman si-au adus o contributie semnificativa), ele pot servi ca idealuri importante, demne de a fi pastrate.Este necesar sa se continue studiului clinic, in vedere determinarii echilibrului optim dintre utilizarea perspectivelor uni- si bi-personale, dintre interventiile interpretative si cele non-interpretative, pentru a maximaliza intelegerea empatica si schimbarea analitica, in cazul diferitelor tipuri de pacienti si in diferitele momente ale analizei lor. Recunoastere: autorul este recunoscator doctorilor Stanley Bone, Robert Glick, Robert Michels, Michael Porder, Ellen Rowntree si Milton Viederman, pentru comentariile si sugestiile lor utile in legatura cu primele versiuni ale acestui articol.

BIBLIOGRAFIE:

ALEXANDER, F. & FRENCH, T. M. (1946).Psychoanalytic Psychotherapy. New York:Ronald Press.BERES, D. & ARLOW, J. A. (1974). Fantasy and identification in empathy. Psychoanal. Q., 43: 26-50.COLERIDGE, S. T. (1802). Letter to William Sotherby, 13 July. In Collected Letters of Samuel Taylor Coleridge, Vol. II, ed. E. L. Griggs. Oxford: Oxford Univ. Press, 1956.GILL, M. M. (1994). Psychoanalysis in Transition. Hillsdale, NJ: Analytic Press.HEIMANN, P. (1950). On counter-transference.Int. J. Psychoanal., 31: 81-84.HOFFMAN, I. (1992). Some practical implications of a social-constructivist view of the psychoanalytic situation. Psychoanal. Dialogues, 2: 287-304.____ (1994). Dialectical thinking and therapeutical action in the psychoanalytic process. Psychoanal. Q., 63: 187-218.HOFFMAN, I. (1996). The intimate and ironic authority of the psychoanalyst’s presence.Psychoanal. Q., 65: 102-136.KERNBERG, O. (1984).Severe Personality Disorders. New Haven, CT: Yale Univ. Press.KRIS, A. (1993). Support and psychic structural change. In Psychic Structure and Psychic Change. Essays in Honor of Robert. S. Wallerstein, MD, ed. M. J. Horowitz et al. Madison, CT: Int. Univ. Press, pp. 95-115.LOEWALD, H. W. (1960). On the therapeutic action of psychoanalysis. Int. J. Psychoanal., 41: 16-33.REICH, A. (1996). Empathy and countertransference. In Psychoanalytic Contributions. New York: Int. Univ. Press, 1973, pp. 344-360. RENIK, O. (1993a). Countertransference enactment and the psychoanalytic process. In Psychic Structure and Change. Essais in Honor of Robert. S. Wallenstein, ed. M. J. Horowitz et al. Madison. CT: Int. Univ. Press., pp. 137-160._____ (1993b). Analytic interaction: conceptualizing technique in light of the analyst’s irreductible subjectivity. Psychoanal. Q., 62: 553-571._____ ( 1995). The ideal of the anonymous psychoanalyst and the problem of self-disclosure. Psychoanal. Q., 64: 466-495._____ (1996) The perils of neutrality. Psychoanal. Q., 65: 495-517.SANDLER, J. (1976). Countertransference and role-responsiveness. Int. Rev. Psychoanal., 3: 43-47._____ ET AL. (1973). The Patient and the Analist: The Basis of the Psychoanalytic Process. London: Allen & Unwin.SCHAFER, R. (1983). The Analytic Attitude. New York: Basic Books._____ (1992). Retelling a Life: Narration And Dialogue in Psychoanalysis. New York: Basic Books.

19