1. Filosofie ca conceptie despre lume si modalitate de gindire. Corelatie dintre filosofie si alte orme de cultura: mitologie religie stiinta. Filosofia si stiinta EconomicaFil ka konceptsie a Lumei.Fil apare mai tarziu,inaintea ei existind mitologia ca forma de conceptie a lumii.Con de lume -totalitatea apricierilor principilor ce det viziunea generala a Lumii,locul oamenilor in lume.3 nivele de con a lumii.1 sesizarea lumii,cind ea e priceputa cu ajutorul unor organe de simts.2priceperea ei cind ea e cunoskuta ku ajutorul tuturor organe de simts.3 cu ajutorul imaginatiei.3 tipuri de con a lumii:mitologia carct pentru Lumea antika multi zei.religia cind 1 zeu.Filozofia kind con a lumii e baz pe ratiune. Volumul de fata se adreseaza in egala masura studentilor in stiinte economice, filozofilor de profesie, economistilor si specialistilor in alte stiinte sociale, cadrelor didactice din domeniu, dar si cetatenilor obisnuiti. Materialele reunite in aceasta antologie – prima atat de cuprinzatoare publicata la noi – sunt menite sa-i ajute pe toti cei interesati de metodologia stiintei economice, folosind atat ca sursa documentara, cat si ca instrument didactic.Economia este, in fapt, o stiinta depsebit de interesanta ca obiect de studiu filozofic. Resuscitarea interesului pentru metodologia economica survine dupa decenii in pare acest domeniu tematic a fost in genere ignorat de filozofi, iar antologia de fata ar putea contribui la remedierea acestei stari de lucruri, ea incluzand texte ale unor giganti intelectuali ca Mill, Weber, Keynes, Friedman, Blaug si altii.

2. Obiectul de studiu si problema fundamentala a filosofiei.Obiectul de st a F.Imposibilitatea ganditorilor de a defini filosofia printr-o propozitie unica si completa ne conduce la mai multe presupuneri .Mai intai , am putea crede ca nu se stie ce este filosofia , desi o practicam de cel putin doua milenii si jumatate ;sau ca acest concept de filozofie este prea complex pentru a fi cuprins total intr-o simpla definitie .Am putea inclina , desigur , si spre alte ipoteze , cum ar fi aceea ca sunt mai multe „specii” de filosofii si ca fiecare definitie are in vedere una din ele .Dar o concluzie din cele mai rezonabile pare sa fie aceea ca sub acelasi nume au fost grupate o serie de discipline foarte deosebite , o serie de „filosofii”,care nu pot fi unite si exprimate printr-un concept comun .In acest sens , insusi Aristotel spune ca exista trei „filosofii teoretice:matematica,fizica si teologia”. Daca am ramane la aceasta conceptie este evident ca ar fi greu sa dam o definitie unica ,care sa cuprinda in enuntul ei ,in acelasi timp ,esenta matematicii, a fizicii si a metafizicii .Suntem asadar obligati sa conchidem ca , desi s-a facut filosofie atat de multa vreme si avem la dispozitie opere remarcabile filosofice , nu putem da o definitie clara distincta si generala conceptului de filozofie.Exista astazi o multime de definitii variate ale conceptului de filosofie : Kant spune ca filosofia este „o cunoastere rationla prin concepte pure , stiinta supozitiilor , a conditiilor cunoasterii si a actiunii si , in acelasi timp , sistemul cunoasterii filosofice” El imparte filosofia in :1 filozofie pura –cunoasterea prin ratiune pura –„Erkenntnis aus reiner Vernunft”2 filosofia empirica –cunoasterea rationala prin principii empirice –„aus empirischen Prinzipien”; 3 Filosofia naturii se ocupa cu tot ceea ce exista –„geht auf alles was da ist „; 4. filosofia moravurilor se ocupa cu tot ceea ce trebuie sa fie –was da sein soll”.Schopenhauer spune ca filosofia este stiinta exprimata in concepte ,a careia sarcina este ca „ intreaga esenta a lumii sa o repete (wiederholen) in concepte , in mod abstract general si clar .Pentru Herbart , filosofia este prelucrarea conceptelor.Pozitivismul in schimb renunta la orice ,caracter explicativ . Pentru A.Comte , filosofia este „sistemul total al cunostintelor omenesti”.

3. Domeniile principale ale reflexiei filosofice. Functiile si metodele de cunoastere ale filosofiei.Functiile shi met de cunoastere a Filo>met dialektika,vizeaza lukrurile in legitatea universala shi met metafizika-vizeaza isolate una de alta:ontologia-invats despre existenta,glosiologia-inv despre cunoashtere,logika-inv despre gindire,metodologie-inv despre met de kunoashtere,axiologia-inv despre valori shi apricieri.Funk filo sunt ontologia,glosiologia, logika,metodologia…mai sunt shi funk ka critika shi funktii integrative

4. Filosofia antica orientala scolile reprezentantii si problematica.F antika orientala!in Kina earu vede,care se impartiau in regveda-culegere de texte releg pe care se baz brahmanismul.Aranyiaky cult de rel comp!Upanishadele-cul de text pentru filo.in ind 6 shkoli ortodoxale:vedanta,mimasa,samphiant,yaga,hyamya,vaispispica.3 neortodoxale:janismul,budismul sk laogayta. in kina confucialismul-confuci,moismul-ma tzi.daismul,sk Futreamea. in filo greko ant 3 perioade mari:cosmologika,antropologika,per elenista.sk eleada era rep de Parmenide-fondatorul metafizicii,erau filozofi monishti la baza Lumii puneau o singura subst shi pluralisti-mai multe subst. Sofistii invatatorii intelepciunii:Socrate,Platon Aristotel. Filosofia Orientului AnticApariţia filosofiei antice orientale. Filosofia apare în perioada de trecere de la comuna primitivă la sclavagism, avîn premise spirituale, economice şi politice. Ca premisă politică a servit faptul despărţirii muncii intelectuale de la munca fizică, precum şi apariţia unei clase seosebite care se ocupa cu munca spirituală, în special cu filosofia. Ca premisă economică a servit faptul dezvoltării economice a Indiei, Chinei,Greciei antice ş.a., în care s-a dezvoltat navigaţia, comerţul, se acumulau bani necesari pentru deschiderea şcolilor filosofice. Împărţirea societăţii în clase sau grupări sociale, în urma diviziunii muncii şi apariţiei surplusului de bunuri materiale, a făcut posibilă apariţia timpului liber, timp ce a fost folosit pentru meditaţii, sport, artă, călătorii etc. Ca premisă spirituală poate servi faptul că cunoştinţele mitologice şi religioase existente pe atunci nu puteau servi cerinţei de a lămuri în mod satisfăcător lumea înconjurătoare. Dorinţa omului de a se elibera de sub stăpînirea totală a zeilor şi forţelor naturii ci de a-şi asuma răspunderea de propriul destin a dus la apariţia filosofiei.Ideile despre o nouă programare a vieţii, cînd nu prin ofrande oferite zeilor, ci prin propria înţelegere(cunoaştere a semnificaţiei) şi acţiun cumpătată omul le putea dobîndi din moştenirea culturală ce-i stătea la dispoziţie: mituri , credinţe religioase, frînturi de cunoştinţe ştiinţifice şi propria experienţă. Meditaţiile asupra acestor şi altor fenomene de acest fel descrise de mitologie au şi pus începuturile cugetării filosofice.II. Filosofia în India antică a apărut în sec. VII a. Chr., în perioada de trecere de la comuna primitivă la sclavagism. Climatul intelectual şi social-economic în care a apărut şi s-a dezvoltat gîndirea filozofică în India se deosebeşte în multe privinţe de cel al lumii antice greceşti. Condiţiile sociale în care a apărut filosofia in diană se caracterizează prin existenţa a patru caste (varne) : brahmanii, kşatrii, vaişii şi şudrii. Fiecare castă are locul bine determinat în ierarhia socială şi îndeplineşte funcţii speciale . Apartenenţa fiecărui individ la castă este argumentată de către preoţii Brahman, care formează casta superioară. Brahman în traducere înseamnă „cel ce posedă puterea sacră”. Brahmanii formulează legile şi supraveghează respectarea tradiţiei. Activitatea lor este consacrată vieţii religioase, îndeplinirii ritualurilor, transmiterii şi explicării sacre. Membrii acestei caste erau întreţinuţi de stat, deoarece se considera că funcţia lor sacerdotală servea intereselor colectivităţii .A doua castă - kşatrya, a războinicilor, casta nobilimii şi familiei regale. Membrii ei erau datori să cunoască şi să respecte textele sacre ale Vedelor, să apere poporul, să lupte şi să condamne. Războinicii profitau de anumite privilegii. Brahmanii urmăreau cu sricteţe comportamentul războinicilor, pe care-i supuneu tradiţiei. A treia castă – vaişya, oamenii liberi, este compusă din micii sau marii proprietari, negustori, profesori, medici, economişti, ingineri etc. Ei erau datori să satisfacă necesităţile materiale ale brahmaniolor şi războinicilor. A patra castă – şudra, servii, care iniţial a fost casta dravidienilor, la care apoi se alătură nevoiaşii arieni. Membrii acestei caste puteu poseda bunuri imobile, funciare. Acestei caste îi aparţineu meseriaşii şi agricultorii care erau într-o situaţie de iobagi, deoarece depindeau de stăpînii lor. Servii îndeplineau cele mai grele şi mai murdare munci.

5. Problema temeiului ultim in filosofia comsologica a Gr. AnticeFilo in Grecia antica; Filozofia in Grecia anticaEtapa preclasica a filosofiei grecestiParerea celor mai multi cercetatori este ca în Grecia Antica a existat o filosofie riguroasa, originala.Filosofia în Grecia Antica a aparut în perioada genezei a aparitiei relatiilor de productie scavagiste, ca o reflectie implicita mai mult sau mai putin în mitologie, dar ea încearca sa se desprinda treptat de mitologie. Asfel în Iliada si Odiseea a lui Homed gasim primele încercari de interpretare filosofica a lumii, primele întrebari si primele raspunsuri cu privire la lume. În poemul lui Hesiod “Teogonia, muntii si zilele” gasim elemente de filosofie, Hesiod fiind poet.Acesta trece dincolo de originea zeilor si se întreaba cum s-a trecut de la haos la cosmos. Aceasta întrebare este filosofica si este o prezentare a filosofiei de mai târziu. Trecerea de la poemele hesiodice la filosofia greaca propriu-zisa este considerata un adevarat miracol dar un miracol realizat de oameni pentru ca primii filosofi erau stâns legati de îndeletnicirile, problemele societatii si au ajuns la filosofie pe cale omeneasca. Ei contemplau cerul, natura, dar nu o contemplatie pura ci pentru a gasi solutii pentru problemele cetatii.Intervalul de timp în care putem vorbi de filosofia greaca este secolul VI î.h. si secolul V d.h.(529), când printr-un decret al unui împarat roman este desfiintata scoala de la Atena. Acest interval de timp a fost împartit în mai multe etape: 1. Etapa preclasica considerata o etapa cosmologica, între secolul VI si începutul secolului V î.h.2. Etapa clasica considerata o etapa antropologica, între secolul V si IV î.h.3. Etapa elenistica sfârsitul sec.IV si începutul sec. I î.h.4. Etapa romana sec I sec V d.h.Etapele 3 si 4 sunt considerate eticizante. Etapa preclasica a filosofiei Grecesti

În aceasta etapa sunt mai multe scoli filosofice cum ar fi :1. scoala milesiana de la Milet2. scoala Pythagoriciana3. scoala Eleata4. scoala Heraclit din EfesÎn Grecia filosofia a aparut mai târziu în cetatile periferice (Milet, Efes), acestea se gaseau pe coastele Mediteraneene, în regiunea numita Ionia. În aceste cetati exista populatie multa, navigatori, negustori care calatoreau pe mare si uscat, se întrebau si încercau sa si raspunda.Parintele istoriei, Herodot, a numit Miletul podoaba Ioniei.1. Scoala din Milet – deschizatoare de drumuri în orizontul filosofiei pentru ca pentru prima data reprezentantii ei î-si puneau probleme filosofice si cautau si raspunsuri la acestea. Ei se întrebau daca nu exista o natura comuna tuturor lucrurilor, daca nu exista un temei. Din acest temei se naste diversitatea si î-si puneau si o alta problema filosofica, daca nu este si o unitate în diversitate. Aceste întrebari sunt problemele mari ale filosofiei din toate timpurile (ce este diversitatea, entitatea lumii, etc.). Reprezentantii scolii din Milet au fost :- Thales din Milet, - Anaximandru,- Anaximene.Thales este cel dintâi filosof al Greciei si al lumii europene. El a facut parte din toate topurile privindu-i pe cei 7 întelepti ai lumii Antice. Avea cunostinte din toate domeniile (economie, hidrotehnica, militara,etc.), dar el nu a fost primul filosof pentru ca detinea cunostinte din toate domeniile ci pentru ca si-a pus problemele filosofiei. Identifica temeiul tuturor lucrurilor. Principiul lui este apa.Dupa el toate se nasc din apa si se întorc la apa.Apa vorbind din punct de vedere antologic este începutul, natura comuna a tuturor lucrulilor, de aici si posibilitatea transformarii lucrurilor. Apa este începutul, natura comuna, principiul.Thales este primul filosof ce ajunge la natura principiului, pune la baza lumii un element concret, dar interpretat acest element concret prin prisma filosofica are rezonanta filosofica si anume este cauza tuturor lucrurilor.Anaximandru este un urmas al lui Thales. Va face un pas înainte în calea abstractizarii. Pentru el temeiul (principiul) este o sinteza a mai multor elemente originare si anume : apa, aer, foc, pamânt. Aceasta sinteza o numeste apeiron care în traducere ar însemna nelimitatul, indefinitul, sau chiar infinotul. La el gasim folosit si termenul de principiu.Anaximene pune la baza existentei aerul. S-ar parea ca s-a întors la Thales. În realitate este un pas înainte chiar fata de Anaximandru. Se mentine la înatimea abstractiilor pentru ca el vorbeste de noutatea principiului. Aerul se afla în miscare ce presupune comprimare si rarefiere astfel anticipândul pe Heraclit din Efes cu ideea dedublarii viitorului. 2. Scoala Pythagoriciana întemeitorul ei a fost filosoful si matematicianul Pythagora. Aceasta se mai numeste si scoala italica. Pythagora s-a nascut în Insula Sames în largul Coastelor Ioniei. La vârsta de 40 de ani s-a mutat în Italia în localitatea Crotona unde va fi întemeiata o scoala filosofica. La batrânete este nevoit sa se refugieze si de aici si va muri la 90 de ani în Metapont.Biografia contine inexitati chiar din cauza acestuia pentru ca el se credea de origine divina, fiul lui Hermes. A calatorit mult ajungând în Caldeea, Egipt, Persia.Scoal filosofica intemeiata de Pythagora este apreciata ca un moment de seama al filosofiei, dar nu era numai o scoala filosofica , stiintifica, ci si o secta relogioasa si grupare politica de orientare filo-aristocratica. A avut o evolutie sinuoasa si contradictorie. Cu aceasta scoala avem de a face cu prima forma de învatamânt organizat. Era organizata dupa principiile unei organizatii religioase. Aici se faceau practici complete de intruniri, existau interdictii severe, disciplina mistica. O marturie antica ne spune ca tinerii ce veneau la aceasta scoala erau mai întâi cercetati la fizionomie, deducându-le caracterul si temperamentul. Cei ce erau admisi li se fixa un timp de tacere. În aceasta perioada se numeau auditori. În aceasta etapa lucrurile cele mai grele erau tacerea si ascultarea. Dupa aceea vorbeau punând întrebari si spunându-si parerea si se numeau matematici (geometrie, muzica si alte discipline superioare). Cei care î-si însuseau aceste discipline ale stiintei treceau mai departe la cercetarea universului si principiului naturii, numindu-se fizicieni. Din cele aratate mai sus reiese ca nui vorba numai de o initiere mistica ci de principii pedagogice în ordinea învatarii si educatiei, apoi spunem de tacere si ascultare deci reflectie.Invatatura si activitatea sa non-comformista a trebuit sa o plateasca cu viata Socrate (469-399 i.e.n.); dupa ce a fost acuzat de impietate si de coruperea tineretului prin invatatura sa a fost condamnat la moarte si silit sa se sinucida.

6. Problema omului in filosofia antica greaca sofistii socrate aristotel…    Socrate n-a scris nimic, tot ce stim despre invatatura lui o stim din relatarile - adesea divergente - ale lui Platon si Xenofon; incat cu greu poate fi disociata conceptia sa de cea a lui Platon. Nu facea parte din randurile sofistilor, dar avea multe puncte comune cu acestia si era prieten cu cei mai renumiti dintre ei. Asemenea sofistilor, Socrate si el prefera ca in locul unor probleme de stiinta sa dezbata probleme de ordin practic privind viata politica a statului si problemele morale ale omului, supunand examenului ratiunii obiceiurile si institutiile. Asemenea sofistilor, sustinea ca “virtutea este stiinta”, deci poate fi invatata de oameni; in schimb, era de parere ca stiintele pozitive nu pot garanta armonia si ordinea sociala. Pe de alta parte, Socrate practica si el metoda dialectica, dar nu exercitiile de virtuozitate verbala pura, prin care sofistii ajungeau la concluziile unui individualism egoist sau ale mihilismului etic. Dimpotriva, pentru Socrate exista valori umane certe - dar carora el nu le gasea un fundament rational, sustinand ca o “voce interioara” il impiedica de la actiuni rele. De aici deriva scepticismul sau in ceea ce priveste actul cunoasterii; caci, in opozitie cu pretentiile enciclopediste ale sofistilor, Socrate afirma ca singurul lucru pe care il stie cu certitudine este ca nu stie nimic. Cultura enciclopedica a sofistilor o considera inconsistenta. In locul acumularii de cunostinte si a enuntarii sententioase a unor norme, solutii, formulate cu mare abilitate adevaruri, etc., metoda sa de a-I invata pe oameni, era dialogul. Pornind de la faptele cele mai obisnuite si adresandu-se, nu numai doctilor, el punea intrebari (indeosebi referitoare la probleme morale) formulate cu mare abilitate dialectica, pentru a-i face sa se contrazica singuri, si astfel sa le demonstreze ca de fapt nu stiau ceea ce credeau ca stiu; dupa care, prin aceeasi metoda maieutica (“practica mositului”), sa-I ajute sa descopere ei singuri adevarurile.Platon si Aristotel au fost ganditori greci care au lasat mostenire generatiilor succesive un mod de interpretare a lumii care a pus practic bazele filosofiei.Platon s-a nascut cetatean liber al Atenei in 427-27 i.Hr. El a apartinut unei familii bogate al carei arbore genealogic poate fi urmarit pana la ultimul rege al Atenei. Traditia sugereaza ca numele sau adevarat era Aristocles si ca Platon era o porecla capatata fie datorita largimii umerilor, fie datorita stilului sau. Educatia sa includea cititul si scrisul, muzica, pictura si poezia si, ca necesitate a cetatenilor liberi, gimnastica - de fapt un antrenament cu arme, in vederea apararii orasului.Chiar daca grecii ii numeau pe toti non-grecii "barbari", acesta nu era neaparat un apelativ rasist deoarece ei cunosteau si respectau civilizatiile din Egipt si Persia; alfabetul lor - stramosul tuturor scrierilor noastre occidentale - provenea din Orientui Mijiociu la fel ca abilitatile in prelucrarea metalelor si constructia navelor. Grecii ii numeau barbaripe egipteni si pe persi deoarece limbile lor sunau ciudat in urechile grecilor care aveau impresia ca aud un zgomot (bar bar). Limba era fundamentul culturii grecesti. Evreii au creat poeziile de dragoste si poeziile cu tenta religioasa, in vreme ce, cu exceptia romanului, grecii au creat toate celelalte forme ale literaturii: epica, comedia si tragedia, dar si istoria, economia si filosofia.Născut în insula Samos, fiu al atenianului Neocles, Epicur trăieşte perioada de decadenţă a lumii greceşti, după dominaţia exercitată de Filip al Macedoniei şi de către fiul său Alexandru cel Mare. Epicur îşi urmează părinţii în exil la Colofon, unde se afirmă ca profesor de filosofie.Ţine prelegeri în Mytilene (311 î.Hr.), unde se împrieteneşte cu Hermachos, viitorul său succesor, iar apoi în Lampsacos (310 î.Hr.). Haosul exterior al cetăţii îl determină să propovăduiască o reîntoarcere asupra vieţii interioare. În 306 î.Hr., el cumpără o grădină (kepos), un teren situat la nord-est de Atena, unde va rămâne până la moarte. Aici adună o comunitate de prieteni care trăiesc în jurul maestrului, îndepărtaţi de viaţa politică. Îşi deschide propria şcoală de filosofie care rivaliza cu Academia şi Peripatos. Prin activitatea de la Atena, Epicur pune bazele unui nou curent filosofic - epicurismul - cu un puternic ecou până la sfârşitul lumii antice. Ca şi în cazul lui Socrate, pe care îl aprecia, moartea lui Epicur a fost aceea a unui înţelept senin şi perfect stăpân pe el.Stoicii au meritul de a fi studiat destul de amanuntit sentimentele si vointa. Ei intrebuinteaza pentru sentiment termenul "pathos", intelegand prin acest cuvant mai mult ceea ce astazi numim afect sau pasiune. Definitia stoica a afectului este"un instinct nemasurat". Instinctul este genul, iar excesul diferenta specifica.

9.Caracteristica generala a filosofiei medievale:etapele dezvoltarii si problemele principale.filosofia medievala,raspindita  in orient si occident,este filosofia societatii feudale in care domina teologia si religia.filosofia medievala ca si intreaga cultura a acestei epoci este apreciata unilateral.se vorbea despreun conglomerat eclectic de idei reltiviste.perioada este dominata de de conceptie crestina despre lume,iar ideile fundamentate de cei mai vestiti cugetatori ai epocii au explicat actul creatiei,au caracterizat fiinta lui dumnezeu,au descifrat sfinta treime.filosofia medievala se constituie intr-o conceptie riguroasa  sub influenta filosofiei antice si a relevatiei crestine.in filosofia medivala are lok imbinarea ideilor filosofice din grecia antica si a ideilor crestinismului.ea are caracter teocentri(in mijlok este dumnezeu)filosofia medievala este legata de teologie,iar specificul ei este tranmis de relatia dumnezeu-om.teologia propaga credinta,iar filosofia medievala porneste de la indoieli,ca apoi prin argumentari sofisticate sa ajunga la argumentarea adevarului,credintei,la adevarul suprem si absolut,la dumnezeu.filosofia medievala poate fi divizata in trei perioade:sec.II-VI,conturarea obiectului si a problematicii apologeticii si patristicii.sec.VI-X,analiza posibilitatilor teorie creationiste.sec.X-XV,scolastica.temelia filosohfiei medievale o formeaza:teocentrismul,providentialismul,creationismul si traditionalismul.principalii repezentanti ai filosofie medivale sint toma d'aquino,origene,clemens si augustin care defapt reuseste sa raspunde la cele mai importante probleme formulate de teologia crestina,cum ar fi:problema coraportului dintre stat si biserica,problema ordinii,problema timpului si o alta problema intens abordata in perioada filosofiei medivale este problema trinitatii lui dumnezeu.trebuia sa se demonstreze ca dumnezeu exista sub trei forme,imagini,fete.filosofia medievala a purtat o puternica amprenta religioasa fiind filosofia care a tinut sa raspunda la o serie de intrebari cu caracter religios,sa demonstreze existenta lui dumnezeu,implikarea sa in existanta si real.

10. Filosofia renascentista: Umanismul filosofia naturii filosofia social politica.perioada renascentista este perioada de trecere de la feudalism la capitalism si kuprinde secolele XVI-inc. secXVII.filosfia epocii renasterii are acracter antropocentric(in mijlok este omul)curentele principale in perioada renasterii sint:-umanismul(dante allighieri,francese petrarca)-filosofia naturii(j.bruno,galileo galilei,nicolae cuzans)-reformarea(m.luther,j.calvin)-filosofia social-politica(n.machiavelli,t.moon,t.campanella)umanismul apare in italia dar se raspindeste si in alte tari ale europei.dante alighieri in lukrarile sale "monarhia"si "comedia divina"sustine ca spre bunatatea omului duk 2 cai:-povata filosofica(ratiunea umana)-povata spirituala(duhul sfint)filosofia naturii epocii renasterii a avut caracter panteist,adika dumnezeu era identificat ca natura.astfel cuzans apropiindu-l pe dumnezeu de natura ii atribuie naturii trasaturi divine ca de exemplu:caracterul ei infint.jordano bruno considera ca dumnezeu pe deplin sa transferat in natura,natura dupa e este dumnezeu in lucruri.astfel cuzans cit si bruno vorbesc despre coincidentacontazicerilor la infinit.bruno vorbeste ca lumea este infinita din punct de vedere cantitativ si calitativ.filosofia social-politica.machiavelli sustine ca motivele ce aduc la ctivzarea oamenilor sin egoismul si interesul material.el afirma ca oamenii noi mai degraba vor uita moartea parintilor lor decit lipsirea lor de avere,el sustine ca condukatorul statului trebuie sa aiba caliati de leu si de vulpe.in aceasta perioada apar ideile socialismului utopic.thomas moon in lukrarea"utopia"si campanella in "orasul-soare" apara propritatea obsteasca si prezinta reformarea.

13. Filosofia iluminista europeana: Omul societatea ratiuneaConsiderandu-se \"partidul umanitatii\", scriitorii si intelectualii secolului al XVIII-lea au inceput sa condamne ideile si institutiile invechite. Exercitand o influenta enorma, acestia au reusit sa transforme studiul omului si al societdtii.Secolul al XVIII-lea este adesea numit \"Epoca Ratiunii\", sau \"Iluminismul\". Dupa cum sugereaza si aceste denumiri, aceasta epoca a fost o perioada de progrese intelectuale, cand marii ganditori au sfidat dogmele existente, stabilind lucruri practice. Pentru aceasta era insa nevoie de mult curaj, deoarece viata europeana era inca dominata de traditii si obiceiuri, sustinute de autoritatea religioasa si de puterea statului. De exemplu, in multe tari, erezia era condamnata inca, in timp ce puterea regala si privilegiile aristocratice erau considerate sacrosancte.Ideile traditionale fusesera deja zguduite de Revolutia Stiintifica din secolele l6 si 17, ce a culminat cu lucrarea lui Isaac Newton (1642-1727) care a descoperit gravitatia si a oferit un model al universului: o ordine rationala, guvernata de legi matematice. In perioada iluminista s-a insistat asupra faptului ca principiile cercetarii stiintifice puteau fi aplicate si altor domenii, inclusiv politicii, societatii si religiei.O societate tolerantaMarea Britanie a fost indelung admirata de ganditorii iluministi, inspirand multe din ideile lor. In comparatie cu majoritatea tarilor continentale, societatea engleza era una libera, toŹleranta, in cadrul careia trecerea de la o clasa sociala la alta era relativ usoara. Prosperitatea Angliei sugera ca aceste valori generau rezultate excelente, la fel si progresele intelectuale realizate de Newton, John Locke (1632-1704) si de alti ganditori britanici.Locke a fost un personaj deosebit de imporŹtant, care a pus la punct doua concepte de baza. Unul din ele este ca ideile unei persoane nu sunt innascute (prezente in momentui nasterii), ci sunt rezultatul experientei si reflectiei (Eseu asupra intelectului omenesc, 1690). Celalalt concept al lui Locke este ca guvernul, departe de a fi dictat de criterii divine, este infiintat pentru beneficiul comunitatii; mai departe, daca guvernul inceteaza sa mai fie benefic societatii (daca, de exemplu, un monarh devine tiran), atunci poporul are tot dreptui sa-l inlocuiasca (Doua tratate de guvem, 1690).Newton si Locke au fost precursorii Iluminismului, insa faptul ca Anglia avea o societate relativ deschisa si toleranta, a fost si motivul pentru care conflictul dintre vechile si noile idei nu a fost puternic.FilozofiiPrincipalul loc de activitate al Iluminismului a fost Franta, unde autoritatile traditionale - in special Biserica romano-catolica - erau puterŹnic consolidate. Cu toate acestea, ideile subŹversive si-au gasit protectori puternici, iar cenzura si urmarirea in justitie erau mai degraba sporadice. Desi autoritatile erau destul de severe, nu au reusit inlaturarea totala a noilor idei.Iluminismul europeanA aparut in secolul 17 in Anglia constituindu-se intr-o miscare d idei care se opunea ideologiei de tip feudal. Evenimentul care marcheaza inceputul acestui curent este revolutia burgheza din Anglia(1688). “Actul de nastere” al iluminsmului poate fi considerat votarea de catre parlamentul englez a “ Declaratie Drepturilor Omului”.Pe plan social, iluminismului ii corespunde cristalizarea burgheziei, clasa care gaseste in ideile iluminste o exprimare a propriei filozofii.Aparitia iluminismului este sintetizata de dinamismul si spiritul revolutionar al burgheziei. Sub raport ideologic acest curent se cristalizeaza in Franta in secolul 18 fiind marcat de aparitia unei mari opere colective (17 volume si 11 volume de planse)-Enciclopedia , alcatuita sub coordonarea lui Jean Jaques Rousseau. Enciclopedia sintetizeaza toate cunostintele umane acumulate din cele mai vachi timpuri pana in acl moment . In epoca a anut un ecou rasunator punand la dispozitie un imporant intrument de cunoastere si dezvoltand publicului spiritul critic si gustul pentru stiinta. De aici iluminismul s-a raspandit intoate tarile Europei imbracand forme specifice fiecaruia. IDEILE ILUMINSMULUIa)RATIUNEA este considerata ca un dat specific omului. b)Definind astfel omul iluminismul proclama EGALITATEA tuturor oamenilor. Monarhul nu mai este unsul lui Dumnezeu si doar primul slujitor al statului preocupat de siguranta supusilor sai. Negandu-se ierarhia sociala feudala, societatea va trebui structurata pe baza unui contract social intre om si semenii sai.c)MONARHUL ILUMINAT reprezinta idealul politic al epocii care inlocuia perimatul monarh absolutist. Treabuia sa fie un filozof inzestrat cu o capacitate de a intelege mecanismele societatii si de a mediatiza si armoniaza relatiile dintre clasele sociale.d)Orasul imaginat de iluminist ca sediu pentru “CETATEANUL UNIVERSAL” este “CETATEA UNIVERSALA-COSMOPOLISUL”, loc in care razboiele ar disparea iar prejudecatile de ordin rasial sau religos ar fi excluse. Cercetatorii au plasat aparitia unui astfel de oras in 2440.e)Idealul uman al acestei epoci este FILOZOFUL – figura care inlocuia cavalerul si sfantul Evului Mediu.f)Reprezentantii iluminsmului au militat pentru revolutionare sistemului educational si introducera invatamantului in limbile nationale.MANIFESTARI ILUMINISTE IN LITERATURA EUROPEANA ANGLIA-Robinson Crusoe-Daniel Defoe Gulliver’s travels_Johantan Swift FRANTA-Scisori persane-Montesquieu Operele lui Voltaire Romanele si eseurile lui Diderot Nunta lui Figaro si Barbierul din Sevilla de Beaumarchais GERMANIA-Laocoon si Nathan intelptul –Lessing ITALIA-Badaranii si Hangita –Carlo Goldonii

14. Filosofia Clasica Germana – Teoria cunosterii ca expresie a activitatii constiintei Caracteristica generală a filosofiei clasice germane. I.Kant (1724-1804) - întemeietorul filosofiei clasice germane. Caracteristica generală a filosofiei lui Kant, etapele evoluţiei spirituale, lucrările principale.

Perioada precriticistă: probleme de filosofie a naturii, teoria cosmogenesei şi importanţa ei istorică. Probleme de gnoseologie şi metodologie în perioada precritică.

Perioada criticistă, sistemul filosofiei critice. Concepţia gnoseologică, apriorismul, sursele principale ale cunoaşterii. Imaginaţia productivă, tentativă de a împăca sensualismul şi raţionalismul. Spaţiul şi timpul ca forme apriorice ale cunoaşterii. Dualismul filosofiei lui I.Kant. învăţătura despre fenomene şi noumene ("lucrurile în sine") şi importanţa ei metodologică. Posibilităţile şi limitele raţiunii, argumentarea logică a agnosticismului. I.Kant despre posibilitatea filosofiei ca ştiinţă. Antinomiile şi importanţa lor dialectică. Formalismul dialecticii lui I.Kant. I.Kant despre primordialitatea raţiunii practice. învăţătura etică, critica eticii eudemoniste, autonomia moralei, coraportul dintre filosofie şi morală. Omul ca unitate a fenomenului şi noumenului, voinţei şi a responsabilităţii morale. Argumentarea nemuririi sufletului şi a existenţei lui Dumnezeu. Morala şi religia. Morala şi dreptul. Imperativul categoric. Filosofia istoriei, problema progresului istoric şi a surselor lui. "Comunicarea răuvoitoare" şi rolul ei în viaţa omului şi societăăţii. Problema "păcii eterne". I.Kant despre stat. Idealismul subiectiv al lui Fichte (1762-1814). Principiile de bază ale filosofiei lui Fichte. Filosofia practică (etico-socială). Utopia "statului comercial închis". Sistemul idealismului transcendental al lui Schelling (1775-1854). De la "filosofia identităţii" la "filosofia revelaţiei".

15. Descoperirea si elaborarea metodei dialectice de gindire de la kant la hegel.1.Caracteristica generală a filosofiei hegeliene.2.Ontologia, gnoseologia şi dialectica în filosofia lui Hegel.3.Filosofia istoriei, religiei şi moralei în concepţia hegeliană.

4.Materialismul antropologic a lui Feuerbach.Hegel (1770-1831). Caracteristica generală a filosofiei lui Hegel: identitatea obiectului şi a subiectului în Ideea Absolută, argumentarea idealismului

obiectiv, dialectica, triada şi rolul ei. Filosofia religiei în lucrările timpurii. Coraportul dintre morala creştină şi cea iudaistă. Morala şi religia. Cauzele răspîndirii creştinismului şi coraportul lui cu religiile politeiste. "Fenomenologia spiritului": argumentarea idealismului coincidenţa dintre obiectiv şi subiectiv. Gîndirea logică împotriva intuitivismului lui Schelling. Probleme de dialectică în "Fenomenologia spiritului". Dominaţia şi robia, apariţia conştiinţei de sine, problema "înstrăinării" (alienării) şi a revoluţiei. Antipacifismul.

"Enciclopedia ştiinţelor filosofice" - sistemul filosofiei hegeliene. "ştiinţa logicii"; trei trepte ale "logicului". Obiectul şi structura filosofiei ca ştiinţă. Panlogismul, ontologizarea logicii. Unitatea dintre dialectică, logică şi teoria cunoaşterii. învăţătura despre existenţă: "existenţa pură, neantul, devenirea, "dialectica lor". Cantitatea, calitatea, măsura, saltul.

învăţătura despre esenţă, fenomen şi realitate. Dialectica posibilităţii şi realităţii, a necesităţii şi întîmplării. Necesitatea şi libertatea. Cauza şi efectul.Filosofia naturii, alienarea ideii în natură. Etapele dezvoltării ideii în natură: mecanică, fizică, organică.Filosofia spiritului subiectiv, obiectiv şi absolut. Spiritul obiectiv, "filosofia dreptului", dreptul abstract, morala, morala şi dreptul, dialectica societăţii

civile, filosofia inegalităţii, filosofia birocraţiei. Filosofia istoriei, problema progresului social, rolul personalităţii şi a maselor în istorie.Spiritul absolut: arta, religia, filosofia. Reîntoarcerea ideii la starea iniţială.Hegel despre unitatea şi lupta contrariilor. Importanţa istorică a filosofiei lui Hegel.Materialismul antropologic al lui L.Feuerbach (1807-1878).

Condiţiile istorice de apariţie a filosofiei marxiste. Formarea viziunii filosofice a lui K.Marx şi F.Engels în lucrările timpurii: atitudinea faţă de gîndirea filosofică precedentă, problema alienării şi umanismul, atitudinea faţă de religie, rolul teoriei în transformarea revoluţionară a societăţii, misiunea istorică a proletariatului.

Elaborarea concepţiei materialismului istoric (1844-1848): problema periodizării procesului istoric, rolul producţiei materiale în viaţa socială, coraportul dintre existenţă socială şi conştiinţa socială.

învăţătura marxistă despre proprietatea privată, clase şi lupta de clasă, teoria statului, argumentarea necesităţii distrugerii maşinei de stat burgheză şi a instaurării dictaturii proletariatului, teoria revoluţiei socialiste.

Teoria formaţiunilor social-economice, baza şi suprastructura, analiza filosofică a dezvoltării economice a capitalismului, argumentarea inevitabilităţii istorice a comunismului.

K.Marx şi F.Engels despre formele istorice de comunitate între oameni. Problema perspectivei istorice de dezvoltare a naţiunilor.Soarta istorică a învăţăturii marxiste.

Apariţia şi dezvoltarea interpretării filosofice neoclasice-refuz de la interpretarea tradiţională a problemelor filosofice şi cercetarea raţiunii ca unic mod de cunoaştere. Iraţionalismul şi problema neraţionalismului.

Filosofia neclasică a lui A.Schopenhauer, F.Nietzsche, Kierkegaard. Noţiunile de bazăă din filosofia lui A.Schopenhauer (1788-1860): lumea, voinţa de a trăi, intuiţia intelectuală, suferinţa. Filosofia lui F.Nietzsche (1844-1900) ca reevaluare a valorilor şi problema omului. Noţiunile de bază a învăţăturii filosofice, viaţa, setea de putere, întoarcerea veşnică, supraomul. Problema individualităţii umane în lucrările lui S.Kierkegaard (1813-1855). Noţiunile de bază a filosofiei lui S.Kierkegaard: existenţa, ironia, paradoxul, absurdul. Influenţa învăţăturii lui Z.Freud (1856-1932) asupra filosofiei şi culturii Europei Occidentale. Psihoanaliza şi problema Se pot distinge, pe linia exegezei existente, 3 etape şi forme tradiţionale de manifestare a filosofiei naturii:1. Filosofia antică a naturii (Şcoala din Milet, Anaxagora, Empedocle, Democrit ş.a.), bazată pe un arierplan metafizic;2. Filosofia renascentistă a naturii (Bruno, Telesius, Paracelsus ş.a.) inspirată din ştiinţa antică, dar purtând amprenta unui naturalism sui-generis;3. Filosofia romantică a naturii (cu apogeul şi încoronarea în sistemele speculative ale filosofiei clasice germane  Oken, dar mai ales Fichte, Schelling şi Hegel)[2]. inconştientului. învăţătura despre structurile psihologice ale personalităţii

16. Filosofia marxista. Crearea dialecticii materialiste si a conceptiei materialiste despre istorie.Materialism dialectic, concepţie filozofică întemeiată de Karl Marx şi Friedrich Engels; ştiinţa despre raportul dintre materie şi conştiinţă, despre legile cele mai generale ale schimbării şi dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii, care este în acelaşi timp baza filozofică a marxismului. Materialismul dialectic reprezintă unitatea dintre metoda dialectică marxistă şi materialismul filozofic marxist.Materialismul dialectic este o concepţie ştiinţifică de ansamblu asupra lumii şi, totodată, o metodă revoluţionară de cunoaştere şi de transformare a realităţii. Apariţia materialismului dialectic reprezintă o profundă revoluţie săvîrşită în filozofie. Tezele fundamentale ale materialismului dialectic au fost elaborate începînd de la mijlocul deceniului al cincilea al sec. 19. Apariţia materialismului dialectic a fost un fenomen determinat de cauze social-economice şi de întreaga dezvoltare anterioară a ştiinţei şi filozofiei, Marx şi Engels arătînd limitarea de clasă a concepţiei burgheze despre lume. În timp ce şcolile filozofice care au precedat marxismul îşi puneau ca obiectiv explicarea lumii, materialismul dialectic îşi pune ca obiectiv transformarea revoluţionară a realităţii.Printre premisele naturalist-ştiinţifice ale constituirii concepţiei materialist-dialectice despre lume se numără: elaborarea teoriei celulare, formularea legii conservării şi transformării energiei şi descoperireaprincipiilor evoluţiei (expresia cea mai închegată a evoluţionismului fiind darvinismul). Izvorul teoretic al materialismului dialectic este filozofia clasică germană. Precursorii ei direcţi sînt, în primul rînd, G.W.F. Hegel (care, în contextul idealismului său, a elaborat totuşi, în principiu, multilateral dialectica) şi L. Feuerbach (care, în contextul metafizicii sale, a dezvoltat concepţia materialistă asupra lumii). Materialismul dialectic este prima formă pe deplin consecventă a materialismului, înglobînd într-o explicaţie unitară domeniile naturii, societăţii şi gîndirii.Elaborînd teoria ştiinţifică materialistă pe baza principiilor fundamentale ale dialecticii, materialismul dialectic consideră că dezvoltarea are ca izvor contradicţiile interne ale obiectelor şi proceselor, că schimbările calitative (salturile) se realizează pe temeiul unor acumulări cantitative anterioare, prin negarea stărilor calitative vechi de către altele noi. Materialismul dialectic a înnoit şi a îmbogăţit gnoseologia (teoria cunoaşterii) prin tezele sale privind cognoscibilitatea lumii, caracterul activ al procesului de cunoaştere, caracterul obiectiv şi concret al adevărului, dialectica relativului şi absolutului în procesul cunoaşterii şi, mai ales, prin dezvăluirea rolului practicii în cunoaştere. Materialismul dialectic arată că principiile dialecticii decurg direct din studiul legilor lumii obiective, că dialectica obiectivă (a lucrurilor) determină dialectica subiectivă (a ideilor) care are însă şi legile sale specifice, autonomia sa relativă. Deşi concordă prin conţinutul lor obiectiv cu legile naturii şi cu cele sociale, legile gîndirii constituie doar o reflectare a celor dintîi în conştiinţa oamenilor, această reflectare neavînd un caracter mecanic, nemijlocit, automat, ci unul mediat, constructiv, creator.Materialismul dialectic realizează, de semenea, unitatea dialecticii, teoriei cunoaşterii (gnoseologiei) şi logicii. În virtutea acestui fapt, atît teoria cunoaşterii, cît şi logica adoptă viziunea dialectică asupra lumii, abordează fenomenele sub raportul dezvoltării lor istorice, interpretează corect corelaţia dintre istoric şi logic, în sensul că logicul reflectă în mod sintetic istoricul, de care este, în ultimă instanţă, determinat. Reprezentînd generalizarea multilaterală a realizărilor tuturor ştiinţelor despre natură şi societate, reflectînd veridic legile fundamentale ale existenţei şi cunoaşterii, concepţia filozofică a lui Marx în ansamblul ei, constituie şi o metodă ştiinţifică de cunoaştere şi de transformare revoluţionară a lumii şi, prin aceasta, a omului însuşi. Sprijinindu-se pe datele ştiinţelor, materialismul dialectic oferă totodată acestora un puternic şi eficace instrument teoretic şi metodologic, orientat spre noi sinteze creatoare

17. Irationismul voluntarismul si problema omului in filosofia....Pentru ca conditiile socio-eonomico-politice ale unei revolutii sa devina forte motrice ale revolutiei trebuie sa existe o vointa de lupta, un spirit revolutionar, altfel apare resemnarea, intimidarea sau frica. Pentru aparitia (sau nu) a spiritului revolutionar nu este importanta realitatea ci ce cred oameni, iar gasirea cuvintelor care au efect este mai importanta decat analiza obiectiva a datelor.Un exemplu in acest sens am avut chiar in familie.Bunicul meu, anticomunist convins, vorbea adesea in anumite circumstante impotriva sistemului de dinainte de 1989. A mers pana acolo incat a refuzat sa accepte electrificarea casei sale pe motiv ca nu da bani la comunisti. Cu toate acestea niciodata nu s-a aratat impotriva sistemului in fata vre-unui organ de ordine sau a vre-unui membru PCR.Tatal meu, desi a fost decorat in intrecerea stahanovista, intr-o zi s-a opus participari la o manifestatie de 23 august, inclusiv si in fata sefului de cadre. Nu a contat ca putea sa piarda tot, fiind transformat intr-un paria al societati. Nu a contat ca i s-a cerut sa se prezinte a doua zi in fata directorului si a sefului de cadre (ceea ce s-a si

intamplat pt a discuta purtarea netovaraseasca a tatalui meu). Nu comta ca toti colegi il faceau prost. Pur si simplu nu a vrut si nici nu a participat la acea manifestatie.Deci, chiar daca bunicul era mai pornit impotriva sistemului decat tatal meu, doar tatal meu a avut acel spirit revolutionar necesar asumari unui voluntarism revolutionar.

18. Filosofia sec XXFilosofia aduce in peisajul cultural romanesc idei si ganditori de certa valoare. "Gandirea filosofica romaneasca a acestei perioade a fost cea mai infloritoare din toata istoria filosofiei noastre. Acum se constituie ceea ce am putea numi filosofia clasica romaneasca". Este perioada in care sunt elaborate sisteme filosofice de valoare universala, cum ar fi "personalismul energetic" al lui C.Radulescu-Motru ori "rationalismul ecstatic" al lui Lucian Blaga. "Rationalismul neutral" elaborat de Mircea Florian este, de asemenea, o viziune originala. D.D.Rosca, prin "conceptia sa eroica" despre lume, se afirma ca un ganditor cu profunde note de originalitate. P.P.Negulescu, prin lucrarile sale ("Filosofia Renasterii", "Istoria filosofiei moderne") aduce contributii importante la dezvoltarea istoriei filosofiei. Alti filosofi aduc idei originale in domeniul epistemologiei si logicii (M.Florian), al filosofiei culturii (L.Blaga, T.Vianu). Adevarat plasmuitor de talente a fost Nae Ionescu cu preocupari didactice importante in ceea ce priveste Logica, Metafizica, Filosofia religiei. Pe urmele lui au calcat ganditori de seama ai perioadei postbelice: M.Vulcanescu, Emil Cioran, M.Eliade, C.Noica, V.Bancila, Petre Tutea, unii dintre acestia creatori de scoli si ganditori de renume mondial. Mai aproape de teologia ortodoxa s-au afirmat doi ganditori de mare valoare: Nichifor Crainic si D.Staniloaie.

19. Aparitia si dezvoltarea gandirii filosofice contemporane.Pană in prezent există diverse opinii referitoare la conţinutul filosofiei din Moldova, ceea ce constituie o mărturie in plus a faptului că tema dată nu este epuizată. Desigur, autorul nu-şi pune scopul de a face concluzii definitive şi obligatorii pentru toţi, ci de a realiza o analiză ştiinţifică a problemelor abordate, pe baza realităţii obiective, prezentоnd unele aspecte şi modalităţi noi pentru ulterioara studiere a fenomenului “Lumini” in Moldova. Savanţii din republica noastră au efectuat cercetări ample in vederea analizei opiniei gоnditorilor filosofi. Despre aceasta ne mărturisesc numeroasele monografii, broşuri şi articole, consacrate celor mai diverse aspecte ale activităţii lui C.Stamati, C.Negruzzi, A.Russo, etc. Astfel, dacă lucrările cercetătorilor V.Ciocanu, H.Corbu, D.Coval, şi alţii pun la dispoziţia cititorului un bogat material factologic, referindu-se in exclusivitate la domeniul istoric, critic-literar, estetic sau lingvistic, apoi оn studiile semnate de V.Ermuratschi, J.Baskin, A.Babii, V.Smelоh, P.Covcegov, T.Verţan, L.Dergaciov, M.Bulgaru, D.Nistreanu, D.Borşci, Gh.Slabu, D.Grama atenţia principală se acordă concepţiilor social-politice, filosofice, juridice ale cărturarilor din epoca Luminilor Fireşte, schimbările produse оn soarta poporului nostru au determinat şi unele particularităţi оn mentalitatea, filosofilor in special a celor rămaşi să activeze după 1812 in Basarabia. Insă toate acestea, cоt şi faptul că unii cărturari s-au născut in Basarabia, alţii fiind doar in treacăt pe aceste păminturi, nu pot servi drept temei pentru ruperea filosofiei moldovenesti din arealul romanesc şi includerea lui оn filosofia rusesca. Realitatea istorică este cu totul de altă natură, demonstrindu-ne că comunitatea culturii spirituale apărută din cele mai vechi timpuri continua şi după 1812, cind o parte din teritoriul Principatului Moldovei fuseseră anexat la Rusia. Relaţiile economice, politice şi culturale stabilite оn decursul istoriei intre Principatele Dunărene, interesele comune in lichidarea feudalismului, in problema agrară, in lupta pentru eliberarea naţională şi in alte domenii au condiţionat o colaborare fructuoasă intre ginditorii din cele două Principate şi Basarabia. Programul comun al revendicărilor preconizate, principiile comune ale activităţii filosofilor din Principate constituie o mărturie elocventă a faptului că filosofia din Moldova este parte integrantă a filosofiei romaneasca in general, iar impreună cu acesta se incadrează in mişcarea filosofica europeană şi se caracterizează in fond prin aceleaşi insuşiri esenţiale.

20. Ontologia ca parte contemporana a filosofiei. Notiunea de existenta si materie, formele lor. Obiectivitatea materiei si obiectivitatea spiritului.Problemele ontologice, abordate de filozofi, au fost rezolvate оn fond de pe poziţiile deismului şi ale idealismului obiectiv. Sub influenţa idealismului clasic german A.Hоjdeu redă lumea ca fiind izvorоtă după planul “primei Raţio”, care este identificată оn cele din urmă cu ideea de Dumnezeu. N-au negat teza despre crearea lumii infinite de către divinitate nici ceilalţi filozofi. Divinitatea, оnsă, exercitindu-şi funcţia de creator, mai departe nu intervine оn fenomenele naturii. Natura se dezvoltă după legile sale proprii. “Pravilele firii”, după I.Tăutu, sоnt “nedizlipite de fiinţa lucrurilor şi neapărat trebuitoare pentru a fi”. Ele asigură “păstrarea a toată lumea, din care curge păstrarea fiecăruia lucru in parte”. Aceasta devine posibil datorită faptului că “pravilele firii” creează şi se sprijină totdeauna pe “o cumpănă de puteri”, pe un echilibru, ce nu permite distrugerea lucrurilor, cu toate că cele din urmă sint constituite din părţi “protivnice una alteia”Intre existenţă şi neant nu poate fi ceva intermediar, ne spune a treia incrediţare” Lucrul sau este, sau nu-i. Existenţa materiei poartă deci caracter absolut, ceea ce vine să confirme şi “incredinţarea” a patra, de la care aflăm că orice “fiinţă” (existenţă) se trage din altă “fiinţă” constituită in special din substanţa lucrului. Conturind o concepţie deterministă, aceste raţionamente finalizează cu reinvierea a “frumoasei incredinţări”, sintetizate incă de filosofii antici, precum că “din nimică, nimică se face”(5). Principiul “ex nihilo nihil” este admis insă de Amfilohie, ca şi de D.Cantemir (“Sacrosanctae”) numai in privinţa naturii, dar nu şi a “cauzei primare”, căci “numai unul Dumnezeu poate să facă lucru peste putinţă”. Aceste convingeri denotă evident poziţia deistă a ginditorului. In centrul ontologiei lui Amfilohie se află noţiunea materiei, cercetată intr-un compartiment aparte al “Gramaticii de la оnvăţătura fizicii” cu denumirea “Somatologhie”. Obiectul de studiu al acestei părţi il constituie materia sau “suptstarea in vedeală” (substanţa perceptabilă) şi proprietăţile “trupurilor”, prin care ea există. Pornind de la concepţia substanţială, impărtăşită de ginditorii secolului al XVIII-lea, Amfilohie.

21. Stiinta contemporana despre modelele lumii. Organizarea structurala a existenteiIntr-una din lucrarile sale, Emil Cioran considera gestul primordial al lui Adam, de a manca din marul oprit, gestul cel mai semnificativ pentru conditia umana. Omul a optat pentru cunoasterea cosmosului, pentru decriptarea misterelor naturii sacrificand pentru aceasta fericirea si linistea paradisiaca.Imaginea despre lume a omului primitiv, asa cum se degaj din studiile de arheologie si de etnografie, era dualista, cu o componenta spirituala si una materiala (singura accesibila simturilor sale). Elitele intelectuale ale primelor zeci sau sute de milenii ale omenirii, in cercetarile lor au ramas credincioase acestui model dualist, asa ca in ansamblul cunostintelor si explicarilor realizate gasim constant doua dimensiuni: una transcendentala si alta imanenta. De abia intre cumpana veacurilor XVII si XVIII, in Europa de Vest se contureaza o orientare care urmareste eliminarea treptata a transcendentalului din modelele explicative ale lumii. Orientarea aceasta se accentueaza in veacul luminilor (sfarsitul secolului XVIII) odata cu enciclopedismul francez care, in final, va culmina cu modelul monist materialist al unui J.O.Lamettrie (L'homme machine" - 1742), ce va fi considerat drept singurul valabil pentru cunoasterea stiintifica. Acest model implica - dintr-un anume punct de vedere - un reductionism. Acest reductionism a fost numit de Schrodinger "principiul obiectivarii". In legatura cu acest reductionism Ch. Sherrington, marele neurofiziolog englez (premiul Nobel) spunea: "lumea materiala a fost construita (subl. n.) numai cu pretul excluderii spiritului din ea". Datorita acestei eliminari a transcendentalului, modelul lumii materiale a iesit complet din sfera interpretarilor religioase, dar si a unei anumite speculatii filosofice, cum a aratat in plin romantism Schleiermacher. Modelul materialist s-a impus prin succesele mecanicismului veacului al XVIII si apoi prin progresele realizate in cursul secolului XIX ,care poate fi considerat secolul gandirii materialiste.Gandirea   rationala   este   o   modalitate   de   activitate intrapsihica. Ea permite realizarea stocului clasificat de date concrete si abstracte si a relatiilor dintre ele, stoc clasificat care constituie in fond modelul rational al realitatii (scopul final al cunoasterii stiintifice). Acest model este un proces creator realizat de psihismul uman, proces care defineste "stilul cognitiv". Este vorba de o creatie prin "gandire verticala" dupa Piaget, de o creativitate controlata, disciplinata (Maslow).

22. Spatiul si Timpul. Timpul si spatiul social Spatiul si timpul au fost considerate drept determinatii fundamentale, modalităti ale existentei, in general, si ale fiecărui lucru. Despre ceva se poate spune că există in mod real numai in masura in care ocupă un loc in spatiu, intr-un moment determinat.

In sens larg, spatiul este inteles prin categoriile coexistentei (stanga - dreapta, in fată - in spate, sus - jos), iar timpul prin categoriile succesiunii (inainte - după) sau duratei (mai mult - mai putin). Spatiul este o inlăntuire de "locuri", iar timpul o succesiune de momente.

Cu referire la spatiu si timp, se poate vorbi despre un tip mai important de problematizare, si acela este: DACA sunt a) obiective (independente de experienta noastră, de modul nostru de a percepe realitatea) b) subiective (simple perspective sau modalităti omenesti de a intelege existenta)

Distinctia dintre timpul obiectiv si cel subiectiv este intuitivă. Ex: Pentru o persoană care sustine un examen, timpul poate sa curgă repede, insă aceeasi persoană poate să considere că timpul poate să curgă greu atunci cand asteaptă pe cineva.

Este posibil chiar ca in situatii similare curgerea timpului sa fie traita diferit de persoane diferite.

La intrebarea Ce este timpul? Sfantul Augustin spune chiar daca timpul este atat de familiar si cunoscut, cine ar putea sa explice acest lucru usor si scurt? Intelegem ce este cand vorbim despre el si cand auzim despre el, insa spune Sf Augustin ca daca nimeni nu il intreaba, il stie, iar daca ar vrea sa explice cuiva care il intreaba, nu-l stie. Deci timpul pentru minte noastra este ca forma inteles insa de explicat in cuvinte este mult mai greu.

Totusi Sf Augustin spune ca poate sa afirme cu incredere ca daca nu ar trece nimic, nu ar exista timp trecut si daca nu ar veni ceva, nu ar fi timp viitor si daca nu ar exista nimic, nu ar fi timp prezent.

Si ca "Prezentul insa, daca ar fi mereu prezent si nu ar trece in trecut, nu ar mai fi timp, ci eternitate".

23. Miscarea si formele ei. Notiune de Progres si RegresTrinitatea, fiind creatoare, are drept finalitate progresul , asigurat de termenul activ. Miscarea spiritului este una care se produce dinspre centru catre periferie, miscare pe care Heliade o numeste înaintare . "Vedem dara în toate chipurile ca spiritul dupa natura sa nu se misca decât tot înainte, si a se misca înainte va sa zica a face un progresu."  Spiritul înseamna progres, iar progresul este un bine . Polisilogismul lui Heliade poate fi reconstituit astfel: a progresa înseamna a efectua o miscare pozitiva; spiritul, fiind pozitiv, nu poate produce o miscare negativa; în consecinta, spiritul progreseaza; binele este ceva pozitiv, ca atare spiritul - pozitiv prin excelenta - este bun. De aici reiese ca progresul spiritului este un bine .  Heliade deplaseaza teza iluminista a progresului pe plan social. Asumând ca premisa faptul ca umanitatea este perfectibila, Heliade conchide, înca din articolele timpurii, ca umanitateaprogreseaza . În articolul Câteva cugetari asupra educatiei publice , gasim ideea potrivit careia "noroadele sub orice fel de regim nu fac decât sa înainteze" . În scrisoarea catre P. Poenaru, din 1839, Dumnezeu însusi "este Înaintare". Faptul ca spiritul se afla într-un progres continuu, ca Dumnezeu însusi înseamna progres, sunt idei de natura sa întemeieze si sa justifice progresul în toate planurile si la toate nivelurile, ca pe ceva care tine de chiar natura lucrurilor. Heliade formuleaza o conceptie sincronica a progresului, anticipând oarecum teoria lovinesciana. În Câteva cugetari asupra educatiei publice (1839), Heliade noteaza: "Când s-ar creste bine celelalte noroade, când ar fi în bine si în fericire, negresit ca am fi si noi".spre deosebire însa de teoriile evolutioniste care circulau în a doua jumatate a veacului al XIX-lea, la Heliade, progresul, desi presupune anumite stadii, nu este nici linear, nici uniform. În explicarea progresului, acesta prezinta o teorie eclectica, constituita din date care au fost extrase din diferitele teze ale epocii: teza ondulatiei universale, teza corsi e ricorsi , tezele regenerationiste sau palingenezice. Pe urmele lui Michelet pe care, de altfel, îl citeaza ("Umanitatea se învârteste într-un cerc care neîncetat se tot largeste în spirala" , Heliade considera ca umanitatea înainteaza în curbe ondulatorii, deopotriva ascendente si descendente. Asa stând lucrurile, progresul fiecarei generatii formeaza o curba, iar mai multe astfel de curbe formeaza un stadiu sau un "period": "Fiecare generatie în calea ei ascendenta si descendenta face o curba sau un cerc, ce la fiecare rotire se mai largesc, pentru ca generatia care vine începe cu toate progresele generatiunii ce se duce"; "Umanitatea în calea sa înainteaza prin curbe ondulante; ascinde si descinde astfel cum generatia viitoare sa ascinda mai mult, si cum mai multe generatiuni formând un period, al doilea period sa devina mai vast. Astfel dara rotirea în spirala este formata de atâtea curbe câte si generatiuni si indivizi" . Teoria ondulatiei universale poate fi urmarita, în trecut, pâna la credintele indiene si egiptene, acestea din urma fiind preluate de catre greci. În cartea lui Manu (punctele 29-32) - partial comentata de Heliade în Historia. -, se contureaza, de asemenea, o teorie a ondulatiei universale.

24. Esenta dialecticii si legile ei.Dialectică (gr. dialektike, din dia „cu“ şi legein „a vorbi“, „a discuta“), teorie generală a principiilor devenirii naturii, societăţii şi gîndirii; teorie şi metodă de cunoaştere a existenţei. Elemente de gîndire dialectică se întîlnesc încă în concepţiile filozofice ale Orientului antic (India, China etc). În Europa, un rol însemnat în elaborarea dialecticii au avut filozofii antici greci, în special Heraclit din Efes şi Aristotel. În filozofia premarxistă se cunosc două forme principale ale dialecticii:     a) dialectica naivă, spontană a anticilor, care a sesizat legătura universală dintre fenomenele lumii reale, mişcarea şi transformarea lor continuă, fără să le poată da însă o explicaţie ştiinţifică, datorită nivelului insuficient de dezvoltare a cunoştinţelor ştiinţifice şi a practicii social-istorice; dialectica spontană poate caracteriza şi activitatea de cercetare, metoda şi viziunea unor oameni de ştiinţă, gînditori etc. care se lasă călăuziţi şi inspiraţi de dialectica obiectivă a lucrurilor fără a face din aceasta o practică sistematică, o teorie filozofică conştientizată;     b) dialectica idealistă a filozofiei clasice germane de la sfîrşitul sec. 18 şi primele decenii ale sec. 19, care a culminat cu dialectica hegeliană. Hegel a prezentat lumea ca un proces de autodezvoltare a ideii, determinat de contradicţiile ei interne. El a formulat principiile dialectice ale acestei autodezvoltări, elaborînd şi un sistem al categoriilor dialecticii, prin care a dezvăluit caracterul dialectic al gîndirii. Dar dialectica hegeliană este o dialectică idealistă, mistificată, „răsturnată cu capul în jos“, avînd ca obiect nu autodezvoltarea lumii materiale, ci autodezvoltarea spiritului absolut. Democraţii revoluţionari ruşi au făcut o încercare valoroasă de a prelucra dialectica hegeliană de pe poziţii materialiste, de a aplica dialectica la viaţa socială şi de a o transforma într-o „algebră a revoluţiei“.  Adevăraţii creatori ai dialecticii ca ştiinţă au fost însă Karl Marx şi Friedrich Engels. Eliberînd dialectica de idealism şi de elementele mistice ale filozofiei hegeliene, Marx şi Engels au creat o dialectică materialistă, opusă dialecticii hegeliene. Dialectica marxistă se întemeiază pe realizările cele mai de importante ale gîndirii dialectice din cursul întregii istorii a filozofiei, pe sintetizarea rezultatelor ştiinţelor, pe generalizarea practicii social-istorice a omenirii, a experienţei luptei de clasă a proletariatului. Ea porneşte de la mişcarea reală din natură, societate şi gîndire, subliniind că dialectica obiectivă (a fenomenelor naturii şi ale societăţii) determină dialecticasubiectivă (a noţiunilor) şi se reflectă în aceasta. „Dialectica lucrurilor - scria Lenin în Caiete filozofice - creează dialectica ideilor şi nu invers“. Tocmai pentru că sînt legi ale dialecticii obiective, legile dialecticii apar şi ca legi şi principii ale dialecticii subiective, adică ale cunoaşterii. Dialectica cunoaşterii are totodată legi interne, specifice, din care decurge independenţa sa relativă faţă de dialectica obiectivă şi caracterul său creator. Elaborarea dialecticii materialiste de către Marx şi Engels constituie o parte integrantă a revoluţiei săvîrşite de ei în filozofie. Dialectica se opune metafizicii, care priveşte fenomenele realităţii ca fiind în mod absolut izolate unele de altele, imuabile, lipsite de contradicţii interne, identice cu ele înseşi. Înţelegînd lumea ca un sistem material infinit şi unitar de obiecte şi procese, care prezintă o foarte mare variaţie calitativă, dialectica materialistă le studiază în interdependenţa şi interacţiunea lor. Dialectica este concepţia cea mai profundă, mai cuprinzătoare şi mai bogată în conţinut despre mişcare şi dezvoltare. Ea priveşte mişcarea ca automişcare, ca autodezvoltare, ca proces infinit, care exprimă unitatea dialectică a acumulărilor cantitative (a evoluţiei) şi a schimbărilor calitative radicale (a saltului, a revoluţiei). Principiile fundamentale ale dialecticii (unitatea şi opoziţia (lupta) contrariilor, trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative şi negarea negaţiei) exprimă legi universale ale realităţii obiective şi ale reflectării ei în conştiinţă. De aceea, dialectica este, după cum sublinia Lenin, în acelaşi timp ontologie, gnoseologie (teorie a cunoaşterii) şi logică (dialectică), aceste laturi ale dialecticii aflîndu-se într-o indestructibilă unitate. Legile dialecticii nu se reduc, însă, la aceste legi principale; legie derivate care le concretizează şi completează pe cele principale sînt exprimate în categoriile corelative esenţă şi fenomen,conţinut şi formă, necesitate şi întîmplare, cauză şi efect, posibilitate şi realitate, general, particular şi singular etc.Esenţa dialecticii, după expresia lui Lenin, este principiul unităţii şi luptei contrariilor. Toate celelalte principii ale dialecticii se concentrează în această lege fundamentală, care arată izvorul intern al mişcării, forţa motrice permanentă a autodezvoltării obiectelor şi proceselor. Dialectica materialistă se dezvoltă permanent, avînd un caracter creator. La baza acestei dezvoltări stă generalizarea celor mai noi date ale ştiinţelor şi ale practicii social-istorice. Dialectica marxistă este o metodă de cunoaştere şi de transformare revoluţionară a naturii societăţii şi gîndirii. Reflectînd fidel legile lumii obiective, ea constituie o metodă de cercetare consecvent ştiinţifică, o metodologie generală corespunzătoare nivelului de dezvoltare a ştiinţei moderne, reprezentînd fundamentul teoretic al metodelor particulare folosite de toate domeniile ştiinţei. În funcţie de diferite alte orientări filozofice în care mai apare, termenul de dialectică are diverse semnificaţii: la neoraţionalişti dialectica este concepută ca modalitate epistemologică fundamentală (G. Bachelard, F. Gonseth); în filozofia fizicii (Bohr, Heisenberg) este înţeleasă ca expresie a ideii de complementaritate; în perspectiva existenţialismului capătă înţelesul de dialectică „tragică“ şi exprimă o contradicţie insolubilă dintre „Eu“ şi lume; Gurvitch preconizează o dialectică. „empirico-realistă“ ca o metodă esenţialmente critică a realului şi a cunoaşterii. Şcoala de la Frankfurt concepe o „dialectică negativă“ sau o „dialectică paradoxală“ care elimină momentul pozitiv al dialecticii hegeliene (negarea negaţiei) şi extinde negaţia. Teologia dialectică reduce dialectica la un „dialog“ între Dumnezeu şi lume etc.

26. Determinismul si indeterminismul.Semnificaţia exactă a termenului "determinism" a fost subiectul a diferite interpretări. Unii privesc determinismul şi liberul arbitru ca excluzându-se reciproc, în timp ce alţii, numiţi "compatibilişti", cred că cele două idei pot fi reconciliate. Mare parte din dispută provine din faptul că definiţia "liberului arbitru", ca şi cea a determinismului de altfel, variază. Unii sunt convinşi că se referă la adevărul metafizic al unei capacităţi umane de a lua decizii şi de a impune aceste decizii la nivel colectiv, de obicei prin mijloace democratice. Alţii însă îl definesc ca senzaţia acestei capacităţi pe care oamenii o trăiesc atunci când acţionează. De exemplu, David Hume a afirmat că este posibil ca un individ să nu îşi poată duce la împlinire dorinţele şi convingerile numai prin liber arbitru (voinţa independentă) , ci mai degrabă liberul arbitru se referă la abilitatea unui individ de a transpune acele convingeri şi dorinţe în acţiune voluntară.

Cercetarea categoriilor care constată şi explică caracterul determinat al proceselor reale (materiale şi spirituale sau rezultând din împletirea materialului cu spiritualul) şi mecanismele determinării ne permite să privim asupra teoriei determinismului, gândită sub două aspecte: ca determinism universal, căruia i se înglobează determinismele parţiale ale diferitelor nivele ale existenţei din punctul de vedere ale determinismelor complexe, proprii fiecărui nivel de structurare a existenţei în parte

Se poate vorbi de aceea, la nivelul actual al cercetărilor, şi de un determinism global, caracteristic fiecărui nivel de organizare a existenţei în veşnică devenire, şi apoi de corelaţiile dintre ele, semnificative mai ales pentru nivelele superioare, înglobatoare.INDETERMINÍSM s.n. Concepţie filozofică opusă determinismului, care afirmă că oamenii dispun de o libertate absolută a voinţei. – Din fr. indéterminisme.Sistemul material se caract. p/u un anumit de determinism.Deosebim 2 tipuri fundamentale de explic.:

1. metafizic-exclude intimplarea ca era considerat numai necesitatea2. probabilist- ia in consideratie necesitatea cit intimplare deosebim not. de posibilitate si realizate

Posibilitatea exprima totalitatea directiilor posibile de evol. a sistem. actual.Imposibilitatea sunt directiile de evolutie care nu intrunesc atributul necesitatea..posibilitatea este defenita ca latura catitativa a lumii vorbim despre necesitatea statistica pe care se intemeiaza legitatea statistica la fel deosebim legi dinamice.Legile:obiective,universale,specificeDeosebim legi filosofice asa ca legea transformaii reciproce calitat. si cantit.

27. Notiunea de constiinta.Constiinta- cunoasterea pe care o are omul despre gindurile,sentiment si actele sale Constiinta:

imediata-care trimite la o simpla prez. a omului la el insusi in momentul in care gindeste simte actioneaza. secundara-cere este capacitatea omului de a se intoarce asupra pb. gindirii si in acelasi timp de analizeaza.

din pct. de vedere ale lui spinoza cunoasterea este sol. pb. libertatii omului sub ambele ei aspecte ,atit ca libertatea in raport cu natura ,cit si libertatea in raport cu propriile sale afecte. cunoasterea il readuce pe om la contopirea cu natura inconjuratoare ,a carei partea integranta el este.

28. Constiinta de sine.Esenta: A căuta esenţa unei fiinţe înseamnă a căuta să afli ce constituie natura acesteia. Acest gen de cercetare asupra esenţei constituie demersul lui Platon în Dialogurile sale. El încearcă să definească, de exemplu, ce înseamnă dreptatea, frumuseţea, curajul în sine, independent de obiectele sensibile în care aceste esenţe- pe care el le numeşte Idei- se întrupează în mod imperfect. De aceea, Platon opune lumea inteligibilă, lume a esenţelor pure sau a Ideilor, lumii sensibile. Pentru Platon, esenţa, întrucât prezintă caracteristica adevărului- universalitate şi necesitate- posedă existenţă şi demnitate în cel mai înalt grad, în raport cu obiectele sensibile. Nominalismul va contesta, prin faimoasa Ceartă a Universaliilor - tocmai această prioritate a esenţei.În viziunea nominalistă, esenţa nu este decât o idee generală, construită prin abstracţie, iar numele care îi corespunde nu este decât un semn comod pentru a reprezenta obiectele întotdeauna unice, singurele care există. Se poate admite, de asemenea, că există esenţe singulare. În acest caz, esenţa nu se opune accidentului, întrucât o esenţă singulară conţine în sine toate accidentele sau atributele, ci se va opune existenţei aşa cum posibilul se opune realului.Pentru Leibniz, de exemplu, precum şi pentru o anumită viziune creştină, Creaţia este cea prin care Dumnezeu realizează trecerea de la esenţe la existenţă. Ceea ce va contesta existenţialismul ateu va fi tocmai această anterioritate a esenţei asupra existenţei. Prin formula "Existenţa precede esenţa", existenţialismul încearcă să afirme că omul se creează el însuşi, prin actele şi opţiunile sale. Cu alte cuvinte, omul nu are altă definiţie decât cea pe care el şi-o dă el însuşi.

29. Iconstient- Justificarea INCONSTIENTULUI dupa FreudA accepta un psihic inconstient si de a lucra cu aceasta supozitie in mod stiintific ne va fi contestata din mai multe puncte de vedere. Insa, impotriva acestora putem spune ca admiterea inconstientului este necesara si legitima, si ca detinem mai multe dovezi, pentru existenta lui. El este necesar fiindca datele constientului sunt in mare masura lacunare; atit la cei sanatosi, cit si la cei bolnavi se produc frecvent acte psihice ce presupun, pentru explicarea lor, alte acte, despre care constientul insa nu mai poate spune nimic. Exemple de asemenea acte nu sunt numai actele ratate si visele in cazul celor sanatosi, iar in cazul celor bolnavi tot ceea ce nu mim simptom psihic si fenomen obsesional. Toate aceste acte constiente ramin incoerente si neintelese, in caz ca dorim sa pastram exigenta ca noi sa aflam numai prin intermediul constientului tot ceea ce se petrece in actele psihice; aceleasi acte se ordoneaza, insa intr-un context ce poate fi expus, daca interpelam actele inconstiente accesibile. Cistigul de coerenta si de sens este insa un motiv foarte justificat care s-ar cuveni sa se faca sa depasim experinta nemijlocita. Daca insa se mai dovedeste ca pe admiterea inconstientului se poate cladi o actiune plina de succes prin care noi influentam in mod relevant cursul proceselor constiente, atunci am dobindit o dovada incontestabila pentru existenta a ceea ce a fost admis. Trebuie sa se sustina, atunci, punctul de vedere conform caruia nu e nimic altceva ecit o aroganta nejustificata sa ceri ca tot ceea ce se petrece in psihic sa trebuiasca sa devina cunoscut si constiintei.

31. Cunostinta si limba, memoriaLimbajul reprezinta un sistem de semen si reguli de operare cu ele, prin care oamenii fixeaza anumite proprietati si relatii ale obiectelor ce intra in sfera activitatii lor practice si de cunoastere, isi comunica idei, emotii si sentimente. Deosebim limbaj natural si limbaj stiintific. Limbajul natural include sistemul de semen folosite in viata cotidiana de membrii unei comunitati. In limbajul stiintific, sunt exprimate cunostintele stiintifice.Cunoasterea, gindirea se manifesta ca un process creator. Gindirea creatoare presupune capacitatea omului de a-si formula problemele si de a le oferi o solutie. Potentialul creator al omului se manifesta in mod diferit de la o forma a culturii la alta. Intuitia senzoriala este interpretata ca indoielnica si neclara, dar senzoriala. Omul nu totdeauna este constient de faptul acumularii cunostintelor si experientei necesare pentru iluminarea creatoare. Spre deosebire de gindirea logica, supusa normelor stabilite in procesul social-istoric, inconstientul are mai multe grade de libertate in formarea legaturilor associative. Forta imaginatiei si a iluminarii intuitive este cu atit mai importanta cu cit se opune actelor constiente, rationale ale cunoasterii si creatiei.

32. Notiunea de cunoastere si cunostintaCunostinta este cunoasterea pe care o are omul despre gindurile, sentimentele si actiunile sale. Ea poate fi spontana si secundara. Deosebim: constiinta imediata si secundara sau reflexive (capacitatea omului de a se intoarce asupra propriilor ginduri, afectiuni si in acelasi timp de a le analiza). Cunoasterea obiectiva este analizata de Popper, care analizeaza 3 lumi: a)a corpurilor fizice si fiziologice, b)a starilor mentale ale omului, c)a produselor mintii omenesti, a ideielor, teoriilor, problemelor care la fel ca prima lume e obiectiva. Pooper vorbeste despre cunoastera fara obiect cunoscator, ca forma a cunoasterei obiective e cea logica, care se realizeaza cu ajutorul notiunilor, judecatilor, rationamentelor. Notiunea-forma a cunoasterei care exprima esetialu ale obiectului. Judecata-afirmatie, cind este un obiect se afirma, sau se neaga ceva. Rationamebtul-forma a cunoasterei, cind din 2 sau mai multe judeccati se deduce una noua.

33. Tipurile de cunostintaIn baza substantialitatii lumii cunostintele se divid in: materiale si ideale. Deosebim cunostinte ce vizeaza actiunea umana, un gen de activitate sau cunostinte despre utilitatea lucrurilor. Sub aspect calitativ cunostintele se impart in: afirmative si negative. Cunostintele afirmative accentueaza existenta unei proprietati a lucrului, a fenomenului etc. cunostintele negative resping orice afirmatie referitoare la obiectul studiat. Sub aspect cantitativ cunostintele pot fi singulare, particulare si universale. Cunostintele singulare sunt concrete, ele afirma sau neaga faptul ca in conditii determinate de spatiu sit imp, un lucru, obiect, are o anumita proprietate. Cunostintele particulare afirma sau neaga faptul ca in conditiile determinate numai unele obiecte au o anumita proprietate. Cunostintele emirice au un character descriptive, narativ, sunt formulate in baza observarii faptelor. Cunostintele teoretice sunt cunostinte abstracte, universale, care se refera la fenomene, proprietati si corelatii neobservabile, presupuse de savanti ca existind in realitate.

34. Cunoasterea stiintificaCunoasterea stiintifica este atinsa in baza unei specializari crescinde a utilizarii unor mijloace tehnice, metode eficiente. Rezultatele cunoasterii stiintifice sunt expuse sub forma conceptelor, ipotezelor, legilor si teoriilor stiintifice. Cunosterea stiintifica are un character sistematic, exprima obiectivitatea. Cunoasterea comuna si stiintifica se afla in unitate dialectica. Cunoasterea stiintifica transfera permanent celei commune o serie de elemente prin intermediul invatamintului, a mijloacelor de informare in masa etc.Epistemologia – reprezinta studiul stiintei.

(de la cuv. Grecesc “episteme” stiinta si “logos” teorie) problema findamentala a epistemologiei de dezvolta din problema centrala a gnoseologiei si se refera la raportul dintre subiect si obiect. Obiectul epistemic este format din enunturi, principii, modele materiale sau ideale. Problema actuala a epistemologiei este analiza limbajului stiintific. (paradigma stiintei NU-I)

35. Logica si metodologia stiinteiLog si metod stint studiaza raportil dintre logica si metodologie. Logica stiintei abordeaza problema metodelor si formelor cunoasterii stiintifice, natura descoperirilor stintifice, dialectica traditiei si inovatiei in procesul cunoasterii stiintifice. Ca metodologie generala a cercetarilor stiintifice logica stiintei cuprinde metodele utilizate in procesul descoperirii si sistematizarii cunostintelor. Printer acestea mentionam: analiza si sinteza, inductia si deductia, observatia, experimental, ipoteza, modelarea, axiomatizarea, formalizarea etc. in calitate de concepte epistemologice fundamentale evidentiem: problema, ipoteza, legea si teoria stiintifica. (specificul cunoasterii economice - NU-I)

36. Teoria adevaruluiSub diferite aspecte problema adevarului este abordata si chiar solutionata de filosofia universala. Conceptia clasica a adevarului a fost formulate de a Aristotel, care sublinia ca adevarul reprezinta o corespondenta a sugestiei cu situatia obiectiva a lucrurilor. In cazul cunoasterii teoriei dein cadrul stiintelor empirice, adevarul are o dubla fundamentare. Ca reflectare adecvata a obiectului adevarul este determinat de subiectul cunoasterii cit si de obiectul cunoasterii ce produce realitatea asa cum este el in afara si independent de cunostinta. Adevarul relative si absolute reprezinta diferite nivele, forme ale adevarului obiectiv. Obiectivitatea este o valoare deschisa, presupune decentralizari, coordonari ale perspectivelor, se constituie si se reconstituie prin reluarea angajarii cognitive si constructive, prin specificari si rectificari, urmind proiectul unei mai frofunde coerente.

39. Societatea si natura.Un rol important in viata societatii il are modul de producere a bunurilor materiale.modul de producere prezinta genul de activitate vitala a indivizilor.omul schimba lucrurile

din natura, ,le trnsformain obiecte ,satisfacandusi asatfel propriile necesitati. In acest proces se modifica si continutul corelatului om-natura.atat continutul corelatului om –natura precum si modificarile lui- constituie o problema importanta a filosofiei sociale.nivelul de dezvoltare al fortelor de productie determina caracterul corelatului societatea-natura .in procesul productiei, activitatii creatiei omului isi amelioreaza conditii sociale ale existentei,prouce natura artificiala,”a doua natura “sau “natur secundara “modul de productie si al relatiilor de productie determina caracterul relatiilor ce se stabilesk intre om si natura ,exprima nivelul de dominatie al omului asupra naturii, nivelul dezvoltarii omului a societatii .pentru a descifra continutul corelatului om-natura este necesar sa studiem structura naturii si sa evidentiem tipurile de relatii intretinute de ea.

Este evidentiata biosfera totalitaea organismelor vii de pe suprafata pamantului sau zona in care este raspandita viata (rauri .oceane,lacuri.mari.)o structura deosebita a naturii este considerata noosfera domeniul activitatii rationale a omului determinata de nivelul intelectului uman si de volumul informatiei prelucrate.

40.Sensul istoriei Crizele istorice, care cunosc o deosebită acutizare în anumite momente ale istoriei universale au favorizat meditaţia în domeniul filosofiei istoriei. Prima filosofie a istoriei o datorăm Sf. Augustin care a determinat viitoarele teorii ale filosofiei istoriei şi a concis cu unul din momentele catastrofice ale istoriei universale: dezagregarea lumii antice şi căderea Romei. În viziunea lui K. Popper istoricismul este o filosofie socială, politică şi morală sau (imorală) şi a exercitat ca atare o puternică influienţă de la începuturile civilizaţiei noastre şi până astăzi. O şcoală filosofică a “metodei ştiinţifice” a spus că ştiinţa totdeauna raţionează circular şi că “ne aflăm în situaţia câinelui ce alearga să se apunce de propria sa coadă”, aşa cum afirma Eddington şi acesta se datorează neputiinţei noastre de a nu putea scoate din experienţa noastră factuală decât ceea ce am pus noi înşine in ea, bineînţeles, sub forma teoriilor noastre. K Popper afirmă ca metoda ştiinţifică constă mai degrabă în căutarea de fapte ce ar putea să infirme teoria , anume, testarea unei testări ,” spre a vedea dacă descoperim mereu un neajuns în ea” Astfel încercările de a testa teorii, sunt încercări de infirmare a predicţiilor derivate cu ajutorul ei şi oferă cheia metodei ştiinţifice. Cum spune şi Popper “ adesea teoriile ştiinţifice sunt răsturnate din experimente şi restaurarea teoriilor constituie întradevăr vehicolul progresiv ştiinţific, istoria ştiinţei.”1 Concepţiile lui Platon, Hegel, Max ar fi ilustratice pentru aşa zisul istoricism iar el este acuzat de a fi utilizat concepte totalizante, de a fi apelat la metodologia “holistă” întemeiată pe falsa prezumţie că întregul poate constitui obiect al ştiinţei. Însa pentru Popper istoria, în asamblul ei este icognoscibilă. Purtată pe termeni popperieni, discuţia privind condiţiile unei teorii istorice nu poate conduce decât la concluzii sceptice. Impunerea de model în ştiinţă şi în filosofia ştiinţei indică o deplasare a accentului ca la dimensiunea empirică spre cea teoretică a legilor. Ţeza că ştiinţa e circulară nu poate fi susţinută. Nu putem vorbi niciodată de cauză- efect într-un mod absolut, un eveniment fiind cauza altuia care este efectul său , numai reletiv la o lege universală sau alta. Aceste ştiinţe care se ocupă de evenimente specifice se numesc ştiinte istorice deci pe istorici i-a interesat doar evenimentul particular şi nu legile istorice universale. Însă , pupa Popper, nu exista legi istorice. Istoria a fost caracterizată drept”evenimentele trecutului aşa cum s-au petrecut in realitate “2Legile universale ale ştiinţei generalizatoare introduce unitatea şi un punct de vedere: ele crează centrele de interes. Pentru Popper nu există o istorie a trecutului aşa cum a fost de fapt, există numai interpretări istorice, însă nici una definită astfel dupa Popper , fiecare generaţie are dreptul de a-şi face una proprie. Interpretările istorice sunt importante pentru că reprezintă puncte de vedere iar interpretarea istorică trebuie să răspundă unei nevoi ce se naşte din problemele şi deciziile practice cu care ne confrutăm. Popper răspunde la întrebarea: mai are istoria un sens?, criticând omenirea care vorbeşte despre istoria ei dar în fond, ea vorbeste despre istoria puterii politice. De aceea el declară ca nu există nici o istorie a omenirii ci doar un număr infinit de istorii a tot felul de aspecte ale vieţii umane. Pentru Popper istoria n-are nici un sens însă putem interpreta istoria puterii politice din punctul de vedere al luptei noastre pentru societatea deschisă, pentru libertate şi egalitate. “Deşi istoria nu are scopuri noi putem să le impunem şi deşi istoria nu are sens noi putem să-i conferim un sens.”1 Însă pe de altă parte I. Berlin consideră că morala este mereu aceeaşi: trebuie să învăţăm să distingem între cursul “real” al lucrurilor şi visele ,iluziile şi “raţionalizările” pe care le construim inconştient. Un filosof englez afirma că “lucrurile sunt ceea ce sunt iar consecinţele lor vor fi aşa cum vor fi: de ce trebuie să ne amăgim?”de aceea noi trebuie să admitem că evenimentele urmează, în desfăşurarea lor, scheme identice, recognoscilbile şi schimbătoare. A da o explicaţie istorică înseamnă a face evenimentele inteligibile şi a le descrie. În principiu totul este explicabil pentru că are o finalitate cu toate că nu putem descoperi, în toate cazurile concrete, care este această finalitate. Berlin consideră că suntem orbiţi de pasiuni şi de aceea sarcina explicaţiei ştiinţifice sau istoria constă în demonstrarea că “haosul aparenţelor nu este decât o reflectare imperfectă a ordinii perfecte a realităţii”1 Legătura dintre aceste două este un obiect de studiu în toate sensurile filosofice. Oricum noi nu trebuie să omitem influienţa ştiinţelor naturale pentru că metoda ştiinţifică este cu siguranţă negaţia speculaţiei metafizice iar acestea se întâlnesc în ideea că “ tot ceea ce există este în mod necesar un obiect al naturii materiale şi deci susceptibil de a le explica prin legi ştiinţifică.”

41.sistemu politic si social al societatiiUn sistem politic este un sistem localizat la nivelul sistemului social care îndeplineşte funcţii de natură politică şi priveşte guvernarea. Este de regulă comparat cu sistemul juridic, sistemul economic, sistemul cultural sau alte sisteme prezente în viaţa socială. Sistemul politic reprezintă un subsistem al sistemului social cuprinde relaţiile politice, instituţiile politice şi concepţiile politice, sistemul care asigură organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii , funcţionalitatea ei.

Diferitele comunităţi umane, ajunse la o anumită treaptă de dezvoltare, nu mai pot exista şi funcţiona fără să fie organizate într-un sistem politic, aceasta constituind o necesitate, o lege generală a progresului istoric. Constituindu-se ca un sistem de organizare şi conducere ansamblu a societăţii, sistemul politic slujeşte şi trebuie să slujească atît societatea în întregul ei, cât şi fiecare subsistem în parte, interesele general ale societăţii, cât şi cele individuale. Experienţa istorică a dovedit şi dovedeşte că numai organul comunităţilor umane în sisteme politice puternice, bine structurate, le-asigurat acestora viabilitatea. Majoritatea politologilor lumii contemporane înţeleg prin sistem politic ansamblul relaţiilor politice, al instituţiilor politice, al concepţiile politice şi al raporturilor dintre ele, existente la un moment dat într-o societate. Definiţia conceptului de sistem politic s-a emis relativ târziu în literatura de specialitate, în speţă după al doilea război mondial, atât literatura occidentală, cât şi în cea din Europa de Est. In legătură cu conceptul de sistem politic, se mai fac unele confuzii, dintre care cel mai de întâlnite sunt cele care identifică sistemul politic cu sistemul social global.Este adevărat că sistemul politic are ca principală menire asigurarea funcţionării societăţii în ansamblu, dar aceasta nu înseamnă că el poate identificat cu sistemul social global.

42. Raportul dintre natural si social.OM , oameni, s.m. 1. Fiinţă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligenţă şi limbaj articulat, iar din punct de vedere morfologic prin poziţia verticală a corpului şi structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere şi apte de a efectua mişcări fine şi creierul deosebit de dezvoltat. Loc. adv. ♢ Din om în om = de la unul la altul. Ca de la om la om = în mod sincer, deschis, prieteneşte. Expr. ♢ (A fi) la mintea omului = (a fi) evident, clar. (Nu-i) nici picior de om sau nu-i (nici) picior de om = (nu-i) nimeni. Om ca (toţi) oamenii = om obişnuit, care nu se deosebeşte prin nimic esenţial de alţii. Ca omul = cum se întâmplă sau s-ar putea întâmpla oricui. Ca oamenii = cu manifestări obişnuite oamenilor; cum trebuie, cum se cuvine. Om bun! = răspuns pe care îl dă o persoană care bate la uşă pentru a-l asigura pe stăpânul casei că vine cu intenţii bune. ♦ Persoană integră, care întruneşte calităţi morale deosebite, care se remarcă prin cinste şi corectitudine.

Expr. ♢ (A fi) un om (o dată) şi jumătate = (a fi) persoană de încredere înzestrată cu însuşiri (morale) deosebite. A face (pe cineva) om = a) a educa, a instrui (pe cineva) dezvoltându-i însuşirile umane caracteristice; a asigura învăţătura cuiva calificându-l într-o profesiune; b) a da, a oferi (cuiva) o situaţie materială sau socială bună. A se face om = a) a se înstări, a se căpătui, a se îmbogăţi; b) a se îndrepta. 2. (Cu determinări care indică un raport de dependenţă) Persoană care se află în slujba cuiva; persoană de încredere. Expr. ♢ (A fi) omul (sau om al) lui Dumnezeu = (a fi) om bun, cinstit, de treabă. (A fi) omul (sau om al) dracului = (a fi) om rău, viclean. 3. Persoană de vază, de seamă. ♦ Persoană matură. 4. Bărbat. ♦ (Determinat de „meu”, „tău” etc.) Soţ. ♦ (La vocativ) Apelativ familiar (explicativ, dojenitor etc.) cu care ne adresăm unei persoane (de sex masculin). 5. (La sg.) Persoană oarecare, cineva, oricine. 6. (Art.) Numele popular al constelaţiei boreale Hercule. [Gen.-dat.: omului; voc.: omule] – Din lat. homo.PERSONALITÁTE, personalităţi, s.f. 1. Ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane (1) şi o distinge ca individualitate; ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul propriu de a fi al cuiva. ♢ Personalitate juridică = calitatea de a fi persoană juridică. 2. Persoană cu aptitudini deosebite şi cu alese însuşiri intelectuale şi morale, care se realizează şi se manifestă în mod practic prin reuşite într-un anumit domeniu de activitate. 3. Persoană care deţine o funcţie importantă în viaţa politică, socială, culturală; personaj (1). 4. (Astăzi rar; mai ales la pl.) aluzie tendenţioasă şi jignitoare la adresa unei persoaneINDIVIDUALITÁTE, individualităţi, s.f. 1. Totalitatea particularităţilor specifice unui individ sau unei persoane, care deosebesc un individ de altul sau o persoană de alta. 2. Persoană cu însuşiri morale sau intelectuale deosebite; personalitate.

43. Obiectul si problematica Antropologiei.Antropologia, ca stiintă, are mai multe întelesuri. În sens larg, antropologia este doctrina despre om, dar termenul este folosit astăzi atât în teologie, cât si în stiintă.Antropologia teologică se ocupă de om asa cum este el prezentat în Sfânta Scriptură: crearea lui de către Dumnezeu, alcătuirea lui. În schimb, antropologia stiintifică este ramura care s-a dedicat studiului omului ca atare, fără să Ńină seama de vreun context religios, dar luând în considerare diferitele conditii de mediu în care a trăit omul, diferitele 6 culturi pe care le-a parcurs, diferitele rase care s-au format de-a lungul istoriei sale pe pământ. Există totusi diferenŃe foarte mari în ceea ce priveste folosirea termenului „antropologie” în sensul stiinŃific, mai ales în privinta varietătii de subiecte incluse în această disciplină de diferiti scriitori. Naturalistii, de pildă, încadrează sub acest titlu istoria naturală a rasei, în timp ce filosofii extind sfera termenului pentru a include psihologia, sociologia si etica, alături de anatomie si de fiziologie. Trebuie remarcat faptul că aceastădiferentiere se aplică numai subiectelor incluse, nu si metodelor de tratare; căci antropologia stiinŃifică nu este mai stiinŃifică decât antropologia teologică, ci doar se ocupă cu alte aspecte ale doctrinei despre om. În acest sens, Petre łutea, vorbind despre antropologia crestină, spunea că, spre deosebire de antropologia filosofică, care defalcă omul într-un viu limitat de biologia vârstelor, antropologia crestină are ca obiect omul integral nemuritor, viul etern, moartea fiind doar o trecere în altă lume, superioară1. Incontestabil că Sfântul Pavel are o antropologie, dacă aceasta este stiinŃa despre om în alcătuirea sa trupească si sufletească. Dar o antropologie concepută numai în acest sens nu acoperă si nu formează partea cea mai importantă a antropologiei pauline. Sfântul Pavel nu urmăreste în examinarea constituŃiei trupesti si sufletesti a omului un scop pur descriptiv. Nu are intentia să ne înveŃe ce gândeste el despre alcătuirea omului, ca să ne impună eventual această conceptie si nici nu doreste să ne instruiască în sensul stiintelor naturale si să se oprească numai la atât. Datele de antropologie fiziologică paulină sunt un auxiliar. Omul în epistolele pauline este considerat întotdeauna în raport cu Dumnezeu.

44. Sensul si scopul vietii omului.Problema alienarii, înteleasa ca procesul de înstrainare, de îndepartare a omului de la natura sa specifica, chiar daca a capatat o amploare stringenta în constiinta omului postmodern, este departe de a constitui o preocupare recenta. Radacinile conceptului sunt mult mai adânci: prima alienare este alienarea biblica a cuplului paradisiac, care mâncând din fructul interzis a pierdut starea de gratie divina si s-a înstrainat de conditia lui edenica. Ideea de decadere, de pierdere a valorilor si nevoilor esential umane în cadrul unei societati degenerate, pare a reveni periodic în reflectia asupra socialului, luând noi si noi fatete în concordata cu felul argumentelor prezentate pentru a o ilustra si natura solutiilor propuse pentru a o ameliora. Au prevalat mai întâi abordarile teologice (profetii întemeietori de religii salvatoare), apoi cele ale filosofiei sociale (de la Platon la Rousseau, Hegel, Marx si Marcuse) ca în prezent sa se consacre punctul de vedere al stiintelor sociale, mai precis a psihologiei si sociologiei (Erich Fromm, C. W. Mills, J. Habermas).Ceea ce consider important de precizat este ca, în cazul unei probleme atât de complexe si cu implicatii atât de vaste, nu putem trage hotare strict definitorii între aceste perspective: abordarea fenomenului alienarii presupune o viziune de ansamblu asupra omului si a societatii, a aparitiei si evolutiei acestora, deci o raportare la originea si sensul existentei (problema teologico-filosofica), apelul la o metoda valida de cunoastere a sferei umanului (problema stiintifica) si raportarea la un sistem de valori fata de care putem judeca sensul pozitiv sau negativ al alienarii, al îndepartarii de la starea primara (problema etic-morala). Încercând în paginile de fata sa dezvolt diferitele acceptiuni ale conceptului de „alienare” din perspectiva teoriilor sociologice, am realizat o incursiune în opera a trei mari personalitati care au tratat acest domeniu pe planuri diferite de constituire a discursului sociologic: Herbert Marcuse (plan filosofic), Erich Fromm (utilizarea facilitatilor oferite de dezvoltarea psihologiei) si Jürgen Habermas (prelucrarea viziunii sistemice asupra societatii). Am cautat sa relev punctele de convergenta si de divergenta ale abordarilor lor si contextul în care trebuie înteleasa utilizarea notiunii de înstrainare, adica traseul general al preocuparilor lor. Radacinile sociologice ale conceptului Dezvoltarea contemporana a problematicii alienarii sta în mare masura sub semnul unor gânditori premergatori, în special Rousseau si Marx. Fara a intra în detaliile analizei operei lui Rousseau, as dori sa mentionez ca el foloseste conceptul de alienare în doua sensuri distincte: aceasta înseamna mai întâi îndepartarea omului de la starea sa naturala (cu „cereasca si maiestuoasa simplicitate pe care i-a imprimat-o creatorul lui”) sub presiunea civilizatiei, pe de alta parte desemneaza un imperativ ce se afla la baza formarii societatii omenesti armonioase, clauza contractului social: ,înstrainarea totala a fiecarui asociat, cu toate drepturile sale , în favoarea comunitatii”. Prin contractul social ia nastere „un corp moral si colectiv”, cu o viata si o vointa proprie , care este statul, iar suveranul acestuia, în terminologia lui Rousseau, nu este o persoana ci vointa generala, exprimata în mod activ, a statului. Atât Rousseau cât si Marx încearca sa explice caracterul nejust al inegalitatilor sociale existente, rezultate ale procesului alienarii. La originea lor, în „starea naturala” (Rousseau) sau în comuna primitiva (descrisa de Marx), oamenii erau egali din punct de vedere social. Dar, odata cu evolutia istorica, omul s-a îndepartat de la conditia sa specifica, a devenit mutilat de rezultatele propriilor lui eforturi de progres. Sensul vietiiCautarea sensului vietii nu constituie doar o problema a filosofiei, ci si o necesitate elementara cotidiana. Imediat ce dobandeste constiinta sinelui, omul se intreaba care este rostul vietii sale. Iar prin raspunsul pe care il da intrebarii acesteia isi determina pozitia lui fata de fiecare din problemele partiale ale cotidianului. Raspunsul satisfacator la intrebarea despre sensul vietii creeaza maturitatea necesara corectei abordari a acesteia. Lipsa unui raspuns satisfacator devine pricina de confuzie si provoaca focare permanente de incoerenta si tulburare. Transformarile continue ale opiniilor morale, sociale, filosofice sau de alta natura dau la iveala lipsa unui raspuns satisfacator la intrebarea despre sensul vietii si descopera profunda dorinta de a-l afla. In epoca noastra domneste o nemaivazuta incoerenta in viziunea asupra vietii. Aceasta, desigur, este legata si de schimbarile vertiginoase care s-au semnalat si se semnaleaza in lume. Inainte de-a se instaura deplin o stare a lucrurilor, se schimba si se creeaza una noua, care cere o noua abordare a ei. Omul nu mai are puterea de-a urmari toate evolutiile acestea, este dus de ele, ramane dezorientat si sfarseste in confuzie si impas. Sperantele pe care le nutrise in ceea ce priveste dezvoltarea stiintei si tehnologiei sunt dezmintite, adesea intr-un mod dramatic. Si este relevant faptul ca neputinta cea mai mare in fata intrebarii despre sensul vietii se semnaleaza tocmai astazi, cand omul realizeaza progrese extraordinare in stiinta si tehnologie, extinzandu-si stapanirea si dincolo de planeta pe care o locuieste si, pe de alta parte, reusind sa-si cartografieze propriul sistem genetic. Astfel, neputinta aceasta a omului apare ca o tragica ironie.Asadar omul, care inregistreaza atatea succese in stiinta si tehnologie, esueaza in ceea ce priveste cautarea sensului vietii sale. Dar lucrul acesta, din punct de vedere crestin, nu este paradoxal, ci cat se poate de firesc. Omul, care provine din nimic si se raporteaza la Dumnezeu, nu isi poate afla sensul vietii daca il cauta inlauntrul hotarelor lumii, care si ea provine din nimic. Cata vreme se margineste la lumea creata este rob necesitatii naturale. Prin raportarea la Dumnezeu se elibereaza, insa, de aceasta necesitate si se implineste ca persoana. Asadar limitarea la imanent - caracteristica omului epocii noastre - impiedica accesul la sensul vietii.

45 . AXIOLOGIE – Teoria generala a valorilor – Filosofia valorii – In toate cercetarile, spiritul omenesc isi indreapta atentia asupra tot ceea ce este in contact cu sine. Cunostinta omeneasca in genere tinde catre doua scopuri si anume :

a explica lumea, universul din care facem partea intelege rostul existentei noastre si valoarea ei Intrebandu-ne asupra sensului vietii , ajungem tot la formularea unor valori absolute, pe care dorim sa le determinam, sa le cunoastem cat mai aproape . Deci, pe langa problema cunoasterii valorii se adauga si cea a realizarii valorii. Vedem ca valoarea se impune spiritului nostru atat in cercetarea teoretica cat si in viata practica .Notiunea valorii este o notiune fundamentala pentru filosofie .Filosofia explica lumea prin valori logice, dar tot ce are tendinta de a o si tranforma, conform unor idealuri omenesti etice. Filosofia arata cum se naste, cum evolueaza realitatea si apoi valoarea tuturor schimbarilor ei. Filosofia este “cercetarea valorilor celor mai inalte atat teoretice cat si practice “ spunea A.Fouille in .Filosofia valorii reprezinta teza de doctorat a filososfului Petre Andrei (realizata in 1913-1916) si este prima lucrare de axiologie sistematica in cultura romaneasca de specialitate, intemeietorul ei fiind H. Lotze, ca disciplina filososfica .Teorii de valoare, idei si teze promovate de : Xenopol, Vasile Parvan, E.Lovinescu, C.Dobrogeanu Gherea, se gasesc fragmentate in lucrari , studii si articole inaintea lui P.Andrei.Filosofia valorii trebuie sa studieze in primul rand valorile independent de realitatea in care sunt concretizate . Deci, ea va cerceta : temeiurile logice ale valorii, formele ei, si modul cum aceste valori dobandesc un continut real.In viziunea lui Petre Andrei ideea fundamentala pentru constituirea unei logici a valorii este “considerarea valorii ca un element logic al cunostintei noastre”.Un alt filosof, Rudolf Eisler vorbeste de o logica a valorilor. El afirma ca teoria valorii poate fi :o psihologie a valoriio critica a valoriio teorie a valorilor morale R. Goldscheid accentueaza mai mult legatura valorii cu domeniul cunostintei si cu acela al activitatii si afirma ca : teoria vointei , teoria cunoasterii si cea a valorii alcatuiesc un tot . Dupa H.Rickert, filosofia valorii nu poate avea alt temei decat cel logic- transcedental si numai valorile teoretice, el reprezinta curentul logicist-idealist.Ed.von Hartmann porneste tot de la dependenta de un scop, afirmand ca de calitatea scopului depinde calitatea valorii. Hartmann admite valori de care noi oamenii nu suntem constienti, fie ca ele nu afecteaza vointa noastra sau o afecteaza prea putin, fie ca vointa noastra e in contrazicere cu vointa obiectiva care pune scopuri.Von Hartmann afirma existenta neconditionata a valorilor obiective stabilite de o vointa obiectiva .Un alt filosof , W.Ostwald ajunge la o teorie metafizica a valorii. Ideea valorii “ e strans legata cu viata si conditionata de particularitatile vietii “. Scopul insa nu este numai in lumea organica ci si in cea neorganica. Aceasta este tema pe care incearca Ostwald sa o dovedeasca, plecand de la consideratii mecanice. Orice fiinta e un complex de energie ; iar tot ceea ce se intampla in lume consta intr-o disipare a energiei libere existente .Criteriile dupa care s-au grupat valorile sunt urmatoarele :valabilitatea valorilor;calitatea lor;subiectul lor;motivele ce au deteerminat valorile;obiectul lor;facultatea psihica din care izvorasc valorile ;sfera lor de aplicare. Dupa valabilitatea lor, criteriu adoptat de F.Somlo, Kruger, Meyer, Meinong, valorile sunt : - valori relative ; - valori absolute; - valori subiective; - valori obiective .Dupa calitatea lor , criteriu adoptat de Kreibig, Cohn, Ehrenfels, valorile sunt : valori pozitive; - valori negative ; - valori proprii; - valori efecte .Dupa subiectul lor, valorile sunt : autopatice, heteropatice, ergopatice Dupa motivele ce au determinat valorile sunt: valori accidentale-tranzitorii si valori ale persoanei proprii. Reprezentant al acestui criteriu a fost H. Schwartz.Dupa obiectul lor valorile sunt : - economice; - etice ; - juridice; - politice .Dupa facultataea psihica din care izvorasc valorile sunt : sensibile, sentimentale si cognitive.Dupa sfera lor de aplicare valorile sunt : individuale, sociale, cosmice, elementare si ideale. Putem defini valoarea ca fiind o relatie specifica axiologica intr-un obiect natural sau creat si subiectul uman, prin care acesta exprima pretuirea pe care o acorda calitatilor acestuia ce satisfac anumite nevoi.

46. Tipurile de Valori si dialectele lorValoarea apare si ca relatia dintre subiect si obiect , in care prin polaritate sau polarizare, prin ierarhii, ne exprimam pretuire diferentiata acordata unor lucruri sau insusiri ale acestora, unor persoane sau unor acte umane, unor opere create in virtutea capacitatii lor de a satisface anumite nevoi, aspiratii sau interese.Pot fi si valori absolute, supreme : “Divinitatea este suprema existenta si valoare pentru om “ .O alta clasificare a valorilor este urmatoarea:valori economicevalori juridicevalori politicevalori eticevalori istorice valori esteticevalori religioase Primele patru valori sunt valori determinate de functiunile constitutive si regulative ale vietii sociale.Celelalte trei valori sunt determinate de cadrul in care traieste si evolueaza realitatea sociala. Valorile economicePrin valori economice se intelege in general, constiinta utilitatii unui bun in comparatie cu altele. Problema valorilor economice a preocupat pe economisti din sec. al XVIII-lea .Aristotel considera drept valoare ceea ce multumeste o trebuinta. Trebuintele sunt fizice si psihice , de aceea deosebeste 2 feluri de valori : valori morale , spirituale si valori materiale . Valorile economice sunt materiale. Un lucru are cu atat mai multa valoare cu cat multumeste o trebuinta mai imperioasa . Filosoful grec a distins doua spete de valori economice : valoare de schimb si valoae de intrebuintare .William Petty , in sec. VII, afirma ca valoarea interna a unui lucru depinde de munca intrebuintata pentru producerea lui. “ Munca este tatal principiului activ al bogatiei si pamantul e mama sa “W.Haris afirma ca : munca e drept element determinant al valorii.Un alt reprezentant al acestei teorii : Karl Marx a vrut sa intemeieze o sociologie materialista a valorii, pornind de la baze economice. Un lucru are valoare pentru ca in el este materializata munca omeneasca. Marx deosebeste 4 forme ale valorii economice: - simpla sau accidentala; - totala sau dezvoltata de valoare; - generala de valoare; - monetara a valorii .Prin afirmarea plusvalorii , Marx a depasit pe toti predecesorii sai, intemeind adevarata teorie socialista a valorii. (M-B-M marfa – bani – marfa). Plusvaloarea da capitalisnului profitul.Teoria socialista a valorii e mai mult o teorie a costului , caci are in vedere un moment determinant al valorii – costul - , nu si utilitatea,Valoarea economica e de natura practica , ea apartine bunurilor luate individual. Aici, valoarea depinde de cost, de munca necesara pentrun producerea bunului si de utilitatea limita.Valorile economice sunt constitutive pentru realitatea sociala, ele sunt numai o parte din valorile sociale care cuprind mai multe spete de valori cu functiuni diferite in viata sociala .La valorile economice procesul de cunoastere consta in determinartea elementelor constitutive ale valorii.2. Valorile juridice – pot constitui obiectul unei stiinte a dreptului, a unei sociologii juridice si a unei filosofii a dreptului. Dreptul ca stiinta se ocupa cu valorile juridice numai din punct de vedere al formei si constituirii lor. Filosofia dreptului se ocupa cu nasterea , evolutia si justificarea valorilor juridice; iar sociologia cu aplicarea lor la viata sociala. Dreptul e o totalitate de reguli, de norme, care sunt create de vointa organizata a unei personalitati sociale, a statului .

In antichitate , normele juridice erau considerate ca porunci date de seful tribului, care era respectat drept reprezentant al lui Dumnezeu pe pamant. Normele nu erau decat porunci divine, impuse oamenilor. Pentru timpurile moderne normele juridice nu sunt nici porunci divine , nici rezultate ale unui suflet misterios al poporului, ci sunt imperative , care exprima vointa comunitatii sociale , a statului.Aristotel a inteles prin drept natural ceea e implantat de natura in sufletul omenesc.Ulpian a afirmat valabilitatea dreptului natural, postulat de natura al providentei divine, asa cum credeau urmasii lui Thomas d’Aquino , in evul mediu.Astazi, dreptul natural e reprezentat si sustinut de scoala filosofica a catolicismului.Kant a aratat ca ratiunea nu contine in sine de-a gata norme etice, estetice, juridice, ci ea da numai posibilitatea de a alcatui norme.Hegel a afirmat ca dreptul natural si cel istoric se intrepatrund; dreptul rational exista chiar in cel istoric.Juristii neokantieni au impus teoria dualismului juridic, care deosebesc valoarea de realitatea juridica. Un reperezentant de seama este R. Stammler, care deosebeste la orice valoare juridica : o materie si o forma : materia e alcatuita de faptele de drept, iar forma e armonioasa , ordonarea scopurilor gandite si impuse faptelor de drept. El a considerat realitatea juridica drept obiect al dreptului pozitiv , iar valoaraea juridica a dobandit forma de drept just.Dreptul adevarat nu este altceva decat dreptul care contribuie la realizarea unei societati de oameni cu vointa libera, deci la realizarea idealului social. Dreptul stabileste numai norme, iar ca drept pozitiv formuleaza imperative. Atat norma cat si imperativul servesc la realizarea valorii absolute a dreptului.Aceasta valoare absoluta a dreptului este stabilita de filosofia juridica, iar realizarea valorii absolute e obiectul dreptului pozitiv.Procesul de cunoastere si de valorificare a valorilor juridice consta in gasirea culturii ca masura a valorii juridice , in stabilirea valorii dreptului pozitiv a legilor care vor sa desavarseasca sa concretizeze valorile de drept in realitate.Valorile juridice nu au sens a existentei decat in societate deoarece fundamentul lor este ideea de comunitate . Ideea de just, injust, trebuinta de normna juridica s-a nascut odata cu societatea – de aceea valorile juridice sunt valori sociale.Valorile juridice sunt rezultatul vointei legiuitorului.3. Valorile politice – se refera la stat, la cetate ca unitate sociala. Deci la formele de organizare a vietii in comun, a vietii sociale. Trecand de la formele de comunitate: dare si trib, de la congregatiile genetice bazate pe descendenta si pe legatura sangelui, de la gruparile intemeiate pe obicei, nu lege , la societatea propriu-zisa constituita pe baza legii, statul apare ca o valoare superioara politica.Aristotel considera casa (familia) ca prima valoare politica; iar statul ca scopul si punctul final al evolutiei politice. In antichitatea greceasca, statul era cetatea. Cetatea era valoarea suprema , individul fiind supus in mod absolut autoritatii statului.Notiunea de stat s-a impus si s-a largit din ce in ce mai mult, devenind ceea ce este acum.Bruno Will , Max Stirner au considerat statul ca o forta exterioara, care constrange pe indivizi, impiedicand libertatea constiintei, autonomiei si cultura proprie.Spencer vede disproportia dintre interesele statului si ale individului si de aceea proclama contradictia intre stat si individ.Kant , desi a conceput statul ca ceva mai presus de indivizi, a ramas totusi un personalist, deoarece el considera statul numai ca mijloc pentru moralitatea indivizilor. El a subordonat pe om umanitatii, fiind un reprezentant al universalismului abstract. Este considerat a fi intemeietorul socialismului .Richte considera individualul numai ca un moment in valoarea totalal ce e stattul . Statul e ceva deosebit de suma indivizilor care il compun.Hegel afirma ca realitatea individuala este dezvoltata prin stat, care reprezinta o forma adecvata a spiritului absolut .Spinoza afirma ca statul este un rezultat al starii de lupta, al fortei. Statul trebuie sa prescrie regulile vietii comune, sa dicteze legi si oamenii sa se supuna legii.Statul juridic are valori diferite dupa cum organizarea sa este monarhica, oligarhica, democratica-parlamentara . Toate aceste moduri de constituire si transformare a statului sunt valori politice, care conditioneaza dezvoltarea tuturor celorlalte valori.Valoarea culturala suprema este umanitatea , adica realizarea conceptului celei mai desavasite moralitati si constiinte a umanitatii.Valorile politice au valabilitate numai intrucat contribuie la realizarea culturii.4. Valorile etice – un regulativ al vietii practice ?Tintele dorintelor noastre pot fi numeroase , de aceea mereu ni se impune aceeasi intrebare: care e cel mai bun scop? Pentru unii oameni este fericirea , pentru altii averea, virtutea, etc.Valorile etice pot fi de natura :PsihologicaLogicaBiologicasocialaTeoria psihologica afirma ca valoarea etica are o baza psihica. Astfel, H.Meyer considera valoarea etica drept un produs al vointei eului, al vointei de a-si perfectiona personalitatea . Valoarea e rezultatul unui act subiectiv de vointa , al unui impuls catre valoare.S-au deosebit urmatoarele teorii asupra naturii valorii etice : intelectualista, afectiva si voluntarista. Voluntarismul etic este cea mai raspandita teorie astazi, caci valoarea etica apare ca scop al actiunii.Teoria logica – afirma ca valoarea etica este de natura logica, Kant fiind cel mai de seama reprezentant. El intemeiaza filosofia valorii etice pornind de la analiza constiintei morale, de la opozitia dintre inclinatiile sensibilitatii si datoria impusa de imperativul categoric. Valoarea etica este un imperativ , caruia trebuie sa ne supunem cu totii. Teoria biologica a valorilor etice – Reprezentantul de seama Spencer afirma ca drept valoare etica tot ceea ce contribuie la maximul de viata , maximul placerii; legea naturala fiind ca un ideal. Valoarea etica are ca principiu ultim viata.Nietzsche considera ca e moral tot ceea ce ajuta viata. Viata fiind vointa de putere, al carui ideal este supraomul.Paulsen a afirmat ca oamenii au deosebit binele de rau inainte de nasterea moralei. Legile etice sunt legi naturale, a caror nerespectare aduc raul. Biologismul distruge adevaratul sens al valorii morale.5. Valori istorice Toate creatiile umane sunt menite sa adauge ceva la patrimoniul dobandit de la stramosi, alcatuind astfel traditia culturala a unui neam. Istoria se ocupa de fapte; ea nu cauta principii generale si legi , ci cerceteaza faptele trecute asa cum s-au intamplat.Obiectul istoriei este astfel neincetata schimbare a lucrurilor in particularitatile lor.Lotze considera istoria ca stiinta ca stiinta individualului. Dupa acest filosof omenirea este numai suma indivizilor.Xenopol considera istoria ca stiinta evolutiei in timp, indiferent daca e vorba de fenomene individuale sau generale, in spatiu.Dupa Condorcet, obiectul istorie nu este individualul , ci poporul, masa , progresul maselor.Dupa Marx, Engels, evolutia sociala istorica e determinata de structura economica a societatii.Istoria este siinta pentru ca stabileste legaturi cauzale valabile, dar ea nu are a face cu conceptul valorii.Fenomenele istorice sunt cele care au importanta pentru dezvoltarea culturala a unui popor. Astfel de fenomene sunt determinate de idei politice sau de fapte economice sau de traditie. In alegerea materialului istoric si in apropierea lui avem o idee regulativa fundamentala – unitatea culturala. Aceasata e valoarea care stabileste valori istorice multiple si variate .Valorile estetice – se refera la placerea estetica.Teoria logica a valorii onsidera fenomenul drept continut logic al gandirii, imbracat in intuitia sensibila.Cand vorbim de valoare estetica intelegem un obiect care are valoare si un subiect pentru care exista acea valoare .Frumosul este valoarea estetica centrala, la care se raporteaza toate celelalte. Estetica , ca disciplina teoretico-filosofica , imbratiseaza toate valorile estetice si raporturile dintre ele, de la frumosul de cel mai inalt grad – sublimul – pana la formele sale din creatia artistica.Prin specificul lor, valorile estetice sunt legate de sensibil. Hegel definea frumosul ca aparitie, in forma sensibila, a ideii . Kant aprecia ca arta “nu este reprezentarea unui lucru frumos , ci reprezentarea frumoasa a unui lucru”.Valorile estetice pot fi intuite, simtite, traite, reprezentate, imaginate. Spiritele artistice poseda in mod prepondertent o gandire intuitiva si imaginitiva, in timp ce oamenii de stiinta, una abstracta cu precadere. 7. Valorile religioase Valorile religioase sunt si ele dintre cele mai vechi in ordinea aparitiei lor, raportarea la ele fiind esentiala pentru intelegerea genezei valorilor morale, juriidce si politice . Manifestarile religioase au comuna si definitorie valoarea sacrului. Sacralizarea este legata si de perpetua aspiratie de autodepasire si implinire umana , orientata spre o proiectie ideala , absoluta, transcedenta si supranaturala. Pentru omul religios se instituie spatii sacre, un timp sacru si o natura sacra.

Valorile religioase sunt prin natura lor spirituale. Purtatorii lor sunt omul si constiinta sa, comunitatea umana si spiritualitatea colectiva.Valorile religioase , ca toate valorile sprirituale sunt valori scop. Se bazeaza pe credinta si revelatie, pe sentiment si traire.Iubirea fata de aproapele ocupa un loc central in religie . Titu Maiorescu afirma “Sentimentul religios indeplineste misiunea de a inalta spiritele deasupra intereselor egoismului zilnic. “Fr. Nietzsche nota” A-I iubi pe oameni de dragul lui Dumnezeu – iata cel mai rafinat dintre sentimentele pe care le-au dobandit pana acum oamenii.”Filosofia ca intelepciune, ca ontologie cu finalitate antropologica si axiologica vegheaza la comunicarea democratica a tuturor valorilor.Valorile se intemeiaza pe puteri specifice, puteri care, daca tind sa-si depasesca propria arie axiologica, pot deveni tiranice.

47. Cultura ca obiect de studio.Cultura provine de la latinescul “cultura” care a fost folosit mai tarziu si in sensul de formare a spiritului si apoi in sensul de distinctie si rafinament. Prin cultura s-a inteles asadar, activitatea de formare si dezvoltare spirituala a omului, de formare si dezvoltare a unor gusturi rafinate, apte sa inteleaga si sa perceapa marile valori care au rezultat din procesul creatiei umane. Inca de la inceput, prin cultura s-au inteles mai multe sensuri: s5c15ci1.Cultura ca efort de educatie, facand sa rodeasca spiritul care nu se limiteaza la asigurarea de cunostinte, la instructie, ci cuprinde educatia in sens larg obtinuta prin invatamant si experientele personale ale individului. Cultura este deci rezultatul asimilarii cunostintelor dobandite de omenire si educatia pe care o primeste omul ca urmare a insusirii setului de valori creat de umanitate si a rezultatelor propriei experiente.2.Cultura este privita ca rezultat al efortului omului de cunoastere, de transformare a naturii si de creatie, cu rezultatele sale eficiente de a fi realizat un spirit cultivat, de a-l fi deprins cu o cultura estetica, religioasa. Cultura este deci privita ca efort de cunoastere care are o eficienta in comportamentul, in starile atitudinale, in modul de organizare a vietii fiecarui individ. Omul cult este apt sa-si organizeze relatiile interumane pe baza unui sistem de valori acceptat de comunitate si integrat in tot ceea ce intreprinde individul.3.Cultura se refera la idealul de viata al omului care nu se limiteaza la viata intelectuala, ci inseamna inflorirea persoanei in intregul sau. Omul cult are un ideal de viata spirituala care inseamna deopotriva o viata intelectuala intensa, o viata sociala angajanta, militanta pentru instaurarea unor valori culturale si morale, care sa aiba ca rezultat armonizarea intereselor oamenilor si realizarea solidaritatii lor in directia promovarii, progresului general al comunitatii. De-a lungul timpului, filosofi ai culturii, antropologi, ednologi, psihologi, sociologi, au propus numeroase definitii culturii. Astfel, Kroeber, antropolog american, impreuna cu alti colaboratori ai sai, dupa ce a analizat 164 de definitii ale culturii, a propus pe cea de-a 165 care este urmatoarea: ”cultura consta din modele implicite si explicite ale comportarii si pentru comportare, acumulate si transmise prin simboluri incluzand si realizarea lor in unelte. Miezul esential al culturii consta din idei traditionale aparute si selectionate istoric si in special din valorile ce li se atribuie. Sistemele de cultura pot fi considerate pe de o parte ca produse ale actiunii si pe de alta parte ca elemente ce conditioneaza actiunea viitoare”.Rezulta: a.Definitia cuprinde comportamentul omului care este rezultatul acumularii unor valori si simboluri create de-a lungul timpului. b.Cultura cuprinde valori, simboluri spirituale dar si valori, realizari materiale, unelte, deci are cel putin 2 sfere, una spirituala si alta materiala. c.Cultura are un caracter integrator, realizarile generatiei de azi se integreaza in realizarile generatiilor anterioare. Cultura are un caracter cumulativ simbolic. Este produsul pe de o parte a actiunii omului, iar pe de alta parte a unor elemente care conditioneaza actiunea viitoare. Cultura are un caracter dinamic, o anumita procesualitate care rezulta din realizarea ideilor supuse selectivitatii istoriei. Autorul american si colaboratorii sai au privit cultura intr-o tripla relatie:-ca relatia omului cu natura;-ca relatia omului cu omul;-ca relatia omului cu valoarea.Eduard Sapir, un alt ganditor american, priveste cultura sub 3 sensuri:1.Primul sens intelege cultura sub raport tehnic-etnologic, priveste cultura ca intruchipare a oricarui element, socialmente mostenit in viata materiala si spirituala a oamenilor. Cultura cuprinde asadar, tot ceea ce primim mostenire de la generatiile anterioare. In acest sens, cultura ii este proprie si omului primitiv care traieste si el intr-un univers social caracterizat printr-o retea complexa de habitudini, datini si atitudini conservate rational. Astfel de exemplu, dansul traditional exprima o anumita mentalitate, un anumit ritual, un anumit comportament practicat de oameni in perioadele anterioare ale evolutiei. Sarbatorile la randul lor, exprima apartenenta la un anumit sistem de credinte si practici religioase. Cultura in acest sens tehnic-ednologic, exprima anumite moduri de viata, obiceiurile si credintele care mentin coeziunea societati.2.Cultura are intelesul de ideal conventional, de rafinament intelectual rezultat dintr-un anumit complex de cunostinte si experienta acumulata, care se constituie prin reactii tipice sau prin indelungata traditie. Cultura exprima idealul conventional de viata pe care tinde sa-l realizeze o anumita comunitate umana, intr-o anumita epoca a evolutiei sale. Exprima modul preferat al activitatii economice, modul preferat al comportamentului moral, modul preferat al organizarii relatiilor interumane, al organizarii institutionale si al modului de societate. Idealul de viata ca expresie culturala difera de la popor la popor. Putem vorbi de idealul de viata al poporului roman, german, american,. Rafinamentul intelectual nu are nimic comun cu snobismul, cu mimetismul cultural, cu complexele de diferite feluri care pot lua forma sclifoselii, maimutarelii, al cosmopolitismului. Cosmopolitismul este o forma veninoasa a rafinamentului intelectual si anume a rafinamentului neimplinit, care ia forma ploconirii. Cosmopolitismul are drept consecinta descompunerea, negarea valorilor culturale, spirituale ale unui popor. Cosmopolitismul a aparut inca din antichitate si s-a inteles prin el omul cosmosului, omul de circulatie universala care era identificat cu filosoful sau cu inteleptul care poate sa enunte adevaruri ce pot fi utilizate oriunde si oricand. Cu timpul, conceptul s-a degradat incepand cu epoca elenistica, in urma decaderii cetatilor antice grecesti si intrarii lor sub influenta imperiului persan al lui Alexandru Macedon Cuceritorul, si-a prezentat propriile valori culturale, religia indeobste, ca forma spirituala superioara culturii si religiei grecesti. In felul acesta s-a facut opera de transferare a valorilor culturale spirituale ale poporului persan inspre poporul grec, ale carui valori culturale au inceput sa fie negate, minimizate. Zeii greci au inceput sa fie inlocuiti cu zeii Persiei. Filosofia persana a dorit sa ia locul filosofiei grecesti. Este momentul in care intra in anonimat marile scoli filosofice ale Greciei, Scoala lui Platon si cea a lui Aristotel.3.Al treilea sens este cel mai greu de definit, intrucat este o imbinare a primului sens care pune pe primul plan valorile spirituale ale grupului, efortul comun si cel de-al doilea care accentueaza actiunea factorului de selectie in procesul formativ al culturii.Prin acest inteles, cultura este redusa la arta, religie, stiinta, excluzand anumiti factori materiali care pot ocupa un loc decisiv in ansamblul culturii. Indiferent de modul in care a fost definita cultura, definitiile care au fost formulate au surprins daca nu in totalitate, macar in parte caracteristici ale acesteia. Astfel cultura intruchipeaza unele elemente sociale constituite si transmise prin efortul comunitatii, exprima aspectul cumulativ al cunoasterii si experientei, atitudinea selectiva fata de valorile trecutului in functie de cerintele, preferintele si aptitudinile individului. Cultura afirma un subiect national, aflat pe o anumita treapta evolutiva a istoriei cu un anumit ansamblu de trasaturi psihice prin a caror manifestare activa in planul creatiei se ofera creatiilor culturale o anumita specificitate, originalitate.Cultura deci este specifica unui anumit popor, dar nu este creata si faurita intr-o izolare totala sau cvasitotala de elementele, valorile si creatiile culturii universale. In orice cultura nationala exista elemente ale culturii universale. Cultura este deci o intrepatrundere de elemente nationale originale si elemente universale.

48. Cultura de masa si de elita.Globalizarea modifică modul în care conceptualizăm cultura, deoarece cultura a fost,foarte multă vreme, legată de ideea unei localităţi fixe. Oare promite modernitatea globală să ne ofere o cultură globală? Într-un anumit sens se poate susţine că există deja o astfel de cultură. După cum scrie Ulf Hannerz, “există în prezent o cultură mondială, dar e indicat să înţelegem ce înseamnă asta. Omogenizarea completă a sistemelor de semnificaţie şi expresie nu a avut loc încă şi nici nu pare să se întrevadă în viitor. Dar lumea a devenit o reţea de relaţii sociale şi, între diferitele sale regiuni, există o circulaţie a sensurilor tot aşa cum există circulaţia oamenilor şi a bunurilor”214. U. Hannerz vrea să spună că există acum o globalizare a culturii în sensul de conexitate complexă. Acest context al integrării practicilor şi experienţelor culturale în reţea, în întreaga lume, poate fi înţeles ca reprezentând o cultură mondială. Acest sens trebuie să fie diferenţiat de cel mai larg utilizat, conform căruia cultura globală e înţeleasă ca sistem unic, omogenizat, de semnificaţii. Cultura globală, “echivalează cu apariţia unei singure culturi, care să-i cuprindă pe toţi locuitorii lumii şi care să înlocuiască diversitatea sistemelor culturale de până acum”215. În mod evident, o astfel de cultură nu a apărut încă. Desigur, ideea unei culturi globale nu a devenit posibilă doar în zilele modernităţii globale. Enunţurile culturale, marile texte pot depăşi graniţele lingvistice şi politice, civile şi culturale cu condiţia să fie traduse în limbile comunităţilor culturale interesate. Timp de secole, de milenii, procesul a fost frânat de distanţele geografice, de încetineala cu care se deplasau oamenii sau de dificultăţile tehnice. O dată cu dezvoltarea mondializării, facilitată de massmedia şi de mijloacele de transport contemporane, circulaţia textelor (idei religioase, politice, 213 Ibidem. 214 U. Hannerz, Cosmopolitans and Locals in World Culture, Featherstone, Londra, 1990, p. 237. 215 J. Tomlinson, Globalizare şi cultură, Editura Amarcord, Timişoara, 2002, p. 105. literare, ştiinţifice) cunoaşte o vertiginoasă accelerare. Puterile politice, culturale şi religioase se arată incapabile să împiedice circulaţia oamenilor şi dezvoltarea comunicaţiilor (antene de televiziune parabolice, casete video, Internet), deci a ideilor şi a opiniilor. Intrăm în epoca amestecului generalizat al culturilor şi civilizaţiilor, al discursurilor şi pasiunilor lor. Mondialitatea culturală “presupune nu numai contacte umane empirice între civilizaţii (revoluţie a transporturilor), ci şi instrumente intelectuale de înţelegere între grupuri puse în contact într-o manieră mai mult sau mai puţin brutală”216. Să numim ştiinţe umaniste aceste

instrumente intelectuale, dându-le un sens suficient de larg: istorie, filologie, lingvistică, arheologie, sociologie, filosofie. În încercarea de a se crea o cultură globală, un rol important este atribuit limbilor străine. După toate aparenţele, engleza este, incontestabil, în fruntea ierarhiei, fiind folosită în toată lumea în toate formele sale: scrisă, vorbită, formală, informală şi sub forma registrelor specializate: economic, juridic, tehnic, jurnalistic. A devenit lingua franca prin excelenţă şi continuă să-şi întărească această dominaţie printr-un proces de autoconsolidare. A ajuns limba centrală a comunicaţiei internaţionale în domeniul afacerilor, politicii, administraţiei, ştiinţei şi în lumea academică, fiind în acelaşi timp şi limba dominantă a publicităţii globale şi a culturii populare. Limba principală în domeniul computerelor este engleza, ea constituind limbajul scris pentru protocoalele Windows şi Internet. De asemenea, engleza este limba utilizată în procedurile de siguranţă, cum ar fi controlul traficului aerian. “Peste două treimi din numărultotal al oamenilor de ştiinţă ai lumii scriu în engleză, trei pătrimi din corespondenţa internaţională e scrisă în engleză şi 80% in informaţia sistemelor de recuperare de date electronice mondiale e stocată în limba engleză”217. Un alt aspect al dominaţiei limbii engleze îl reprezintă şi traducerea de carte. Astfel obiectul traducerilor în alte limbi îl constituie într-o proporţie copleşitoare cărţile scrise în engleză în original. “Într-un anumit sens, aceastădominaţie nu surprinde deloc. După cum arată destinul celorlalte limbi, utilizarea unei limbi se află în strânsă legătură cu ritmurile puterii. Engleza este limba maternă a celor două puteri hegemonice moderne, Marea Britanie şi SUA. Mai mult, această putere este exercitată în toate domeniile vieţii omeneşti: economic, politic, militar şi nu în ultimul rând, cultural.

49. Cultura si societatea. Functiile culturii in societate. Cultura subcultura contracultura.c) Raportul dintre cultură fi soc/etate

Realitatea culturii nu poate fi concepută în afara cadrului social, pentru că făuritorul valorilor culturale, omul, este un podus social. In esenţă omul e o fiinţă socială. El crează cultura în această calitate exprimând idealuri, aspiraţii sociale, confruntându-se prin creaţia sa cu năzuinţele celorlalţi oameni sau chiar ale întregii umanităţi.

Făurirea valorilor culturale într-un domeniu sau altul are loc în condiţii social determinate, care îşi lasă urmă pe natura, structura, funcţiile valorilor. Tocmai de aceea, vorbim de cultura unei anumite societăţi sau alteia, dintr-o epocă istorică sau alta.

Evoluţia, destinul culturii sunt în funcţie de dezvoltarea societăţilor. Fa înfloreşte şi se dezvoltă pe anumite direcţii, stagnează sau regresează într-un raport determinat cu societatea în care fiinţează.

Orice realitate culturală este totodată o realitate socială, dar rm se poate spune că orice realitate socială este în acelaşi timp şi fenomen cultural. Există fenomene sociale cu caracter acultural (cum ar fi relaţiile social-economice) sau anticultural (cum ar fi războaiele sau politica de tip totalitar).Functiif) Funcţiile culturiiOmul e în acelaşi timp şi subiect şi obiect al culturii. Cultura întotdeauna e orientată spre subiect. La este legată de dezvoltarea subiectului, a individului uman. Ţoale valorile spirituale, toate bunurile create de societate, doar atunci devin cultură când acestea sunt valorificate de individ, devin o avuţie personală a acestuia. Pentru a deveni cultură, valorile create de societate trebuie să capete forme strict individuale şi personale de existenţă. Asimilând cultura creatăanterior, omul o transformă într-o premiză a activităţii sale şi ci însuşi făureşte, creând noi valori, materializând capacităţile sale, cunoştinţele şi iscusinţa. Numai în baza acestui principiu se lărgeşte orizontul omului, se manifestă dinamismul culturii.

Problematica omului, a destinului său, a sensului existenţei sale a fost şi rămâne cea mai înălţătoare problematică din câte a abordat gândirea filosofică de-a lungul istoriei sale.

Din toate cele relatate până acum despre cultură, apare ideea că în confruntarea dintre lumea subiectivă şi cea obiectivă ia naştere o nouă realitate. în actul de cultură subiectul se dăruieşte obiectului, realizându-se în valoare, se deposedează pe sine, renunţă la atributele sale şi le atribuie realităţii nou create.

Care sunt factorii ce fac omul să capete statut existenţial aparte, să fie existenţă demiurgică (creatoare), autoexistenţă?Unul dintre aceşti factori importanţi este cultura, instanţă majoră care prin funcţiile ei crează mutaţii ontologice de mare importanţă. Fără a neglija şi alţi

factori, considerăm că omul este Om şi poate deveni superior în plan uman dacă este şi se face, conştient, beneficiarul funcţiilor modelatoare ale culturii.Din mulţimea funcţiilor pe care le îndeplineşte cultura ne vom referi la câteva.Cultura îndeplineşte, în primul rând, funcţia de cunoaştere. Accesul la ea oferă omului posibilitatea de a recepta şi înţelege esenţa profundă a lucrurilor, a

proceselor şi evenimentelor naturale şi sociale şi, nu în ultimul rând, de a se cunoaşte pe sine ca om.Cunoaşterea şi înţelegerea oferă posibilitatea omului să se raporteze corect şi eficient ia realitate, şă aprecieze corespunzător unor criterii valorice superioare

acţiunile, evenimentele, relaţiile sociale sau interumanc şi să opteze corespunzător acestor criterii pentru ca viaţa lu i să capete temeiuri puternice. Cu alte cuvinte, cultura îşi dovedeşte prin aceasta şi o importantă funcţie axiologică.

Prin cunoaşterea autentică şi aprecierea justă, atât a poten-ţialităţilor proprii cât şi a naturii relaţiilor sociale, cultura îl poate ajuta pe om să se încadreze în social, şă-şi optimeze activitatea, şă ocolească pe cât posibil obstacole, greutăţi, fenomene de înstrăinare umană, conflicte interumane. foaie acestea ţin de importanta funcţie socializatoare a culturii, care asigură efectiv realizarea omului în ceea ce are el ca trăsătură definitorie, sociabilitatea, acea trăsătură de esenţă fără de care omul n-ar putea fi om.

Una dintre cele mai importante funcţii ale culturii este fincţia transformatoare. în plan natural ea, datorită existenţelor nou create, altele decât cele pe care Ie-a zămislit natura, adaugă "peste natura naturală" o nouă existenţă, transformând-o pe aceasta dintr-o natură pentru sine într-o natură pentru om. O semnificativă influicnţă transformatoare o are cultura în plan social. Cultura, după cum am menţionat mai sus, se manifestă ca un fel de "creastă a valului", ce contribuie decisiv la transformarea socialului. Cea mai importantă influienţă transformatoare a culturii e asupra omului.

Şlefuirea intenorităţii, modelarea personalităţii noasiic, poten-ţierea în plan superior a valenţelor umaniste, cizelarea sensibilităţii şi rezonanţei omeniei noastre la umanul de lângă noi este de fapt funcţia umanizatoare a culturii, care înalţă umanul din noi la cote calitativ superioare

50. Cultura si civilizatia. Unitate si deosebire.Intre civilizatie si cultura este o distanta care diparte materia de fenomenul psihic. Civilizatia este un rezultat al muncii pentru continuarea vetii somatice

vegetative, cultura este suma rezultatelor intregii evolutii sufletesti. Si una si alta sunt deopotriva de caracteristice spre a intrevedea si a masura departarea omului de animalitate, dar ele stau pe doua planuri deosebite ale existentei. Una e cooronata la care raportam dimensitatea telurica a vetii iar cealalta constitue coordonata pe care masuram dimensiunea sufleteasca.3. Raportul dintre cultură şi civilizaţie

în continuare c necesar să ne referim la conţinutul noţiunii "civilizaţie", care se foloseşte în filosofia culturii de rând cu termenul "cultură". Termenul "civilizaţie" este folosit în literatura filosofică în următoarele sensuri:

- de sinonim al culturii, uneori de sinonim al culturii materiale;

de nivel, treaptă a dezvoltării sociale, dezvoltării materiale şi spirituale (civilizaţia antică, civilizaţia egipteană etc);-de treaptă a dezvoltării societăţii, ce urmează după sălbăticieşi barbarie (L. Morgan, B. Tylor);-de etapă finală a dezvoltării culturii în stadiul de degradare aacesteia (O. Spengler).

Termenul de civilizaţie nu există în limba latină, nici în antichitatea clasică şi nici în evul mediu. El apare târziu, către sfârşitul Renaşterii şi începutul timpurilor moderne, când majoritatea gânditorilor foloseau limba latină de circulaţie internaţională pentru afacilita relaţiile dintre ei şi, în special, pentru comunicarea reciprocă a cercetărilor.

Termenul de civilizaţie apare din vecliile rădăcini latine: ciris şi civilas, civili.s şi civililas. Termenul "civis" (cetăţean) desemna la romani un om care nu trăia izolat precum un pustnic, ci în interiorul unei comunităţi umane cu o astfel de organizare care să favorizeze viata lor în comun, adică într-o "civitas" (cetate, stat). Cuvântul roman "civili.s" semnifica sentimentele pe care ar trebui să le posede un cetăţean pentru a merita să poarte acest nume. Aceste sentimente trebuiau să-1 facă a fi în raport cu semenii săi modest, moderat, simplu, amabil etc. "Civilila.s" desemna, deci, amabilitatea, bunătatea, simplitatea purtării, blândeţea, dar şi "ştiinţa guvernării". Cu timpul prin evoluţia sensului şi semnificaţiei au apărui din rădăcina "civilii" verbul "civilizare" şi substantivul "civilizaţie".

Făcând abstracţie atât de accepţiunea etnografică a conceptului de civilizaţie (care desemnează particularităţile unei colectivităţi determinate, în virtutea cărora vorbim despre civilizaţia aztecă, etruscă sau daco-getică), cât şi de accepţiunea istorică (vizând un stadiu evoluat atms în dezvoltarea umanităţii, deosebii de sălbăticie şi barbarie prin apariţia scrisului, a oraşelor şi creşterea complexităţii organizării vieţii sociale), filosofia culturii conferă un alt sens conceptului de civilizaţie, desemnând universul valorilor înscrise în orizontul satisfacerii trebuinţelor materiale. Din acest ultim punct de vedere. în sfera civilizaţiei sunt incluse

componente prin excelenţă de natură utilitară: tehnică şi tehnologie, locuinţe, alimentaţia, îmbrăcămintea, construcţiile publice şi mijloacele de comunicaţie, activităţile economice şi administrative, organizarea social-politică, militară şi juridică, mediul artificial care asigură gradul de confort al vieţii cotidiene etc.

Dincolo de unele conotaţii semantice distincte în diverse limbi romanice şi germanice, precum şi de unele concepţii speciale conferite de cutare sau cutare autor, conceptul (ie cultură este utilizat în dezbaterea filosofică la care ne referim punându-se între paranteze sensul larg, axiologic (cultura - totalitatea valorilor materiale şi spirituale), pentru a se apela la un sens îngust al conceptului, spre a desemna numai acele valori care slujesc trebuinţei de organ spiritual (descoperirea necunoscutului, căutarea unui ideal de viaţă, revelarea de sine, căutarea şi regăsirea în celălalt, setea de absolut, contemplareafrumosului, exercitarea liberă a creativităţii ctc). Din acest u l l i m punct de vedere, sferei culturii îi aparţin doar valori spirituale, obiectivate în datini şi obiceiuri, credinţe si practici religioase, opere ştiinţifice şi filosofice, literatură şi muzică, arhitectură, pictură, sculptură şi arte decorative sau aplicate. O asemenea conceptualizare sugerată de scrierile lui Nietzsehe şi sprijinită de direcţia netă a civilizaţiei, ca ansamblu al valorilor materiale, de cultură, ca ansamblu al valorilor spirituale, a condus în cele din urmă, prin lucrările lui Weber, Spengler, Toynbee, la teza opoziţiei ireconciliabile dintre cultură şi civilizaţie. Această teză a fost sintetizată de filosoful german O. Spengler într-o carte de mare răsunet (Declinul Occidentului, 1918). Iii susţinea că accentul pus pe valorile strict utilitare, tehnico-cconoinice, are efect negativ în plan spiritual (criza morală, neîncrederea în idealurile democratice şi umaniste, marginalizarea filosofiei şi artei etc), astfel încât civilizaţia ar marca "amurgul culturilor", faza lor de degenerare şi declin. Sub infliiienla lu i Spengler şi Toynbcc, în ultimul deceniu este promovată de filosoful şi sociologul american Osborn ideea unei fatale "rămâneri în urmă a culturii", într-un raport invers proporţional cu progresul civilizaţiei. Ca o reacţie la acest punct de vedere au apărut concepţii filosofice (11. Marcuse. Scrieri filosofice. Buc, 1977) care ridică un imn de slavă societăţilor guvernate de o raţionalitate tehnologică şi o mentalitate consumatoristă, utilitaristă, considerând progresul culturii realizabil prin aplatizarea orizontului spiritual. în ambele concepţii - fie că privelegiază cultura din perspectivă spiritualistă, fie că o depreciază din perspectiva tehnocratică — există un moment esenţial comun: civilizaţia este privită ca o entitate ce s-ar opune culturii. Ori, pe de o parte, delimitarea strictă a valorilor materiale de cele spirituale arc semnificaţie doar în anumite contexte (când dorim să evidenţiem că valorile materiale sunt valori-mijloc şi numai valorile spirituale pot aspira îndreptăţit la rangul de valori-scop), rezistând oricărei tentative de absolutizare. Pe de altă parte, distincţia între civilizaţie (materială) şi cultură (spirituală) nu implică un conflict decât în societăţi bolnave: efectele negative ale tchnocratismului, alergia regimurilor totaliltare faţă de valorile culturii spirituale.

Dacă suntem consecvenţi cu înţelegerea filosolîco-axeologică a culturii, în sens larg, ca ansamblu al valorilor materiale şi spirituale structurate în cursul istoriei, după cum menţionează 1. Grunberg,

conceptul de civilizaţie - aşa cum esle angajat în dialogul filosofic contemporan - nu vizează ceva exterior şi opus culturii, ci se referă toi la cultură, dar la o cultură parţială, definită exclusiv prin valorile materiale, care au o finalitate practic-utilitară.

De aceea, cum remarcă T. Vianu, nu trebuie să dorim distrugerea civilizaţiei pentru a obţine cultura; Irebuie cel mult să dorim completarea ei, iar când recunoaştem că într-un anumit mediu valorile civilizaţiei propriu-zise au crescut, trebuie să ne întrebăm numai dacă cultivarea exclusivă a acestor ţinte este suficientă şi dacă nu cumva ea trebuie completată cu urmărirea celorlalte finalităţi culturale ale omenirii. Cu alte cuvinte, civilizaţia nu trebuie să fie desconsiderată pentru a salva cultura, ci se cere a fi dezvoltată şi întregită Avem nevoie de o cultură integrală, în care toate formele sale autonome să evolueze într-o conexiune firească.

Riscul conflictului apare atunci când se desconsideră diferenţierea valorilor-scop (inerente culturii spirituale) de valorile-mi]loc (caracteristice civilizaţiei materiale), transformându-se aberant valorile utilitare, telinico-economice sau politice din mijloace eficiente pentru împlinirea umană în scopuri în sine.

G. Călinescu afirmă cu siguranţă, că civilizaţia e strâns împletită cu cultura, până într-acolo că e greu a le separa. Singura distincţie legitimă este aceea că în unele valori accentul cade asupra utilului universal, iar în altele asupra gratuitului specific.

Un alt culturolog român, 1. Bâtlan, afirmă că luând naştere pe terenul vieţii sociale, realizările frontului cultural se "reîntorc" la acestea, structurându-se şi funcţionând ca civilizaţie. Orice valoare culturală, devenită în procesul generalizării şi asimilării fapt social, este un bun al civilizaţiei. între cultură şi civilizaţie nu există o identitate deplină, după cum, şi invers, ele nu pot fi despărţite în mod absolut. Cultura este civilizaţia în construcţie, civilizaţie virtuală şi în acest sens ea poate apărea ca fiind contradictorie în raport cu treapta de civilizaţie premergătoare. Dintr-o altă perspectivă, ea formează o unitate cu civilizaţia care se construieşte în baza ei şi ca o prelungire a ei. Civilizaţia, la rândul ei, este cultura în acţiune, devenită viaţă socială cotidiană, trăită de oameni într-un fel anumit, în structurile lor sociale, în stare de funcţionare etc. Cultura se "depozitează 1* în civilizaţie. Civilizaţia nu este numai rezultatul efortului culturii, ci şi baza de pornire şi realizare a oricărei culturi.

51. notiunea de morala. Structura moralei. Specificul normelor morale. Ce este morala

"Dicţionarul explicativ al limbii române", prin ediţia sa din 1975 defineşte morala ca fiind: "ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate, şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică". În Dicţionarul limbii franceze "Petit Robert", prin ediţia sa din 1982 defineşte morala ca fiind: "ştiinţa binelui şi răului; teoria acţiuni umane în calitatea ei de a fi supusă datoriei şi au ca scop binele; ansamblul de reguli de conduită considerate de o manieră absolută; ansamblu de reguli de conduită care decurg dintr-o anumită concepţie despre morală".[18]

La baza moralei stau câteva principii: principiul demnităţii, principiul responsabilităţii, principiul libertăţii, principiul solidarităţii, principiul dreptăţii şi principiul carităţii. Structura moraleiMorala cuprinde 2 parti generala si speciala. Morala generala are ca obiect studiu conduitei in general si al principiilor care o calauzesc. Morala speciala are ca obiect de studiu aplicatiuni principiilor la viata practica, ea se divide in morala individuala si in moarala sociala.Morala individuala are ca obiect studiul conduitei private omului adica studiul actiunilor ce se raporteaza la binele nostru personal. Morala sociala are ca obiect studiul actiunilor ce se raporteaza la semenii nostri

52. Etica in afaceriIn sens larg, etica vizeaza valorizarea unei actiuni (bine/bun, rau) in termeni de mijloace si scop si in acest sens se disting doua pozitii majore. Etica deontologica sustine ca valoarea morala a unei actiuni consta in respectarea regulii, indiferent de cinsecintele ei, iar etica teleologica sustine ca valoarea unei actiuni este data de scopul ei final.Etica afacerilor defineste un sistem de principii, valori, norme si coduri de perceptie si conduita, în baza unei filosofii a firmei, care se impun ca imperative morale inducând obligativitatea exprimarii lor. În buna masura codurile cognitive si de comportament îsi integreaza valorile morale ca atare, desi, acestea devin functionale si credibile numai în masura în care sunt asociate obiectivelor socialmente valide ale afacerii. Specificul si particularitatile exprimarii valorilor morale în afaceri deriva tocmai din asumarea, ca principiu si practica, a responsabilitatii fata de succesul firmei. Într-o afacere care esueaza nu poate fi vorba de responsabilitate, exceptând situatii limita, cu totul independente de patronat si management. Refuzul responsabilitatii evacueaza orice referentialitate la principiile si valorile morale. În alti termeni, în domeniul afacerii normativitatea morala presupune axiologia afacerii, adica, definirea valorilor desirabile si a modului/masurii exprimarii lor. În acest plan, responsabilitatea - ca nucleu dur al eticii afacerii - prezinta o tripla deschidere/raportare: spre sine, spre subalterni, spre societate/comunitate. Din aceasta perspectiva, determinarea sociologica a responsabilitatii este un functor fundamental al eticii afacerii. Neîndoielnic, de-sacralizarea afacerii, în sensul unei slabe prezente în câmpul gândirii si actiunii a moralei crestine, nu presupune, în mod conditionat, evacuarea oricarei referinte la normele moralei ca atare. Dar, asimilarea acestora, inclusiv din perspectiva decalogului crestin, se produce tinând seama de finalitatea oricarei afaceri - profitul.

Filosofia afacerii trebuie sa compatibilizeze morala cu finalitatea specifica. Sintagma lui Niccolo Machiavelli "scopul scuza mijloacele" este specifica afacerilor, în masura în care nu depaseste limitele unui model normativ propus de societate. În realitate, orice business este supus unor norme/reguli ce definesc "jocul". Respectarea "regulilor jocului", atunci când acestea sunt rationale si stimulative este suficienta pentru a defini responsabilitatea în coordonatele "eticii afacerii".

53.Raportul dintre moral si alte forme ale culturii.EDUCAŢIA MORALĂ implică ideea de „complexitate“, deoarece fenomenul moral în sine implică trebuinţele şi relaţiile morale, individuale sau de grup, moravurile sau deprinderile morale; acestea fac parte din structura fenomenului moral, la care se adaugă şi nivelurile constitutive ale comportamentului uman. Personalitatea activă şi creatoare a omului, formată prin educaţie trebuie să fie armonioasă, capabilă să exercite rolurile cu care societatea o investeşte, să se dezvolte liber şi integral.- Majoritatea pedagogilor consideră că personalitatea aceasta activă,armonioasă şi creatoare, care se dezvoltă liber şi integral, trebuie să fie AUTONOMĂ(în om,nu în afara lui). Omul este în acelaşi timp şi propriul său legiuitor şi propriul său supus.

În morala creştină, omul nu este creatorul propriei sale fiinţe (căci Dumnezeueste creatorul omului) şi nici al raţiunii existenţei sale, deci nu poate fi propriul său legiuitor moral şi nici creatorul orânduirii morale în cadrul căreia el îşi desfăşoară activitatea. Din punct de vedere creştin-ortodox, legea morală este HETERONOMĂ (în afara omului), aceasta fiind de fapt o TEONOMIE (în Dumnezeu), deoarece Dumnezeu este, în ultimă analiză, izvorul tuturor legilor morale.- Morala creştin-ortodoxă respectă libertatea de gândire şi de acţiune a fiecărui om; nimeni nu obligă pe nimeni să adere forţat la o morală sau alta, nimeni nu obligă pe nimeni să CREADĂ în Dumnezeu şi SĂ RESPECTE legile sale morale. Dacă respecţi legea morală a lui Dumnezeu, nu înseamnă că eşti “fanatic”. Dacă a respecta ”Decalogul” şi “Legea iubirii” este fanatism religios, atunci ar trebui or să se redefinească termenul ”fanatism”, ori să se răstoarne întregul sistem de valori cultural-creştine.- Omul alege LIBER să respecte legile lui Dumnezeu prin propria sa voinţă şi nu prin constrângere. La şcoală, elevului i se prezintă învăţătura creştin-ortodoxă depre Dumnezeu şi despre legile sale morale, însă el nu este CONSTRÂNS să le şi accepte ! Elevul va hotărî dacă va accepta, la sfârşitul acţiunii actului educativ (educaţional), învăţătura de credinţă despre Dumnezeu şi Legile Sale Morale; numai el va hotărâ dacă va trăi şi se va comporta din punct de vedere moral ”religios” sau “nonreligios”. De aceea elevul, omul, trebuie să fie educat “moral” şi “religios-moral”: pentru a-şi putea manifesta dreptul de alegere. Cunoscând, elevul poate alege: modul de interpretare a lumii şi a vieţii, în care poate trăi ca om pe această lume, între BINE şi RĂU.Pentru că poţi trăi şi educat moral într-un sens religios, dar poţi trăi educat moral şi în sens nereligios, trebuie să cunoşti “realitatea” morală a ambelor sensuri, pentru a putea alege.

54. Religiile mondialeIudaismulIudaismul este religia poporului evreu. Originile sale trebuie căutate în ientul Apropriat, în Mesopotamia, Canaan şi Egipt. Acesta este spaţiul în care strămoşii evreilor au trăit timp de un mileniu, înainte ca documentele scrise să îi menţioneze sub numele de Israel şi înaite ca un stat al evreiilor să se constituie în regiunea numită Palestina, între munţii Libanului şi Peninsula Sinai.

Iudaismul este original, în primul rând pentru că poate fi considerat ca cea mai veche dintre religiile monoteiste. Nucleul acestei religii este credinţa într-o singură divinitate, Dumnezeu, şi negarea existenţei oricărui alt zeu.Fundamentele religie iudaice

Cartea sacră a iudaismului este Torah, care se compune din mai multe scrieri.Pentateuhul (Cele cinci cărţi) cuprinde relaterea modului în care Dumnezeu a creat lumea şi oamenii, istoria peregrinărilor strămoşilor poporului

evreu între Mesopotamia şi Egipt, mesajul pe care Dumnezeu l-a trimis poporului prin profetul Moise şi, de asemenea, legile hotărâte de către Dumnezeu.Profeţiile sunt texte care relatează profeţiile şi faptele săvârşite de către cei pe care Dumnezeu i-a ales pentru a transmite mesajele sale către popor,

precum Ilie, Daniel, Isaia, Ieremia etc.Scriile sunt cărţi care istorisesc faptele regilor sau se compun din imnuri şi poezii religioase dedicate lui Dumnezeu.Se poate spune, aşadar, că Torah este o scriere religioasă, dar şi una istorică, juridică sau chiar literară. Aici sunt cuprinse credinţele şi legile

poporului evreu, speranţele sale, dar şi istoriile celor mai glorioase sau ale celor mai tragice momente din existenţa sa, înaite de cucerirea romană. Torah este cunoscută de către creştini ca Vechiul Testament, care, alături de Noul Testament, formează Biblia, carte sacră a creştinismului.În felul acesta scriierile iudaice au intrat în tradiţia tuturor popoarelor europene şi reprezintă unul din fundamentele universale.Torahca sursă istorică

Textele din care este alcătuită cartea sfântă a iudaismului nu au fost compuse toate în aceiaşi epocă. Cele mai vechi sunt cele cinci cărţi ale Pentateuhului, a căror redactare a început, probabil, în scolul al X-lea î.Hr. Cele mai noi dintre cărţi au fost definitivate în secolele III-II î.Hr.

Datorită perioadei îndelungate în care au fost redactate şi completate diversele cărţi, Torah este şi o importantă sursă istorică, atât pentru istoria evreilor, cât şi pentru istoria altor popoare din Orientul Apropriat. Unul dintre momentele cele mai importante în istoria poporului evreu, aşa cum este relatată în Cartea sacră, se leagă şi numele lui Moise. Acesta a fost unificatorul triburilor evreilor, pe care le-a salvat din captivitatea egipteană. Tot el este cel prin care Dumnezeu a trimis legile mai poate fi numită şi mozaică, după numele profetului. Pe baza unor surse variate, mai ales de origine egipteană, savanţii au ajuns la concluzia că această reformă sa produs, probabil, în secolul al XIII-lea î.Hr. În cursul secolelor XIII-XII i.Hr. evreii s-au instalat în Palestina, iar în secolul al XI-lea î.Hr. s-a format statul Israel, sub conducerea regelui Saul.Templul

O dată cu domnia celui de-al treilea rege, Solomon (972-933 î.Hr.), în viaţa religioasă iudaică începe o etapă nouă. Solomon a construit cel dintâi templu din Ierusalim. Acesta are o semnificaţie excepţională : este unicul loc în care se pot săvârşi riturile prin care este slujit Dumnezeu. În secolul al VI-lea î.Hr. regele Nabucodonosor din Babilon a cucerit Ierusalimul, distrus templul şi a dus în exil cele mai importante familii, inclusiv pe cele ale preoţilor care serveau în templu. În toată perioada exilului, care a durat aproximativ 50 de ani, nu au putut fi săvârşite riturile, deoarece credinţa nu permitea ca un templu să fie construit pe un alt pământ decât cel al Ierusalimului, Ţara Sfântă.

La încheierea exilului, sub protecţia regilor persani, a fost construit cel de-al doilea templu, care a fost distrus în anul 70 d.Hr., de către armata romană. Acest eveniment a amplificat fenomenul mai vechi al diasporei, mulţi evrei fiind obligaţi să se refugieze în Europa sau în Nordul Africii, fenomen care a continuat şi în Evul Mediu.Diaspora şi evoluţia religiei iudaice

În afara Ţării Sfinte, comunităţile evreieşti au fost îndrumate spiritual de către rabini. Pe baza opiniilor rabilor s-a realizat unificarea riturilor din diferitele comunităţi din diasporă, prin dezvoltarea Mişnei, colecţie de legi rabinice, şi a Talmudului, comentariu la Mişna. Talmudul a contribuit la adaptarea comunităţilor iudaice la condiţiile sociale şî politice foarte variate în care trăiau, ajutându-le în acelaşi timp să-şi păstreze identitatea lingvistică şi religioasă.

Sinagogile, apărute încă din timpul exilului babilonian, ca locuri de studiu şi de cult, au contribuit în perioada medievală la creşterea prestigiului rebinilor.

Supus persecuţiilor în Europa Occidentală, iudaismul medieval a beneficiat, de regulă, de toleranţa musulmanilor. Perioada stăpânirii musulmane în Spania, de exemplu, a reprezentat o adevărată „vârstă de aur” pentru evreii de aici, ai căror conducători au jucat rolul de intermediari între culturile arabă islamică şi creştină.BudismulReligia budistă a apărut în nordul Indiei, teritoriu locuit încă de la mijlocul mileniului al II-lea î.Hr. de către indo-arieni. Religia acestora este bazată pe Vede, texte sacre a căror studiere era misiunea brahmanilor a trecut printr-o perioadă de criză. Una dintre convingerile fundamentale ale acesteia era cu deosebire tulburătoare : credinţa în reincarnare. Conform religiei brahmane, corpul nu este decât o formă temporară, în timp ce spiritul care îi dă viaţa este etern. După moartea corpului, spiritul trece într-un alt corp, dar nu primeşte neaparat o formă umană : în funcţie de păcatele sau de faptele bune din timpul vieţii, spiritul putea să se reîncarneze într-un animal de povară, într-un om sau chiar într-un zeu. Oricare ar fi fost forma de reincarnare, nu era decât o nouă ocazie de suferinţă şi teamă. Numeroşi înţeleleţi cunoscători ai textelor sacre încercau, prin urmare, să caute o soluţie pentru a evita aceste suferinţe fără sfârşit. Mesajul cel mai puternic aparţine prinţului Gotama, supranumit Buddha („Iluminatul”), fondatorul unei noi religii : budismul.Naşterea budismului

Buddha a trăit în secolele VI-V i.Hr. Legenda spune că în urma unui doliu şi a faptului că adescoperit suferinţa, prinţul şi-a părăsit familia pentru a duce o viaţă rătăcitoare de ascet.

El a încercat să răspundă problemei durerii şi morţii, iar atunci când a reuşit, a devenit un iluminat. Prima sa predică anunţa discipolor săi care sunt adevărurile pe care le-a descoperit şi care este calea pentru salvarea de suferinţă, pentru a atinge nirvana.

Cuvintele lui Buddha nu au fost scrise în timpul vieţii sale. După moartea sa, 500 de discipoli s-au întrunit în primul conciliu budist şi au stabilit forma oficială a predicilor şi regulilor de viaţă pronuţate de către maestru. Astfel au luat naştere sutrele, texte sacre ale religiei budiste.Evoluţia budismului în primele secole

Până la începutul erei noastre, budismul a fost în primul rând o religie indiană. Istoria sa a fost totuşi destul de frământată. În secolul al III-lea î.Hr., la unul dintre concilii, s-a produs schisma definitivă între două curente budiste : unul riguros ( theravedana) şi altul mai moderat (mahayana). Adepţii celui dintâi credeau că numai cei ce adoptă viaţa de călugăr se pot salva şi că numai prin respectarea regulilor şi prin meditaţie individuală se poate atinge iluminarea. Ceilalţi admiteau că salvarea poate fi dobândită şi de către cei care nu se călugăreau, iar faptele bune şi compasiunea erau şi ele o cale de salvare. De asemenea, mahaya recunoaşte existenţa unor boddhishatva (iluminaţi – asemenea lui Buddha), a căror dovadă de generozitate constă tocmai în faptul că nu abandonează existenţa umană, din dorinţa de a-i îndruma şi pe alţii spre salvare. Datorită acestor idei, mahayana a câştigat mai mulţi adepţi, mai ales în nordul Indiei, şi tot în această formă budismul a pătruns şi în afara patriei de origine.

Difuziunea budismului

În primul mileniu al erei noastre budismul a făcut adepţi numeroşi în Iran, în Asia centrală, în China, Tibet şi în Japonia. După secolul al VII-lea şi Asia de sud-est a devenit budistă, dar sub influenţa celui mai strict dintre curentele acestei religii. Difuziunea budismului în aceste ţări nu a eliminat însă diversele religii locale. În china, de exemplu, a fost acceptat alături de confucianism şi daoism, formând „sistemul celor trei religii”. După anul 1.000, cel mai important centru religios a devenit Tibetul.CreştinismulApariţia creştinismului

Războaiele civile, urmate de instaurarea imperiului, au adus cu ele în întreaga lume romană multă nelinişte şi căutarea unor credinţe care să ofere oamenilor consolare şi speranţa mântuirii. În Iudeea, aceste căutări se îmbinau cu nemulţumirea faţă de stăpânirea romană. Aici apar, în vremea primilor împăraţi romani, mai multe mişcări religioase în jurul unor personalităţi inspirate de vechea tradiţie iudaică a profeţilor. Între acestea, cea constituită din discipolii lui Iisus din Nazaret, identificat ca Mesia, trimisul lui Dumnezeu pe pământ, capătă o amploare care ameninţă atât supremaţia Marelui preot al Templului lui Solomon, cât şi stăpânirea romană. În anul 30 sau 33 d.Hr., Iisus este condamnat la moarte prin răstingnire pe cruce de către procuratorul roman Pilat din Pont. Discipolii lui apropriaţi proclamă însă că Iisus a înviat şi dovedit astfel că este fiul lui Dumnezeu.

Foştii ucenice ai lui Iisus – apostolii – împreună cu părinţii acestuia şi cu câţiva locuitori ai Galileii şi Ierusalimului, bărbaţi, dar şi femei care îi urmaseră învăţătura, constiutuie prima comunitate creştină. Acestui grup, care propovăduia în limba aramaică, li se adaugă şi câţiva iudei elenizţi. Între ei se distinge Pavel din Tars, care va avea un rol esenţial atât în comentarea învăţăturilor lui Iisus, cât şi în răspândirea acestora în provinciile de limbă greacă a imperiului. Persecutaţi de autorităţile de la Ierusalim, apostolii pleacă să predice în Iudeea, Samaria, Cipru, Fenicia. În Siria, la Antiohia, în 43 d.Hr. ei sunt numiţi pentru prima dată într-un text antic creştini, după numele învăţătorului lor Iisus Hristos. Ceva mai târziu, un grup de creştini în frunte cu Petru ajung la Roma şi încep să predice acolo noua credinţă.Creştinismul în Imperuil roman

Primii creştini au fost la început locuitorii săraci ai oraşelor, oameni liberi sau sclavi, însă nu peste multă vreme s-au răspândit în Orient, mai ales dupa înfrângerea răscoalei din Iudeea şi cucerirea Ierusalimului de către împăratul Tidus (70 d.Hr.). În occident, este atestat în prima jumătate a secolului a secolului I în comunitatea iudeo-creştină din Roma; se convertesc apoi unii locuitori ai oraşelor şi abia mai târziu, în perioada marilor persecuţii anticreştine, această credinţă cucereşte noi teritorii de-a lungul marilor drumuri comerciale, pătrunzând

până în cele mai îndepărtate colţuri ale provinciilor imperiului. Creştinismul s-a răspândit încă de timpuriu şi în Dobrogea şi Dacia Romană.Cât timp au rămas un grup restrâns, creştinii nu au atras atenţîa autoriţăţilor. Primele persecuţii au avut loc în vremea lui Nero. Însă noua religie

s-a răspândit cu repeziciune, câştingând noi adepţi. În a doua jumătate a secolului al III-lea, împăraţii romani, până atunci destul de toleranţi, şi-au schimbat atitudinea faţă de creştini.

Se pare însă că persecuţiile au făcut să crească numărul adepţilor noii religii. Autorităţile au înţeles, în cele din urmă, că pentru a păstra ordinea publică autorităţile trebuie să recunoască oficial dreptul de practicare a creştinismului. Constantin cel Mare a fost cel care şi-a dat seama de posibilităţile oferite de noua religie orientală. Din convingere personală, dai şi din motive politice, în anul 313, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a dat edictul de la Mediolanum (Milano), care a pus capăt persecuţiilor împotriva creştinilor.

În 381, în vremea împăratului Teodosiu cel Mare, creştinismul a fost proclamat singura religie acceptată în imperiu.În 1054 are loc Marea schismă, când biserica creştină se împarte în biserica creştină de răsărit (ortodoxă) şi cea de apus (catolică).

IslamulSfârşitul Antichitătii şi începutul Evului Mediu au adus, în afară de răspândirea creştinismului în toată aria mediteraneană, şi difuziunea unei noi

religii : Islamul. Religia musulmanilor, la fel ca şi iudaismul şi creştinismul, este monoteistă. În concepţia musulmanilor, adepţii religiei islamice, Dumnezeu este unic şi este numit în limba Allah. De altfel, Dumnezeu care este adorat de către musulmani este acelaşi Dumnezeu al Vechiului Testament în care cred şi iudaicii şi creştinii.

Naşterea religiei islamiceProfetul Islamului este Muhammad. Acesta s-a născut în secolul al VI-lea în Peninsula Arabia, într-un trib din Mecca, şi început să pronunţe

primeleprofeţii atunci când avea în jur de 40 de ani. Acestea i-au fost inspirate de către Allah, prin intermediul arhanghelului Gabriel. În felul acesta, el a devenit un reformator şi un profet, asemenea lui Moise în religia iudaică. La început, Muhammad nu a avut prea mulţi adepţi. Cu timpul, numărul lor a crescut, dar a sporit şi numărul duşmanilor Profetului. Astfel, în 622, el a fost obligat să fugă din Mecca şi să se refugieze la Medina. A urmat un război, în care adepţii noii religii au fost victorioşi. În 630, Muhammad a cucerit Mecca. Moscheea din oraş, care are în centru Ka’aba, piatra sfântă, a devenit loc de pelerinaj. La moartea Profetului, în 632, Islamul era deja o religie puternică.Credinţa islamică

Musulmanii recunosc atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament ca venind de la Dumnezeu. Iisus însuşi este acceptat, dar numai în calitate de profet care precede pe Muhammad. Cartea sfântă a religiei islamice este Coranul, despre care musulmanii cred că reprezintă cuvântul lui Dumnezeu aşa cum ia fost adresat lui Muhammad. Coranul cuprinde credinţa în unicitatea lui Dumnezeu, în faţa căruia toţi oamenii sunt egali. Cartea sfântă cuprinde soluţii pentru toate problemele omului : de la căsătorie şi rezolvarea problemelor de familie, până la modul corect în care trebuie să fie făcut comerţul sau la probleme spirituale importante. În treaga viaţă a credinciosului, precum şi toate problemele omenirii sunt tratate aici. Din versetele Coranului, pe care un credincios trebuie să le ştie pe dinafară, sunt alese textele celor cinci rugăciuni zilnice.

„Cei cinci stâlpi ai Islamului”. În afara rugăciunilor, un bun musulman mai are o serie de îndatoriri : să facă danii pentru sărmani, să păstreze postul Ramadanului pentru a se purifica, iar cel puţin odată în viaţă trebuie să facă un pelerinaj la Mecca, în amintirea drumului străbătut de către Muhammad. Cea dintâi îndatorire a musulmanului este însă mărturisirea de credinţă, prin care afirmă că nu există alt Dumnezeu decât Allah, iar Muhammad este profetul lui.

Evoluţia religie islamiceDupă moartea Profetului, între credincioşi au apărut dezacorduri legate de succesorul său. Cum Muhammad nu avusese fii, conducerea comunităţii

şi calitatea de calif au fost disputate între urmaşii socrului său şi Ali, văr şi ginere al Profetului. Adepţii celui din urmă s-au numit şiiţi. O altă doctrină islamică, care acceptă ca rolul de calif să fie îndeplinit şi de către persoane din afara familiei lui Muhammad, este susţinută de către sunniţi.

În pofida acestor prime neînţelegeri, încă din secolul al VII-lea religia islamică s-a dezvoltat în două direcţii. S-a extins în spaţiu şi multe popoare s-au convertit la Islam. Până în secolul al XII-lea lumea islamică ajunsese să includă Peninsula Arabia, Africa de nord, o parte din Peninsula Iberică, Orientul Apropiat, Iranul şi pătrunse în nordul Indiei.

Gândirea religioasă s-a îmbogăţit datorită contribuţiilor ulemalelor, înţelepţii Islamului, care au dezvoltat legea islamică pornind de la preceptele religioase.

57.Locul si rolul religiilor in contextul civilizatie contemporaneOrice institutie publica vizeaza in mod direct sau indirect omul. Prin formele sale institutionalizate, religia este o institutie publica. Spre deosebire de alte institutii, ea vizeaza omul in globalitatea lui, nu partial. Indeosebi, doua sunt aspectele majore pe care religia le are in vedere: originea si mai ales finalitatea omului. Omul trebuie sa aiba o justificare a existentei sale pe pamant si sa implineasca sensul acestei existente. Modul de comportare a lui intre origine si finalitate este, de altfel, cel care conditioneaza implinirea scopului existentei sale in lume. Nu este, asadar, indiferent religiei nici modul de comportare, modul de miscare a omului intre origine si scop. Fiecare religie are specificul ei si fiecare prescrie adeptilor ei un anumit mod de comportare spre a-si atinge scopul in viata. in religie, altfel spus, scopul nu scuza mijloacele, dimpotriva, acestea conditioneaza implinirea scopului. Formatia religioasa (inteleasa ca traire) constituie mijlocul si conditia pentru implinirea scopului vietii. Or formatia, instructia, se realizeaa prin exercitiu, prin educatie, aceasta corespunzand nazuintei launtrice a omului spre desavarsire.Religia a fost si ramane un factor si un mediu de formare a omului. Din totdeauna crestinismul a afirmat posibilitatea educarii si formarii omului. Spiritualitatea crestina este, daca vreti, un amplu si complex proces pedagogic, un amplu proces de formare a omului. Specificul si metodele de formare utilizate de religia crestina nu se confunda cu metodele si specificul celorlalti factori educationali din societate. Si aceasta, pentru faptul ca Biserica nu utilizeaza numai mijloacele ome nesti pentru atingerea obiectivului ei oricat de pretioase si interesante ar fi ele, dat fiind ca Biserica nu este numai o institutie omeneasca si specificul si preocuparile acesteia nu se limiteaza doar la existenta terestra, dupa cum componenta Bisericii include in sine elementul uman si elementul divin. Capul Bisericii este Hristos, Trupul fiind toti cei botezati in numele Sfintei Treimi si care se impartasesc din aceleasi Sfinte Taine. Pentru ca religia crestina isi propune sa pregateasca omul nu numai pentru viata aceasta, ci si pentru cealalta, pentru eternitate, mijloacele ei trebuie sa fie adecvate acestui scop. "Crestinii, spunea un scriitor bisericesc din primele veacuri, isi petrec viata pe pamant, dar ei sunt cetateni ai cerului". Iar mai devreme, Sf. Pavel spunea corintenilor ca : "Daca ne-am pus nadejdea in

Dumnezeu numai pentru viata aceasta, suntem cei mai de plans dintre oameni" (I Cor. 15, 19). Educatia, formatia crestinului vizeaza in ultima analiza imparatia lui Dumnezeu, membrii Bisericii urmand sa-si conformeze viata exigentelor Imparatiei lui DumnezeuCivilizatiile omenirii nu pot fi intelese daca nu este inteleasa religia lor. Studiul religiilor necrestine a devenit in zilele noastre o reala necesitate datorita miscarii ecumenice de diferite confesiuni in contextul mai larg al actiunilor dedicate pacii si bunei intelegeri intre toate popoarele.

In Romania s-a manifestat interes pentru studiul religiilor, publicandu-se numeroase lucrari din acest domeniu de catre arheologi, istorici, filologi si teologi.

Studiul Istoriei religiilor, analiza comparata a religiilor contribuie la imbogatirea cunostintelor generale, concomitent cu aprofundarea cunoasterii diferitelor etape de dezvoltare ale culturii si civilizatiei popoarelor.