evolutia limbii romana in cazania lui varlaam
TRANSCRIPT
ARGUMENT
Perioada secolelor XVI-XVII a reprezentat întotdeauna o atracţie
pentru cercetătorii fenomenului lingvistic, atracţie susţinută şi de faptul că
documentele ce ne stau la dispoziţie nu sunt foarte numeroase.
Pentru elevi, această perioadă prea puţin cunoscută, reprezintă doar o
trecere în revistă a unor fapte de limbă şi doar uneori, puţin mai aprofundat,
faptele literare.
Cadrele didactice, chiar ele, trec cu uşurinţă în predare peste aceste
secole în care limba română îşi creează norme, iese de sub influenţa
puternică a slavonei, având alte modele de urmat ca limbă romanică,
mulţumindu-se să amintească doar faptul că limba este într-o continuă
înnoire, într-o continuă evoluţie, o contribuţie deosebită având-o cronicarii.
Sunt uitaţi cu precădere autorii de texte religioase, traducătorii acestora, cei
care, de fapt, sunt adevăraţii piloni ai limbii române literare în evoluţia ei.
Cunoscând toate aceste lipsuri, ca viitor cadru didactic, am considerat
important de cercetat o perioadă din istoria limbii române, în care ni se
dezvăluie fapte lingvistice stabile, coerente, care ne arată cât de evoluată era
la momentul respectiv limba română.
Am ales ca studiu de caz opera mitropolitului Varlaam, Cazania
(1643), tocmai pentru motivul că a fost concepută şi tipărită într-o perioadă
în care se interferează două tendinţe de simplificare şi de elaborare, care au
dus fie la regresul unor structuri şi elemente joncţionale, fie la menţinerea
sau extinderea acestora.
Deşi aportul personal este minor, am considerat că scoţând în relief
principalele probleme ale sintaxei în Cazania lui Varlaam, voi contribui, în
primul rând, prin însuşirea acestor fapte de limbă, la o mai bună cunoaştere a
1
fenomenului lingvistic al perioadei din perspectiva unui viitor cadru
didactic.
2
CAPITOLUL I
PREZENTARE GENERALĂ
A PERIOADEI CUPRINSE ÎNTRE ANII 1640-1780
Perioada cuprinsă între 1640 şi 1780 cunoaşte o sensibilă diversificare
şi expansiune a culturii scrise. Dacă tipăriturile aparţin pe mai departe
literaturii religioase (cu puţine excepţii, cărţile laice vor vedea lumina zilei
abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea), manuscrisele ne oferă o
imagine în bună parte schimbată: numărul textelor laice (beletristice şi
ştiinţifico-tehnice) este în continuă creştere.
Activitatea de tipărire şi de difuzare a cărţii se concentrează până spre
sfârşitul secolului al XVII-lea în trei centre principale: Bucureşti, Iaşi şi
Bălgrad, unde vor apărea majoritatea cărţilor încredinţate tiparului. După
1700, numărul lucrărilor imprimate în Ţara Românească (la Bucureşti şi
Râmnic) este în continuă creştere, în timp ce producţia de carte se
diminuează sensibil sau chiar încetează în Moldova şi Transilvania.
Slavona, care dispare treptat din documentele domneşti emise în cele
două principate dunărene, este înlocuită, în cele din urmă, şi în slujbele
religioase. Procesul, început încă în secolul al XVI-lea, se încheie practic în
prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Faptul că tocmai în această perioadă
cartea tipărită munteană cunoaşte o largă răspândire în toate unghiurile
Dacoromaniei nu va rămâne fără urmări asupra aspectului pe care îl va
dobândi după 1750 limba noastră de cultură. Conservarea formelor din
perioada anterioară, însoţită de tendinţa de inovare, de simplificare şi de
elaborare, care aduce cu sine şi forme redundante este caracteristica
3
principală a sistemului morfologic din perioada 1640-1780. Astfel, tendinţa
de simplificare, de reducere a contrastelor duce la eliminarea unor forme
care erau prezentate asimetric în sistem (formele feminine în –eei la genitiv-
dativul femininelor; forma mânu, înlocuită cu forma simetrică mână;
formele scurtate şaisprezece, şaizeci în locul formelor etimologice
şaseprezece, şasezeci; înlocuire pluralului mie prin mii; generalizarea
formelor sântem, sânteţi, care elimină formele etimologice sem, seţi;
înlocuirea unor perfecte forte prin perfecte slabe; tendinţa de eliminare a
formelor să aib, să aibi prin formele analogice să am, să ai etc.
Tendinţa de elaborare cu claritate aduce cu sine o serie de inovaţii ca
apariţia formelor diferenţiate cu -m la persoana I singular a imperfectului, a
formelor cu -ră la persoanele I şi a II-a plural ale perfectului simplu şi la
persoana a III-a plural a mai mult ca perfectului, a perfectelor simple în -sei,
extinderea întrebuinţării supinului şi înlocuirea unor construcţii infinitivale,
precum şi înlăturarea unor forme adverbiale neclare.
Caracteristica esenţială a sistemului sintactic din această perioadă
este împletirea structurilor vechi cu cele noi, a tendinţei de conservare a
structurilor sintactice cu tendinţa de inovare în scopuri de claritate şi
expresivitate a structurilor.
În acest sens, înlocuirea unor construcţii infinitivale cu construcţii
personale în construcţiile circumstanţiale şi necircumstanţiale duce cu sine o
mai mare claritate şi expresivitate în diferite structuri, prin exprimarea
redundantă a persoanei şi a numărului.
Tendinţa de redundanţă este evidentă în exprimarea dublă sau triplă a
complementului direct sau indirect, în reluarea sau anticiparea subiectului, în
cumulul de prepoziţii şi conjuncţii care introduc anumite părţi de propoziţie
sau propoziţii.
4
Pe de altă parte, tendinţa de simplificare face ca unele elemente de
relaţie greoaie sau neclare să fie înlocuite cu alte elemente mai simple,
ajungându-se astfel la reducerea inventarului de elemente de relaţie (de
exemplu, la propoziţiile cauzale, condiţionale, concesive, finale).
Tendinţa de eliberare de modelele sintactice slave continuă, dar ea
este însoţită şi de tendinţa conştientă la unii cărturari (Miron Costin,
Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir) de imitare a unor construcţii din
limbile clasice (în special latina), pentru a crea o limbă literară românească
menită să aibă strălucirea şi simetria sintactică a acestor limbi. De aici,
prezenţa unor dislocări sintactice, a unor construcţii participiale, a unei
topici artificiale şi a unor perioade arborescente în opera acestor cărturari.
Influenţa sintaxei populare, tot mai intensă, a făcut ca aceste imitaţii să
rămână fără ecou în scrisul literar al vremii.
O serie de observaţii interesante ridică şi lexicul popular. Ariile
lexicale conturate în perioada 1532-1640 se menţin şi în anii 1640-1780.
Originea elementelor prezente în texte este, ca şi în perioada anterioară,
latină, slavonă, bulgară, maghiară (pregnantă în zonele nordice), ucraineană,
rusă şi polonă (mai ales în Moldova şi în nordul Transilvaniei), sârbo-croată
(îndeosebi în sud-vest) şi, în sfârşit, turcă şi neogreacă în Principatele
dunărene (cea turcă şi în Banat).
Transferul lexical interdialectal se constată şi în textele din anii 1640-
1780, nu numai dinspre nord spre sud, ci şi invers, fenomenul fiind datorat
circulaţiei textelor în diverse direcţii activităţii unor scriitori în afara
provinciei lor de origine, culturii lingvistice a mânuitorilor condeiului,
precum şi deselor mutări ale domnilor, împreună cu cancelaria domnească
din Moldova în Ţara Românească şi invers.
5
Procesul de muntenizare a limbii române nu se manifestă în lexic în
aceeaşi măsură ca în alte compartimente ale limbii, cum ar fi fonetica şi
morfologia.
Procesul „spontan” de unificare a lexicului românesc literar continuă
de-a lungul întregii perioade, având drept consecinţă coexistenţa în scrierile
culte româneşti a numeroase sinonime regionale. Ele se înregistrează uneori
chiar în cadrul aceluiaşi text, ajungând să fie folosite ca sursă stilistică de
către scriitori, care le preiau din tradiţia scrisă sau din propriul grai.
Etapa de la 1640 la 1780 se caracterizează la nivelul elementului
lexical cult printr-o evoluţie sensibilă a limbii, realizată nu atât prin
reînnoirea tiparelor ei, cât prin tendinţa spre o exprimare mai îngrijită,
ilustrată de apelul din ce în ce mai frecvent la neologisme.
Procesul de modernizare începe să fie pregătit acum prin exploatarea
resurselor stilistice ale limbajului: recurgerea la împrumut se face din ce în
ce mai mult nu numai ca urmare a inexistenţei unor noţiuni, cât mai ales din
nevoia conştientă de concizie, sobrietate sau nuanţare şi, în acelaşi timp, din
dorinţa de cultivare a lectorului, de rafinare a gândirii şi a expresiei.
În privinţa modernizării limbii literare, se remarcă tendinţa de
constituire a unui vocabular şi a unei sintaxe parţial diferite şi chiar opuse
vocabularului şi sintaxei limbii vorbite.
Înrâurirea care se exercită acum asupra limbii de cultură este cea
slavonă, dar ea nu explică decât în unele cazuri aspectele particulare pe care
le dobândeşte lexicul şi, mai ales, sintaxa literară.
Se observă o tendinţă destul de puternică de a crea din materialul
existent în limbă şi cu mijloace specifice de formare a cuvintelor, un număr
relativ mare de derivate şi compuse pentru a reda în special noţiunile
abstracte.
6
Urmare directă a nivelului atins de cultura epocii, stilurile literare se
află într-un stadiu incipient de dezvoltare. Cu toate acestea, particularităţile
specifice scrierilor de tip beletristic (texte religioase de lectură, scrieri
istorice, cărţi populare narative etc.), celor juridico-administrative şi chiar
celor de tip tehnic sau ştiinţific (texte de practică şi doctrină religioasă, cărţi
populare de prevestire, reţete medicale etc.) sunt suficient de numeroase şi
de tranşante pentru a individualiza trei variante funcţionale ale limbii
române literare vechi.
Primele decenii ale perioadei 1640-1780 poartă drept caracteristică
tendinţa de consolidare şi definitivare a principalelor variante ale limbii
literare. Ea are loc în condiţiile în care se semnalează o deplasare a centrelor
culturale din Oltenia la Târgovişte şi apoi la Bucureşti, în Muntenia, din
Bucovina la Iaşi, în Moldova, din nordul regiunii spre sud-vest (la Bălgrad),
în Transilvania. Această deplasare înseamnă totodată o modificare (parţială)
a bazei dialectale şi, în unele cazuri, o reformulare a normelor. Acesta este
cazul Transilvaniei, unde centrul cultural se fixează pentru o vreme în
regiunea sud-vestică, adică într-o zonă de contact dintre graiurile bănăţene-
hunedorene, nord-ardelene şi sud-ardelene, acestea din urmă munteneşti în
esenţa lor.
Împrejurarea aceasta va imprima o trăsătură caracteristică noii
variante literare, aceea de compromis între graiurile de tip nordic şi cele de
tip sudic, ţinând cumpăna între Muntenia şi Moldova şi preluând poziţia
deţinută în secolul precedent de varianta bănăţeană-hunedoreană.
Deşi cunoaşte un apel la unitatea limbii literare, semnat de
mitropolitul Simion Ştefan, intervalul 1640-1670 nu prezintă nici o acţiune
care ar putea fi interpretată ca un efort mai important pentru construirea unei
7
norme generale. Dimpotrivă, se întăreşte diversificarea prin consolidarea
variantelor literare regionale.
Cea mai elocventă pildă, în acest sens, o constituie reproducerea
parţială a Pravilei lui Vasile Lupu în ediţia Pravilei lui Matei Basarab.
Examenul paralel al textelor ne arată că învăţaţii munteni echivalau cea mai
neînsemnată particularitate moldovenească prin corespondentul local, cu o
consecvenţă şi o minuţiozitate pe care nu le putem întâlni cu un secol înainte
nici la diaconul Coresi.
Ultimele decenii ale secolului al XVII-lea se caracterizează printr-o
confruntare aşteptată între tradiţie şi inovaţie la nivelul tuturor variantelor
limbii literare.
În Moldova şi Muntenia, în special, normele literare suferă o sensibilă
presiune din partea limbii vorbite (vizibilă, de exemplu, în scrierile lui
Dosoftei şi în Biblia de la Bucureşti). Această înrâurire se diminuează spre
sfârşitul secolului, revenindu-se, într-o serie de cazuri, la situaţia anterioară.
În acelaşi timp, variantele literare exercită una asupra celeilalte
înrâuriri reciproce. Cel mai important rol în această privinţă îl joacă varianta
literară moldovenească.
Datorită prestigiului câştigat de tipăriturile apărute după 1640, dar mai
ales ca urmare a activităţii desfăşurate de oameni de cultură, revizori şi
tipografi, ca Mitrofan, episcop de Huşi şi apoi de Buzău, Chiriac
Moldoveanul şi Atanasie Moldoveanul, care au îngrijit apariţia unor cărţi
ardeleneşti şi munteneşti, varianta literară moldovenească exercită o destul
de puternică influenţă asupra scrierilor munteneşti, sud-vest ardeleneşti şi
nord-ardeleneşti.
Punctul culminant al influenţei moldoveneşti asupra limbii scrise în
Muntenia îl reprezintă Biblia de la Bucureşti. În nici un alt text tipărit în grai
8
muntean, începând de la Coresi şi până la sfârşitul secolului al XVII-lea,
norma munteană nu este atât de puţin respectată ca în această carte.
Naţionalizarea serviciului divin petrecută în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea şi, mai ales, în primele decenii ale celui următor, a pus
cu stringenţă problema traducerii în româneşte a cărţilor de slujbă (cele de
lectură bisericească fuseseră traduse, pe rând, începând cu secolul al XVI-
lea).
Opera aceasta a fost dusă la capăt în primul sfert al secolului al XVIII-
lea de Antim Ivireanul şi de Damaschin Râmniceanul. Scrise de munteni,
cărţile traduse au îmbrăcat, în mod firesc, haină muntenească. Intensa
activitate desfăşurată la Bucureşti şi Râmnic a avut drept urmare o difuzare
fără precedent a cărţii bisericeşti muntene în toate provinciile româneşti.
În momentul când tipografiile din Iaşi şi din Blaj îşi reiau sau îşi
intensifică activitatea, în jurul anului 1750, ele reproduc cărţi munteneşti
care pătrunseseră de mai multă vreme în biserici. Norma munteană s-a
impus nu numai în cărţile religioase, ci şi în toate tipăriturile care văd lumina
zilei până spre 1770-1780.
Unificarea limbii literare nu s-a produs nici în secolul al XVI-lea şi
nici în al XIX-lea, cum au crezut aproape toţi cercetătorii, ci la mijlocul
secolului al XVIII-lea. Unificarea lingvistică se realizează numai la nivelul
cărţii tipărite.
În ceea ce priveşte procesul de modernizare a limbii literare, vom
observa o diminuare sensibilă şi, în curând, curmarea definitivă a influenţei
slave asupra sintaxei şi a vocabularului literar. Limba greacă începe să fie
cultivată din ce în ce mai intens după 1640. Ea va exercita o influenţă
importantă asupra limbii literare; aceasta va fi totuşi mai redusă decât cea a
slavonei, iar efectele ei vor trebui căutate mai cu seamă în sfera lexicului.
9
În ceea ce priveşte stilurile limbii literare, se semnalează unele
modificări care au meritul de a prefigura sensul unor evoluţii ulterioare.
Stilul juridico-administrativ cunoaşte o fixare sub raport terminologic şi
sintactic în forma ilustrată de lucrările apărute la mijlocul secolului al XVII-
lea.
Pe fondul unei tendinţe încă timide de diferenţiere stilistică a scrisului
laic de cel bisericesc, în textele beletristice se semnalează o specializare a
expresiei literare prin apelul la procedee retorice şi la tropi de structură
clasică.
10
BIBLIOGRAFIE
1. Costinescu, M., 1979, Normele limbii literare în gramaticile
româneşti, Bucureşti, p. 36
2. Gheţie, I., 1982, Introducere în studiul limbii române literare,
Bucureşti, p. 54
3. Chivu, Gh., Costinescu, M., Frâncu, C-tin, Gheţie, I., 1997, Istoria
limbii literare. Epoca veche (1532-1780), Bucureşti, p. 83
4. Ivănescu, Gh., 1947, Problemele capitale ale vechii române
literare, Iaşi, p. 103
5. Rosetti, Al., Cazacu, B., Onu, Liviu, 1971, Istoria limbii române
literare, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, p. 150
11
CAPITOLUL AL II-LEA
ÎNCEPUTURILE EXPRIMĂRII
ARTISTICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ
II. 1. MITROPOLITUL VARLAAM
În secolul al XVII-lea, reprezentanţii cei mai de seamă ai literaturii
ecleziastice româneşti din Moldova au fost Varlaam şi Dosoftei.
În Moldova, introducerea tiparului şi primul efort susţinut de
răspândire a cuvântului românesc tipărit se datorează lui Varlaam, mitropolit
şi candidat la scaunul patriarhal din Constantinopole.
Personalitatea mitropolitului
Fecior de răzeşi din părţile Baloteştilor ale judeţului Putna, Varlaam a
îmbrăcat rasa monahală - poate sub influenţa lui Atanasie Crimca,
mitropolitul care a lăsat acele minunate capodopere de miniatură şi artă
caligrafică în Mănăstirea Secu, rezidită de curând din temelie (1602)-, de
Nestor Ureche şi de soţia sa Mitrofana, părinţii cronicarului Grigore Ureche.
Varlaam şi-a petrecut copilăria la mănăstire. În 1610 era egumen al
Mănăstirii Secu. La această dată semnează, aşa cum ne precizează Nicolae
Cartojan, cu „tot soborul, de la mare până la mic”, un act menit să curme
neînţelegerile pentru hotare cu călugării din Mănăstirea Neamţu1.
Varlaam era un călugăr autodidact, cu foarte mult bun-simţ şi cu mare
dragoste pentru cultură. În sihăstria de la Secu, se distinge prin râvna lui
12
către cultură; la 1618 avea tradusă întăritoarea operă pentru viaţa ascetică
Leastiviţa lui Ion Scărarul.
Prin cunoştinţele lui de limbă greacă şi slavă2, prin cultura religioasă
şi prin viaţa lui curată, izbutise să se facă ştiut în cercurile înalte din Suceava
şi să devină duhovnicul Domnului Miron Barnovski.
În iarna anului 1628, Miron îl trimite într-o solie – din care mai făcea
parte medelnicerul Pavel Ureche Eustratie, viitorul logofăt, Teodor Ignatie,
trei călugări şi multe slugi – în Rusia. Prima misiune avea ca ţintă lavra
Pacerska din Kiev. Acolo se afla ca arhimandrit Petru Movilă, înrudit cu
domnitorul Miron Barnovski. Acesta trimitea deci în solie pe duhovnicul său
să vadă pe arhimandrit şi să-i ducă manuscrisul unui Octoih slav din
Mănăstirea Neamţu, care avea să servească apoi la tipăritura kieviană din
1630.
A doua misiune avea ca ţintă Moscova. Aici solia moldovenească
trebuia să se prezinte ţarului Mihail Feodorovici pentru a-i aduce în dar
moaştele Sfântului mucenic Iacov din Persia, care se aflau în Palatul
domnesc din Suceava şi pentru a cere în schimb pentru ctitoria se la
Dragomirna, câteva din acele frumoase icoane ruseşti pe care Miron
Barnovschi le văzuse în mănăstirile ucrainene din Polonia.
Solia moldovenească a plecat din Suceava în ziua de 13 decembrie
1628. În vară era la Kiev. Întâlnirea lui Varlaam cu Petru Movilă în marea
lavră de la Pacerska are pentru istoria culturii moldoveneşti o importanţă
deosebită, pentru că ea marchează începuturile unui curent nou: influenţa
ruteană. Întrevederea a avut loc în ziua de 3 august, după cum aflăm din
chiar notele lui Petru Movilă: „în anul 1629, august trei zile, venind în
mănăstirea Pacerska, Varlaam ieromonahul, din pământul Moldovei, şi fiind
trimis la mine ca să mă vadă de către Miron Barnovski Voevodul”.
13
Nu ştim ce au discutat cei doi moldoveni – unul reprezentând tradiţia
mănăstirilor româneşti, celălalt pe a Bisericii ucrainene -, dar convorbirea
acolo, în mănăstirea din marea peşteră a Kievului, unde erau păstrate
moaştele atâtor sfinţi, a alunecat, cum era firesc, şi asupra legendelor
hagiografice. Căci Petru Movilă, în notele sale, reproduce o minune săvârşită
în anul 1610 de moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Suceava, care la acea
dată au mântuit cetatea de invazia cazacilor zaporojeni – minune care, spune
el, i-a fost povestită de ieromonahul Varlaam.
De altă parte, în scrisoarea prin care Petru Movilă recomandă solia
moldovenească ţarului Mihail Feodorovici şi mitropolitului Filaret Nichitici,
el cere să se îngăduie moldovenilor favoarea de a vedea „moaştele sfinţilor
marilor făcători de minuni ai lui Dumnezeu şi să copieze jitiile (vieţile)
acelor sfinţi, poruncind a se trimite spre lauda şi mângâierea
dreptcredinciosului neam rusesc înaintea celorlalte neamuri”.
Calităţile sufleteşti ale lui Varlaam şi cultura lui deosebită – ştia
slavona şi greaca – l-au impus în vaza contemporanilor săi care l-au ridicat
la înalta treaptă de mitropolit în 1632, fără să fi fost trecut prin episcopie,
lucru de altfel îngăduit de canoane. Hirotonisirea lui s-a făcut într-o
duminică, pe 23 septembrie 1632.
Cu acest prilej s-a citit la biserică capitolul V din Evanghelia lui Luca,
în care se povesteşte pescuitul minunat al Mântuitorului: „Isus sta lângă
lacul Ghenisaretului”, iar marele dascăl grec de la curtea lui Vasile Lupu,
Meletie Sirigul, i-a ţinut o predică plină de tâlc. Au fost cuvinte profetice,
căci noul mitropolit a împlinit cu prisosinţă aşteptările pe care le aveau de la
el. Autoritatea lui de cârmuitor al sufletelor a crescut aşa de mult în Orientul
grecesc, încât a putut fi propus pe lista celor trei candidaţi la scaunul vacant
al Patriarhiei din Constantinopol.
14
Ca scriitor, mitropolitul Varlaam se remarcă prin claritatea şi
plasticitatea limbii pe care el şi-o formează în regiunea Neamţului, unde-şi
petrecu o bună parte din viaţă.
Mitropolitul Varlaam este apreciat de către Petru Movilă; are legături
şi cu oamenii de cultură din Muntenia, printre care este şi cunoscutul
cărturar Udrişte Năsturel.
După înlăturarea lui Vasile Lupu de la domnie, mitropolitul Varlaam
se retrage la Mănăstirea Secu unde în ultimii ani ai vieţii îşi împarte
pământurile între neamuri, fără să poată subscrie, fiind fulgerat la mâini,
probabil de o paralizie.
Moare în anul 1657 la Mănăstirea Secu.
Prin activitatea sa cărturărească, mitropolitul Varlaam deschide şirul
traducerilor în limba românească a unui număr mare de cărţi religioase, care
umplu secolul al XVII-lea şi, în parte, al XVIII-lea. Aceste cărţi contribuie la
dezvoltarea limbii literare româneşti.
Limba românească în aceste traduceri capătă puterea de expresivitate
pe care nu o găsim în secolul al XVI-lea. Ea găseşte o largă răspândire
printre cărturari. Cultura slavă este în plină decădere.
În secolul al XVII-lea se fac încercări de versificaţie, se scriu cronici,
se traduc cele mai multe din apocrifele noastre şi din literatura noastră
profană.
Acest secol, în ce priveşte literatura religioasă, este dominat de
influenţa celei ucrainene, care, sub îndrumarea lui Petru Movilă, devine
factorul principal în viaţa culturală a popoarelor ortodoxe. În acest veac nu
se mai poate vorbi de legături culturale între noi şi între bulgari sau sârbi,
aceste popoare trecând printr-o mare criză politică şi culturală. Literatura
religioasă rusă din această epocă se alimentează de la aceeaşi sursă
15
ucraineană, trecând printr-o puternică influenţă a cărturarilor crescuţi în
şcoala lui Petru Movilă.
II. 2. CAZANIA LUI VARLAAM - „PRIMUL MONUMENT
DE LIMBĂ ROMÂNĂ LITERARĂ”
Dintre operele publicate ale lui Varlaam, cea mai importantă pentru
istoria limbii române literare este, fără îndoială, Cazania.
Cartea românească de învăţătură, cum sună titlul în ediţia princeps
din 1643 „deţine în cultura română un loc analog Bibliei lui Luther în cultura
germană. Este cea mai însemnată scriere sub raportul contribuţiei la
formarea limbii literare, atât prin geniul lingvistic al tălmăcitorului, care a
reuşit cel dintâi să emancipeze limba română de originalele slavone, creând
pe o bază populară, stilul cărturăresc al limbii noastre vechi, cât şi prin
răspândirea extraordinară ce a cunoscut-o”3.
Din 1643 şi până în prima jumătate a secolului al XX-lea au apărut 15
ediţii, afirmă Paul Mihail4.
II. 2. l. Izvoarele Cazaniei
La alcătuirea Cazaniei sale, Varlaam a lucrat mai mulţi ani şi a folosit
mai multe izvoare. Cercetările întreprinse în ultimele decenii în vederea
identificării acestor izvoare au formulat ipoteze mai mult sau mai puţin
convingătoare.
În anul 1637, mitropolitul Varlaam avea gata traducerea Cazaniei şi
cerea ţarului Mihail Feodorovici să-l ajute să tipărească această carte: „…
întâmplându-se să vină acolo la împărăţia voastră pravoslavnică boierul
16
domnului nostru (Vasile Lupu), am trimis şi eu slujba şi martiriul Sf. Ioan
care a suferit martiriu în Bielograd şi corpul lui zace întreg neputrezit,
făcând minuni prin vindecare şi în mitropolia mea a Sucevei.
Am trimis şi chipul lui spre binecuvântarea şi întărirea ţării voastre,
dreptmăritoare şi despre râvna noastră care ne-a fost pentru sfânta biserică a
răsăritului şi dorinţa de a traduce pe limba românească cartea sfântului
Calist, Cuvântările la Sfânta Evanghelie, care s-o citească preoţii în biserică
spre învăţătura românilor credincioşi, este gata şi scrisă numai să se dea la
tipar s-o tipărească, dar fiindcă ne ţine mâna grea a agarenilor şi nu suntem
liberi de haraciul lor nici preoţii şi nici vlădicii, ci toţi suntem supuşi, de
aceea îndrăznim a cere ajutor pentru lucrul acesta şi îngăduinţa împărăţiei
voastre”.
Această scrisoare este deosebit de importantă, fiindcă ne arată izvorul
principal al Cărţii de învăţătură şi data când a fost terminată traducerea.
Deci, opera capitală a Mitropolitului Varlaam, Carte românească de
învăţătură sau Cazania ar fi o traducere a Evangheliei învăţătoare a
patriarhului Constantinopolului, Callist, scrisă în prima jumătate a secolului
al XIV-lea şi care serveşte ca punct de plecare în ceea ce priveşte forma şi
directivele, predicii ortodoxe din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea”5.
Evanghelia învăţătoare a lui Callist a fost tipărită în câteva rânduri la
slavii de răsărit. Astfel, ea apare în anul 1606, în topografia din Krilos
(Galiţia), scoasă de pe izvod slavonesc, „cercetat” şi „în multe locuri
îndreptat” de către episcopul Lvovului, Ghedeon Balaban. Cartea conţine
foarte puţine ucrainisme, limba ei fiind slava bisericească.
În anul 1616, în tipografia „fraternităţii” din Vilno, este tipărită o nouă
ediţie a operei lui Callist, de această dată o traducere nouă, „din limba
17
grecească şi slavonească” în limba ucraineană. Textul acestei ediţii este
retipărit de către Petru Movilă în anul 1637.
Textul Evangheliei învăţătoare, tipărit de către Petru Movilă este cu
mult mai complicat. Din aceasta rezultă că nici ediţia din anul 1616, care ar
fi modelul de pe care s-a făcut ediţia din anul 1637, nu poate fi originalul
traducerii mitropolitului Varlaam. Iar pe de altă parte, unele ucrainisme din
opera lui Varlaam ne-ar arăta că ea a fost tradusă din limba ucraineană.
Astfel, cuvântul cazanie este un cuvânt ucrainean, împrumutat de
către ucraineni de la polonezi (Kazanie – predică), cuvânt ce nu se
întrebuinţează în limba rusă sau slava bisericească.
De asemenea, în textul Cazaniei lui Varlaam foarte des se
întrebuinţează expresiile: „măria sa Hristos” sau „măria sa Precista” – o
traducere directă a cuvintelor iego mości sau iei mości din limba ucraineană
(şi poloneză).
Mai departe, în câteva rânduri se întrebuinţează cuvântul bozi – idoli.
La aceasta se adaugă faptul că în textul lui Varlaam găsim şi cuvinte comune
limbii slave bisericeşti şi celei ucrainene. De exemplu: spăsesc – vraci,
doctor; ciudese – minuni etc.
De remarcat însă faptul că în opera lui Varlaam se găsesc, comparativ
cu alte scrieri bisericeşti, mai puţine slavonisme.
Indicaţiile textului Evangheliilor ce se citesc în biserici, adeseori sunt
redate în slavonă ( Ev. ot Ioanna, zăcalo 41), ceea ce constituie o dovadă în
plus că textul Cazaniei lui Varlaam este tradus.
Dovada cea mai mare care ne face să înclinăm să credem că această
operă a fost o traducere din limba ucraineană este factura predicilor,
compoziţia lor, asemănătoare cu predicile din Ucraina poloneză (de Apus)
din prima jumătate a secolului al XVII-lea.
18
În ele pot fi uşor distinse părţile principale din predica folosită în
epocă şi anume, exordium-ul (introducerea), propoziţia (propunerea temei),
narratio (expunerea) şi concluzia.
Predicile lui Varlaam încep de obicei, ca şi predicile din Ucraina cu
câte o comparaţie, care pare că nu are nici o legătură cu subiectul. De
exemplu: „Cumu-s iarna viscole şi vânturi răci şi vremi geroase, de carile se
îngreuiadză oamenii şi sâmtu supăraţi în vremea iernei, iar deacă vine
primăvara, ei se inşureadză de acealea de toate şi să veselesc… Aşea şi în
vreamea de demult, au fost vicole şi vânturi de scârbe şi de dosădzi pre
oameni”.
Omiliile din Cazania lui Varlaam nu numai ca arhitectură se
aseamănă cu predica ucraineană influenţată de Callist şi de regulile predicii
latino-polone din prima jumătate a secolului al XVII-lea, ci şi ca mijloace
retorice: comparaţii, paralelisme, alegorii şi metafore.
Elementul laic lipseşte, după cum lipsesc şi notele din viaţa
contemporană.
Subiectele din Omilii sunt tratate cu ajutorul elementelor luate din
Sfânta Scriptură sau, mai rar, din natură.
Ioan Bălan şi Petre V. Haneş remarcă unele asemănări ale textului
operei lui Varlaam cu cel al Cărţii de învăţătură de la 1581 a lui Coresi.
Grigore Scorpan a semnalat părţi comune între Cazania lui Varlaam şi
Cazania tradusă din ruseşte de Udrişte Năsturel şi apărută în acelaşi an la
mănăstirea Govora, şi chiar cu Cazania lui Coresi din 1581.
Confruntând părţile comune celor trei Cazanii, Scorpan conchide că
„textul lui Varlaam apare totdeauna prelucrat”6, însă aceasta nu trebuie să ne
amăgească, fiindcă se poate întâmpla ca multe dintre aceste prelucrări să fi
aparţinut originalului după care a tradus Varlaam.
19
Nicolae Iorga presupune despre Cazania mitropolitului Varlaam că
„nu este făcută după un singur original”, ci ar fi o culegere din mai mulţi
autori.
Ar putea fi admisă şi această presupunere, mai ales dacă ţinem seama
de faptul că Varlaam introduce în Cazania sa şi omilia cu viaţa Sfântului
Ioan cel Nou, care nu se găseşte între omiliile slave.
Dezvăluiri noi, deosebit de interesante privind originalul unei părţi
importante a Cărţii de învăţătură aduce Pandele Olteanu. Cercetarea
teologică comparată, temeinică şi minuţioasă, pe care acesta o întreprinde
dezvăluie faptul că la întocmirea Cazaniei sale, Varlaam a urmat mai multe
izvoare bizantine, cel principal fiind Tezaurul sau Comoara de Damaschin
Studitul, tiprătă pentru prima dată la Veneţia în 1588. Cercetătorul relevă că
din scrierea Tezaurul cărturarul român a prelucrat original numai anumite
cuvântări, ceea ce ar însemna 200 de pagini7.
Opera de căpetenie a lui Varlaam - Carte românească de învăţătură,
dumenecele preste an şi la praznice împărăteşti şi la svânţi mari - a fost
tălmăcită „din limba slavonească” şi tipărită „cu dzisa şi cu toată cheltuiala”
lui Vasile Lupu „în tipariul domnesc în mănăstirea a Trei Svetiteli, în Iaşi”
între 1642 şi 1643.
Într-un Cuvânt înainte, domnitorul o oferă ca „dar şi milă şi pace şi
spăşenie a toată semenţia românească pretutundere ce se află pravoslavnici
într-această limbă”, iar în al său Cuvânt „cătră cetitoriu”, Varlaam arată
motivele care l-au îndemnat a traduce: „Cătr-ace usteni întă s-au adaos acelor
bărbaţi purtători de duhul svânt, căci că mărgând de sus în gios şi
împuţinându-se diîn oameni înţelesul sventelor scripturi le-a căotat a pogorî
şi svânta scriptură tot mai pre înţelesul oamenilor, păn-au început a scoate
aşeş cineş’ pre limba sa pentru ca să înţeleagă hiecine să înveţe şi să
20
mărturisească minunate lucrurile lui Dumnedzău, cu mult mai vârtos limba
noastră românească, ce n-are carte pre limba sa cu nevoie iaste a înţeleage
cartea alţii limbi. Şi şi pentru lipsa dascălilor ş-a învăţăturei. Cât au fost
învăţând mai de multă vreame, acmu nice atâta nime nu învaţă”8.
Aşadar Varlaam îşi dădea seama că poporul nu înţelegea cartea altei
limbi, a limbii slavone, şi că şcolile de slavonă împuţinându-se era nevoie de
cărţi româneşti pentru noii dascăli şi elevi.
Motivarea traducerii seamănă cu aceea din epilogul de la Tâlcul
evangheliilor din 1564, prima cazanie românească, şi cu cea din
Preadislovia Evangheliei cu învăţătură din 1581, unde citim: „C-am fost
cugetat şi aceasta, ca să fie mai lesne şi mai iuşor a ceti şi a înţeleage pentru
oamenii ceia proştii…”
Am văzut că în scrisoarea din 1637 Varlaam indică drept model al
Cazaniei sale Omiliile lui Callist, scrise în prima jumătate a secolului al XV-
lea.
Probabil că după ce a sfârşit traducerea, el a confruntat-o şi cu alte
texte, eventual chiar cu tălmăcirile româneşti anterioare, din care cea din
1581 era reeditată în 1641 la Alba-Iulia de mitropolitul român recomandat
de Vasile Lupu lui Rákoczy, Iorest.
Aşa s-ar explica de ce Varlaam declară în Cuvântul său că a adunat
Cazania „di în toţi tâlcovnicii sventei evanghelii, dascalii besearicii
noastre”. De altfel, tehnica omiletică nu diferă prea mult la Ioan Caleca
(modelul lui Coresi) faţă de Callist (modelul lui Varlaam) şi pot fi găsite
pasaje destul de apropiate.
De obicei, autorii dau întâi fragmentul de evanghelie, pericopa sau
zăceala, şi apoi fac comentariul, începând cu apostrofa „Fraţilor…” sau cu o
lungă comparaţie. Aceasta din urmă poate fi folosită la orice pericopă, fiind
21
o simplă floare retorică, stereotipă. Numai câteodată e menţinută, de pildă la
cazania la duminica a treia.
Citim la Coresi: „… Cum iaste ochiul în trup, aşa iaste şi mintea întru
suflet. Că de iaste ochiul sănătos, luminează trupul, iară de e beteag,
întunecă-l. Aşa şi mintea, de iaste curată şi spre una dumnezeie şi dreptate
caută şi de pururea se trezveşte către aceala să lăcuiască, şi sufletul ce e întru
el luminare priimeaşte de se luminează şi se curăţeaşte. Iară de se va întoarce
mintea spre hitlenie şi spre grija avuţiei, sau de pohtele păcatelor de va fi
ţinut şi se va răstigni lor, orbeaşte-se şi se întunecă. Că cine ş-va piiarde
mintea cu grija lumiei, şi pohtelor păcatelor întuneca-o-va, toate ale sale
lucruri ce-s în viaţa aceasta, întuneca-le-va şi le va stinge, şi de aciia şi de
alalte în deşert face-s spăşeniia sa de pururea”. (Cazania lui Coresi, 1581)
La Varlaam, pericopa urmează după o scurtă introducere: „Cum
luminează soarele lumea şi deaca întunecadză toată lumea să schimbă în
tunearec şi nice una di în fapte nu să cunoaşte care ce iaste, aşea şi mentea
noastră iaste lumină şi ochiu trupului şi deaca se întunecă mentea cu gânduri
de păcate şi cu pohtele lumiei aceştia, atunci şi sufletul şi trupul iaste
întunecat…” (Cazania lui Varlaam, 1643)
Comentariul propriu-zis este aici mai bogat fiindcă mai este mai
plastic la Callist decât la Caleca. La Varlaam este introdusă în plus noţiunea
de fum, simbol al vieţii păcătoase: „Când petreace omul în fum, atunci-i
lăcrămadză ochii şi de iuţimea fumului doru-l ochii şi orbăsc: iar deacă iase
la văzduh curat şi la vreame cu senin de se priimblă pre lângă izvoară de ape
curătoare, atunce sâmtu mai vesel ochii şi mai curaţi, şi sănătate dobândesc
di în văzduh curat.
Aşea şi în noi, fraţilor, deaca întrăru în fumul păcatelor lumiei aceştia,
întru măncări fără vreame şi în beţii, în lăcomia avuţiei aurului şi argintului
22
satelor şi a vecinilor, şi într-alte pohte de păcate, atunci şi nouă foarte
lăcrămadză ochii sufletului nostru, şi de iuţimea acelui fum înşelătoriu
durere şi orbie foarte cumplită rabdă ochii noştri.
Că a nimică altă nu să asamănă isprăvile noastre într-această lume,
numai fumului. Şi nu numai isprăvile noastre, ce şi dzilele şi aii şi viaţa
noastră, toate ca un fum trec. Şi cine va petreace într-aceste fumuroase şi
înşelătoare lucruri, aceluia-i iaste mentea întunecată cu întunearecul
păcatelor şi pohtele trupului…”
Varlaam traduce cu aproape şase decenii mai târziu decât Coresi şi
colaboratorii lui şi limba sa este, desigur, evoluată faţă de aceea a diaconului
muntean şi a preoţilor ardeleni. La Varlaam se simte străduinţa de a se
adresa românilor de pretutindeni, deşi unele particularităţi ale graiului
oldovenesc (dz pentru z) subzistă.
II. 2. 2. Conţinutul Cazaniei
Cazania lui Varlaam prezintă interes pentru că „oferă primele pagini
de proză artistică în limba română şi câteva compuneri versificate” (de la
începutul Cazaniei şi de la sfârşitul celor două părţi ale sale). Dar Cazania
răspunde, în primul rând, unor necesităţi liturgice (predicile sunt însoţite de
evangheliile respective) şi didactice (predici şi vieţi ale sfinţilor).
Cele două prefeţe („Cuvânt împreună cătră toată semenţiia
romenească” – şi a doua adresată cititorului) sunt edificatoare pentru
străduinţa autorului de a scrie pe înţelesul tuturor.
Prima prefaţă, de fapt o închinare adresată poporului român, scrisă
desigur de Varlaam ca din partea domnitorului Vasile Lupu, este preţioasă
pentru că mărturiseşte deschis străduinţa autorului versiunii româneşti a
23
Cazaniei de a scrie pe înţelesul tuturor românilor şi de a folosi o limbă cât
mai aleasă; autorul acestei prefeţe e conştient de faptul că prin Carte
românească de învăţătură el oferă un „dar limbii româneşti”.
În prefaţa a doua, adresată cititorului, Varlaam arată motivele
principale care l-au determinat să redacteze şi să publice cartea: 1. „limba
noastră românească… n-are carte pre limba sa”, bineînţeles carte de
învăţătură bisericească şi, de aceea, „cu nevoe iaste a înţeleage cartea alţii
limbi”; 2. „lipsa dascălilor ş-a învăţăturei” deoarece „cât au fost învăţând
mai de multă vreame, acmu nice atâta nime nu învaţă”.
Conţinutul Cazaniei lui Varlaam este în primul rând omiletic (partea
întâi şi mai puţin partea a doua cuprind îndeosebi predici), dar şi litrurgic
(predicile sunt însoţite, de obicei, de evangheliile respective) şi hagiografic
(câteva vieţi ale sfinţilor numai în partea a doua).
Cazania lui Varlaam cuprinde 74 de predici pentru toate duminicile
dintr-un an şi pentru sărbătorile mai însemnate ale Bisericii. Cele mai multe
pleacă de la explicarea pasajului de Evanghelie citit în ziua respectivă şi
cuprind sfaturi de înfrânare a viciilor şi a patimilor, de înfrăţire şi ajutorarea
aproapelui.
Valoarea literară a acestor predici constă în limba lor, care capătă o
putere de expunere, de mlădiere nouă. Această limbă nu este limba
cărturarilor, ci limba pe care o vorbeau masele poporului românesc de atunci
din regiunea Munţilor Putnei şi ai Neamţului.
Autorul cărţilor întrebuinţează h în loc de f: hie – fie; a pohti – a pofti;
găsim cuvinte vechi dispărute din limbă: vânaţi – moşteniţi; ciumileaşte –
învaţă; a vorovi – a vorbi; amăgei – mincinoşi; cartulari – cărturari; au gătat
– au gătit; precătinel-precătinel – încetul cu încetul.
24
Găsim şi cuvinte de origine latină în forma lor veche: şerbul, mente,
amente, întrarmati.
A doua parte a acestui monument de limbă care este Cazania conţine
un număr de legende hagiografice care povestesc viaţa marilor mucenici ai
ortodoxiei (a Sfântului Dimitrie, a Sfântului Gheorghe, a Sfinţilor Apostoli
Petru şi Pavel), între care şi două legate de pământul Moldovei: a Sfântului
Ioan cel Nou, protectorul Moldovei – ale cărui moaşte fuseseră aduse din
Cetatea-Albă la Suceava, pe vremea lui Alexandru cel Bun – tradusă după
versiunea scrisă de Grigore Ţamblac – şi a Sfintei mucenice Parascheva din
Epiva, ale cărei moaşte fuseseră aduse din Constantinopol de Vasile Lupu şi
aşezate în Mănăstirea Treisfetitele.
Legendele hagiografice ale Cazaniei, alcătuind elementul ei
miraculos, povestite de Varlaam cu reale însuşiri epice, au fost ascultate cu
mai mult interes de popor, decât greoaiele parabole evanghelice.
Legendele hagiografice au trezit în epocă gustul pentru epic, pentru
elementul miraculos, senzaţional. Varlaam poate fi considerat primul
povestitor moldovean, pentru că el dă adevărate pagini de naraţiune artistică,
chiar dacă ele sunt numai traduceri.
II. 2. 3. Imprimarea Cazaniei
Din scrisoarea mitropolitului Varlaam către ţarul Rusiei din 1637,
reiese că lucrarea era deja redactată. Pregătirea pentru tipar şi imprimarea a
început în 1641, după aducerea tipografiei de la Kiev.
Mureşanu9 afirma că imprimarea a început abia „pe la Crăciunul
anului 1642”.
25
În sprijinul acestei afirmaţii aduce informaţia că moaştele Cuvioasei
Parascheva au fost aduse la Iaşi numai la 13 iunie 1641, că ea apare
reprezentată în cadrul foii de titlu B datată 1642, după ce cu câteva rânduri
mai sus afirma că anul de pe xilogravuri indică numai gravarea lor la data
respectivă.
O descoperire a lui Florian Dudaş din cuprinsul unui exemplar al
Cazaniei lui Varlaam aflat în Transilvania, indică ieşirea de sub teascul
tiparniţei în răstimpul imprimării Cazaniei şi a altor lucrări.
Al. Piru afirma că tiparniţa a fost adusă în 1642 când s-a şi început
tipărirea cărţii, între 1642-1643.
Dacă se ţine seama de volumul mare al lucrării şi de stadiul activităţii
şi al tehnicii tipografice din acea vreme la Iaşi, devine evident că editarea
cărţii nu ar fi putut începe în luna decembrie a anului 1642.
Imprimarea a durat în tot cursul anului 1642, când a fost realizată şi a
doua foaie de titlu, şi s-a terminat în 1643, dată care apare înscrisă în textul
celor două foi de titlu cunoscute ale cărţii şi în cuprinsul colofonului, la
sfârşitul volumului.
Textul în slavonă al acestuia indică alături de anul de la naşterea lui
Hristos, anul de la „facerea lumii 7151”, fapt foarte important deoarece
implică apariţia cărţii până în luna august 1643.
Tirajul pe care această carte l-a avut nu se cunoaşte, iar imprimarea se
datorează unei singure ediţii.
Cercetarea comparată a volumelor cărţii, realizată de Florian Dudaş,
atestă imprimarea unor exemplare diferite în privinţa aspectului foii de titlu
şi a conţinutului tipăriturii, deosebiri în baza cărora s-a stabilit punerea şi
existenţa în circulaţie la 1643 a unei serii notate în mod simbolic A şi a unei
alte serii notate B.
26
Cele două serii se deosebesc prin: existenţa unei diferenţe certe în
numerotarea filelor, o serie de greşeli în titlurile învăţăturilor, imprimarea în
cuprinsul aceluiaşi text, prin intermediul altor plăci tipografice, a unor
rânduri sau cuvinte diferite, precum şi existenţa unor deosebiri în ilustrarea
şi ornamentarea exemplarelor.
Stadiul actual al cercetărilor ne determină să credem că la 1643
Cazania lui Varlaam s-a tiprit în două tiraje, ale căror exemplare sunt
denumite convenţional (păstrându-se iniţialele indicate pentru prima dată de
Ioan Bianu şi Nerva Hodoş) imprimate A şi imprimate B, „care pot fi
identificate” după conţinutul şi aspectul grafic al foii de titlu, paginaţie şi
verso-ul filei 280.
Exemplarele cu foaia de titlu imprimat A prezintă titlul încadrat în
două coloane, în câmpul de sus reprezentarea Sf. Gheorghe şi Sf. Ioan cel
Nou de la Suceava, iar în medalion Sf. Trei Ierarhi.
Pe F. 280 v începe învăţătura de la Duminica a XIII-a. Exemplarele cu
foaia de titlu B prezintă titlul încadrat de gravuri, înfăţişându-i pe
evangheliştii Matei, Marcu, Luca şi Ioan, pe marii dascăli Vasile, Grigore şi
Ioan Zlataust, pe apostolii Petru şi Pavel, Sf. Ioan cel Nou de la Suceava şi
Cuvioasa Parascheva. În medalionul central superior este reprezentat Iisus
Hristos Binecuvântând.
Pe verso-ul F. 280 începe învăţătura de la Duminica a XIX-a.
Ambele serii de exemplare, tipuri de imprimare sau tiraje (A, B) ieşite
de sub teascul tiparniţei din Iaşi la 1643 alcătuiesc ediţia princeps a „Cărţii
de învăţătură” a lui Varlaam.
27
II. 2. 4. Grafica operei lui Varlaam
Cazania lui Varlaam ca realizare grafică reprezintă un eveniment de
excepţie în istoria tiparului românesc, fiind cea mai frumoasă carte
imprimată de către români până la 1643 şi chiar multă vreme după aceea.
Textul a fost tipărit cu cerneală neagră, iar titlurile învăţăturilor,
indicaţiile şi majoritatea iniţialelor au fost imprimate cu roşu. Litera de tipar
este clară, bine proporţionată în oglinda paginii.
În fruntea capitolelor şi a unora dintre părţile acestora, Cazania
prezintă admirabile frontispicii. Dreptunghiulare, cu cadru larg şi mai îngust,
câmpul lor a fost decorat cu motive vegetale şi elemente figurale lucrate
după acelea create pentru primele tipărituri ruseşti.
Tiparele unora dintre ele au fost aduse de la Kiev, altele au fost
realizate la Iaşi, în timpul pregătirii cărţii pentru tipar o dată cu ilustraţiile.
La începutul cuvântărilor şi pasajelor mai importante se află
imprimate, în majoritate cu cerneală de culoare roşie şi foarte rar cu negru,
un număr însemnat de iniţiale. Există în carte nu mai puţin de 79 de tipuri,
majoritatea repetate.
La sfârşitul capitolelor, în spaţiul rămas liber, au fost imprimate
vignete de mărimi diferite, de 7 tipuri, figurale, liniare sau de compoziţie
tipografică.
Componenta artistică cea mai importantă a cărţii o reprezintă
ilustraţiile, care exprimă un element novator în tiparul românesc: aplicarea
gravurii ca frontispiciu.
Cartea ilustrează un număr de 24 de gravuri realizate de renumitul
gravor Ilia Anagnoste, unul dintre cei mai de seamă artişti ai genului din
epocă.
28
Gravurile se impun prin diversitatea compoziţiilor scenelor, tehnica
execuţiei, dar mai ales prin aplicarea pe fondul tradiţional bizantin a unor
elemente din arta Renaşterii şi Barocului, preluate prin mijlocirea mediului
polon din gravura germană, vădind şi pe plan artistic în această parte a
Europei, vigoarea unui spaţiu de interferenţă culturală.
II. 2. 5. Circulaţia Cazaniei
Cazania mitropolitului Varlaam a avut o influenţă extrem de mare
asupra vieţii spirituale şi religioase a poporului român.
Tipărită într-un număr mare de exemplare, cartea se răspândeşte în
toate colţurile locuite de români. Din 1643 şi până în prima jumătate a
secolului al XX-lea au apărut 15 ediţii. A fost inclusă „Evanghelia
învăţătoare” de la Mănăstirea Dealu, apărută în 1944, intrând astfel imediat
în circuitul cultural al Ţării Româneşti. A circulat în Transilvania, unde s-au
găsit 24 de exemplare şi unde a fost retipărită în 1699 la Alba-Iulia; a fost
retipărită la Buzău, Râmnic şi Bucureşti, „a fost citită de-a lungul a trei
secole, în Biserică, modelând limba vorbită a poporului, din care făcuse, la
rându-i temelia limbii literare româneşti”, afirma George Ivaşcu10.
Varlaam o prezenta ca un „dar limbii româneşti” şi o adresa „către
toată semenţia românească”.
Prin conţinutul ei ortodox, prin simplitatea expunerii şi prin vigoarea
limbii, ea se impune şi cititorilor de rând, nu numai Bisericii. Cazania
mitropolitului Varlaam circulă şi în manuscrise, fie aparte, fie că predicile ei
intră în componenţa altor colecţii de predici. Semnalăm manuscrisele nr.
4162, 4182, 3516 din Biblioteca Academiei Române.
29
O bună parte dintre predicile mitropolitului Varlaam intră în colecţia
de predici care apare la Alba-Iulia în anul 1699, sub denumirea
Chiriacodromion; această din urmă carte reapare la Bucureşti în anul 1732.
Astfel, predicile mitropolitului Varlaam se menţin în literatura noastră
omiletică încă multă vreme.
II. 3. ÎNTÂIA REALIZARE A LIMBII ROMÂNE
ŞI A GRAIULUI MOLDOVENESC ÎNTR-O CARTE
TIPĂRITĂ: CAZANIA MITROPOLITULUI VARLAAM
S-a remarcat faptul că din tot ce s-a scris în româneşte în secolele al
XVI-lea şi al XVII-lea, Cazania mitropolitului Varlaam, tipărită la Iaşi în
1643, „reprezintă cea mai îngrijită formă a limbii noastre naţionale”11 şi face
dovada străduinţei autorului de a lucra cu un cod lingvistic unic.
Se susţine în general că limba Cazaniei lui Varlaam este limba
populară pe care el a deprins-o din copilărie în Munţii Putnei şi mai târziu,
ca monah, în preajma Mănăstirii Secu.
Într-adevăr, scrisul lui Varlaam, deşi au trecut peste el trei veacuri, se
citeşte şi azi cu uşurinţă şi cu plăcere chiar. Fiindcă „limba lui se înfăţişează
curăţită de acele numeroase expresiuni şi cuvinte slave rebarbative, care încă
încâlceau urzeala limbii române din vechile texte religioase”12.
Fraza lui, bogată în comparaţii pitoreşti şi expresii plastice, se
desfăşoară în tipare sintactice care nu prea se deosebesc de cele de azi.
Limba Cazaniei lui este limba românească scrisă, aşa cum fusese
statornicită prin tipăriturile coresiene, care circulau încă pe vremea sa în Iaşi.
Dar tocmai aici stă marele lui merit: că scriind pentru întreaga
„seminţie românească”, cu simţul pentru limba literară în devenire, nu a rupt
30
unitatea spirituală a neamului şi nu s-a abătut de la tradiţia stabilită cu
jumătate de veac înaintea lui de Coresi.
Astfel, munca lui de traducător reprezintă în procesul de formare a
limbii noastre literare un mare pas înainte, curăţând-o de slavonisme şi
apropiind-o de limba vie.
În textul Cazaniei se găsesc paragrafe de o rară frumuseţe, cum
sunt cele din „Învăţăturile lui Neagoe Basarab”:
„Aşea mentea noastră iaste lumina şi ochiul trupului, şi dacă se
întunecă mentea cu gânduri de păcate şi cu pohtele lumii aceştia, atunci şi
sufletul şi trupul iaste întunecat…”13
Prin cunoaşterea aprofundată a limbii române şi prin talentul său de
orator, Varlaam a reuşit să dea mai multă expresivitate limbii literare
„comune” a predecesorilor săi. Prin scrisul său a contribuit la stabilirea unor
norme relativ unitare pentru limba română literară a timpului.
Sinteză a normelor limbii române literare din această epocă, limba lui
Varlaam se prezintă unitară pe plan fonetic, lexical, morfologic şi sintactic.
Inconsecvenţele lui sunt puţine la număr şi periferice şi se datorează
nu autorului, ci „nestatorniciei” limbii române din acest secol.
Fraza lui Varlaam se desfăşoară, în general, liber, natural şi e mult
deosebită de fraza forţată a traducerilor româneşti din secolul al XVI-lea.
E adevărat că nu se poate contesta nici ceea ce remarcase Nicolae
Iorga: „mlădierea unor perioade construite după slavona medievală, care şi
ea împrumutase ţesătura de frază a vechii limbi greceşti”14.
Şi acest fapt se explică nu numai prin izvoarele slavone sau ruse pe
care l-a folosit Varlaam, ci, în primul rând, prin practica relativ îndelungată
pe care o avea mitropolitul moldovean în oficierea serviciului divin în
slavonă, limba liturgică a Bisericii româneşti de atunci.
31
Un semn al personalităţii autorului este vocabularul Cazaniei, de o
bogăţie şi o varietate, pe care în secolul al XVII-lea numai Psaltirea lui
Dosoftei o mai poate întrece.
În limba Cazaniei, Varlaam foloseşte câteva slavonisme curente în
limba literaturii ecleziastice a vremii, dar care mai târziu au dispărut din
limba română: blagocestiv – pios, evlavios; bodzii – zeii; ciudesă – minune;
isţeleniia – vindecarea; tvoreţ – făcător; liubov – iubire.
Există în text şi numeroase cuvinte latineşti sau formaţii româneşti cu
elemente latine, dintre care astăzi unele sunt total dispărute, altele mai există
în arii izolate ca arhaisme, iar o serie se păstrează cu sensuri deosebite: grăia
ande-sine – ei între ei; ascultoi – ascultător; chiar – clar; cursără – alergară;
invise (vb. 3 sg.) – învie; mişel – sărac, nenorocit; săvai că – măcar că; dzoe
– zeiţă; giudeţ – judecător.
Cuvintele de alte origini sunt puţine în textul „Cărţii de învăţătură” şi
nu se dovedesc a fi venite pe canal neolingvistic:
1. din maghiară: a adăvăsi – a împrăştia; feredeu – baie; hotnog –
conducător de oaste, care avea în subordine 100 de ostaşi; a leşui –
a pândi; meşterşug – artă; tar – povară, greutate.
2. din neogreacă: amăgeul – şarlatanul; filosof – gânditor; eres –
erezie, greşeală; finic – curmal.
3. din turcă: aslam – dobândă; dughiană – prăvălie; ghiaur – poreclă
dată creştinilor de turci; meidan – piaţă.
4. cu etimologie controversată: jupân; măgură; cuconie – copilărie;
moşnean – moştenitor; agricultor.
Dar puterea de creaţie şi virtuţile artistice ale autorului se dezvăluie
dacă analizăm amploarea registrului sinonimic al lui Varlaam:
- vendecarea – isţelenia – tămăduirea;
32
- făcătoriu – tvoreţ;
- împotrivă – împomciş;
- ciudesă – minune;
- liubov – iuboste – dragoste;
- şerb – rob.
Sub raportul expresivităţii, mult mai valoroasă este însă expunerea în
proză, unde Varlaam reuşeşte să ne dea adevărate pagini de naraţiune
artistică. Aici autorul foloseşte o limbă riguroasă, închegată, bogată, foarte
expresivă, plină de naturaleţe.
„Caracterul oral al acestor naraţiuni şi lirismul de care sunt pătrunse,
cu tot conţinutul teologic al textului, le conferă valoarea de aleasă proză
artistică”, afirmă Liviu Onu15.
Ele reprezintă primele pagini de proză artistică în limba română.
Limba cărţilor lui Varlaam este o limbă literară cu caracter popular, cu
anumite trăsături regionale, dar şi cu unele influenţe ale frazei slavone.
Caracterul literar al limbii Cazaniei nu constă atât în slavonismele
savante pe care le conţine, şi acelea puţine la număr, şi nici în calcurile din
frazele izvoarelor slavone, cât în calităţile artistice ale materialului lingvistic,
în vocabularul colorat, fraza îngrijită, în intenţia evidentă şi mărturisită de
scrie pe înţelesul tuturor.
În aprecierea rolului Cazaniei lui Varlaam în procesul de dezvoltare a
limbii române literare, nu trebuie să se neglijeze nici circulaţia ei.
Tipărită într-un tiraj mare şi în condiţii tehnice superioare pentru
vremea aceea, cartea lui Varlaam s-a răspândit în roate regiunile locuite de
români. Această largă răspândire a cărţii, circulaţia ei în forma tipărită la Iaşi
(1641-1643) şi în copii manuscrise şi utilizarea sau reeditarea ei în diferite
cazanii de mai târziu, ne îndreptăţeşte să afirmăm că Varlaam a contribuit
33
într-o măsură considerabilă, în comparaţie cu alţi cărturari români din epoca
veche, la procesul de consolidare şi unificare a limbii rom\ne literare.
Varlaam avea conştiinţa unei norme literare a limbii române, pe care
el o concepea ca o îmbinare între elementele populare general consacrate în
Moldova şi anumite elemente arhaice, socotite mai adecvate pentru stilul
biblic, sacramental, care trebuia să caracterizeze expunerile religioase.
Cazania lui Varlaam răspunde, în primul rând, unor necesităţi teologice şi
didactice, dar dă în acelaşi timp un impuls excepţional dezvoltării limbii
române literare, punând în valoare bogăţia limbii populare, limba
traducerilor româneşti mai vechi şi îndeosebi priceperea cărturarului în arta
cuvântului.
34
BIBLIOGRAFIE
1. Cartojan, N., 1996, Istoria literaturii române vechi, Ed. Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, p. 178
2. Russo, D., 1939, Studii istorice greco-române, Opere postume I,
Bucureşti, p. 229
3. Ivaşcu, George, 1969, Istoria literaturii române, vol. I, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, p. 141
4. Mihail, Paul, 1957, Circulaţia Cazaniei mitropolitului Varlaam în
Biserica românească, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, pp. 820-
828
5. Ciobanu, Ştefan, 1989, Istoria literaturii române vechi, Editura
Eminescu, Bucureşti, p. 175
6. Scorpan, Grigore, 1940, Locul Cazaniei lui Varlaam în vechea
noastră literatură omiletică, în Cercetări istorice, XIII-XVI, Iaşi,
pp. 545-550
7. Olteanu, Pandele, 1976, Damaschin Studitul şi Mitropolitul
Varlaam al Moldovei şi Sucevei, LII, pp. 211-244
8. Varlaam, Cazania 1643, 1943 (ediţie critică de J. Byck), Bucureşti
9. Ivaşcu, George, 1969, Istoria literaturii române, vol. I, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, p. 142
10. Mureşanu, Fl., 1944, Cazania lui Varlaam. Prezentare în imagini,
1643-1943, Cluj, p. 21
11. Onu, Liviu, 1958, Observaţii cu privire la contribuţia lui Varlaam
la dezvoltarea limbii române literare, în vol. De la Varlaam la
Sadoveanu, E.S.P.L.A., pp. 35-60
35
12. Cartojan, N., 1996, Istoria literaturii române vechi, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, p. 181
13. Varlaam, Cazania 1643, 1943 (ediţie critică de J. Byck),
Bucureşti, p. 224
14. Iorga, Nicolae, 1929-1932, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii
religioase a românilor, ediţia a II-a, Bucureşti, p. 322
15. Rosetti, Al., Cazacu, B., Onu, Liviu, 1971, Istoria limbii române
literare, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, p. 125
36
CAPITOLUL III
ELEMENTE DE SINTAXĂ ÎN CAZANIA LUI VARLAAM
Privită din perspectiva limbii române literare, Cazania lui Varlaam
apărută în 1643 se află la intersectarea a două tendinţe de simplificare şi de
elaborare, care au dus fie la regresul unor structuri şi elemente joncţionale,
fie la menţinerea sau extinderea acestora.
III. 1. Sintaxa propoziţiei
Textele literare din această perioadă prezintă o serie de particularităţi
datorate simplificării, elaborării şi eliberării de unele modele sintactice
slavone, existând o vizibilă tendinţă de impunere a celor latine sau greceşti.
III. 1. 1. Subiectul
Ca şi în limba română actuală, subiectul era exprimat prin substantiv
sau un substitut al acestuia: pronume, numeral au verb la infinitiv.
Ex.: a) „Iar svânta în casa părinţilor săi petrecu”.
b) „… înţelepta fečoarâ nemcâ nu le socotia”
c) „… că nu era altul acolo să poatâ vedě faptele ei cele
sufleteşti”.
d) „… tustrelě dusâ cručicli”.
37
Dacă într-o primă fază, subiectul era frecvent exprimat prin infinitiv,
înlocuirea lui prin construcţii personale fiind în fază incipientă, a urmat
folosirea acestuia mai rar, fiind înlocuit cu conjunctivul.
Exemple:
a) „Cade-sâ a şti ce făcea preutul cu aceşti doi porumbi”.
b) „… cade-sâ a crede mai de-adins lui Dumnedzău decât oamenilor”.
c) „… se cade a să veseli şi a să bucura”.
d) „… vede-se a fi semnul lui Dumnedzău”-
e) „Nu e bine a să prigoni…”
O altă situaţie este cea a repetării sau a reluării subiectului.
Exemple:
a) „… o dezlegâ Macarie, patriarhul…”
b) „Dumnedzău, cela ce nice început, nice svârşit n-are, carele iaste
mai denainte…”
Se face deja anunţată apariţia supinului cu funcţie de subiect, care va
fi prolific de abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Exemplu: „Nu ieste de giudecat”.
III. 1. 2. Predicatul
Caracteristicile predicatului sunt similare celor din perioada 1532-
1640, cu unele observaţii valabile şi pentru Cazania lui Varlaam.
Predicatul verbal este mai rar omis decât în textele din perioada
anterioară, fidele unor tipare străine. Dar absenţa predicatului verbal era
cauzată şi de faptul că el se putea subînţelege din context.
Exemple:
38
a) „Unde iaste visteriul tău, acolo şi inima ta”.
b) „… fečoara Parascheva era de moşie din Epivat, născută din pârinţi
credinčoşi…”
În cele mai multe situaţii, predicatul verbal este exprimat arătând
evoluţia firească a limbii române.
Exemple:
a) „Întru dzilele lui Maximïanu şi lui Maximim, če era ellini şi păgâni,
amândoi aceşti împâraţi, atunci multâ fricâ şi nevoie era”.
b) „…čine va petrece şi nu va vre să se închine…”
Predicatul nominal
Elipsa verbului copulativ este frecventă în această perioadă atât în
traduceri, cât şi în texte originale, motivul elipsei fiind explicat prin faptul că
verbul putea fi dedus din context.
Exemple:
a) „Căci că avě şi un ğinere de-l chema Dïocliţiianu, ş-ačela împărat
necredincios şi fără de lěğe ca şi sine”.
b) „Gěrle-ţ învăţăturile lui Hristos, iarâ sămţu de folos mare”.
c) Că Domnul Hristos au fost om deplin şi Dumnedzău deplin”.
d) „… c-au fost om bun şi dirept”.
Numele predicativ exprimat printr-un verb la infinitivul lung este des
înlocuit cu infinitivul scurt, iar evoluţia se vede deja prin folosirea unor
nume predicative exprimate în mod foarte apropiat de limba română
modernă.
De asemenea, numele predicativ exprimat printr-un verb la supin va
apărea după a doua jumătate a secolului al XVII-lea, dar destul de rar.
39
Exemple:
a) „Iaste cântare pentru Dumnedzău”.
b) „… iaste de făcut nimica”.
În ceea ce priveşte acordul subiectului cu predicatul, acesta este făcut
în toate situaţiile. Dacă apar cazuri de dezacord sau cazuri de acord prin
atracţie sau după înţeles, ele sunt cauzate de neatenţie sau de interpretarea
substantivelor colective cu funcţia de subiect ca plurale autentice. Repetarea
verbului copulativ nu a mai fost socotită necesară şi a făcut ca relaţia subiect
şi nume predicativ să fie slabă.
Exemplu: „… Domnul Hristos au fost om deplin şi (au fost)
Dumnedzău deplin”.
III. 1. 3. Atributul
În limba română actuală, atributul poate fi substantival, adjectival,
pronominal, verbal, adverbial, dar în epoca scrierii Cazaniei prezenta şi
câteva caracteristici.
Atributul substantival
Atributul substantival în dativ este mai puţin frecvent decât în
perioada anterioară, dar continuă să rămână în normă în toate variantele
literare.
Exemple:
a) „… acela era boiarin săborului”.
b) „… carele iaste fiica lui Dumnedzău”.
c) „… pre sine mirelui ceresc”.
40
Tendinţa de înlocuire a dativului adnominal cu un genitiv cu funcţie
de atribut constatată încă din secolul al XVI-lea, se accentuează în perioada
în care este scrisă Cazania, dar se face simţită mai ales în textele din Ţara
Românească: „… feciorul Vladului”.
Atributul substantival exprimat printr-un dativ adnominal este
împreună cu dativul posesiv o caracteristică a întregii perioade vechi a limbii
române literare.
Atributul substantival prepoziţional cu a şi de în construcţii care sunt
echivalente cu genitivul este în continuă regresie, rămânând totuşi mai
frecvent folosit în textele moldoveneşti.
Exemplu: „În rostul a toate felurile de nevoi”.
Atributul pronominal exprimat prin dativ posesiv este în regres
comparând cu perioada anterioară, construcţiile cu genitivul luându-i locul
din ce în ce mai mult.
Exemple:
a) „… cumu-ş ave obiceiul…”
b) „… acolo ţi să cade să laşi trupul”.
c) „Îndreaptă-mi svârşitul vieţii mele”.
d) „La mormântu-mi nu poci răbda…”
e) „… tu-mi hii folositoarea…”
f) „De-mi sunteţi prietenii…”
g) „… şi se dusâ în curte-şi…”
41
Apoziţia acordată cu substantivul rămâne în continuare destul de
frecventă, găsind-o şi în Cazania lui Varlaam, în general, fiind pusă numai
în nominativ. Apoziţia neacordată în nominativ apare mai ales în textele din
Ţara Românească.
Exemple:
a) „Ačastă svântă şi prěcuvioasă fečoră, Parascheva, era de moşie din
Epivat”.
b) „… avură şi alţi fečori, parte bărbătească, pre carele dederâ-le
părinţii la carte”.
c) „Iar diavolul, vrăjmaşul sufletelor omeneşti…”
d) „… cu pedepsele ce mă sparii, acelea le am eu bucurie”.
De asemenea, se vede şi tendinţa de a introduce apoziţia prin
adverbele explicative adecă şi anume sau de a lăsa apoziţia neacordată.
Exemplu: „… spinii, adică averea, îneacă cuvântul”.
Atributul adjectival
Exista în epocă tendinţa de a nu acorda atributul adjectival cu
substantivul pe care îl determina, tendinţă ce provenea din vorbirea
populară.
Exemplu:
a) „… frumuseţa aceşti lumi”.
b) „Numele muierilor acesta”.
Atributul verbal exprimat prin infinitiv lung este folosit extrem de rar,
fiind înlocuit de cele mai multe ori cu supinul.
Exemplu: „Cine are urechi de-audzit ca să audză”.
42
În rest, găsim în Cazania lui Varlaam aspecte ale atributului perfect
sudate, forme pe care gramatica le conservă şi în vorbirea modernă.
Exemple:
a) „Inima ei arde cu focul duhului svânt”. (atribut substantival şi
atribut adjectival)
b) „Şi râvna ce are cătră Dumnedzău”. (atribut pronominal)
c) „Erbile ce creşte acolo”. (atribut pronominal)
d) „Iarâ Dumnedzău vrând să proslăvească şarba sa”. (atribut
pronominal în genitiv)
e) „… întru acelaşi chip”. (atribut pronominal în acuzativ)
f) „… că tu cu bunătatea lui să te îmbogăţeşti”. (atribut pronominal în
genitiv)
În ceea ce priveşte topica şi punctuaţia, atributul stă de cele mai multe
ori după regentul său şi nu se desparte de el prin virgulă.
Apoziţia simplă sau dezvoltată se desparte de regent prin virgulă sau
se izolează de restul propoziţiei tot prin virgulă.
III. 1. 4. Complementul
Complementul direct
În textele provenite din Moldova, partea de nord a Transilvaniei şi din
Banat, lipsa prepoziţiei pe (pre) din faţa complementului direct exprimat
prin nume de persoane, prin formele accentuate ale pronumelor personale şi
reflexive, prin pronume relative, demonstrative şi nehotărâte devine din ce în
ce mai rară.
În Cazanie găsim şi astfel de situaţii, semn că influenţa populară se
făcea în continuare simţită în variantele literare.
43
Exemple:
a) „... părinţii şi lume toată părăsi”.
b) „…curăţeşte-mă mene (pe mine)”.
c) „Să nu spurcăm sventele (pe sfinte)”.
Ca normă generală se impune prepoziţia pre sau varianta ei disimilată
pe în toate cazurile în care se întrebuinţează şi astăzi.
Exemple:
a) „…pe carele dederâ părinţii”.
b) „…pre sine se călugări”.
c) „…de se văzu pre sine slobodă”.
d) „…să va logodi pre sine”.
e) „…să dede pre rugă…”
f) „…pre toată nădejdea am pus…”
Complementul direct exprimat prin supin este la fel ca subiectul şi ca
numele predicativ exprimat prin acest mod, o inovaţie atestată în textele din
Moldova, dar frecvenţa este foarte redusă.
Exemplu: „…şi nici de mâncat nu da…
Există şi tendinţa de reluare sau de anticipare a complementului direct
prin formele atone ale pronumelui personal, tendinţă care devine normă
pentru toate textele şi variantele literare.
Exemple:
a) „…vădzu-l pr-ins tatăl lui…”
b) „Şi-l săruta pr-ins…”
c) „…fereşte-o pre ea…”
d) „…şi-l apucă pre dânsul…”
e) „…de-l căota să-l afle pe şarpele acela”.
f) „…îmblase de-l cercase pre el”.
44
În textele din Moldova şi din Transilvania, asistîm la folosirea
redundantă a formelor pronumelor personale atone, astfel încât obiectul
direct este exprimat dublu sau triplu, prin încadrarea verbului între 2 forme
pronominale atone.
Exemplu: „L-am întemeiatu-l”.
Complementul indirect are o frecvenţă ridicată, fiind generat de verbe
sau prepoziţii, care mai târziu şi-au schimbat regimul sau întrebuinţarea, sau
chiar şi-au limitat uzul în limba literară. Este vorba de prepoziţiile a şi la.
Construcţia prepoziţională echivalentă cu dativul obiect indirect îşi
limitează din ce în ce mai mult întrebuinţarea.
Exemplu: „…nice frate a frate va folosi…”
Locul îi va fi luat destul de repede de către construcţia cu la.
Exemple:
a) „…să vorbească la oameni”.
b) „…au trimes la svânta…”
Complementul indirect exprimat prin supin concurează vechile
construcţii echivalente cu infinitivul lung.
Exemple:
a) „…lasă-te de a mai hulirea”.
b) „…iar noi de-a puterea fi mi iaste nici zi”.
Infinitivul lung cu funcţie de complement indirect devine repede
arhaism şi chiar infinitivul scurt cu aceeaşi funcţie apare extrem de rar.
Exemplu: „…şi să înveţe a să desprinde…”
Ca şi în cazul complementului direct, dar cu o intensitate mai slabă, se
simte tendinţa de anticipare şi de reluare a complementului indirect prin
forme pronominale atone.
45
Exemple:
a) „Şi le împărţi lor avuţia”.
b) „…şi le zise lor…”
c) „…care nu i se cuvenea ei”.
d) „Să-i spuie preacuratei fečore Maria…”
e) „…trimisu să-ţi spuie ţie veste bună…”
f) „…pe cari-l nice dănăoară nu le-am audzit…”
Existau, de asemenea, şi cazuri de neanticipare sau de nereluare a
complementului indirect în perioada scrierii şi apariţiei Cazaniei, dar erau
din ce în ce mai rare.
Exemple:
a) „…şi trupul şi sufletul ţie dau…”
b) „…aşa place lui Dumnedzău”.
La fel ca şi în cazul complementului direct, găsim repetarea
variantelor formelor atone ale pronumelui, mai ales în textele din Moldova.
Exemplu: „Ţie ţ-am greşitu-ţi”.
Complementul de agent este introdus de către prepoziţia de, către, de
la, dintre care prima are frecvenţa cea mai mare, având şi rol instrumental
sau local.
Exemple:
a) „…de n-are hi pusă de la Dumnedzău aceasta…”
b) „…i să dăruisă de la Dumnedzău menta…”
c) „…darea lui nu fu primiită de Dumnedzău”.
Caracteristic perioadei în care a fost scrisă Cazania este generarea
frecventă a agentului nu numai de forme la diateza pasivă propriu-zisă, ci şi
de reflexive cu valoare pasivă.
46
Exemple:
a) „Darea lui nu fu primiită de Dumnedzău”.
b) „I s-au răspund de unii”.
Complementele circumstanţiale au în perioada Cazaniei numeroase
particularităţi, numeroase variante explicabile prin calchierea modelelor
străine sau prin cauze interne.
Complementul circumstanţial de loc este exprimat prin substantive
sau substitute ale acestuia, prin adverbe sau locuţiuni adverbiale, dar faţă de
perioada anterioară Cazaniei, apare regresul sau chiar dispariţia unor
construcţii, precum şi apariţia şi extensia altora.
Astfel, locuţiunea prepoziţională pre decindea de (dincolo de) nu a
mai fost întâlnită. Apoi, prepoziţia spre îşi restrânge răspândirea numai în
zona Transilvaniei.
Prepoziţia cătră cu sensul la marcând limita finală a unei deplasări în
spaţiu este prezentă în textele religioase din secolul al XVII-lea, dar mai ales
în Transilvania. În Cazanie găsim puţine exemple.
Exemplu: „Cătră viaţa de veci v-aţi mutat”.
De asemenea, prepoziţia compusă de cătră cu sensul de la, din, are
acelaşi regim restricţionat.
Exemplu: „Svântu … veni de cătră Dumnedzău”.
Prepoziţia întru este folosită în toată perioada, deşi este concurată tot
mai des de prepoziţia simplă în.
Exemple.:
a) „Atunci multă frică şi nevoie era întru creştini”.
b) „Să ne îmbrăcăm întru hainele luminei”.
c) „…şi a să rădica în 14 dzile a lui Septevrie”.
47
Prepoziţia simplă din este folosită în mod regulat.
Exemple:
a) „Era de moşie din Epivat”.
b) „…svânta din casa părinţilor plecâ”.
Apare frecvent prepoziţia la.
Exemplu: „De o siğată fu rănitâ la inimâ”.
Complementul circumstanţial de timp nu prezintă diferenţe mari faţă
de perioada anterioară, dar vor ieşi din uz unele adverbe şi locuţiuni
adverbiale ca: aorea, apestit, în sârguit, înde.
Există, de asemenea, şi tendinţa înnoirii unor prepoziţii şi locuţiuni
prepoziţionale. Astfel, în loc de în sârguit se întrebuinţează tot mai des
adverbul curând şi structura curânda vreme.
Exemple:
a) „…care curând trec ca fumul…”
b) „…în curândă vreme veni fečoara”.
Adverbul mainte şi locuţiunea adverbială mainte de se menţin, dar
apar şi corespondentele înainte, înainte de.
Exemple:
a) „…de-ai venit aicea mainte de vreme”.
b) „… mainte de mare şi de pământ”.
c) „… iar svântul mainte de ce nu încăpusâ la cinste…”
d) „… căci mărturisi de Hristos înainte de fečora…”
e) „… faptele noastre mainte de alte scârnăvii”.
f) „… nice mainte dânsa, nice mai apoi…”
g) „… şi mainte te-i pogorât din ceriu”.
48
Complementul circumstanţial de mod se exprimă prin adverbe şi
locuţiuni adverbiale, precum şi prin substantive precedate de prepoziţii.
Adverbele şi locuţiunile adverbiale la aiave (a), camai, cătelin apar până
târziu în limba literară din Moldova.
Exemple:
a) „… şi dzise, nu în somn, ce la aiave”.
b) „… care se face aiave în faţă…”
Adverbul camai (puţin, în oarecare măsură, mai) se menţine până la
jumătatea secolului al XVIII-lea.
Exemplu: „Iar domnul Hristos de-aciia nu camai îmblă la arătare la
jidovi”
Adverbul cătelin (încet, domol, lin) se păstrează în limbă, suferind şi
variante (cătinel).
Exemplu: „Iar svântul, dintâiu cu glas mare, dup-aceea cătinel,
mulţămiia lui Dumnedzău”.
Complementul de mod comparativ se construieşte cu de şi decât (la fel
ca în perioada anterioară) când se exprimă inegalitatea şi cu ajutorul lui ca
atunci când exprimă egalitatea.
Exemple:
a) „În pietrile cele scumpe, mai vârtos de diiamnatul nu iaste…”
b) „… mai mic iaste de toate seminţele”.
Apare concurenţa lui decât.
Exemplu: „Văzură apostolii ciudesă mai minunată decât cea dintăiu?”
49
Complementul circumstanţial de cauză exprimat prin substantive sau
substitute ale acestora, prin adjective sau verbe la gerunziu nu are
particularităţi deosebite în Cazania lui Varlaam.
Construcţiile derept, derept de ies din uz, iar locuţiunea adverbială
derept aceea devine mai rezistentă. În schimb, apare concurenta lui: pentru
aceasta sau prepoziţia de.
Exemple:
a) „… şi pentru acesta amar ce era, el se sparie”.
b) „Iar el de multe lacrimi nu putu nemică să grăiascâ…”
c) „… pen’tr’ să ne părăsim faptele noastre cele de mainte”.
d) „Avuţia iaste amăgitoare, căci că se strică şi piare pre lume de
rugină şi de molii şi de furi şi de tâlhari”.
Prepoziţiile cele mai întrebuinţate pentru introducerea
complementului circumstanţial de cauză sunt: de şi pentru.
Complementul circumstanţial de scop este exprimat prin substantive
sau substitute ale acestora precedate de prepoziţiile: de, după, în, la, pentru,
spre şi verbe la infinitiv.
Exemple:
a) „… şi o du în loc curat spre a petrece”.
b) „… şi acolo rămase svânta de a petrece doisprezece ai”.
c) „… pentru acee să facem şi lucrurile ce să cadi credinţei noastre”.
d) „Vor vede pe cei direpţi pentru a să amărâ”.
e) „Drepţii nu vor vede pre păcătoşi a nu să scârbi”.
50
Complementul circumstanţial instrumental este exprimat printr-un
substantiv sau un substitut al acestuia precedat de prepoziţiile cu, din, dintru,
în, prin, printru şi de fără.
Exemple:
a) „Înălbeşte sufletul tău cu lacrămile…”
b) „… şi au tocmit cu maica sa”.
c) „… născut din părinţi creştini”.
d) „… prororci unchiu-său prin duhul svânt”.
e) „… şi cu lacrămi dzise…”
f) „Şi te ğur cu numele lui Dumnedzău”.
g) „… Unge cu svântul mir…”
Complementul circumstanţial sociativ nu are nimic special în Cazania
lui Varlaam, construindu-se cu prepoziţia cu şi cu locuţiunile prepoziţionale
împreună cu, depreună cu, laolaltă cu.
Exemplu: „Să roagă împreună cu fečora”.
Complementul circumstanţial de relaţie exprimat prin substantiv sau
substitut al acestuia, prin adjectiv, precedat de prepoziţiile de, despre, la,
pentru, de cătră şi printr-un verb la infinitiv sau supin nu aduce nimic nou în
Cazania lui Varlaam, de unde putem deduce că în perioada respectivă nu
apăruse nici o inovaţie lingvistică din acest punct de vedere.
Exemplu: „Într-un chip le împărţi de cătră Dumnedzău avuţiia sa, iar
a o cheltui nu o cheltuiră”.
Complementul circumstanţial concesiv este în fază iniţială la apariţia
Cazaniei, fiind sărac în mijloace de exprimare şi întâlnindu-se foarte rar în
51
texte. Raportul sintactic concesiv se exprima mai uşor la nivel de frază, prin
propoziţii concesive. Locuţiunile prepoziţionale în ciuda, în pofida, în butul
nu sunt atestate cu valoare concesivă.
Complementul circumstanţial condiţional nu are în epocă elemente de
relaţie specifice, raportul condiţional exprimându-se numai la nivel de frază.
Complementul circumstanţial opoziţional este exprimat la fel ca şi în
perioada anterioară printr-un substantiv sau un substitut al acestuia precedat
de locuţiunile prepoziţionale în locul, în loc de sau printr-un infinitiv
precedat de locuţiunea în loc de.
Exemplu: „În loc de moarte, viaţă dobândeşti”.
Complementul circumstanţial cumulativ este exprimat printr-un
substantiv sau un substitut al lui precedat de prepoziţia (pe) lângă şi de
locuţiunile prepoziţionale fără de, (în) afară de (din) şi adverbul decât, care
au şi valoare exceptivă.
Exemplu: „… fără de častă svântă avură şi alţ fečior”.
Complementul circumstanţial de excepţie este exprimat în prima
jumătate a secolului al XVII-lea, ca şi cel cumulativ, prin substantiv sau
substitut al acestuia precedat de prepoziţia fără şi de locuţiunile
prepoziţionale afară de, afară din, fără cât, fără decât, fără numai, precum
şi de adverbul decât.
52
III. 2. Sintaxa frazei
III. 2. 1. Coordonarea
Între propoziţiile unei fraze sau între fraze, coordonarea nu se
deosebeşte prea mult de cea dintre părţile de propoziţie.
Coordonarea prin juxtapunere a câştigat teren în perioada scrierii şi
apariţiei Cazaniei, mai ales în enumerări când doar ultimul termen este
introdus printr-o conjuncţie copulativă. Coordonarea copulativă, cu
precădere între fraze, devine mai frecventă prin deasa întrebuinţare a lui şi,
mai rar a lui iar(ă) cu valoare narativă.
Exemple:
a) „Şi dacă-l învaţâ carte bine, părinţii şi lume toatâ părăsi şi pe sine să
calugări şi-i fu pus numele de calugărie…”
b) „Şi pentru multe a lui bunâtăţi fu pus arhiereu… şi acolo multe şi
mari ciudese fâcu şi după moartea lui, izvoru de mir au curs din trupul
lui”.
c) „Iar(ă) ei, cine au vrut să primească, le-au primit”.
Este des folosită conjuncţia subordonatoare de cu valoare copulativă,
ceea ce face ca bariera dintre coordonare şi subordonare să fie extrem de
mobilă.
Exemplu: „Au intrat diavolul în şerpe de-au prilăstit (şi l-au prilăstit)
pe Adam”.
Coordonarea adversativă este redusă la acest nivel. Astfel, conjuncţia
dar(ă) apare mai rar decât ci şi iar ca element de relaţie între două propoziţii
dintr-o frază sau între două fraze aflate în raport de opoziţie.
53
Exemple:
a) „Şi slava lui Dumnedzău luminâ-i paşii, darâ ei se mirarâ foarte…”
b) „Şi dacă să dusârâ de la dăn’şii îngerii, iarâ păstorii dziserâ…”
În ceea ce priveşte coordonarea disjunctivă, ea se realizează prin sau
şi au la nivel frastic şi transfrastic, prin ori, tând la nivelul frazei.
Ex.: „Au doarâ le faci tu sau făcutu-le-ai?”
Coordonarea conclusivă este foarte frecventă la nivel frastic şi mai
ales la cel transfrastic. Ea se face cu ajutorul lui aşadar(â), ci, deci, dară,
acmudară, ci dar, adecă, d(e)rept aceea.
Exemple:
a) „Dumnedzău să hie om! Aşadarâ pentru ce?”
b) „Aşteptá Dumnedzău să se pocăiascâ oamenii, adecă să se
pārăseascâ de pâcate”.
Dintre conjuncţiile conclusive cele mai viabile au rămas deci şi
aşadar(ă).
Exemple:
a) „Deci vădzurâ pruncul cu Maria, maica lui…”
b) „Deci socotiţi, iubiţii miei creştini, că acei crai şi filosofi lâsarâ
odihna şi curţile sale… căotând pre Hristos”.
III. 2. 2. Subordonarea
În epocă, subordonarea cunoaşte unele particularităţi comparând cu
perioada anterioară, fiind semnificative pentru evoluţia normelor limbii
literare.
54
Cazania lui Varlaam se află din nou din acest punct de vedere la
întâlnirea a două perioade ale evoluţiei limbii literare, rămânând un punct de
reper pentru cercetătorii lingvişti.
1. Propoziţia subiectivă
Deosebiri importante în ceea ce priveşte structura şi elementele de
relaţie cu care se construieşte propoziţia subiectivă nu există. Putem spune
doar că se observă regresul subiectivelor apozitive şi se extind cele generate
de verbe şi expresii verbale impersonale, urmare firească a înlocuirii
infinitivului subiect printr-un conjunctiv, acesta din urmă devenind nucleu
pentru propoziţia subiectivă.
Exemple:
a) „Se cade să judeči”.
b) „Cade-sâ a şti că Domnul Hristos au venit pre lume sârac şi
směrin”.
c) „Cine va fače unuia deceşti mai mici, oare bine, oare rău, mie
fače”.
d) „Cine au petrecut dzile cu cântece, cu cimpoi, cu ğocuri, acmu
sămţu ţărână în pământ”.
e) „Cunoaşte-sâ-vă cela ce-l va vende pre moarte… Atunce se vor
cunoaşte carii vor răbda pentru liubovul lui munci şi pedepse… şi
iarăşi se vor cunoaşte cei ce să vor lepâda dânsul”.
55
2. Propoziţia predicativă
La fel ca propoziţia subiectivă, nici predicativa nu prezintă
particularităţi deosebite faţă de perioada anterioară Cazaniei. Singura
deosebire constă în transformarea numelui predicativ exprimat prin infinitiv
într-o propoziţie predicativă datorită aceluiaşi proces de înlocuire a
infinitivului prin construcţii personale:
Exemple:
a) „Nu este să se spună de fečora…”
b) „Domnul Hristos era să fie el împâratul…”
Frecvente sunt şi predicativele cu prepoziţia de+indicativ folosit în
locul unui nume predicativ la infinitiv sau în locul unei predicative cu verbul
la conjunctiv.
Exemple:
a) „Au ajuns de au dobândit domnia pentru falâ şi pentru măndrie”
b) „Se făcu că trimise lor înğerul lui Dumnedzău”.
Predicativele introduse prin pronume relativ sunt foarte rare deoarece
tendinţa de suprimare a elementului nominal din regentă nu se realiza decât
în unele cazuri.
Exemple:
a) „Glasurile sunt cele ce prin îngeri se fac audzite”.
b) „Măndria este čea ce-i spuse că are hi fâcut atâta moarte”.
3. Propoziţia atributivă nu se deosebeşte cu nimic faţă de perioada
anterioară, Cazania supunându-se aceleiaşi structuri. Găsim totuşi propoziţii
56
atributive cu predicatul la conjunctiv, care au înlocuit un atribut exprimat
printr-un infinitiv.
Din punctul de vedere al elementelor de relaţie, în afară de pronumele
relative care, cine, ce şi adverbele relative când, cât, unde, mai are o
răspândire relativă atributiva introdusă de pronumele relativ invariabil de.
Exemple:
a) „Iaste om strein şi pâgăn de au audzit că spune svânta
evanghelie…”
b) „Domnul Hristos care să i te închini, de la carele ai tot binele şi
prěčastă lume şi pe čěa ce va să hie”.
c) „Acesta ave un fečor carele îl chema…”
d) „… priiatenii cei buni, ce-i iubiia foarte…”
4. Propoziţia completivă directă
În perioada aceasta de interferenţă a două sisteme în evoluţia limbii
române literare, completiva directă nu se înnoieşte prea mult faţă de epoca
anterioară Cazaniei. Completiva directă continuă să fie introdusă prin
conjuncţiile că, de, căci, să, locuţiunile cum că, cum să, pronumele relative
care, ce, cine, cât, cel ce şi adverbele când, cum, unde.
Exemple:
a) „Am dzis cum că ačasta au adeverit”.
b) „… într’ačesta chip, au credzut filosofii acei care iaste îngerul lui
Dumnedzău”.
c) „Stâtu despra casei unde era pruncul…”
d) „Ačasta věste audzi Irod, čel ce adunâ toţi Vlâdicii…”
e) „… închipuiaşte tocmalâ împârăteascâ cum să închină lui Hristos”.
57
Completivele directe cu conjunctivul sunt mai frecvente decât în
perioada anterioară din cauza procesului de înlocuire a infinitivului
complement direct printr-un conjunctiv, nucleu al unei propoziţii completive
directe.
Exemplu: „Nu crediia să fie al fečorului”.
Folosirea completivei directe cu prepoziţia de+indicativul în locul
conjunctivului oferă posibilitatea actualizării acţiunii.
Exemplu: „Am vrut de-am făcut”.
5. Propoziţia completivă indirectă este introdusă prin aceleaşi
elemente de relaţie ca şi propoziţia completivă directă, diferit fiind regimul
elementului regent – verb, adverb, adjectiv, interjecţie. În ceea ce priveşte
construcţia nu diferă de etapa anterioară, în schimb se înmulţesc
completivele indirecte cu predicatul la conjunctiv ca urmare a aceluiaşi
proces constant de înlocuire a infinitivului cu construcţii personale.
Exemplu:
a) „Îşi închipuieşte că toate jărtvele čěle cu bunâ mirezmâ să duci…”
b) „Atunce va priimi Dumnedzău praznicul nostru şi-şi va împreună
mâna ca pârintile şi cu duhul svânt să hie netrecuţi”.
6. Propoziţia completivă de agent este extrem de rară în această
perioadă, raportul de agent fiind exprimat la nivel de propoziţie prin
complement de agent.
7. Propoziţia circumstanţială de loc se introduce prin adverbele
relative unde şi încotro însoţite sau nu de prepoziţii: de (pe) unde, până
unde, dincotro, de compusele lor nehotărâte: oriunde, orideunde, oriîncotro
58
şi mai rar prin pronume relative sau nehotărâte precedate de prepoziţii: către
ce, către cine, spre orice etc. În acest fel se conferă propoziţiei şi o nuanţă
de completivă indirectă.
Exemple:
a) „Va priimi Dumnedzău praznicul nostru unde ne va vedě”.
b) „… lumină arâtatâ fu cătră cine crede întru tine”.
c) „Iarâ limbile čěle ce vor crěde în Hristos orideunde vor hi”.
8. Propoziţia circumstanţială de timp prezintă o varietate mai mare
de mijloace gramaticale în funcţie de raportul de anterioritate, posterioritate
sau simultaneitate faţă de regentă.
Elementele de relaţie folosite sunt: înainte ca să, mainte ce, mai nainte
ce, mainte de cât, nainte ce.
Exemple:
a) „Şi iarăşi grăi Simeon nainte ce Svenţia Sa dzise…”
b) „… atunci vor descoperi găndurile mainte ce ănimile vor plânge”
c) „… că toţi era în puterěa şi în legătura lui pentru păcatul celui
dintâiu născut, până în vrěme ce veni cel mai tare decât dâns, Mesia
Hristos”.
Construcţia până în vreme ce este inovaţie din secolul al XVII-lea.
Altă serie de elemente de relaţie sunt: când, cât, cum, cumuşi, de
când, de vreme ce, îndată ce (cum, cât).
Exemplu: „Iar câtu-l vădzu Hristos viind câtrâ-îns, dzise…”
Tot ca inovaţii ale secolului al XVII-lea sunt construcţiile cu cât, cum,
de vreme ce.
59
Pentru marcarea unei desfăşurări durative a acţiunii, au fost folosite
elementele de relaţie când, cum, până, iar pentru a marca simultaneitatea
acţiunii: când, în vreme ce, în vreme când.
Exemple:
a) „Acolo-i dusă Prēcista încă pânâ era svenţiia să vie”.
b) „Děca-l piiarde, ea dorěşte dup-îns până ce iaste”.
Ca inovaţie, amintim locuţiunea până în câtă vreme.
Exemplu: „Iar până în câtă vreme acel meşter şi viclean necredincios
pâgân grăiia ačestea cuvinte, fericitul Ioan ochii cătră ceriu rădica şi
agiutoriu cerea…”
9. Propoziţia circumstanţială de mod se introduce prin variate
elemente de relaţie, cu şi fără corelative.
Cea mai răspândită construcţie pentru exprimarea măsurii progresive
este cu cât… cu atât, folosindu-se şi cu cât, pre cât, de cât.
Exemplu: „Cu cât va hi vie, cu atât va trâğě să moară”.
Cele mai frecvente şi mai rezistente elemente de relaţie folosite la
intersectarea celor două perioade sunt: cumu-i place, pe cum am aflat, ca
cum ar hi, ca cum de etc.
Exemplu:
a) „Ca cum ar dzice şi scriptura, nu-i niče pricepere, niče înţelepčiune
împotriva lui Dumnedzău”.
b) „Cum o vădzurâ aşa toatâ mulţimě oamenilor începu a străga”.
10. Propoziţia circumstanţială consecutivă are un inventar redus de
elemente de relaţie: că, de, cât, încât, până încât, ca să, cum să, cât să, cu
menţiunea că până încât este o inovaţie a secolului al XVII-lea.
60
Exemple:
a) „Nu sâ mai scrâbeşte cât să him cu porumbii”.
b) „Să nu priimeşti, niče să te apropii până încât pre soţul cel adevârat
să hie”.
11. Propoziţia circumstanţială de cauză este introdusă la rândul ei
printr-o mare varietate de elemente de relaţie: că, căci, de vreme ce, întrucât,
ca, ca ce că, cum că, pentru că, pentru căci etc.
Exemple:
a) „… şi-i spodobeşte… că tu eşti Hristosul nostru”.
b) „… toate sâ râbdâm cum că vin de la oameni”
c) „… se dūsâ într’ače pâdure cum că să câote şěrpele…”
12. Propoziţia circumstanţială de scop dispune la rândul ei de un
număr mare de elemente de relaţie: că de să, cum ca să, cum să, întru să,
pentru ca să, pentru că ce etc. şi construcţiile doară+viitorul,
doară+condiţionalul.
Finalele cu prepoziţia de sunt foarte frecvente în naraţiuni (cronici,
cărţi populare, naraţiuni biblice).
Exemple:
a) „Căci că păcătoşii va vedē pe cei direpţi pentru să să amărască”.
b) „Şi vădzu că era în ačela loc cum ca să-l biruiascâ”.
c) „… sileşte doară îl vei vedē”.
d) „… să lepâdă de Hristos pentru ca să să închine bodzilor”.
61
13. Propoziţia circumstanţială condiţională este frecventă în texte
deoarece raportul condiţional este exprimat mai bine la nivel de frază decât
de propoziţie.
Circumstanţiala condiţională este introdusă prin să, de, dacă,
locuţiunile conjuncţionale de vreme ce, dacă vreme ce, adverbele când,
cândai etc.
Exemple:
a) „Bucurâ-te şi te veseleşte dacă pre tine au mărturisit”.
b) „De-mi simteţi prieteni, de acest lucru dă vă hie grijă”.
c) „… să facâ, děca audziră…”
d) „Şi o luâ şi děca o dezlegâ, vădzu atiţě galbeni…”
14. Propoziţia circumstanţială concesivă îşi reduce mult inventarul
şi varietatea în comparaţie cu perioada precedentă.
Cele mai răspândite elemente de relaţie din inventarul epocii în ceea
ce priveşte circumstanţiala concesivă sunt: deşi, măcară că, măcară de,
măcar deşi, săva(i) de, săva(i) deşi, săva cu, de să şi, oricum etc. Cele mai
multe se întâlnesc pentru prima dată în textele din a doua jumătate a
secolului al XVII-lea.
Exemple:
a) „Oricum s-ar înţelege, ei aici lăcuiesc”.
b) „Măcară de eşti om rău, întru Domnu să crezi”.
c) „Batâr că vă veseliţi, v’aţi spodobit…”
15. Propoziţia circumstanţială instrumentală este rar întâlnită în
texte, raportul sintactic realizându-se la nivel de propoziţie.
62
Această subordonată este introdusă prin conjuncţiile de, căci, cace,
prin pronume şi adjective pronominale relative precedate de prepoziţii.
Exemple:
a) „Şi va răspunde împăratul, de va dzice lor”.
b) „Pentr-acea şi Hristos mângâia-l cu cuvântul şi-l arăta căci nu-şi va
piarde avuţia căci o va da săracilor, ce o va afla în ceriu”.
16. Propoziţia circumstanţială sociativă este extrem de rară în
textele din această perioadă, raportul sintactic exprimându-se prin
complemente sociative. Acolo unde este găsită, este introdusă prin
pronumele relative cine, care, cel ce, precedate de prepoziţia cu.
17. Propoziţia circumstanţială de relaţie este şi ea rar folosită din
acelaşi motiv. Ea este introdusă prin: de, să, că, căci.
Exemplu: „Iar căci mă grăieşi bun, adevărat grăieşti că sunt bun”.
18. Propoziţia circumstanţială opoziţională este rară în texte,
raportul fiind realizat prin complement opoziţional. Ca urmare a înlocuirii
infinitivului prin conjunctiv, complementele opoziţionale cu în loc de a se
transformă în propoziţii opoziţionale introduse prin în loc să.
19. Propoziţia circumstanţială cumulativă se introduce prin necum
să, locuţiune extrem de rară în texte.
20. Propoziţia circumstanţială de excepţie este introdusă prin
alegând de, alegând când, fără cât, fără cât să, fără decât, fără numai, fără
numai când şi prin pronumele relative precedate de afară den şi alegând.
63
Exemplu: „Fără să-l mustreze, îl pedepsi”.
După ce am urmărit Cazania din punct de vedere sintactic, putem
afirma că în perioada apariţiei ei cele două tendinţe sintactice generale de
simplificare şi de elaborare acţionează vizibil atât la nivelul propoziţiei, cât
şi la cel al frazei. Avem astfel o reducere a contrastelor din sistem, pe de o
parte, iar pe de altă parte, lărgirea mijloacelor de expresie a anumitor
categorii sintactice. Asistăm tot timpul la o concurenţă între vechile şi noile
elemente.
Asupra structurilor şi elementelor de relaţie acţionează atât influenţa
sintaxei populare româneşti, care aducea cu sine construcţii populare şi o
topică liberă, cât şi influenţa sintactică străină.
Din orice unghi am privi Cazania lui Varlaam (morfologic, sintactic,
al lexicului), nu putem decât să reafirmăm că aceasta reprezintă un vârf al
evoluţiei limbii române literare de la începutul secolului al XVII-lea.
64
BIBLIOGRAFIE
1. Varlaam, Cazania 1643, 1943 (ediţie critică de I. Bick),
Bucureşti, pp. 365-450
2. Gheţie, I., 1997, Introducere în studiul limbii române literare,
Bucureşti, Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 153
3. Chivu, Gh., Costinescu, M., Frâncu, C-tin, Gheţie, I., 1997,
Istoria limbii literare. Epoca veche (1532-1780), Bucureşti, pp.
347-375
4. Ivănescu, Gh., 1947, Problemele capitale ale vechii române
literare, Iaşi, p. 125
65
BIBLIOGRAFIE
1. Bianu, Ion, Hodoş, Nerva, 1903, Bibliografia românească veche,
1508-1830, Bucureşti, vol. I-IV.
2. Cartojan, N., 1996, Istoria literaturii române vechi, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti
3. Ciobanu, Ştefan, 1989, Istoria literaturii române vechi, Editura
Eminescu, Bucureşti
4. Chivu, Gh., Costinescu, M., Frâncu, C-tin, Gheţie, I., 1997, Istoria
limbii literare. Epoca veche (1532-1780), Bucureşti
5. Costinescu, M., 1975, Normele limbii literare în gramaticile
româneşti, Bucureşti
6. Dincă, Gh., 1943, Varlaam, mitropolitul Moldovei, Bucureşti
7. Dinulescu, Ştefan, 1886, Notiţe despre viaţa şi activitatea
mitropolitului Varlaam, mitropolitul Moldovei, Cernăuţi
8. Drugă, Luminiţa, 2006, „Carte românească de învăţătură” a
mitropolitului Varlaam al Moldovei (1643), Studiu lingvistic,
Editura EduSoft, Bacău
9. Haneş, Petre, 1931, Vechile noastre Cazanii. Coresi, Varlaam,
Mănăstirea Dealu, în Prietenii istoriei literare, I, Bucureşti
10. Gheţie, I., 1982, Introducere în studiul limbii române literare,
Bucureşti
11. Iorga, Nicolae, 1929-1932, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii
religioase a românilor, ediţia a II-a, Bucureşti
12. Ivaşcu, George, 1969, Istoria literaturii române, vol. I, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti
66
13. Ivănescu, Gh., 1947, Problemele capitale ale vechii române
literare, Iaşi
14. Lupaş, I., 1958, Contribuţia „Cărţii româneşti de învăţătură” de
la 1643 la procesul de evoluţie istorică a limbii noastre literare, în
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 34
15. Mihail, Paul, 1957, Circulaţia Cazaniei mitropolitului Varlaam în
Biserica românească, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei
16. Mureşanu, Fl., 1944, Cazania lui Varlaam. Prezentare în imagini,
1643-1943, Cluj
17. Olteanu, Pandele, 1976, Damaschin Studitul şi Mitropolitul
Varlaam al Moldovei şi Sucevei, LII, Bucureşti
18. Olteanu, Pandele, 1974, Cazania mitropolitului Varlaam al
Moldovei, în Sintaxa şi stilul paleoslavei şi slavonei, Bucureşti
19. Olteanu, Pandele, Izvoare originale şi modele bizantino-slave în
opera mitropolitului Varlaam, în Biserica ortodoxă română,
Bucureşti, an 88, nr. 1-2
20. Onu, Liviu, 1958, Observaţii cu privire la contribuţia lui Varlaam
la dezvoltarea limbii române literare, în vol. De la Varlaam la
Sadoveanu, E.S.P.L.A.
21. Piru, Al., 1962, Literatura română veche, Bucureşti, pp. 97-100
22. Popa, Al., 1965, Există o Cazanie moldovenească în secolul al
XVI-lea? În legătură cu izvoarele Cazaniei lui Varlaam, în
Cercetări de lingvistică, Cluj, IX
23. Rosetti, Al., Cazacu, B., Onu, Liviu, 1971, Istoria limbii române
literare, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti
24. Russo, D., 1939, Studii istorice greco-române, Opere postume I,
Bucureşti
67
25. Scorpan, Grigore, 1940, Locul „Cazaniei” lui Varlaam în vechea
noastră literatură omiletică, în Cercetări istorice, XIII-XVI, Iaşi
26. Varlaam, Cazania 1643, 1943 (ediţie critică de I. Byck), Bucureşti
68
CONCLUZII
Prezentând aspecte ale sintaxei în Cazania mitropolitului Varlaam, am
structurat lucrarea în trei capitole, în care am reliefat pe rând trăsăturile
perioadei cuprinse între anii 1640-1780, începuturile exprimării artistice în
limba română, Cazania fiind „primul monument de limbă română literară”,
ca mai apoi să evidenţiez cu exemple şi comentarii faptele de limbă ale
Cazaniei din punct de vedere sintactic.
Această importantă parte a lucrării am gândit-o, după cum era şi firesc
din punctul de vedere al sintaxei propoziţiei şi cel al sintaxei frazei,
neomiţând elementele generale de coordonare şi de subordonare.
Din orice unghi am privi Cazania lui Varlaam (morfologic, sintactic,
al lexicului), nu putem decât să reafirmăm că aceasta reprezintă un vârf al
evoluţiei limbii române literare de la începutul secolului al XVII-lea.
Consider că lucrarea „Elemente de sintaxă în Cazania mitropolitului
Varlaam (1643)” scoate în evidenţă importanţa studiului limbii române
vechi, evoluţia limbii, trecând de la influenţele slavone şi greceşti spre
influenţa limbii latine şi, în general, a limbilor romanice din care, fără drept
de incertitudine, face parte.
Având o bibliografie adecvată şi selectivă, documentaţia şi însuşirea
cunoştinţelor a fost facilitată în perspectiva unei bune conceperi şi a unui
bun comentariu al lucrării.
69