iea 3.08 sisteme de prod agr 2015
DESCRIPTION
inginerie economica in agriculturaTRANSCRIPT
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
1
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE
ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “I. I. de la BRAD” IAŞI
Prof. univ. dr. Stejărel Brezuleanu
SISTEME DE
PRODUCȚIE
AGRICOLĂ
(SUPORT DE STUDIU anul III IEA I.D.)
- 2015 -
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
2
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
3
CUPRINS Pag.
Introducere ………………………………………………………………4
U.I. 1 Noțiuni introductive privind sistemele de producție……………6
U.I.2 Sistemele de producție agricolă …………………………………..20
U.I. 3 Exploatația agricolă în concepție sistemică …………………….. 52
U.I. 4 Structura și funcționalitatea sistemelor economico-tehnologice în
producția vegetală………………………………………………………65
U.I. 5 Sistemul de cultură a plantelor în exploatațiile agricole………95
U.I. 6 Sisteme de creştere şi exploatare a animalelor …………….. .112
U.I.7 Sistemul informational în exploatațiile agricole…………….137
Bibliografie ……………………………………..………………………151
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
4
Perioada pe care o străbate în prezent ţării noastre dovedeşte o dată
în plus, că orice tranziţie în funcţionarea sistemelor social-economice se
face cu eforturi considerabile şi de regulă, cu risipă de resurse, pe fondul
unor puternice dezechilibre.
Tratarea sistemică a unei unităţii de producţie agricolă presupune
determinarea interacţiunilor dintre diversele subsisteme şi structuri
componente ale acestuia.
În general, prin sistem se întelege un ansamblu de elemente aflate
într-o relaţie de interdependenţă şi interacţiune reciprocă, formând un tot
organizat şi funcţional.
Considerăm că orice proces sau fenomen poate fi privit ca un
sistem, că orice activitate în concepţie modernă se comportă ca aparţinând
unei tipologii sistemice, teoria contemporană a sistemelor confirmând
vechea axiomă că unităţile întregului nu se rezumă la cele ale părţilor sale.
De pildă, conducerea unei exploataţii agricole are de-a face nu numai cu
legile funcţionării părţilor - economice, tehnologice, sociale, etc., ci şi cu
legile întregului; este deci vorba nu numai de luarea în considerare a
tuturor aspectelor, ci în primul rând despre unitatea lor organică.
Caracteristica ştiinţei sistemelor de producţie este situarea în
centrul investigaţiilor sale a exploataţiei agricole în toată complexitatea sa,
ca subiect şi ca obiect al disciplinei, prin prisma sarcinilor ce-i revin în
strânsă inderdependenţă cu obiectivele, resursele şi mijloacele sistemului în
care este integrat. Efectul acestei abordări îl constituie analiza sistemică a
relaţiilor şi proceselor de producţie, ce se reflectă în caracterul
multidisciplinar al cunoştinţelor de conducere subordonat direct sporirii
eficienţei agenţilor economici din agricultură.
INTRODUCERE
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
5
În acest sens, se impune efectuarea unor analize de sistem pentru
relevarea şi valorificarea complexă a aspectelor informaţional-decizionale,
precum şi realizarea unor sisteme informaţional-decizionale care să
permită identificarea din vreme a tendinţelor majore şi a factorilor
perturbatori ce se manifestă în cadrul mediului în vederea adaptării rapide
şi eficiente la schimbările acestuia.
În vederea completării şi extinderii cunoştinţelor în domeniu, peste
cadrul acestui material de studiu, recomandăm consultarea lucrărilor de
specialitate enumerate la bibliografie. Acest material a fost conceput ca
suport de studiu al disciplinei Sisteme deproducție agricolă, pentru
studenţii specializării I.E.A. de la forma de „învăţământ la distanţă”, şi este
structurat în șase unităţi de învăţare (U.I.). Intervalul de timp necesar
pentru studiul individual (S.I.) şi pentru activităţile asistate (A.A.) este
precizat pentru fiecere unitate de învăţare. Timpul necesar pentru studiul
individual depinde, însă, şi de volumul cunoştinţelor anterioare şi de
capacitatea de asimilare a fiecărui student, putând fi, aşadar, mai lung sau
mai scurt decât cel indicat. Activităţile asistate (A.A.) se vor desfăşura în
cadrul laboratorului de Management, la datele şi orele programate de către
conducerea Departamentului I.D.
Fiecare unitate de învăţare cuprinde mai multe teste de autoevaluare
şi o lucrare de verificare. Rezolvarea testelor de autoevaluare din cuprinsul
fiecărei unităţi de învăţare şi verificarea corectitudinii răspunsurilor date
asigură o mai bună fixare a cunoştinţelor dobândite în timpul studiului,
precum şi auto - verificarea şi -îndreptarea eventualelor erori sau lacune.
Evaluarea activităţii studenţilor se va efectua atât pe parcursul
semestrului cât şi la finalul acestuia. Evaluarea pe parcursul semestrului se
va consta în: aprecierea gradului de însuşire a a cunoştinţelor şi a
capacităţii de analiză şi sinteză, prin note acordate pentru lucrările de
verificare pe care studenţii le vor trimite tutorelui la datele indicate (30%
din nota finală); aprecierea gradului de implicare în activităţile asistate:
prezenţă, participare la discuţii, schimb de idei (15% din nota finală).
Evaluarea la finalul semestrului va consta într-un examen scris, sub
forma unui test de verificare a cunoştinţelor, cu întrebări din întreaga
materie parcursă în timpul semestrului (55% din nota finală).
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
6
Unitatea de învăţare 1: NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND
SISTEMELE DE PRODUCȚIE
CUPRINS (U.I. 1) Pag.
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 1) ………. … 6
Instrucţiuni (U.I. 1) ………………………………..…………………..6
Definirea sistemului……………………………………………………7
Structura și caracteristicile sistemului…………………………………10
Clasificarea sistemelor………………………………………….……..12
Comportarea sistemelor………………………………..………………15
Rezumat (U.I. 1) ……………………………..………………………..17
Lucrare de verificare nr. 1 …………………...………………………..18
Bibliografie (U.I. 1) …………………………………..……………….19
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 1)
Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea rolului
sistemelor în structura şi funcţionarea exploatațiilor agricole şi cunoaşterea
particularităţilor structurale şi funcţionale ale sistemelor agricole. După
finalizarea studiului aceste U.I., veţi dispune de competenţe pentru:
-definirea sistemului;
-descrierea structurii sistemului;
-definirea caracteristicilor sistemului;
-identificarea principalelor tipuri de sisteme şi a importanţei acestora în
producția agricolă;
-identificarea principalelor tipuri de comportament ale sistemelor.
Instrucţiuni (U.I. 1) Această unitate U.I. necesită cca. 4 ore de studiu individual (S.I.), la care se
adaugă alte 4 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare sunt inserate 3 teste de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la
memorarea şi înţelegerea noţiunilor legate de structura şi funcţiile
sistemelor agricole şi o lucrare de verificare. Aceasta din urmă se va
transmite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă, până la
sfârşitul celei de-a IV-a săptămâni din sem. I.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
7
Definirea sistemului
Conceptul de sistem a apărut într-o formă embrionară în filosofia
antică greacă. Afirmând că “întregul este mai mult decât suma părţilor
componente”, Aristotel a dat o primă definiţie noţiunii de sistem.
Biologul german Ludwig von Buthalanffy (1950) defineşte
sistemul ca: “o reuniune de elemente interdependente care acţionează
împreună în vederea realizării unui obiectiv comun, prin utilizarea unui
ansamblu de resurse materiale, informaţionale, energetice şi umane”.
În cadrul sistemelor de producţie se abordează conceptul de sistem
şi metoda abordării sistemice orientată spre analiza şi proiectarea
sistemelor complexe, în vederea cunoaşterii caracteristicilor şi pentru a
îmbunătăţi performanţele acestora.
În reprezentarea realităţii, conceptul de sistem scoate în evidenţă,
cu precădere, interacţiunea, corelarea, relaţiile dintre elementele întregului,
altfel spus, organizarea lui, iar într-un anume sens, noţiunea de sistem este
opusă haosului. Ştiinţa conducerii priveşte întreaga natură ca o ierarhizare
de sisteme care se includ şi se depăşesc, care semnifică totodată acţiunile
ce concură în acest scop. Dar crearea unui sistem nu înseamnă şi
înlăturarea totală şi definitivă a dezordinii în sectorul respectiv al mediului
ci numai reducerea ei într-o măsură mai mică sau mai mare.
Preocupările privind abordarea sistemică a fenomenelor şi
proceselor din multiple puncte de vedere au izvorât din necesităţile practice
de a îmbunătăţi continuu procesul de coordonare a resurselor umane,
materiale, informaţionale şi financiare, în vederea atingerii obiectivelor
organizaţionale.
U.I. 1 Noţiuni introductive
privind sistemele de
producţie
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
8
Sisteme de producţie agricolă este o disciplină economică de
sinteză cu caracter interdisciplinar, al cărui obiectiv îl constituie studierea
proceselor şi a relaţiilor de management din cadrul lor în vederea
descoperirii principiilor şi legităţilor care le guvernează, a conceperii de
noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de lucru care să asigure creşterea
eficienţei. Intenţia teoriei generale a sistemelor este a dezvălui proprietăţi,
principii şi legi care sunt caracteristice sistemelor în general, independent
de varietatea lor sau de natura elementelor lor componente. Principala
consecinţă a teoriei o constituie introducerea unei noi viziuni ştiinţifice -
denumită sistemică - datorită virtuţiilor metodologice ale triadei
conceptuale "sistem - structură - funcţie", în cercetarea totalităţilor
(ansamblurilor organizate).
Sistemul ar putea astfel definit, în mod cu totul general, ca fiind o
muţime de elemente care se regăsesc într-o legătură organizată şi între
care se stabilesc relaţii dinamice.
În ceea ce priveşte domeniul social, noţiunea de sistem reprezintă o
repartiţie a funcţiilor şi a sarcinilor, o anumită formă de organizare, în aşa
fel încât oamenii să ia în final deciziile cele mai eficiente pentru realizarea
obiectivelor propuse. În general apreciind, sistemul este un ansamblu de
elemnete interconectate, aflate în interacţiune activă sau potenţială şi care
poate fi identificat în orice domeniu fizic, social sau conceptual.
Analizând cele prezentate până acum putem concluziona că
SISTEMUL este un ansamblu de elemente în interacţiune, care
constituie un întreg organizat, cu proprietăţi specifice şi funcţii
proprii, deosebite de ale elementelor care îl compun, o formaţiune
distinctă şi relativ autonomă în raport cu mediul înconjurător, şi, care
poate fi identificat în orice domeniu (fizic, biologic, social, etc.).
Elementele (obiectele) sistemului sunt, la rândul lor, totalităţi
structurale (subsisteme), în cadrul cărora legile întregului nu sunt identice
cu cele ale elementelor componente.
Adiacentul (complementul) conceptului de sistem este acela de
mediu, în care se includ elemente din afara sistemului, care-l influenţează
sau sunt influenţate de el. Organizarea şi funcţionarea sistemului trebuie să
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
9
asigure deopotrivă, atât realizarea în condiţii optime a sarcinilor asumate,
cât şi satisfacerea cerinţelor (oamenilor) prin care se realizează aceste
sarcini; în asamblu sistemul are îndatorirea să înlocuiască componentele
învechite, intorducând şi asimilând componentele noi, de a asigura
îmbinarea lor optimă, perfecţionându-se continuu. Caracterul
interdisciplinar al acestei discipline este determinat de integrarea sa în
ansamblul disciplinelor managementului ştiinţific şi de utilizarea, în acest
context, a unor concepte, metode şi tehnici din alte discipline (matematice,
statistice, juridice, psihologice etc.) pe care le adaptează şi le foloseşte într-
o manieră sistemică specifică, corespunzătoare particularităţilor şi
condiţiilor concrete ale analizei.
Principalele discipline ale managementului ştiinţific, cu care
disciplina sistemelor de producţie are puternice conexiuni sunt:
cercetarea operaţională;
cibernetica economică;
informatica;
simularea;
teoria deciziilor;
psihosociologia organizării.
Organizarea acestor activităţi multidisciplinare se materializează în
cadrul teoriei sistemelor de producţie printr-o succesiune logică de etape
care formează obiectul acestor discipline.
Test de autoevaluare (1)
1. Cum poate fi definit un sistem ?
2. Care sunt elementele unui sistem, din punct de vedere structural şi
funcţional ?
3. Care este structura interdisciplinară a disciplinei ?
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
10
Structura şi caracteristicile sistemului
Structura (de la verbul latinesc struere, a construi, a clădi, adică
arhitectura sistemului), pare elementul învariabil al acestuia cel care
asigură o ordine relativ stabilă. Structura devine importantă pentru
legătura ei cu conceptul de funcţie, cu care se determină reciproc. La
organismele vii - ca sisteme complexe - se află în permanent echilibru cu
mediul, având capacitatea de autoreglare sau hemostază.
Categoria de sistem şi concepţia sistemică sunt legate nemijlocit de
categoria de structură, deoarece orice sistem are elemente structurate
într-un anumit mod, iar structura joacă un rol principal în determinarea
sistemului. Sistemul şi structura se presupun reciproc.
Înţelegerea categoriei de structură presupune cu necesitate
cunoaşterea categoriei de element deoarece orice sistem este constituit din
elemente şi posedă o structură. Elementele sunt părţi constitutive ale
sistemului respectiv.
Cercetarea ştiinţifică a pus în evidenţă unele caracteristici
contradictorii ale structurii.
Orice sistem are caracteristici proprii ca delimitări precise: se
cunosc elementele componente şi relaţiile dintre ele; o evoluţie în timp şi
spaţiu fiind în strânsă legătură cu mediul inconjurător; legătura cu mediul
se realizează prin una sau mai multe intrări şi ieşiri; intrările sunt
conexiunile prin care mediul exterior acţionează asupra sistemului, iar
ieşirile sunt conexiunile prin care sistemul acţionează asupra altor sisteme
din mediul înconjurător. Elementele sistemului pot fi la rândul lor sisteme
(adesea numite subsisteme); interacţiunea dintre ele se materializează prin
intrările şi ieşirile sistemului.
De pildă, un autocamion este un sistem, dar şi subsistem într-un
sistem de trasporturi; aceasta este o caracteristică a lumii materiale în care
toate constituentele ei se află într-o strânsă interdependenţă. Această
caracteristică devine un instrument de studiu şi analiză a fenomenelor.
Legătura dintre elemente şi structură nu este univocă. Structura
influenţează la rândul său comportarea elementelor, modifică unele
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
11
trăsături ale acestora în raport cu interacţiunile specifice sistemului. În
anumite limite structura are o independenţă relativă faţă de elementele
componente. Aceasta constă în:
stabilitate;
capacitatea aceloraşi elemente de a se strctura în mod diferit şi a
unor elemente diferite de a genera structuri similare;
influenţa activă a structurii asupra elementelor şi asupra
transformărilor calitative ale obiectivelor şi proceselor.
Stabilirea structurii este proporţională cu gradul de integralitate şi
de complexitate al sistemului respectiv. În sistemele integrale creşte gradul
de stabilitate a structurii. În acest fel ea asigură o constantă calitativă
sistemului dat, în cadrul căruia elementele se modifică treptat, odată cu
condiţiile necesare diversificării.
Stabilitatea structurii nu este absolută ci relativă, dependentă de
elementele şi de condiţiile în care există şi funcţionează sistemele.
Alte caracteristici sunt:
integritatea - coerenţa dintre elemente;
ierarhizarea şi autoorganizarea se traduc în integritate şi
autocorectare, adică configuraţie stabilă a unui sistem într-un
mediu schimbător prin compensarea fluctuaţiilor exterioare şi
păstrarea unor parametrii proprii ai sistemului. Ierarhizarea
înseamnă capacitatea unui sistem de a fi concomitent
suprasistem pentru părţile sale şi subsistem în componenţa altor
sisteme. Autoorganizarea reprezintă crearea de noi stări stabile,
menite să asigure supravieţuirea sistemului în schimbările şi
solicitările mediului, acest mod superior de adaptare presupune
organizări în interiorul sistemului.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
12
Clasificarea sistemelor
Tipologia sistemelor este extrem de bogată, variată şi complexă.
Sistemele pot fi clasificate pe baza mai multor criterii.
Astfel, ţinând seama de gradul lor de coeziune, sistemele au fost
clasificate în două mari clase:
1. sisteme sumative - se caracterizează prin aceea că,
interacţiunile între elementele lor componente fiind slabe,
ele nu dobândesc o stabilitate proprie, relativ independentă
faţă de componentele lor şi nici capacitatea de a restabili
interacţiunea acestora în cazul alterării ei.
2. sisteme integrale -se constituie pe baza
legăturilor interne, a unor interacţiuni puternice între
elementele componente, alcătuind unităţi funcţionale
autonome, însuşirile specifice întregului devenind mult mai
evidente.
După raportul dintre sistem şi mediul ambiant, distingem:
1. sisteme închise
2. sisteme deschise.
Sistemele închise sunt acelea ale căror interacţiuni cu mediul nu le
provoacă modificări de substanţă sau de funcţionalitate. Schimburile lor cu
mediul sunt de natură energetică sau informaţională, dar nu de substanţă
sau de alte activităţi. În astfel de sisteme mişcarea are loc în circuit închis.
Sistemelor deschise - le sunt proprii interacţiunile cu mediul
ambiant în cadrul cărora se produce un schimb permanent nu numai de
energie şi de informaţii, dar şi de substanţă şi activităţi (sociale). Datorită
acestui fapt, sistemele deschise funcţionează prin adaptare şi prin
dezvoltare.
După geneza lor sistemele, se împart în
1. sisteme naturale, apărute ca urmare a evoluţiei natural-
istorice şi
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
13
2. sisteme artificiale, create prin activitatea materială şi
spirituală a oamenilor.
De asemenea, după posibilitatea de prevedere pot exista:
sisteme deterministe, în care părţile sistemului acţionează în
mod cu totul previzibil
sisteme probalistice, în care nu este posibilă o prevedere
strict detaliată.
După posibilitatea de descriere pot exista:
1. sisteme simple, care pot fi analizate în ansamblu lor şi care pot
fi integral descrise;
2. sisteme complexe, care pot fi descrise complet însă cu
dificultate;
3. sisteme extrem de complexe, care de cele mai multe ori nu pot fi
descrise integral (sistemul informaţional-decizional
organizaţional).
Din punct de vedere al capacităţii sistemelor de a se schimba,
trebuie menţionat, că acestea se împart în:
1. sisteme cu autoreglare care nu-şi schimbă structura internă în
mod substanţial.
2. sisteme cu autoorganizare sunt cele care se adaptează la mediul
exterior schimbându-şi structura, adică sisteme care îşi modifică
legăturile între elemente.
3. sisteme cu autoinstruire sunt acele sisteme care îşi
pot schimba criteriile şi regulile de adaptare a soluţiilor.
Abordarea problemelor sistemelor de mare complexitate, se face în
general, pornind de la mai multe principii, printre care:
complexitatea reprezintă o proprietate a unui sistem. Ea este
generată de varietatea de factori aferenţi sistemului şi
complică observarea şi înţelegerea acestuia de către om;
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
14
aspectul structural al sistemului joacă un rol important în
comportarea sa;
cunoaşterea structurii sistemului reprezintă dificultăţi care
cresc adată cu creşterea numărului de elemente (subsisteme)
şi de relaţiile dintre acestea;
cunoaşterea sistemului poate fi îmbunătăţită prin modelare,
întrucât modelul implică o structură care poate da mai multe
informaţii asupra complexităţii sistemului însuşi;
în studierea unui sistem complex, computerul devine
indispensabil, dar acesta nu poate rezolva singur
problemele; el doar asistă omul în activitatea de analiză şi
decizie.
obţinerea unui model al structurii unui sistem complex este
justificată chiar şi numai prin buna înţelegere a acestuia,
dobândită pe durata modelării precum şi prin experienţa care
poate fi utilizată la analiza acestor sisteme.
Între diferite sisteme există o legătură "genetică". Structura
sistemelor superioare este condiţionată de modul de structurare a celor
inferioare. Structura unui sistem nu poate epuiza realitatea altor niveluri de
organizare a materiei. Ludwig von Bertalanffy prezintă următoarea
ierarhiere a acestora:
particule elementare;
atomi;
molecule;
macromolecule;
virusuri;
sisteme biologice elementare;
celule;
ţesuturi;
organe;
sisteme de organe;
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
15
organizaţii supraindividuale;
colonii de animale;
sisteme simbiotice şi de populaţie;
populaţii umane;
iar unitatea supremă este integralitatea vieţii pe pământ.
Test de autoevaluare (2)
1. Care sunt termenii constitutivi ai structurii sistemului ?
2. Ce caracteristici ale structurii sistemului sunt mai importante?
3. Cum se realizează reglarea prin conexiune directă și prin
autoreglare în cadrul unui sistem ?
Comportarea sistemelor
Comportarea sistemului poate fi definită ca fiind toate acţiunile pe
care le intreprinde sistemul. Orice sistem cu autoreglare are o funcţie care
exprimă finalitatea lui, iar eficienţa oricărei comportări se măsoară prin
orientarea comportării conform scopului urmărit.
Legăturile care acţionează în interiorul sistemului asupra intrărilor
şi ieşirilor variază în timp, deci îşi schimbă mărimile.
Starea sistemului rezultă din constanta legăturilor într-un anumit
interval de timp. Deci se poate vorbi de starea intrării, starea interioară a
sistemului şi starea ieşirii. Starea interioară a sistemului sunt de fapt
mărimile care caracterizează comportarea sa. În timp, se schimbă şi, o dată
cu ele, se modifică starea sistemului. Trecerea de la o stare la alta se
numeşte transformare. Cum un sistem poate trece printr-o multitudine de
stări se poate vorbi de "cicluri de viaţă" ale sistemului.
Sistemele deschise sunt, ca rezultat al intrărilor şi ieşirilor, al
influenţelor "dinspre" şi "către" mediul exterior şi al proceselor interne,
sisteme dinamice.
Caracteristicile sistemelor deschise sunt:
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
16
a) integrarea este coerenţa dintre elementele sistemului, astfel
încât funcţionarea lor normală nu este posibilă decât în
cadrul întregului din care fac parte.
b) Dinamismul sistemului reprezintă schimbarea continuă,
dezvoltarea, evoluţia sau involuţia în timp.
c) Ierarhizarea, care exprimă modul de agregare a sistemelor
după cum între ele există raporturi de subordonare sau
supraordonare.
d) Reglarea este procesul prin care ieşirile se menţin într-o
anumită măsură dependente de intrări.
e) Autoreglarea reprezintă acţiunea ieşirii asupra intrării
(conexiunea inversă, feed-beeck) şi determină orientarea
comportării sistemului în raport cu mediul exterior.
f) Adaptabilitatea şi stabilitatea exprimă capacitatea sistemului
ca prin modificarea valorii sale de funcţionare, să se
adapteze continuu mediului, fiind în acelaşi timp şi stabil
între anumite limite.
g) Finalitatea reprezintă orientarea permanentă a sistemului
către un anumit scop.
Deci putem distinge că sistemul îngemănează două perspective şi
anume:
perspectiva structurală (elementele componente şi reţeaua
legăturilor dintre acestea);
perspectiva funcţională (care are în vedere dinamismul
legăturilor şi procesele interne, specifice ale sistemului).
Funcţionarea sistemului, procesele acestuia rezultă din preluarea
intrărilor, prelucrarea internă a acestora, conform scopurilor sistemului şi
pregătirea ieşirilor, a influenţelor către exteriorul sistemului, totul
realizându-se prin permanenta "comparare" a ieşirilor cu intrările, prin
feed-beeck. n acest mod sistemele se autoreglează şi, de la caz la caz,
devin capabile de autoorganizare şi autoinstruire.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
17
Schematic acest lucru este prezentat în figura 1.1.
Figura 1.1. Autoreglarea sistemului
Test de autoevaluare (3)
1. Care sunt caracteristicile sistemelor sumative ?
2. Ce caracteristici sunt proprii sistemelor deschise ?
3. Cum funcționează sistemele cu autoreglare ?
4. Care sunt principiile abordării sistemelor ?
Rezumat (U.I. 1 – Noțiuni introductive privind sistemele de producție)
Concluzionând problemele avute în vedere până acum, se poate
reţine faptul că un sistem este constituit dintr-o multitudine de obiecte
(subsisteme) care interacţionează între ele atât de intens încât stările lor
sunt interdependente. Cu alte cuvinte, sistemul este un ansamblu de
componente care conlucrează formând un întreg. Ideea de întreg, are în
vedere, în cel mai general sens cu putinţă caracterul unitar, notele comune,
pe care o mulţime de obiecte le prezintă, acestea fiind legate între ele şi
existând împreună.
INTRĂRI IEȘIRI PRELUCRARE INTERNĂ
autoreglare, autoorganizare,
autoinstruire
FFED - BACK
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
18
Lucrare de verificare nr. 1
(se va transmite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă,
până la sfârşitul celei de-a IV-a săptămâni din semestrul I)
1. PRECIZAȚI CARACTERUL INTERDISCIPLINAR AL
ANALIZEI SISTEMELOR DE PRODUCȚIE (4 puncte);
(informaţii mai detaliate asupra acestor aspecte pot fi găsite în
cursul elaborat de către Brezuleanu S (2008) - vezi bibliografia)
BIBLIOGRAFIE (U.I. 1)
1. Abrudan I., Cândea D. ş.a. -Manual de inginerie economică-
Ingineria şi managementul sistemelor de producţie. Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2002.
2. Brezuleanu S. şi colab.–Utilizarea sistemelor informatice în
consultanţa agricolă. Editura Agroprint, Timişoara, 2001
3. Brezuleanu S.- Sisteme de producție în agricultură. Editura ALFA
Iași, 2008
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
19
Unitatea de învăţare 2: SISTEMELE DE PRODUCȚIE AGRICOLĂ
CUPRINS (U.I. 2) Pag.
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 2) ………. …19
Instrucţiuni (U.I. 2) ………………………………..……………….….19
Agricultura și sistemul agricol………………………………………..20
Abordarea sistemică a proceselor și fenomenelor din agricultură…….42
Principiile sistemelor de producție………………………………..….47
Rezumat (U.I. 2) ……………………………..……………………….49
Bibliografie (U.I. 2) …………………………………..………………50
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 2)
Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea rolului
sistemelor de producției în agricultura României. După finalizarea studiului
aceste U.I., veţi dispune de competenţe pentru:
-clasificarea sistemelor agricole după diferite criterii;
-descrierea agriculturii tradiționale sau familiale;
- descrierea agriculturii intensive;
- descrierea agriculturii durabile;
-identificarea principalelor caracteristici ale funcționării exploatației
agricole ca sistem;
Instrucţiuni (U.I. 2) Această unitate U.I. necesită cca. 4 ore de studiu individual (S.I.), la care se
adaugă alte 4 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare sunt inserate 2 teste de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la
memorarea şi înţelegerea noţiunilor legate de tipurile de sisteme agricole.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
20
Agricultura și sistemul agricol
Creşterea complexităţii proceselor şi fenomenelor a impus
intensificarea preocupărilor privind perfecţionarea metodelor şi tehnicilor
teoretice şi practice de conducere a acestora, atât la nivel microeconomic,
cât şi la nivel macroeconomic.
Sistemul de producție reprezintă un ansamblu de sectoare,
tehnologii, mașini și agregate tehnologice, în care solul este folosit ca
principală resursă de producție pentru culturile agricole, pomicole, viticole,
legumicole, floricole, ca și pentru creșterea animalelor. Structura
sectoarelor poate fi diferită de la o fermă la alta.
La stabilirea criteriilor de clasificare se au în vedere de cele mai
multe ori condiţiile climatice, economice şi sociale existente.
Criteriile de clasificare a sistemelor agricole, sunt de natură istorică,
ecologică şi după performanţă ( ).
1. Criteriul istoric este primul, dar şi cel mai des întâlnit în
literatura de specialitate.
Sistemele agricole folosite de om de la conştientizarea agriculturii
ca activitate umană util-productivă şi până în prezent au fost denumite
generic sisteme agricole convenţionale, întâlnite de cele mai multe ori sub
accepţiunea de agricultură convenţională prin care se înţelege producerea
de alimente pe bază de energie solară şi prin intermediul plantelor fixate în
sol.
Principalele tipuri de sisteme agricole convenţionale în funcţie de
gradul de perfecţionare a metodelor de producere a hranei şi de principalele
caracteristici ale acestor metode sunt sugestiv redate în tabelul 2.1.
U.I. 2 Sistemele de producție
agricolă
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
21
Tabelul 2.1.
Sisteme agricole convenţionale
Caracteristici definitorii
Necesarul de
teren agricol
pentru a hrăni
o persoană
-1 pers./ ha -
Producţia
exprimată
în kcal/m2
/an
1.Sisteme
naturale
Hrana se procură direct din natură de
către grupuri de culegători şi vânători
care în „limita unui teritoriu” se
mişcau continuu, pendulatoriu sau
circular, în funcţie de sezon sau
anotim şi de animalul vânat.
100-500 1-5
2.Agroecosisteme complexe
2.1.
Agricultura
incipientă
Presupune orientarea unei părţi a
populaţiei către cultivarea plantelor ca
urmare a inventării plugului. Liniile
generale parcurse au fost:
– defrişarea vegetaţiei lemnoase
(arbori, arbuşti);
– desţelenirea terenurilor şi
cultivarea plantelor agricole timp
de 1-2 ani pe aceeaşi suprafaţă;
– abandonarea terenurilor cultivate
pentru refacerea fertilităţii solului
timp de 6-20 ani.
4 25-30
2.2.
Agricultura
mixtă primitivă
Caracteristicile definitorii de la
subsistemul precedent:
– animalele domestice sunt folosite
pentru producţie, iar erbivorele
mari (caii, boii şi bivoli) pentru
tracţiune.
2 50
2.3.
Agricultura
tradiţională
Adoptă tehnici şi tehnologii superioare
precedentelor sisteme. Se
caracterizează prin faptul că:
– cerealele devin dominante în
structura culturilor (grâu, orz,
orez, secară, porumb);
– se aplică asolamentul;
– animalele domestice sunt folosite şi
pentru producerea de îngrăşăminte.
1 100
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
22
Caracteristici definitorii
Necesarul de
teren agricol
pentru a
hrăni o
persoană
-1 pers./ ha -
Producţia
exprimată
în kcal/m2
/an
2.4.
Agricultura
industrializată
Este rezultatul direct şi nemijlocit al
revoluţiei industriale care în plan
tehnic a adoptat forţa mecanică, iar în
cel demografic a condus la o explozie
a populaţiei. A presupus următoarele
acţiuni:
– utilizarea combustibililor fosili ca
sursă suplimentară de energie;
– adoptă pe scară largă mecanizarea,
îngrăşămintele chimice şi
pesticidele, insectofungicidele etc.
1 180-1000
În acelaşi timp, între agricultură şi evoluţia speciei umane a existat
o strânsă interdependenţă putându-se afirma că agricultura a reclamat
pentru evoluţia sa o dezvoltare a intelectului uman. De pildă, folosirea
limbajului şi posibilitatea transmiterii cunoştinţelor acumulate a fost un pas
decisiv în progresul agriculturii, trecându-se la acumulări de cunoştinţe şi
tehnici.
Un alt element important al definirii agriculturii la începuturile sale
a fost utilizarea pe lângă resursele energetice naturale (energia solară,
eoliană, hidraulică) şi a energiilor rezultate din tracţiunea animală, factorul
care a adus un surplus de producţie, ceea ce a însemnat o etapă nouă în
evoluţia agriculturii, etapă fundamental diferită faţă de cea „incipientă”.
Fiecare element nou introdus în perfecţionarea agriculturii şi-a
dovedit eficienţa de-a lungul timpului în sporurile de producţie aduse, fapt
ce a determinat atât creşterea populaţiei, dar şi a nivelului de trai al
acesteia.
În acest sistem agricol, începe folosirea îngrăşămintelor organice,
perfecţionarea uneltelor, selecţia plantelor şi realizarea unor tehnici de
cultivare ceea ce a dus la creşterea lentă, dar continuă a producţiei. Această
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
23
creştere de producţie a determinat dezvoltarea societăţii omeneşti prin
dezvoltarea oraşelor şi a schimburilor comerciale.
2. Criterii ecologice alternative. Începând cu anul 1980 s-a
remarcat o reorientare a politicilor agricole spre o agricultură mai
economică şi mai autonomă. Răspunsul la aceste noi cerinţe şi la
neajunsurile agriculturii intensive s-au materializat în dezvoltarea
sistemelor alternative în rândul cărora se numără: agricultura raţională,
agricultura integrată, agricultura ecologică, permacultura, agricultura
durabilă. Aceste alternative la agricultura intensivă sunt aduse de ecologie,
şi au ca principală cale de urmărit respectarea mediului înconjurător.
Succint, aceste tipuri de agricultură pot fi definite astfel:
agricultura raţională, vizează ameliorarea practicilor actuale
prin limitarea folosirii îngrăşămintelor şi pesticidelor, dar cu
menţinerea randamentelor la cote ridicate;
agricultura integrată, în SUA este denumită Low Input
Sustainable Agriculture sau LISA are un conţinut conceptual
apropiat de cel prezentat anterior, dar randamentele vizate sunt
mai puţin înalte. Obiectivul este obţinerea de alimente de
calitate folosind tehnici de producţie care favorizează
mecanismele naturale de reglare şi impune luarea în calcul a
asolamentelor regionale (spaţiile naturale înconjurătoare);
agricultura biologică, denumită şi organică, se caracterizează
prin refuzul de a utiliza îngrăşămintele minerale solubile şi a
pesticidelor de sinteză;
agricultura ecologică presupune obţinerea de produse agricole
exclusiv pe cale naturală şi acordă o atenţie deosebită protecţiei
mediului, prevenind degradarea acestuia cu substanţe chimice,
remanenţe ale pesticidelor şi îngrăşămintelor, precum şi cu
lucrările solului şi irigaţiile utilizate necorespunzător;
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
24
permacultura: se bazează pe tradiţia agricolă din zonă, folosirea
de îngrăşăminte naturale, diversitatea biologică şi respinge
folosirea pesticidelor şi a îngrăşămintelor chimice.
agricultura durabilă: este definită de Shaller (1993) ca fiind
agricultura care urmăreşte conservarea resurselor naturale şi
protecţia, pe termen nedefinit, a mediului, sporirea sănătăţii
publice şi producerea unor cantităţi de hrană adecvate şi
profitabile pentru fermieri.
3. Criterii după performanţă. Sistemele agricole întâlnite pe glob
diferă de la o ţară la alta, pornind de la cele practicate în mod tradiţional pe
suprafeţe mici şi medii de teren cu intrări reduse de factori de producţie
până la cele intensive cu intrări masive de out-putt-uri cultivate pe
suprafeţe întinse.
Toate sistemele agricole, mai vechi sau mai noi pun în ecuaţia
evoluţiei lor viitoare acelaşi criteriu suprem: sănătatea omului. Acest
criteriu presupune realizarea a două obiective: securitatea alimentară şi
protecţia mediului.
Fiecare sistem agricol abordează diferenţiat aceste deziderate
majore în funcţie de o multitudine de factori, cum ar fi:
gradul de dezvoltare general al economiei;
abundenţă, calitate şi accesibilitate resurselor din agricultură;
relaţiile şi structurile de producţie;
puterea de absorbţie a consumatorilor;
nivelul de civilizaţie etc.
Principalele sisteme agricole practicate astăzi pe plan mondial sunt:
1. Agricultura tradiţională sau familială;
2. Agricultura intensivă sau industrială;
3. Agricultura biologică;
4. Permacultura;
5. Agricultura durabilă;
6. Agricultura ecologică.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
25
Agricultura tradiţională sau familială
Agricultura tradiţională se bazează exclusiv pe transformarea
energiei luminoase în energie chimică prin captarea razelor solare în
procesul de fotosinteză.
Producţia obţinută în sistemul agricol tradiţional este destinată cu
deosebire consumului familiei de agricultori, iar eficienţa economică de
ansamblu este extrem de redusă. Din această cauză sistemul este vulnerabil
la presiunile exercitate de mediul înconjurător şi se adaptează greu la
cerinţele pieţei. În fapt, într-un mediu economic ostil, sistemul îşi reduce la
minim fluxurile comerciale cu mediul extern.
În plus, în cadrul acestui sistem agricol se foloseşte pe scară largă
munca manuală alături de cea animală, pe suprafeţe mici de teren, pe care
se aplică cu preponderenţă fertilizarea naturală şi numai accidental
substanţele chimice, iar rotaţia culturilor este extrem de rudimentară.
Este considerată „tradiţională” deoarece menţine şi perfecţionează,
în bună măsură tehnici, tehnologii şi cunoştinţe mai vechi, parte din ele cu
rădăcini ce se pierd în istorie. Fiind atomizată pe gospodării de agricultori,
gospodării ce au ca pivot central familia, ceea ce a determinat, în mod
firesc, adoptarea de multe ori şi a termenului de „agricultură familială”.
Sistemul funcţionează diferit pe glob în funcţie de condiţiile pedoclimatice,
pregătirea tehnologică, structuri socio-economice, resurse financiare. Este
dominant în ţările subdezvoltate şi sărace economic. În România s-a impus
după aplicarea Legii 18/1991 privind fondul funciar, fiind predominant în
sectorul privat particular din agricultură (cca. 62% din suprafaţa ţării).
Supravieţuirea sistemului, în această situaţie se face pe seama
subconsumului familial.
Se apreciază că ţările în care acest sistem agricol este dominant sunt
tributare în cea mai mare parte importurilor, deoarece producţia agricolă
internă nu poate asigura securitatea alimentară naţională.
Agricultura tradiţională are însă un mare avantaj rezultat din
minimele perturbaţii sau dezechilibre pe care le produce asupra mediului în
care se manifestă. Din această cauză, sistemul agricol este cel mai
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
26
susceptibil, prin costurile minime reclamate, adaptările la cerinţele şi
principiile impuse de agricultura ecologică.
Agricultura intensivă sau industrială
Agricultura modernă, intensivă este opusul, dar şi alternativă la
precedentul sistem. Presupune folosirea suprafeţelor mari agricole, ceea ce
permite aplicarea unei rotaţii ştiinţifice a culturilor. Acest sistem reclamă
intrări masive de energii comerciale (sub forma îngrăşămintelor chimice, a
pesticidelor) şi mecanizarea diversificată, de înalt nivel tehnic şi
tehnologic. Beneficiază de aportul ştiinţei în toate segmentele de activitate.
Structura culturilior este foarte variată, procesele tehnologice sunt
diversificate, specialiştii posedă înalte cunoştinţe de specialitate, dar şi
economice, fapt ce dă posibilitatea practicării unui mananagement
performant şi, în plus, aplicarea marketingului în toate relaţiile de piaţă.
Pentru realizarea şi funcţionarea acestui sistem sunt necesare
fonduri investiţionale mari, cu surse, de regulă, non-agricole. Este sistemul
agricol în care predomină metodele intensive şi superintensive, în cadrul
cărora culturile se produc în câmp deschis sau acoperit.
Sistemul agricol intensiv permite obţinerea unor producţii
superioare, îndestulătoare şi cu posibilităţi de realizare, în stare proaspătă,
în tot timpul anului.
Eficienţa sistemului trebuie judecată în funcţie de două criterii
distincte:
1. gradul de asigurare a securităţii alimentare;
2. nivelul veniturilor în raport cu cel al cheltuielilor.
Indiscutabil sistemul intensiv, acolo unde este aplicat reprezintă o
garanţie a securităţii alimentare. Pe fond acest avantaj este principala
motivaţie pentru care a fost adoptat de către ţările practicante.
În ceea ce priveşte eficienţa producţiei din agricultura industrială,
eficienţă apreciată prin prisma indicatorilor economici, rezultatele sunt
ceva mai complicate, şi iată de ce:
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
27
randamentele superioare (hectar, cap de animal) şi preţurile
înalte determinate de cotele ridicate ale cererii de pe piaţa
produselor agricole sunt puncte de sprijin de necontestat care
garantează obţinerea de profit;
agricultura cu relaţiile sale de piaţă, foarte intense pentru
agricultura industrială, cu ramurile regionale din amonte sau
aval de ea este puternic şi grav deposedată de o parte din venitul
net realizat, prin intermediul arhicunoscutului, dar şi
omniprezentului fenomen denumit în literatura de specialitate
ca „foarfecele preţului”.
Agricultura intensivă sau industrială este apanajul ţărilor cu
economii puternic dezvoltate, deoarece numai satele cu o potenţialitate
economică superioară pot promova şi susţine sporitele alocări de fonduri,
reclamate de acest sistem.
Marile dezavantaje ale agriculturii intensive au rezultat din relaţiile
sale cu mediul înconjurător, întrucât este mai puţin dependent de factorii
ecologici. În opinia unor specialişti cu rezultate ştiinţifice apreciate în
domeniul agriculturii ecologice, Puia I. şi Soran V., „este situată la polul
opus la aşa numitei agriculturi ecologice”.
Agricultura cunoscută ca cea mai veche ocupaţie ecologică s-a
dovedit în condiţiile creşterii gradului de intensificare nocivă mediului în
condiţiile nefolosirii corespunzătoare a factorilor de producţie. Astfel că, în
ultimii ani, agricultura de tip industrial a intrat în rândul ramurilor care
exercită o puternică poluare asupra mediului.
Mecanizarea şi chimizarea, elemente care individualizează, dar şi
sporesc performanţele acestui tip de agricultură, provoacă degradarea
ecosistemelor agricole şi „eroziunea genetică”, mai ales în ţările dezvoltate
industrial şi economic. Într-adevăr, ecosistemul agriculturii industrializate
apare, faţă de biosferă, artificial şi, mai ales, ca un corp străin, cu impacte
nefavorabile sau dezastruoase pe termen lung, asupra echilibrelor naturale
şi ecologice.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
28
Efectele negative au apărut deja şi se manifestă în: degradarea
solului şi a mediului înconjurător, dar şi în calitatea slabă a produselor
agricole obţinute.
Sistemul intensiv rezolvă într-o oarecare măsură necesităţile de
varietate ale consumatorilor în detrimentul calităţii produselor şi sănătăţii
consumatorilor.
Agricultura biologică sau organică
Agricultura biologică este o alternativă modernă de dezvoltare a
agriculturii tradiţionale şi de adaptare a agriculturii industriale.
Acest tip de agricultură este rezultatul simbiotic între cultura
plantelor şi creşterea animalelor, şi are ca scop stimularea activităţilor
biologice pentru refacerea fertilităţii naturale a solului prin descompunerea
resurselor organice provenite din fermele animale, precum şi obţinerea de
produse agroalimentare cu un conţinut ridicat în substanţe cu rol biologic
activ, pentru a nu se prejudicia sănătatea omului şi echilibrul din mediul
înconjurător.
Succint, agricultura biologică poate fi caracterizată prin renunţarea
completă la folosirea îngrăşămintelor chimice, deoarece necesarul de
elemente nutritive poate fi acoperit prin mijloace neconvenţionale. Astfel,
activitatea bacteriană face posibilă preluarea azotului din sol, iar
asolamentele cu plante leguminoase îmbogăţeşte conţinutul în azot al
solului. Potasiul este acoperit prin arderea resturilor vegetale şi numai
fosforul rămâne să fie preluat din materia organică. În fapt, materiile
organice provenite din (zootehnie, nămol, ape uzate şi compost) sunt
resurse naturale de bază în agricultura biologică.
Agricultura biologică a adaptat un mic model de dezvoltare,
fundamentat de „legile vieţii” ale căror coordonate sunt1:
solul este un organism viu;
1 Davidescu D. Şi Davidescu Velicica – Agricultura biologică, Ed. Ceres, Bucureşti, 1994.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
29
un organism viu, oricât de simplu ar fi, este totuşi mai
complicat decât un calculator electronic;
există, încă, multe procese biologice pe care omul nu le
cunoaşte, dar o serie de observaţii practice, apreciate de multe
ori empirice, pot fi folosite, cu rezultate bune;
intervenţiile într-un proces biologic au repercusiuni în întregul
organism; unele intervenţii ale omului în procesele biologice
din sol au efecte, uneori pe o perioadă lungă de timp;
introducerea în ciclul biologic a unor substanţe chimice obţinute
industrial, din care unele nici nu există în natură (pesticide,
erbicide) pot să aibă efecte periculoase asupra vieţuitoarelor,
întrucât în natură nu existau, la data folosirii lor, sisteme
enzimatice specifice pentru degradarea lor;
Principiile agriculturii biologice pornesc de la stimularea „forţelor
naturii”, pentru restabilirea armoniei energetice între natură şi plantele
cultivate, prin minima intervenţie umană şi nefolosirea produselor chimice
realizate industrial.
Pentru ca agricultura biologică să devină eficientă sub raporturi
ecologice şi economice au fost stabilite următoarele criterii de funcţionare2:
1. solul, plantele cultivate, animalele domestice şi omul reprezintă
un sistem integrat în cadrul unui ciclu trofic format la rându-i
din mai multe cicluri biochimice care se regăsesc în lanţurile
alimentare dintr-un agroecosistem. Agroecosistemul ca parte a
ecosistemelor naturale, de ansamblu, conţine acele specii din
lanţurile trofice care prezintă o amplificată producţie de
substanţe organice utile omului;
2. utilizarea unor practici gospodăreşti nepotrivite poate determina
regresul întregului sistem agricol organic, prin pierderea
2 I. Puia şi V. Soran – Agroecosistemele şi alimentaţia omenirii, Ed. Ceres, Bucureşti, 1981.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
30
fertilităţii solului sau prin dezechilibre ecologice induse în
sistem;
3. reciclarea elementelor esenţiale vieţii este absolut necesară prin
utilizarea în cele mai favorabile condiţii a deşeurilor fiecărei
verigi trofice, deoarece acumularea lor constituie o permanentă
sursă de poluare;
4. solul trebuie menţinut în starea sa de maximă fertilitate
conservând structura lui ordonată şi materialele în decompunere
de la suprafaţă;
5. stratul fertil de sol trebuie aproape în permanenţă să fie acoperit
cu organisme sau cel puţin cu substanţe organice aflate în
descompunere;
6. plantele şi animalele trebuie să coexiste într-o formă apropiată
de rânduielile ecosistemelor naturale, prin organizarea rotaţiei
culturilor şi a fermelor mixte;
7. resursele specifice unei regiuni biogeografice sunt cele mai
potrivite pentru a susţine creşterea durabilă a acelei regiuni.
Restricţiile promovate de agricultura biologică prevăd ca:
solul: să nu fie – fertilizat cu îngrăşăminte chimice uşor solubile
sau să ajungă în contact cu produse poluante (pentru
însănătoşirea solului în exces chimizat trebuiesc folosite numai
metode biologice);
în agrotehnică să se adopte lucrările superficiale ale solului
(este contra mecanizării în masă) pentru a se evita tasarea
solului şi înrăutăţirea însuşirilor fizico-mecanice şi biologice ale
acestuia;
lupta contra bolilor şi dăunătorilor va fi dusă prin metode de
prevenire, fiind promovate mijloacele combaterii biologice şi
agrotehnice, care au un rol important în lupta contra paraziţilor
vegetali.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
31
Cererea crescândă pentru produsele biologice a făcut ca acest tip de
agricultură să aibă un ritm ridicat de dezvoltare în ultimii ani şi să
acapareze tot mai mult atenţia specialiştilor din domeniul agricol.
Permacultura
Permacultura este un mod mai uşor de utilizare a pământului, este o
filosofie, un stil de a munci, este mai degrabă un creator de cămine care
reasamblează ecosistemele naturale şi eficienţa, productivitatea, sănătatea
şi frumuseţea lor şi este implicată în agricultură, peisaj, grădinărit,
încălzire, arhitectură şi managementul banilor. Permacultura este o
combinaţie a termenilor permanent agricultură.
Permacultura, sau „agricultura cu faţă umană”, are drept obiectiv
ameliorarea producţiei pe timp îndelungat, cu un consum de energie redus.
În acelaşi timp ea încurajează diversitatea speciilor, integrarea agriculturii
cu zootehnia, amenajarea pădurilor şi ingineria peisajelor3. Acest sistem
agricol se bazează pe:
tradiţia agricolă din zonă;
utilizarea îngrăşămintelor naturale;
promovarea diversităţii biologice a plantelor cu rol alimentar;
respingerea totală a îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor.
Concepţia despre permacultură este susţinută de Fukuoka
Masanobu în Japonia, Rodale J.J. în SUA, Mollison Bill şi Holmgren
David în Australia etc., care sunt şi fondatori ai unor institute de cercetări
şi producţie, ai unor edituri şi reviste de specialitate în domeniu. Ei au creat
sute de ferme în SUA, Australia, Zimbabuwe, Kenia.
Astfel, încep să se contureze metodele permaculturii:
răsădirea seminţelor să se realizeze în sezonul în care acestea ar
creşte în mod natural;
3 Manescu B. – Bazele ecotehnicii agricole, ASE, Bucureşti, 1997.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
32
pământul nu trebuie arat niciodată, dar în compensare se
menţine moale şi acoperit în permanenţă cu trifoi alb;
se exclude folosirea erbicidelor în combaterea buruienilor. În
schimb se administrează un amestec de trifoi şi paie de orez şi
orz în combinaţie cu rotaţia ştiinţifică a culturilor.
Etica care guvernează permacultura este aceea a asumării
responsabilităţii pentru exigenţa noastră şi a copiilor noştri. Pornind de la
aceasta, vom enumera principiile acestui sistem agricol:
Complexitatea şi severitatea crizelor mediului şi crizelor economice
fac mai imperativă ca niciodată adaptarea unui curent comun pentru
înţelegerea schimbărilor din jurul nostru şi să adoptăm o serie de opţiuni
viabile printre care:
reducere, refolosire, reciclare;
folosiţi munca şi calitatea de preferat pe materiale şi tehnologii;
construcţiile să fie concepute ţinându-se seama de durabilitate şi
reparabilitate;
utilizarea resurselor regenerabile oricând şi oriunde este posibil.
Agricultura durabilă
Conceptul de agricultură durabilă, a fost lansat în 1987 de către
Comisia Mondială pentru Dezvoltare de sub egida ONU, în cadrul
Raportului Brundtland ca „o dezvoltare care satisface necesităţile
generaţiilor prezente, fără a se compromite capacitatea generaţiilor viitoare
de a-şi îndeplini propriile necesităţi”.
Pe plan mondial, agricultura durabilă este o cale eficientă pentru:
protejarea mediului, menţinerea fertilităţii solului şi a proceselor naturale
în cadrul agroecosistemului, în acest sistem acţionând şi conceptul de
producţie vegetală integrată cu producţia animală.
Agricultura durabilă este mai degrabă un scop decât un set specific
de practici şi modele agricole. Durabilitatea ca scop implică câteva
principii de bază şi caracteristici ale sistemelor durabile. O agricultură
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
33
durabilă trebuie să fie un ecou al ecologiei, viabilă economic şi
responsabilă social – tot ceea ce este sau nu necesar, este suficient.
Pornind de la definiţiile oferite de Shaller şi Crosson, agricultura
durabilă se caracterizează prin următoarele:
1. preocuparea permanentă pentru conservarea resurselor naturale
şi protecţia mediului ca o condiţie esenţială pentru dezvoltarea
actualei generaţii şi a generaţiilor viitoare;
2. armonia cu natura a mediului antropic ca principal deziderat al
activităţilor întreprinse de om;
3. asigurarea securităţii alimentare, prin producerea unor cantităţi
de hrană adecvate din punct de vedere cantitativ şi calitativ;
4. preocuparea pentru sporirea sănătăţii publice prin asigurarea
unui mediu şi a unei hrane nepoluate;
5. asigurarea unei bunăstări sociale şi creşterea calităţii vieţii;
6. asigurarea profitabilităţii actvităţii fermierului pentru
impulsionarea acestei activităţii;
7. preocuparea pentru asigurarea unui echilibru al costurilor.
Agricultura durabilă are ca scop asigurarea în cantităţi suficiente a
necesarului de hrană cu păstrarea echilibrului costurilor, pentru
consumatori. Pentru realizarea acestui obiectiv este nevoie de folosirea
unor tehnologii care să asigure o productivitate pe termen lung, recolte
ridicate cu costuri cât mai reduse, costuri condiţionate de calitatea bazei de
resurse şi de cadrul economico-social.
Dezvoltarea agriculturii durabile presupune (conform opiniei lui H.
Iliescu şi Ana Popescu) încadrarea ei în treim sisteme mari:
întoarcerea la agricultura tradiţională (back to the past)
plecându-se de la concluzia că procedeele tradiţionale sunt mai
sigure, fără efecte negative asupra mediului comparativ cu cele
intensive şi chimizate;
expertiză şi control (command and control) care implică
existenţa unor experţi care împreună cu factorii de decizie
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
34
identifică soluţii, culturi şi structuri agricole potritive, asigurând
şi îndrumarea activităţii de producţie a fermierilor;
integrarea ştiinţelor agricole cu cele economice, ceea ce dă
garanţie funcţionării eficiente, dar şi performante a sistemului.
Aceiaşi autori au realizat şi o clasificare a tehnologiilor specifice
agriculturii durabile, pe trei categorii avându-se în vedere scopul lor:
tehnologii pentru stabilirea şi monitorizarea poluării mediului,
care se folosesc în studii de caz, deoarece numai pe baza
cunoaşterii stării de fapt se poate corecta şi construi viitorul;
tehnologii destinate realizării unei productivităţi superioare sau
cel puţin egale cu cea atinsă de agricultura intensivă, şi în
acelaşi timp, reducerea impactului asupra mediului;
tehnologii noi, specifice pentru agricultura durabilă, în care se
presupune că biotehnologiile agricole, biologia moleculară şi
ingineria genetică vor avea un rol preponderent în rezolvarea
problemelor pe durată nedefinită.
Necesitatea colaborării la cel mai înalt nivel pentru dezvoltare şi
pentru protecţia mediului a fost subliniată în cadrul Agendei 214, care a
impus programe la nivelul statelor naţionale pentru realizarea acestor
deziderate.
Agenda 21 cuprinde 40 de programe pe diferite domenii de
activitate, agricultura fiind considerată ca foarte importantă, ocupând cel
mai mare spaţiu. Se stabileşte cu această ocazie ţelul suprem în agricultura
acestui secol: „durabilitatea”, care presupune abandonarea lipsei de
performanţă. Actualele exploataţii agricole trebuie să dispună de plafoane
rezonabile de producţie, de programe concrete de optimizare a factorilor
naturali cu cei convenţionali în care încărcătura cu factori convenţionali
dăunători să fie minimă, iar calitatea şi cantitatea recoltei să fie maximă.
4 Document programatic al Uniunii Europene pentru primii ani din mileniul trei.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
35
Utilizarea factorilor va trebui condusă astfel încât asanarea şi
menţinerea fertilităţii solului şi a mediului să fie garantată ca premisă a
dezvoltării.
Pentru a sintetiza conceptul de agricultură durabilă o vom defini ca
un sistem care funcţionează profitabil, dar a cărui profitabilitate este în
concordanţă cu constrângerile ecologice şi este integrat în armonia
generală a naturii.
Politicile agrare actuale sunt îndreptate spre armonizarea concepţiei
economice cu cea ecologică, ca o unică soluţie pentru obţinerea atât a unor
producţii ridicate cât şi conservarea şi protecţia mediului şi a fondului
funciar.
Conceptele promovate de agricultura durabilă au devenit şi în
România un obiectiv al politicilor agricole; acestea regăsindu-se şi în
activităţile promovate de Asociaţia Fermierilor din România, care au
elaborat şi un program de dezvoltare rurală durabilă cu specific pentru
fiecare zonă.
Agricultura integrată
Agricultura integrată cunoscută şi sub denumirea de producţie
integrată a apărut ca noţiune în literatura de specialitate franceză şi asemeni
agriculturii durabile pune problema obţinerii de sisteme generatoare de
producţii ridicate şi de calitate sporită.
Principiile care guvernează agricultura integrată sunt comparativ cu
cele din agricultura durabilă şi agricultura biologică:
grija pentru menţinerea şi protecţia humusului şi a unei
activităţi microbiene ridicate în sol;
diminuarea reziduurilor din sol şi dion produsele obţinute de pe
acestea;
efectuarea lucrărilor solului la momentul optim şi de calitate;
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
36
supravegherea şi analiza elementelor de microclimat în cadrul
terenului cultivat;
cultivarea de soiuri de mare randament adaptate condiţiilor date
de mediu, optimizându-se raportul calitate-cantitate;
realizarea de asolamente;
grija pentru sănătatea cultivatorilor şi a consumatorilor;
raţionalizarea fertilizării şi irigărilor;
aplicarea de tehnologii ecologice.
Conceptul de producţie integrată cuprinde ansamblul de metode şi
măsuri care să realizeze producţii ridicate, stabile şi calitative în condiţiile
calităţii satisfăcătoare a mediului.
Agricultura integrată face parte din categoria sistemelor în care
protecţia mediului şi realizarea echilibrului între mediu şi activităţile
economice este obiectivul principal.
Agricultura ecologică
În literatura de specialitate nu s-a dat o definiţie clară a agriculturii
ecologice, ea fiind de multe ori confundată cu agricultura biologică.
Aceasta se datorează şi faptului că termeni ca: agricultură biologică,
agricultură organică şi agricultură ecologică sunt folosiţi cu acelaşi înţeles,
astfel: Anglia – agricultura organică; Grecia, Franţa, Italia, Olanda şi
Portugalia – agricultura biologică şi Danemarca, Spania şi Germania –
agricultura ecologică.
Opusă prin concepţii şi principii agriculturi intensive, agricultura
ecologică finalizează conceptul general de agricultură alternativă. Pentru
cunoaşterea acestui sistem agricol vom prezenta principalele caracteristici
ce-l definesc:
sistemul agricol ecologic „funcţionează pe principii sistemice”,
cadrul lui integrându-se producţia vegetală cu cea animală;
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
37
grija pentru menţinerea şi regenerarea resurselor necesare
producţiei agricole, precum şi asigurarea unei fertilităţi ridicate
a pământului ca principal mijloc de producţie;
armonizarea completă a activităţii şi necesităţilor omului cu
viaţa animalelor, plantelor şi solului;
realizarea de ecosisteme complexe bazate pe biodiversitate;
cunoaşterea biologiei plantelor cultivate şi a relaţiilor acestora
cu mediul ambiant ca bază a aplicării tehnologiilor ecologice
care cuprinde şi măsuri agrotehnice clasice: asolamente, culturi
mixte, îngrăşăminte verzi, irigaţii, mecanizarea după criterii
agrobiologice;
alegerea unor soiuri rezistente genetic la boli şi dăunători,
selecţia severă a materialului semincer şi roditor;
excluderea pe cât posibil a măsurilor de combatere a bolilor şi
dăunătorilor cu mijloace externe ecosistemului de aceea
prevenirea şi combaterea paraziţilor se realizează cu ajutorul
antagoniştilor naturali.
Plecând de la caracteristicile agriculturii ecologice, vom enunţa
câteva din obiectivele principale ale acesteia: obţinerea de producţii
nepoluate prin valorificarea la maxim a capacităţii de producţie, în
condiţiile menţinerii sau chiar sporirii fertilităţii naturale a solurilor şi
îmbunătăţirii mediului ambiant; combaterea proceselor de poluare fizică,
biologică şi chimică; controlul biologic fitosanitar al plantelor în câmp şi a
produselor în depozit; dezvoltarea unei conştiinţe ecologice a populaţiei.
Deşi productivitatea sistemelor agricole ecologice este deocamdată
foarte scăzută 10-30%, pe plan mondial ea a cunoscut în ultimii ani o tot
mai mare dezvoltare ca urmare a conştientizării efectelor pozitive pentru
sănătate a acestui tip de agricultură.
Viitorul agricol al acestui secol se întrevede prin prisma grijii
pentru mediu şi calitate a produselor agricole fără a se neglija şi problema
securităţii alimentare.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
38
În Europa, în domeniul agricol, în funcţie de tehnologiile utilizate,
de nivelul lor de intensifizare, specializare, de cantitatea şi calitatea
biomasei, de raporturile cu mediul înconjurător, etc., sunt practicate diferite
sisteme de agricultură: durabilă, convenţională, biologică, organică, de
precizie, extensivă.
Agricultura durabilă presupune producţie o intensivă de produse
competitive, având raporturi armonioase, prietenoase cu mediul
înconjurător. Expresia întâlnită frecvent "sisteme integrate", semnifică
utilizarea ştiinţifică, armonioasă a tuturor componentelor tehnologice: de
lucrările solului, rotaţia culturilor, fertilizare, irigare, combaterea bolilor şi
dăunătorilor inclusiv prin metode biologice, la creşterea animalelor,
stocarea, prelucrarea şi utilizarea reziduurilor rezultate din activităţile
agricole etc., pentru realizrea unor producţii ridicate şi stabile în unităţi
multiltisectoriale (vegetale şi zootehnice).
Agricultura convenţională este intensiv mecanizată, cu produse
competitive, dar care se bazează în mod deosebit pe concentrarea şi
specializarea producţiei. Diferitele componente ale sistemului tehnologic
sunt intens aplicate. Astfel, în mod regulat afânarea solului este efectuată
doar prin arătură cu întoarcerea brazdei, fiind urmată de numeroase lucrări
secundare de pregătire a patului germinativ şi întreţinere în perioada de
vegetaţie. Se practică fertilizarea minerală cu doze mari şi foarte mari,
monocultura sau cel mult rotaţii scurte de doi, trei ani, tratamente chimice
intensive pentru combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor. Acest tip
de agricultură a fost larg răspândit în România până în 1989. Astăzi, este
unanim acceptat că acest tip de agricultură poate afecta mediului
înconjurător, mai ales dacă diferitele componente ale sistemului tehnologic
agricol sunt aplicate fără a se lua în considerare specificul local: climat,
sol, relief, condiţiile sociale şi economice, care determină nivelul de
vulnerabilitate sau de susceptibilitate faţă de diferitele procese de
degradare chimică, biologică, fizică a mediului.
Agricultura biologică: este mediu intensivă şi astfel mai puţin
agresivă în raport cu factorii de mediu, cu rezultatele (produse) agricole
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
39
mai puţin competitive din punct de vedere economic pe termen scurt, dar
care sunt considerate superioare din punct de vedere calitativ. În raport cu
mediul înconjurător acest sistem este mai bine armonizat, tratamentele
aplicate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor sunt de preferinţă
biologice, totuşi sunt acceptate şi doze reduse de îngrăşăminte minerale şi
pesticide. Pentru controlul calităţii produselor este necesară certificarea
tehnolgiilor utilizate. Produsele sunt comercializate pe o piaţă specială.
Agricultura organică se deosebeşte de cea biologică prin utilizarea
exclusivă a îngrăşămintelor organice în doze relativ ridicate, aplicate în
funcţie de specificul local, cu predilecţie în scopul fertilizării culturilor şi
refacerii pe termen lung a stării structurale a solurilor, degradată prin
activităţi antropice intensive şi/sau datorită unor procese naturale.
Agricultura extensivă cu inputuri reduse este de subzistenţă, cu o
producţie slab competitivă. Poate afecta într-o anumită măsură mediul
înconjurător, inclusiv calitatea biomasei, mai ales prin dezechilibre de
nutriţie. Îngrăşămintele minerale şi alte substanţe agrochimice (erbicide,
insecto-fungicide, amendamente minerale) etc., nu sunt practic utilizate,
sau aplicate doar în cantităţi foarte mici (cu excepţia sectorului legumicol).
De asemenea, hibrizii şi soiurile performante nu sunt răspândiţi pe scară
largă. Acest sistem este practicat şi în România de către producătorii
individuali.
Agricultura de precizie este cea mai avansată formă de agricultură,
care este practicată chiar şi în cele mai dezvoltate ţări ale Uniunii Europene
şi SUA pe suprafeţe mai restrânse, având la bază cele mai moderne metode
de control a stării de calitate a diferitelor resurse de mediu, aplicarea în
optim a tuturor componentelor tehnologice şi astfel un control riguros
asupra posibililor factori care ar determina degradarea mediului ambiental.
Sistemele agricole sunt strâns legate de condiţiile economice,
sociale şi de mediu. Soluţionarea acestora este cea mai importantă condiţie
pentru introducerea şi promovarea agriculturii durabile.
Alegerea sistemului de agricultură este condiţionată de nivelul
dotării tehnice, nivelul de cunoştinţe profesionale, dar şi de mentalitatea,
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
40
educaţia în general, ca şi de respectul pentru natură, pentru mediul
înconjurător al tuturor celor care lucrează în acest domeniu.
Pentru caracterizarea diferitelor sisteme de agricultură sunt utilizate
criteriile următoare:
a) cantitatea şi calitatea producţiei;
b) costuri rezonabile de producţie pentru produse competitive;
c) stabilitatea producţiei de la an la an, pe sectoare, ferme şi
terenuri agricole;
d) raporturi armonioase cu principalele resurse naturale (sol, apă,
faună, floră, relief),îmbunătăţirea, ameliorarea şi consevarea
acestora pentru generaţiile viitoare;
e) specializarea şi structura producţiei agricole trebuie să fie
flexibile, adică să posede capacitatea de a reacţiona la
schimbările pieţii privind cererea şi oferta;
f) raport echilibrat pe termen lung între cerinţele economice,
ecologice şi sociale.
Sisteme de agricultură biologică. Agricultura biologică (ecologică,
organică, bio-organică, bio-dinamică) este considerată o soluţie viabilă,
care rezolvă impactul negativ al agriculturii asupra mediului şi a calităţii
produselor. În acest sistem alte substanţe organice şi minerale naturale
înlocuiesc fertilizanţii minerali, pesticidele, medicamentele şi stimulatorii
de creştere. Producţia obţinută este mai scăzută dar se poate obţine un
profit economic acceptabil prin vânzarea produselor (de calitate
superioară) la preţuri mai mari pe o piaţă special organizată.
Agricultura biologică are trei obiective majore şi anume:
a) obţinerea produselor agricole de calitate, în cantitate suficientă
şi la costuri rezonabile;
b) îmbunătăţirea şi conservarea stării de calitate a tuturor
resurselor mediului înconjurător şi reducerea la minimum a
surselor de poluare;
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
41
c) crearea cadrului general pentru producătorii de produse
agroalimentare, care să asigure cantităţile necesare dezvoltării
societăţii, să garanteze securitatea mediului de lucru, să permită
creşterea veniturilor, să ofere satisfacţia muncii şi armonizarea
vieţii cu natura;
Sistemele de agricultură biologică competitive se bazează pe cele
mai recente rezultate ale cercetării, în scopul obţinerii unor produse
agroalimentare de calitate. Totuşi, nivelul producţiei este mai mic decât în
sistemele de agricultură convenţională şi durabilă. În promovarea şi
dezvoltarea agriculturii biologice, pentru menţinerea volumului total al
producţiei este necesar să crească suprafaţa de teren. Pentru fermieri,
procesarea şi marketingul produselor biologice, sunt deosebit de
importante, datorită nivelului limitat al producţiei.
O variantă a agriculturii biologice este agricultura biodinamică în
care sunt luaţi în considerare şi alţi factori de exemplu, mişcarea planetelor.
În cadrul fermelor biologice se impune evaluarea conformităţii
tehnologiilor de producţie cu standardele de agricultură biologică.
Modelele de agricultură biologică sunt considerate ca sisteme de
agricultură durabilă. De aceea, orice fermă în sistem biologic va îndeplini
cerinţele agriculturii durabile în ceea ce priveşte calitatea produselor,
tehnologiile de producţie şi impactul asupra mediului.
Test de autoevaluare (1)
1. Care sunt sistemele agricole convenționale ?
2. Ce caracteristici sunt proprii agriculturii tradiționale ?
3. Care sunt dezavantajele agriculturii întensive ?
4. Care sunt condițiile practicării unei agriculturi biologice eficiente ?
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
42
Abordarea sistemică a proceselor şi fenomenelor
din agricultură
Sistemul agricol poate fi definit ca un grup de elemente între care
se stabileşte un ansamblu de relaţii. Se poate spune deci că structura
sistemului agricol este dată atât de numărul elementelor ce formează
sistemul, cât şi de conexiunile respectiv relaţiile dintre acestea.
Elementele sunt părţile considerate ca fiind cele mai simple şi care
nu se mai analizează sau detaliază pentru că nu mai este necesar sau
posibil. În general sunt reprezentate de indivizi, obiecte ale muncii, maşini
şi tractoare agricole sau alte unităţi de profil agricol.
Alegerea elementelor ce compun sistemul depinde de optica sub
care urmează să fie analizat şi de intenţiile specialistului care va trebui să
definească graniţele sistemului pe care şi-l propune spre studiu.
Elementele sistemului prezintă caracteristici sau stări susceptibile
adesea de a suferi transformări în timp.
Starea unui element este identificată prin intermediul unui atribut
sau variabilă de stare.
Relaţiile sau conexiunile dintr-un sistem agricol apar ca urmare a
faptului că acesta din urma nu include decât elemente care au legătura între
ele. Relaţiile între elemente pot fi secvenţiale, reciproce şi polare.
La un moment dat starea unui sistem este identificată cu ajutorul
ansamblului stărilor elementelor sale, dar aceste stări se pot transforma din
diverse raţiuni, exprimând astfel funcţionarea sistemului agricol.
Un sistem poate fi deschis sau închis în funcţie de intensitatea
relaţiilor pe care le întreţine cu alte sisteme care îi sunt exterioare.
Astfel sistemele închise nu au nici o relaţie iar sistemele deschise
suferă influenţa sau influentează alte sisteme cu care sunt în relaţie şi care
constituie mediul lor.
Un sistem comunică cu mediul său prin intermediul variabilelor de
intrare sau de ieşire. Anumite intrări pot fi considerate ca perturbaţii care
modifică starea unor elemente ale sistemului.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
43
Categoria elementelor de intrare care poate modifica starea unui
sistem influenţând funcţionarea sa în scopul atingerii unui obiectiv fixat se
numeşte comanda sistemului (38). Sistemul comandat este compus dintr-
un centru de comandă numit subsistemul conducător şi dintr-un subsistem
comandat numit condus. O formă particulară de comandă a unui sistem o
reprezintă reglarea, care pentru un centru de comandă înseamnă a proceda
astfel încât funcţionarea unui subsistem comandat să conducă spre o
anumită stare voită, adică la atingerea obiectivelor fixate. Un sistem poate
fi descompus în subsisteme atât pe verticala cât şi pe orizontala sistemului.
Pe verticală, sistemul poate fi descompus în subsisteme pe diferite nivele
cuplate cu ajutorul unui centru de comandă. Pe orizontală, un sistem poate
fi adesea descompus în subsisteme specializate într-o funcţie precisă. În
acest caz pentru centrul de comandă de nivel superior ca şi pentru celelalte
subsisteme componente se pune problema coordonării.
Subsistemele paralele trebuie să aibă obiective a căror realizare să
permită atingerea obiectivelor centrului de comandă de nivel superior.
Funcţionarea ansamblului subsistemelor trebuie să se facă prin evitarea
oricăror conflicte ce ar putea să apară.
Noţiunea de sistem are un caracter relativ, în sensul că orice sistem
poate fi descompus în subsisteme şi la rândul rău, poate fi privit ca
subsistem al unui sistem mai complex.
Astfel, de exemplu, o exploataţie agricolă de mari dimensiuni tip
societate comercială, poate fi descompusă în sisteme (secţii, ateliere, locuri
de muncă) şi, la rândul ei, exploataţia agricolă poate fi privită ca un
subsistem al ramurii agricole sau al economiei naţionale.
Pe acest principiu, de descompunere a sistemului real în
subsisteme, se bazează studierea sistemelor pentru a afla conexiunile dintre
subsisteme în raport cu obiectivele lor şi în funcţie de resursele existente,
după care sunt reintegrate într-un nou sistem, mai performant.
Studiul sistemelor de producţie agricolă îşi propune în cadrul
sistemelor cibernetice investigarea complexă atât a modului în care
intrările sunt transformate în ieşiri cât şi a blocului de reglare a activităţii
sistemului.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
44
A
x y
Încercând o formalizare sumară a conceptului de sistem,
introducem următoarele notaţii (47):
x – vectorul intrărilor (comenzi, informaţii, decizii, resurse, fluxuri ş.a.);
y – vectorul ieşirilor (produse, servicii, informaţii, decizii etc.);
A – operatorul sistemului (modalităţi de transformare a intrărilor în ieşiri);
R – operatorul blocului de reglare.
În absenţa blocului de reglare, sistemul simplificat reprezintă un
sistem deschis, relaţia dintre intrările şi ieşirile sistemului fiind ilustrată de
modelul grafic în fig. 2.2.1.
Fig. 2.2.1. Modelul sistemului deschis
În acest caz, dacă operatorul A acţionează multiplicativ şi este de
tip matrice, relaţia dintre intrări şi ieşiri se poate scrie: y = A * x.
Un exemplu sugestiv îl oferă un sistem productiv modelat prin
intermediul unei funcţii de producţie bifactoriale. Considerând ca intrări
(x) cei doi factori clasici de producţie, K (capitalul) şi L (forţa de
muncă), operatorul A va fi reprezentat de forma analitică particulară a unei
funcţii de producţie, iar ieşirea y poate să reprezinte volumul sau valoarea
producţiei.
Teoria sistemelor permite identificarea operatorului A, deci a
funcţiei de producţie de un anumit tip care arată, sub formă analitică,
modul concret în care cei doi factori se pot combina pentru a rezulta o
ieşire y din sistem.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
45
În cazul unui sistem cibernetic apare necesară evidenţierea blocului
de reglare descris de operatorul R. Rolul acestuia este de a compara ieşirea
efectivă a sistemului (y) cu o ieşire dorită y0 numită scop sau obiectiv şi
care, în cazul existenţei unei abateri semnificative, y – y0> , impune
luarea unei decizii de modificare a vectorului de intrare (x). Modelul
grafic al unui astfel de sistem este ilustrat în fig.2.2.
Fig. 2.2.2. Modelul sistemului cu bloc de reglare
Aplicarea noţiunii de sistem la exploataţia agricolă
a) Întreprinderea - sistem compus din elemente diferite. Privită ca
sistem economic, întreprinderea cuprinde următoarele elemente:
tot personalul, caracterizat prin diverse variabile de stare cum
sunt: sexul, vârsta, calificarea, funcția;
mijloacele materiale și anume mașini, utilaje, instalații pentru
care bilanțul contabil reține două variabile de stare: valoarea și
categoria de imobilizare. Alte variabile de stare se pot referi la
natura echipamentului, puterea instalată sau capacitatea de
producție;
drepturile, obligațiile și mijloacele financiare ale întreprinderii
care sunt cuprinse în bilanț sub forma valorică si se referă la
dreptul de proprietate asupra altor întreprinderi sub forma
acțiunilor deținute, a creanțelor și a lichidităților în bancă sau în
casă;
A
R
x y
x
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
46
materiile prime, produsele finite, semifabricatele sau în curs de
fabricație care se găsesc în bilanț sub denumirea de valori de
exploatație.
În exploataţiile agricole pot fi identificate și alte elemente
reprezentate ca entități: brevetele de fabricaţie, ansamblul cunoștințelor
tehnice și științifice ale membrilor întreprinderii, informațiile.
Functionarea întreprinderii ca sistem
Ca orice sistem, exploataţia agricolă funcționează atunci când are
loc transformarea elementelor sale. O transformare este cunoscută sub
numele de proces de producție.
Pentru a se realiza transformarea productivă, întreprinzătorul
reunește factorii de producție achiziționați din exteriorul exploataţiei și
combina ratțonal acești factori în proporții care depind de tehnicile puse în
aplicare sau de obiectivele vizate. Producția care este rezultatul acestei
combinații se prezintă sub formă de bunuri materiale sau servicii.
Transformarea productivă este de fapt ceea ce se numește proces de
producție. Generalizând, se poate spune că aceasta reprezintă totalitatea
activităților desfășurate cu ajutorul mijloacelor de muncă și a proceselor
naturale care au loc în legătură cu transformarea obiectelor muncii în
produse finite.
Procesul de producție cuprinde două laturi distincte:
1. procesul tehnologic;
2. procesul de muncă.
Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă, cantitativă și
calitativă a obiectelor muncii prin modificarea formelor, dimensiunilor,
compoziției chimice sau structurii interne și dispoziției spațiale a acestora.
Procesul de muncă reprezintă activitatea executantului în sfera
producției sau îndeplinirea unei funcții în sfera neproductivă.
Transformările succesive ce au loc în cadrul unui proces de
producție și care se repetă identic pentru fiecare obiect al muncii respectiv
produs sau lot de produse formează un ciclu de producție.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
47
Caracteristica de bază a ciclului de producție este durata sa, adică
timpul calendaristic în decursul caruia obiectele muncii trec succesiv
printr-un anumit număr de procese parțiale de fabricație, considerând acest
timp din momentul intrării lor în I stadiu de producție și până la obținerea
producției finite.
Durata unui ciclu de producție este influențată de diverși factori.
O altă transformare a elementelor din cadrul sistemului exploataţiei
agricole are loc în cadrul distribuției.
Exploataţia agricolă produce bunuri și servicii pe care le poate
vinde direct pe piață și încasând imediat contravaloarea lor, caz în care
dispune de lichidități sau le vinde pe credit, situație în care va poseda
creanțe.
Ansamblul de transformări ale elementelor exploataţiei agricole ce
au loc în cadrul producției și distribuției formează ciclul de exploatație al
exploataţiei agricole.
Test de autoevaluare (2)
1. Ce reprezintă un proces de producție?
2. Ce caracteristici sunt proprii sistemelor cibernetice ?
3. Cum funcționează un proces de muncă?
4. Care sunt factorii care influențează ciclul de producție ?
Principiile sistemelor de producţie
În abordarea sistemelor complexe, aşa cum este exploataţia
agricolă, trebuie să ţinem seama, însă, de anumite principii, cum sunt:
1. principiul coordonabilităţii;
2. principiul incompatibilităţii;
3. principiul optimalităţii;
4. principiul de incertitudine.
1) Principiul coordonabilităţii (13), al lui M. Mesarovic, arată că
reglarea centralizată a unui sistem complex, chiar dacă este posibilă, nu
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
48
este avantajoasă, datorită numeroaselor procese care trebuie reglate,
contradicţiilor şi neliniarităţilor lor. Pe de altă parte, nici conducerea
descentralizată nu este avantajoasă, datorită faptului că fiecare subsistem
are tendinţa de a-şi rezolva propriile sale probleme fără a ţine seama sau
chiar intrând în competiţie cu celelalte subsisteme.
2) Principiul incompatibilităţii (1), formulat de L.A. Zadeh, arată
că, cu cât complexitatea sistemului este mai mare, cu atât scade
posibilitatea de a-l descrie în mod riguros, până la un nivel dincolo de care
precizia şi relevanţa se exclud reciproc.
3) Principiul optimalităţii (9), formulat de F. Stănciulescu, arată
că, dacă un subsistem al unui sistem complex nu mai este optimal. Pentru a
putea respecta acest acest principiu, subsistemele trebuie uneori să-şi
sacrifice optimalitatea ideală, pe care ar putea-o atinge în cazul în care ar fi
izolate, pentru a asigura optimalitatea sistemului complex, din care fac
parte.
4) Principiul de incertitudine (34) arată că într-un sistem
complex, compus din mai multe subsisteme interconectate, starea unui
subsistem şi interacţiunea lui cu celelalte subsisteme pot fi simultan
determinate numai până la un anumit grad de acurateţe. Principiul
incertitudinii arată, încă o dată, că este imposibil să scoţi un element din
sistemul din care face parte şi să îl studiezi separat.
Toate aceste principii subliniază limitele abordărilor specifice şi
pledează în favoarea teoriei sistemelor, care, în limitele coordonabilităţii,
compatibilităţii, optimalităţii şi certitudinii posibile, ţine seama de unitatea,
de integritatea şi complexitatea sistemului format dintr-o mulţime de
elemente aflate în interacţiune. Dificultăţile care intervin în cunoaşterea şi
în controlul sistemelor complexe sunt generate nu numai de numărul mare
de elemente, ci şi de calitatea lor, adică de aspectul calitativ. Căutând să
descopere regulile şi legile după care se desfăşoară fenomenele, ştiinţa s-a
ocupat mai ales de aspectul general şi cantitativ, ignorând în mare măsură,
aspectul individual şi calitativ al fenomenelor.
Complexitatea unui sistem ar putea fi definită de formula:
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
49
C = (N.n.c.h.F.T.O), unde:
N – reprezintă numărul total de elemente care compun sistemul
respectiv;
c – numărul de tipuri de elemente;
h – vectorul funcţionalităţii elementelor;
F – vectorul funcţionalităţii sistemului;
T – intervalul de timp;
O – obiectivele sistemului.
Dar nici aceşti parametri nu ne pot oferi o imagine exactă a
complexităţii sistemului. Tocmai pentru a depăşi această limită a ştiinţei
contemporane, R. Thom a elaborat o teorie generală a modelării calitative,
cunoscută sub denumirea de teoria catastrofelor. Aceasta se referă mai ales
la sistemele care tind spre egalizarea gradientelor, adică spre atingerea unor
minime locale, sisteme în care modificări extrem de mici ale unor
parametri pot duce la schimbări extrem de mari ale evoluţiei lor,
subliniindu-se astfel discontinuitatea sau mai bine zis, disproporţionalitatea
fenomenelor.
Teoria catastrofelor corespunde mai bine diversităţii,
discontinuităţii şi neliniarităţii fenomenelor din agricultură. Dar, cu toate
progresele pe care le-a realizat, după cum reiese din principiul
incompatibilităţii şi al incertitudinii, nici ea nu poate cuprinde realitatea
înconjurătoare în toată diversitatea şi complexitatea ei.
Deşi teoria sistemelor a fost elaborată de un biolog, deci teoria
catastrofelor ar putea aduce anumite avantaje specialistului care are
întotdeauna de-a face cu sisteme complexe, deci managerul trebuie să ia
mereu decizii de care depinde nu numai cantitatea, dar şi calitatea
producţiei, exploataţia agricolă nu apelează încă în suficientă măsură la
teoria sistemelor, la teoria catastrofelor, la teoria deciziei, la teoria
mulţimilor, care i-ar putea fi de un real folos.
Rezumat (U.I. 2 –Sistemele de producție agricolă)
În definirea organizării exploataţiei agricole trebuie să pornim de la
ceea ce înseamnă, în general, organizarea și anume descompunerea unui
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
50
fenomen, proces sau obiect în elementele sale cele mai simple și analiza
acestora în scopul recompunerii lor sub un efect de sinteză bine determinat.
Se poate spune că exploataţia agricolă devine un sistem organizat
prin descompunerea ei în elementele componente, analiza acestora cu
scopul recompunerii lor după anumite criterii tehnice, economice și de
personal, având ca obiect realizarea a ceea ce se propune.
Pentru a se realiza transformarea productivă, întreprinzătorul
reunește factorii de producție achiziționați din exteriorul exploataţiei și
combina ratțonal acești factori în proporții care depind de tehnicile puse în
aplicare sau de obiectivele vizate. Producția care este rezultatul acestei
combinații se prezintă sub formă de bunuri materiale sau servicii.
BIBLIOGRAFIE (U.I. 2)
1. Abrudan I., Cândea D. ş.a. -Manual de inginerie economică-
Ingineria şi managementul sistemelor de producţie. Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2002.
2. Brezuleanu S. şi colab.–Utilizarea sistemelor informatice în
consultanţa agricolă. Editura Agroprint, Timişoara, 2001
3. Brezuleanu S.- Sisteme de producție în agricultură. Editura ALFA
Iași, 2008
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
51
Unitatea de învăţare 3: EXPLOATAȚIA AGRICOLĂ ÎN
CONCEPȚIE SISTEMICĂ
CUPRINS (U.I. 3) Pag.
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 3) ………. …. 51
Instrucţiuni (U.I. 3) ………………………………..…………………...51
Exploatația agricolă-sistem tehnico-economic social complex………...51
Componentele sistemului exploatație agricolă……................................57
Caracteristicile sistemului exploatație agricolă……...............................58
Exploatația agricolă sistem organizat.....................................................59
Exploatația agricolă sistem condus………………………………..…...61
Exploatația agricolă sistem deschis........................................................62
Exploatația agricolă sistem cu finalitate.................................................62
Rezumat (U.I. 3) ……………………………..………………………..63
Bibliografie (U.I. 3) …………………………………..……………….63
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 3)
Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea modului
în care o exploatație agricolă are ca principale caracteristici relațiile dintre
problemele tehnice, economice sociale și organizatorice care determină în
final complexitatea sa. După finalizarea studiului aceste U.I., veţi dispune
de competenţe pentru:
-descrierea relațiilor dintre problemele tehnice, economice sociale și
organizatorice;
- descrierea componentelor sistemului exploatație agricolă;
-identificarea principalelor caracteristici ale exploatației agricole ca sistem
organizat, condus, deschis și cu finalitate;
Instrucţiuni (U.I. 3) Această unitate U.I. necesită cca. 4 ore de studiu individual (S.I.), la care se
adaugă alte 4 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare sunt inserate 2 teste de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la
memorarea şi înţelegerea noţiunilor legate de caracteristicile sistemelor
agricole.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
52
În exploataţiile agricole se utilizează factori de producţie variaţi în
vederea obtinerii unor “ieşiri” (în principal, produse agricole), iar pentru
întreprinzator – profitul. În acelaşi scop, este necesară aplicarea de măsuri
de natură tehnică, organizatorică şi economică. Toate aceste elemente
(factori, produse, componente ale tehnologiei, ale unor politici agrare etc.)
acţionează în mod intercondiţionat, chiar se combină. Luând în considerare
acest lucru se poate trece la “asamblarea” lor într-o concepţie unitară, astfel
încât factorii de producţie să fie alocaţi şi combinaţi la nivel optim, iar
produsele să se obţină în condiţii de eficienţă economică convenabilă. Se
ajunge, în acest fel, la sistemul de producţie care corespunde, unor abordări
economice, faţă de cele tehnice care operează cu sistemul de cultură a
plantelor.
Exploataţia agricolă – sistem tehnico-economic social
complex
Exploataţia agricolă este un complex de producţie, care poate fi
privită din punct de vedere biologic, ecologic, cibernetic, informaţional şi,
desigur, în primul rând, tehnologic. La rândul lui, fiecare asemenea aspect
poate fi studiat ca un sistem sau subsistem. Numai cunoscând această
complexitate se poate conduce cu competenţă o exploataţie agricolă şi se
poate introduce gestiunea şi administrarea resurselor în toate fazele de
formare a recoltei. Analiza modului de funcţionare a unei exploataţii
agricole ne arată că procesele de producţie au loc ca urmare a unor
„intrări“ de resurse, care, în urma unor acţiuni de procesare, determină, în
U.I. 3 Exploatația agricolă în
concepție sistemică
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
53
final, o serie de „ieşiri“ care trebuie să corespundă cantitativ şi calitativ
standardelor stabilite iniţial.
Prin structură şi funcţionalitate, exploataţia agricolă poate fi
considerată ca un sistem. Abordarea acesteia într-o viziune sistemică
asigură înţelegerea mecanismului său de funcţionare şi găsirea celor mai
adecvate metode pentru menţinerea sistemului într-un echilibru funcţional.
Prezentăm în fig. 3.1. sistemul „Exploataţia agricolă“:
Vectorul „intrări“ – X, cuprinde o serie de fluxuri parţiale:
fluxul materialului biologic (seminţe, material de plantat,
pui de o zi, etc.);
fluxul diferitelor materiale (carburanţi, apă, energie,
îngrăşăminte chimice, pesticide, furaje, medicamente, etc.);
fluxul forţei de muncă specializată;
fluxul acţiunii diferitelor maşini (utilaje, instalaţii, etc.);
fluxul resurselor financiare;
fluxul informaţiilor, etc.
3
S
Fig. 3.1.1. Schema bloc a sistemului „Exploataţia agricolă“
Subsistem de
procesare (condus)
P
X Y
Acţiuni de reglare (decizii)
- x
Subsistem informaţional şi de conexiuni I
x
Subsistem managerial
(conducător)
M
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
54
Vectorul „ieşiri“ – Y, cuprinde următoarele fluxuri:
fluxul produselor agricole principale (cartofi, sfeclă, grâu,
ouă, lapte, carne, pui de o zi, etc.);
fluxul produselor agricole secundare (paie, colete, fulgi,
dejecţii);
fluxul serviciilor cu carater agricol (servicii de consultanţă,
etc.);
fluxul profiturilor sau pierderilor;
fluxul informaţiilor de ieşire.
Subsistemul de procesare (condus) – P, în care se realizează
procesarea „intrărilor“ şi care se caracterizează prin capacitate şi nivel de
producţie;
Subsistemul managerial (conducător) – M, reprezentat de
manager sau echipa managerială având scopul de a asigura starea normală
de funcţionare a subsistemului de procesare;
Subsistemul informaţional (conexiuni) – I, care face legătura
între cele două subsisteme, de procesare şi managerial, asigurând
managerului necesarul de informaţii pentru fundamentarea deciziilor;
Acţiuni de reglare – x, care reprezintă diferite acţiuni ale
mana-gerului concretizate în decizii menite să readucă subsistemul condus
în stare de echilibru.
Conectarea părţilor componente ale unui sistem sau subsistem se
poate realiza în două moduri:
în serie;
în paralel.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
55
(P1, M1); (P2, M2) - – subsisteme cu specializare identică (ferme,
compartimente, etc.); (P3, M3) - subsistem cu specializare diferită
Fig. 3.1.2. Sistemul cibernetic complex al unei exploataţii agricole
În sistemul cibernetic, relaţiile culturilor cu mediul fizic
înconjurător au un caracter dinamic, uneori aleatoriu, cu predominanţa
proceselor de autoreglare – reglare, autodirijare – dirijare, în care se
conjugă acţiunea cu reacţia. Cultivatorul apare în sistem ca reglator şi
coordonator al măsurilor agrotehnice. El poate aduce la traiectoria dată
iniţial prin fişa tehnologică orice abatere de la linia dreaptă a fluxului
tehnologic, folosind comenzi specifice cibernetice. Un sistem cibernetic
are capacitatea de a acumula, emite şi prelucra informaţii, a selecţiona
răspunsuri şi a le trimite la stimul. Conducerea sistemelor agricole, care au
o natură agrobiologică, nu mai poate fi concepută fără o acţiune şi o
gândire cibernetică, deoarece recolta se realizează din îmbinarea şi
M
M
P1
M2
P2
M3
P3
x
X y1
I1
x3
y3
x3 I3
Y
I2
x1
x2
X1
I
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
56
prelucrarea armonioasă a numeroase informaţii, cu ajutorul unor
complicate mecanisme de reglare – autoreglare.
Pentru un sistem cibernetic agricol prezintă importanţă şi
mecanismele de reglare anticipativă (feed-before), ce au rol de a preveni
unele erori sau abateri de la starea iniţială. Tăierea pomilor şi viţei de vie în
perioada de toamnă-iarnă, rărirea fructelor la piersic, înlăturarea copililor la
tomate, reprezintă acţiuni „înainte”, de asigurare a stabilităţii biosistemului,
a plantei cultivate şi în final a recoltei.
În afara mecanismelor feed-bak şi feed-before în agricultură
acţionează şi alte mijloace de reglare a activităţii biosistemului, plantelor şi
formării masei biologice utile. Este de menţionat accelerarea enzimatică a
proceselor biochimice, care la rândul ei este corelată cu redundanţa
structurală şi cu informaţia structurală, cu cuplarea sau înlăturarea unor
fenomene specifice. De exemplu, la grâul de toamnă, nu am putea concepe
formarea fraţilor fără procesul de vernalizare, care este condiţionat de
prezenţa temperaturii scăzute în timpul iernii.
Sistemele agricole funcţionează cu intrări, stare de transformare şi
ieşiri şi reglator care conduce fluxul tehnologic. Intrările sunt considerate
toate fluxurile materiale (apă, îngrăşăminte, pesticide etc.) care se
prelucrează în biosistem, fiind monitorizate de cultivator (reglator
tehnologic). Ieşirile sunt reprezentate de biomasa totală şi de biomasa utilă,
consumabilă (recolta).
Orice sistem agricol are o structură, legată de organizarea lui în
teren, de componenţa speciilor şi soiurilor cultivate şi funcţionalităţi
precise. Aceste atribute rezultă din unele însuşiri specifice cum ar fi
integralitatea, autoreglarea şi autostabilitatea, autoorganizarea,
ierharhizarea şi finalitatea, care de fapt se regăsesc la fiecare plantă în
parte.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
57
Componentele sistemului „exploataţie agricolă“
Complexitatea unui sistem este dată de ansamblul subdiviziunilor
componente, de legăturile ce se stabilesc între aceste subdiviziuni, de
totalitatea factorilor care influenţează şi asigură funcţionalitatea lui. În
agricultură componentele structurale ale unui sistem sunt:
Elementele sistemului, reprezentând părţi ale sistemului cu
funcţiuni bine precizate, care pot fi descompuse în componente a căror
disociere nu mai este raţională sub aspect funcţional.
În funcţie de mărimea exploataţiei agricole, sistemul poate fi
simplu sau poate avea un anumit grad de complexitate.
Variabile ale elementelor reprezentând mărimi ce
caracterizează elementele componente ale sistemului ce pot lua diferite
dimensiuni în funcţie de resursele disponibile, nivelul factorilor alocaţi,
influenţele unor factori biologici, etc. În mod concret aceste variabile pot fi
reprezentate de producţiile medii, consumuri de timp, consumuri specifice
de furaje, etc.
Parametrii constituie părţi ale sistemului care, într-un interval
de timp, nu suferă schimbări sau acestea sunt foarte mici. În aceste condiţii,
mărimea lor este considerată constantă. Drept parametri menţionăm
efective de păsări, norme de muncă, mărimea formaţiilor de lucru, etc.
Conexiuni sau legături – raporturi care se formează între
elementele sistemului şi care asigură o funcţionare unitară a acestuia.
Acestea pot fi:
de subordonare (între sistem şi componentele sale);
de coordonare (între subdiviziuni de acelaşi grad);
de cooperare (între diferite sisteme).
Structură – părţi componente ale diferitelor sisteme sau
subsisteme (structură de producţie, structură de calitate, etc.).
Intrări şi ieşiri a căror semnificaţii au fost prezentate la
descrierea figurativă a sistemului.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
58
Starea sistemului, reprezentând situaţia acestuia la un moment
dat (de exemplu: situaţia la începutul anului a efectivelor de păsări,
stocurile de furaje, starea mijloacelor fixe, etc.).
O particularitate specifică sistemului este dinamismul acestuia,
reprezentat de transformările prin care trece de la o stare la alta.
Test de autoevaluare (1)
1. Ce reprezintă elementele sistemului?
2. Ce caracteristici sunt proprii parametrilor ?
3. Cum pot fi conectate părțile unui sistem?
4. Care sunt factorii care influențează subsistemul managerial în
exploatațiile agricole ?
Caracteristicile sistemului „exploataţie agricolă“
Structura şi conţinutul sistemelor din agricultură determină
caracteristici specifice, diferenţiate mai ales prin conţinut, faţă de alte
sisteme din economie. Acestea sunt:
caracterul complex determinat de:
– ansamblul de subsisteme din care este alcătuit;
– multitudinea factorilor care acţionează asupra lui (naturali,
economici, tehnici, organizatorici, sociali, etc.);
dinamismul impus de specificitatea mediului în care acţionează
şi care determină ca, în permanenţă, să evolueze şi să se
perfecţioneze continuu, atât pe ansamblul sistemului, cât şi în
părţile sale componente;
adaptabilitatea – caracteristică ce rezultă din necesitatea de a
se adapta la exigenţele economiei de piaţă şi la schimbările
elementelor sale componente;
caracterul „deschis“ – datorat legăturilor cu mediul economic
în care funcţionează, de la care îşi asigură o parte din factorii de
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
59
producţie şi îşi valorifică „ieşirile“ (produsele agricole,
serviciile specifice, etc.);
caracterul probabilistic – determinat de acţiunea unor factori
naturali, economici, etc. cu caracter aleator;
caracterul autoreglabil şi autoorganizabil – caracteristică
menită să asigure desfăşurarea activităţii pe baza
autoconducerii, gestiunii economico-financiare proprii.
Eficienţa sistemului „exploataţie agricolă“ este dată de
„transmitanţa sistemului“ (T) numită şi capacitatea de trecere şi care se
determină pe baza raportului dintre „ieşiri“ (Y) şi „intrări“ (X):
X
YT
Dacă T > 0, exploataţia agricolă îşi desfăşoară o activitate eficientă,
obţinând profit, scopul fiind mărimea acestui raport.
În situaţia în care T < 0, sistemul este ineficient, exploataţia
înregistrând pierderi. În această situaţie „subsistemul managerial“, prin
acţiuni specifice trebuie să identifice cauzele interne şi externe care
determină situaţia respectivă şi să stabilească măsuri de corecţie care să
aducă sistemul în echilibru, pentru a atinge parametrii economici proiectaţi.
Exploataţia agricolă, sistem organizat
În definirea organizării exploataţiei agricole trebuie să pornim de la
ceea ce înseamnă în general organizarea şi anume descompunerea unui
fenomen, proces sau obiect în elementele sale cele mai simple şi analiza
acestora în scopul recompunerii lor sub un efect de sinteză bine determinat.
Se poate spune ca exploataţia agricolă devine un sistem organizat
prin descompunerea ei în elementele componente, analiza acestora cu
scopul recompunerii lor după anumite criterii tehnice, economice şi de
personal având ca obiect realizarea producţiei agricole.
În cadrul unei exploataţii agricole poate fi identificat un ansamblu
de activităţi de bază: aprovizionarea, producţia, vânzarea, transportul,
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
60
finanţele şi evidenţa contabilă, activităţi care trebuie astfel combinate
pentru a se realiza obiectivele monetare sau nemonetare care să-i asigure
eficienţa economică.
În administrarea exploataţiei agricole, activităţile de bază, cum ar fi
producţia, vânzarea, aprovizionarea, coincid cu ceea ce reprezintă
funcţiunile acesteia. Indiferent de modul de împărţire a ansamblului
exploataţiei agricole pe funcţiuni, activităţi, atribuţii sau sarcini, toate
acestea se regăsesc într-o formă sau alta în celulele organizatorice ce se
integrează unele în altele.
Cea mai mică dintre acestea este postul care cuprinde totalitatea
obiectelor, sarcinilor, competentelor şi responsabilităţilor desemnate pe
anumite perioade fiecărui component al exploataţiei agricole.
Factorul de generalizare a posturilor îl reprezinta funcţia. De
exemplu, funcţiei de sef de serviciu îi corespunde un număr cuprins între 5-
15 posturi.
Într-o exploataţie agricolă, atât posturile cât şi funcţiile pot fi de
conducere sau de execuţie. Prin agregarea unor posturi şi funcţii cu un
conţinut similar şi/sau complementar rezultă compartimentul. Acesta este
alcătuit dintr-un grup de persoane ce exercită activităţi sub o autoritate
unică. Aceste activităţi pot fi o parte din elementele unei funcţiuni a
exploataţiei agricole, pot acoperi în totalitate o funcţiune sau chiar mai
multe funcţiuni.
Ansamblul persoanelor şi compartimentelor aflate sub autoritatea
directă a unui conducător, adică în relaţie directă cu acesta se numeşte
pondere ierarhică sau normă de conducere.
Ponderea ierarhica poate fi restrânsa în cazul unui număr mic de
subordonaţi sau mărită în situaţia contrară.
Avantajele ponderii ierarhice restrânse constau în cunoaşterea şi
coordonarea mai bună a subordonaţilor şi în mai buna eficacitate a
activităţii compartimentului. Prezintă şi inconvenientul că duce la creşterea
numărului de niveluri ierarhice şi de aici pot apare dificultăţi de
comunicare.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
61
Exploataţia agricolă, sistem condus
Conducerea exploataţiei agricole înseamnă, de fapt, luarea de
decizii, direcţia generală reprezentând centrul de comandă ce priveşte
exploataţia agricolă în mod global şi care îşi asumă întreaga
responsabilitate pentru aceasta. Ea este alcătuită dintr-un anumit număr de
persoane în funcţie de mărimea exploataţiei agricole. În cadrul direcţiei
generale sunt incluşi în primul rând conducătorii plasaţi la nivelul ierarhic
cel mai înalt care îndeplinesc şi funcţia de administratori.
În cazul în care direcţia generală a exploataţiei agricole este
formată din mai multe persoane, deciziile în acest caz sunt considerate că
se iau în numele acestui grup.
Principalele atribuţii ale conducerii exploataţiei agricole sunt:
a) Elaborarea strategiei exploataţiei agricole - presupune
observarea mediului exploataţiei agricole, în mod deosebit a sectoarelor de
activitate în care se integrează sau în care ar dori să se integreze exploataţia
agricolă; detectarea nevoilor pieţei susceptibile de a fi exploatate, alegerea
între diferitele oportunităţi ţinând seama de posibilităţile exploataţiei
agricole.
b) Exercitarea autorităţii ierarhice, ce se referă la stabilirea şi
punerea în funcţiune a structurii organizatorice a exploataţiei agricole;
coordonarea diferitelor compartimente în scopul atingerii obiectivelor,
controlul evoluţiei activităţii exploataţiei agricole şi a rezultatelor acesteia
precum şi punerea în aplicare a unui sistem de recompense şi sancţiuni
pentru stimularea şi motivarea personalului;
c) Stabilirea de relaţii cu mediul înconjurător. Aceste relaţii ocupă
un timp considerabil în activitatea direcţiei generale deoarece se referă la
contactele pe care le întreţine exploataţia agricolă cu diferite organizaţii
publice sau private.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
62
Exploataţia agricolă, sistem deschis
Exploataţia agricolă este un sistem deschis pentru că funcţionează
într-un mediu complex de la care suferă influenţe şi pe care îl poate
influenţa.
Privit în sens larg, mediul în cadrul căruia exploataţia agricolă îşi
desfăşoară activitatea cuprinde un ansamblu de factori ce alcătuiesc o
structură complexă, eterogenă. La rândul său, exploataţia agricolă poate fi
considerată ca un subsistem al unor sisteme de nivel superior.
Exploataţia agricolă participă la ansamblul activităţii economice şi
datorită acestui fapt intră în relaţii cu ceilalţi agenţi economici.
Relaţiile dintre diferiţi agenţi economici se exprimă prin fluxuri
care sunt de două categorii:
fluxuri reale sau fizice, care semnifică un schimb de bunuri şi
servicii de la un agent economic la altul;
fluxul monetar sau financiar care semnifică transferul de bani
de la un agent economic la altul sau naşterea unei creanţe, a
unui agent economic faţă de altul.
Exploataţia agricolă, sistem cu finalitate
Finalitatea unei exploataţii agricole este exprimată de obiectivele
sale. Problema care se află încă în discuţia specialiştilor este aceea dacă
există obiective superioare proprii exploataţiilor agricole sau obiectivele
exploataţei agricole rezultă din suma obiectivelor membrilor săi ori a
centrilor de comandă ale fiecăruia dintre subsisteme.
Ceea ce se poate spune cu certitudine este faptul că finalitatea
fundamentală a unui individ în exploataţia agricolă este determinată de
anumite mobiluri: atunci când individul respectiv este proprietarul,
mobilurile sale sunt similare cu ale exploataţiei pe care o conduce.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
63
De-a lungul diferitelor stadii ale dezvoltării economice, finalitatea
exploataţiei agricole a suferit mai multe mutaţii. Raportată la mediul său
tradiţional, exploataţia agricolă are drept obiectiv asigurarea subsistenţei
sau satisfacerea nevoilor grupului uman care o compune.
Test de autoevaluare (2)
1. Ce reprezintă un post de muncă?
2. Ce caracteristici sunt proprii funcției ?
3. Ce reprezintă transmitanța?
4. Care sunt principalele atribuții ale conducerii exploatației agricole ?
Rezumat (U.I. 3 –Exploatația agricolă în concepție sistemică)
Exploataţiile agricole contemporane se dezvoltă într-un mediu
postindustrializat în care sunt supuse unor restricţii cum sunt concentrarea,
adică gruparea lor în ansambluri de mari dimensiuni, internaţionalizarea
prin care unele dintre ele, mai ales cele integrate de tip holding urmăresc
să-şi extindă pieţele în străinătate pentru a-şi vinde produsele precum şi
participaţia care conduce la integrarea personalului, adică adeziunea la
obiectivele exploataţiei agricole, colaborarea la deciziile care îl vizează şi
cointeresarea în rezultatele finale.
În conditiile economiei de piaţă moderne, obţinerea de profit
rămâne prima finalitate a exploataţiei agricole, dar nu şi singura.
BIBLIOGRAFIE (U.I. 3)
1. Abrudan I., Cândea D. ş.a. -Manual de inginerie economică-
Ingineria şi managementul sistemelor de producţie. Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2002.
2. Brezuleanu S. şi colab.–Utilizarea sistemelor informatice în
consultanţa agricolă. Editura Agroprint, Timişoara, 2001
3. Brezuleanu S.- Sisteme de producție în agricultură. Editura ALFA
Iași, 2008
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
64
Unitatea de învăţare 4: Structura și funcționalitatea sistemelor
economico-tehnologice în producția vegetală
CUPRINS (U.I. 4) Pag.
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 4) ………. …...64
Instrucţiuni (U.I. 4) ………………………………..………………….....64
Proprietățile sistemelor agricole…………................................................65
Activitățile specifice sistemlor în raport cu tipurile de medii……...........67
Tipuri de arhitecturi ale sistemelor de producție agricolă…….................76
Tipologii structurale și funcționale ale sistemului de producței agricolă...81
Metode și tehnici de analiză a sistemelor de producție…………….........88
Tendințe actuale în metodologia teoriei sistemelor de producție..............90
Rezumat (U.I. 4) ……………………………..………………………….93
Bibliografie (U.I. 4) …………………………………..…………………93
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 4)
Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea structurii
și funcționalității sistemelor economico-tehnologice în producția vegetală.
După finalizarea studiului aceste U.I., veţi dispune de competenţe pentru:
-descrierea proprietăților sistemelor agricole;
- descrierea tipurilor de arhitecturi ale sistemului exploatație agricolă;
-utilizarea principalelor metode și tehnici de analiză a sistemlor de
producție;
Instrucţiuni (U.I. 4) Această unitate U.I. necesită cca. 4 ore de studiu individual (S.I.), la care se
adaugă alte 4 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare sunt inserate 2 teste de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la
memorarea şi înţelegerea noţiunilor legate de structura și funcționalitatea
sistemelor economico-tehnologice în producția vegetală.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
65
Proprietățile sistemelor agricole
Sistemele agricole îndreaptă spre economia naţională o serie de
produse vitale. Producţia agricolă se deosebeşte, în multe privinţe, de
celelalte sectoare ale economiei prin complexitatea sistemelor şi metodelor
de cultură, precum şi prin multiplele corelaţii dintre factorii ce participă la
desfăşurarea proceselor tehnologic.
Ea se află în strânsă interdependenţă cu factorii mediului ambiant,
care influenţează nivelul producţiei agricole obţinute la unitatea de
suprafaţă. Îngrăşămintele şi apa, măsurile agrotehnice, bolile şi dăunătorii,
solul şi soiul, sunt alte elemente componente, caracteristice producţiei
agricole, care intervin în formarea producţiei agricole cu intensităţi şi
frecvenţe diferite. În agricultură procesul de producţie se poate dirija şi
controla numai cunoscând foarte bine, atât elementele de tehnologie, cât şi
particularităţile biologice ale speciilor de plante agricole de pe un teritoriu
dat, plante ce se caracterizează prin adaptare şi plasticitate mărită la
condiţiile naturale de mediu.
Tehnologiile culturilor agricole sunt tratate în concepţie ecologică,
care corespunde cel mai just noilor strategii de dezvoltare ale agriculturii
durabile, ce cuprinde vaste peisaje geografice, în cadrul cărora se constituie
adevărate ecosisteme agricole. Este ştiut că o multitudine de factori pot
limita recolta, de aceea se consideră că numai agricultura organizată şi
condusă pe baze ecologice poate oferi noi posibilităţi de dezvoltare a
producţiei, prin legătura ei directă cu factorii mediului înconjurător, în
perspectiva timpului şi a spaţiului, sub egida unui cultivator de înaltă
competenţă tehnologică şi economică.
U.I. 4 Structura și
funcționalitatea sistemelor
economico-tehnologice în
producția vegetală
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
66
Sistemele agricole se aplică în diferite condiţii pedoclimatice şi de
relief, în câmp descoperit, în sere şi adăposturi din plastic, în livezi şi vii
(sub formă de plantaţii pomi-viticole), pe terenuri plane şi în pantă. Ele mai
au ca obiectiv recuperarea şi reutilizarea resurselor folosite, lăsând cât mai
puţine deşeuri şi reziduuri în terenul cultivat, dar şi economia de energie,
protecţia solului, a plantelor, a utilizatorilor şi a consumatorilor.
Perfecţionarea continuă a sistemelor de producţie şi de cultură pe
criterii moderne este o necesitate, cu urmări directe, benefice în activitatea
fermelor pe linie economică.
Fiecare sistem economico-tehnologic din agricultură se
caracterizează prin felul în care se transformă fluxurile de intrare în fluxuri
de ieşire, prin intensitatea şi modul în care sunt dependente de felul şi forţa
de muncă, resursele materiale, organizatorice, financiare, care intră în
componenţa sistemului sau subsistemului respectiv, şi de modul în care
sunt transformate fluxurile de intrare în fluxuri de ieşire.
De altfel, fluxurile de forţă de muncă, cele materiale, energetice,
informaţionale şi financiare din componenţa unui sistem economico-
tehnologic reprezintă acţiunea mediului asupra sistemului respectiv.
Dar şi sistemul acţionează asupra mediului prin fluxurile sale de
ieşire.
Pentru un sistem economico-tehnologic din agricultură există două
laturi ale comportamentului său: cel interior şi cel exterior, între care există
o strânsă legătură.
Prin comportamentul interior al unui sistem economico-
tehnologic înţelegem modul concret de modificare a componentelor
vectorului de stare, sub acţiunea fluxurilor de intrare.
Comportamentul exterior al unui sistem economico-tehnologic
din agricultură este caracterizat de modul de transformare a fluxurilor de
intrare în fluxuri de ieşire prin intermediul cărora acţionează asupra
celorlalte comportamente.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
67
Comportamentul exterior reflectă activităţile şi procesele care au
loc în sistem, respectiv cele ce privesc producţia agricolă, repartiţia şi
consumul bunurilor agroalimentare.
Activităţile specifice sistemelor de producţie agricolă în
raport cu tipurile de medii
Cunoaşterea mediului ambiant, a factorilor de influenţă ai mediului
asupra firmei, a interdependenţelor dintre aceştia şi exploataţia agricolă,
are o importanţă deosebită pentru atingerea obiectivelor, în contextul
mutaţiilor economice survenite în mediul exploataţiilor agricole în procesul
tranziţiei spre economia de piaţă. Factorii de influenţă din mediu pot fi de
natură: economică, tehnică, tehnologică, demografică, ecologică, juridică,
politică, socio-culturală şi de management.
O categorie importantă de factori cu impact semnificativ asupra
exploataţiei agricole o reprezintă factorii economici, concretizaţi în
principal prin piaţa internă, piaţa externă şi pârghiile economico-financiare.
Studiul pieţei furnizează informaţii relevante despre nivelul şi structura
cererii, nivelul preţurilor, concurenţă etc., pe baza cărora conducerea
exploataţiei agricole îşi poate fundamenta deciziile referitoare la
aprovizionare, producţie şi desfacere, precum şi unele aspecte ale strategiei
generale.
Din categoria factorilor de management exogeni, care influenţează
funcţionalitatea şi eficienţa exploataţiei agricole, fac parte mecanismul de
planificare macroeconomică, sistemul de organizare a economiei,
modalităţile de coordonare, mecanismele motivaţionale şi de control,
calitatea metodelor şi tehnicilor manageriale etc.
Sistemul de organizare, prin volumul şi structura atribuţiilor, a
deciziilor adoptate şi a responsabilităţilor, precum şi prin numărul relativ
mare al verigilor ierarhice superioare exploataţiei agricole, se poate
constitui într-un factor blocant în calea descentralizării manageriale
specifice economiei de piaţă.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
68
Factorii tehnici şi tehnologici au o influenţă directă asupra gradului
de înzestrare tehnică şi a ritmului de modernizare a tehnologiilor de
fabricaţie şi a produselor, cu implicaţii sensibile în managementul
exploataţiei agricole.
Realizarea producţiei la culturile agricole este determinată de o
multitudine de factori ai mediului înconjurător ce asigură suportul ecologic
cât mai apropiat de cel al cadrului natural. Cantitatea şi calitatea producţiei
agricole este dependentă de raportul dintre creştere şi fructificare în
corelare cu factorii ecologici, tehnici, genetici, şi fitosanitari. Nu pot fi
minimalizaţi factorii social-economici. În cadrul sistemelor agricole
legătura dintre climă - sol - plantă - agrotehnică este esenţială în
înţelegerea direcţiilor de influenţare a producţiei agricole şi se poate
constitui într-un model şi un subsistem cu o structură complexă. Însă rolul
direct asupra formării producţiei agricole, asupra desfăşurării proceselor
fiziologice şi biochimice din plantă îl au fotosinteza, nutriţia şi apa.
Acestea acţionează în mod unitar şi simultan, prima la nivelul frunzelor,
cele două la nivelul rădăcinilor din sol. Scopul final al producătorului
agricol constă în obţinerea unor recolte bogate, stabile an de an, de calitate
superioară, cât mai puţin dependente de climă.
Cunoaşterea valorilor optime a tuturor factorilor determinanţi ai
creşterii şi fructificării plantelor, de fapt ai formării producţiei agricole, au
o mare însemnătate în stabilirea elementelor fundamentale pentru
prognozarea şi programarea producţiei agricole. În acest sens specialiştii au
cuantificat influenţa unor factori de mediu asupra culturilor agricole:
Tabelul 4.1
Cuantificarea influenţei factorilor de mediu
Factorii studiaţi Valoarea %
Ecologici, din care: 70,99
Clima 10,22
Solul 34,07
De vegetaţie 19,29
Biologici 7,41
Tehnologici 16,31
Alţi factori 12,70
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
69
Din tabelul 4.1 se constată un aport de 34,07% în formarea
producţiei agricole, adus de factorul sol, după care urmează factorii de
vegetaţie, tehnologici şi cei fitosanitari - genetici, luaţi împreună. În cadrul
climei, cu 10,02% influenţă se evidenţiază precipitaţiile cu 5,74%. Pentru
sol, procentele de condiţionare se împart între: tipul de sol-6,76 %, apa-
12,16%; substanţele nutritive - 10,14% şi microorganismele-5.41%. La
factorii agrotehnici se înregistrează următoarele valori: irigarea şi
desecarea - 6,76%. îngrăşămintele - 7,66%. lucrarea solului - 1,69%.
Desigur, datele prezentate sunt orientative, dar demne de luat în seamă.
Creşterea şi dezvoltarea plantelor, în final producţia lor, este
determinată de asigurarea unor condiţii de viaţă (suportul ecologic) cât
mai apropiate de cele ale cadrului natural în care s-au format. Aceste
condiţii sunt variate în ecosistem şi acţionează în interdependenţă cu alte
componente biocenotice şi de mediu, realizându-se unitatea acestuia.
Funcţia ecologică a factorilor naturali este diferită pe teritoriul
biogeografic şi esenţială pentru producţie. Factorii ecologici pot să fie
abiotici (fară viaţă) ca de exemplu clima şi solul şi biotici (cu viaţă), ca de
exemplu, insectele şi buruienile.
Creşterea şi dezvoltarea plantelor, perioada de vegetaţie a speciilor
şi soiurilor, repartiţia lor pe teritoriul ţării şi în final recolta depinde în
mare măsură de climă.
Factorii meteorologici acţionează în comun, ei fiind restrictivi şi
limitativi aspra ciclului biologic şi potenţialului productiv al plantelor. În
afară de acţiunea lor bioenergetică asupra plantelor resursele climatice
participă la formarea bilanţului energetic.
Cunoaşterea temperaturii şi înregistrarea permanentă pe teritoriu
are o importanţă cu totul deosebită, având în vedere influenţa directă pe
care aceasta o exercită în ciclul biologic al plantelor de cultură şi al
procesului de producţie.
Precipitaţiile sub formă de ploaie şi zăpadă condiţionează în cea
mai mare măsură producţia, apa acumulată în sol asigurând creşterea şi
dezvoltarea normală a culturilor agricole. Repartiţia neuniformă pe zone,
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
70
ani şi luni are un efect negativ asupra plantelor şi aplicării la timp a
lucrărilor de întreţinere şi îngrijire a plantaţiilor.
Atributele solului influenţează de asemenea realizarea producţiei
în sistemele agricole. Pentru valorificarea potenţialului de producţie pe
care îl au plantele agricole acestea se cultivă, în general, pe soluri cu
fertilitate bună. Cantitatea şi calitatea producţiei este în mare măsură
condiţionată de sol şi de factorii săi edafici. Solul constituie o resursă
inepuizabilă a mediului, o adevărată fabrică de producere a substanţelor
nutritive, un uriaş acumulator de energie potenţială. El constituie mediul
nutritiv cel mai economic pentru cultivarea plantelor. Solul reprezintă un
sistem ecologic complex, ce se include în ciclul biogeochimic al planetei.
În sol se desfăşoară complexe procedee de transformare a materiei, el fiind
o condiţie vitală pentru agricultură.
În ţara noastră, condiţiile de relief sunt acelea care determină, în
primul rând, marea diversitate climatică şi delimitarea zonelor de vegetaţie.
Pe terenurile plane, factorii climatici din aer şi sol sunt repartizaţi
relativ uniform, ca de altfel şi grosimea învelişului de sol. Pe terenurile cu
structura reliefului accidentată, distribuţia acestor factori se modifică, în
funcţie de parametrii formelor şi elementelor configuraţiei acestora,
atrăgând după sine o mare variaţie de soluri expoziţii şi microclimate,
unele favorabile, iar altele neprielnice pentru cultura pomilor sau viţei de
vie.
Factorii biologici. Suportul biologic al ecosistemului îl constituie
diferitele componente şi categorii biologice ale sale: specia, soiul şi
hibridul ce produc recolta, organismele dăunătoare (buruieni, insecte, boli,
vieţuitoare), organismele folositoare (microorganisme, entomofagi
(zoofagi), păsări.
Specia reprezintă o categorie sistematică, fundamentală, care
cuprinde unităţi sau grupuri de plante cu descendenţă sau origine comună,
cu particularităţi agrobiologice şi de producţie într-o măsură mai mare sau
mai mică omogenă. Specia se remarcă printr-o stabilitate relativ ridicată în
decursul unui şir de generaţii. Ea este cantonată pe areale biografice mai
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
71
mult sau mai puţin întinse, iar în interiorul ei există diferenţieri între
unităţile de plante cultivate în cadrul speciei întâlnim subspecii, varietăţi,
populaţii, soiuri şi hibrizi, care sunt categorii biologice create natural sau
artificial. De exemplu, specia Brassica oleraceea (varza) are mai multe
varietăţi: albă, roşie, creaţă, de frunze, de Bruxelles, ce posedă un fond
comun de gene, cu toate diferenţele dintre ele.
Soiul. În agricultură, producţia se bazează nu numai pe specie, care
este, de fapt, planta cultivată, dar şi pe componenta ei, soiul sau cultivarul,
categorie biologică definitorie şi factor de producţie. În acest sens, soiul
reprezintă un grup de plante, relativ omogene, cu o ereditate stabilă,
provenită dintr-o specie sau mai multe specii înrudite, adaptate la anumite
condiţii de viaţă pe un teritoriu biogeografic determinat.
Soiurile sunt produşi, atât ai selecţiei naturale, cât şi în mod
deosebit, ai selecţiei artificiale de lungă durată, adaptaţi la diferite condiţii
ecologice şi la cerinţele consumatorilor şi industriei. De subliniat că
soiurile de pomi şi viţă-de-vie au o stabilitate ereditară puternică, datorită
înmulţirii vegetative, care asigură constant menţinerea şi transmiterea
însuşirilor biologice şi productive.
Cel mai adesea se foloseşte clasificarea botanică după tehnologia
aplicată la legume, după înfăţişarea plantelor şi după fruct (în pomicultură),
după originea viţelor şi direcţiile de producţie (în viticultură).
Sortimentul. Pentru fiecare zonă ecologică şi specie în parte se
stabileşte un sortiment de soiuri, adaptat la condiţiile climatice şi la
normele de consum naţional şi local. Sortimentul asigură producţia pe o
perioadă cât mai îndelungată de timp, conform cerinţelor consumatorilor şi
industriei, pe un teritoriu ecologic cât mai larg. Prin sortiment se asigură
eşalonarea producţiei legumicole, de exemplu în câmp şi sere, în tot timpul
anului.
Bolile şi dăunătorii. În ecosistem, alături de biocenoza principală,
cultivată, se introduc şi coexistă boli şi dăunători, adevăraţi paraziţi
vegetali ai plantelor, care aduc pagube considerabile. Aceste organisme
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
72
dăunătoare sunt foarte diferite: viruşi, fungi, bacterii, insecte, acarieni,
afide, nematozi, rozătoare..
Prin boală se înţelege orice tulburare a echilibrului funcţional
(fiziologic) şi structural (morfologic, anatomic, histologic, citologic) al
unei plante, localizat sau generalizat, şi care se manifestă prin anumite
simptome. Starea de boală poate fi cauzată de diferiţi factori astfel încât
deosebim boli infecţioase (parazitare): viroze, bacterioze, micoze (boli
provocate de ciuperci) şi boli neinfecţioase provocate de factorii de climă
sau sol.
Buruienile. Buruienile se constituie într-o comunitate biologică
foarte prezentă în culturile agricole din câmp, grădini, livezi şi vii, stabilă,
frecventă şi dăunătoare, dacă nu este depistată la timp şi lichidată.
Pagubele provocate de buruieni culturilor agricole sunt impresionante, mai
ales celor legumicole.
Prezenţa buruienilor duce la suprimarea puterii de competiţie a
plantei cultivate sau la inversarea capacităţii sale de competiţie în favoarea
plantei nedorite pe teren. Ele pot reduce recolta, mai ales de legume, cu
25-50%. Se înmulţesc prin sămânţă şi pe cale vegetală, anual, bianual şi
multianual, formând vetre sau covoare vegetale în tot timpul anului. Ele
concurează atât cu plantele din câmp cât și cu pomii şi viţa de vie, mai ales
în primii ani de la plantare, dar, în mod deosebit, culturile legumicole în
orice fenofază de formare a producţiei agricole.
Lumina şi radiaţia solară este un factor de vegetaţie indispensabil
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Radiaţia influenţează respiraţia,
transpiraţia, dar, în mod deosebit, fotosinteza plantelor, procese care, toate,
se reflectă asupra cantităţii şi calităţii producţiei agricole. Durata zilnică şi
intensitatea luminii solare depinde de anotimp, latitudine, expoziţie,
nebulozitate şi poziţia organelor plantei faţă de soare. O bună iluminare
asigură înflorirea şi fructificarea abundentă, fructe de calitate superioară,
rezistenţă sporită la atacul bolilor şi dăunătorilor.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
73
Dintre factorii socio-culturali, un rol decisiv îl are învăţământul,
care trebuie să contribuie atât la îmbunătăţirea structurii socio-profesionale,
cât şi la formarea unei mentalităţi specifice economiei de piaţă.
Managementul microeconomic este, de asemenea, influenţat de
factorii politici, prin impactul acestora asupra fundamentării strategiilor şi
politicilor firmelor, precum şi asupra deciziilor de realizare a obiectivelor
stabilite.
În condiţiile accentuării crizei de materii prime şi de resurse
energetice, are loc o diversificare şi o creştere a complexităţii
interdependenţelor dintre factorii naturali (ecologici) şi unităţile
economice, fapt care necesită un efort deosebit şi utilizarea unor tehnici
moderne de investigare şi de analiză pentru cunoaşterea şi valorificarea
acestor interdependenţe de către managementul microeconomic.
Cei mai semnificativi factori juridici sunt legile, decretele,
hotărârile guvernamentale, ordinele miniştrilor etc. Legea 31/1990 fiind
principalul act normativ în ceea ce priveşte constituirea, funcţionarea şi
dezvoltarea exploataţiilor agricole.
Mediul unui sistem cuprinde toate elementele aflate în afara
graniţelor sale, dar care au influenţe directe sau indirecte în stabilirea
obiectivelor, obţinerea resurselor necesare, adoptarea şi aplicarea deciziilor
şi aplicarea deciziilor etc., menite să favorizeze sau să perturbe
desfăşurarea normală a activităţilor sistemului considerat.
În funcţie de probabilitatea producerii evenimentelor putem
considera:
medii deterministe (certe), în care probabilitatea producerii
evenimentelor Ai, poate fi maximă (evenimente certe), p (Ai) = 1;
medii cu perturbaţii (riscante), în care probabilităţile de realizare a
evenimentelor sunt cunoscute, p (Ai) = pi, Σpi = 1, pi 0;
medii turbulente (incerte), în care probabilităţile de realizare a
evenimentelor sunt necunoscute.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
74
Fig. 4.1. Mediul unei exploataţii agricole
În raport cu resursele utilizate şi cu mediul său, un sistem poate
acţiona în trei moduri specifice, vizând activităţi de mentenanţă,
protecţie, sau de creştere şi dezvoltare ş.a.
a) Activităţile sistemelor au loc în întregime în cadrul graniţelor
lor. O astfel de activitate care constă în asigurarea realizării de către
elementele sistemului a funcţiunilor adecvate scopurilor existente se
numeşte activitate de mentenanţă (menţinere, întreţinere) şi are în vedere:
capacitatea sistemului de a recunoaşte şi de a sesiza situaţia în care
apare o anumită problemă/disfuncţionalitate şi de a sesiza situaţia
în care apare o anumită problemă/disfuncţionalitate;
b) A doua categorie de activităţi o constituie cele de protecţie
(apărare), care derivă din faptul că obiectivele (scopurile) diverselor
sisteme şi a subsistemelor componente pot avea un caracter conflictual,
competiţional, cel puţin din punct de vedere al caracterului limitat al
resurselor pe care şi le dispută în vederea atingerii propriilor obiective.
În general, sistemele de autoprotejează prin consolidarea
elementelor de pe frontieră şi prin dezvoltarea unor activităţi de protecţie
pentru fiecare subsistem supus influenţelor din mediu sau unor sisteme
Sistem
(exploataţie agricolă)
Piaţă Bloc de control
SISTEM
cizional
stituţii guvernamentale
Receptare
MEDIU
ănci
Alte firme
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
75
vecine mai dezvoltate. Un sistem lipsit de această posibilitate devine
practic un sistem-resursă.
Astfel, ca activităţi de protejare specifice unor subsisteme pentru o
exploataţie agricolă productivă, putem menţiona:
aprovizionarea ritmică cu resursele necesare, respectarea normelor
de încărcare şi utilizare a capacităţilor de producţie, păstrarea
secretului privind tehnologiile de fabricaţie, reţetele de fabricaţie,
invenţiile, inovaţiile etc. pentru subsistemul de producţie;
programe de pregătire profesională, creşterea cointeresării
materiale, măsuri privind respectarea normelor de securitate şi
protecţia muncii, acordarea unor facilităţi etc. pentru subsistemul
resurselor umane;
c) A treia categorie o reprezintă activităţile de creştere şi
dezvoltare care se manifestă în general, la nivelul graniţelor sistemului prin
dezvoltarea unor elemente sau prin adăugarea de noi elemente şi/sau
conexiuni atât în interiorul, cât şi în exteriorul sistemului, în mediul
acestuia. Un sistem are propria sa organizare şi se dezvoltă pe baza unui
schimb permanent de resurse, energie şi informaţii cu mediul, stabilind
relaţii între elementele sale şi cele din mediu.
Creşterea şi dezvoltarea, considerate ca activităţi specifice ale
funcţionării normale a oricărui sistem, conduce la modificări de natură
organizatorică, la dezvoltarea unor strategii de cooperare şi implică
competiţia şi protejarea sa. Când resursele sunt relativ puţine (insuficiente)
în raport cu nevoile sistemului, competiţia este puternică, iar când ele
prisosesc (surplus), ea este mai puţin acerbă.
În mediile bine organizate toate resursele sunt structurate în sisteme
şi există un fenomen de cooperare între sisteme la echilibru sunt numite
tranzacţii. Natura echilibrului depinde de natura tranzacţiilor, de influenţa
mediului şi de gradul de specializare a sistemului pe diferite funcţii.
Menţinerea echilibrului rezultă din dezvoltarea şi specializarea funcţională
a unor sisteme pe diferite funcţiuni (cercetare-dezvoltare, producţie,
aprovizionare-desfacere, financiar-contabil, personal, gestiunea calităţii etc
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
76
Tipuri de arhitecturi ale sistemelor de producţie agricolă
În general, conceptul de organizare, cunoscut în teoria sistemelor
sub numele de arhitectura sistemului, se referă la modul în care elementele
unui sistem sunt interconectate pentru a face faţă influenţelor din mediu în
vederea atingerii obiectivului global (60)
În funcţie de complexitatea structural-funcţională a sistemelor şi de
modul în care reacţionează la influenţa factorilor de mediu, în analiza
sistemelor economice se pot defini următoarele tipuri de arhitecturi ale
sistemelor: simple (cu buclă primară), cibernetice (cu buclă secundară), cu
structuri stratificate.
a) Sisteme de producţie cu arhitectură simplă (cu buclă primară)
Caracteristica principală a acestor sisteme o constituie structura lor
simplă şi faptul că între sistem şi mediul în care îşi desfăşoară activitatea
au loc tranzacţii elementare, în special sub formă de fluxuri de natură fizică
(materiale, financiare, energetice).
Bucla de acţiune-reacţie implicată de tranzacţia dintre sistem şi
mediu este numită buclă primară (fig. 4.2.).
De exemplu, bucla primară poate fi reprezentată de finalizarea unui
proiect de sistem (acţiunea) de către un agent economic (sistem) şi de
avizarea proiectului şi achitarea contravalorii prevăzute în contractul de
colaborare (reacţia) de către beneficiar (mediu).
MEDIU
Interpretarea acţiunii
SISTEM
Execută o acţiune
Reacţie Buclă
primară Acţiune
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
77
Fig. 4.2. Sistem de producţie cu arhitectură simplă
Specific acestor sisteme de producţie este faptul că funcţionează
după programe prestabilite, care nu se pot adapta rapid la schimbările de
mediu.
Spre exemplu, o exploataţie agricolă de dimensiuni mici (ca cifră
de afaceri, personal, spaţii de depozitare) care plăteşte chirie pentru
suprafaţa ocupată şi care nu reuşeşte să menţină un stoc optim pentru
vânzare, va fi afectată în sens negativ (ajungând chiar la faliment), în
situaţia în care în mediu apar o serie de perturbaţii puternice cum ar fi:
(creşterea considerabilă şi repetată a chiriilor, a preţurilor de achiziţionare,
a transportului, scăderea cererii pentru produsele respective şi a puterii de
cumpărare etc.).
b) Sistemele cibernetice (cu buclă secundară)
Sistemele de producţie cu arhitectură cibernetică, conţin în afara
buclei primare şi o buclă secundară (de control) care realizează conexiunea
inversă (feed-back) specifică funcţionării acestor sisteme (fig. 4.3.).
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
78
Fig. 4.3. Sistem de producţie cu arhitectură cibernetică
Aceste sisteme se caracterizează prin faptul că ele conţin, în afara
fluxurilor de natură fizică prezente în bucla primară, fluxuri informaţionale
şi procese informaţional-decizionale care se manifestă în bucla de control.
Interacţiunile specifice buclei primare au loc în domeniul acţiunii sau al
realităţii şi pot fi caracterizate de volumul şi tipul tranzacţiilor dintre sistem
şi mediu. Bucla de control arată cum poate fi coordonat comportamentul
elementelor sistemului de către subsisteme (celule) specializate în acest
sens, pentru a contracara influenţele negative ale mediului asupra
sistemului, prin adaptarea cât mai rapidă a funcţionării sistemului la
condiţiile mediului său.
Celulele sesizează evenimentele produse în mediu, le analizează şi
declanţează o informaţie-semnal către elementele specializate în elaborarea
deciziilor. Blocul de control analizează fiecare semnal pe baza unui
program sau politici de acţiune şi ca urmare a unui proces decizional,
MEDIU Receptare,
prelucrare
date
SISTEM Bloc de control
Proces decizional
Domeniul acţiunii
Domeniul analizei
Domeniul conţinutului
procesului (CE?)
Date/inf.
Domeniul procesului
(CUM?)
Decizii/ comenzi
Buclă secundară
(de control)
Buclă primară Informaţii
(semnale
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
79
selectează acţiunea cea mai eficientă (decizia optimă) după criteriile
utilizate.
c) Sisteme cu “învăţare” (cu buclă terţiară)
Aceste sisteme au o arhitectură mai complexă decât sistemele
cibernetice şi conţin în plus faţă de acestea, o buclă terţiară denumită şi
buclă a politicilor (fig. 4.4.).
Fig. 4.4. Sistem de producţie cu “învăţare” (52)
Bucla terţiară conţine un bloc de memorare a politicilor folosite
anterior, care sunt analizate şi în funcţie de succesul/insuccesul aplicării lor
se dă sistemului posibilitatea să-şi păstreze sau să-şi schimbe programul de
răspuns, respectiv politica folosită.
Bucla terţiară permite sistemului să se autoinstruiască şi să se
reorganizeze periodic, în special din punct de vedere informaţional-
decizional, pe baza celor mai recente cunoştinţe acumulate referitoare la
ultimele tranzacţii.
Acest lucru este limitat de mai mulţi factori restrictivi, dintre care
menţionăm:
perturbaţiile din mediu şi din sistem;
disponibilul de memorie pentru acumularea experienţei trecute;
abilitatea şi acurateţea factorilor de decizie în a schimba politicile;
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
80
capacitatea de memorare şi de explorare a unor politici noi etc.
În sistemele reale, cele trei tipuri de bucle de reacţie sunt asociate
unor agenţi economici sau unor persoane (grupuri) cu funcţii concrete în
cadrul unei organizaţii.
Astfel, pentru o exploataţie agricolă, bucla primară (a acţiunii) este
(de control) este asociată managerilor, iar bucla terţiară (a politicilor) este
asociată administraţiei (executivului).
d) Sisteme cu structuri stratificate
Pentru creşterea performanţelor unor sisteme cu “învăţare” care
funcţionează în medii nedeterministe (riscante sau incerte) puternic
perturbate, se pot adăuga nivele suplimentare de control, complicând
arhitectura sistemului. Un astfel de sistem poate fi obţinut prin adăugarea
unei bucle de planificare şi evaluare a rezultatelor sistemului (fig. 4.5.).
Fig. 4.5. Sistem de producţie cu structură stratificată
Buclele multinivel, specifice sistemelor cu structuri stratificate,
reflectă proprietatea de conexiune inversă în sensul că informaţiile
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
81
referitoare la activităţile realizate sunt folosite pentru selectarea acţiunilor
şi deciziilor viitoare.
Bucla primară (I), reprezintă interacţiunea sistemului cu mediul,
prin care are loc schimbul de resurse. Intensitatea şi eficienţa tranzacţiilor
determină calitatea acestei bucle.
Bucla de control (II), transmite informaţii despre activităţile curente
sau din trecut, realizate în bucla I, prin intermediul blocului de control
pentru a face posibile anumite îmbunătăţiri în funcţionarea buclei
principale. Eficienţa buclei de control depinde de abilitatea adaptării noilor
decizii asupra acţiunii sistemului.
Bucla de politici (III), prin fenomenul de conexiune inversă, aduce
informaţii referitoare la valoarea politicilor precedente către unitatea de
control-decizii de pe nivelul doi, pentru a schimba o eventuală politică
inadecvată. Scopul acestei bucle este de a corecta diferenţele dintre stările
realizate şi cele aşteptate (cerute), iar eficienţa ei depinde de abilitatea
decidentului de a schimba deciziile în funcţie de informaţiile şi judecăţile
de valoare referitoare la politicile anterioare.
Bucla de nivel suplimentar (IV) are ca scop planificarea şi
evaluarea funcţiilor şi a rezultatelor obţinute, de la nivelul sistemului până
la nivelele inferioare ale structurii organizaţionale de producţie.
Tipologii structurale şi funcţionale ale sistemelor de
producţie agricolă
Un sistem poate să fie analizat în raport cu mediul său, cu nivele
sale, cu caracterul activităţilor desfăşurate, cu natura conexiunilor, cu
complexitatea sa etc.
a) Din punct de vedere al caracterului activităţilor desfăşurate
putem defini o primă tipologie a sistemelor şi anume: sisteme deterministe
şi sisteme probabiliste (stochastice).
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
82
Un sistem determinist operează în conformitate cu un set de reguli
bine precizate, comportamentul său viitor putând fi corect previzionat dacâ
starea sa curentă şi caracteristicile operaţionale sunt cunoscute cu precizie.
De exemplu, sistemele mecanice, utilajele, echipamentele,
instalaţiile, programele pe calculator etc. sunt sisteme deterministe al căror
comportament se poate previziona.
Sistemele economice, inclusiv cele de afaceri, au un comportament
nedeterminist datorită caracterului imprevizibil al desfăşurării activităţilor
specifice, generat de probabilitatea producerii unor evenimente
perturbatoare interne (aprovizionare, neritmică, căderi ale utilajelor sau
instalaţiilor, revendicări ale salariaţilor, fluctuaţii ale forţei de muncă etc.)
sau a unor evenimente externe (reducerea unor segmente de piaţă, apariţia
unor noi competitori, fluctuaţii puternice ale cererii etc.).
Un sistem probabilist este controlat de şansa evenimentelor de a se
produce, comportamentul său fiind dificil de previzionat datorită
perturbaţiilor aleatoare, interne şi din mediu, la care este supus.
b) O altă tipologie a sistemelor poate fi stabilită din punct de
vedere al structurii comportamentale a conexiunilor interne şi pe
această bază se pot evidenţia sisteme cu structură deschisă şi structură
închisă.
Sistemele cu structură deschisă pun în evidenţă dependenţa
funcţională dintre intrări şi ieşiri (x y), precum şi influenţa perturbaţiilor
externe (p) asupra activităţilor de bază (fig. 4.6.
Fig. 4.6. Sisteme cu structură deschisă
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
83
În astfel de sisteme există un subsistem secundar/informaţional (S2)
care recepţionează intrările generale (x) şi produce o mărime
informaţională/decizie (d) cu care, împreună cu perturbaţiile externe (P),
influenţează subsistemul principal (S1), care produce ieşirea generală a
sistemului (y).
Sistemele cu structură închisă pun în evidenţă, pe lângă
dependenţa funcţională dintre variabilele de ieşire şi cele de intrare (xy),
conexiunea inversă prin care intrările sunt influenţate de natura ieşirilor
(yx). Dacă această conexiune este prelucrată de unul sau mai multe
subsisteme înainte de a influenţa direct intrarea, suntem în cazul sistemelor
cu reacţie, a căror structură generală este ilustrată în figura 4.7.
Fig. 4.7. Sistem cu structură închisă (cu reacţie)
În sistemele cu reacţie există trei subsisteme distincte din punct de
vedere funcţional:
un subsistem de bază/activ (S2), care generează ieşirea generală a
sistemului pe baza unor comenzi şi decizii primite la intrare;
un subsistem de comandă (S1), care recepţionează intrarea
generală în sistem , primeşte intrarea de reacţie şi pe baza unor
algoritmi sau proceduri proprii elaborează decizia destinată reglării
activităţii subsistemului de bază;
un subsistem de reacţie (S3), care colectează informaţiile privind
ieşirea sistemului, le prelucrează şi le transmite subsistemului de
comandă.
S1 S2
S3
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
84
Când într-un sistem închis lipseşte blocul S3, conectarea dintre
ieşire şi intrare devine directă şi rezultă un sistem automat.
c) O altă tipologie poate fi obţinută pe baza existenţei proprietăţii
de adaptabilitate a sistemelor la mediu, caz în care putem evidenţia
sisteme neadaptive (convenţionale), caracterizate prin lipsa acestei
proprietăţi, respectiv sisteme adaptive care la rândul lor pot avea structură
deschisă sau structură închisă.
Sistemele adaptive au în componenţa lor un sistem principal (S1),
care poate fi cu reacţie, automat, cu structură închisă sau deschisă, precum
şi un sistem de adaptare (S2), care poate fi o entitate (bloc) de natură
informaţională având ca intrare vectorul criteriilor de adaptare (C) şi
perturbaţiile (P2), iar ca ieşire un vector de adaptare (A).
Sistemele adaptive cu structură închisă se deosebesc de cele cu
structură deschisă prin existenţa unei conexiunii inverse prin care funcţia
de adaptare impune subsistemului de adaptare, pe baza informaţiilor asupra
ieşirii subsistemului de bază, să producă la ieşire vectorul variabilelor de
adaptare (A) ca input pentru S1. Un astfel de sistem este ilustrat în fig. 4.8.
Fig. 4.8. Sistem adaptiv cu structură închisă
S2
S1
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
85
În funcţie de criteriile de adaptare la mediu utilizate, putem
evidenţia sisteme adaptive convenţionale, în care criteriile au o valoare
fixată şi sisteme optimale, în care criteriile reprezintă un obiectiv de
optimizat (minimizat sau maximizat). Aceste sisteme pot fi adaptive la
intrări, atunci când îşi pot realiza funcţia de adaptare la mediu doar prin
modificarea input-urilor, sau adaptive prin structură, atunci când adaptarea
la mediu este realizabilă prin modificarea structurii organizatorice,
tehnologice, informaţional-decizionale, de management etc.
d) O altă tipologie importantă poate fi stabilită după
funcţionalitatea internă şi externă a sistemelor, care se referă la corelaţiile
necesare care trebuie să existe între subsistemele componente şi între
acestea şi mediul lor, în vederea atingerii obiectivelor stabilite.
Din punct de vedere al funcţionalităţii se pot evidenţia sisteme
concentrate, în care subsistemele componente pot avea funcţionalităţi
identice sau complementare în vederea atingerii unui scop unic şi sisteme
distribuite, alcătuite din subsisteme cu funcţionalităţi distincte care
urmăresc obiective proprii, precise, dar care alcătuiesc elemente
(subobiective) ale unui obiectiv global (mai general).
e) O tipologie distinctă poate fi stabilită în funcţie de următoarele
categorii de conexiuni care caracterizează structura unui sistem:
conexiuni de interacţiune: sunt cele mai frecvent întâlnite tipuri de
legături şi au proprietatea de a se menţine relativ stabile o perioadă
mai lungă de timp, păstrându-şi direcţionarea la apariţia sau
dispariţia unor elemente componente fără ca să afecteze
interacţiunile dintre celelalte componente. conexiuni de generare:
au un caracter temporar şi apar în cazul în care două sau mai multe
subsisteme interacţionează în vederea realizării unui obiectiv
comun sau a unui nou sistem încorporat în structura sistemului de
referinţă (de exemplu, cooperarea mai multor firme la realizarea
unui proiect complex).
Un caz particular al acestor conexiuni îl constituie conexiunile de
dezvoltare, care implică schimbări esenţiale, de ordin calitativ, în structura
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
86
sistemului. Aceste conexiuni sunt mai stabile şi acţionează pe perioade mai
lungi decât cele de generare şi din acest motiv fac obiectul analizei de
sistem necesită metode şi tehnici de investigare prospective ale sistemului;
De exemplu, subsistemele unei întreprinderi productive, prin
funcţiile lor specifice (aprovizionare, producţie, desfacere etc.) contribuie
la realizarea funcţiei întreprinderii (realizarea unui produs pentru
satisfacerea unei cereri pe piaţă).
Corelarea acestor subsisteme se face prin planul de fabricaţie şi
regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF) care specifică
coordonarea şi subordonarea subsistemelor.
conexiuni de transformare: sunt un caz particular al celor de
funcţionare şi au în vedere aducerea unora din subsistemele
componente dintr-o stare iniţială într-o stare finală specifică, dacă
sau nu. În acest caz, subsistemele nu mai au funcţionalităţi diferite,
ele urmărind atingerea aceluiaşi obiectiv. În procesul de
transformare aceste conexiuni nu mai au un caracter stabil, ele
depinzând de etapele procesului de transformare şi de o serie de
restricţii specifice sistemului;
conexiuni decizionale (de conducere): au un caracter complex,
fiind o combinaţie a conexiunilor de dezvoltare şi a celor
funcţionale şi se materializează pe baza unor principii, metode sau
modele de conducere. Aceste conexiuni au un caracter stabil pe
perioada în care se urmăreşte atingerea obiectivului şi studierea lor
este esenţială pentru definirea structurii informaţional-decizionale
a sistemului.
Pe baza acestor conexiuni, în analiza şi proiectarea sistemelor se
pot evidenţia, în raport cu structura lor, sisteme cu structură informaţional-
decizională ierarhică, neiearhică şi mixtă.
Sistemele cu structură ierarhică sunt organizate din punct de vedere
informaţional-decizional pe mai multe nivele ierarhice, subsistemele
componente alcătuind o arborescenţă. Conexiunile specifice acestei
structuri vizează legăturile în ambele sensuri existente între subsistemele
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
87
de pe nivelele superioare cu cele de pe nivelele inferioare. Între
subsistemele de pe acelaşi nivel există doar legături de informare
(fig. 4.9.).
Fig. 4.9. Sistem cu structură ierarhică
Sistemele cu structură informaţional-decizională neierarhică nu pot
fi reprezentate ca o arborescenţă, subsistemele componente fiind conectate
direct sub formă de reţea (fig. 4.10.)
Fig. 4.10. Sistem cu structură neierarhică
Conceptele prezentate sunt deosebit de utile în analiza sistemelor de
producţie şi constituie elemente de bază ale limbajului specific utilizat în
procesul de investigare, modelare şi proiectare a sistemelor de producţie
agricolă.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
88
Test de autoevaluare (1) 1. Ce reprezintă un sistem cu structură închisă?
2. Ce caracteristici sunt sistemelor cu structură deschisă ?
3. Care este scopul analizei diagnostic?
Metode şi tehnici de analiză a sistemelor de producţie
agricolă
Prin însăşi natura ei, în procesul de investigare a sistemului, teoria
sistemelor de producţie agricolă apelează la metoda abordării sistemice,
care se bazează pe conceptele teoriei generale a sistemelor şi îmbină logic
etapa de analiză a sistemului cu cea de sinteză, în vederea proiectării noului
sistem.
În afara metodei de investigare bazată pe abordarea sistemică,
teoria sistemelor de producţie apelează la o serie de metode specifice
etapelor necesare elaborării proiectului de sistem din care amintim pe cele
considerate mai importante şi anume (23):
a) Metoda modelării, utilizează un ansamblu de tehnici statistico-
matematice, tehnici euristice şi de modelare cibernetico-economică, în
scopul determinării unei reprezentări izomorfe a realităţii obiective.
Modelul oferă o descriere simplificată şi fundamentată a sistemului sau
procesului pe care îl reprezintă, cu ajutorul unor reprezentări grafice, pe
bază de ecuaţii, tehnici conceptuale etc., care facilitează analiza în vederea
descoperirii unor relaţii şi legităţi foarte greu de găsit pe alte căi.
Această metodă se recomandă să fie folosită pentru sisteme bine
structurate, deci pentru acele sisteme care înregistrează modificări
minime, în timp, ale parametrilor care le caracterizează.
b) Metoda simulării este o tehnică de testare, evaluare şi
manipulare a unui sistem real prin intermediul experimentării pe calculator
a unor modele matematice şi logice în vederea observării şi studierii
dinamicii comportamentului sistemului în viitor. Simularea permite analiza
unor procese complexe, reproduse prin generarea unor evenimente similare
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
89
celor care se produc în realitate, în condiţiile fixării unor ipoteze care au la
bază elemente tehnice şi relaţiile dintre ele.
c) Metoda analizei-diagnostic (35) are ca scop caracterizarea cât
mai exactă a stării informaţional-decizionale a sistemului, evidenţierea
aspectelor pozitive (a reuşitelor, punctelor forte dar şi a celor negative
(dificultăţi, disfuncţionalităţi), în vederea formulării unor modalităţi de
intervenţie pentru îmbunătăţirea performanţelor sale.
După aria problematică pe care o abordează, analiza-diagnostic
poate fi generală, atunci când se are în vedere sistemul sau unitatea
economico-socială în totalitate, şi parţială sau specializată, atunci când se
analizează unul sau câteva din domeniile de bază ale organizaţiei
(diagnosticul tehnic sau tehnologic, diagnosticul comercial, diagnosticul
financiar-contabil, diagnosticul resurselor umane, diagnosticul juridic etc.).
d) Metode de analiză şi modelare a datelor (1). Procesul de
modelare a datelor este complex şi include ca etapă importantă analiza
datelor obţinute în urma investigării sistemului. Există două tehnici
relevante de analiză a datelor:
analiza agregată care cu ajutorul unor tehnici statistice caută să
obţină grupări, tendinţe şi valori caracteristice, pentru a se putea
face afirmaţii credibile la nivel agregat asupra setului de
observaţii.
analiza de caz, urmăreşte obţinerea de exemple sau „cazuri”
care se pot asocia cu unele cazuri tipice sau deosebite care se
pot repeta în anumite condiţii.
Atunci când precizia este importantă şi realizabilă se recomandă
analiza agregată, iar în situaţii care trebuie rezolvate urgent există indicii
sigure că se vor produce evenimente tipice sau deosebite, se recomandă
folosirea analizei de caz. În fiecare situaţie, statisticile sau cazurile
concretizează datele colectate, iar construcţia modelului vizualizează
statisticile şi cazurile.
În afara acestor metode, analiza de sistem mai foloseşte:
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
90
e) metode şi tehnici specifice de culegere a datelor, individuale şi
de grup (interviu, chestionar, Focus, Brainstorming, Delphi ş.a.);
f) metode psihosociologice, de investigare a relaţiilor
interpersonale şi de grup, a comportamentului decizional, precum şi de
instruire, selectare şi promovare profesională;
g) metode informatice, omniprezente în analiza şi proiectarea unor
sisteme mai performante, în general, precum şi pentru realizarea sistemelor
expert şi a sistemelor suport pentru asistarea deciziilor, în special.
În atingerea obiectivelor sale, teoria sistemelor foloseşte sau
combină unele din aceste metode pentru oricare din metodologiile utilizate.
Tendinţe actuale în metodologia teoriei sistemelor de
producţie
Metodologiile de analiză a sistemelor de producţie au cunoscut în
ultimele decenii o evoluţie ascendentă, începând cu cele care vizau
raţionalizarea problemelor de evidenţă şi ajungând la cele orientate pe
abordarea şi soluţionarea unor probleme informaţional-decizionale
complexe.
O primă clasă de metodologii de analiză de sistem a fost
reprezentată de metodologiile pentru simplificarea formularisticii şi
ameliorarea evidenţelor, care au avut ca obiectiv principal îmbunătăţirea
circulaţiei documentelor purtătoare de informaţii între diferitele
compartimente ale unui sistem, de la generarea documentelor şi până la
arhivarea şi în final distrugerea lor, precum şi reproiectarea structurii
acestor documente după criterii de eficienţă şi raţionalitate (9).
Cele mai utilizate au fost: procedeul circuitelor orizontale
(ASME) şi procedeul circuitelor verticale (SCOM), care au folosit
tehnica de identificare a circuitelor, bazată pe reprezentarea grafică a
circuitelor şi pe folosirea unor diagrame şi simboluri specifice. Aceste
proceduri evidenţiază carenţele din munca administrativă (repetări inutile,
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
91
controale excesive, multiple etc.) şi permit verificarea operaţiilor şi
documentelor, precum şi simplificarea lor.
Aceste metodologii se opresc la suprafaţa analizei de sistem,
urmărind doar aspectele exterioare ale fluxului informaţional, fără a analiza
în profunzime procesele informaţional-decizionale.
Din această clasă fac parte şi procedeele bazate pe grilele de
analiză informaţională, care aveau ca principal scop stabilirea
informaţiilor de intrare în sistem, necesare pentru obţinerea anumitor
informaţii sau documente de ieşire cerute de beneficiar.
O altă tendinţă în evoluţia analizei de sistem o constituie
dezvoltarea unor metodologii de analiză şi proiectare a sistemelor
informatice, care abordează analiza şi reproiectarea fluxurilor
informaţionale şi a procedeelor de prelucrare a datelor, în vederea utilizării
eficiente a calculatoarelor în activităţile de management.
Metodologiile de analiză şi proiectare informaţional-decizionale se
împart în două mari grupe: metodologii ameliorative şi metodologii
constructive.
Metodologiile ameliorative, se caracterizează prin faptul că
analiza se desfăşoară pornind de la sistemul informaţional-
decizional existent şi folosind o serie de criterii, procedee şi
tehnici specifice se urmăreşte îmbunătăţirea performanţelor de
funcţionare, prin reproiectarea sistemului.
Metodologiile constructive, se bazează pe ideea că întreg
sistemul informaţional-decizional al sistemului existent sau
proiectat, trebuie construit pornind de la obiectivele explicitate
ale acestuia.
În general, metodologiile din ambele grupe au un grad ridicat de
standardizare însă ele se deosebesc considerabil şi constituie elaborate –
unicat din punct de vedere al terminologiei utilizate şi al etapizării.
Sub acest aspect, metodologiile ameliorative cuprind, de regulă,
trei etape importante:
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
92
Prima etapă, consacrată cunoaşterii sistemului analizat, conţine ca
un pas esenţial cunoaşterea detaliată, care se realizează prin identificarea
proceselor informaţional-decizionale elementare care au loc în sistem, prin
stabilirea succesiunii şi a conexiunilor în timp, precum şi prin analiza în
detaliu a structurii acestora.
Etapa a doua, consacrată proiectării sistemului îmbunătăţit,
include analiza critică a sistemului existent pentru identificarea
disfuncţionalităţilor/ imperfecţiunilor şi pentru elaborarea celor mai bune
măsuri de remediere a acestora, după criterii de raţionalitate şi eficienţă.
În ultima etapă are loc implementarea sistemului proiectat şi
urmărirea funcţionării acestuia pentru a se putea interveni rapid şi eficient
în veDerea aducerii sistemului la nivelul performanţelor proiectate.
O metodologie reprezentativă din clasa celor constructive o
constituie metodologia aval-amonte, care, într-o primă etapă, elaborează
în mod logic sistemul informaţional-decizional pornind de la definirea
obiectivelor sistemului analizat (existent sau proiectat).
În etapa următoare se determină, printr-un procedeu deductiv,
necesarul de informaţii care străbate sistemul din aval spre amonte, pentru
fiecare compartiment, pe baza unei analogii cu o cascadă informaţional-
decizională.
Ultima etapă este destinată soluţionării unor probleme cu caracter
tehnic privind dotarea cu echipamente şi mijloace administrative, precum
şi alegerii celor mai avantajoase procedee şi mijloace tehnice de realizare a
sistemului proiectat.
Metodologiile ameliorative şi cele constructive au în comun faptul
că sunt axate pe realizarea unor profunde analize ale proceselor
informaţional-decizionale, însă practica a arătat că metodele ameliorative
se potrivesc pentru analiza şi proiectarea sau reproiectarea sistemelor
existente, iar cele constructive sunt mai eficiente pentru elaborarea
sistemelor informaţional-decizionale noi (în proiectarea unor sisteme
viitoare).
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
93
Test de autoevaluare (2) 1. Ce reprezintă metodologiile ameliorative?
2. Ce caracteristici sunt proprii metodologiilor ameliorative ?
3. Ce reprezintă metodologiile aval-amonte?
Rezumat
Întregul demers al metodologiilor sistemelor de producţie se
bazează pe ideea existenţei posibilităţilor de perfecţionare şi de ameliorare
continuă a performanţelor oricărui sistem, printr-o activitate de analiză a
sistemului existent şi de proiectare a unui sistem mai performant.
Sistemele agricole se caracterizează prin atribute specifice ale conducerii,
dirijării şi controlului proceselor de producţie. În desfăşurarea acestor
procese apar frecvent fenomene sub forma unor perturbaţii provocate, de
exemplu, de accidente climatice (secetă, îngheţuri, grindină), de boli şi
dăunători, ce abat sistemul de la traiectoria de creştere şi dezvoltare
proiectată. Producţia agricolă se constituie într-un sistem cibernetic de sine
stătător, specific, care primeşte de la economia naţională, respectiv
industrie, resurse materiale, iar din spaţiul înconjurător, factorii de creştere
şi dezvoltare pentru plante, necesari pentru formarea producţiei agricole,
scopul final al procesului de producţie, al fluxului tehnologic programat.
BIBLIOGRAFIE (U.I. 4)
1. Brezuleanu S. şi colab.–Utilizarea sistemelor informatice în
consultanţa agricolă. Editura Agroprint, Timişoara, 2001
2. Brezuleanu S.- Sisteme de producție în agricultură. Editura ALFA
Iași, 2008
3. Carabulea A., Ardelea A. – Managementul sistemelor industriale,
Tipografia Universităţii PolitehnicaBucureşti, 1995.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
94
Unitatea de învăţare 5: Sistemul de cultură a plantelor în exploatațiile
agricole
CUPRINS (U.I. 5) Pag.
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 5) ………. … 94
Instrucţiuni (U.I. 5) ………………………………..…………………...94
Conceptul -sistem de cultură a plantelor și necesitatea optimizării lui....95
Optimizarea structurii culturilor...............................................................100
Optimizarea economico-organizatorică a tehnologiior de producție……105
Lucrarea de verificare 2 ...........................................................................110
Rezumat (U.I. 5) ……………………………..………………………....110
Bibliografie (U.I. 5) …………………………………..………………...110
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 5)
Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea
conceptului de sistem de cultură a plantelor. După finalizarea studiului
aceste U.I., veţi dispune de competenţe pentru:
-descrierea tehnologiilor de producție;
- descrierea tipurilor de restricții ale sistemelor;
-utilizarea principalelor metode și tehnici de optimizare a structurii
culturilor sau tehnologiilor de producție;
Instrucţiuni (U.I. 5) Această unitate U.I. necesită cca. 4 ore de studiu individual (S.I.), la care se
adaugă alte 4 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare sunt inserate 2 teste de autoevaluare, și o lucrare de control cu
scopul de a vă ajuta la memorarea şi înţelegerea noţiunilor legate de
sistemul de cultură a plantelor în exploatațiile agricole.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
95
Componentele esenţiale ale sistemului de producţie sunt sistemul
de cultură a plantelor şi sistemul de creştere şi exploatare a animalelor.
Conceptul de sistem de cultură a plantelor şi necesitatea
optimizării lui
Prin sistemul de cultură a plantelor se înţelege ansamblul măsurilor
cu caracter tehnic, organizatoric şi economic, care au ca scop utilizarea
raţională a bazei tehnico-materiale şi a resurselor umane în condiţiile
pedoameliorative specifice fiecărei întreprinderi agricole, pentru obţinerea
de randamente unitare ridicate, micşorarea costurilor pe unitatea de produs
şi pe această bază, creşterea rentabilităţii fiecărui produs în parte şi a
întregii activităţi agricole.
Sistemul de cultură a plantelor cuprinde în componenţa sa
următoarele subsisteme: structura culturilor, sortimentul de soiuri şi hibrizi
utilizaţi, tehnologiile de producţie, sistema de maşini şi forţa de muncă
necesară, măsurile de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor,
lucrările de îmbunătăţiri funciare necesare pentru conservarea şi creşterea
potenţialului productiv al solului.
Structura culturilor se stabileşte în raport de cerinţele pieţii (fie
fondul central de stat de produse agricole, fie piaţa liberă a produselor
agricole) şi de condiţiile pedoclimatice, care intervin ca factor restrictiv în
extinderea unor ramuri de producţie.
Tehnologiile de producţie se concretizează în modul de acţiune a
factorului uman în scopul realizării obiectivelor pe care întreprinderea
U.I. 5 Sistemul de cultură a
plantelor în întreprinderile
agricole
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
96
agricolă şi le-a propus. Rezultă că structura culturilor şi tehnologiile de
producţie reprezintă subsistemele de bază ale sistemului de cultură a
plantelor. Între aceste două componente de bază există o relaţie biunivocă,
în sensul că orice modificare din cadrul unui subsistem antrenează după
sine modificări corespunzătoare în structura şi funcţionalitatea celuilalt. De
exemplu, o anumită structură a culturilor sau chiar un anumit tip de rotaţie
implică necesitatea aplicării unor tehnologii de producţie specifice, sau
invers, promovarea anumitor tehnologii de producţie solicită unele
modificări în structura culturilor. Concret, introducerea în structura
culturilor a porumbului pentru sămânţă necesită aplicarea unei tehnologii
de producţie specifică, diferită de cea aplicată în ramura porumbului pentru
consum. Invers, promovarea unor verigi tehnologice moderne puternic
susţinute prin chimizare, în special utilizarea erbicidelor, implică
modificări corespunzătoare în structura culturilor dată fiind remanenţa
chimică în sol a acestor substanţe. Sau, dacă transferăm relaţia de
cauzalitate din domeniul pur tehnic sau tehnologic în domeniul economic,
atunci prin mecanizarea completă a tehnologiei producerii porumbului
pentru consum scad costurile pe unitatea de produs şi creşte corespunzător
rentabilitatea acestuia, ceea ce atrage după sine extinderea corespunzătoare
a suprafeţelor ocupate cu această cultură.
Sistemele horticole de producţie sunt componente ale horticulturii
şi caută să sintetizeze multiplele cunoştinţe din domeniul legumiculturii,
pomiculturii şi viticulturii, într-un volum restrâns, dar atotcuprinzător,
pentru a da o imagine de ansamblu asupra complexităţii tehnologice a
acestui sector important al economiei noastre naţionale. Sistemele se pot
grupa pe următoarele domenii de activitate.
Sistemele horticole se pot grupa pe următoarele domenii de activitate:
Sistemul legumicol;
Sistemul pomicol;
Sistemul viticol;
Sistemul floricol;
Sistemul dendrologic.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
97
Sistemul legumicol (Legumicultura), are drept obiectiv cultura
legumelor în diferite subsisteme: în câmp liber, în câmp protejat, în sere
încălzite şi în răsadniţe, în grădină şi ferme.
Sistemul pomicol (Pomicultura) se referă la cultura pomilor şi
arbuştilor fructiferi în grădini şi în plantaţii masive, în ferme specializate.
Sistemul viticol (Viticultura) se ocupă cu cultura viţei-de-vie în
grădini şi ferme specializate, în plantaţii masive.
Sistemul floricol (Floricultura) cuprinde cultura plantelor floricole
şi plantelor de apartament, ce se desfăşoară în câmp liber şi în sere
încălzite, mai mult în grădini.
Sistemul dendrologic (Dendrologia) studiază cultura arborilor şi
arbuştilor decorativi în vederea amenajării spaţiilor verzi, dar sistemul este
cunoscut şi sub denumirea de Arboricultură ornamentală. Suportul
horticulturii, din punct de vedere tehnico-ecologic, pentru realizarea
obiectivelor propuse, îl găsim într-o serie de ştiinţe biologice, dar în mod
deosebit la disciplinele de bază ale agronomiei (agrotehnica, mecanizarea,
protecţia plantelor, îmbunătăţirile funciare; pedologia, agrochimia) şi ale
tehnicii, în general (meteorologia, construcţiile, termotehnica, arhitectura,
amenajarea teritoriului).
Din cele relatate, deducem că sistemul de cultură a plantelor prin
componenta lui esenţială - structura culturilor manifestă influenţe majore
asupra sistemului “piaţa produselor agricole” în special asupra preţului
acestor produse. În acelaşi timp piaţa produselor agricole influenţează
direct sistemul de cultură a plantelor prin intermediul aceloraşi pârghii -
preţul. Cu alte cuvinte relaţia biunivocă dintre cele două sisteme se
concretizează în raportul dintre cerere - ofertă, care se află într-o
permanentă modificare. O astfel de relaţie se manifestă în sfera întregii
game sortimentale de produse agricole şi reprezintă, de fapt unul din
elementele esenţiale ale economiei de piaţă (fig. 5.1.).
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
98
OFERTA
SUBSISTEMUL
DE CULTURĂ A
PLANTELOR
SUBSISTEMUL
PIAŢA
PRODUSELOR
AGRICOLE
CEREREA
SISTEMUL DE
REGLARE
X
2
X
1
Y
1
Y
2
X
Prin urmare, sistemul de cultură a plantelor cu toate subsistemele
care-l compun nu are un caracter static ci se caracterizează printr-un
dinamism foarte pronunţat, datorat tocmai dinamismului factorilor de
influenţă, între care piaţa produselor agricole, prin elementul său esenţial
preţul, îşi are importanţa ei binecunoscută
Indiferent de orientarea pe care o are, spre o gamă de produse sau
alta, sistemul de cultură a plantelor se caracterizează printr-o trăsătură
definitorie şi anume nivelul său de intensivitate.
Fig. 5.1. Schema bloc a sistemului producţie - piaţă
Din punct de vedere al nivelului de intensivitate sistemele de
cultură a plantelor se împart în:
sisteme extensive;
sisteme intensive.
Sistemele extensive de cultură a plantelor la ora actuală nu se mai
practică în agricultura românească. Ele se caracterizau prin faptul că
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
99
sporeau volumul de produse agricole oferite pieţii prin extinderea
suprafeţelor cultivate. Astfel de sisteme mai sunt posibile la ora actuală
doar în ţările care dispun de suprafeţe agricole excendentare ca Australia,
Argentina, Canada. La noi în ţară, unde suprafaţa agricolă, respectiv
arabilă este limitată în raport cu populaţia (revine pe locuitor 0,65 ha teren
agricol şi 0,43 teren arabil), astfel de sisteme nu mai sunt capabile să
satisfacă necesarul societăţii în produse agroalimetare
Optimizarea sistemului de cultură a plantelor recurge atât la
mijloacele tehnice, care au ca scop crearea de condiţii ecologice optime
pentru creşterea plantelor, cât şi la mijloacele economice, care tind spre
utilizarea cu eficienţă economică maximă a resurselor de producţie şi la
creşterea pe acestă bază a rentabilităţii procesului de producţie agricolă.
Dată fiind diversitatea condiţiilor naturale şi economice în care se
desfăşoară procesul de producţie din agricultură, nu poate fi vorba de un
anume sistem intensiv ci se conturează o gamă largă de sisteme zonale,
adaptate fiecare specificului zonei de producţie în care se aplică, aspect
care se rezolvă prin optimizarea sistemelor de cultură a plantelor. Acest
proces se poate realiza secvenţial sau integrat (37).
Optimizarea secvenţială a sistemului de cultură a plantelor se
realizează prin găsirea de soluţii optime pentru fiecare element (secvenţă)
sau numai pentru anumite elemente ale sistemului, care prezintă un interes
deosebit prin influenţa mare pe care o exercită secvenţa respectivă asupra
nivelului producţiilor şi a eficienţei economice. Optimizarea integrală a
sistemului de cultură a plantelor presupune abordarea în complex a tuturor
elementelor (secvenţelor) sale componente, pornind de la concepţia
cibernetică potrivit căreia trebuie acordată prioritate întregului.
Test de autoevaluare (1) 1. Ce reprezintă sistemul de cultură a plantelor?
2. Ce cuprinde sistemul de cultură a plantelor ?
3. Cum pot fi clasificate sistemele horticole?
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
100
Optimizarea structurii culturilor
Aşa cum s-a mai arătat structura culturilor reprezintă, alături de
tehnologiile de producţie, componenta principală a sistemului de cultură a
plantelor. Prin structura culturilor se înţelege ponderea pe care o ocupă
fiecare cultură sau ramură vegetală în totalul suprafeţei cultivate.
Structura culturilor este optimă când se asigură obţinerea
rentabilităţii maxime, în condiţiile satisfacerii cantitative şi sortimentale a
cerinţelor economiei naţionale în produse agricole, a utilizării depline a
pământului şi a celorlalte mijloace de producţie, precum şi în condiţiile
respectării restricţiilor fitotehnice de succesiune în timp şi în spaţiu a
culturilor (41, 35).
Structura optimă a culturilor nu are un caracter definitiv, ci ea
suferă modificări, în raport de condiţiile economice în care întreprinderea
îşi desfăşoară activitatea de producţie. În acest sens se manifestă puternica
influenţă a cerinţelor economiei naţionale, a pieţii produselor agricole în
general, care în condiţiile economiei de piaţă, prin intermediul preţurilor,
determină necesitatea armonizării continue a producţiei agricole cu
raportul dinamic dintre cererea şi oferta acestor produse. La aceasta se
adaugă nivelul de asigurare a întreprinderii cu baza tehnico-materială,
potenţialul productiv al terenurilor, care prin măsuri pedo-ameliorative îşi
poate modifica favorabilitatea pentru diferitele culturi, nivelul de asigurare
cu forţa de muncă şi gradul de calificare a acesteia, restricţiile de rotaţie
etc.
Criteriul esenţial în optimizarea structurii culturilor este eficienţa
economică, respectiv profitul realizat. Eficienţa economică nu trebuie
înţeleasă ca o noţiune cu caracter static, ci ea se modifică continuu datorită
modificării preţurilor resurselor de producţie, cât mai ales a preţurilor de
desfacere a produselor agricole, care sunt în permanentă schimbare. De aici
decurge necesitatea ca optimizarea structurii culturilor să se facă practic în
fiecare ciclu de producţie agricolă. Acest pronunţat dinamism al structurii
culturilor se manifestă în primul rând în domeniul agriculturii asociative şi
particulare şi mai puţin în cadrul societăţilor comerciale cu capital de stat.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
101
Principalii indicatori folosiţi în optimizarea structurii culturilor
sunt: randamentul la ha în expresie fizică, valorică sau convenţională
(unităţi energetice), cheltuielile de producţie la unitatea de suprafaţă,
profitul la ha, costul unitar şi rata rentabilităţii.
Pentru creşterea gradului de utilizare a terenurilor agricole, mai ales
în perimetrele irigate, este necesară practicarea culturilor anticipate (rapiţă
furajeră, borceag de toamnă, secară de toamnă pentru masă verde) şi a
culturilor seccesive (porumb siloz, porumb masă verde etc.), care pot
contribui într-o măsură mai mare sau mai mică la creşterea profitului total
la unitatea de suprafaţă.
Pentru optimizarea structurii culturilor se utilizează mai multe
metode, dintre care cele mai accesibile specialiştilor din agricultură sunt:
metoda variantelor multiple, metoda sau programul planning şi
programarea liniară.
Metoda variantelor multiple constă în elaborarea mai multor
variante de structură a culturilor, diferenţiate între ele prin ponderea
diferită pe care o deţine fiecare cultură care interesează sub aspectul
favorabilităţii terenului şi prin consumuri diferite de resurse de producţie.
Proiectarea diferitelor variante se face avându-se permanent în vedere
eficienţa economică a produsului respectiv, cerinţele economiei naţionale,
dinamica preţurilor pe piaţa liberă, disponibilul de resurse materiale şi de
forţă de muncă de care dispune întreprinderea, consumul intern pentru
reluarea procesului de producţie în ramura vegetală (necesarul de seminţe),
necesarul de resurse vegetale în sectorul producţiei animaliere etc.
Fiecare din variantele elaborate se analizează prin prisma unor
indicatori economici specifici, în raport de scopurile urmărite de
întreprindere. Între aceştia cu precădere se folosesc producţia fizică
(kg/ha), producţia convenţională (UN/ha, PD/ha, unităţi energetice/ha),
cifra de afaceri (lei/ha), producţia netă (lei/ha), efortul total valoric (lei/ha)
sau convenţional (unităţi energetice/ha), profitul (lei/ha), rata rentabilităţii
(%) etc.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
102
Desigur că pentru alegerea variantei optime se recurge la utilizarea
unui set de indicatori adecvat obiectivului pe care întreprinderea îl
urmăreşte.
Dacă în aprecierea variantelor proiectate se foloseşte un singur
indicator, ca de exemplu profitul în lei/ha, atunci se adoptă ca optimă
varianta care realizează cele mai bune rezultate din acest punct de vedere.
Dacă însă se folosesc doi sau mai mulţi indicatori de apreciere, atunci se
apelează la metoda punctajului. În acest caz fiecărui indicator utilizat i se
acordă un anumit număr de puncte, în felul următor: cel mai ridicat nivel al
indicatorului se notează cu 100 puncte, iar celelalte se calculează cu
ajutorul regulei proporţiilor multiple. În acest mod indicatorii luaţi în
considerare capătă o exprimare convenţională, ceea ce permite însumarea
lor. Pentru fiecare variantă se calculează suma punctelor obţinute pentru
fiecare indicator utilizat ca criteriu de apreciere. Se consideră a fi optimă
varianta pentru care se realizează punctajul maxim.
Metoda sau programul planning mai poartă denumirea şi de
metoda reducerilor succesive şi îmbină elemente ale metodelor clasice cu
cele ale programării liniare. Fiind o derivată a programării liniare metoda
planning include formularea funcţiei scop, care prevede fie maximizarea
efectului economic, fie minimizarea efortului, în condiţiile limitării
consumului de resurse la nivelul dispobilului întreprinderii şi al realizării
producţiei agricole vegetale în anumite variante cantitave şi sortimentale,
derivate din cererile pieţii.
Metoda programării liniare prezintă marele avantaj că permite
alegerea variantei optime de structură dintr-o multitudine de variante
posibile. Dat fiind volumul foarte mare de calcule metoda programării
liniare implică obligatoriu utilizarea tehnicii electonice de calcul.
Optimizarea structurii culturilor prin programarea liniară necesită
întocmirea modelului economico-matematic, care se compune din funcţia
scop şi restricţii.
Funcţia scop vizează optimizarea indicatorului luat în studiu: fie
maximizarea efectului (a producţiei globale, nete sau profitului), fie
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
103
minimizarea efortului (a cheltuielilor totale, materiale, a consumului de
forţă de muncă, a consumului energetic etc.).
Restricţiile se referă la limitarea consumului de resurse, garantarea
obţinerii unor produse în cantităţile minime stabilite, respectarea
restricţiilor de succesiune, revenirea culturilor pe aceeaşi suprafaţă,
extinderea culturilor duble.
Forma generală a modelului economico-matematic privind
optimizarea structurii culturilor este (50):
1) Funcţia scop:
F(x) C x optimmaxim
minimj jj 1
n
2) În condiţiile respectării restricţiilor:
a) limitarea consumului de resurse la nivelul disponibilului:
a x bij j ij 1
n
b) garantarea obţinerii unor produse în cantităţile minim stabilite:
q x Q_
j j j
c) respectarea succesiunii culturilor
x xjpj 1
n
jprj 1
n
d) revenirea pe aceeaşi suprafaţă a unor culturi (floarea soarelui,
sfecla de zahăr, tutun, cartofi, mazăre, in etc.)
xS
Rjr
e) extinderea culturilor duble sau anticipate:
x xjsj 1
n
jpsj 1
n
sau
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
104
x xjaj 1
n
jpaj 1
n
f) condiţia de nenegativitate:
xj0
Semnificaţia simbolurilor este:
Cj - valoarea indicatorului care urmează a fi optimizat;
xj - dimensiunea ramurii j;
aij - consumul de resurse i la unitatea de dimensionare a ramurii j;
bi - disponibilul din resursa i;
q_
j - producţia medie la ha la ramura j;
xjp - suprafaţa culturilor bune premergătoare;
xjpr - suprafaţa culturilor pretenţioase la planta premergătoare;
xjr - suprafaţa maximă pe care o poate ocupă o cultură cu restricţii
fitotehnice de revenire pe aceeaşi suprafaţă;
S - suprafaţa totală arabilă;
R - numărul de ani după care o cultură poate reveni pe aceeaşi
suprafaţă;
xjs - suprafaţa maximă a culturilor succesive;
xjps - suprafaţa culturilor care permit culturi succesive;
xja - suprafaţa maximă a culturilor anticipate;
xjpa - suprafaţa culturilor care permit culturi anticipate.
Valabilitatea soluţiei obţinută prin rezolvarea modelului
economico-matematic cu ajutorul programării liniare este condiţionată de
formularea corectă a funcţiei scop, în concordanţă cu obiectivele
întreprinderii agricole şi de evidenţierea exactă a particularităţilor de
producţie a acesteia.
Test de autoevaluare (2) 1. Ce reprezintă optimizare stucturii culturilor?
2. Ce metode se utilizează pentru optimizarea structurii culturilor ?
3. Ce reprezintă funcția obiectiv?
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
105
Optimizarea economico-organizatorică a tehnologiilor de
producţie
Tehnologia de producţie este un proces complex, format dintr-o
mulţime de acţiuni îndreptate în scopul obţinerii unui anumit produs. În
producţia agricolă tehnologiile de producţie au un caracter mai complex,
dat fiind faptul că în elaborarea lor trebuie să se ţină seama pe lângă
mijloacele tehnice şi umane şi de factorii biologici şi chiar de condiţiile
climatice în care se desfăşoară procesul de producţie.
Prin tehnologia de producţie în cultura plantelor de câmp se
înţelege ansamblul de operaţiuni agrofitotehnice fundamentate din punct
de vedere tehnic şi economic, executate în succesiune cronologică care
au ca scop obţinerea de produse agricole cu cheltuieli minime pe
unitatea de produs.
În cadrul sistemului de cultură a plantelor tehnologia de producţie
reprezintă elementul cel mai dinamic, susceptibil permanent de modificări,
în raport de introducerea şi promovarea progresului tehnic în agricultură.
Tehnologiile de producţie în agricultură se diferenţiază de condiţiile
climatice, condiţiile pedologice, soiul sau hibridul cultivat şi de mijloacele
de producţie utilizate.
Sola, cu toate caracteristicile ei (tipul de sol, gradul de omogenitate,
forma şi dimensiunile) reprezintă entitatea tehnologică de bază, în raport de
care se stabilesc cele mai multe elemente tehnologice. De asemenea,
regimul climatic, prin componenţa sa esenţială, precipitaţiile şi modul lor
de repartizare anuală constituie un factor hotărâtor în proiectarea
tehnologiilor. Soiurile şi hibrizii cultivaţi, prin potenţialul lor diferit de
producţie, care determină un export diferit de substanţe nutritive din sol,
influenţează în mare măsură asupra caracteristicii de intensivitate a
tehnologiilor de producţie. În sfârşit, mijloacele tehnice şi umane de care
dispune întreprinderea agricolă reprezintă elementul determinant în
proiectarea tehnologiilor de producţie, acestea diferenţiindu-se în raport de
gradul de dotare a întreprinderii cu maşini agricole adecvate şi cu forţa de
muncă necesară.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
106
Tehnologiile de producţie trebuie interpretate în viziune sistemică,
dat fiind faptul că ele sunt formate dintr-un ansamblu de elemente
interconectate cum sunt: lucrările de pregătire a solului, lucrările de
fertilizare, însămânţarea, lucrările de combatere a bolilor şi
dăunătorilor, lucrările de îngrijire, recoltarea, transportul şi
depozitarea producţiei. Toate aceste elemente se găsesc într-o
interacţiune continuă, însă relaţia tipică de intercondiţionare se manifestă
între eforturile depuse (consumurile de resurse materiale, financiare şi
umane) şi efectele realizate (producţia agricolă vegetală obţinută).
Dată fiind mare diversitate a condiţiilor de producţie, tehnologiile
nu au un caracter generalizat pe arii largi, ci ele se întocmesc pentru fiecare
exploataţie, în raport de factorii amintiţi anterior şi de destinaţia
produsului. La proiectarea tehnologiilor trebuie avut în vedere faptul că
acelaşi efect economic poate fi obţinut prin eforturi diferite, motiv pentru
care este necesară luarea în considerare atât a laturii tehnice a tehnologiilor
cât şi a celei economice.
Latura tehnică se referă la lucrările şi cantităţile de resurse de
producţie utilizate în scopul realizării integrale a obiectivelor, respectiv a
producţiilor planificate.
Latura economică se referă la efortul economic privind asigurarea
întreprinderii agricole cu resursele necesare obţinerii de efecte economice
superioare: producţii mari cu costuri reduse pe unitatea de produs.
Sub aspectul efortului economic, respectiv al consumului de resurse
materiale, financiare şi umane, elemente tehnologice se împart în:
elemente tehnologice care reclamă eforturi economice reduse,
dar care au un mare efect asupra producţiilor obţinute. În prima
categorie intră epoca de semănat, calitatea biologică a
seminţelor, tipul de îngrăşăminte utilizat, epoca de recoltare etc.
Indiferent dacă se seamănă sau nu în cadrul epocii optime,
costul lucrării este acelaşi, dar rezultatele de producţie se
diferenţiază net. Dacă se foloseşte sămânţă cu valoare biologică
ridicată, atunci printr-un efort economic foarte redus (diferenţa
de preţ) se realizează efecte economice foarte mari (diferenţa de
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
107
producţie). Este cazul principalelor două culturi porumbul
pentru boabe şi grâul unde calitatea biologică a seminţelor
utilizate constituie un factor hotărâtor asupra producţiilor.
Astfel, la porumb se va folosi numai sămânţă hibridă obţinută în
generaţia F0 iar la grâu sămânţă elită, cel mult înmulţirea I;
elemente tehnologice care reclamă un efort economic deosebit,
dar care au însă o contribuţie majoră la realizarea de producţii
ridicate. În această categorie se includ lucrările solului, de
însămânţare, de întreţinere a culturilor, măsurile fitosanitare,
lucrările de recoltare etc. Toate aceste lucrări implică eforturi
economice mai mari.
Dat fiind faptul că elementele tehnologice sunt generatoare de
costuri se impune ca tehnologiile de producţie să fie astfel proiectate încât
efectul economic să fie maxim.
Optimizarea secvenţială a tehnologiilor de producţie
Optimizarea tehnologiilor de producţie se poate realiza atât
secvenţial, cât şi pe ansamblul lor. Optimizarea secvenţială presupune
raţionalizarea fiecărui element de structură tehnologică în parte,
urmărindu-se încadrarea acestora în normele tehnice şi duratele optime de
execuţie, minimizarea costurilor şi creşterea randamentului agregatelor şi
a productivităţii muncii, astfel ca eficienţa economică să devină maximă.
Sub aspect structural şi economic orice tehnologie de producţie se
poate subdiviza până la elementele tehnologice primare, după următoarea
formulă: proces-tehnologic-proces de muncă-operaţie-faza-mânuire-
mişcare. Prin lucrare se înţelege acel element structural purtător de costuri,
care se execută după o metodă proprie, folosind mijloace de muncă şi
obiecte ale muncii specifice.
Pentru proiectarea tehnologiilor de producţie în cultura plantelor de
câmp este necesară parcurgerea următoarelor faze:
precizarea lucrărilor sau activităţilor necesare obţinerii
produsului finit;
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
108
stabilirea ordinii cronologice, a succesiunii logice şi a
momentului optim de executare a fiecărei secvenţe tehnologice;
calcularea necesarului de resurse;
calcularea costului fiecărui element tehnologic, respectiv al
devizului de lucrări fie la ha, fie la 100 ha;
optimizarea tehnologiei de producţie, având drept criteriu fie
maximizarea producţiei, fie minimizarea cheltuielilor, aspectul
de bază urmărit fiind rentabilizarea produsului şi creşterea
eficienţei economice.
Minimizarea cheltuielilor, respectiv reducerea efortului economic
vizează în primul rând acele secvenţe tehnologice generatoare de costuri
ridicate cum sunt: lucrările solului, fertilizarea, întreţinerea culturilor,
măsuri fitosanitare, irigarea şi recoltarea.
Optimizarea de ansamblu a tehnologiilor de producţie
Între diferitele elemente (secvenţe) tehnologice se manifestă
interacţiuni generatoare de sporuri de producţie suplimentare. Este
suficient să dăm câteva exemple. În condiţii de irigare, prin optimizarea
regimului de apă din sol, se crează condiţii optime de dezvoltare nu numai
pentru plantele de cultură ci şi pentru buruieni. Este necesar deci ca în
perimetrele irigate combaterea buruienilor prin lucrări mecanice sau prin
erbicidare să fie mai susţinută. Tot în condiţii de irigare, optimizarea
regimului hidric implică un consum mai mare de substanţe nutritive din
sol. Sporul total de producţie obţinut prin irigare şi fertilizare are trei
componente principale: sporul datorat fertilizării, sporul datorat irigării şi
sporul datorat interacţiunii irigare×fertilizare. În această concepţie efectul
de ansamblu al tehnologiei nu apare ca o simplă însumare a efectelor
parţiale ale fiecărei secvenţe tehnologice, deoarece se manifestă şi
fenomenul de interacţiune generator de efecte suplimetare. Cele afirmate
pot fi redate matematic cu relaţia:
E eii 1
n
, în care:
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
109
E - efectul cumulat al tehnologiei de ansamblu;
ei - efectul parţial al fiecărei secvenţe tehnologice i (1, 2, 3, ..., n).
O anumită secvenţă tehnologică poate fi considerată a fi optimă în
anumite condiţii şi devine suboptimă în alte condiţii. Spre exemplificare,
un anumit nivel al fertilizării este optim în condiţii de neirigare, dar devine
suboptim în condiţiile aplicării irigaţiilor. Astfel de corelări se pot face
între majoritatea secvenţelor tehnologice, considerate fie ca perechi, fie în
ansamblul lor.
Modelele elaborate în acest scop sunt de tipul multibloc, fiecărui
bloc corespunzâdu-i una din secvenţele tehnologice. Legătura între blocuri
se realizează prin intermediul relaţiilor de legătură. Relaţiile matematice
din cadrul blocului, relaţiile de legătură şi funcţia scop se exprimă fie în
unităţi valorice, fie în unităţi energetice, acestă ultimă variantă răspunzând
mai bine cerinţelor actuale.
Pentru fiecare cultură se întocmesc mai multe variante de tehnologii
de producţie. Opţiunea pentru varianta optimă se face în funcţie de o serie
de indicatori de apreciere economică, cum sunt:
producţia în expresie fizică, valorică sau energetică;
nivelul cheltuielilor de producţie;
consumul de muncă vie;
profitul realizat.
Orice tehnologie de producţie îşi găseşte concretizarea în fişa
tehnologică, în care se înscriu în ordine cronologică şi succesiune strict
logică toate lucrările prevăzute a se executa, exprimate în parametri
cantitativi şi calitativi. Pentru fiecare lucrare, operaţie sau secvenţă
tehnologică se precizează, conform normativelor în vigoare, consumurile
de materiale şi de muncă la ha şi întreaga cultură, perioadele optime de
excuţie şi necesarul de utilaje şi de forţă de muncă.
În funcţie de modul lor de acţiune, resursele folosite în tehnologiile
de producţie sunt resurse specifice şi resurse comune. Resursele specifice
se stabilesc pe fiecare lucrare în parte, în raport de specificitatea lor. Astfel
îngrăşămintele chimice sunt resurse specifice, în timp ce motorina sau
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
110
forţa de muncă sunt resurse comune, care urmează a se consuma la întreaga
gamă de operaţii prevăzută în tehnologie. Resursele specifice se calculează
şi se optimizează concomitent cu elaborarea fiecărei secvenţe tehnologice,
în timp ce resursele comune se optimizează la nivelul întregii tehnologii de
producţie.
Rezumat U.I. 5
Fişele tehnologice servesc pentru programarea, pregătirea şi
organizarea producţiei în condiţii de eficienţă economică, pentru calculul
necesarului de resurse materiale şi de forţă de muncă, pentru determinarea
costurilor directe pe culturi, pe întreaga perioadă sau pe trimestre, ceea ce
permite urmărirea şi controlul încadrării acestora în limitele preconizate şi
în acelaşi timp disponibile ale întreprinderii agricole.
Lucrare de verificare nr. 2
(se va transmite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă,
până la sfârşitul celei de-a IV-a săptămâni din semestrul I)
1. OPTIMIZAREA STRUCTRUII CULTURILOR ÎN
EXPLOATAȚIA AGRICOLĂ ............... (6 puncte);
(informaţii mai detaliate asupra acestor aspecte pot fi găsite în
cursul elaborat de către Brezuleanu S (2008) - vezi bibliografia)
BIBLIOGRAFIE (U.I. 5)
1. Brezuleanu S. şi colab.–Utilizarea sistemelor informatice în
consultanţa agricolă. Editura Agroprint, Timişoara, 2001
2. Brezuleanu S.- Sisteme de producție în agricultură. Editura ALFA
Iași, 2008
3. Combe Laurette, Picard D. – Les systèmes de culture. INRA
Editions, Versailles, Cedex, France – Paris, 1990.
4. Condrian H. – La science des systèmes et les exploitations
agricoles. Edition Universitaires UNMFREO, 1988.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
111
Unitatea de învăţare 6: Sistemul de creștere și exploatare a animalelor
CUPRINS (U.I. 6) Pag.
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 6) ………. …..111
Instrucţiuni (U.I. 6) ………………………………..……………….…...111
Necesitatea extinderii creșterii animalelor…............................................112
Clasificarea sistemelor de creștere și exploatare a animalelor..................113
Structura organizatorică a sistemului de creștere a animalelor...............118
Creșterea animalelor în agricultura ecologică...........................................128
Rezumat (U.I. 6) ……………………………..…………………………135
Bibliografie (U.I. 6) …………………………………..………………...135
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 6)
Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea
conceptului de sistem de creștere și exploatare a animalelor. După
finalizarea studiului aceste U.I., veţi dispune de competenţe pentru:
-descrierea importanței creșterii animalelor;
- clasificarea sistemelor de creștere și exploatare a animalelor;
-descrierea structurii organizatorice a sistemelor de creștere și exploatare a
animalelor;
-descrierea elementelor specifice creșterii animalelor în agricultura
ecologică;
Instrucţiuni (U.I. 6) Această unitate U.I. necesită cca. 4 ore de studiu individual (S.I.), la care se
adaugă alte 4 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare sunt inserate 2 teste de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la
memorarea şi înţelegerea noţiunilor legate de sistemul de creștere și
exploatare a animalelor.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
112
Necesitatea extinderii creșterii animalelor
În cadrul producţiei agricole din ţara noastră, în prezent zootehnia
deţine locul doi.
Extinderea producţiei animaliere este cerută în primul rând de
necesitatea convertirii unei părţi din producţia vegetală în producţie
animalieră. Procesul de conversie amintit implică consumuri de resurse
materiale şi umane, ceea ce determină creşterea valorii produselor
zootehnice şi implicit a profiturilor realizate. Integrarea verticală a
producţiei vegetale cu cea animalieră se poate realiza la diferite nivele,
aceasta depinzând de nevoile privind autoconsumul intern de produse
vegetale şi de eficienţa economică a produselor zootehnice. Oricum,
produsele zootehnice, fie sub formă brută (animale netăiate), fie aduse la
un anumit grad de prelucrare, realizează preţuri mai mari, ceea ce înseamnă
eficienţa economică respectiv rentabilitate superioară (39).
În al doilea rând procesul de producţie în ramura vegetală se
caracterizează printr-un caracter sezonier pronunţat, ca urmare a
suprapunerii parţiale a timpului de muncă cu timpul de producţie.
Dezvoltarea ramurii zootehnice în întreprinderea agricolă, prin continuarea
proceselor de muncă în această ramură, conduce la utilizarea mai deplină şi
mai eficientă a forţei de muncă în tot cursul anului şi la realizarea unui ritm
constant în obţinerea şi livrarea producţiei în partizi mari la preţuri
avantajoase.
În al treilea rând ţara noastră dispune de întinse suprafeţe de pajişti
naturale (2,7 milioane ha păşuni şi 1,7 milioane ha fâneţe) care nu pot fi
valorificate corespunzător decât prin extinderea producţiei zootehnice.
U.I. 6 Sisteme de creștere și
exploatare a animalelor
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
113
Marile cantităţi de produse vegetale obţinute în întreprinderile agricole
(paie, coceni de porumb, vreji de leguminoase, colete de sfeclă) vin să
completeze tabloul posibilităţilor de dezvoltare a producţiei zootehnice.
În plus, producţia zootehnică se pretează în mare măsură la
organizarea ei pe baza principiilor industriale prin concentrarea efectivelor
de animale în marile complexe agrozootehnice şi specializarea producţiei
pe unităţi sau ferme. Toate acestea crează posibilitatea organizării
producţiei zootehnice pe cicluri şi în flux continuu şi practicarea unor
tehnologii moderne, de mare randament, cu uşurarea corespunzătoare a
efortului depus de muncitorii agricoli sau proprietarii particulari de
animale.
Particularităţile amintite conferă producţiei zootehnice
caracteristicile unei activităţi de tip industrial, aceasta transformându-se
într-o adevărată industrie de producere a bunurilor de consum de origină
animală valorificabile la preţuri superioare prin reţeaua magazinelor fie de
stat, fie proprii, ultima variantă favorizând rămânerea integrală a profitului
în sfera producţiei şi netransferarea lui în sfera circulaţiei mărfurilor.
Clasificarea sistemelor de creştere şi exploatare a animalelor
Prin sistemul de creştere şi exploatare a animalelor se înţelege
ansamblul de activităţi şi măsuri zooveterinare, cu caracter tehnic,
organizatoric şi economic care are ca scop sporirea numărului de
animale, a producţiei pe cap de animal, perfecţionarea bazei tehnico-
materiale şi a tehnologiilor de producţie şi pe acestă bază sporirea
rentabilităţii producţiei animaliere.
Sistemele de creştere şi exploatare a animalelor se diferenţiază în
funcţie de complexitatea şi amploarea activităţilor desfăşurate, concretizate
în efectivele de animale concentrate în întreprindere, de nivelul
specializării şi intensificării producţiei, de gradul de modernizare a
tehnologiior de producţie aplicate, precum şi de modul de organizare a
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
114
ciclului de producţie, care determină în mod implicit ritmul şi continuitatea
livrării produselor zootehnice.
Sistemele de creştere şi exploatare a animalelor se găsesc şi sub
incidenţa formei de proprietate, dat fiind faptul că în societăţile comerciale
sau asociative nivelul concentrării producţiei zootehnice este mai ridicat iar
gradul de specializare mai pronunţat în comparaţie cu fermele privat-
familiale.
Sistemele de creştere şi exploatare a animalelor se clasifică în
raport de mai multe criterii: după nivelul de intensivitate a producţiei şi
după modul de organizare a ciclului de producţie.
După nivelul intensivităţii producţiei deosebim:
Sistemul de tip industrial se caracterizează prin concentrarea unor
mari efective de animale, prin organizarea întreprinderii pe ferme sau
sectoare specializate în raport cu fluxul tehnologic aplicat, prin utilizarea
unor rase sau hibrizi de animale de mare valoare biologică şi capacitate
productivă, obinuţi prin încrucişări multiple, conduse cu ajutorul tehnicii
moderne de calcul, prin practicarea unor tehnologii moderne, bazate pe un
înalt grad de mecanizare şi automatizare a proceselor de muncă, prin
utilizarea cu precădere a furajelor combinate, diferenţiate pe specii şi
categorii de animale etc. Sistemele de tip industrial se caracterizează printr-
o puternică diviziune tehnologică a muncii, ceea ce conduce la accentuarea
ritmicităţii şi continuităţii în obţinerea şi livrarea produselor animaliere, cu
efecte identice în ceea ce privesc încasările băneşti. Prin aceasta se
atenuează în mare măsură sau chiar se anulează caracterul sezonier al
producţiei, încasările având un caracter continuu pe tot parcursul anului.
În acelaşi timp însă, sistemul de tip industrial de creştere şi
exploatare a animalelor implică eforturi economice importante,
concretizate în volumul mare de investiţii şi consumul mare de energie.
Dar prin productivitatea mare realizată pe muncitor, toate aceste cheltuieli
ridicate se amortizează în perioade de timp relativ scurte, ceea ce face ca
rentabilitatea acestui mod de organizare a producţiei să fie superioară
celorlalte sisteme.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
115
Sistemele de tip industrial de creştere şi exploatare a animalelor s-
au extins cu precădere în ramura suinelor şi păsărilor, precum şi în ramura
producerii cărnii de taurine şi tineret ovin la îngrăşat. În celelalte sfere ale
producţiei zootehnice caracteristica industrială privind organizarea
producţiei şi a muncii este mai puţin accentuată.
Condiţia de bază privind succesul organizării producţiei animaliere
pe principii industriale este utilizarea unui material biologic de mare
calitate, capabil de realizarea unor parametri superiori privind conversia
furajelor în produse animaliere în special în carne şi lapte.
Sistemul de tip gospodăresc la noi în ţară încă cuprinde un mare
număr de animale, fiind aplicat cu precădere în special în fermele privat-
familiale şi în unele exploataţii asociative. Sistemul de tip gospodăresc se
caracterizează printr-un nivel mai redus de concentrare a animalelor şi de
specializare a producţiei, prin utilizarea unor adăposturi cu capacităţi
reduse de cazare, dotarea tehnico-materială mai redusă, mecanizare şi
automatizare redusă a proceselor de muncă. Prezenţa mai multor specii de
animale în cadrul aceleaşi întreprinderi determină nivelul redus al
specializării producţiei. Lipsa organizării acesteia pe secvenţe tehnologice
atrage după sine necesitatea policalificării forţei de muncă utilizată.
Importanţa economică a sistemului de tip gospodăresc constă în
capacitatea mare a acestuia de valorificare a resurselor interne, puţin
pretabile la valorificare în cadrul sistemului de tip industrial, contribuind în
acest fel la creşterea volumului de produse animaliere oferite pieţii, chiar
dacă parametri de rentabilitate sunt inferiori celor obţinuţi în cadrul
sistemului de tip industrial.
După modul de organizare a ciclului de producţie sistemele de
creştere şi exploatare a animalelor se împart în: sisteme cu flux continuu
şi circuit închis şi sisteme cu flux continuu şi circuit deschis.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
116
Fig. 6.1. Sistemul de producţie la taurine în circuit închis şi flux
continuu
Sistemele cu flux continuu şi circuit închis se caracterizează prin
cuprinderea în cadrul aceleaşi întreprinderi a tuturor fazelor (secvenţelor)
ciclului de producţie (fig. 6.2). Se observă că în cadrul aceleiaşi
întreprinderi sunt cuprinse cele două subsisteme: de producţie şi cel de
reproducţie. Subsistemul de producţie cuprinde fermele de vaci de lapte şi
de tineret la îngrăşat, iar subsistemul de reproducţie cuprinde fermele de
viţele, de tineret pentru prăsilă şi cele de juninci. Produsele sistemului de
producţie, respectiv laptele şi carnea, constituie ieşiri ale sistemului de
producţie. Ieşirile subsistemului de reproducţie, respectiv junincile
constituie intrări în cadrul subsistemului de producţie. În acest mod toate
fazele cilcului de producţie sunt cuprinse în cadrul aceleiaşi întreprinderi.
S11
FERME VACI
LAPTE
S12
FERME
VACI LAPTE
S13 FERME
VACI
LAPTE
S14
FERME VACI
LAPTE
S15 FERME
VACI
LAPTE
S21
FERME
VIŢELE 2-8 LUNI
S22 FERME
VIŢEI
ÎNGRĂŞAT
S31 FERME
TINERET
PRĂSILĂ 8-18 LUNI
S32 FERME
TINERET
PRĂSILĂ
8-18 LUNI
S41
FERME
JUNINCI
S42
FERME
JUNINCI
CARNE
LAPTE
SISTEMUL DE REPRODUCŢIE
SISTEMUL DE PRODUCŢIE
PIAŢA
PRODUSELOR
AGRICOLE
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
117
Sistemul în flux continuu şi circuit deschis se caracterizează prin
fragmentarea ciclului de producţie şi organizarea în cadrul aceleaşi
întreprinderi numai a anumitor faze sau secvenţe tehnologice (fig. 6.2.2.)
Fig. 6.2. Sistemul de producţie la porcine în circuit deschis şi flux
continuu
În ramura suinelor procesul de producţie se structurează pe două
subsisteme: subsistemul de reproducţie şi subsistemul de îngrăşare şi
producere a cărnii. Aceste două subsisteme se găsesc incluse în cadrul a
două întreprinderi diferite. Întreprinderea pentru îngrăşarea tineretului
taurin se structurează pe ferme specializate în acest scop, fără să cuprindă
ferme specializate în producerea tineretului necesar pentru îngrăşare,
tineret primit de la întreprinderile specializate în producerea laptelui.
Acest sistem de organizare este impus de necesitatea sepărării
producţiei de lapte de producţia de carne de taurine, ca urmare a faptului că
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
118
procesele de muncă din cadrul celor două tipuri de întreprinderi
specializate se deosebesc net, nemaiavând o bază funcţională comună care
să conducă la cuprinderea lor într-o singură întreprindere de producţie
zootehnică. Activitatea de producţie se desfăşoară pe bază de cooperare
între întreprinderile specializate în producţia de lapte şi cele specializate în
producţia de carne de taurine, cooperare a cărei suport juridic îl constituie
contractul de cooperare.
Test de autoevaluare (1) 1. Ce reprezintă sistemul de creștere și exploatare a animalelor?
2.Care sunt caracteristicile sistemului gospodăresc de creștere și
exploatare a animalelor?
3. Care sunt caracteristicile sistemului industrial de creștere și
exploatare a animalelor?
Structura organizatorică a sistemului de creştere şi
exploatare a animalelor Sistemul de creştere şi exploatare a animalelor se structurează
organizatoric şi tehnologic potrivit condiţiilor concrete din întreprinderea
agricolă, particularităţilor speciilor, categoriilor de sex, vârstă şi producţie,
precum şi în funcţie de tipul său, în subsistemul de reproducţie,
subsistemul de întreţinere, subsistemul de furajare şi subsistemul sanitar-
veterinar (fig. 6.3). În cadrul sistemului în flux continuu în circuit închis
sunt prezente toate subsistemele precizate anterior.
În cadrul sistemului în flux continuu în circuit deschis, în raport de
concepţia adoptată în organizarea producţiei poate lipsi unul sau mai multe
subsisteme. Într-o astfel de viziune pot apărea întreprinderi zootehnice
specializate în producerea materialului de reproducţie, în producerea şi
livrarea furajelor, sau în întreţinerea animalelor şi producţia zootehnică
propriu-zisă.
Integrarea celor patru subsisteme în cadrul aceleiaşi entităţi
economico-organizatorice este specifică marilor combinate zootehnice.
Întreprinderile zootehnice mici şi mijlocii, cu deosebire cele private, nu
cuprind de regulă toate subsistemele menţionate.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
119
S11
FERMĂ
SCROAFE
S21
FERMĂ
PURCEI
S32
FERME
TINERET PT.
ÎNGRĂŞAT
S33
FERME
TINERET PT.
PRĂSILĂ
S32
FERME
TINERET PT.
ÎNGRĂŞAT
S41
FERMĂ
PORCI LA
ÎNGRĂŞAT
S42
FERMĂ
PORCI LA
ÎNGRĂŞAT
S43
FERMĂ
PORCI LA
ÎNGRĂŞAT
S44
FERMĂ
PORCI LA
ÎNGRĂŞAT
Fig. 6.3. Subsistemele de creştere şi exploatare a animalelor
Subsistemul de reproducţie
Subsistemul de reproducţie reprezintă veriga iniţială a fluxului de
producţie în creşterea şi exploatarea animalelor. Realizarea planului de
producţie în ramura zootehnică este dependentă de asigurarea efectivelor
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
120
de animale pe specii, categorii de vârstă, sex şi producţie şi de obţinerea
producţiilor medii planificate pe animal.
Efectivele de animale dintr-o întreprindere nu sunt constante pe
parcursul unui an calendaristic, ci au loc modificări cantitative şi calitative,
cauzate de intrările şi ieşirile din efectiv şi de trecerea animalelor dintr-o
categorie în alta. Toate aceste modificări au la origine evoluţia efectivelor
de animale.
Planul evoluţiei efectivelor de animale are ca scop asigurarea
numărului necesar de animale pe specii, categorii de vârstă, sex şi
producţie, instrumentul esenţial în acest scop fiind planul de monte şi
fătări, care constituie factorul esenţial al organizării reproducţiei biologice
a efectivelor de animale.
Planul de monte şi fătări se întocmeşte anual pentru fiecare specie
de animale în parte, proporţia de animale matcă şi de produşi obţinuţi
depizând strict de particularităţile biologice ale fiecărei specii în parte.
Organizarea reproducţiei economice a efectivelor de animale
Reproducţia efectivelor de animale are în primul rând un conţinut
biologic în sensul că ea prezintă particularităţi conturate de-a lungul
evoluţiei filogenetice a fiecărei specii de animale în parte. În acelaşi timp,
reproducţia efectivelor de animale în cadrul întreprinderilor zootehnice
prezintă şi un conţinut economico-organizatoric. De aici deducem că
reproducţia efectivelor de animale trebuie astfel dirijată încât să se
realizeze obiectivele economice pe care întreprinderea şi le-a propus ceea
ce conferă reproducţiei şi un caracter economic.
Ansamblul măsurilor tehnice, organizatorice şi economice, care au
ca scop asigurarea numărului de animale pe specii, categorii de vârstă, sex
şi producţie necesare realizării obiectivelor propuse dau conţinut
reproducţiei economice a efectivului de animale. La orice specie intrările
de animale în efectiv se realizează de regulă prin fătări, iar ieşirile prin
reformă. În raport de înaintarea în vârstă animalele trec dintr-o categorie de
vârstă inferioară în una superioară, până în momentul intrării în categoria
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
121
de animale matcă, care are o extindere mai mare sau mai mică în raport de
specia la care ne referim.
Reproducţia economică a efectivelor de animale trebuie apreciată
sub aspect atât cantitativ cât şi calitativ. Reproducţia cantitativă urmăreşte
realizarea numărului de animale propus pentru sfârşitul perioadei de plan.
Reproducţia calitativă urmăreşte realizarea valorii biologice a animalelor,
creşterea acesteia, în scopul obţinerii de randamente superioare şi pe
această bază a unei rentabilităţi sporite.
În raport de numărul de animale şi de valoarea lor biologică de
la începutul şi sfârşitul perioadei de plan, reproducţia economică a
efectivelor poate fi simplă sau lărgită.
Reproducţia simplă se caracterizează prin menţinerea constantă a
anumărului de animale şi a valorii lor biologice pe tot parcursul perioadei
de plan. Acest mod de organizare se manifestă cu precădere în cadrul
sistemelor de creştere şi exploatare a animalelor cu caracter extensiv.
Surplusul de animale, care depăşeşte necesarul intern se valorifică prin
vânzarea spre alte întreprinderi care doresc să-şi sporească efectivele de
animale şi la care resursele interne nu sunt suficiente.
Reproducţia lărgită se caracterizează prin sporirea pe parcursul
perioadei de plan atât a numărului de animale cât şi a valorii biologice a
acestora. Reproducţia lărgită numerică se realizează pe seama resurselor
interne (animalele tinere obţinute prin fătări şi evoluţia acestora din
categoriile de vârstă inferioare spre cele superioare) şi dacă aceste surse nu
sunt suficiente atunci se apelează la cumpărări de animale de diferite vârste
sau chiar din categoria matcă de la alte întreprinderi. Reproducţia lărgită
calitativă se realizează prin activităţile de selecţie, ameliorare şi încrucişare
practicate în întreprindere după metode ştiinţific fundamentate şi în unele
cazuri prin cumpărări din afară de animale reproducătoare cu valoare
biologică superioară.
În raport de gradul de eşalonare a fătărilor de-a lungul perioadei
de plan deosebim sistemul de fătări grupate şi sistemul de fătări
eşalonate.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
122
Sistemul de fătări grupate constituie mijlocul de realizare a
reproducţiei sezonale, care de regulă se aplică la speciile de taurine şi ovine
în sistemul gospodăresc.
Reproducţia sezonală se realizează prin dirijarea corespunzătoare
a montelor şi fătărilor, astfel încât fătările să se realizeze în perioada de
primăvară în proporţie de 70-75% la taurine şi 80-90% la ovine.
Reproducţia sezonală prezintă avantajul valorificării cu precădere a
nutreţului verde, în special de pe păşuni în perioada imediat post-fătare,
când animalele sunt supuse unor solicitări fiziologice mai mari, ceea ce
conduce atât la refacerea animalelor matcă, cât şi la dezvoltarea
armonioasă în condiţii optime de mediu a tineretului obţinut. În acelaşi
timp sistemul reproducţiei sezonale conduce la reducerea costurilor cu
furajarea, dat fiind preţul redus al ierbii de pe păşune şi în final la
reducerea costurilor unitare şi la creşterea rentabilităţii.
Scopul esenţial al reproducţiei sezonale este asigurarea cu
precădere a produselor, în special al laptelui, în perioada mai - septembrie
în zonele turistice, unde în această perioadă este maxim solicitat.
Reproducţia eşalonată uniform de-a lungul perioadei de plan
prezintă o serie de avantaje faţă de reproducţia grupată sau sezonală. Acest
sistem se aplică la speciile taurine, porcine şi păsări. Reproducţia eşalonată
uniform se caracterizează prin conducerea de aşa manieră a montelor, încât
fătările să se realizeze uniform de-a lungul întregii perioade de plan. În
acest mod se realizează obţinerea ritmică a produşilor şi produselor pe tot
parcursul anului, pe luni şi decade, cu avantajele corespunzătoare: livrarea
şi încasarea ritmică a veniturilor, utilizarea la capacitatea maximă a
adăposturilor şi a forţei de muncă, folosirea completă şi intensivă a
capacităţii biologice a animalelor matcă, livrarea ritmică a produşilor către
unităţile de creştere şi îngrăşare în cazul sistemelor organizate în circuit
deschis, creşterea vitezei de rotaţie a capitalului circulant, asigurarea de
venituri uniforme pentru forţa de muncă din ramura zootehnică etc.
Reproducţia biologică în flux continuu de nivel intensiv necesită
aplicarea unor măsuri tehnico-organizatorice şi sanitar-veterinare adecvate:
realizarea unei structuri optime a efectivelor de animale în concordanţă cu
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
123
direcţia de specializare, asigurarea unei furajări raţionale corespunzătoare
nivelului de intensivitate în exploatarea animalelor, menţinerea animalelor
matcă într-o stare fiziologică care să conducă la procentul maxim de
fecunditate, organizarea evidenţei evoluţiei biologice pentru fiecare animal
matcă în parte, realizarea montei în primele cicluri de călduri, aplicarea
măsurilor sanitar-veterinare pentru prevenirea şi combaterea sterilităţii şi
infecundităţii animalelor, practicarea continuă a procesului de selecţie şi
ameliorare a animalelor şi a reproducătorilor masculi etc.
Structura efectivului de animale
Efectivul de animale pe specii şi în cadrul acestora pe categorii de
vârstă, sex şi producţie nu este constant de-a lungul perioadei de plan. În
primul rând au loc intrări de animale în categoria de vârstă cea mai mică
prin fătări şi ieşiri din efectivul de animale matcă prin reforme. În al doilea
rând animalele tinere trec succesiv dintr-o categorie de vârstă inferioară în
alta superioară, cele femele până ajung în categoria animale matcă, iar cele
mascule, în general la îngrăşat. Toate aceste modificări constituie
conţinutul mişcării sau evoluţiei efectivelor de animale, care constituie
instrumentul de bază în realizarea producţiilor planificate. În fig. 6.4. este
redată schema evoluţiei efectivului de taurine. Pentru realizarea numărului
de animale matcă necesar realizării producţiilor planificate este necesar ca
între diferitele categorii de vârstă şi sex să existe anumite proporţii,
rezultând astfel structura efectivului de animale.
Structura efectivului de animale se găseşte sub incidenţa multor
factori între care mai importanţi se înscriu: specia de animale, direcţie de
specializare, durata exploatării animalelor în ani, vârsta primei monte,
numărul de fătări anuale, indicele de natalitate sau prolificitate, sistemul de
reproducţie şi de însămânţări practicat.
Structura efectivului de animale depinde în primul rând de specia la
care ne referim. În general la speciile taurine şi ovine animalele matcă
deţin ponderi cuprinse între 40-80%, în timp ce la porcine ponderea
scroafelor, ca urmare a prolificităţii ridicate, este mult mai redusă, în
general între 8-12%.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
124
Direcţia de specializare are un rol determinant în stabilirea
structurii efectivului de animale. Astfel în întreprinderile sau fermele
specializate în producţia de lapte de taurine ponderea vacilor este de 75-
80%. Această pondere ridicată se explică prin faptul că din tineretul femel
se reţine în unitate doar necesarul strict pentru înlocuirea animalelor matcă,
restul plus tineretul mascul livrându-se altor întreprinderi sau ferme. În
întreprinderile sau fermele cu profil mixt lapte-carne vacile deţin ponderea
de 40%, ajungându-se până la o pondere nulă în cadrul întreprinderilor
specializate în producerea cărnii de taurine organizate în circuit deschis,
unde întregul efectiv de tineret destinat creşterii şi îngrăşării se cumpără de
la întreprinderile specializate în producţia de lapte.
Ponderea animalelor matcă este direct proporţională cu durata de
exploatare în ani şi cu durata gestaţiei şi invers proporţională cu vârsta
primei monte şi cu prolificitatea.
În cazul reproducţiei simple, neurmărindu-se sporirea efectivului de
animale matcă, ponderea tineretului va fi mai mică în comparaţie cu
reproducţia lărgită.
În întreprinderile în care se practică montele naturale în structura
efectivului de animale apar reproducători masculi, în timp ce în cazul
practicării însămânţărilor artificiale aceştia lipsesc din efectiv.
Subsistemul de întreţinere a animalelor
Prin sistemul de întreţinere a animalelor se înţelege ansamblul
măsurilor tehnice şi organizatorice care au ca scop asigurarea condiţiilor
optime pentru creşterea şi dezvoltarea animalelor.
În raport de particularităţile speciilor şi categoriilor de animale,
a scopului pentru care se cresc şi a modului de adăpostire şi furajare
deosebim întreţinerea în stabulaţie permanentă, la păşune şi mixtă.
Întreţinerea în stabulaţie permanentă se caracterizează prin
faptul că animalele sunt întreţinute în adăposturi în tot cursul anului. Acest
sistem de întreţinere prezintă două variante: stabulaţia fixă şi stabulaţia
liberă. Aceste două variante se deosebesc între ele prin gradul de libertate
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
125
al animalelor şi prin modul de furajare a lor. În stabulaţie fixă animalele
sunt legate individual, hrana administrându-se separat pentru fiecare
animal în parte. În stabulaţie liberă animalele nu sunt legate la iesle, ci
dimpotrivă au posibilitatea mişcării libere, atât în interiorul grajdului cât şi
pe padocurile amenajate în preajma adăposturilor. În această variantă
furajele nu sunt administrate sub formă de tainuri individuale, animalele
putându-se hrăni în voie din tainurile colective.
Sistemul de întreţinere în stabulaţie permanentă se practică, de
regulă, în complexele de creştere şi exploatare de tip industrial, precum şi
parţial, în întreprinderile particulare specializate în producţia de lapte de
vacă.
Sistemul de întreţinre în stabulaţie permanentă prezintă o serie de
avantaje: posibilitatea dirijării raţionale a montelor şi fătărilor, realizarea
tipului de reproducţie preconizat, utilizarea completă a instalaţiilor din
dotarea adăposturilor, creşterea gradului de intensivitate în producţia
zootehnică, reducerea perioadei de îngrăşare prin utilizarea pe scară mai
largă a furajelor concentrate etc.
Acest sistem prezintă însă şi o serie de dezavantaje: lipsa acţiunii
favorabile a razelor solare şi a posibilităţilor de mişcare a animalelor,
aspecte cauzatoare de diverse maladii, creşterea infecundităţii şi scăderea
indicelui de natalitate sau a prolificităţii, reducerea duratei de utilizare
productivă a animalelor, creşterea cheltuielilor pe animal furajat, dat fiind
faptul că întregul volum de furaje administrat trebuie recoltat şi transportat
la grajd, aspect deosebit de important în cazul furajelor verzi.
Întreţinerea la păşune se caracterizează prin menţinerea
animalelor la păşune în tot cursul anului, indiferent de anomimp. La noi în
ţară acest sistem are o extindere mai redusă ca urmare, pe de o parte, a
condiţiilor climatice nefavorabile din timpul iernii şi pe de altă parte a
faptului că nu dispunem de rase rustice, capabile să reziste în câmp deschis
la rigorile iernii. Totuşi acest sistem este mai larg răspândit la specia ovine.
Întreţinerea mixtă se structurează în două etape: perioada de iarnă
când animalele sunt întreţinute în stabulaţie fie fixă, fie liberă şi perioada
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
126
de vară când animalele sunt întreţinute la păşune. Întreţinerea mixtă poate
fi organizată în două variante, în raport cu distanţa faţă de păşune a
adăposturilor. În cazul în care păşunea este situată în apropierea centrului
zootehnic animalele ziua păşunează, iar noaptea sunt adăpostite la grajd. În
cazul în care păşunea este situată la distanţă mai mare, atunci animalele
sunt scoase la păşune primăvara, odată cu deschiderea sezonului de păşunat
şi vor fi readuse la grajd toamna odată cu închiderea sezonului. Perioada de
păşunat durează 150-160 zile în raport de zona geografică. Cea de-a doua
variantă necesită organizarea pe păşune a taberelor de vară, dotate cu toate
utilităţile necesare privind întreţinerea şi exploatarea animalelor: surse de
apă şi locuri amenajate pentru adăpost, instalaţii de muls, adăposturi pentru
produse şi muncitori, curent electric etc.
Întreţinerea mixtă prezintă o serie de avantaje ceea ce determină
micşorarea cheltuielilor pe animal şi a costului pe unitatea de produs. Între
aceste avantaje se remarcă: costul mai redus al ierbii, ca urmare a faptului
că aceasta nu mai trebuie recoltată, transportată şi administrată,
posibilitatea mişcării animalelor în aer liber şi acţiunea benefică a razelor
solare, ceea ce determină fortificarea organismului animal, reducerea
riscului epizootiilor, creşterea fecundităţii şi ca urmare a indicelui de
natalitate sau a prolificităţii, posibilitatea substituirii totale a furajelor
concentrate etc. La toate acestea se adaugă sporirea productivităţii muncii
ca urmare a creşterii normelor de deservire şi a eliminării unor lucrări
suplimentare concretizate în recoltarea, transportul şi administrarea masei
verzi.
Întreţinerea mixtă prezintă dezavantajul că pe perioada de păşunat
montele şi prin aceasta fătările sunt mai puţin controlabile.
Subsistemul de bază furajeră
Condiţia esenţială privind realizarea unei productivităţi sporite şi
prin aceasta a unei rentabilităţi superioare în creşterea şi exploatarea
animalelor este practicarea unei furajări raţionale, ştiinţific fundamentate,
în raport de nivelul de intensivitate a procesului de producţie. Numai în
acest mod se va putea realiza acea stare fiziologică care să asigure
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
127
creşterea producţiilor pe animal. În cazuri de excepţie, pentru menţinerea
stării bune de sănătate se impun măsurile sanitar-veterinare. Prin urmare,
sistemul de bază furajeră are rolul determinant în creşterea producţiilor pe
cap de animal.
Prin sistemul de bază furajeră se înţelege totalitatea măsurilor
tehnice, organizatorice şi economice care au ca scop asigurarea furajelor,
organizarea depozitării şi a utilizării lor raţionale. Sistemul de bază furajeră
nu poate fi conceput ca o soluţie unică, modulară, valabilă pentru toate
întreprinderile cu profil zootehnic, ci el se particularizează în funcţie de
condiţiile concrete din fiecare întreprindere.
Subsistemul sanitar-veterinar
Productivitatea animalelor şi starea lor fiziologică este dependentă
în primul rând de sistemul de întreţinere şi mai ales de sistemul de furajare.
Însă concentrarea unor mari efective de animale, ca urmare a organizării
producţiei zootehnice pe principii industriale, creşterea nivelului de
intensivitate privind exploatarea animalelor necesită îmbunătăţirea
permanentă a activităţii sanitar-veterinare în sectorul zootehnic.
Starea de sănătate a animalelor este determinantă asupra natalităţii
şi capacităţii productive a animalelor şi pe această bază asupra rezultatelor
economice şi a rentabilităţii producţiei animaliere.
Sistemul sanitar-veterinar cuprinde complexul de măsuri de
zooigienă, de prevenire şi combatere a epizootiilor, cu scopul menţinerii şi
chiar a sporirii capacităţii productive a animalelor. Cele mai importante
măsuri cu ceracter sanitar-veterinar se referă la prevenirea, depistarea şi
combaterea eficientă a bolilor, prevenirea transmiterii bolilor de la animale
la om, asigurarea condiţiilor de salubritate privind toate fazele de
producere, prelucrare, depozitare, circulaţie şi valorificare a produselor
animaliere, asigurarea întreprinderilor cu baza tehnico-materială şi cu forţa
de muncă calificată corespunzător.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
128
Creşterea animalelor în agricultura ecologică
Animalele bio trebuie să aibă foarte mult spaţiu la dispoziţie, atât la
păşune, cât şi în adăposturi, astfel încât să fie relaxate şi nici să nu polueze.
Animalele crescute în sistem ecologic trebuie să aibă acces la
suprafeţe de exerciţiu în aer liber, iar numărul acestora pe unitatea de
suprafaţă trebuie limitat, se arată în Normele Metodologice de aplicare a
OUG 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. Astfel se reduce
la minimum orice formă de poluare a apei şi solului.
Un agricultor „convenţional” poate deveni practicant al agriculturii
ecologice după o anumită perioadă tranzitorie, numită „conversie”. În
această perioadă agricultorul trebuie să înceapă să aplice principiile
producţiei ecologice. Perioada de conversie este de doi ani, înainte de
semănat în cazul culturilor anuale şi de trei ani în cazul culturilor perene,
cu excepţia păşunilor.
Fertilitatea terenurilor utilizate în agricultura ecologică trebuie
menţinută şi îmbunătăţită prin introducerea în rotaţia culturilor a plantelor
leguminoase, a plantelor cu rădăcini profunde sau folosirirea
îngrăşământului verde. Agricultorii pot utiliza în egală măsură încorporarea
de substanţe ecologice în sol, sub formă de compost sau nu, în
conformitate cu principiile agriculturii ecologice. Pot fi utilizate produse
derivate provenind din fermele de animale (de ex. bălegarul de curte) dacă
acestea provin din unităţile de creştere a animalelor care respectă regulile
naţionale existente sau, în absenţa acestora, practicile internaţionale
recunoscute referitoare la producţia animalieră ecologică.
Bolile, dăunătorii şi buruienile vor fi combătute prin îmbinarea
următoarelor măsuri: alegerea de specii şi varietăţi tolerante sau rezistente,
un asolament corespunzător, procedee mecanice şi fizice de combatere,
protejarea entomofaunei utile prin asigurarea de condiţii favorabile cum ar
fi: garduri vii, locuri pentru cuibare, lansare de prădători, arderea cu flacără
a buruienilor.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
129
Creşterea animalelelor reprezintă o parte integrantă a fermelor ce
practică agricultura ecologică. Producţia animalieră trebuie să contribuie la
echilibrul sistemelor de producţie agricolă prin respectarea cerinţelor
nutritive ale culturilor şi prin îmbunătăţirea materiei organice a solului. În
acest fel poate contribui la stabilirea şi menţinerea interdependenţei sol-
plantă, plantă animal şi animal-sol.
Creşterea animalelor în cadrul fermelor ecologice este o activitate
legată de pământ. Animalele trebuie să aibă acces la suprafeţe de exerciţiu
în aer liber, iar numărul acestora pe unitatea de suprafaţă, trebuie limitat
pentru asigurarea unui sistem integrat între producţia animalieră şi
producţia vegetală. În acest mod se reduce la minim orice formă de poluare
a solului, a apelor de suprafaţă şi a celor freatice. Numărul de animale se
stabileşte în funcţie de suprafaţa disponibilă, în scopul evitării păşunatului
intensiv şi eroziunii solului. Utilizarea îngrăşămintelor naturale de la aceste
animale nu trebuie să aibă efecte poluante asupra mediului.
În fermele ecologice toate animalele trebuie crescute conform
regulilor stabilite în prezentele norme. Animalele se duc la păşunat pe
terenul comun cu următoarele precizări:
pământul a fost tratat pe o perioadă de cel puţin 3 ani numai cu
produse specifice agriculturii ecologice;
numărul de animale pe hectar să corespundă încărcăturii
maxime echivalente a 170 kg N/ha/an;
orice produse animaliere provenite de la animalele care au fost
crescute conform principiilor agriculturii ecologice, nu vor fi
considerate ca făcând parte din producţia ecologică, dacă
animalele folosesc în comun aceeaşi păşune cu animalele care
nu sunt crescute în conformitate cu prevederile agriculturii
ecologice.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
130
Pentru că, în cantităţi mari, “îngrăşămintele naturale” produse de
animale poluează, densitatea de vaci de lapte bio pe un hectar de păşune nu
trebuie să fie mai mare de două capete – echivalentul a 170 kg azot de
îngrăşământ pe an/hectar, cantitatea totală maximă de îngrăşăminte pe
fermă admisă în acest sistem agricol. Densitatea creşte la maximum 3,3
capete/ha în cazul bovinelor adulte, cu vârsta de 1-2 ani. Oile şi caprele
sunt mai puţin poluante şi, drept urmare, sunt admise circa 13 capete pe
hectarul de păşune.
Tabel 6.2.
Numărul maxim de animale pe hectar în
agricultura ecologică
Grupa sau specia
Numărul maxim de animale pe
hectar, echivalent a 170 kg
N/ha/an
Oi 13,3
Capre 13,3
Vaci lapte 2,2
Taurine adulte 3,3
Tineret taurin 5,2
Conversia animalelor din cadrul fermei se face după următoarea
perioadă:
12 luni pentru cabaline, bovine şi bubaline pentru producţia de
carne şi în orice caz nu mai mult de trei sferturi din durata lor
de viaţă;
6 luni pentru rumegătoare mici şi pentru porci;
6 luni in cazul animalelor pentru producţia de lapte;
10 săptămâni pentru păsările destinate producţiei de carne,
achiziţionate înainte de a avea vârsta de 3 zile;
6 săptămâni pentru păsările destinate producţiei de ouă.
Fac excepţie viţeii şi rumegătoarele mici pentru producţia de carne,
care sunt vândute ca produse ecologice dacă:
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
131
provin din producţia extensivă;
sunt crescute în ferme de producţie ecologică până în momentul
vânzării sau sacrificării, pentru o perioadă minimă de 6 luni
pentru viţei şi 2 luni pentru rumegătoare mici;
Reproducerea animalelor crescute ecologic se bazează pe metode
naturale. Este permisă inseminarea artificială, dar alte forme de
reproducere artificială sau asistată sunt interzise.
Aplicarea benzilor elastice la cozile oilor, tăierea cozilor, tăierea
dinţilor, retezarea coarnelor, nu trebuie efectuate sistematic în fermele
ecologice. O parte din aceste operaţii se autorizează de organismele de
inspecţie şi certificare, din motive de siguranţa sau dacă ele urmăresc
îmbunătăţirea stării de sănătate, bunăstarea sau igiena animalelor. Aceste
operaţii trebuie efectuate la vârsta cea mai potrivită de către personal
calificat, astfel încât suferinţa animalelor să fie redusă la minim.
Castrarea fizică este permisă pentru asigurarea calităţii produselor
şi menţinerea practicilor tradiţionale de producţie. Condiţiile de adăpostire
a animalelor trebuie să corespundă cerinţelor lor biologice, fiziologice şi
etologice.
Adăposturile trebuie să fie bine izolate termic, ventilate natural şi
iluminate astfel încât să asigure animalelor un microclimat de confort, cu
temperatură şi umiditate optime, curenţi de aer adecvaţi, iar concentraţia de
gaze, nivelul de pulberi şi aeromicroflora să se încadreze în normele de
igienă.
Spaţiile în aer liber, suprafeţele de exerciţii în aer liber sau traseele
exterioare trebuie să ofere, în funcţie de condiţiile meteorologice locale şi
de rasele respective, o protecţie suficientă împotriva ploii, vântului,
soarelui şi temperaturilor extreme. Adăpostirea animalelor nu este
obligatorie în zonele unde condiţiile climatice corespunzătoare permit ca
animalele să fie ţinute în mediul exterior.
Densitatea animalelor în adăposturi trebuie să garanteze confortul şi
bunăstarea animalelor în funcţie de rase şi de vârsta animalelor. Trebuie
avute în vedere nevoile comportamentale ale animalelor, mărimea grupului
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
132
şi sexul animalelor. Densitatea optimă trebuie să asigure bunăstarea
animalelor punându-le la dispoziţie un spaţiu suficient pentru a sta în
picioare natural, pentru a se aşeza cu uşurinţă, pentru a se întoarce, pentru
a-şi face toaleta, pentru a putea sta în toate poziţiile şi a face mişcări
naturale. Este interzisă ţinerea animalelor în stare legată.
Suprafeţele minime ale adăposturilor şi ale spaţiilor de exerciţiu în
aer liber şi alte caracteristici locale de adăpostire destinate diferitelor specii
şi categorii de animale sunt stabilite şi prezentate în normele metodologice
privind agricultura ecologică.În aer liber, densitatea de populare a
animalelor care segăsesc pe păşuni sau pe alte fâneţe, terenuri umede sau
ierboase sau alte habitate naturale sau seminaturale, trebuie să fie suficient
de scăzută pentru a evita erodarea solului şi exploatarea excesivă a
vegetaţiei.
Adăposturile, ţarcurile, echipamentele şi ustensilele trebuie să fie
curăţate şi dezinfectate astfel încât să prevină toate infecţiile încrucişate şi
dezvoltarea organismelor purtătoare de boli. Fecalele, urina şi hrana
nemâncată sau dispersată trebuie înlăturate ori de câte ori este necesar
pentru a reduce la minim mirosurile şi pentru a evita atragerea insectelor şi
a rozătoarelor.
Furajarea animalelor este condiţie de calitate a producţiei,
respectând cerinţele nutriţionale ale animalelor în diferite stadii ale
dezvoltării lor. Practicile de îngrăşare sunt autorizate în măsura în care sunt
reversibile în orice stadiu al procesului de creştere. Hrănirea în exces a
animalelor este interzisă. Animalele se hrănesc cu furaje obţinute din
agricultura ecologică.
Animalele se hrănesc, de preferat, cu furaje produse în propria
ferma iar, în cazul când acest lucru nu este posibil, se utilizează furaje din
alte ferme care respectă regulile producţiei ecologice. Furajul în conversie
utilizat în raţiile medii este de maxim 30%. Atunci când furajele în
conversie provin dintr-o unitate proprie, acest procent poate fi ridicat până
la 60%.
Furajarea animalelor tinere se realizează pe bază de lapte natural,
de preferinţă lapte matern. Toate mamiferele trebuie hrănite cu lapte
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
133
natural pe o perioadă de 3 luni pentru bovine, bubaline şi cabaline, 45 zile
pentru ovine şi caprine şi 40 zile pentru porcine.
Pentru erbivore sistemele de creştere se bazează pe utilizarea la
maxim a păşunilor în funcţie de disponibilitatea acestora în diferite
perioade ale anului. Minim 60% din materia uscată din raţiile zilnice,
trebuie să cuprindă furaje grosiere, proaspete sau uscate, sau însilozate.
Organismele de inspecţie şi certificare aprobă o reducere cu 50 %, pentru
animalele în lactaţie pe o perioadă maximă de trei luni pentru fiecare
lactaţie în parte. Prin derogare, procentul maxim de furaje convenţionale
aprobat pe an, este de 10% pentru erbivore şi de 20 % pentru alte specii.
Aceste valori sunt calculate anual, în procente din materia uscată a
furajelor de provenienţă agricolă. Procentul maxim aprobat de furaje
convenţionale în raţia zilnică, cu excepţia perioadei de transhumanţă,
trebuie să fie de 25%, calculat ca procent din materia uscată. Prin derogare,
când producţia de furaje este compromisă, ca urmare a condiţiilor
meteorologice nefavorabile, organismele de inspecţie şi certificare aprobă
pe o perioadă limitată, pentru o anumită zonă, folosirea unui procent mai
mare de furaje convenţionale.
Se interzice utilizarea organismelor modificate genetic şi a
derivatelor lor în obţinerea de furaje, materii prime, furaje compuse, aditivi
furajeri, auxiliari de fabricaţie pentru furaje şi de alte produse utilizate în
furajarea animalelor.
Prevenirea bolilor şi tratamentul veterinar în producţia animalieră
ecologică se bazează pe următoarele principii:
selectarea corespunzătoare a raselor sau speciilor de animale
aplicarea practicilor de creştere a animalelor corespunzător
cerinţelor fiecărei specii, încurajând rezistenţa ridicată la boli şi
prevenirea infecţiilor;
utilizarea furajelor de calitate, asigurarea unei mişcări curente
şi accesul la păşuni, în scopul stimulării imunităţii naturale a
animalului;
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
134
asigurarea unei densităţi corespunzătoare a animalelor, evitând
astfel supraaglomerarea şi orice alte probleme de sănătate ce pot
rezulta din aceasta.
Atunci când un animal se îmbolnăveşte sau este rănit, acesta trebuie
tratat imediat, şi izolat în adăposturi corespunzătoare.
Utilizarea medicamentelor de uz veterinar în creşterea animalelor
prin metoda de producţie ecologică se bazează pe respectarea următoarelor
principii:
produsele fitoterapeutice, produsele homeopatice ca şi
oligoelementele, se utilizează de preferinţă în locul
medicamentelor de uz veterinar alopatice chimice de sinteză sau
antibioticelor, cu condiţia ca ele să aibă un efect terapeutic real
pentru speciile de animale cărora li se adresează şi pentru starea
de sănătate căreia îi este destinat tratamentul;
atunci când utilizarea produselor de mai sus nu este eficientă
sau dacă produsele nu sunt eficiente în combaterea unei boli sau
tratarea rănilor şi tratamentul animalelor este indispensabil
pentru evitarea suferinţei sau chinului animalului, este posibil să
se recurgă la medicamentele veterinare alopatice chimice de
sinteză sau la antibiotice, numai sub responsabilitatea medicului
veterinar;
utilizarea medicamentelor de uz veterinar, alopate chimice de
sinteză, sau a antibioticelor în tratamentele preventive este
interzisă.
În completarea principiilor de mai sus se aplică următoarele reguli:
este interzisă utilizarea substanţelor de stimulare a creşterii sau
a producţiei ca şi utilizarea hormonilor sau a altor substanţe
similare pentru controlul reproducerii sau în alte scopuri.
Hormonii se administrează numai unui animal determinat în
cadrul unui tratament veterinar curativ;
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
135
Rezumat
Prin sistemul de creştere şi exploatare a animalelor se înţelege
ansamblul de activităţi şi măsuri zooveterinare, cu caracter tehnic,
organizatoric şi economic care are ca scop sporirea numărului de animale,
a producţiei pe cap de animal, perfecţionarea bazei tehnico-materiale şi a
tehnologiilor de producţie şi pe acestă bază sporirea rentabilităţii producţiei
animaliere.
Ansamblul măsurilor tehnice, organizatorice şi economice, care au
ca scop asigurarea numărului de animale pe specii, categorii de vârstă, sex
şi producţie necesare realizării obiectivelor propuse dau conţinut
reproducţiei economice a efectivului de animale.
Un agricultor „convenţional” poate deveni practicant al agriculturii
ecologice după o anumită perioadă tranzitorie, numită „conversie”. În
această perioadă agricultorul trebuie să înceapă să aplice principiile
producţiei ecologice. Perioada de conversie este de doi ani, înainte de
semănat în cazul culturilor anuale şi de trei ani în cazul culturilor perene,
cu excepţia păşunilor.
Test de autoevaluare (2) 1. Ce reprezintă structura efectiveler de animale?
2.Care sunt caracteristicile subsistemului de întreținerea animalelor?
3. Care sunt caracteristicile sistemului de creștere și exploatare a
animalelor în agricultura ecologică?
BIBLIOGRAFIE (U.I. 6)
1. Brezuleanu S. şi colab.–Utilizarea sistemelor informatice în
consultanţa agricolă. Editura Agroprint, Timişoara, 2001
2. Brezuleanu S.- Sisteme de producție în agricultură. Editura ALFA
Iași, 2008
3. Davidescu D., Davidescu Velicia-Agricultura biologică, Editura
Ceres, Bucureşti, 1994
4. Mănoiu Gh. – Sisteme şi concepte cibernetice în zootehnie. Editura
Ceres, Bucureşti, 1985
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
136
Unitatea de învăţare 7: Sistemul informațional în exploatațiile
agricole
CUPRINS (U.I. 7) Pag.
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 7) ………. ….136
Instrucţiuni (U.I. 7) ………………………………..……………….…..136
Conceptul și rolul sistemelor informaționale într-o exploatație agricolă137
Proceduri și mijloace de prelucrare a informației....................................142
Prelucrarea electronică a datelor în susținerea activității sistemelor .......144
Rezumat (U.I. 7) ……………………………..………………………....151
Bibliografie (U.I. 7) …………………………………..………………...151
Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 7)
Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea
conceptului de sistem informațional într-o exploatație agricolă. După
finalizarea studiului aceste U.I., veţi dispune de competenţe pentru:
-descrierea sistemului informațional;
- clasificarea procedurilor și mijloacelor de prelucrare a informației;
-descrierea elementelor specifice prelucrării electronice a datelor;
Instrucţiuni (U.I. 7) Această unitate U.I. necesită cca. 4 ore de studiu individual (S.I.), la care se
adaugă alte 4 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de
învăţare sunt inserate 2 teste de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la
memorarea şi înţelegerea noţiunilor legate de sistemul de creștere și
exploatare a animalelor.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
137
Conceptul și rolul sistemelor informaționale într-o
exploatație agricolă
Totalitatea informaţiilor folosite de o exploataţie în activitatea de
producţie constituie sistemul informaţional al exploataţiei agricole ca
sistem.
Sistemul informaţional reprezintă totalitatea datelor, informaţiilor,
fluxurilor informaţionale, procedeelor, metodelor şi tehnicilor de
prelucrare a informaţiilor necesare în vederea adoptării unei decizii
fundamentate ştiinţific. Sistemele informaţionale se referă în special la
culegerea informaţiilor primare, prelucrarea acestora, stocarea acestora în
băncile de date sau transmiterea acestora către compartimentele
decizionale. Ele reprezintă prin urmare, suportul oricărui proces
managerial. Sistemele informaţionale nu studiază nici substanţa nici
energia, ci o altă formă a materiei - informaţia. Pentru un sistem economic,
tehnic, fizic, biologic etc., informaţia este un mesaj cu caracter de noutate
despre evenimentele ce au loc, au avut sau care vor avea loc in interiorul
sau exteriorul sistemului. Deci, prin informaţie se defineşte fiecare din
elementele noi conţinute în semnificaţia unui simbol sau grupuri de
simboluri.
Elementul de bază al oricărui sistem informaţional îl constituie
informaţia.
Informaţia reprezintă orice element sub formă scrisă sau audio-
vizuală care poate fi folosit in vederea luării unei decizii.
U.I. 7 Sistemul informațional în
exploatațiile agricole
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
138
Printre mijloace de producţie ale exploataţiei agricole ca sistem şi
factorul de producţie–informaţia-prezintă anumite caracteristici speciale
care trebuie cunoscute. Printre aceste putem enumera următoarele:
Informaţia este un bun imaterial;
Informaţia nu este gratuită, deoarece costul ei rezultă din plata
activităţilor de culegere, prelucrare şi utilizarea băncilor de
date;
valoarea informaţiei rezultă din modul în care poate fi folosită,
fiind diferenţiată în mod subiectiv în funcţie de volum, modul
de selectare a datelor, modul în care poate fi agregată cu alte
informaţii sau modul ei de concretizare;
informaţia are mai multe surse, deoarece poate proveni din
domenii diferite;
Informaţia necesită energie, capital şi munca pentru a putea
atinse scopurile economice, organizatorice, sociale sau politice;
informaţia poate fi stocată în bănci de date, putând fi folosită
apoi ori de câte ori este nevoie şi de către mai mulţi utilizatori;
Informaţia poate atrage şi alte resurse nefolosite în exploataţie
determinând în acest fel o reducere a costurilor de producţie sau
o creştere a rentabilităţii.
În ceea ce priveşte evaluarea informaţiilor au fost elaborate o serie
de criterii printre care enumerăm următoarele:
integralitatea: pentru a putea fi folosite şi pentru a avea valoare
informaţiile trebuie să fie complete, (de exemplu previziunea
vremii fără date referitoare la temperatură sau nivelul
producţiilor realizate la o cultură dar fără a fi precizat anul, etc);
corectitudinea şi gradul de a putea fi verificată oricând.
Informaţiile pot fi evaluate şi în funcţie de gradul în care conţin
informaţii exacte, corecte şi care să poată fi uşor de verificat;
utilitatea sau raporturile care există între necesităţi şi continutul
informaţiei;
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
139
perioada la care se referă: informaţiile trebuie să se refere exact
la perioada de timp cerută de utilizator, pentru a putea lua cele
mai bune decizii (informaţii privind preţul produselor agricole
pe o anumită piaţă sau preţul diferitelor produse utilizate în
agricultură);
flexibilitatea şi capacitatea de adaptare: informaţiile pot fi
evaluate şi în funcţie de gradul în care pot fi utilizate de către
mai mulţi utilizatori şi din diferite domenii de activitate.
Sistemul informaţional pentru conducerea exploataţiei agricole
poate fi definit ca un ansamblu ierarhizat de procese informaţionale prin
intermediul cărora se asigură conexiunile informaţionale dintre sistemul
conducător şi sistemul condus, dintre elementele componente ale acestor
sisteme din cadrul exploataţiei agricole şi sistemul economico-social, în
scopul realizării obiectivelor. Controlul fluxului informaţional este o
pârghie puternică a sistemului managerial, pentru a restructura şi
eficientiza activitatea.
Sistemele informaţionale îndeplinesc roluri de suport operaţional,
managerial şi strategic în afacerile exploataţiilor agricole.
Anumite sisteme informaţionale pot fi clasificate ca sisteme
informaţionale operaţionale şi ca sisteme informaţionale manageriale,
existând şi alte tipuri de clasificări. Sistemele informaţionale sunt
clasificate în acest mod pentru a reflecta rolurile pe care le joacă în
succesul operaţional, managerial şi strategic al unei exploataţii agricole.
Sistemele informaţionale operaţionale prelucrează date generate şi
utilizate în operaţii de afaceri. În funcţie de rolul pe care îl au există mai
multe categorii de astfel de sisteme:
Sisteme de procesare a tranzacţiilor înregistrează şi
prelucrează date rezultate din tranzacţii, actualizează bazele de
date şi produc o varietate de documente şi rapoarte;
Deciziile operaţionale care controlează procesele fizice sunt
produse de sistemele de control a proceselor;
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
140
Comunicaţiile sunt sprijinite de sistemele automatizate de
servicii.
Sistemele informaţionale manageriale furnizează informaţii pentru
a sprijini managementul luării deciziilor. Cele mai importante tipuri de
sisteme informaţionale manageriale au următoarele scopuri:
Raportări predefinite şi planificate pentru manageri, realizate de
sisteme de raportare informaţionale;
Suport interactiv şi ad hoc pentru luarea deciziilor de către
manageri, realizat de sistemele suport pentru decizii;
Informaţii importante pentru top management, furnizate de
sistemele informaţionale executive.
Sistemele informaţionale sprijină aplicaţiile operaţionale,
manageriale sau strategice, putând fi clasificate astfel:
Expertiza pentru luarea deciziilor operaţionale sau manageriale
ale utilizatorilor este furnizată de sistemele expert şi alte
sisteme informaţionale bazate pe cunoştinţe;
Suportul aplicativ pentru aplicaţii operaţionale şi manageriale
ale utilizatorilor este furnizat de sistemele de calcul utilizator;
Aplicaţiile operaţionale şi manageriale care sprijină funcţiile de
afaceri sunt furnizate de sistemele informaţionale de afaceri;
Produsele şi serviciile necesare atingerii obiectivelor strategice,
sunt furnizate de sistemele informaţionale strategice.
Pentru un utilizator managerial este important să înţeleagă faptul că
sistemele informaţionale sprijină direct funcţiile operaţionale şi
manageriale ale afacerilor în contabilitate, finanţe, managementul
resurselor umane, marketing şi management operaţional.
De exemplu, managerii din marketing au nevoie de informaţii
despre volumul şi tendinţele vânzărilor, furnizate de sistemele
informaţionale de marketing. Managerii financiari au nevoie de informaţii
referitoare la costuri financiare şi beneficii, furnizate de sistemele
informaţionale financiare. Managerii responsabili cu producţia au nevoie
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
141
de informaţii prin care să analizeze necesităţile de resurse şi productivitatea
muncii, furnizate de sisteme informaţionale de fabricaţie. Managerii
responsabili cu personalul necesită informaţii referitoare la drepturile
salariale ale angajaţilor şi dezvoltarea profesională, furnizate de sistemele
informaţionale de resurse umane. Astfel sistemele informaţionale pentru
afaceri furnizează managerilor o varietate de produse de tip informaţii
pentru a sprijini responsabilităţile lor pentru luarea deciziilor în ariile
funcţionale ale afacerilor.
Scopul sistemelor informaţionale este ca toate domeniile
funcţionale ale exploataţiei agricole ca sistem (producţia, randamentul
diferitelor materiale, etc ) să fie puse la dispoziţia utilizatorilor, cât şi
contribuţia fiecărui rezultat la problemele legate de atingerea obiectivelor.
Principalele puncte de plecare în culegerea de informaţii bazate
pe activitatea exploataţiei agricole ca sistem se referă la acele instrumente
informaţionale avute la îndemână, care sunt stipulate prin lege sau care
sunt orientate pe eficienţa economică a exploataţiei agricole ca sistem.
Sistemele informaţionale ale mediului exploataţiei agricole ca
sistem trebuie să respecte anumite cerinţe şi anume:
din punct de vedere al conţinutului să cuprindă complet şi
diferenţiat toţi factorii de influenţă a mediului, iar în cazul ideal
să furnizeze şi rezultate care să fie utilizate şi de către alte
compartimente, atât în exploataţie cât şi în afara acesteia;
pentru a se putea efectua comparaţii, se vor avea în vedere şi
alte procese de evaluare;
din punct de vedere al instrumentarului folosit, un sistem
informaţional trebuie să se caracterizeze prin practicabilitate,
economicitate, aplicabilitate şi integralitate.
Funcţia principală a unui sistem informaţional al exploataţiei
agricole ca sistem este colectarea şi evaluarea de date necesare procesului
de luare a deciziei şi realizarea comunicării în interiorul şi exteriorul
exploataţiei agricole ca sistem.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
142
Totalitatea elementelor procesului de comunicare alcătuiesc
Sistemul de comunicare. Acesta este alcătuit din următoarele elemente:
persoanele care trimit mesajele (semnalele) şi cele care le
recepţionează;
mijloacele de comunicare: aparate de emisie –recepţie, diferite
aparate de stocare a informaţiei;
suportul informaţiei: documente, benzi magnetice, casete
audio-video, diskete,etc
staţii de stocare şi comunicare a informaţiei (bănci de date, etc);
canalele de comunicare: reţele de calculatoare, Internet,
Intranet,etc.
Test de autoevaluare (1) 1. Ce reprezintă informația?
2.Care sunt caracteristicile sistemului de comunicare?
3. Care sunt caracteristicile sistemului informațional?
Proceduri şi mijloace de prelucrare a informaţiilor
Prin proceduri informaţionale se înţelege ansamblul metodelor şi
tehnicilor menite să stabilească suporţii de informaţii utilizaţi, metode de
obţinere, verificare şi pregătire a datelor şi informaţiilor, prelucrarea
acestora, cu scopul de a asigura un caracter operaţional accentuat care să
permită o prelucrare rapidă a informaţiilor.
Suporţii informaţionali constituie acele mijloace sau materiale
necesare pentru consemnarea acestora. Aceştia se caracterizează printr-o
diversitate mare, fiind constituite din registre, fişiere, hărţi, benzi
magnetice, diskette, casete video etc. Este recomandabil să existe un plan
privind utilizarea fiecărui tip de suport informaţional întrucât fiecare
categorie de informaţii se preteaz pentru un anumit suport informaţional.
De exemplu, când se solicită optimizarea structurii culturilor este nevoie de
hărţi cu planuri de situaţii privind cartarea agrochimică, rotaţia culturilor,
tipuri de asolament practicate, harta solurilor, pantele terenurilor,
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
143
tratamente chimice efectuate în anii anteriori etc. De asemenea, casetele
video sau fotografiile sunt utile în situaţia în care se urmăreşte evoluţia şi
dinamica unei boli sau starea fiziologică a plantelor (animalelor).
Indiferent de natura informaţiei şi tipul de suport informaţional, este
necesar ca informaţia să fie corect înregistrată şi să poată fi stocată.
Faza de culegere a datelor cuprinde două activităţi fundamentale:
– observarea mediului care generează datele, fie direct de
către specialistul agricol, fie prin intermediar. Observarea
mediului se poate face cu diferite organe de simţ (văz, în
special) dar şi cu ajutorul diverselor echipamente;
– înregistrarea datelor se realizează prin scrierea lor în
documente sursă sau prin captarea lor, aşa cum s-a arătat
anterior, sub diferite forme, cu ajutorul unor echipamente
speciale.
Pregătirea datelor constă într-un număr de operaţii executate
asupra datelor pentru a facilita prelucrarea ulterioară. Ele sunt:
– clasificarea datelor care implică atribuirea unor coduri,
dacă acestea au un volum mare şi diversitate semnificativă,
în vederea uşurării prelucrării ulterioare;
– gruparea datelor, adică acumularea intrărilor similare
pentru a fi prelucrate în grup; etapa anterioară este esenţială
pentru realizarea grupării;
– verificarea datelor, cuprinde o mare varietate de proceduri
cu scopul realizării controlului corectitudinii lor; există o
verificare de fond, prin care se urmăreşte existenţa
veridicităţii lor şi verificarea formală care are ca scop
identificarea unor greşeli de transcriere sau de prelucrare
incorectă;
– sortarea datelor, prin care grupurile de date sunt aranjate în
loturi de înregistrări grupate după criterii de ordonare
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
144
numerice, alfabetice, alfanumerice sau de timp (criteriul
cronologic);
– cuplarea (fuziunea) are menirea de a face însumarea unor
grupuri de date înregistrate independent dar care prezintă
aceeaşi semnificaţie;
– transmiterea datelor de la un punct la altul;
– transcrierea datelor dintr-o formă în alta, astfel încât să se
efectueze trecerea de la scrierea de mână la cea tipizată, care
să permită utilizarea calculatoarelor electronice.
În stabilirea elementelor componente ale procedurilor
informaţionale se porneşte de la scopul pentru care se obţine un flux de
informaţii. Rolul specialistul agricolului în acest context este deosebit de
important, el fiind cel care trebuie să decidă structura informaţiilor, gradul
de agregare al acestora precum şi finalitatea lor.
Prelucrarea datelor - parte componentă a procedurilor
informaţionale, poate să inclusă o varietate de activităţi.
Prelucrarea electronică a datelor ( P.E.D.) în susţinerea
activităţii sistemelor agricole
Bazele prelucrării electronice a datelor –P.E.D.
Totalitatea elementelor tehnice şi componentelor electronice care
susţin transmiterea şi prelucrarea informaţiilor alcătuiesc Sistemul de
prelucrare electronică a datelor (P.E.D.).
Un sistem de prelucrare electronică a datelor este alcătuit din
următoarele elemente:
Hardware;
Tehnică de comunicare;
Software.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
145
Hardware-ul este reprezentat de totalitatea aparatelor dintr-un
sistem P.E.D., de exemplu computerele şi celelalte accesorii, care sunt
utilizate ca instrumente de prelucrare şi stocare a informaţiei. Pot fi reunite
mai multe computere într-o reţea de calculatoare, putându-se realiza cu
uşurinţă următoarele activităţi:
programarea diferitelor activităţi;
disponibilitatea datelor existente pentru mai mulţi utilizatori;
accesul usor la informaţiile externe.
Tehnica de comunicare este utilizată pentru schimburile de date şi
informaţii la mare distanţă între utilizatori. Schimburile de date şi
informaţii poate avea loc:
între persoane;
între persoane şi maşini, în special computere;
între calculatoare, în cazul reţelelor de calculatoare.
Software-ul este reprezentat de totalitatea programelor folosite
pentru prelucrarea şi stocarea informaţiilor, cum ar fi:
System-software-ul fără de care nu ar fi posibilă funcţionarea
componentelor Hardware
Software de aplicaţie, cerut de către diferiţi utilizatori
(programe de grafică, prelucare de text, sau programe de
gestiune şi contabilitate, etc ).
Datele reprezintă informaţii de bază, care vor fi introduse în
computere pentru a fi prelucrate şi stocate .
Din punct de vedere al formei de prezentare, datele se împart în
două mari grupe –date analoage şi date digitale.
Datele analoage sunt reprezentate de fapte sau evenimente care au
avut loc, exprimate ca o funcţie continuă sau care pot fi exprimate în
mărimi fizice.
Datele digitale sunt reprezentate prin simboluri sau semne, ele fiind
reprezentate de regulă de cifre şi litere.
Prelucrarea electronica a datelor (P.E.D ) în producţia vegetală
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
146
A realiza o agricultură modernă, în conformitate cu legislaţia
mediului înconjurător , este un lucru din ce în ce mai dificil. Numeroasele
îmbunătățiri care apar în tehnologiile de producție, pe lângă condițiile
cadru în permanentă modificare, necesită un nivel foarte ridicat de
cunoștințe din partea managerilor exploatațiilor agricole. Aceste cunoștințe
trebuie să fie folosite pentru a lua în considerație, pe de o parte realitățile
specifice exploataţiei agricole ca sistem, iar pe de altă parte să poată
analiza informații din afara exploataţiei agricole ca sistem, pentru a le
putea analiza și a realiza comparații cu alte exploataţii agricole și care vor
fi utilizate în continuare în activitatea de planificare, respectiv la
întocmirea Planului de producție. În acest proces, Planul de producție,
care reprezintă un program de organizare procesului de producție în
exploataţia agricolă în toate domeniile de activitate, fiind creat sub forma
unui sistem de culegere de date și de evaluare a acestora, ajută fermierul în
activitatea de producție .
In Planul de producție, care se prezintă sub forma unui document
operativ, sunt trecute toate datele mai importante referitoare la tehnologia
de cultură a fiecărei plante, mijloacele tehnice și materiale care vor trebui
folosite, date referitoare la necesarul de forță de muncă sau structura
cheltuielilor care vor fi făcute .
Planurile de producție, care conțin date despre toate etapele
procesului de producție și de muncă din agricultură au început să fie
folosite din ce în ce mai mult în P.E.D. Folosind acest sistem de prelucrare
și stocare electronică a datelor, se oferă posibilitatea de a avea un acces
mai ușor și mai rapid la informații, referitoare la o anumită tehnologie de
producție folosită sau la rezultatele obținute într-o anumită perioadă de
timp. Pentru a putea realiza comparații între anumite exploataţii sau între
anumite realizări ale exploataţiei agricole ca sistem în diferite perioade de
timp, fără a utiliza sistemul de prelucrare electronică a datelor, este nevoie
de un volum de muncă foarte mare.
Planul de producție facilitează colectarea și evaluarea datelor, cu
ajutorul mediilor electronice. Introducerea de date are loc prin așa numitele
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
147
´´puncte de colectare ``, iar datele colectate sunt prelucrate și salvate în
final pe suporți magnetici (diskete, benzi, sau programe speciale).
Cunoasterea relațiilor existente între Planul de producție și mediu,
are o deosebită importanță, deoarece volumul de informații culese este
deosebit se mare, iar sursele de colectare a datelor sunt foarte diferite.
Trebuie avute în vedere faptul că există numeroase tehnici de
culegere a datelor, și că dezvoltarea tehnicii agricole, permite amplasarea
unor colectoare de date în exploataţie sau în afara ei. Printre principalele
surse de date putem aminti:
Computerul de bord al diferitelor masini si combine agricole
Mici statii meteorologice complet automatizate
Software special
-Rețele mediale ,etc.
Programele operaționale P.E.D., de capacitate mare, moderne, sunt
adeseori alcătuite modular, adică utilizatorii pot să-și modeleze flexibil
volumul informațiilor în funcție de condițiile existente în exploataţiile lor.
Pe lângă modulul principal, în care sunt toate datele inițiale, măsurile de
realizare cantitativă, standardele și posibilitățile de evaluare, există și
module care se referă la:
realizarea de bilanțuri nutritive pentru diferite specii de plante
întocmirea planurilor de fertilizare și optimizarea acestora
întocmirea planurilor de administrare a gunoiului de grajd
analizarea mai multor exploataţii în paralel
luarea în considerație a lucrărilor sezoniere și a solicitării de
forța de muncă din afara exploataţiei agricole ca sistem
modul de cuplare și utilizare a diferitelor aparate de centralele
de date (computere de bord , statii meteo de mici dimensiuni,
etc.)
colectarea de formulare pentru exploataţiile prestatoare de
servicii
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
148
evaluări in afara exploataţiei agricole ca sistem.
Fermierii și specialiștii agricoli vor fi informați din timp asupra
evaluării, asupra culegerii de date operaționale, în mod special asupra
rezultatelor obținute, și a rentabilității în exploataţiile individuale. Cu
ajutorul unei comparații orizontale, care se poate realiza foarte repede, se
pot deduce imediat principalele puncte de pornire importante pentru
planificarea producției, cât și a lucrărilor care se vor executa în perioada de
vegetație .
După transmiterea datelor, pentru fiecare exploataţie în parte și
pentru evaluarea lor în cadrul unor unități centrale, există posibilitatea
realizării de analize cuprinzătoare economic, care să dea rezultate cu o
înaltă certitudine. Mai mult decât atât, există posibilitatea de a se realiza
evaluări ale programelor operative, pentru perioade lungi de timp, după
numeroase criterii și în cele mai diferite situații. De exemplu, este posibilă
realizarea de bilanțuri de substanțe nutritive în sol, pentru perioade
îndelungate de timp care vor sta la baza optimizării programelor de
fertilizare în exploataţiile agricole, a căror importanță este din ce în ce mai
mare , din punct de vedere economic și ecologic.
Pentru utilizarea tuturor rezervelor în producția agricolă în scopul
creșterii producției, îmbunătățirii calității producției obținute, obținerea
unor prețuri de producție scăzute, utilizarea optimă a mijloacelor mecanice
și a forței de muncă, este recomandată folosirea unui plan de producție
operațional, si analize specifice fiecărei exploataţii agricole, si mai mult
decât atât, comparații între exploataţii pe baza rezultatelor de producție
obținute.
Este mult mai potrivit din punct de vedere al economiei de timp și
al rentabilității a învăța din experiența și greșelile altora, decât a aștepta
rezultatele din exploataţia proprie pe termen lung și care costă foarte mult.
De aici decurge și folosirea pe scară largă a programelor de producție
operaționale cu rezultate bune.
P.E.D. în creșterea taurinelor. În comparație cucu planurile de
producție operativă din agricultură, sistemele de prelucrare electronică a
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
149
datelor în producția animală, și în special în creșterea vacilor de lapte,
prezintă caracteristica că există documente pentru fiecare animal în parte,
dar și pentru întreg efectivul de animale, în care există date operative
folosite pentru evaluări.
Modul de funcționare al unui sistem P.E.D în creșterea vacilor de
lapte este bazat pe înscrisurile individuale ale fiecărui animal din cartea
efectivului de vaci de lapte. Asta înseamnă că programul cuprinde liste de
colectare a datelor și observație individuală care se găsesc în fiecare fermă
de creștere a animalelor.
Pentru prima achiziție a datelor efectivului de animale este necesar
”Jurnalul de grajd” în care este trecut întregul efectiv de vaci de lapte și
certificatele de însămânțare pentru fiecare animal în parte. După
introducerea datelor inițiale în program, aceste informații vor fi transmise
mai departe în băncile de date pentru a fi prelucrate și stocate.
In cadrul sistemelor P.E.D., mai există și date referitoare la starea
de sănătate a fiecărui animal în parte precum și la producția zilnică
realizată. Toate aceste date vor fi trecute într-un plan de producție
săptămânal, unde se vor trece și numărul de vaci care se vor însămânța,
vacile la care se va face controlul gestației, cele care vor trebui să fete etc.
Informațiile cuprinse într-un sistem P.E.D. în creșterea vacilor de
lapte se pot clasifica în două mari grupe și anume:
date de bază sau date inițiale
date mobile
In cadrul datelor de bază, intră informațiile care pe parcursul unui
an rămân aproximativ constante sau se schimbă foarte puțin. Aceste date se
introduc de la începutul utilizării sistemului P.E.D. și se referă la rasa de
vaci de lapte, proveniență, greutate etc.
Modificarea valorii informațiilor mobile poate avea loc la intervale
de timp regulate sau neregulate. Datele mobile se referă în general la
informații privind capacitatea de producție, starea de sănătate a animalelor,
date ciclice (călduri, însămânțare, gestație, fătare) etc .
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
150
Avantajele unui program P.E.D în creșterea vacilor de lapte
constau în acelea că se pot face evaluări ale informațiilor adunate și
introduse sub o formă ordonată, atât individual, pentru fiecare animal în
parte cât și pentru întregul efectiv de vaci de lapte dintr-o exploataţie
agricolă. Se pot realiza evaluari biologice, care se referă la potențialul de
producție al fiecărui animal în parte și care constituie baza pentru deciziile
de creștere a unei rase sau alteia în funcție de specificul fiecărei zone. Se
mai pot face de asemenea și evaluări din punct de vedere economic, care
furnizează informații privind cantitatea de lapte obținută de la fiecare
animal, costul de producție al laptelui, sau structura cheltuielilor pentru
fiecare animal sau pentru întregul efectiv.
La evaluările planurilor de producție se face evaluarea planurilor
de lucru săptămânale, observându-se dacă există abateri în ceea ce privește
numărul de vaci care trebuie însămânțate, cele care trebuie înțărcate și cele
care se vor reforma, înlăturându-se abaterile .Supravegherea calității și a
cantității de lapte produs se poate face prin citirea directă a rezultatelor de
la controlul laptelui, care sunt furnizate de laboratoare specializate, pe
suporti de date (diskete ) sau prin legături on-line. Datele de capacitate,
rezultate prin măsurarea cantității de lapte în exploataţie pot fi preluate
după fiecare muls și pot furniza din timp informații asupra animalelor care
au probleme .
La planificarea necesarului de furaje și calculul rației furajere
programele P.E.D. dau puncte de reper ajutătoare, luând în considerare
tipul de furaj disponibil în unitatea agricolă. De asemenea, există și
posibilitatea de accesare cu calculatoarele de proces (la instalațiile de
muls), care dau indicații asupra cantității de lapte produsă de fiecare animal
în parte și a furajelor concentrate suplimentare distribuite în timpul
mulsului. Prin aceasta poate fi reglat necesarul de furaje al fiecărei vaci în
mod automat, în funcție de cantitatea de lapte produsă într-o anumită
perioadă (săptămână). Prin cuplarea computerului exploataţiei agricole ca
sistem cu computerul de proces se realizează cu o mai mare exactitate
controlul producției de lapte.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
151
Pentru diferite subunități de producție ale exploataţiilor pot fi
realizate diferite posibilități de evaluare ca de exemplu: evaluări biologice,
evaluări pentru fiecare animal în parte, calculul cheltuielilor de producție
pentru fiecare animal în parte, etc.
Test de autoevaluare (2) 1. Ce reprezintă sistemul de prelucrare electronică a datelor?
2.Care sunt caracteristicile P.E.D în producția vegetală?
3. Care sunt caracteristicile P.E.D în producția zootehnică?
Rezumat
Scopul sistemelor informaţionale este ca toate domeniile
funcţionale ale exploataţiei agricole ca sistem (producţia, randamentul
diferitelor materiale, etc ) să fie puse la dispoziţia utilizatorilor, cât şi
contribuţia fiecărui rezultat la problemele legate de atingerea obiectivelor.
Totalitatea elementelor tehnice şi componentelor electronice care
susţin transmiterea şi prelucrarea informaţiilor alcătuiesc Sistemul de
prelucrare electronică a datelor (P.E.D.).
BIBLIOGRAFIE (U.I. 7)
1. Brezuleanu S. şi colab.–Utilizarea sistemelor informatice în
consultanţa agricolă. Editura Agroprint, Timişoara, 2001
2. Brezuleanu S.- Sisteme de producție în agricultură. Editura ALFA
Iași, 2008
3. Davidescu D., Davidescu Velicia-Agricultura biologică, Editura
Ceres, Bucureşti, 1994
4. Marin A.- Fundamentarea sistemelor de proiectare interpretate
economic şi managerial. Editura Academiei de Management, 2000.
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
152
1. Abrudan I., Cândea D. ş.a. -Manual de inginerie economică-
Ingineria şi managementul sistemelor de producţie. Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2002.
2. Bărbulescu C-tin (coordonator)–Economia şi gestiunea
întreprinderii. ASE Bucureşti, 1995.
3. Băduţ M.- Informatica pentru manageri, Editura Teora, 1999
4. Berthalanffy L.- Théorie générale des systèmes. Dunod, 1972.
5. Billaz R, Dufumier M, et al. – Recherche et développement en
agriculture. Paris: Presse Universitaire de France, 1980.
6. Boldur-Lăţescu Gh., Ciobanu Gh., Băncilă I.–Analiza sistemelor
complexe. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
7. Bouttier P.–Origine et crise des systèmes agraires Wolof et Serer
du Sénégal. Thèse de troisième cycle. Paris: IEDES, 1978.
8. Brezuleanu S. şi colab.–Utilizarea sistemelor informatice în
consultanţa agricolă. Editura Agroprint, Timişoara, 2001.
9. Brezuleanu S. Management agricol - teorie şi practică. Editura
Performantica, Iaşi, 2004
10. Brian W. – Systems: concepts, methodologies and applications,
vol. 1. John Willey and Sons, 1984.
11. Cârstoiu D.I. – Sisteme expert. Editura All, Bucureşti, 1994.
12. Combe Laurette, Picard D. – Les systèmes de culture. INRA
Editions, Versailles, Cedex, France – Paris, 1990.
13. Condrian H. – La science des systèmes et les exploitations
agricoles. Edition Universitaires UNMFREO, 1988.
14. Coroescu T.-Sisteme informatice pentru management. Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
15. Davidescu D., Davidescu Velicia-Agricultura biologică, Editura
Ceres, Bucureşti, 1994
16. Davidovici I., Baghinschi V., Bold I.–Utilizarea economică a
factorilor de producţie în întreprinderile agricole. Editura Ceres,
Bucureşti, 1989.
BIBLIOGRAFIE
MODULUL I
Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură
153
17. Gherghel Sabina, Indrie Liliana- Bazele şi ingineria sistemelor
de producţie. Editura Universităţii din Oradea, 2005
18. Gras R. – Systèmes de culture, definitions et concèpte, Les
systèmes de culture. INRA Edition Versailles Cedex, France –
Paris, 1990.
19. Marin A.- Fundamentarea sistemelor de proiectare interpretate
economic şi managerial. Editura Academiei de Management, 2000.
20. Mănescu B. - Bazele ecotehnicii agricole, ASE Bucureşti, 1997.
21. Mănoiu Gh. – Sisteme economico-tehnologice în producţia
vegetală. Editura Ceres, Bucureşti, 1987.
22. Mănoiu Gh. – Sisteme şi concepte cibernetice în zootehnie. Editura
Ceres, Bucureşti, 1985.
23. Nicolescu O.- Sisteme, metode şi tehnici manageriale ale
organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
24. Oancea Margareta - Tratat de management în unităţile agricole,
Editura Ceres, Bucureşti, 1999.
25. Optimer S.L. – System analysis for Business Management.
Prentince Hall, New Jersey, 1975.
26. Păun M. – Analiza sistemelor economice. Editura All, Bucureşti,
1997.
27. Pîcă A., Pugna I.- Bazele ingineriei sistemelor de producţie.
Editura IPT, Timişoara, 1992.
28. Protopopescu V.B., Stoica D., Sistemul de informare economică şi
procesul de luare a deciziilor în întreprindere, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1972.
29. Puia I., Soran V. - Agroecosistemele şi alimentaţia omenirii,
Editura Ceres, Bucureşti, 1981
30. Scarlat E. –Dinamica sistemelor. ASE Bucureşti, 1994.
31. Shastry SV, Tran DV, Nguyen VN, NandaJS. – Viabilité de la
production agricole intégrée. FAO, Dix-huitième session de la
commission internationale du riz, Rome, 1994.
32. Zadeh L.A., Polak E. ş.a. – Teoria sistemelor. Editura tehnică,
Bucureşti, 1973.