EMOT EMOTION OPEN THEME

COPYRIGHT Acest document poate fi citit, reprodus, sau folosit în alte moduri fără restricția sau acordul autorului, ți-nând cont de faptul ca o parte din informații sunt traduceri. autor: Răzvan Alexandru Boagiu http://boagiurazvan.wordpress.com/ contact: boagiu_razvan@yahoo.com versiune: 1.46.273 iul. 2010 - dec. 2012 București, România

C01 _____ INTRODUCERE

CUPRINS

CUPRINS ...................................................................................... 5

PRESCURTĂRI .............................................................................. 8

C01 | INTRODUCERE ................................................................... 9

S01 | DOMENIUL AFECTIV...................................................... 9 DOUĂ TEORII DOMINANTE ............................................... 9

PROBLEMA PROTOTIPURILOR.........................................11

DEIFNIREA EMOȚIEI .........................................................11

ALTE FENOMENE AFECTIVE .............................................11

S02 | DOMENIUL NONVERBAL...............................................13 DATE INTRODUCTIVE ȘI TERMINOLOGIE.........................13

DIFERENȚA DINTRE EXPRESIE ŞI INDICATOR ..................13

DIMENSIUNI ALE EXPRIMĂRII NONVERBALE .................. 16

PROBLEMA PROTOTIPURILOR FACIALE ......................... 21

CLASELE AFECTIVE ......................................................... 21

C02 | PROXEMICA ȘI POSTURA ................................................. 24

S03 | DOMENIUL PROXEMICII............................................... 24 INTRODUCERE ................................................................ 24

RELAȚIA OM-OM ............................................................. 25

RELATIA OM-OBIECT ...................................................... 26

FACTORII DE MEDIU ........................................................ 26

RELAȚIA DINTRE SPAȚIU, LOC Și ACTIVITATE ................ 27

RELAȚIA DINTRE SPAȚIU ŞI OBIECTE .............................. 27

RELAȚIA CU PERSONALITATEA Și AFECTIVITATEA......... 28

RELAȚIA CU LIMBAJUL .................................................... 29

TERITORIUL ..................................................................... 29

S04 | POSTURA (1): INTRODUCERE ..................................... 30 DATE GENERALE ............................................................. 30

RELAȚII INTERPERSONALE ..............................................31

CONTROLUL POSTURAL ..................................................31

ORIENTAREA CORPULUI ................................................. 32

SEXUALITATEA ................................................................33

S05 | POSTURA (2): COGNIȚIA ȘI AFECTIVITATEA...............33 COGNIȚIA ŞI AFECTIVITATEA ...........................................33

TEORIA ÎNCORPORĂRII ................................................... 35

C03 | COMPORTAMENTUL MOTOR ........................................... 38

S06 | DATE INTRODUCTIVE ................................................. 38 DEFINIREA DOMENIULUI ................................................ 38

S07 | GESTURILE ȘI COMUNICAREA ..................................... 39 GESTURILE ...................................................................... 39

CAPUL ȘI GÂTUL ............................................................. 40

AFECTIVITATEA ȘI MIȘCĂRILE: ABORDAREA PE

DIMENSIUNI VS. PE CATEGORII ....................................... 40

CATEGORII DE GESTURI .................................................. 41

S08 | DETALIEREA GESTURILOR .......................................... 42 EMBLEMELE .................................................................... 42

ILUSTRATORII ................................................................. 42

REGLATORII .................................................................... 43

EXPRESIA EMOȚIONALĂ ................................................. 43

DIFERENȚE INTERINDIVIDUALE ...................................... 43

ÎNLEMNIREA.................................................................... 44

S09 | COMPORTAMENTUL HAPTIC ...................................... 45 DATE GENERALE ............................................................. 45

MANIPULAREA ................................................................ 46

COMUNICAREA HAPTICĂ ................................................ 46

CONTEXTUL ATINGERII ................................................... 47

RELAȚIA CU AFECTIVITATEA ........................................... 48

ATINGEREA ŞI ATAŞAMENTUL MATERNAL .................... 49

S10 | MERSUL....................................................................... 50 DATE GENERALE ............................................................. 50

ORGASMUL VAGINAL ..................................................... 51

ORIENTAREA SEXUALĂ................................................... 51

S11 | GESTURILE ALTOR SPECII ȘI CONCLUZII .................... 52

CONCLUZIILE C02: INCERTITUDINI.................................. 53

C04 | COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE ............ 55

S12 | PRODUCEREA MIŞCĂRILOR FACIALE .......................... 55 DATE GENERALE ............................................................. 55

NERVUL FACIAL............................................................... 56

DIFERENȚA DINTRE MIŞCARE ŞI EXPRESIE ..................... 56

S13 | SISTEM DE CODIFICARE A ACȚIUNILOR FACIALE ....... 59 DETALIEREA SISTEMULUI ............................................... 59

METODE DE CERCETARE ................................................. 63

S14 | CELE DOUĂ TEORII PRINCIPALE: ALTE DETALII ......... 65 TEORIA CATEGORIALĂ .................................................... 65

TEORIA COMPONENȚIALĂ .............................................. 67

PROBLEMA PROTOTIPULUI ............................................ 71

S15 | ASPECTE MORFOLOGICE ŞI DINAMICO-TEMPORALE .. 73 DURATA MIŞCĂRILOR FACIALE ....................................... 73

DINAMICA ŞI CONFIGURAȚIA MIŞCĂRILOR FACIALE ...... 73

VOLUNTAR VS. INVOLUNTAR ......................................... 74

ASIMETRIA TRĂSĂTURILOR FACIALE .............................. 75

AASIMETRIA MIȘCĂRILOR FACIALE................................. 76

S16 | PERCEPȚIA STIMULILOR ŞI RECUNOAŞTEREA FACIALĂ

............................................................................................. 77 PERCEPEREA STIMULILOR AFECTIVI ............................... 77

PERCEPȚIA FEȚEI ............................................................. 77

MIŞCĂRI FACIALE REFERENȚIALE ................................... 78

CONTAGIUNEA FACIALĂ .................................................. 79

INFLUENȚELE SOCIO-CULTURALE ASUPRA EXPRESIILOR

FACIALE ........................................................................... 79

DISPOZȚIILE AFECTIVE .................................................... 79

S17 | MIROSUL, ROȘIREA ȘI CĂSCATUL: ASPECTE ALE SNV 80 MIROSUL ......................................................................... 80

ROŞIREA FACIALĂ ........................................................... 80

CĂSCATUL ....................................................................... 80

C05 | COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII ....................... 82

S18 | TREI ZONE FACIALE .................................................... 82 PARTEA SUPERIOARĂ A FEȚEI ........................................ 82

PARTEA DE MIJLOC A FEȚEI ............................................ 84

PARTEA INFERIOARĂ A FEȚEI .......................................... 84

S19 | ZÂMBETUL ŞI AFECTELE POZITIVE ............................. 87 DIFERENȚE INTERINDIVIDUALE ...................................... 89

NEUROBIOLOGIA ZÂMBETULUI ...................................... 90

RÂSUL ............................................................................. 90

AMUZAMENTUL .............................................................. 90

EXCITAREA SEXUALĂ ...................................................... 90

IUBIREA ROMANTICĂ ...................................................... 91

VENERAȚIA...................................................................... 91

MÂNDRIA ........................................................................ 91

DIFERENȚE SUBTILE ÎNTRE REACȚIILE FACIALE POZITIVE

........................................................................................ 91

S20 | SURPRIZA .................................................................... 93 VARIAȚII ALE EXPRESIEI .................................................. 93

ALTE SEMNALE ............................................................... 94

IMPLICAȚIILE SOCIO-BIOLOGICE ALE EXPRESIEI FACIALE

A SURPRIZEI .................................................................... 94

SURPRIZA ŞI PROBLEMELE EMPIRICE LEGATE DE TEORIA

CATEGORIALĂ ................................................................. 94

S21 | FRICA .......................................................................... 95 VARIAȚII ALE EXPRESIEI .................................................. 95

TRESĂRIREA .................................................................... 96

S22 | JENA ........................................................................... 97 COMPARAȚIA JENĂ-AMUZAMENT .................................. 97

S23 | ENERVAREA ................................................................ 97 INTENSITATEA ................................................................ 99

COMBINAȚII .................................................................... 99

IMPLICAȚIILE SOCIO-BIOLOGICE ALE EXPRESIEIILOR

FACIALE ALE FRICII ŞI ENERVĂRII .................................... 99

S24 | TRISTEȚEA ................................................................ 100

INTENSITATEA .............................................................. 100

COMPASIUNEA ............................................................. 100

RUŞINEA......................................................................... 101

VINOVĂȚIA ŞI REGRETUL ............................................... 101

S25 | DEZGUSTUL ............................................................... 101 VARIAȚII ......................................................................... 101

DISPREȚUL .................................................................... 102

S26 | DUREREA FIZICă ........................................................ 103 S27 | PERSONALITATEA ..................................................... 104

PERSONALITATEA: MODELUL CU CINCI FACTORI ........ 104

ALCOOLUL, EXTRAVERSIA ŞI BUNĂVOIA ......................105

OSTILITATEA ..................................................................105

C06 | COMPORTAMENTUL OCULAR: PRIVIREA, CLIPITUL şi

VARIAțIA PUPILEI .................................................................... 106

S28 | INTRODUCERE ŞI TERMINOLOGIE ............................ 106 PRIVIREA ....................................................................... 106

CLIPIREA ........................................................................ 107

VARIABILIATEA PUPILELOR .......................................... 108

TERMINOLOGIE............................................................. 109

S29 | PERCEPȚIA................................................................. 110 PRIVIREA ........................................................................ 110

ORIENTAREA ATENȚIEI .................................................. 111

SACADELE ŞI ROTIREA CAPULUI.................................... 112

VARIABILITATEA PUPILELOR ......................................... 113

CITIREA .......................................................................... 113

S30 | AFECTIVITATEA ŞI COGNIȚIA .................................... 113 PRIVIREA ........................................................................ 113

EVITAREA PRIVIRII .......................................................... 113

NEUROBIOLOGIA EVITARII PRIVIRII ............................... 114

MEMORIA ŞI PRIVIREA ................................................... 114

CLIPIREA ........................................................................ 115

VARIABILITATEA PUPILELOR ......................................... 116

S31 | INTERACȚIUNEA SOCIALĂ ......................................... 117 PRIVIREA ........................................................................ 117

COORDONAREA PRIVIRII CU VORBIREA ȘI LUAREA

CUVÂNTULUI ................................................................ 120

SISTEMUL DE MENTALIZARE ......................................... 121

URMĂRIREA PRIVIRII ...................................................... 121

URMARIREA PRIVIRII VS. PERCEPEREA PRIVIRII ............ 122

DETECTAREA DIRECȚIEI ATENȚIEI ................................. 123

PRIVIREA ŞI ATAŞAMENTUL SOCIAL.............................. 123

VARIABILITATEA PUPILELOR ........................................ 124

CLIPIREA ....................................................................... 124

S32 | DIFERENȚE INTERINDIVIDUALE .................................125 EVITAREA PRIVIRII, SAU PRIVIREA AVERSIVĂ ................125

NEUROBIOLOGIA COMPORTAMENTULUI OCULAR ȘI

PATOLOGIA................................................................... 126

CREATIVITATEA ............................................................. 127

PRIVIREA: DIFERENȚE CULTURALE ............................... 128

CLIPIREA ....................................................................... 129

VARIABILITATEA PUPILEI .............................................. 129

S33 | COMPORTAMENTUL OCULAR ÎN DEZVOLTARE ........ 129 PRIVIREA ....................................................................... 129

CLIPIREA ........................................................................ 130

S34 | COMPORTAMENTUL OCULAR AL ALTOR SPECII ........ 131 PRIVIREA ........................................................................ 131

AMENINȚAREA ............................................................... 131

PRIVIREA CA INDICATOR DEICTIC .................................. 132

CLIPIREA ........................................................................ 134

S35 | INTERACȚIUNI ÎNTRE COMPORTAMENTELE OCULARE

............................................................................................ 134 INTERACȚIUNEA CLIPIRE-PRIVIRE.................................. 134

CORPUL ŞI PRIVIREA ...................................................... 135

INTERACȚIUNEA PUPILĂ-CLIPIRE .................................. 135

C07 | COMPORTAMENTUL VOCAL ŞI LIMBAJUL ......................139

S36 | SCOPUL LIMBAJULUI ŞI LEGĂTURA CU EXPRESIA

VOCALĂ .............................................................................. 139 INTRODUCERE .............................................................. 139

AFECTIVITATEA ȘI COGNIȚIA ........................................ 140

S37 | TERMINOLOGIE ......................................................... 141 S38 | PARAMETRII şi FENOMENELE ACUSTICE DE BAZĂ.... 145

PRODUCEREA ŞI ACUSTICA VORBIRII............................ 145

FORME DE UNDE SIMPLE: AMPLITUDINEA ŞI FRECVENȚA

...................................................................................... 145

FORME DE UNDE COMPLEXE: DESCOMPUNEREA

SPECTRALĂ .................................................................... 145

FRECVENȚA FUNDAMENTALĂ ŞI ARMONICA ............... 145

FORMELE UNDEI DE VORBIRE ....................................... 146

CALITATEA .................................................................... 146

ACCENTUL......................................................................147

RÂSUL ............................................................................147

MUZICA ..........................................................................147

S39 | MECANISMUL PRODUCERII VOCII ŞI A VORBIRII ....... 149 RESPIRAȚIA ................................................................... 149

FONAȚIA ........................................................................ 149

ARTICULAȚIA................................................................. 149

REZONANȚA ................................................................. 150

S40 | PERCEPȚIA ŞI AFECTIVITATEA ..................................151 DATE SCURTE DESPRE PROCESUL MINTAL DE

PRODUCERE A VORBIRII .................................................151

PERCEPȚIA VORBIRII ȘI A VOCII ......................................151

EMOȚII ȘI ALTE REACȚII .................................................153

STRESUL........................................................................ 154

ENERVAREA .................................................................. 154

FRICA ............................................................................. 154

TRISTEȚEA..................................................................... 154

AFECTELE POZITIVE ...................................................... 154

DEZGUSTUL .................................................................. 155

PLICTISEALĂ VS. INTERES ............................................. 155

CONCLUZII ..................................................................... 157

S41 | EVOLUȚIA COMUNICĂRII VOCALE ............................. 157 S42 | PROCESUL ASCULTĂRII............................................. 160

INTRODUCERE .............................................................. 160

FUNCȚIILE ŞI TIPURILE DE ASCULTARE ......................... 160

ASIMILAREA INFORMAȚIEI ............................................ 161

PROCESELE ASCULTĂRII ............................................... 161

ASPECTELE ASCULTĂRII ............................................... 162

OBSTACOLELE ASCULTĂRII .......................................... 163

INDICATORII NONVERBALI AI ASCULTĂRII.................... 163

S43 | PERSONALITATEA, EXPRESIA VOCALĂ ȘI

COMUNICAREA.................................................................... 164 FACTORI BIOFIZICI......................................................... 164

FACTORI PSIHOLOGICI .................................................. 164

EFICIENȚA FUNCȚIONALĂ ............................................. 164

AUTOPREZENTAREA..................................................... 164

AUTOÎMPLINIREA .......................................................... 164

INDICATORI TEMPORALI ............................................... 165

FRECVENȚA ȘI INTENSITATEA ...................................... 165

PAUZELE DIN VORBIRE ................................................. 165

C08 | MINCIUNA: ELEMENTE NONVERBALE ............................ 166

S44 | CORPUL ȘI PRIVIREA................................................. 166 FRAGMENTE EMBLEMATICE, ILISTRATORII ŞI

MANIPULATORII ............................................................ 167

S45 | EXPRESII FACIALE ..................................................... 168 DATE GENERALE ........................................................... 168

DEZVOLTARE ................................................................ 168

MIȘCĂRILE FACIALE SUBTILE ........................................ 169

S46 | MANAGEMENTUL EXPRESIILOR FACIALE ...................170 SUCCESIUNEA ................................................................170

AJUSTAREA ....................................................................170

FALSIFICAREA ................................................................170

RECUNOAŞTEREA INDICATORILOR FOLOSIȚI ÎN

TEHNICILE DE MANAGEMENT FACIAL ........................... 171

DUREREA FIZICĂ ............................................................ 172

ZÂMBETUL FALS ............................................................ 172

MINCIUNILE VERBALE ŞI VOCALE; TEXTUL ................... 172

S47 | SINTEZĂ ŞI ALTE DATE DESPRE MINCIUNA

NONVERBALĂ ...................................................................... 173 C09 | CUPLUL .......................................................................... 177

S48 | DATE INTRODUCTIVE: FLIRTUL ȘI HAPTICA ............. 177 FLIRTUL ŞI INTERESUL ................................................... 177

COMPORTAMENTUL HAPTIC ŞI SEXUALITATEA............ 178

SOCIOSEXUALITATEA .................................................... 178

S49 | CUPLUL CONJUGAL: TACTICI COMPORTAMENTALE. 179 COMPORTAMENTE ȘI AFECTE NEGATIVE...................... 179

COMPORTAMENTE ŞI AFECTE POZITIVE ...................... 182

C10 | DISFUNCȚIILE ŞI COMPORTAMENTUL NONVERBAL ...... 184

S50 | EXPRESIA FACIALĂ ȘI MIȘCĂRILE CORPULUI ............ 184 PERCEPȚIA EXPRESIILOR FACIALE ................................ 186

S51 | EXPRESIA VOCALĂ ..................................................... 187 INDICATORII VOCALI AI DEPRESIEI ............................... 188

S52 | ALTE DISFUNCȚII ...................................................... 189 ALEXITHYMIA ................................................................ 189

ABUZUL SEXUAL ........................................................... 189

FUMATUL ŞI ALTE DEPENDENȚE .................................. 189

ONICOFAGIA ................................................................. 190

C11 | COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII ....................................... 191

S53 | COMUNICAREA AFECTELOR ...................................... 191 INTRODUCERE ............................................................... 191

SCOPUL COMPORTAMENTELOR NONVERBALE ........... 191

DOMENIILE DE MANIFESTARE ALE EMOȚIILOR ............ 192

EXPRIMAREA AFECTIVITĂȚII ÎN RELATȚIILE DE

COMUNIUNE ................................................................. 192

BENEFICII SOCIALE.........................................................193

BENEFICII COGNITIVE .....................................................193

SCHEMELE .....................................................................193

CARACTERISTICILE COMUNICĂRII AFECTELOR............. 194

S54 | REVELAREA ............................................................... 195 TENDINȚE...................................................................... 195

DIFERENȚE DE GEN ....................................................... 195

SECRETELE AFECTIVE ................................................... 195

S55 | MIMICA ŞI EMPATIA ................................................... 196 MIMICA .......................................................................... 196

SISTEMUL NEURONAL DE OGLINDIRE .......................... 197

MEMELE ........................................................................ 198

RAPORTUL ŞI AFILIEREA ............................................... 198

S56 | INTRODUCEREA, ÎNCHEIEREA ŞI SONDAREA ............ 198 INDUCȚIA PRESTABILITĂ ȘI ÎNTÂMPINAREA................. 198

ÎNCHEIEREA ................................................................... 199

SONDAREA NONVERBALĂ ............................................ 199

S57 | RĂSPLATA, SOLIDIFICAREA ŞI PEDEAPSA ................. 200 CONSECINȚELE COMPORTAMENTULUI: DIHOTOMIA

POZITIV-NEGATIV ......................................................... 200

DIFERENȚE INTERINDIVIDUALE .................................... 201

SOLIDIFICAREA: DATE SUPLIMENTARE ........................ 201

S58 | NEMIJLOCIREA ŞI FEEDBACKUL ................................ 202 FEEDBACKUL................................................................. 202

S59 | ASERTIVITATEA ........................................................ 203 S60 | INFLUENȚA ŞI PERSUASIUNEA .................................. 205

STATUTUL ..................................................................... 205

IRONIA ........................................................................... 206

TRIMITERI BIBLIOGRAFICE ...................................................... 207

ADDENDĂ ................................................................................ 249

INDEX ....................................................................................... 257

PRESCURTĂRI ACA _ autoconcentrarea atenției AF _ asimetrie fluctuantă AS _ anxietate socială ASC _ abuzul sexual din copilărie DDP _ detectarea direcției privirii DI _ detectarea intenției DO _ derivat din obiectiv/țel e.g. _ exemplu / de exemplu i.e. _ care este (lat. id est) LE _ latența evenimentului m. _ mușchi MAC _ mecanismul atenției comune MCS _ mecanismul conștiinței de sine MEX _ microexpresie ms _ milisecundă RVO _ reflex vestibulo-ocular s _ secundă S01 _ subcapitol SNO _ sistemul neuronal de oglindire SNP _ sistemul nervos parasimpatic SNS _ sistemul nervos simpatic SNV _ sistemul nervos vegetativ STS _ șanțul temporal superior TS _ talie-șold (raportul talie-șold) UA _ unitate de acțiune VAD _ valență, activare, dominanță ZD _ zâmbet Duchenne / zâmbet autentic

9

C01 | INTRODUCERE

S01 | DOMENIUL AFECTIV Alături de personalitate, afectivitatea este unul din cele mai ignorate și slab înțelese domenii ale psiholo-giei. De exemplu, deși există multe definiții ale emo-ției, nici una nu este acceptată de toți cercetătorii. Chiar dacă studiul afectivității a luat amploare în ultimii 20 de ani, care este sursa acestei lipse de inte-res pentru acest domeniu? Sau, de ce studiul cogniției a fost mult mai amplu decât cel al emoției? Pentru a adânci incertitudinea, este emoția o formă de cogniție, sau un fenomen separabil de aceasta? Pentru a răspunde la prima întrebare, probabil lipsa unei metodologii stricte a fost elementul care a deru-tat și îndepărtat psihologii de studiul afectelor. La fel ca în bazele personalității, cercetarea științifică a afectelor a început cu împărțirea pe tipuri a acestora, formând categorii. De ce este această metodă pro-blematică?

DOUĂ TEORII DOMINANTE Sunt emoțiile sisteme distincte sau sisteme inter-relaționate care variază pe baza mai multor dimensi-uni (Ekman et al., 1982; Russell, 1997; Schlosberg, 1954)? În abordarea pe dimensiuni se consideră că emoțiile nu sunt distincte și separate decât în ceea ce privește termenii dintr-o limbă anume; pot fi concep-tualizate și măsurate pe baza unor dimensiuni variabi-le. Pe de altă parte, în abordarea pe categorii se pos-tulează faptul că fiecare emoție distinctă, separată, are o funcție adaptivă aparte care servește unor răs-punsuri distincte (e.g. tendință de acțiune, expresie facială) (Ekman și Keltner, 2000). Categorisirea poate omite anumite caracteristici ale unui concept, fiind o formă de stereotipizare1. În acest sens, abordarea pe dimensiuni, care a pătruns puter-nic în domeniul afectiv în anii 19602 (Arnold, 1960; Lazarus, 1968), este o metodă mai exactă decât stu-diul pe categorii. Astfel, domeniul afectiv este împăr-țit de mai multe teorii. Cea mai des întâlnită, teoria categorială3 sau diferențială (e.g. Ekman, 1997a; Izard, 1991; Tomkins, 1962), propune existența unui număr limitat de emoții primare sau de bază (engl. basic emotions), care atunci când apar declanșează în mod programat (i.e. automat) un set strict și destul de inflexibil de instrucțiuni: tendințe comportamentale, schimbări fiziologice și expresii – i.e. expresii faciale și vocale; se consideră că toate aceste schimbări sunt specifice, adică pentru fiecare emoție în parte apare un tipar unic al tuturor acestor instrucțiuni. De exem-plu, frica declanșează fuga sau evitarea (i.e. tendința de acțiune), accelerarea ritmului cardiac și irigarea

1 Deşi aici este vorba despre cercetare, această remarcă este

valabilă şi pentru limbajul comun (Medin, 1989). McNamara şi Sternberg (1983) au arătat că oamenii consideră, de cele mai

multe ori, că anumite concepte au numărul de dimensiuni suficiente sau necesare (e.g. lemnul ca proprietate necesară a viorilor, deşi nu toate viorile sunt din lemn; în acest caz, dimensiunea este materialul). 2 Totuși, abordarea dimensională apare mult mai devreme: Wundt

(1896), contrazicând teoria lui James (1890), propune trei dimensiuni ale domeniului afectiv: plăcere vs. neplăcere;

excitare/activare vs. pasivitate; atenție controlată vs. necontrolată. 3 Și în această teorie apar abordări dimensionale (e.g. Ekman,

1965b).

10

puternică a mușchilor picioarelor (i.e. schimbări fizio-logice) și mișcări faciale prototipice care apar doar în frică, nu și în alte emoții (i.e. configurații faciale unice și care implică mai multe zone ale feței, denu-mite și expresii faciale complete).

FIG. 1.1. DIMENSIUNILE VALENȚEI ȘI ACTIVĂRII ÎN RELAȚIE

CU OPT EXPRESII FACIALE (tradus și refăcut sin Russell, 1997, p. 209, 303)

O a doua teorie, cea dimensională, deși presupune de multe ori aceleași componente ale emoției (e.g. răs-punsurile fiziologice), pune accent pe modul în care emoțiile sunt declanșate – i.e. evaluarea cognitivă4 a stimulului, dând naștere teoriei evaluării (engl. appraisal theory) (e.g. Frijda, 1986; Lazarus, 1968, 1991/2011; Roseman, 1984; Roseman și Smith, 2001; Scherer, 1993b, 1993a; Smith și Ellsworth, 1985). O variantă a teoriei dimensionale, teoria componențială (engl. componential approach), care este de fapt a doua teorie dominantă a domeniului afectiv, este bazată în principal pe faptul că emoțiile sunt cel mai probabil declanșate în urma evaluării cognitive a sti-mulilor de orice tip (e.g. vizuali, auditivi, mnezici). Această evaluare constă într-un proces extrem de

4 În această lucrare, cogniția este considerată procesarea

informațiilor de orice tip, însă doar prin intermediul creierului, deoarece organismele pot procesa informații și prin alte mijloace, cum ar fi ADN-ul.

rapid în care acelui stimul îi sunt verificate caracteris-ticile în mod secvențial (deși nu se cunoaște exact ordinea în care caracteristicile ar trebui verificate). Cele mai frecvente caracteristici, denumite verificări5 ale stimulului (engl. stimulus checks), sunt (Ellsworth şi Scherer, 2003; Scherer, 2005): noutate: verificarea dacă stimulul este cunoscut

sau necunoscut; bruschețe: modul de apariție al stimulului, mer-

gând de la așteptat la neașteptat; valență: pozitivă sau negativă, este una din cele

mai des întâlnite dimensiuni ale spațiului afectiv; ca verificare, aceasta se referă la calitatea stimu-lului;

importanță: o relevanță: gradul în care un stimul este

relevant pentru unul sau mai multe ob-iective;

o expectanță: gradul în care stimulul co-respunde vs. este discrepant cu aștepta-rea legată de desfășurarea unui obiectiv în momentul apariției stimulului;

o obstacolare: gradul în care stimulul este evaluat ca facilitant vs. obstacolant în atingerea unui obiectiv;

o stringență: rapiditatea cu care organis-mul trebuie să răspundă stimulului;

coping6: o cauzalitate: determinarea cauzei acelui

stimul; o control: gradul general de control asupra

stimulului; comportamentul sau, de exemplu, direcția unui automobil sunt elemente controlabile; pe de altă parte cutremurele nu sunt. În cazul în care controlul este evaluat ca fiind posibil, urmează verificarea puterii:

o putință: gradul de control asupra stimu-lului prin forțele proprii, cu sau fără aju-torul altora - aceasta din urmă este dis-tincția majoră dintre control şi putință;

o ajustare: potențialul de ajustare a stimu-lului via restructurarea internă a propriu-lui organism; dacă organismul percepe controlul şi putința imposibile, ajustarea este importantă în evaluarea costurilor şi a gradului necesar pentru schimbarea structurii sistemului de obiective;

compatibilitate: o externă: determină gradul în care stimu-

lul este în conformitate vs. încalcă o normă, standard, convenție sau expec-tanță socială;

o internă: externă: determină gradul în ca-re stimulul este în conformitate vs. în-calcă o expectanță internă ca parte a conceptului de sine sau a sinelui ideal.

Majoritatea acestor variabile ale evaluării, mai puțin valența ți noutatea, sunt ignorate des în teoria cate-gorială. Abordarea pe variabile presupune o acuratețe de analiză mai mare decât cea a tipurilor. Aici poate să apară confuzia legată de numele celor două teorii; după titlu, teoria categorială este axată pe diferenție-

5 Aceste verificări pot conține subverificări, cum este cazul

importanței. 6 COPING – a face față.

11

rea dintre emoții sau alte fenomene afective7, dar și în teoria componențială se consideră și dorește aflarea diferențelor dintre emoții. Ceea ce diferă între cele două teorii este modul de abordare. Cu toate acestea, în teoria componențială – deși bazată pe multe varia-bile care pot face diferența între emoții distincte – a dat parțial greș, cel puțin până la această dată8. Deci pe baza acestor verificări rezultă o emoție anu-me. Revenind la frică, aceasta presupune evaluarea stimulului ca fiind nou9, negativ, obstructiv, incontro-labil, iar puterea propriei persoane în relație cu stimu-lul este limitată. Schimbarea unei singure variabile – putința – poate genera altă reacție. Dacă putința este mare, nu mai apare frica, ci enervarea, deoarece puterea este suficientă pentru a trece de acel obsta-col.

PROBLEMA PROTOTIPURILOR După cum am semnalat, în teoria categorială schimbă-rile produse de emoție sunt considerate a fi programa-te: sunt răspunsuri mecanice declanșate ca întreg, presupun rigiditate și organizare strictă. Pe de altă parte, chiar dacă și în teoria componențială se consi-deră prezența diferențelor dintre emoții, acestea nu apar în mod programat, ci dinamic: rezultatul evaluă-rii unui stimul declanșează un răspuns flexibil, cu mențiunea că o parte din acesta poate fi programat.

DEIFNIREA EMOȚIEI Teoria evaluării își are originile în mai multe ipoteze similare care au apărut individual, dar care au generat modele afective similare (e.g. Frijda, 1986; Lazarus, 1968, 1991/2011; Roseman, 1984; Roseman și Smith, 2001; Scherer, 1993b, 1993a; Smith și Ellsworth, 1985). Conform teoriei componențiale, emoția este o reacție generată de evaluarea unui stimul; aceasta reprezintă un fenomen de schimbări sincronizate și interrelaționate10 în toate (sau cel puți o parte) din componentele emoției (tabelul 1.1). pentru că cele cinci componente pot suferi schimbări coordonate în timp, emoția este un proces.

TABELUL 1.1. RELAȚIA DINTRE COMPONENTELE EMOȚIEI, FUNCȚIILE ACESTORA ȘI SUBSISTEMELE ORGANISMICE11

(Scherer, 2005)

COMPONENTA

EMOȚIEI FUNCȚIE

SUBSISTEMUL ORGANISMIC ȘI

SUBSTRATUL

NEURONAL

cognitivă (evalua- evaluarea stimu- procesarea

7 De exemplu, pe baza reacțiilor fiziologice pe care fiecare

emoție în parte se presupune că le produce. 8 Din studiul literaturii de specialitate am ajuns la concluzia că

cele două teorii au multe puncte în comun și nu reprezintă doi poli opuși ai domeniului afectiv. Amândouă sunt o sursă bogată

de informații, deși mai multe ipoteze ale teoriei pe categorii au fost deja infirmate. Chiar și așa, această teorie a oferit domeniului afectiv – mai ales în ceea ce privește expresiile faciale – dovezi empirice importante. 9 Deși frica poate să apară și pentru stimulii care sunt familiari,

cunoscuți (Ekman, 2003). 10

De exemplu, Izard (1990b) consideră că există o legătură între

exprimarea nonverbală și reglarea emoțiilor. 11

ORGANÍSMIC, -Ă adj. 1. (biol.) referitor la organism. 2. care ține de o organizare asemenea organismului. (< germ. organismisch) Sursa: MDN (2000)

re) lului informației (SNC)

neuro-fiziologică

(schimbări corpora-le)

reglarea orga-

nismului

suport (SNC,

SNV, sistemul neuro-endocrin)

motivațională

(tendințe de acțiu-

ne)

pregătirea și

direcționarea

acțiunii

execuție (SNC)

expresie motoare (e.g. expresie

facială sau vocală)

comunicarea

reacției și a

tendinței de

acțiune

acțiune (sistemul

nervos somatic)

sentiment (experi-

ența emoțională)

monitorizarea

stării interne și a

interacțiunii mediu-organism

monitorizare

(SNC)

Deci conform teoriei, emoția conține un element cog-nitiv, care este unul din cele mai importante compo-nente. Într-adevăr, emoția poate fi considerată un tip special de cogniție (Cunningham și Kirkland, 2012). Nu este cert dacă cele cinci componente func-ționează independent la un moment dat, sau dacă sunt sincronizate și coordonate în totalitate. Un caz special îl reprezintă sentimentul (engl. feeling), un termen care poate produce confuzie. În limba română, acesta este folosit sinonim cu emoția, deși în această lucrare îl voi considera doar o componentă a emoției: senti-mentul reprezintă conștientizarea celorlalte patru componente (poate mai puțin a expresiei motoare), fiind latura cea mai subiectivă a emoției. Sentimentul permite reglarea în mod conștient a emoției (Scherer, 2004b). de exemplu, când o persoană s-a enervat, poate conștientiza antecedentul (i.e. motivul apariției emoției), prin componenta cognitivă, ceea ce simte în corp (e.g. creșterea ritmului cardiac și a temperaturii corporale) și tendința de acțiune (e.g. răzbunare). De asemenea, există o diferență între senzație și senti-ment: în cazul senzațiilor, sursa stimulilor este exteri-oară; pentru sentimente, sursa este interioară (e.g. schimbările fiziologice generate de o emoție) (Adelmann și Zajonc, 1989; pentru o discuție a terme-nilor francezi, vezi Gratiolet, 1865).

ALTE FENOMENE AFECTIVE În continuare ar trebui lămurită o altă problemă la fel de importantă, care creează confuzie: diferența dintre emoție și alte fenomene afective. Această diferențiere este dificilă din două motive: ambiguitatea termenilor și lipsa variabilelor care pot face diferențierea între fenomene afectivității. În ceea ce privește al doilea motiv, Scherer (2005) oferă câteva variabile (pe care le-a numit trăsături). În primul rând, apare centrarea asupra stimulului (engl. event focus). Emoțiile apar ca urmare unui stimul concret, chiar daca nu este conștientizat. Sti-mulul poate fi extern (e.g. persoane, evenimente, fenomene, sau comportamentul propriei persoane) sau interne (e.g. memorie). Aceleași tipuri de stimuli pot declanșa și alte tipuri de fenomene afective, dar într-un mod mai flexibil; de exemplu, dispozițiile afective pot să apară ca urmare a unor stimuli difuzi, care nu pot fi conștientizați ușor. A doua variabilă este evaluarea: deoarece stimulii evaluați sunt importanți pentru organism, emoțiile pot fi considerate un indicator ce semnalează importanța unui stimul anume. Astfel, evaluările pot fi intrinseci (i.e. trăsăturile stimulului sunt evaluate independent de obiectivele propriului organism) sau extrinseci (i.e.

12

trăsăturile stimulului sunt evaluate în legătură cu obiectivele propriului organism). Evaluările intrinseci sunt bazate pe preferințe congenitale (e.g. gust dulce) sau învățate (e.g. gust dulce-amărui). A treia variabilă este sincronizarea răspunsului. Aceasta se referă la cele cinci subsisteme ale organis-mului care ar trebui să contribuie la răspunsul final al emoțiilor; această contribuție explică gradul de sin-cronizare dintre cele cinci. Rapiditatea schimbărilor este altă variabilă. Deoarece sistemul afectiv servește funcții adaptive, stimulul trebuie monitorizat continuu pentru a obține noi in-formații. Aceasta presupune reevaluări cognitive, iar răspunsul emoțional se poate schimba. Prin urmare emoția nu este o stare, ci mai degrabă o reacție efe-meră. Variabila a cincea este impactul comportamental. Deoarece emoțiile sunt considerate parte a sistemului motivațional, rezultatul acestora este comportamen-tul12. Când apare, emoția poate întrerupe activitatea curentă și genera noi obiective comportamentale. În acest mod, gradul impactului comportamental variază în funcție de fenomenul afectiv. Ultimele două variabile sunt intensitatea și durata, acestea fiind cele mai comune caracteristici de dife-rențiere a fenomenelor afective. În funcție de impor-tanța stimulului (posibil și de alte verificări, după context), intensitatea influențează gradul de răspuns comportamental (i.e. durata, intensitatea și stringen-ța). Pe de altă parte, deoarece emoția implică un consum ridicat de resurse cognitive și fiziologice (în funcție de intensitate), durata acestora este relativ scurtă, pentru a nu consuma resurse în mod inutil. Prin urmare, Scherer (2005) a alcătuit un tabel care prezintă cele șapte variabile în relație cu fenomenele afective care vor fi detaliate în continuare:

TABELUL 1.2. VARIABILE DE DIFERENȚIERE ÎNTRE FENO-

MENELE AFECTIVE (Scherer, 2005, p. 704)

afect

centr

are

evalu

are

intr

in-

secă

evalu

are

extr

in-

secă

sincro

niz

are

rapid

itate

a

schim

bări

i

impact

com

por-

tam

enta

l

inte

nsi

tate

dura

tă

preferință 1 5 3 1 1 3 2 3

atitudine 1 2 2 1 2 2 3 4

dispoziție 2 3 2 2 3 4 3 4

predispoziție 1 2 1 1 1 2 2 5

scenariu 4 2 2 2 5 4 3 3

emoție 5 3 5 5 5 5 4 2

Emoția a fost detaliată; pe lângă aceasta, celelalte fenomene sunt (sintetizat din Scherer, 2005): 1. preferințele: deși nu este cert dacă sunt un feno-

men afectiv pur, preferințele se ocupă de selecție și sunt relativ stabile; selecția constă în a place v. a displace un stimul, sau de a îl prefera mai mult în comparație cu alții.

2. atitudinile: se referă la opiniile strategice relativ stabile legate de un stimul; au trei componente:

12

De fapt, este vorba întâi de tendința de acțiune, care dacă nu este inhibată se traduce în comportament.

cognitivă (informațiile legate de stimul), afectivă (reacția generată de acele informații) și motivați-onală (tendințe de acțiune, cum ar fi evitarea sau apropierea).

3. dispozițiile afective: reprezintă stări difuze de intensitate medie sau scăzută, în care conștienti-zarea stimulului nu este mereu posibilă. Dispozi-țiile (sau stările de spirit) sunt o stare de pregăti-re; după cum am remarcat, emoțiile sunt costisi-toare pe termen lung, iar dispozițiile – cel puțin cele generate de o emoție – reprezintă o stare de fundal care facilitează apariția emoțiilor prin in-tensitate, durată și frecvență. Anxietatea (ca dis-poziție) este una din cele mai cunoscute dispoziții afective.

4. predispozițiile, sau trăsăturile de personalitate afective: explică diferențele stabile dintre indivizi în ceea ce privește răspunsurile comportamenta-le. Exemple: timiditatea, ostilitatea, sau anxieta-tea (ca trăsătură). Predispozițiile pot prezice apa-riția mai frecventă nu doar a emoțiilor, ci și a dis-pozițiilor.

5. scenariile afective: similare cu atitudinea, se referă la stilul afectiv de tip strategic ce se for-mează progresiv către un stimul. Reprezintă un proces continuu, iar noile informații despre stimul pot modifica scenariul, la fel ca în cazul atitudi-nii. Ca și predispozițiile, pot modela răspunsurile emoționale; de exemplu, o persoană se poate enerva mai rar pe iubita sau iubitul său. Exemple: ură, invidie, gelozie, iubire, gratitudine, disprețu-ire, venerație, teroare.

Ar mai trebui lămurit termenul de afect. Rădăcina cuvântului conține cel mai important element care definește această diferență: în timpul unei stări afec-tive, organismul este afectat de ceva (un stimul - fenomen, memorie, alt individ, relație socială etc.) care are o influență importantă asupra motivației, cogniției, fiziologiei și comportamentului. Aceste influențe diferențiază starea afectivă de cea neutră, atât în experiența subiectivă a organismului, cât si în percepția organismului respectiv de către altele ob-servatoare. În contextul acestei lucrări, termenul se referă la orice fenomen afectiv descris mai sus, fiind cel mai cuprinzător din tot domeniul.

13

S02 | DOMENIUL NONVERBAL

DATE INTRODUCTIVE ȘI TERMINOLOGIE

În anul 2005 apare o nouă ediție a uneia din probabil cele mai importante lucrări de metodologie a studiului nonverbalului (Harrigan et al., 2005). Ca și această lucrare, EMOT are ca temă principală una din com-ponentele emoției – exprimarea nonverbală -, care este acceptată în amândouă teoriile. (Deși nu toate comportamentele nonverbale au origine afectivă.) În cazul semnalării unei emoții, apar complicații: odată cu declanșarea unei emoții, rezultatul acesteia (i.e. schimbările tuturor componentelor), poate deveni subiectul unei alte evaluări. Această flexibilitate spon-tană permite reglarea emoției, care este o abilitate esențială în mediul social uman. Bineînțeles, reglarea depinde de factori precum personalitatea, intensita-tea emoției, sau țeluri. În continuare, indiferent de complexitatea organismu-lui şi a mesajului, comunicarea reprezintă un proces de transmitere a unui mesaj de la sursă la destinație (Krauss, 2002) (fig. 1.2). Comportamentul nonverbal poate produce confuzie în receptori atunci când sunt transmise semnale conflictuale, mai ales în legătură cu discursul verbal. Pe de altă parte, comportamentul nonverbal este esențial și are un rol instrumental în menținerea relațiilor umane. Dată fiind multitudinea de canale de comunicare non-verbală, apărând semnale simultane prin mai multe modalități (i.e. comunicarea multimodală13), o mare parte din comunicarea interumană este nonverbală (e.g. Birdwhistell, 1970; Burgoon, 1994; Mehrabian, 1968c). Comunicarea verbală constă în transmiterea informațiilor doar prin cuvinte (scrise sau vorbite) și nu se confundă cu comunicarea vocală, care este dată de parametrii vocii (Guerrero și Floyd, 2006). Revenind la conflictele comunicative pe care nonver-balul le poate produce, oamenii se pare că iau în con-siderare comportamentul nonverbal mai mult decât pe cel verbal atunci când percep un conflict între cele două canale (Burgoon, 1994). O explicație este oferită de Newton și Bourgoon (1990), care consideră că oa-menii sunt conștienți de faptul că mesajele verbale sunt produse în mod voluntar, putând fi astfel contro-late mai ușor decât cele nonverbale. În ceea ce le privește pe ultimele, există diferențe și aici: mișcările care se află sub control cortical puternic (e.g. mișcări-le mâinilor) sunt mai ușor de controlat și produs volun-tar decât mișcările-reflex sau cele produse de emoții, cum ar fi dilatarea pupilelor (e.g. Andreassi, 2000) sau expresiile faciale emoționale (e.g. Matsumoto și Lee, 1993). Prin urmare, controlul este o dimensiune principală a exprimării nonverbale. Alta este conști-entizarea expresiei, care nu este neapărat condițio-nată de control; de exemplu, frământarea mâinilor implică un control voluntar puternic, dar nu este un comportament neapărat conștientizat de persoană, mai ales daca este un tic. Aceste două dimensiuni, împreună cu altele, vor fi discutate mai târziu în acest subcapitol. După cum am semnalat în S01, una din componentele emoției este exprimarea. Cu toate acestea, nu toate comportamentele nonverbale sunt

13

E.g. zâmbit și schimbarea posturii corporale în același timp.

generate de emoții. Abilitatea oamenilor de a observa și decodifica semnalele nonverbale în mod corect nu reprezintă citirea minții14 (Nierenberg și Calero, 1990); semnalele nonverbale pot completa, sau, pe de altă parte, pot exprima adevărul în relație cu ceea ce se comunică verbal. Completarea, clarificarea, ampli-ficarea etc. a informațiilor verbale de către cele non-verbale reprezintă calitatea acestora din urmă de a fi metacomunicative; sau semnalele nonverbale pot exprima ceva ce nu este posibil sau nu ar trebui transmis verbal (Burgoon et al., 1996). În al doilea rând, comportamentul nonverbal poate fi împărțit în trei ramuri: vizuală, auditivă și invizibilă (Leathers, 1997). Comunicarea vizuală constă în kinesică (mișcări corporale și faciale, postură, com-portament ocular), proxemică (spațialitate, distanță, teritoriu) și artefacte (e.g. aspect fizic, îmbrăcămin-te, accesorii). Alți autori au inclus spațiul construit (urban sau rural) în comunicarea nonverbală, deoarece construcțiile și alte elemente urbane reprezintă un comportament static sau dinamic15 (e.g. Rapoport, 1990). Mai departe, subdomeniul auditiv - denumit vocalistică sau paralingvistică (e.g. Andersen , 1999) - este reprezentat de parametrii vocali: intensitatea, înălțimea, frecvența, durata, calitatea, articularea, pronunția, pauzele etc. (Leathers, 1997). În cele din urmă, comportamentul nonverbal invizibil este dat de olfacție (i.e. mirosuri) și cronomie (i.e. trecerea timpului; engl. chronomics). Un caz special este haptica (i.e. atingerea), care deși reprezintă o acțiune posibil vizibilă, este procesată diferit de mișcări, pos-tură, proxemică etc.

DIFERENȚA DINTRE EXPRESIE ŞI INDICATOR Comportamentul nonverbal a fost des definit ca toate comportamentele în afară de cuvinte, deși această definiție a fost criticată (e.g. Andersen, 1999; Burgoon et al., 1996). În primul rând, ar trebui lămurită pro-blema terminologică dintre comunicare și comporta-ment. Comportamentul este definit ca orice reacție sau acțiune realizate de un organism (Burgoon et al., 1996, p. 11). Prin urmare, comunicarea este o dimen-siune sau o ramură a comportamentului; necesită emițător (codificare), receptor (decodificare) și canal de transmisiune, fiind un proces de transmitere a informației de la emițător la receptor (Mehler et al., 1978). Când un individ nu este înconjurat de alții, toate comportamentele executate de acesta sau aceasta sunt noncomunicative? Ce se întâmplă cu situațiile în care persoana crede că se află alți oameni în jur, deși în realitate mesajul nu este perceput de nimeni? Mai mult, comportamente care de regulă sunt noncomunicative (e.g. cele cu funcții biofiziologice) pot deveni comunicative în anumite contexte? De exemplu, observatorii unei persoane care respiră foarte repede pot deduce că acesta fie a alergat, fie trăiește o emoție foarte intensă, evaluarea fiind făcută în funcție de alți indicatori nonverbali

14

Cuvintele nu sunt emoții, ci reprezentări ale acestora. Dacă o limbă nu are un cuvânt destinat unei anumite emoții, asta nu

înseamnă că emoția nu există pentru vorbitorii acelei limbi. De exemplu, deşi thailandezii nu au atribuit niciun cuvânt tristeții, populația din această țară este capabilă să o exprime facial

(Levy, 1984). 15

Nu tot ce se desfășoară în mediile construite reprezintă un comportament: temperatura sau precipitațiile sunt fenomene care nu sunt manipulate de om (Knapp și Hall, 2002).

14

prezenți. Astfel, acel comportament respiratoriu capă-tă un sens social, fiind observabil și interpretabil, dar ce reprezintă de fapt - o expresie, sau un indicator? (Guerrero și Floyd, 2006).

FIG. 1.2. PROCESUL COMUNICĂRII

Revenind la comunicare, există trei poziții teoretice care încearcă să explice ceea ce este sau nu comuni-cativ. Prezentate scurt, acestea sunt: 1. teoria sursei: doar comportamentele care sunt

orientate către altcineva (în mod voluntar sau nu) sunt considerate comunicare; comportamentele biologice (e.g. căscatul) sau spontane sunt consi-derate a fi comunicative doar dacă sunt simbolice (e.g. persoana cască voluntar în mod exagerat pentru a semnala plictiseala) (Motley, 1990);

2. teoria receptorului: dacă receptorii pot decodifi-ca mesajul nonverbal, atunci acesta este comuni-cativ (Andersen, 1991);

3. teoria mesajului: un comportament este comuni-cativ dacă este voluntar, este perceput ca volun-tar sau/și are un înțeles comun (i.e. poate fi de-codificat de alții) (Burgoon, 1980).

Cele trei perspective nu satisfac cerințele acestei lucrări. Totuşi, revenind la definirea comunicării, acest termen este problematic, după cum remarcă Holli şi Calabrese (1998): există cel puțin 15 definiții ale comunicării doar în publicația Journal of Communication, iar datele sunt valabile în anii 1990 (pentru alte opinii similare vezi: Ellis şi Beattie, 1986; Heath şi Bryant, 2000; Rosengren, 2000). În contextul EMOT, mă voi referi la comunicarea interumană ținând cont de rădăcina latină a cuvântului communicatio, care înseamnă a împărți, a face comun. Astfel, pe lângă datele din paragraful anterior, comunicarea umană reprezintă orice comportament care are scopul de a informa prin transmisia informației de la emițător la receptor; poate fi directă sau indirectă, conştientă sau inconştientă. Ce se întâmplă însă cu intenționalitatea? Există cazuri în care comportamen-tele pot fi indicative, nu comunicative (Bavelas, 1992; Trenholm şi Jensen, 2000). Mai mult, deşi unii autori consideră conştientizarea un factor obligatoriu al comunicării (e.g. Knapp şi Hall, 1997), anumite com-portamente – în special mişcări faciale generate de emoții – au valoare filogenetică, în sensul că sunt universale pentru oameni şi apar automat, făcând parte din sistemul emoțional16 (e.g. Ekman, 1997d); sunt o componentă a emoției (Scherer, 2005; vezi S01). De exemplu, când un om minte, va încerca să își ascundă manifestarea nonverbală a emoțiilor pentru a

16

Pentru o opinie opusă vezi Klinger et al., 1981.

păcăli victima. Daca inhibarea este nereușită și apar scăpări, cum ar fi expresii faciale subtile (e.g. Ekman, 2001); dacă victima le observă, este vorba tot despre comunicare, chiar dacă persoana care minte nu vrea să comunice nonverbal acele reacții care pot trăda minciuna? În acest caz nu este vorba despre comunica-re, pentru că nu există intenție; acele scăpări faciale sunt un indicator al unei reacții interne ale persoanei care minte. După cum remarcă Ekman, faptul că ex-presiile emoționale (mai ales cele faciale) sunt mo-delate şi conservate de evoluție pentru valoarea informativă a acestora nu înseamnă că atunci când apar persoana vrea să transmită ceva17 (Ekman, 1997d, p. 337). Prin urmare, orice comportament neintenționat sau intenționat poate fi considerat indi-cator, nu comunicare (mai ales nu expresie), bazându-mă aici pe cercetarea minciunii. Detaliind, în cazul reprimării emoționale poate să apară un fenomen de inhibare a expresivității faciale – i.e. microexpresii -, care constă în apariția automată şi foarte scurtă (sub 0,5 secunde) a unor mişcări faciale (e.g. Ekman et al., 1992; vezi S45). Studiile arată că uneori aceste mişcări sunt percepute de oameni (Whalen et al., 1998), deşi nu este cert dacă percepția trece în registrul conşti-ent, fapt mai puțin important aici. Totuşi, activarea amigdalei şi a altor structuri cerebrale reflectă recep-ția unui semnal, deşi persoana care a efectuat microexpresia facială nu intenționează asta. Deşi nu sunt un indicator cert al minciunii (Ekman, 2001), aceste comportamente pot să apară aici, deşi rar (ten Brinke et al., 2011). Microexpresia reflectă un conflict între dorința de a nu manifesta o stare internă şi de-clanşarea automată, inconştientă, a acesteia. În con-textul în care persoana nu reprimă emoția, aceasta este manifestată facial tot în mod automat, însă există o diferența esențială față de primul caz: comporta-mentul capătă (sau mai bine zis își menține) funcție comunicativă. După cum am menționat, deoarece anumite mişcări faciale au dobândit valoare comunica-tivă în mod filogenetic, declanşarea acestora nu nece-sită execuție conştientă, apărând automat. În acest caz, microexpresiile care apar în minciună pot fi con-siderate un produs secundar (engl. by-product) al evoluției: expresiile faciale au rol comunicativ, însă, în anumite contexte (e.g. minciună), acesta trebuie eliminat (e.g. înlocuirea sa cu funcția minciunii: câști-gul sau beneficiul). Prin urmare, intenția de a comuni-ca – reflectată direct de scopul comunicării – este dimensiunea care face diferența între un comporta-ment indicativ şi unul comunicativ.

FIG. 1.3. INDICATORUL 1 - comportamentul 1 (cauză); 2 - comportamentul 2 (efect);

3 - indicator

17

Această opinie este strâns legată de ipoteza etologică în care evoluția a dat anumitor comportamente o valoare comunicativă,

pe lângă funcția inițială a acestora, pe baza faptului că pot indica starea sau stările interne ale unui organism (sinteză: Fridlund, 1997; pentru perspectiva etologică originală vezi Hinde, 1956; Tinbergen, 1952).

15

Rezumând, un comportament poate să apară automat sau involuntar şi să fie decodificat corect de ceilalți oameni; acesta este indicatorul (fig. 1.3) - de exem-plu, roşirea facială, care poate indica jena, în contex-tul potrivit (vezi şi Remland, 2000). Mai departe, dacă un comportament are ca scop comunicarea, atunci reprezintă o expresie (fig. 1.4). (În cazul de jenei, nu este cert dacă roşirea are o funcție strict fiziologică, sau şi comunicativă.) Expresia este dublarea funcției intrapersonale a unui comportament cu o funcție de interpersonală: comunicarea; este o combinație între comportament și comunicare (fig. 1.4). În mod similar, Kellermann (1992) consideră că scopul18 şi automatiza-rea unui comportament sunt două dimensiuni ale co-municării. Dimensiunea conştientizării nu este impor-tantă aici în diferențierea celor două: după cum am menționat, execuția anumitor mişcări este automată, involuntară, nu necesită producție conştientă19. În cele din urmă, ar putea să apară confuzii termino-logice între voluntar şi intenționat, deoarece în lim-bajul comun sunt sinonimi. În lucrarea de față, volun-tar-involuntar descrie modalitatea de execuție a unui comportament, iar intenționat-neintenționat scopul care stă la baza acelui comportament20 (i.e. neinten-ționat = fără scop de comunicare21). Mai mult, există o relație strânsă între acțiunile voluntare şi conştien-tizare, în sensul că tot ce este voluntar sau deliberat este conştient, deşi nu mereu în totalitate (Scherer, 2000).

FIG. 1.4. EXPRESIA

1 - comportament (extern și perceptibil); 2 - comunicare (voluntară sau involuntară, conștientă sau nu); 3 - expresie

Ekman (1997d) consideră că expresiile (afective sau nu) oferă mai multe tipuri de informații; acestea sunt legate atât de emițător, cât şi de receptor (vezi şi Hinde, 1985a, b; Smith, 1985): 1. sursa expresiei (în sensul de eveniment care a

declanşat expresia); 2. procese cognitive (e.g. idei, expectanțe, memo-

rii); 3. starea fizică internă; 4. o metaforă; 5. un cuvânt care se referă la un afect; 6. tendințe de acțiune ale emițătorului; 7. expectanțe legate de tendințele de acțiune ale

receptorului. În cele din urmă, revenind la exemplul cu persoana care respira intens, în acest caz comportamentul nu

18

După autor, scopul este strategic. 19

După Emmons (1989), nu toate obiectivele sau țelurile sunt conştiente, dar oricum gradul de conştientizare al acestora este

mai mare decât motivația pe care se bazează. Prin studiul său, Monahan (1998) susține această ipoteză. 20

Pentru o opinie similară vezi Bourgoon et al., 1996. 21

Pornind de la comportament, acesta poate avea scop; continuând, dacă scopul acelui comportament este comunicarea, acesta are la rândul ei un scop, cum ar fi semnalarea unei reacții afective.

exprimă, ci este doar indicativ. Nu este expresiv deoa-rece scopul acestui ritm accelerat al respirației nu are ca scop comunicarea, ci oxigenarea - un scop fiziolo-gic. Deși comportamentul este uşor observabil de către ceilalți oameni, interpretarea acestuia este subiectivă și multiplă, cel puțin în cazul în care nu este cunoscut motivul exact al reacției. Pe de altă parte, daca același comportament ar fi efectuat pen-tru a atrage atenția, din diverse motive, reprezintă o expresie, deoarece scopul său este comunicarea; nu este cert dacă persoana emițătoare va avea succes în emiterea unui mesaj care poate fi decodificat corect de oamenii cărora le este adresat. Nu toate compor-tamentele sunt descifrabile, chiar dacă sunt prezente universal în cadrul populației umane.

În 1972 și 1973, NASA a trimis în spațiu navetele Pioneer 10, respectiv 11. Acestea conțineau fiecare câte o placă din aluminiu și aur pe care au fost dese-nate, printre altele, două figuri umane (fig. 1.5). Personajul masculin a fost desenat cu mâna dreaptă îndoită; această mișcare reprezintă un simbol ce ex-primă salutul, dar acesta nu are valoare universală nici măcar pe Terra; reprezintă o mișcare emblematică, iconică. Ar putea fi decodificată de alte ființe inteli-gente? Carl Sagan, autorul principal, oferă o explica-ție: nu se cunosc șansele exacte ca salutul să fie de-codificat corect, dar mișcarea transmite alt mesaj: modul în care membrele umane se pot mișca. Prin urmare, această capacitate biologică - i.e. îndoirea brațelor - este comunicativă. Probabil, o abordare dimensională ar putea rezolva această problemă ter-minologică și teoretică.

C01 _____ INTRODUCERE

FIG. 1.5. PLACA DE PE NAVETELE SPAȚIALE PIONEER 10 ȘI 11 (http://en.wikipedia.org/wiki/File:Pioneer_plaque.svg)

DIMENSIUNI ALE EXPRIMĂRII NONVERBALE Pentru început, ar trebui prezentați cei patru factori care contribuie la reglarea sau managementul com-portamentelor nonverbale afective. Aceştia sunt (Fiehler, 2002, p. 82-83): 1. reguli emoționale: tipul şi intensitatea emoțiilor

care ar trebui să apară într-un moment dat (e.g. tristețea trebuie să apară în cazul morții unei per-soane iubite);

2. reguli de manifestare: reglarea tipului şi intensi-tății comportamentelor, indiferent de afectul re-al22 (e.g. băieţii nu plâng, deşi pot simți tristețe);

3. reguli de corespondență: reacția comportamen-tală care ar trebui să fie manifestată ca răspuns la

22

Existent acestor reguli este susținută de mai multe studii (e.g. Ekman, 1972; Ekman şi Friesen, 1969; Ekman et al., 1980; Friesen, 1972; Rosenberg şi Ekman, 1994). Aceste reguli presupun o lipsă sau diminuare a sincronizării între subsistemele emoției,

mai exact între expresie sau manifestare şi restul componentelor (Matsumoto şi Kupperbusch, 2001). De exemplu, Ekman a arătat cum există diferențe culturale între americani şi japonezi în ceea

ce priveşte manifestarea facial a emoțiilor negative, în cazul japonezilor observând un grad mai mare de inhibare – i.e. corelație negative între emoție şi expresie. Ekman mai remarcă faptul că această corelație a fost pozitivă doar atunci când

japonezii erau singuri, în lipsa celor care au desfăşurat experimental. Prin urmare, aceste reguli de manifestare (indiferent de metoda de cenzură sau amplificare a

comportamentului), împreună cu celelalte trei reguli, reprezintă un filtru care apare între tendință şi acțiunea efectivă; dacă filtrul nu modifică tendința motoare în funcție de context, atunci tendința este aceeaşi cu rezultatul.

reacția altei persoane (e.g. inhibarea manifestării afectelor pozitive în contextul prezenței unei per-soane triste);

4. reguli de codificare: reguli care descriu ce com-portamente sunt considerate a fi expresive (i.e. pot fi decodificate).

FIG. 1.6 - FILTRU DE ATITUDINE CA MEDIATOR ÎNTRE IM-PULSUL AFECTIV ȘI REZULTATUL MOTOR

Cele patru tipuri de reguli pot fi numite filtre atitudi-nale, deoarece reprezintă modificarea tendinței de acțiune motoare ca urmare a atitudinii, în cele din urmă. După cum am explicat în S01, atitudinea repre-zintă o strategie de adaptare la context, care în cazul de față este social; după dobândirea de noi informații, sau pe baza unora deja existente, persoana îşi poate modela rezultatul motor (aici nonverbal) pentru a păstra echilibrul interpersonal23 (e.g. Ştiu că sora mea este tristă, deci nu-i mai arăt că eu sunt fericită, mai bine voi fi şi eu sobră şi poate aşa o să se simtă mai

23

Echilibrul nu se referă la armonie, ci la orice tip de relație interumană, inclusive cele de dominanță-sumisiune, care nu presupun neapărat egalitatea (sau egalizarea) statutului, indiferent de tipul acestuia.

17

bine). Acest filtru ar trebui să ia în considerare și scopul comportamentului. În acest sens, Scherer şi Wallbott (1985) consideră că există patru funcții ale comportamentelor nonverbale24: 1. pragmatică: manifestarea identității, personalită-

ții, sau a stărilor psihologice (e.g. emoții) prin in-dicatori nonverbali;

2. dialogică: semnalarea şi reglarea relației dintre două sau mai multe persoane, folosind indicatori nonverbali pe baza a cel puțin două dimensiuni – atracția şi dominanța;

3. semantică: manifestarea indicatorilor nonverbali în mod direct, real, în comparație cu modificarea acestora (e.g. inhibare, amplificare sau diminua-re);

4. sintactică: structurarea ordinii şi apariției com-portamentelor nonverbale (e.g. comportamente specifice care apar la începutul sau sfârşitul unei conversații).

În continuare, Guerrero și Floyd (2006) oferă o schemă de sinteză a ceea ce autorii consideră comunicare (fig. 1.7). Având doar două dimensiuni - intenția și decodi-ficarea -, este aceasta suficientă pentru a explica ceea ce am considerat comunicare nonverbală în această lucrare?

FIG. 1.7. MATRICE DIMENSIONALĂ A COMPORTAMENTULUI

NONVERBAL (Guerrero și Floyd, 2006, p. 12)

(casetele negre: comunicare; casetele gri: producerea și/sau

recepția mesajului este problematică)

Ca și declanșarea emoției, exprimarea nonverbală a acesteia apare rapid și involuntar, în special în ceea ce privește fața și vocea. Brațele, postura și alte elemente care pot fi parte a exprimării afective se află sub control cortical mai puternic decât fața și vocea, devenind astfel indicatori nonverbali mai incerți. Acesta este poate și motivul pentru care ex-presia facială a fost cea mai studiată în cadrul comu-nicării nonverbale. Pe de altă parte, exprimarea nonverbală a unei emoții poate fi și voluntară. După cum am semnalat, emoția în sine poate deveni obiectul unei alte evaluări cogni-tive; poate deveni un stimul. Aceasta se întâmplă în interacțiunile sociale, unde exprimarea afectivă are rol strategic (Kellermann, 1992); pentru a avea succes, exprimarea nonverbală a unei emoții trebuie realizată la timpul și intensitatea potrivite. Reglarea emoției nu presupune mereu conștientizarea reacției, astfel încât comunicarea nonverbală a unei emoții poate implica simultan procese atât involuntare, cât și voluntare. Hall şi colaboratorii acesteia (2005) consideră că dimensiunea voluntar-involuntar este un continuum

24

Explicate pe larg în S53.

care variază de la total involuntar la total voluntar, două extreme ideale. Mai mult, dat fiind faptul că această componentă expresivă are ca scop principal comunicarea, există o relație între expresie și impresie. Aici apar două ele-mente noi: îndemnarea (engl. push factors) – factorii care determină în mod automat rezultatul motor ex-presiv; au la bază mecanisme neuromotoare, adaptive și care au evoluat filogenetic25. Sunt legați fiziologic de stările interne (e.g. tensiunea musculară). Pe de altă parte, factorii de atracție (engl. pull factors) sunt determinați de normele culturale de exprimare, expectanțe, sau context. Sunt factorii legați de proce-sele psihologice (e.g. regulile sociale de manifestare a expresiilor faciale)26. Aceștia nu constau doar în con-trolul expresiei, ci și în evaluarea expectanțelor re-ceptorilor referitoare la acea expresie viitoare sau în curs de desfășurare27. De aici legătura între expresie și impresie (Scherer, 1985; 2000; Scherer et al., 1980). Această dimensiune nu ar trebui confundată cu origi-nea unui comportament, care poate fi înnăscută vs. prin învățare (Ekman, 1969)., dar nici cu dimensiunea voluntar-involuntar, care explică inițiativa de apariție a unui comportament anume. Revenind la reglarea expresiei, aceasta este un pro-ces care variază de-a lungul unui continuum: de la expresii complet involuntare și necontrolate până la cele controlate în totalitate și monitorizate în perma-nență. După cum menționează Scherer (2000), regla-rea unei expresii nu trebuie să fie conștientă, ci poate fi declanșată automat, cum este zâmbetul fals – cea mai comună tactică de management facial pen-tru mascarea unei emoții negative. Prin urmare, regla-rea unei expresii nu este neapărat nici total voluntară, dar nici dictată de factorii de îndemnare (ibidem). Ținând cont de expresiile faciale, Ekman (2001) consi-deră că există mai mult tehnici de reglare ale mişcă-rilor, printre care ajustarea şi falsificarea. Ultima tehnică presupune simulare – crearea unei expresii total false -, neutralizare sau inhibare totală, ori mas-carea unei expresii existente printr-o altă mişcare facială (pentru detalii vezi S46). De asemenea, Ekman şi Oster (1979) au arătat că abilitatea de a produce expresii faciale voluntare se dezvoltă gradul între 3 şi 13 ani, iar Lewis şi colaboratorii (1987) arată cum anumite configurații de mişcări faciale specifice unor emoții sunt dificil de produs voluntar de către adulți, mai ales frica sau dezgustul.

În cele din urmă, al treilea determinant al expresiei emoționale, după Scherer (2000), este conștientiza-rea, o dimensiune care poate fi de fapt parte din cele trei discutate până acum (spontan vs. voluntar, în-demnare vs. atracție și reglare vs. lipsa controlului). Reglarea expresiei nu presupune conștientizarea aces-teia, cum nici efectuarea voluntară a unei expresii

25

FILOGENÍE s. f. 1. Procesul evoluției formelor organice ori a

unui grup de animale sau de plante în cursul dezvoltării istorice a lumii vii; filogeneză. 2. Ramură a biologiei care cercetează filogenia (1). – Din fr. phylogénie. Sursa: DEX '98 (1998) 26

Factorii de atracție reflectă condițiile externe care pot duce la

prezentarea strategică a expresiei afective (Krebs şi Dawkins, 1984). De exemplu, autoprezentarea – proces de formare a unei impresii despre sine în mediul social (în termini de abilități,

statut economic, mentalitate, preferințe etc. – conforme sau nu cu realitatea) (Scherer, 1985). 27

Acest tip de evaluare este prezent și în animale (Leyhausen, 1967).

18

(e.g. mișcare facială) nu necesită conștientizarea completă (ibidem). Această dimensiune reprezintă un continuum care variază de la total conştient la total inconştient (Hall et al., 2005). Există mai multe cazuri în care codificarea inconştientă trece în registrul con-ştient28 (Bourgoon şi Langer, 1995; Motley, 1992): noutate; efort; conflict între mesaje sau dintre obiectivele comu-

nicării; sau, actualizarea problematică a scopului comunicării;

anticiparea consecințelor negative; întreruperi neaşteptate. În literatura de specialitate există o distincție clară între monitorizarea propriului comportament şi al cea a altor oameni (e.g. Hall et al., 2007). Mai mulți cer-cetători oferă date referitoare la faptul că percepția şi interpretarea indicatorilor nonverbali ai celorlați oameni este automată, deci rareori conştientă (e.g. Ambady şi Gray, 2002; Bargh şi Chartrand, 1999; Bargh şi Williams, 2006), iar percepția altora vs. a sinelui este (referitor la comportamentele nonverbale) este mai exactă (DePaulo, 1992). Hall şi colaboratorii (2007) consideră că există două cauze posibile: (1) concentrarea procesării cognitive este realizată mai mult asupra altor trăiri interioare şi (2) imposibilitatea de a monitoriza sinele dintr-o perspectivă exterioară, extracorporală. De asemenea, după cum arată câteva studii, dificultatea cognitivă (e.g. conversație) şi anxi-etatea sau frica afectează procesarea indicatorilor nonverbali (Hanggi, 2004; Patterson, 1995; Patterson şi Stockbridge, 1998; Schroeder, 1995). Cele patru dimensiuni detaliate până acum pot fi considerate a fi independente, deși arar două grupări: pe de o parte, efectuarea voluntară, reglarea și facto-rii de atracție, iar pe de altă parte conștientizarea, efectele de îndemnare și lipsa controlului. Tabelul 1.3 oferă o sineză a celor patru dimensiuni:

TABELUL 1.3. DIMENSIUNI ALE EXPRIMĂRII NONVERBALE

(Scherer, 2000)

DIMENSIUNE DESCRIERE

factori de îndemnare vs.

atracție (push vs. pull)

gradul în care expresia este determinată de factorii

fiziologici vs. mediul social

involuntar vs. voluntar

gradul în care expresia este

declanșată de starea unui obiectiv concret

control vs. lipsa controlului

gradul în care expresia se

află sub impulsul inițial (i.e. nervos) vs. gradul de control

conștientizare

gradul de conștientizare al

efortului (potențial) de

reglare, sau al factorilor de îndemnare

28

De asemenea, Hall et al. (2007) au arătat că şi monitorizarea

propriului comportament nonverbal reprezintă tot un continuum; de regulă, oamenii îşi amintesc zâmbetele şi privirea mai facil decât gesturile şi autoatingerile, conştientizarea mişcărilor proprii fiind legată puternic de monitorizare acestora. În acelaşi

registru, Barr şi Kleck (1995) au arătat că mişcările faciale sunt mai facil amintite decât cele corporale sau parametrii vocali, iar Gosling et al. (1998) arată cum râsul propriu este mult mai bine

memorat şi amintit decât întreruperea discursului altora. Anterior, Ross şi colaboratorii (1983) au arătat că amintirea comportamentelor în legătură cu o altă persoană sunt biasate de atitudinea față de aceasta.

Revenind la comunicare, după cum am specificat în secțiunea anterioară, aceasta este un proces de transmitere a informațiilor de la emițător la receptor. Detaliind, cele mai simple forme de comunicare ar trebui să conțină un mesaj, un canal de comunicare (engl. channel), o modalitate de comunicare (engl. medium), feedback şi context (Adler şi Towne, 1996; Gudykunst, 1991; Gudykunst şi Matsumoto, 1996). Acestea vor fi detaliate în continuare. În primul rând, mesajul se poate referi la orice este transmis: o emoție, o stare, o idee etc. (Gouran, 1990). De asemenea, orice mesaj, indiferent de com-plexitatea sa, trebuie să fie codificat şi decodificat pentru a fi transmis şi procesat cu succes (O‘Hair et al., 1998). Ultimele două elemente vor fi detaliate mai târziu. Totodată, canalul şi modalitatea de transmitere a mesajului sunt două dimensiuni care pot fi grupate în aceeaşi categorie. După Fiske (1990), modalitatea de transmitere poate fi de prezentare (e.g. mişcări facia-le, voce, postură, îmbrăcăminte şi accesorii etc.), de reprezentare (e.g. artă, cărți etc.), sau mecanică (e.g. TV, radio etc.). Cele trei diferă în complexitatea informațiilor pe care le suportă (Harwood, 2000; O‘Sullivan, 2000; Westmyer şi Rubin, 1998). De ase-menea, când sunt prezente mai multe modalități (e.g. expresii faciale şi vocale simultane), comunicarea este multimodală. În continuare, canalul de transmitere descrie conexiunea dintre emițător şi receptor (DeVi-to, 1998), care poate fi vizuală, auditivă, chimic-olfactivă, sau tactilă (ibidem). În lipsa canalelor prin-cipale de comunicare, oamenii se pot baza pe altele secundare (e.g. în cazul convorbirilor telefonice, când singura modalitate de transmitere este cea verbală, este analizat conținutul vocal) (Fichten et al., 1992). Modalitatea/mijlocul şi canalul sunt uneori doi termini folosiți sinonim în literatura de specialitate, deşi exis-tă aceste diferențe. În al treilea rând, feedbackul apare doar după ce mesajul a fost transmis (vezi şi S58). Este un mijloc de monitorizare a receptorilor pentru a observa dacă decodificarea a fost corectă. Indicatorii nonverbali, ca şi cei verbali, pot influența comportamentul oamenilor din jur (Capella şi Greene, 1982). De exemplu, mimica (i.e. imitare; vezi S55) de orice tip este considerată un reflex care are ca funcție comunicarea simpatiei către persoana imitată în mod inconștient; există cercetă-tori care au adus dovezi încă din anii 1980 care arată parțial faptul că mimica nu reflectă doar stări interne, funcția comunicativă fiind principală (e.g. Bavelas et al., 1988) - i.e. mimica este expresivă (sinteze: Chartrand și Bargh, 1999; Chartrand et al., 2002). Totodată, mimica facială apare foarte devreme în dezvoltarea umană (e.g. Meltzoff și Moore, 1977; Termine și Izard, 1988), în comparație cu cea corpora-lă (Jones, 2012). Împreună cu datele prezentate ante-rior ale dimensiunii conștientizării, această ultimă remarcă poate indica faptul că modalitatea principală de comunicare nonverbală umană este cea facială, bineînțeles, prin canalul de comunicare vizual. În al patrulea rând, contextul este foarte important pentru producerea comunicării (Rosengren, 2000). Deşi nu sunt clari toți factorii care contribuie aici, probabil că unul din cei mai importanți este prezența altor oameni în apariția și modelarea unui comporta-

19

ment anume. De exemplu, Schützwohl şi Reisenzein (2011) au arătat că expresiile faciale ale surprizei nu sunt influențate în apariție de prezența sau absența altor oameni (vezi şi Chovil, 1991). Pe de altă parte, tot în cadrul contextului pot fi luați în calcul factorii care pot perturba semnalul, cum ar fi zgomotul sau distanța dintre persoane (Laver, 1991). Ultimii factori pot influența comportamentul, cum ar fi creşterea intensității vocii în cazul zgomotelor puternice (ibi-dem). Pentru a complica şi mai mult lucrurile, de exemplu, proprietățile acustice obiective nu cores-pund neapărat cu cele subiective (i.e. percepția) (Gramming şi Sunberg, 1988; Titze, 1992). Revenind, este interesant faptul că anumite compor-tamente – în special mişcări faciale afective – apar în contexte asociale, când persoana este singură (Ekman, 1984; Ekman et al., 1990; Fridlund, 1991, 1997), con-trazicând ipoteza faptului că expresiile faciale genera-te de emoții au un rol pur social, de comunicare. Zajonc (1985; Zajonc et al., 1989) susține această perspectivă etologică prin dovezi empirice. Cercetăto-rul arată cum musculatura facială are funcția de limi-tare a fluxului sanguin al venelor, facilitând sau obstacolând răcirea sângelui care ajunge la creier. Mai departe, temperatura cerebrală influențează direct – prin inhibare sau facilitare – eliberarea neurotransmițătorilor legați de emoții. Zajonc este de părere că mişcările faciale declanşate de emoții au rol atât comunicativ, cât şi somatic. În mod oarecum similar în cazul privirii, Butterworth (1978) a emis următoarea ipoteză: direcția privirii din comunicarea interumană are funcția de planificare a vorbirii, mai exact de monitorizare (constantă, dar nu neapărat permanentă) a receptorilor pentru a observa dacă mesajul este transmis corect. Astfel, Butterworth mai menționează faptul că evitarea privirii apare, posibil, ca urmare a încărcării cognitive prea mari: dacă plani-ficarea vorbirii este prea solicitantă, mutarea privirii în altă parte decât receptorul diminuează cantitatea de informații, facilitând procesarea verbală29. Acestea fiind spuse şi revenind la analiza indicator vs. expre-sie, se pare că orice comportament măsurabil este un indicator sau semnal; dacă acel comportament are printre funcții comunicarea, atunci este o expresie. Terminologic, expresia este inclusă în indicator. Mişcă-rile faciale sunt în primul rând un indicator al unei stări sau reacții (hrănire – acțiune instrumentală -, emoție etc.); sunt expresie atunci când (1) au dobân-dit funcție comunicativă în cursul evoluției, cum sunt expresiile faciale ale emoției bucuriei (e.g. Tomkins şi McCarter, 1964), sau(/şi) (2) când sunt învățate şi au de regulă traducere directă în limbajul comun (e.g. semnul O.K. făcut cu mâna; e.g. Ekman şi Friesen, 1969). În cazul privirii şi al ipotezei lui Butterworth, situația este ceva mai dificilă: evitarea privirii poate fi un indicator al faptului că vorbitorul sau vorbitoarea are dificultăți în procesarea verbală; chiar dacă acest comportament poate fi interpretat corect de observa-tori, tot nu reprezintă o expresie, deoarece acest comportament nu are valoare comunicativă pentru părțile implicate, sau cel puțin nu încă. Doar dacă toate persoanele implicate în acea conversație ştiu că evitarea privirii indică dificultate cognitivă, atunci acel comportament ocular este expresiv, nu doar indicativ. Bineînțeles, aici este vorba de privirea din

29

Această ipoteză a fost susținută de date empirice încă de la început: Beattie, 1978, 1981; Cegala et al., 1979.

timpul unei conversații într-un context particular (i.e. dificultate cognitiv), însă privirea poate avea rol co-municativ - i.e. este expresie -, după cum a fost de-monstrat prin cercetarea atenției comune (vezi S28). Continuând identificarea dimensiunilor comportamen-telor nonverbale, ultimele sunt relaționate abilităților sociale (Bell şi Farrell, 1987), aici apărând diferențe interindividuale (Elfenbein et al., 2001). În ceea ce priveşte codificarea şi decodificarea, intervin factori care biasează corectitudinea acestora. De exemplu, mai mulți autori au demonstrat că oamenii recurg la scheme comune, populare, în legătură cu indicatorii nonverbali pe care ar trebui să îi folosească în minciu-nă (pentru discuții legate de expectanțele nonverbale vezi şi Burgoon et al., 1989; Patterson, 1999); contrar opiniei populare, aceste scheme sunt de multe ori eronate (e.g. Bernieri, 2001; DePaulo et al., 1985; Ekman şi Hall şi Braunwald, 1981; O‘Sullivan, 1991; Krauss, 1981; Kraut şi Poe, 1980; Riggio şi Friedman, 1986; Stiff şi Miller, 1986). Prin urmare, dacă scheme-le referitoare la indicatorii nonverbali nu sunt confor-me cu realitatea, codificarea şi decodificarea indica-torilor (deci şi a expresiilor) pot fi problematice (vezi şi Carney et al., 2005; Rosip şi Hall, 2004). În special decodificarea indicatorilor nonverbali a fost cercetată în amănunt, apărând termenul de sensibilitate inter-personală30 (Burgoon şi Bacue, 2003; Hall et al., 2005). Aici există mai multe dimensiuni care influen-țează decodificarea, cum ar fi atenția, conştientiza-rea, dinamica stimulului, sau canalul de comunicare (Bernieri, 2001; Hall şi Bernieri, 2001). De asemenea, o dimensiune importantă a comporta-mentelor nonverbale este dinamica. După Hall et al. (2005), aceasta reprezintă un continuum. Orice com-portament este însă dinamic, inclusiv trăsăturile facia-le, care se modifică în perioade mari de timp. Chiar dacă există această variabilitate mare, de regulă com-portamentele sunt considerate fie statice, fie dinami-ce (e.g. Hall şi Murphy, 2004; Horgan et al., 2004). O altă dimensiune identificată este originea expresiei – i.e. modul în care acel comportament nonverbal a devenit o parte a repertoriului individului (Ekman, 1969). Aici apar două posibilități de dobândire a acelui comportament: modul congenital (e.g. mișcările reflex sau expresiile faciale involuntare universale) și modul social, prin învățare31. Dimensiunea modului de do-bândire este similară cu factorii de atracție și îndem-nare. Diferența: modul de dobândire implică sursa de învățare, iar îndemnarea și atracție sursa momentană de generare sau apariție al comportamentului. Un ultim subiect de discuție este limita dintre verbal şi nonverbal, discutată şi în secțiunea anterioară. Există mai multe comportamente care nu pot fi înca-drate cu certitudine într-una dintre categorii (Hall et al., 2005):

30

Această capacitate are două dimensiuni: acuratețea şi cunoaşterea (Hall et al., 2005). De exemplu, zâmbetul veritabil implică doi muşchi faciali (Ekman et al., 1990). Acuratețea se

referă la capacitatea de a identifica cele două mişcări, iar cunoaşterea la informațiile pe care persoana le are despre cele două mişcări, posibil ca tot unitar. 31

De exemplu, învățarea unor mișcări folositoare în interacțiunile sociale, cum ar fi aprobările din cap. Ca și factorii congenitali, originea socială nu presupune neapărat conștientizarea modului de dobândire.

20

1. mişcările emblematice sau simbolice, cum ar fi ridicatul din umeri – nu ştiu -, sau cele două dege-te care formează un V – victorie; aceste compor-tamente, deşi efectuate doar cu ajutorul corpului, nu al cuvintelor, pot fi traduse direct în limbaj, deşi decodificarea este valabilă doar în anumite culturi (e.g. Ekman, 1977b; Ekman şi Friesen. 1972); sau, Goodwyn și colaboratorii (2000) arată că gesturile simbolice ajută la dezvoltarea limba-jului în copilăria timpurie, cercetătorii diminuând astfel limita dintre verbal și nonverbal;

2. gesturile mâinilor şi brațelor care apar în timpul vorbirii (i.e. comportamente de ilustrare) sunt le-gate de producerea cuvintelor (e.g. Bavelas, 2000; McNeill, 1985; S40); sincronizarea cu vorbi-rea ar putea fi considerată chiar o dimensiune a comportamentelor nonverbale, existând un studiu care arată cum expresiile faciale pot avea funcție semantică și sintactică în timpul conversațiilor (Chovil, 1989);

3. cuvinte precum mm-hmm, da, sigur – ca răspuns în timpul cuvântării cuiva (i.e. comportamente de reglare) – sunt considerate comportamente non-verbale datorită faptului că nu depind de conținu-tul lingvistic (Hall et al., 2005);

4. limbaje speciale, cum ar fi cel al semnelor, ori semnalele trimise cu ajutorul fumului şi focului în anumite culturi, care sunt de obicei considerate comportamente nonverbale (Hall et al., 2005), deşi nu este cert unde ar trebui încadrate.

În final, intensitatea, frecvența de apariție şi durata sunt variabile care fac diferența nu între tipurile de comportament, ci mai degrabă între acelaşi tip de comportament în mai multe momente de apariție. Tabelul 1.4 prezintă sinteza dimensiunilor pe care le-am detaliat. Ar trebui menționat faptul că majoritatea ramurilor, deşi sunt prezentate într-o manieră diho-tomică, reprezintă de fapt continuumuri (Zivin, 1985). De exemplu, conştientizarea poate fi graduală, la fel şi dinamica. TABELUL 1.4. CONCEPTUALIZAREA COMPORTAMENTULUI NONVERBAL

COMPORTAMENT

MIM

ICĂ

EM

BLEM

Ă

IND

ICAT

OR

EXPRESIE

DIMENSI-

UNE RAMURĂ

inițiativă*

voluntar, deliberat x x x x

involuntar, auto-

mat, spontan x x x x

apariție factori de îndrumare x x x x

factori de atracție x x x

origine,

dobândire

congenitală; filoge-

netică x x x

prin învățare; onto-

genetică x x x

conştien-tizare*

da x x x x

nu x x x x

posibilita-

te de control*

da (grad?) x x x x

nu x x x

reglare* da (modalitate?) x x x x

nu x x x x

context

social x x x x

asocial x x

semnal perturbat x x x

semnal facilitat x x x

dinamică*

comportament

static x x x x

comportament dinamic

x x x x

manifes-

tare

internă x

externă x x x x

codificare corectă x x x x

incorectă (grad) x x x

decodifi-

care

corectă x x x x

incorectă x x x

canal de

transmi-

tere sau

mijlocitor

vizual x x x x

auditiv x x x x

tactil x x x

olfactiv x x

gustativ x x

modalita-

te sau mijloc de

transmisi-

une

prezentare x x x x

reprezentare x x

mecanică x x

intenție comunicativă x x x x

noncomunicativă x

simbolică;

traducere directă în

limbaj

da x x x x

nu x x x

sincroni-

zarea cu vorbirea

da x x x

nu x x x

*dimensiunea reprezintă un continuum, deşi sunt prezente ramuri dihotomice.

TABELUL 1.5. TERMINOLOGIE FINALĂ

cod (engl. code)

transformarea informației într-o

formă stocabilă în memorie, cum

ar fi codurile vizuale sau cele acus-tice (DIP, 2004, p. 69);

sistem care planifică semnalul în

informație care are sens, înțeles,

gata pentru transmisie şi decodifi-care (Krauss, 2002);

codare, codificare (engl. coding)

transformarea informațiilor sau semna-

lelor într-o formă adecvată pentru decodificare; (vezi encodare şi decodi-

ficare)

comportament orice manifestare externă sau internă a

un ui organism;

comunicare

proces comportamental care are ca

scop transmiterea unui mesaj de la

emițător la receptor; necesită emisie şi

recepție corecte (i.e. codificare şi decodificare);

decodare, decodi-ficare (engl.

decode)

proces de transformare a semnalelor de

intrare în mesaje (DIP, 2004, p. 89); transformare a unui mesaj codificat în

prealabil în vederea utilizării sale (MDP,

1999/2006, p. 305);

encodare (engl.

encoding)

proces de transformare a informațiilor într-o formă convenabilă pentru stoca-

rea în memorie (DIP, 2004, p. 116);

transformare, prin intermediul unui cod, a informației care soseşte la intra-

rea unui canal (MDP, 1999/2006, p. 415-

416);

expresie

comportament care a dobândit valoare comunicativă în mod onto-

sau filogenetic;

reprezintă o manifestare externă (voluntară sau nu) a unui compor-

tament cu scopul şi posibilitatea

de a fi observat şi interpretat co-

rect de alți indivizi; este o ramură a indicatorului care

are valoare comunicativă și mani-

21

festare externă (i.e. observabilă,

măsurabilă);

feedback set de reacții pe care receptorul le transmite vorbitorului în timpul unei

conversații (Allwood et al., 1992);

indicator sau

semn

comportament manifestat de

organism care reprezintă un aspect măsurabil (obiectiv sau subiectiv),

de cele mai multe ori referitor la

prezența unui comportament-cauză; (este un termen mai gene-

ral decât expresia.);

semnal care este legat cauzal de

mesajul pe care îl poartă (Krauss, 2002); de exemplu, roşirea facială

înseamnă jenă (în anumite contex-

te), însă doar pentru că oamenii ştiu că jena poate produce roşire

facială;

input

informație introdusă într-un sistem

(DIP, 2004, p. 244); ansamblu de infor-mații introduse într-un sistem sau sub-

sistem, unde vor fi transformate şi vor

da naştere unei ieşiri/output (MDP, 1999/2006, p. 599);

lexic totalitatea cuvintelor dintr-o limbă

(Pinker, 1994);

lexicon dicționar mintal care constă în cunoș-tințele intuitive referitoare la cuvinte și

înțelesul acestora (Pinker, 1994);

output

semnal de ieşire (DIP, 2004, p. 69);

rezultat al unei operații sau al unui şir de operații de procesare a informației

(MDP, 1999/2006, p. 856);

procesare ascen-

dentă (engl. bottom-up)

procesare perceptuală bazată pe extra-gerea informației direct din semnalul

senzorial (e.g. intensitatea, înălțimea și

frecvența - componente ale unei unde

sonore); opusă procesării descendente (engl. top-down), care folosește cunoș-

tințele și expectanțele pentru a ghici,

prezice, sau completa mesajul perceput (Pinker, 1994);

schemă (engl.

schema)

reprezentare internă (i.e. cognitivă) a

unei anumite activități fizice sau minta-

le specifice (DIP, 2004, p. 295); structu-ră prototipică reunind cicluri de acțiune

sau de obiecte, de evnimente, care

diferă între ele, dar sunt considerate echivalente de către individ (MDP,

1999/2006, p. 1085);

semantciă

reguli și intrări lexicale care se referă la

înțelesul unui morfem, cuvânt, frază sau propoziție (Pinker, 1994);

sintaxă

componentă a gramaticii care aranjează

cuvintele în propoziții și fraze (Pinker,

1994);

PROBLEMA PROTOTIPURILOR FACIALE Conform teoriei categoriale, cel puțin o parte din emoții au expresii faciale specifice, unice (e.g. Ek-man, 1973), acesta fiind elementul care a generat teoria emoțiilor primare. Programele afective (e.g. Ekman, 1997a; Izard, 1991; Tomkins, 1962) presupun faptul că sistemul afectiv uman este bazat pe un nu-măr limitat de mecanisme automate şi filogenetice, printre care şi un program motor care se ocupă de expresiile faciale. Aceste neuroprograme ar trebui să fie activate doar atunci când este declanşată o emoție primară; acesteia din urmă îi aparțin doar anumite configurații de mişcări faciale (i.e. expresiile faciale complete, prototipice), în cazul ideal în care expresia nu este mascată sau inhibată.

Deşi o teorie dominantă în domeniul afectiv, inclusiv în ramura nonverbală, prototipurile din teoria pro-gramelor afective nu a beneficiat de suport empiric (e.g. Reisenzein, Studtmann şi Hortsman, în curs de publicare; Russell et al., 2003). Totodată, legătura presupusă dintre dintre emoție şi expresiile faciale nu este bine definită, astfel:

1. pentru situațiile în care, conform teoriei, se pre-zic anumite mişcări faciale, acestea din urmă nu apar, sau apar prea rar pentru a confirma predic-țiile prototipice (Fernández-Dols şi Ruiz-Belda, 1997; Fischer et al., 2003; Reisenzein, 2000; Reisenzein et al., 2006; Russell et al., 2003);

2. dacă acele mişcări apar, nu sunt prezente în ca-drul unei configurații complete, ci individual (Car-roll şi Russell, 1997; Reisenzein, 2000; Reisenzein, et al., 2006);

3. apariția anumitpr expresii faciale poate fi influen-țată de contextul social (Fischer et al., 2003; Fridlund, 1991; Holodyaski, 2004; Kraut şi John-ston, 1979; Parkinson, 2005; Ruiz-Belda, 2003; Wagner şi Lee, 1999), deşi pentru surpriză prezen-ța altor oameni nu influențează producerea miișcărilor (Schützwohl şi Reisenzein, 2011).

CLASELE AFECTIVE

Comportamentul nonverbal reflectă, de obicei, emo-ții, nu alte tipuri de afecte. Însă poate reflecta o dispoziție prin frecvența și intensitatea de apariție a unor expresii, în comparație cu starea normală a indi-vidului (Ekman, 1978). În continuare, înainte de a începe detalierea domeniului nonverbal, este necesară clarificarea unui alt aspect esențial, dar ignorat sau înțeles greșit, al afectivității: familiile (sau clasele) afective (engl. emotion family) (Ekman, 1997c). Clasa afectivă descrie afecte relaționate pe baza mai multor caracteristici. O familie afectivă este denumită după cel mai general termen folosit într-o limbă. De exemplu, enervarea (engl. anger) conține emoții (iri-tare, furie), dispoziții (iritabilitate), predispoziții (ostilitate) și scenarii afective (ură) (Ekman, 1997c; Ekman și Cordaro, 2011). De fapt, familiile afective reprezintă termenii pe care Ekman îi consideră emoții primare (Ekman și Cordaro, 2011), conform teoriei categoriale. Pe de altă parte, în teoria componențială se vorbește despre emoțiile modale, concept foarte similar cu acela de clasă afectivă (Scherer, 1994). Conceptul de clasă presupune universalitatea feno-menelor afective, o altă problemă. Universalitatea a beneficiat de dovezi empirice în următoarele domenii: 1. semantică: prezența mai multor termeni afectivi

translatabili în 37 de țări (Wallbott și Scherer, 1986); anumite culturi, însă, nu conțin termeni pentru a descrie nici măcar afecte banale, des în-tâlnite (e.g. frica sau enervarea), deși lipsa ter-menilor nu exclude universalitatea;

2. expresiile faciale: există mișcări faciale prototipi-ce prezente în mai multe culturi (Eibl-Eibesfeldt, 1972; Ekman, 1972; Ekman et al., 1988), deși au fost identificate și diferențe intraculturale (Ricci-Bitti et al., 1989);

3. antecedentele: evenimentul care declanșează emoția este universal. De exemplu, moartea per-soanelor apropiate declanșează tristețea (Scherer

22

et al., 1986rr), deși dovezile rămân incerte (Sche-rer 1994).

Deoarece emoția apare ca urmare a evaluării cognitive a stimulului, combinațiile care pot rezulta din varieta-tea verificărilor și subverificărilor dau naștere unui număr foarte mare de posibilități. Sunt acestea cu-prinse în limbajul uzual? Sau pot fi identificate patternuri pe baza cărora clasele afective pot fi stabi-lite? Clasele, dar și afectele modale presupun un pat-tern prototipic de evaluare, expresie, tendințe de acțiune și sentiment. Patternul este posibil dacă în evaluare sunt verificate doar o parte din caracteristi-cile stimulului, sau verificarea este mai frecventă doar pentru anumite caracteristici în comparație cu altele (Scherer, 1994). Totodată, prototipul presupune legă-tura evaluării cognitive de alte componente ale emo-ției, cum ar fi expresia (vezi și Smith și Ellsworth, 1985). Prin urmare, deoarece verificările pot fi sec-vențiale (Delplanque et al., 2009), mișcările faciale expresive pot, de asemenea, să apară în mod progresiv și secvențial, cumulativ. Această secvențialitate este o reacție de adaptare, alături de schimbările fiziologice din timpul emoției. Figura 1.8 prezintă un exemplu: printr-un proces cumulativ, expresia neutră (prima figură, coloana dreaptă) capătă treptat noi elemente faciale pe baza noutății (ridicarea sprâncenelor și a pleoapei superioare), negativității (contracția pleoa-pelor și/sau ridicarea buzei superioare), obstructivității (încruntare) și controlului (amplifica-rea contracțiilor musculare descrise anterior).

FIG. 1.8. SCHIMBĂRI SECVENȚIALE ȘI CUMULATIVE CA UR-MARE A VERIFICĂRII COGNITIVE A UNUI STIMUL (CONFORM

IPOTEZEI TEORIEI COMPONENȚIALE) (preluat și tradus din

Scherer, 1992b, p. 156)

În cele din urmă, fig. 1.9 prezintă un sistem ramificat de organizare a claselor afective.

FIG. 1.9. O POSIBILĂ STRUCTURĂ RAMIFICATĂ A CLASELOR

SAU FAMILIILOR AFECTIVE (Shaver et al., 1987)

>>>

C01 _____ INTRODUCERE

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

C02 | PROXEMICA ȘI POS-TURA

S03 | DOMENIUL PROXEMICII

INTRODUCERE Poate fi proxemica32 semiotica33 spațiului, fiind baza-tă la început pe principiile acesteia? Proxemica este totuși un termen mai restrâns, având legătură cu do-meniul nonverbal; semiotica spațiului este un domeniu ceva mai interdisciplinar. Pentru început, cea mai mare parte a determinanților comportamentului proxemic este dată de diferențele de sex, vârstă, sau condiție mintală, acestea fiind studiate în cadrul psihologiei sociale. Există mai multe ramuri în care proxemica este cercetată: psihologia mediului - o ramură a psihologiei socia-

le (Mehrabian, 1976); psihologia cognitivă (Canter, 1977; Moles şi

Rohmer, 1978); interacțiunea semiotică-zoosemiotică - studiul

comportamentului teritorial al oamenilor şi al animalelor;

filozofie și antropologie (Bollnow, 1963; Gosztonyi, 1976).

De asemenea, comportamentul proxemic al propriei culturi este respectat în mod subconştient, până în momentul în care normele sunt încălcate. Hall (1966) şi Watson (1974) propun câteva dimensiuni ale com-portamentului proxemic din punct de vedere al exten-siei spațiale (variază în funcție de cultură): microspațiu: spațiul înconjurător imediat al per-

soanei (i.e. spațiu peripersonal); mezospațiu: spațiul din jurul persoanei direct

accesibil; denumit și spațiu peri-personal; macrospațiu: teritorii mai extinse, cum ar fi ora-

şul sau regiunea. Totodată, s-au propus mai multe niveluri ale proxemicii în cadrul dimensiunii culturale a acesteia (Hall, 1966; Watson, 1970): nivel infracultural: înrădăcinat în istoria biologi-

că; comportament teritorial; nivel precultural: percepția senzorială a spațiu-

lui; nivel microcultural: comportamentul spațial

determinat de regulile şi standardele culturale. Mergând mai departe, Hall (1963b) propune un sistem de notare pentru comportamentul proxemic din microspațiu, având opt variabile: 1. identificatori postură-sex (e.g. femeie, aşezată); 2. orientare sociofugală-sociopetală (variind de la

față în față la spate în spate); 3. cod kinestezic (distantele părților corpului, vari-

ind de la accesibil la contact); 4. cod de contact (variind de la tinere sau mângâiere

la lipsa contactului/atingerii); 5. cod vizual (privirea);

32

Deși proxemica și postura sunt considerate domenii nonverbale separate, le-am tratat în cadrul aceluiași capitol deoarece reprezintă două aspecte statice, nonmotoare. 33

SEMIÓTIC, -Ă, semiotici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Semiologie (2). 2. Ramură a logicii simbolice (matematice) care se ocupă cu studiul general al semnelor. II. Adj. Referitor la semiotică (I), de semiotică. (Pr.: -mi-o-) – Din fr. sémiotique. Sursa: DEX '98 (1998)

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

25

6. cod termal (căldura radiată); 7. cod olfactiv (odoruri sau respirație); 8. volumul vocii (variabilă care ține de paralingvisti-

că).

Deci proxemica se referă la studiul percepției uma-ne şi structurarea spațiului înconjurător şi interper-sonal. Există o distincție între teritoriu, zona-tampon corporală (i.e. spațiul peripersonal) şi distanța in-terpersonală. Teritoriul reprezintă o regiune spația-lă pe care un ins o pretinde. Teritoriul diferă de zona-tampon corporală prin lega-rea/asocierea unor locații sau posesiuni (e.g. locuință sau automobil). Zona-tampon corporală este bula invizibilă și permanentă a insului, limita care nu este încălcată de alții în mod preferențial. În fine, distanța interpersonală reprezintă distanța păstrată față de o altă persoană în funcție de relație şi con-text (Scherer și Wallbott, 1985). Individualitate: în ceea ce priveşte spațialitatea, pe lângă dimensiunile geometrice şi topologice ale aces-teia, cercetările noi pun accentul şi pe dimensiunea culturală, socială şi psihologică ale spațiului. Anumite teorii sunt bazate pe faptul că spațiul nu este definit doar în termenii locației sau ai geometriei euclidiene. Din punct de vedere psihologic, spațiul este de aseme-nea reprezentarea acestor mărimi (e.g. locație) per-cepute pe baza simțurilor. Spațialitatea şi încorpora-rea fizică (engl. embodiment) în mediu este o parte fundamentală a experienței vieții: oamenii sunt ființe localizate spațial. Mai mult, combinând conştiința de sine, spațialitatea şi încorporarea, omul căpătă un simț de separare şi individualitate față de mediu şi față de alte ființe, putându-se separa mintal de exterior, deşi propria persoană face parte din mediu - omul se autopercepe ca fiind o entitate separată şi (uneori) complet autonomă (Nova, 2005). Afiliere sau asociere: managementul spațiului este un alt subiect esențial, putând varia de la găsirea unor obiecte în mediu până la navigație. Cu toate acestea, pe lângă necesitățile funcționale ale spațiului, există şi anumite aspecte sociale rezultate din faptul că cei mai mulți oameni pot colabora unii cu alții (Nova, 2005). Memoria: un rol important al spațiului în psihicul uman este organizarea memoriei. Cognițiile legate de un anumit loc sunt o strategie a memoriei foarte veche: oamenii îşi pot aminti o listă de elemente prin ataşarea sau asocierea mintală a fiecăruia cu un anu-mit loc (Yates, 1969). Kirsh (1995) consideră că există mai multe moduri în care spațiul este folosit în mod inteligent: aranjamentele spațiale simplifică alegerea sau

selectarea obiectelor din mediu, selecția fiind produsul căutării vizuale a acțiunilor disponibile: diminuând acțiunile percepute, atenția este con-centrată doar asupra acțiunilor posibile, iar multe alte decizii pot fi eliminate (pe baza unei ierar-hii);

aranjamentele spațiale simplifică percepția: conform teoriei gestaltiste, oamenii folosesc ob-iectele grupate pentru a clasa (i.e. a pune într-o categorie); în afară de proximitate, sunt folosiți şi alți factori precum similaritatea, continuitatea

sau mişcarea colectivă/comună; dinamica spațială reduce computația34 internă

(engl. internal computation): spațiul poate dimi-nua numărul de căutări mintale implicate în ale-gere/selectare şi numărul de computații vizuale necesare monitorizării stării curente.

Rezolvarea problemelor: Kirsh şi Maglio (1994) oferă explicația gradului în care spațiul este folosit ca o resursă în rezolvarea problemelor, autorii făcând dife-rența între două tipuri de acțiuni: epistemice: acțiuni fizice care rezultă în compu-

tații mai uşoare, mai rapide sau mai exacte. Aces-tea sunt acțiuni externe pe care un organism le executa pentru a îşi schimba starea computațio-nală;

pragmatice: acțiuni care creează stări fizice care ajută la progresul unui obiectiv.

În contextul spațialității, acțiunile epistemice au loc în spațiul fizic şi au ca funcție principală îmbunătățirea cognitivă din timpul computației prin: reducerea încărcăturii cognitive (i.e. diminuarea

complexității spațiale); reducerea numărului de paşi necesari (i.e. dimi-

nuarea complexității temporale); reducerea probabilității de apariție a erorilor (i.e.

diminuarea nesiguranței). Pentru Kirsh, acțiunile deictice (i.e. de indicare a direcției), scrisul, manipularea obiectelor sau aranja-rea poziției şi orientării obiectelor apropiate sunt exemple ale modului în care oamenii codifică starea unui proces sau simplifică percepția. Alt domeniu strâns legat de spațialitate este cogniția spațială, care înseamnă a cunoaște ceva: este o repre-zentare internă sau cognitivă a structurii, entităților şi relațiilor spațiale (Nova, 2005).

RELATII PROXEMICE

RELAȚIA OM-OM

Distanța dintre indivizi este importantă în termenii interacțiunii sociale. Proxemica este de fapt un ter-men introdus de Hall (1966) pentru a descrie utiliza-rea socială a spațiului în mediul fizic, în special a spațiului personal. Revenind, acesta din urmă este zona din jurul propriului corp, delimitată de o graniță invizibilă. Acest spațiu funcționează că o zonă-tampon în interacțiunile sociale şi dispare în anumite situații deosebite (e.g. lift, mulțime etc.). Hall propune patru distanțe principale identificate în interacțiunile socia-le din Statele Unite:

TABELUL 2.1. PROXEMICA ȘI DISTANȚELE INTERACȚIUNILOR

SOCIALE (Hall, 1966)

CATEGORIA DIS-

TANȚEI

DISTANȚA APRO-

XIMATIVA

TIPUL INTERACȚI-

UNII

intimă < 0.5 m consolare, sprijin;

amenințare

personală 0.5 – 1.25 m conversație între

prieteni

socială 1.25 – 3.5 m persoane necu-

noscute

34

COMPUTAȚIE – calcul.

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

26

publică > 3.5 m discurs public

Mai mult, fiecare distanță are un înțeles particular, în termenii tipului de interacțiune permisă, iar Hall afir-ma că aceste semnificații variază cultural. Totodată, distanța constrânge tipurile de interacțiune care pot să apară prin comunicarea de către participanți, a naturii relațiilor dintre aceştia şi activitatea lor (Nova, 2005). Alte studii s-au concentrat pe relația dintre proxemică şi ritualurile sau canoanele sociale. De exemplu, Dean et al. (1975) au demonstrat că indivizii cu un statut social înalt folosesc mai mult spațiu decât cei cu un statut mic. Prin urmare, distanța dintre oameni este un indicator atât al tipului de interacțiune, cât şi al tipului de relație dintre oameni. Totodată, regulile distanței sociale se aplică şi în mediile virtuale, cum ar fi Active World sau Online Traveler. Într-adevăr, în mediile virtuale există distanțe sociale, iar statutul indivizilor este semnalat prin poziționarea avatarelor: aceste convenții sunt transferate din mediul fizic real (Nova, 2005).

Totodată, proximitatea amplifică frecvența conver-sațiilor - există şanse mari că două sau mai multe persoane apropiate fizic să comunice. În acest sens, Kendon şi Ferber (1973) au studiat modul în care două persoane fac tranziția de la contact vizual mutual la începerea unei conversații: una dintre cele două per-soane (sau amândouă) aşteaptă până când cealaltă persoană este liberă (în cazul în care este ocupată cu o activitate), după care urmează un moment de privi-re mutuală care semnalează intenția de comunicare; imediat urmează apropierea fizică la o distanță adec-vată (conform regulilor sociale). Cu toate acestea, există şi dezavantaje ale proximită-ții fizice: interacțiunile directe pot fi solicitante din punct de vedere cognitiv, pentru că participanții sunt nevoiți să recurgă la monitorizarea interacțiu-nii (procesarea cuvintelor rostite sau auzite şi a feedbackului verbal și nonverbal). De asemenea, distanța dintre oameni are o influență mare asupra formării legăturilor de simpatie (prietenie), persuasi-unii, sau profesionalismului perceput (Nova, 2005). Latané și colaboratorii (1995) au găsit faptul că gradul în care oamenii se pot influența unii pe alții este indi-rect proporțional cu distanța dintre locuințele acesto-ra.

RELATIA OM-OBIECT

Alt subiect al literaturii de spațialitate este relația dintre oameni şi obiectele care se afla lângă aceştia în timpul unei interacțiuni sociale. Când o persoană vorbeşte despre un obiect altei persoane, cele două sunt implicate într-un proces numit comunicare referențială (e.g. Clark şi Wilkes-Gibbs, 1986). În construirea referinței, vorbitorii încearcă să explice identitatea obiectului, iar stabilirea acestei identități este uneori o sarcina dificilă. În acest sens, trăsături spațiale precum proximitatea, proeminența (engl. salience) şi permanența sunt des folosite pentru a selecta obiectele şi cadrele de referință. Ultimele două servesc la schematizarea locației figuri-lor/obiectelor (Nova, 2005).

În același timp, obiectele din viața cotidiană pot fi folosite ca o extensie a propriului corp. Van Elk şi Blanke (2011) au demonstrat că observarea obiectelor manipulabile (în acest caz în fotografii) rezultă în recartografierea mintală (engl. remapping) a spațiului peri-personal după vizualizare. Această observare a obiectelor facilitează integrarea35 transmodală (engl. cross-modal) în spațiul peripersonal. Valdés-Conroy et al. (2012) au demonstrat faptul că valența percepută a obiectelor din mediu influențează sistemul peri- și extrapersonal; valența pozitivă are ca efect un bias de percepție a obiectelor ca fiind mai apropiate spațial de sine, în comparație cu obiectele care au o valență percepută negativă sau neutre. În ceea ce priveşte neurobiologia, actualizarea (amin-tirea) informațiilor conceptuale despre folosirea anumitor obiecte activează aceleaşi zone din creier care sunt asociate cu folosirea efectivă, reală, a acestora: zonele parietale şi cele premotoare. Toto-dată, folosirea unor obiecte noi/necunoscute extinde spațiul peri-personal propriu şi facilitează integrarea informației multisenzoriale (i.e. a celei provenite din mai multe simțuri). Totodată, observarea obiectelor manipulabile activează reprezentări motoare şi spația-le relevante, facilitând folosirea reală a acelor obiecte (van Elk şi Blanke, 2011).

FACTORII DE MEDIU

Mediul poate influența dispoziția afectivă, percepția socială, dorința de interacțiune şi intensitatea aceste-ia. Elementele fixe ale mediului sunt cele permanente sau dificil de modificat şi se împart în două categorii principale: naturale (e.g. relieful) şi antropice (e.g. construcții). Elementele semi-fixe sunt mai uşor de manipulat sau schimbat (e.g. mobila, temperatura, iluminarea etc.). În raport cu aceste două categorii, oamenii percep şi evaluează mediul pe baza a şase dimensiuni (Hargie și Dickson, 2005): 1. formalitate: implică indicatori care conduc la

decizii despre comportamentul personal în diverse situații;

2. cordialitate: variații personale referitoare la secu-ritatea, confortul şi facilitatea spațiului;

3. intimitate: gradul în care oamenii care interacțio-nează percep spațiul lor personal şi posibilele in-truziuni ale altora;

4. familiaritate: legătura spațiului în care indivizii se află momentan şi abilitatea de a îl compara cu al-te spații similare pentru a se adapta mai repede sau a îi face față;

5. constrângere: percepția individului în legătură cu uşurința sau dificultatea de a ieşi dintr-o situație;

6. distanță: percepția apropierii fizice şi psihologice a indivizilor în relație cu cei cu care împarte spa-țiul.

Aceste percepții pot modela tipul interacțiunii şi mo-dul în care este percepută. Modul în care spațiul este configurat şi utilizat poate transmite semnale im-portante despre cei care îl ocupă, dar şi despre activitățile care se desfăşoară acolo (Hargie și Dic-kson, 2005).

35

INTEGRARE – principiu de organizare care se aplică la structuri cu elemente ordonate ierarhic, nivelurile superioare exercitând controlul asupra celor inferioare (DP, 1991/1999, p. 409). Proces de unificare a părților într-un întreg (DIP, 2004, p. 185).

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

27

Organizarea unui spațiu interior poate impune autori-tate prin crearea unor bariere formate din amplasarea obiectelor din acel spațiu, nu neapărat prin dimensiu-nile sale. Alți factori ai controlului sunt, de exemplu, posibilitatea de a privi direct utilizatorii spațiului, sau crearea unor spații-tampon înaintea intrării în spațiu. În spațiile de dimensiuni mari, zonele de separare sunt folosite pentru ajustarea psihologică temporară (Hargie și Dickson, 2005).

FIG. 2.1. CONTROLUL SPAȚIULUI PRIN ARANJAMENTUL MOBILIERU-

LUI (Hargie și Dickson, 2005, p. 76) A,B – control puternic; C – control mediu; D – control scăzut

În afara de percepția controlului/autorității, persona-litatea utilizatorilor unui spațiu poate fi evaluată pe baza modului de configurare. Extraversia este o carac-teristică a spațiilor mai deschise în care, de exemplu, un birou este amplasat lângă perete, nu folosit ca o barieră (Hargie și Dickson, 2005).

RELAȚIA DINTRE SPAȚIU, LOC Și ACTIVITATE

Relația dintre primii doi factori şi activitatea umană este complexă şi implicită, din moment ce activitatea oamenilor are loc în spațiu. Din punct de vedere an-tropologic, locul este definit ca un spațiu ce a do-bândit o semnificație că rezultat al activității umane (Nova, 2005). În examinarea impactului interrelației dintre spațiu şi interacțiunile sociale, un rezultat interesant este faptul că acestea din urmă sunt constrânse de spațiul fizic, dar şi că aceste interacțiuni pot modifica spațiul.

În acest sens, aranjamentele scaunelor par a influen-ța patternul interacțiunii unui grup (Hare şi Bales, 1963) (fig. 1.3 și 1.4, subcapitolul următor). Interacți-unile dintre oameni sunt afectate de conținutul se-mantic al conversației, dar şi de indicatori nonverbali precum postura, gesturi şi poziționarea scaunelor. Steinzor (1950) a observat faptul că participanții la o întâlnire de grup care au avut un conflict cu un alt membru al grupului şi-au poziționat scaunul în opoziție cu acele persoane. De asemenea, Steinzor a mai ob-servat că, în cazul unui aranjament circular al scaune-lor, participanții interacționează mai mult cu persoa-nele opuse ca aşezare decât cu cele alăturate. Pe de altă parte, în grupurile de patru persoane durata con-versațiilor este mai mare în cazul persoanelor aşezate aproape şi în opoziție (față în față) însă doar în cazul persoanelor sensibile la respingere (Mehrabian şi Diamond, 1971). Totodată, aşezarea scaunelor poate semnala statusul, în special al liderului de grup (Nova, 2005).

RELAȚIA DINTRE SPAȚIU ŞI OBIECTE

Spațiile fizice şi virtuale nu sunt goale. Fiecare obiect din mediu poate avea un rol în interacțiunile sociale, prin modificarea acestuia sau chiar prin obiectul în sine. A fi în aceeaşi cameră cu cineva înseamnă a avea acces la aceleaşi obiecte (deşi acest lucru poate fi limitat de anumite contexte sociale; Benford et al., 1993). Obiectele din aceeaşi cameră devin în acest caz atât colaborative, cât şi parte a aceluiaşi sistem cogni-tiv, după cum se afirmă în teoria cogniției distribuite (engl. distributed cognition theory; Flor şi Hutchins, 1991; Nova, 2005). Joiner (1976) a studiat spațiile de birouri mici şi a observat că mobila şi alte obiecte pot oferi cel puțin două tipuri de informații: (1) despre ocupant(ă) şi (2) despre modul în care acesta sau aceasta vrea ca alți oameni să se comporte în acea camera. Cercetătorul discută despre modul în care poziția şi locația scaunu-lui au un impact clar asupra interacțiunii. Barierele dintre regiuni sunt percepute ca un simbol al statusu-lui. Cu toate acestea, aceste fenomene variază în funcție de cultura şi de organizație; de exemplu, în mediul academic occidental se foloseşte o aranjare a scaunelor mai deschisă (Nova, 2005). În cele din urmă, Craik şi Appleyard (1980) au observat că este posibil că planificatorii profesionali să evalue-ze volumul traficului şi nivelul îngrijorării/preocupării locuitorilor pentru criminalitatea din zona pe baza unor fotografii (în San Francisco). De asemenea, Cherulnik (1991) arată că oamenii recurg la deducții ale mediului atunci când încearcă să găsească un loc în care să mănânce (e.g. restaurant). În acest context al mediului necunoscut, nefamiliar, oamenii au ten-dința să se bazeze şi pe factorii cadrului spațial cum ar fi fațadele clădirilor. Vizibilitatea - posibilitatea de a evalua caracterul unui loc din exteriorul acestuia - este o altă caracteristică des folosită (Nova, 2005).

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

28

TABELUL 2.2. SINTEZA FUNCȚIILOR SOCIALE ALE SPAȚIALITĂȚII (Nova, 2005)

DIMENSIUNE DEFINIȚIE FUNCȚII

SPA

ȚIU

FIZ

IC

SPA

ȚIU

VIR

TU

-

AL

distanță distanța dintre oameni o indicator al tipului de intervenție;

o semnalează tipul de relație socială; x x

proximitate distanța mică dintre oameni

o inițierea conversației;

o amplificarea frecvenței de apariție a conversațiilor;

o amplificarea probabilității de întâlnire;

o facilitarea tranziției întâlnire-conversație; o facilitează purtarea unei conversații;

o ajuta la menținerea obiectivelor şi la conștientizarea

grupului;

x x

vizibilitate oamenii pot sa vadă alte persoa-

ne sau obiecte din mediu

o înțelegerea caracterului unui loc din exterior; x

coprezență

conștientizarea mutuală a faptu-

lui ca oamenii împart același

mediu

o influența importantă asupra formarii legăturilor de

simpatie, persuasiunii, profesionalismului, privirii di-recte şi privirii comune (vezi S28);

o oferă acces la aceleași obiecte dintr-un spațiu anume;

x +/-

referință

deictică

mișcările deictice, privirea,

atingerea sau gesticularea indică un obiect apropiat menționat

o orientare spațială mutuală;

o referințele spațiale creează o perspectivă comună, colectivă;

x x

teritorialita-

te

personalizarea unui spațiu pen-

tru a comunica posesia acestuia

(personală sau în grup)

o roluri sociale în cadrul comunității;

o control; o intimitate;

o identitate colectivă;

o încredere;

o atașament spațial;

x x

punct de focalizare

oferă o soluție posibilă şi unică

pentru o problemă de coordona-

re, fără comunicare

o coordonare spațială;

x x

loc spațiu care a căpătat standarde sau norme comportamentale şi

expectanțe culturale

o permite un tip de activitate, divizare a activităților, circulație socială; x +/-

cadrul spați-

al

cadrul fizic al unui segment de

spațiu

o constrânge interacțiunile sociale; o în schimb, interacțiunile sociale pot modifica spațiul;

o planificarea acțiunilor.

x

X = prezență; +/- prezență posibilă

RELAȚIA CU PERSONALITATEA Și AFECTIVITATEA

După cum am arătat la începutul capitolului, distanțe-le interpersonale sunt modelate de factori precum mediul cultural, sexul, vârsta, statusul, subiectul de discuție, sau relația dintre indivizi. Alături de privire şi orientarea corpului, proxemica ajuta la reglarea nivelului de intimitate şi implicare socială. Caracte-risticile fizice individuale determină nivelul de apropi-ere; de exemplu, persoanele care interacționează cu indivizi deformați fizic aleg o distanță inițială mai mare (Hargie și Dickson, 2005). Intrând în detalii, femeile au tendința să folosească distanțe mai mici în timpul unei conversații, în cir-cumstanțe normale. Dacă percep disconfort sau ame-nințare, se pot depărta, comportament care nu este specific tuturor bărbaților. De asemenea, distanțele interpersonale sunt în general mai mici între per-soanele de acelaşi sex, vârstă apropiată, sau/şi sta-tus. Copiii foarte mici nu țin cont de convențiile cultu-rale referitoare la distanță (Hargie și Dickson, 2005). De asemenea, distanțele interpersonale sunt doar unul din componentele nemijlocirii36 nonverbale. Diferen-țele individuale în comportamentul proxemic asociat

36

NEMIJLOCÍT, -Ă, nemijlociți, -te, adj., adv. (Care se face) fără

mijlocirea vreunei persoane, fără interpunerea vreunei fapte, întâmplări etc. din afară, pe o cale neocolită, direct. – Ne- + mijlocit. Sursa: DEX '98 (1998)

cu diverse variabile psihologice poate reflecta mai curând preferințele pentru utilizarea unor componente ale nemijlocirii, decât o preferință generală pentru mai mulă sau mai puțină nemijlocire din interacțiunea directă (Hargie și Dickson, 2005). Distantele interpersonale mari sunt asociate cu urmă-toarele trăsături (Ickinger și Morris, 2001): anxietate; introversie; ostilitate; agresivitate; femeile care anticipează plictiseală; timiditate; indivizii cu o autoapreciere scăzută; nevrozism; machiavelianism37 ridicat. În general, distantele interpersonale sunt mai mari pentru persoanele anxioase (care cred că mediul este dificil şi incert) şi de persoanele care încearcă să ma-nipuleze alți oameni (e.g. machiavelianismul). Totoda-tă, ultimii au tendința să fie afectați negativ de densi-tatea socială ridicată când trebuie să proceseze mintal informații complexe. Comportamentul proxemic poate semnala anxietate prin variații ale stării afective,

37

Machiavelianismul se referă la persoanele care au tendința sa

înșele şi manipuleze alți oameni în scopuri personale. Nu sunt motivate de dorința de a avea putere, ci de sentimentul de a se simți fără putere în fața celor care o au (Jones și Paulhus, 2009).

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

29

interpretate ca retragere (engl. withdrawal; Bond şi Iwata, 1976). Pauzele lungi în vorbire, contactul vizual mutual rar şi posturile înclinate în spate (engl. backward-leaning) sunt un pattern care exprimă retra-gerea atât nonverbala, cât şi cognitivă. Această retra-gere poate fi un răspuns al intruziunii percepute (Hargie și Dickson, 2005). În același rând, distantele interpersonale mici sunt asociate cu (Hargie și Dickson, 2005): indivizii care sunt capabili de control emoțional

(opusul nevrozismului); indivizii cu o autoapreciere ridicată; bărbații extravertiți cu IQ ridicat. Bărbații foarte dominanți se apropie mai mult, mai repede şi mențin un contact vizual ridicat. Bărbații şi femeile dominante se apropie repede şi mult, însă fără contact vizual ridicat. Extraversia nu are legătură mereu cu proxemica, însă s-a observat faptul că per-soanele extravertite se apropie mai mult şi mai uşor (Hargie și Dickson, 2005).

RELAȚIA CU LIMBAJUL În limbajul comun, similaritatea poate fi exprimată metaforic prin dihotomia aproape (pentru similitudi-ne) vs. departe (pentru discrepantă). În acelaşi mod, similaritatea poate fi influențată de proxemică, de exemplu prin simpla apropiere a două elemente. Cu toate acestea, proxemica influențează stabilirea simi-larității în funcție de tipul evaluării pe care persoana o face (conceptuală sau perceptuală; Casasanto, 2008).

TERITORIUL

De asemenea, teritoriul poate fi considerat un obiect. Teriotorialitatea animală reprezintă spațiul geogra-fic în care un animal trăieşte; acest spațiu serveşte funcțiilor biologice (reproducere, hrană, creşterea puilor). Pentru animale, teritorialitatea este semnala-tă prin indicatori acustici, olfactivi, sau vizuali, care pot semnală mai multe lucruri, de la posesia acelui spațiu până la posibilitatea de a-l apăra. Teritorialitatea umană este ceva mai complexă, fiind destul de diferită față de cea animală. Poate fi delimi-tată prin granițe invizibile (temporare sau permanen-te), indicând posesia prin alte modalități (e.g. semne, garduri etc.). Lyman şi Scott (1967) consideră că exis-tă patru tipuri de teriotorialitate umană: publică: locuri în care accesul este liber (parcuri,

străzi etc.); adăpost: spațiu în care indivizii care le posedă au

libertate, control şi intimitate (birouri, cluburi, biblioteci etc.);

interacțională: spații în care au loc întâlniri socia-le temporare;

corpul: spațiul din jurul propriului corp (denumit şi spațiu peri-personal).

De asemenea, teritoriile pot fi primare - private şi deținute de o singură persoană sau grup - şi secundare - spații semipublice şi deschise temporar (Altman, 1975). Tot Lyman şi Scott (1967) consideră că există trei tipuri de intruziuni teritoriale (reacțiile contra-intruziune variază în funcție de context şi persoa-nă/grup):

violare (prin intruziune); invazie (prin deposedare); contaminare (prin poluare sau distrugere). Teritorialitatea este legată de domeniul geografiei cognitive, care este o conceptualizare vizuală dezvol-tată în legătură cu spațiile geografice prin intermediul hărților cognitive. Aceste hărți explică diferențele pe care indivizii le au în ceea ce priveşte spațiile, sau preferințele pe care le au în ceea ce priveşte anumite regiuni spațiale, cunoştințele despre anumite rute din teritoriu, dar şi simbolurile vizuale şi lingvistice ale unor spații (e.g. oraşul; Nöth, 1995, p. 414). Mai mult, se pare că aceste hărți cognitive pot fi foarte extinse ca suprafață (pentru oameni și alte animale) și sunt bazate pe familiaritatea vizuală a spațiului, dar nu numai (Tsoar et al., 2011). De asemenea, Rowland et al. (2011) au arătat că formarea reprezentării stabi-le a unui spațiu (în hipocamp) necesită vizualizarea directă/reală a acestuia. Relația dintre oameni şi spațiu este foarte complexă, iar efectele locației geografice asupra comportamen-tului uman sunt un domeniu neglijat în cadrul psiholo-giei spațiale/de mediu. Teritorialitatea reflecta per-sonalizarea unui loc în scopul comunicării posesiei acesteia (personală sau în grup). Există mai multe dimensiuni legate de teritorialitatea umană, iar fieca-re dintre acestea este legată de anumite funcții psiho-logice. În primul rând, teriotorialitatea susține roluri-le sociale din cadrul unei comunități: contexte parti-culare sunt legate de roluri particulare, ceea ce în-seamnă că semnificația unui loc este dată de folosință exclusivă a acestuia – i.e. fiecărui loc îi corespunde un set de comportamente permise (Nova, 2005). În al doilea rând, teritoriul este legat de control. Controlul spațiului este dat de modul în care acesta poate ajuta omul să se deplaseze prin mediul uzual. Controlul se bazează pe trei trăsături (Holahan, 1982, p. 267): prioritatea de acces într-o anumită zona din spa-

țiu; alegerea unui tip de activitate care va avea loc în

acel spațiu; capacitatea de a rezista controlului altor persoane

în acel spațiu. Prin urmare, teritorialitatea poate fi definită și ca modul de a dobândi şi exercita controlul asupra unui segment spațial (Prohansky et al., 1970) și apoi de a dobândi şi menține nivelul dorit de izolare sau inti-mitate. Indivizii dintr-un anumit teritoriu decid şi ştiu ce informație despre ei/ele ar trebui să fie comunica-tă altora. Spațiul colectiv este un cadru fizic moştenit în comun și controlat sociocultural (Minami şi Tanaka, 1995). În acest caz, activitatea devine o acțiune co-mună în termenii interacțiunii cu şi în cadrul spațiului, precum şi gradul de menținere (engl. maintain) a acelui spațiu (Nova, 2005). A treia dimensiune a teritorialității este identitatea - teritoriul poate fi o bază pentru dezvoltarea identi-tății personale şi colective (Holahan, 1982, p. 261). Formarea identității colective ia naştere din obiceiuri sau comportamente, cunoştințe şi experiențe terito-riale comune. Modurile în care diverse grupuri îşi însu-șesc și folosesc un teritoriu variază foarte mult şi este în strânsă legătură cu sistemul de valori, variind de la

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

30

a locui în acelaşi cartier până la marcări teritoriale extreme, cum ar fi graffitti (Ley şi Cyriwsky, 1974).

A patra dimensiune a teritorialității umane este încre-derea. Studii ale rețelelor sociale au demonstrat că oamenii pot avea încredere unii în alții doar datorită faptului că locuiesc în acelaşi cartier (Edney, 1976). Spre deosebire de interacțiunile din mediul fizic, men-ținerea încrederii este mai dificil de menținut în inter-acțiunile distante, depărtate. Rocco (1998) a compa-rat apariția încrederii în cadrul unei echipe formate din persoane necunoscute, în amândouă cadrele (co-municare directă şi comunicare indirectă, prin e-mail). Cercetătoarea a demonstrat că încrederea apare doar în comunicarea directă (face-to-face). Acest lucru este oarecum în contradicție cu încrederea comercială care apare în mediile virtuale şi stă la baza unor site-uri precum Amazon sau alte magazine electronice. Rocco a mai demonstrat că timpul de conversație este mai mare în cazul comunicării prin telefon, comparativ cu faxul sau e-mailul, amplifică încrederea interpersonală (Nova, 2005).

Ultima dimensiune a teritorialității este ataşamentul spațial. Mai multe segmente din spațiu par a fi contex-te în care se formează sau au loc relații interpersona-le, ale comunității, sau culturale. Oamenii sunt ataşați atât de aceste relații sociale, cât şi de aspectele fizice ale acestei porțiuni din mediu (Low şi Altman, 1992). Ataşamentul spațial este legătura psihologică formată pentru cadrul spațial ca întreg, nu doar către aspecte-le fizice ale spațiului (având o semnificație holistică) (Nova, 2005). În altă ordine de idei, teritorialitatea umană este legată şi de vizibilitatea şi permeabilitatea limitelor acesteia. Deşi există perimetre colective fixe şi im-permeabile (e.g. înconjurate de ziduri), se poate face o diferență de teritoriile colective temporare. De exemplu, grupurile de conversație mici formate în locurile publice: barierele fixe sunt în acest caz înlo-cuite de membrane sociale (Lyman şi Scott, 1967). Spațiul modelează interacțiunea de grup: Knowles (1973) a arătat că oamenii nu au tendința să pătrun-dă/încalce teritoriul altor grupuri, nici chiar în spațiul public. Făcând un studiu asupra intruziunilor spațiale, cercetătorul a găsit faptul că factorii care afectează permeabilitatea acestor limite invizibile sunt vârsta şi numărul membrilor grupului, iar Cheyne şi Efran (1972) au demonstrat că spațiul colectiv poate fi inva-dat dacă limitele acestuia devin neclare sau dacă distanța fizică dintre membrii este prea mare.

S04 | POSTURA (1): INTRODUCE-RE

DATE GENERALE Posturile sunt răspunsuri corporale relativ statice; pot comunica statusul, atitudinea, uneori şi sexul, sau chiar reacțiile afective - unele emoții (e.g. mândria) sunt exprimate nonverbal prin acțiuni faciale şi posturi ale corpului specifice şi dependente unele de altele. Există încă dezbateri referitoare la ceea ce exprimă postura din punct de vedere afectiv: gradul de intensi-tate al unei emoții, sau emoția în sine? Deşi nu s-au stabilit criterii generale pentru clasificarea posturilor, se pare că există patru categorii generale de posturi (Juslin și Scherer, 2005): 1. în picioare; 2. aşezată; 3. ghemuită; 4. culcată. Mehrabian (1972) consideră că nemijlocirea (engl. immediacy), statusul şi receptivitatea (engl. responsiveness) sunt trei dimensiuni de bază ale comportamentelor nonverbale interumane. Nemijlo-cirea implică dihotomii precum a place vs. a displace şi evaluări precum bine-rău sau pozitiv-negativ. Statu-tul implică moduri de clasificare a altor oameni în termenii clasei sau poziției sociale. Receptivitatea arăta gradul de implicare şi participare în interacțiu-ne. Structura propusă de Mehrabian produce două dimensiuni de baza şi independente care caracterizea-ză comunicarea prin postură: nemijlocirea – care oferă semnificație evaluărilor interpersonale și relaxa-rea – care oferă indicatori asupra statusului. Pe lângă aceşti doi factori, Kudoh şi Matsumoto (1985) mai propun o dimensiune: conştiința interpersonală, care implică un model de răspuns către alți oameni. De exemplu, conform unor autori (e.g. Henley, 1977), posturi cum ar fi ținerea mâinilor în spatele capului, deşi o poziție relaxată, semnalează în acelaşi timp şi dominanță. Mai mult, Morris (1977) a afirmat că spriji-nirea bărbiei cu amândouă mâinile exprimă dorința de a fi consolat(a)/sprijinit(a) de cei din jur, fapt ce indică oboseală sau nelinişte (engl. weariness; uneasiness). Ultimele două studii afirmații au benefi-ciat de suport empiric, fiind speculații. Gradul de expansiune al corpului exprimă nivelul de dominanță al individului, mai ales când este prezen-tă şi relaxarea. Comportamentul vizibil, conform teoriilor contemporane referitoare la emoții, este una (din mai multe) reacții ale organismului care reflectă stările motivaționale ale acestuia. Până în prezent, puțini cercetători au examinat direct relația dintre afectivitate şi postură. În acest sens, Hillman și cola-boratorii (2004) au demonstrat că mişcările posturale sunt legate de afectivitate, în special de teoria bifazi-că a emoțiilor (Lang, 1985, 2000), în care emoțiile sunt organizate în jurul a două sisteme motivaționale: apropiere şi depărtare/defensivă. În cercetarea efec-tuată de Hillman, femeile, comparativ cu bărbații, au demonstrat o mişcare mai mare de evitare progresivă față de imaginile neplăcute. Se pare că ajustările posturale relaționate emoțiilor sunt mai puternice pentru stimulii care motivează răspunsuri de evitare sau retragere. Există şi alte studii care susțin această teorie. De exemplu, Maki şi Mcllory (1996) au găsit

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

31

faptul că starea anxietății (nu și trăsătura), cu un nivel ridicat de activare vegetativă/somatică, are ca efect înclinarea în față a corpului, iar participanții la test care nu au fost anxioşi nu au recurs la schimbări posturale notabile. Cei doi cercetători au sugerat că această înclinare a corpului poate reflecta excitarea dată de stres (în acest caz, un test care a afectat atenția şi excitarea) şi poate semnala pregătirea pen-tru evitarea fizică rapidă, specifică răspunsurilor de evitare-fugă (Carenna şi Frigo, 1991). Revenind la dimensiunea apropiere-evitare, Eerland și colaborato-rii săi (2012) au demonstrat că oamenii au tendința de a evita stimulii negativi și de a se apropia de cei pozi-tivi inclusiv prin mișcări și postura corpului. Cele mai multe posturi exprimă ceva, însa nu este clar ce – nu se cunosc nici efectele, nici cauzele fiziologice sau cognitiv-afective ale multor posturi. De exemplu, postura șezândă cu picioarele încrucișate (engl. crossed legs) a fost destul de des întâlnită, găsindu-se, de exemplu, faptul că piciorul drept dea-supra apare cel mai des și este posibil ca preferința pentru piciorul stâng sau drept deasupra să fie trans-misă genetic (Reiss, 1994). Mai mult, această postură are efecte fiziologice (Snijders et al., 1995), prezența sa fiind un indicator al recuperării (neurologice şi fizice) pacienților care au suferit infarct (Rémi et al., 2011). De asemenea, Harrigan (2005) a semnalat fap-tul că în cercetarea din domeniul nonverbal este nevo-ie de construirea unui sistem de codificare a posturilor și mișcărilor corporale. De exemplu, în multe studii apare termenul de mișcare a trunchiului (engl. trunk shift), însă nu este specificată mișcarea exactă la care cercetătorii se referă.

RELAȚII INTERPERSONALE

Anumiți cercetători (Ekman, 1965; Ekman şi Friesen, 1967) afirmă că posturile pot fi analizate ca fiind forme de comunicare, iar unele posturi pot semnala anumite dimensiuni afective generale (e.g. plăcut-neplăcut), nu emoții sau alte afecte specifi-ce. Alți cercetători (Mehrabian, 1968a, 1968b) au sugerat că schimbările posturale reflectă schimbări în starea afectivă, iar persoana adoptă diferite posturi în funcție de dimensiuni interpersonale cum ar fi simpa-tie-antipatie sau superioritate-inferioritate (Kudoh şi Matsumoto, 1985). Mai mult, întru-un studiu clasic, Mehrabian şi Friar (1969) au demonstrat (printr-o simulare) că atitudinea pozitivă, în poziția aşezată, este semnalată prin înclinarea slabă a trunchiului în spate, distanțe interpersonale mici și contact vizual sporit; în cazul interacțiunilor cu persoanele cu statut social mare (vs. statut mic) mai apar sporirea contac-tului vizual, diminuarea frecvenței înclinărilor laterale şi, în cazul femeilor, încrucişarea (vs. deschiderea) brațelor la piept. Postura adoptată de indivizii care interacționează poate semnala relația dintre aceştia. Congruența (sau oglindirea) posturală este o sincronizare nonver-bală care exprimă armonie, sau cel puțin raport ori afiliere, încurajând şi amplificând dialogul verbal. Tot în cadrul unei interacțiuni, schimbarea posturii unui individ poate să apară odată cu schimbarea rolului acestuia în cadrul acelui dialog. Sau, o persoană aşezată care îşi înclină corpul în față, înspre interlocu-tor, poate avea o atitudine pozitivă atât către persoa-

nă, cât şi asupra subiectului de discuție. Motivul posi-bil pentru interpretarea aceste mişcări este faptul că poate fi o componentă a nemijlocirii nonverbale, care presupune apropiere fizică şi psihologică (Hargie și Dickson, 2005). Există un număr destul de mare de mişcări corporale (e.g. datul din cap sau întinderea mâinii) care influen-țează atitudinile şi persuasiunea. De asemenea, gradul satisfacției pentru propriile acțiuni poate fi amplificat prin posturi verticale în acel moment (vs. posturi co-borâte, depresive – engl. slumped-over posture; Stepper şi Strack, 1993); fapt valabil şi pentru alte mişcări corporale. De asemenea, postura poate influ-ența motivația şi abilitatea de a gândi în domenii care nu sunt legate de sine. De exemplu, postura coborâtă reduce timpul de gândire dedicat anumitor sarcini cognitive (e.g. puzzle geometric), dar nu prin amplifi-carea puterii de procesare, ci prin diminuarea persis-tenței. Această postură este asociată cu neajutorarea, de unde rezultă şi această persistență mai mică în rezolvarea obiectivelor cognitive, în comparație cu posturile expansive, verticale (Riskind şi Gotay, 1982). Mai mult, postura coborâtă (vs. verticală) poate ghida şi modera procesarea informației şi răspunsurile la diverşi ştimului (pozitivi sau negativi). Când această postură este incongruentă cu situația – i.e. reuşită sau câştig -, se pare că postura depresivă/coborâtă stă la baza motivației ulterioare şi a gradului de control perceput. Când această postură este congruentă cu situația (i.e. eşec/pierdere), apar efecte de diminuare a neajutorării percepute şi a deficitelor motivaționale (Riskind, 1984). De asemenea, Harmon-Jones şi Peterson (2009) au arătat că poziția culcată/întinsă pe spate (engl. supine) are ca efect diminuarea răspun-sului neural al enervării, autorii considerând că aceas-tă postură este contrară motivației tendinței de apro-piere specifică acestui afect. Concluzionând, aceste dovezi arăta faptul că postura nu este doar un indicator pasiv al stării mintale, ci afectează la rândul sau starea sau activitatea mintală (prin urmare și comportamentul).

CONTROLUL POSTURAL

Chiar şi când omul stă în picioare, staționând, apare un fenomen de balansare a corpului (engl. postural sway), de obicei în spate şi în față (Collins şi De Luca, 1994). Anderson și colaboratorii săi (2002) consideră că funcționarea cognitivă şi controlul balansării corpo-rale sunt relaționate (vezi şi Huxhold et al., 2006). Pellecchia (2003) a demonstrat că gradul mare al atenției către sarcinile cognitive afectează balansarea posturală38. Mai mult, Kerr și colaboratorii (1985) au demonstrat că procesarea spațială cognitivă se poate baza pe structuri neuronale care sunt folosite şi în menținerea posturii; autorii au concluzionat că proce-sarea spațială conștientă poate fi bazată pe sisteme filogenetice39 primitive, arhaice. Structurile creierului implicate în controlul postural sunt cerebelul, trun-

38

Yardley și colaboratorii (1999) nu au găsit nicio relație între atenție şi balansare, dar articularea cuvintelor a avut ca efect intensificarea balansării posturale. 39

FILOGENÍE s. f. 1. Procesul evoluției formelor organice ori a unui grup de animale sau de plante în cursul dezvoltării istorice a lumii vii; filogeneză. 2. Ramură a biologiei care cercetează filogenia (1). – Din fr. phylogénie. Sursa: DEX '98 (1998)

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

32

chiul cerebral şi nucleii bazali40 (Bolbecker et al., 2011). Deoarece morfologia corpului uman este foarte dificilă (2/3 din masa totală se afla în partea superioară a corpului), controlul postural este o activitate comple-xă şi uneori dificilă; această menținere a balanței este făcută de SNC prin formarea unor scheme ale corpului şi ale mediului, cu ajutorul informațiilor senzoriale (sistemele somato-senzorial, vizual şi vestibular). Această schemă este modificată în funcție de schimbă-rile din mediu, care de obicei sunt constante, iar echi-librul corpului este efectuat prin ajustările sistemului muscular-scheletic coordonate de SNC (Polych, 2003). Astfel, deficite ale funcționării SNC sau ale sistemului senzorial dau naştere fenomenului de pericol postural (engl. posturat threat), care se referă la elementele care pot amenința posibilitatea de a menține în mod dinamic balanța corporală (e.g. pe gheață sau podea alunecoasă). Pericolele posturale sunt asociate cu modificările controlului posturii, iar în cazul în care amenințarea este mare efectul posibil este controlul mai conştient al corpului, care se reflectă mai ales în înclinarea corpului (Huffman et al., 2009). Alți factori care influențează controlul postural sunt lipsa somnu-lui, în special pentru persoanele de vârsta înaintată (Robillard et al., 2011). Pentru Ramenzoni și colaboratorii săi (2006), controlul postural diferă în funcție de tipul activității cogniti-ve41, iar schimbările activității cognitive se reflecta în modificarea patternului temporal al balansării corpu-lui. De asemenea, se pare că anumite afecțiuni, cum ar fi lumbago, sunt un factor important de influență a controlului postural prin modularea interacțiunii pos-tură-cogniție în această disfuncție (Mazaheri et al., 2010). Totodată, există factori de diferențiere interindividua-lă care pot modula balansarea posturală. În acest sens, se pare că anxietatea că trăsătură are efect asupra controlului posturii (Hainaut et al., 2011). Situațiile generatoare de frică au ca efect o balansare mai rapidă şi mai amplă, indiferent de prezența aces-tei trăsături; în acest caz este însă prezentă anxieta-tea ca reacție, nu ca trăsătură. Când unul din simțuri este afectat - văzul, în acest caz - anxietatea că trăsă-tură moderată (vs. scăzută) are un efect mai mare asupra balansării corpului, deoarece această trăsătură este asociată cu dependența vizuală (Hainaut et al., 2011).

ORIENTAREA CORPULUI

Orientarea corpului se referă la unghiurile corpului în relație cu un alt element din mediu - obiect, per-soană, direcție etc. Implică poziția trunchiului, mai rar pe cea a capului, marcând totodată gradul de intimitate al unei conversații sau nivelul simpatiei dintre oameni. Proximitatea şi orientarea corporală

40

Cele trei structuri sunt afectate în disfuncțiile bipolare, persoa-nele cu această tulburare având probleme în integrarea informa-

țiilor senzomotoare şi abilități scăzute în corectarea rapidă a balansării posturale (în lipsa informațiilor vizuale, cum ar fi închiderea ochilor; Bolbecket et al., 2011). 41

Cercetătorii au găsit faptul că repetiția/revizuirea (engl. rehearsal) este asociată cu diminuarea variabilității balansării posturale, în timp ce encodarea are ca efect amplificarea balan-sării.

sunt strâns legate, putând exista o legătură inversă între cele două: orientarea directă este asociată cu distanțe mai mari, iar cea laterală cu distante mai mici. Această relație apare mai ales în situațiile în care orientarea corpului este folosită pentru a com-pensa distanțele prea apropiate (Hargie și Dickson, 2005). Orientarea mai poate folosi la includerea sau exclude-rea cuiva dintr-o interacțiune. Următoarele poziționări stimulează (fig. 2.2) (Hargie și Dickson, 2005): conversația: orientarea perpendiculară; cooperarea: orientarea perpendiculară; coacțiunea: poziționare pe diagonală; competiția: orientarea directă.

FIG. 2.2. TIPURI DE ARANJAMENTE ALE SCAUNELOR (refă-

cut din Hargie și Dickson, 2005, p. 72)

A - CONVERSAȚIE; B - COOPERARE; C - COACȚIUNE; D - COM-PETIȚIE; E - COMPETIȚIE

FIG. 2.3. TIPURI DE ARANJAMENRE ALE SCAUNELOR (refă-

cut din Hargie și Dickson, 2005, p. 73) aranjamentul de jos - SOCIOFUGAL; aranja,emtul de sus:

SOCIOPETAL

Scaunele pot fi aranjate pentru a încuraja sau descu-raja interacțiunea. Un model care stimulează interac-

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

33

țiunea se numeşte sociopetal, iar cel care are un efect opus – sociofugal (fig. 2.3). Ultima variantă este potri-vită pentru a impune dominanță (Hargie și Dickson, 2005).

SEXUALITATEA

Deoarece femeile sunt mai sensibile la indicatorii nonverbali, acestea pot folosi postura corpului în strategiile de selectare a partenerilor. Grammer (1990) a demonstrat că femeile exprimă interes prin postură doar dacă știu că sunt privite de bărbatul de care sunt interesate. De asemenea, se pare că există diferențe de gen în ceea ce privește semnalarea inte-resului. Singura dimensiune comună este deschiderea corpului (i.e. brațele și picioarele nu sunt încrucișate). Alți indicatori ai interesului exprimat de femei sunt clătinarea capului (engl. head tossing), întinderea (stretching), îndreptarea coloanei/pieptul în față, evitarea privirii (cel mai des în jos), datul părului pe spate (engl. hair flip), înclinarea capului (în poziția opusă bărbatului), ridicarea umerilor (posibil ca semn al insecurității) (vezi și Scheflen, 1965; Givens, 1978; Moore, 1985). Pentru bărbați, interesul este semnalat prin înclinarea capului (dacă există interes și din partea femeii), înclinarea în față și sprijinirea capului cu mâinile la ceafă (engl. head akimbo). Indiferent de sexul emiță-torului, se pare că înclinarea capului înspre persoana către care există interes apare doar dacă aceasta nu este interesată (i.e. nu există interes mutual). Când interesul este mutual, înclinarea capului se face de cele mai multe ori în partea opusă celeilalte persoane, indiferent de sex.

S05 | POSTURA (2): COGNIȚIA ȘI

AFECTIVITATEA

COGNIȚIA ŞI AFECTIVITATEA

Plictiseala (engl. boredom) şi implicarea (engl. flow) influențează învățarea (D'Mello et al., 2007). Indicato-rii nonverbali (în poziția aşezată) ai celor două stări sunt postura verticală (engl. hightened posture) pen-tru implicare, respectiv agitație (engl. restlessness) pentru plictiseală. Autorii consideră că plictiseală şi implicarea sunt doi poli ai dimensiunii angajă-rii/inițiativei (engl. engagement). De asemenea, plic-tiseala este asociată negativ cu învățarea, în opoziție cu implicarea (Craig et al., 2004). Mai mult, plictiseala poate conține mișcări corporale frecvente (D'Mello, 2011; vezi și Mota și Picard, 2003), în ciuda faptului că este considerată o stare de excitare redusă42 (Pekrum, 2010). De asemenea, posturile corporale facilitează accesa-rea şi stocarea informațiilor autobiografice43. De exemplu, reactualizarea este mai rapidă atunci când postura44 corpului din momentul reactualizării este congruentă (vs. incongruenta) cu postura din momen-tul original al evenimentului (Dijkstra et al., 2007). Facilitarea posturilor compatibile45 cu conținutul sti-mulilor procesați sau reactualizați poate fi rezultatul unei disponibilități mai mari a resurselor de procesare - în acest caz, postura conține indicatori/semnale (engl. cues) pe baza cărora stimulii sunt procesați mai eficient (Barsalou et al., 2003). Mahr și colaboratorii (2003) au analizat posturile cor-porale ale persoanelor sănătoase46 (dreptace) cu dife-rite grade de ideație magică47 (IM; engl. magical ideation). În acest studiu au fost cercetate poziția brațelor încrucişate la piept (arm folding) şi cea a mâinilor încrucişate (palme şi degete; engl. arm clasping). Combinațiile congruente (cel mai des întâl-nite) ale celor două poziții sunt brațul stâng deasupra (pentru brațele încrucişate la piept) şi degetul mare stâng deasupra (pentru încrucişarea mâinilor48). Sub-

42

Angajarea/inițiativa este asociată cu excitarea mai mare (Bianchi-Berthouze et al., 2007). 43

Modul în care memoria autobiografică este accesată nu este

cunoscut în totalitate, însă există dovezi ale factorilor care facilitează această informație (Mace, 2004); de exemplu contex-tul - atunci când condițiile reactualizării (engl. retrieval) sunt similare cu cele ale encodării. De asemenea, funcțiile motoare şi

senzoriale sunt extrem de importante în reactualizarea acestor informații autobiografice (Thomson şi Tulving, 1970). 44

De asemenea și expresiile faciale facilitează accesarea informa-

țiilor memoriei autobiografice daca sunt, de asemenea, congru-ente cu contextul encodării. 45

Aceasta congruență cogniție-corp se referă la faptul că memori-ile autobiografice pot fi o formă de simulare încorporată (engl.

embodied simulation) în care reactualizarea unei experiențe este efectuată în condiții vizuale, spațiale, afective şi kinestezice similare cu experiența originală (Wilson, 2002). 46

Este cunoscut faptul că problemele psihice sunt asociate cu preferințe posturale inconsistente (Gorynia şi Dudeck, 1996). 47

IM este legată de calități neuropsihologice similare cu procesele cognitive din schizofrenie, cum ar fi experiențe asemănătoare

halucinației şi delirului, sau convingeri paranormale (Chapman et al., 1994; Thalbourne, 1994). 48

În test, această combinație congruentă a fost cea mai des

întâlnită; cealaltă combinație congruentă este brațul drept deasupra/degetul mare drept deasupra. Ulrich et al. (1983) au găsit faptul că pacienții cu disfuncții afective (în special depre-sie) au preferințe posturale ale brațelor sau membrelor (nu

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

34

iecții cu combinații incongruente - în special brațul drept sus/degetul mare stâng sus - au avut un scor mai mare al IM. Acest bias al membrului stâng pentru persoanele drep-tace poate fi o urmare a dominanței emisferei stângi (în comparație cu cea dreapta) în controlarea funcții-lor motoare; prin urmare, autorii consideră că persoa-nele dreptace au şanse mari să prefere pozițiile de tipul stânga-deasupra. Pe de altă parte, incongruența posturală a membrelor a fost identificată şi de Gorynia şi Dudeck (1996), în cazul pacienților bărbați schizo-frenici; cercetătorii au interpretat această incongru-ență posturală că fiind un efect al asimetriei emisferi-ce funcționale mai puțin pronunțate, putând fi legată de o disfuncție psihotică (engl. psychotic disprder; Crow, 2000). Pe de altă parte, persoanele nondreptace se pare că au o rată mai mare de apariție a disfuncțiilor psihotice de personalitate (Mayer şi Kosson, 2000) şi a episoade-lor psihotice (Sommer et al., 2001). Ambidexteritatea (engl. ambidexterity) este asociată cu trăsături simila-re schizofreniei, cum ar fi halucinațiile şi delirul, cuprinzând credințele paranormale şi ideația magică (Mohr et al., 2001). Preferințele membrelor - persoane dreptace vs. stângace - pot fi influențate de factori de mediu (e.g. sociali), fiind astfel supuse biasărilor cul-turale; brațele şi mâinile încrucişate pot avea o bază a comportamentului motor ceva mai congenitală, fiind astfel mai sensibile la diferențele lateralizării emisfe-rice. Dominanța membrului drept sau stâng este asoci-ată cu dominanța emisferică în procesarea limbajului (Loring et al., 2000). Această relație între dominanța membrelor şi dominanța emisferică a limbajului este valabilă şi pentru membrele inferioare (Elias şi Bryden, 1998), sau pentru toate acțiunile posturale laterale (Day şi MacNeilage, 1996). Cu toate acestea, Mahr și colaboratorii consideră că nu doar asimetriile emisferice sunt cauza incongruenței posturale a IM; autorii au subliniat faptul că scorurile mari ale IM au fost obținute pentru pozițiile brațelor (dar nu şi ale degetelor) care au deviat de la normă, adică cele ale brațelor drepte deasupra (cele mai multe persoane folosind poziția brațului stâng deasu-pra). Această diferență între braț şi mână poate fi dată de inervarea musculaturii, care în cazul brațelor este mai apropiată, iar pentru mâini este mai depărta-tă. Totodată, mişcările de distanță ale brațelor sunt în mare parte controlate de emisfera contralaterală (e.g. mâna dreapta - emisferă stânga), în timp ce mişcările apropiate sunt controlate, în principal, în mod bilate-ral (engl. bilateral hemispheric control; Meyer et al., 1995). Autorii au concluzionat că persoanele cu un scor mare al IM (şi cu preferințe posturale atipice ale brațelor, adică cele drepte deasupra) au emisfe-ra cerebrală dreapta dominantă, iar acest fapt nu se reflectă doar în funcțiile motorii ale brațelor, ci şi în

neapărat congruente) dreapta-deasupra. Totodată, Ulrich și colaboratorii au găsit că desenarea figurilor geometrice în mod bimanual coordonat (cu amândouă mâinile simultan) de către persoanele cu depresie unipolară şi de involuție (engl.

involutional depression) s-a efectuat înspre stânga, cu amândouă mâinile contrar acelor de ceasornic (în comparație cu subiecții normali, care au desenat, în mod simultan, cu mâna stânga înspre

stânga şi cu mâna dreapta înspre dreapta). Ulrich și colaboratorii au interpretat acest efect, în cazul depresiei, ca fiind un indica-tor al unei relații funcționale între cele două emisfere - cea stânga fiind subordonată celei drepte.

funcțiile cognitive ale specializării emisferei - limba-jul (Mahr et al., 2003). Performanțele lingvistice lateralizate în persoanele schizofrenice, schizotipale şi cu IM reflectă o pierdere a emisferei stângi în procesa-rea limbajului (Crow, 1997). Totodată, procesarea limbajului de către emisfera dreaptă este asociată cu o activarea mai slabă/difuză a conceptelor semantice (vs. activare concentrată), abordarea metaforică (vs. literară sau indicativă) a limbajului și asocieri seman-tice distanțate (vs. apropiate). Prin urmare, speciali-zarea emisferei drepte în limbaj rezultă în facilitarea formării asocierilor anormale şi a ideilor delirante (Taylor et al., 2002). Totodată, se pare că încrucişarea brațelor la piept (în comparație cu mâinile pe coapse) amplifică perseve-rența atingerii obiectivelor, în mod inconştient; ca urmare a sporirii perseverentei apare îmbunătățirea ulterioară a performanțelor cognitive, indiferent de confort şi dispoziția afectivă (Friedman şi Elliot, 2008). Unii autori consideră că această postură expri-mă defensivă (Argyle, 1988; Fast, 1970); defensiva poate - în anumite contexte specifice - avea ca efect închiderea şi distanțarea sinelui în timpul interacțiunii sociale, iar ținând cont de efectul perseverenței poate determina nevoia de a termina conversația mai rapid. În altă ordine de idei, activarea informațiilor concep-tuale despre emoții poate fi însoțită de activarea reacțiilor corporale specifice acelor emoții. Aceste informații conceptuale sunt morfologice, senzoriale, motoare şi introspective. Oosterwijk și colaboratorii (2009) au demonstrat că generarea cuvintelor legate de satisfacție şi dezamăgire sunt asociate cu schimbări posturale opuse (care au fost măsurate pe axa vertica-lă a corpului). În special, activarea cunoştințelor con-ceptuale despre dezamăgire este asociată cu expresii posturale spontane de îndoire a coloanei vertebrale. De asemenea, tot în cazul dezamăgirii, sentimentul acestui afect este amplificat după generarea cuvinte-lor care îi aparțin, susținând astfel teoria încorporă-rii, în care se afirma că experiențele introspective (împreună cu cele morfologice, motoare şi senzoariale) fac parte din baza reprezentărilor con-ceptuale ale emoțiilor. În final, Tia și colaboratorii (2011) au demonstrat că stimulii vizuali pot declanşa contagiunea posturală, ca efect al unei posibile ineficiențe a proceselor inhi-bitorii. Alte cercetări indică faptul că există reacții vegetative la observarea efortului altora, sugerând faptul că această contagiune este facilitată de contro-lul de nivel scăzut (engl. low level control; Tia et al., 2011). Chiar şi aşa, deşi este prezentă o tendință aproape spontană pentru imitare, cele mai multe acțiuni observate nu sunt imitate, posibil datorită mecanismelor inhibitorii care împiedica outputul mo-tor (i.e. reacția motoare). Mai mult, Willis și colabora-torii (2011) au arătat că informațiile pe care le semna-lează expresiile corporale depind de expresiile faciale din momentul perceperii; de exemplu, acuratețea evaluării unei expresii corporale poate fi îngreunată sau greşită dacă expresia facială nu este congruentă cu cea corporală.

În concluzie, mişcările distale, de distanță (mâna, încheietura, degete etc.) şi proximale ale membre-lor sunt inervate şi procesate în mod diferit. Mişcări-

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

35

le distale sunt controlate în mod contralateral, iar cele proximale în mod bilateral. Prin urmare, pozi-ția brațelor încrucişate la piept şi cea a mâinilor încrucişate pot fi doi indicatori ai proceselor de dezvoltare neurologică ce reflectă asimetrii sau activități emisferice reduse, disfuncții ale corpului calos (corpus callosum) şi prezența simptomelor psihiatrice (sau a celor similare). Ideația magică poate fi considerată o trăsătură schizotipală (engl. schizotypal) pozitivă, fiind prezentă în persoanele care cred în relații cauză-efect de tip paranormal și este reflectată cel mai des prin indicatorii nonver-bali ai posturii brațul drept deasupra/degetul mare stâng deasupra. Cauza acestei incongruențe posturale poate fi dominanța emisferei drepte în mişcările motoare, dar şi în funcțiile cognitive ale emisferei specializate în limbaj. Pe de altă parte, schizofrenia este asociată cu incongruența posturală a brațelor şi mâinilor, iar preferințele de tipul brațul drept sau degetul mare drept deasupra (nu neapărat congruente) sunt asociate cu depresia.

TEORIA ÎNCORPORĂRII

Atitudinea se referă la evaluările generale (poziția) pe care indivizii le au pentru diverse elemente din mediu, denumite şi obiecte-atitudine (stimuli: oa-meni, alte ființe, obiecte, fenomene, idei etc.). În limbajul comun, atitudinea poate însemna şi postura corpului sau alte expresii motoare; tot în același mod, poziția poate însemna poziția evaluării cognitivă a stimulului, nu neapărat o poziție fizică (Briñol şi Petty, 2009). Încorporarea (engl. embodiment) se referă la posibili-tatea corpului de a contribui la formarea, schimba-rea şi folosirea atitudinilor (Briñol şi Petty, 2009). De asemenea, în această teorie se afirma că toate proce-sele psihologice pot fi influențate de morfologia corpului şi de sistemele senzoriale şi motoare. Con-form modelului de probalilitate a formării persuasiunii (engl. elaboration likelihood model of persuasion; Petty şi Cacioppo, 1981, 1986), mecanismele prin care răspunsurile corporale pot influența atitudinile prin afectarea unuia sau mai multor procese sunt (Briñol şi Petty, 2009): timpul de procesare cognitivă; direcția procesării cognitive (în care pot să apară

biasări); metacogniții; semnal periferic al schimbării. [1] Diverse comportamente pot influența atitudinea prin amplificarea sau diminuarea timpului de procesa-re alocat evaluărilor obiectului-atitudine (Briñol şi Petty, 2009). De exemplu, postura scăzută, depresi-vă, afectează gândirea prin diminuarea timpului alocat rezolvării anumitor obiective cognitive (Riskind şi Gotay, 1982). [2] Direcția procesării cognitive este făcută (de cele mai multe ori) prin intermediul valenței. În acest caz, pot să apară biasări ale valenței când probabilitatea de a gândi este mare - dacă motivația şi abilitatea de a gândi sunt mari, procesarea devine mai pruden-tă/atentă, însă această gândire poate fi biasată de propriul comportament. De exemplu, Föster şi Strack (1996) au găsit faptul că datul din cap pe verticală (sus-jos; engl. vertical head nod) în timpul encodărilor

cuvintelor pozitive are ca efect amplificarea recunoaş-terii acelor cuvinte (în contrast cu datul orizontal din cap, care amplifică recunoaşterea cuvintelor negati-ve). [3] Briñol şi Petty (2009) consideră că metacognițiile49

pot fi influențate de reacțiile corporale, la fel ca şi cognițiile primare. În special, dimensiunea încrederii pe care oamenii o au în propriile gânduri50 este rele-vantă. De multe ori, generarea unor simple gânduri nu este condiția suficientă pentru ca acestea să poată avea influența asupra evaluărilor obiectului-atitudine, ci trebuie să existe şi încredere în aceste gânduri; această ipoteza este numită autovalidare (engl. self-validation hypothesis; Petty et al., 2002). Aici apar cele două posturi opuse - încredere şi incertitudine - care pot amplifica sau diminua efectul oricărei cogniții din acel moment. Briñol şi Petty (2003) au demonstrat că: generarea cognițiilor pozitive către o propunere

verbală a altcuiva, în combinație cu mişcări verti-cale ale capului (vs. orizontale) rezultă în încre-dere mai mare şi gânduri pozitive către acea pro-punere;

generarea cognițiilor negative către o propunere, în combinație cu mişcări orizontale ale capului (vs. verticale) rezultă în încredere mai mare către propunere, deoarece participanții au avut mai multă încredere în propriile gânduri negative în condițiile mişcărilor orizontale (vs. verticale).

În alt test, Briñol și colaboratorii (2009) au investigat postura corpului în relație cu influența autoevaluării, prin metoda afectării încrederii gândurilor (engl. thought confidence). Efectul posturii încrezătoare (engl. confident posture) – i.e. coloana dreaptă şi pieptul împins în față - este legat de direcția gânduri-lor (pozitivă sau negativă) către atitudinea pentru sine. Postura nu a influențat frecvența (de apariție) sau calitatea cogniției, ci această dimensiune a metacognitiilor - încrederea în propriile gânduri ale participanților. Efectul este mult mai mic în cazul posturilor îndoielnice/incerte (engl. doubtful posture) - coloană curbată şi înclinarea în față. Postura încre-zătoare ajuta la formarea autoatitudinilor cu ajutorul propriilor gânduri (fără ajutorul, de exemplu, al me-diului social). Totodată însă, această încredere dimi-nuează gradul activității cognitive, reducând motivația de a gândi; opusul apare în neîncredere sau incertitu-dine, care sunt asociate cu procesări mai ample ale informației (Tiedens şi Linton, 2001; Weary şi Jacobson, 1997). [4] Semnalele periferice apar când gradul de procesa-re cognitivă al obiectului-atitudine este mic. În acest caz, atitudinile sunt influențate de procese care nece-sită efort scăzut şi care pot să apară din propriul com-portament (e.g. asocieri simple), sau din euristică (heuristics; e.g.: Dacă îmi bate inima tare înseamnă că îmi place de ea). Totodată, valența percepută a răspunsului corporal poate influența în acest caz ati-tudinea (Briñol şi Petty, 2009).

49

Metacogniția este o cogniție de gradul doi, sau cogniție despre cogniție (Petty et al., 2007). 50

Dimensiunea variază de la certitudine la incertitudine în valabilitatea propriilor gânduri (Briñol şi Petty, 2009).

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

36

Alte dovezi ale încorporării afective şi cognitive vin de la D'Mello și colaboratorii săi (2012), care au demon-strat că anumite reacții cognitiv-afective (anxietatea, confuzia şi frustrarea) sunt asociate cu schimbări în-semnate ale patternului zgomotului 1/ƒ (sau zgomotul roz51; vezi şi Kelloo et al., 2007) către zgomot alb, nestructurat (engl. white noise). Acest fapt este o dovadă a validării teoriilor noi legate de neurobiologia afectiva - modelul sistemelor52 dinamice53 autoorga-nizate (Camras şi Shutter, 2010; Coan, 2010) - în care sistemele cognitive aflate în stare de echilibru produc patternuri 1/ƒ. Prin urmare, fluctuațiile 1/ƒ date de reacțiile afective pot fi indicate prin mişcări corporale de nivel inferior (engl. low level bodily movements), pe care D'Mello și colaboratorii săi le-au măsurat în relație cu învățarea şi rezolvarea problemelor de către participanții la test. Mai mult, Stephen și colaboratorii (2009) au demonstrat că tranziția între două soluții de rezolvare a unei probleme are ca efect patternuri distincte ale dezorganizării cognitive54. Alte dovezi ale existenței încorporării sunt legate de fiziologie. Având o abordare bazată pe teoria emoțiilor primare, Bloch şi Lemignan (1992) oferă încă din anii 1990 o sinteză a patternurilor facialo-posturo-respiratorii pe care le-au găsit de-a lungul tipului. Începând cu anii 1970, Bloch aduce dovezi ale faptului că anxietatea are un pattern respirator specific, iar modificarea acestui tipar are ca efect diminuarea stresului dat de anxietate. Studiile au fost extinse şi asupra altor parametrii fiziologici (e.g. ritmul cardiac sau presiunea arterială), cercetătoarea considerând că există o asociere unică între anumite schimbări corpo-rale şi trăirea subiectivă corespunzătoare acesteia, sugerând şi faptul că reacțiile emoționale prototipice generează configurații facial-postural-respiratorii unice. Aceste schimbări corporale prototipice au fost denumite patternuri efectoare55 emoționale (engl. emotional effector patterns; Santibáñez şi Bloch, 1986; Bloch, 1986). Mai mult, se pare că executarea voluntară a anumitor patternuri poate avea ca efect accesarea memoriei legată de acea emoție simulată (Bloch, 1989; Bloch et al., 1991). În același timp, exersarea producerii voluntare a acestor patternuri efectoare are ca efect amplificarea sentimentelor specifice acelei emoții (Bloch et al., 1991).

Amplitudinea şi frecvența reprezintă schimbări ale valorilor neutre, de bază; pauza reprezintă perioada din ciclul respiratoriu în care nu au putut fi detectate alte mişcări respiratorii; liniile punctate (din scheme) reprezintă nivelul cel mai scăzut al expirării atins în stările neutre, nonafective (fig. 2.4 și 2.5).

51

Zgomotul roz este un indicator al desfășurării activității cogniti-ve şi al funcționării normale. 52

Creierul. 53

Acest model este diferit de modelul afectelor latente cuprins în

teoria programelor afective (e.g. Ekman, 1992). 54

DEZECHILIBRUL COGNITIV (engl. cognitive disequilibrium) este o reacție care apare ca urmare a obstacolelor în atingerea unuii

obiectiv, contradicțiilor, incongruențelor, anomaliilor şi conflic-telor. În contrast, echilibrul cognitiv este restabilit după anumite operații de gândire, reflecție etc. În cazul în care restabilirea echilibrului nu are loc, eșecul repetat, confuzia (combinată cu

neajutorarea), sau blocarea obiectivelor individului poate condu-ce la enervare sau anxietate, după caz (D'Mello et al., 2012). 55

EFECTÓR, efectori, s. m. (Biol.; adesea adjectival) 1. Organ

care acționează sub comanda sistemului nervos central la stimuli externi sau interni primiți de organele receptoare. 2. Substanță care modifică activitatea unor enzime. – Din fr. effecteur, lat. effector. Sursa: DEX '98 (1998)

C02 _____ PROXEMICA ȘI POSTURA

37

FIG. 2.4. CARACTERISTICILE RESPIRATORII PRINCIPALE ALE PATTERN-URILOR EFECTOARE EMOȚIONALE (refăcut din Bloch şi

Lemignan, 1992)

FIG. 2.5. TRĂSĂTURILE PROTOTIPICE ALE POSTURII CORESPUNZĂTOARE ANUMITOR EMOȚII (refăcut din Bloch şi Lemignan, 1992)

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

38

C03 | COMPORTAMENTUL MOTOR

S06 | DATE INTRODUCTIVE

DEFINIREA DOMENIULUI

Gesturile sunt mişcări nonlocomotoare care transmit informații (de cele mai multe ori) cu ajutorul mâini-lor, brațelor, încheieturilor sau degetelor (Tanner şi Byrne, 1996). De asemenea, gesturile pot fi realizate şi cu membrele inferioare, chiar şi de primate (Van Hoof, 1967). Postura corporală, mişcările locomotoa-re şi majoritatea mişcărilor capului nu sunt conside-rate a fi gesturi. Gesturile pot fi tactile sau nontactile, însă în mod obligatoriu implică doi sau mai mulți indivizi; totodată, gesturile trebuie să fie direc-ționate către alții oameni pentru a îşi atinge scopul (Pollick şi de Waal, 2007).

Kinezica reprezintă domeniul de studiu al mişcărilor și posturii corpului uman, inclusiv fața și vocea (Birdwhistell, 1970), care este detaliată în capitolul următor. Având valoare intra- și interpersonală, func-țiile gesturilor sunt (Gerwing şi Bavelas, 2004): comunicarea; facilitarea informațiilor; încurajarea sau facilita-

rea vorbirii prin stimularea reamintirii cuvintelor şi/sau prin autoconsolare – atingerea propriului corp.

În EMOT, mişcările corpului se referă, în general, la orice comportament motor al corpului în afară de mişcările faciale (deşi acestea sunt tot mişcări corpo-rale). Mişcările pot fi clasificate pe baza funcți-ei/motivației, a părții corpului implicată, sau a in-teracțiunii cu mediul. Astfel, se disting mai multe tipuri de mişcări, cum ar fi mersul, stereotipurile motoare (Singer, 2009) sau gesturile. Cele mai multe mişcări sunt făcute în răspuns la riscurile şi oportunitățile pe care mediul le oferă; în acest caz, răspunsurile corporale la riscurile din mediu ar trebui să fie efectuate rapid şi corect, altfel ar fi contraadaptive. În ceea ce priveşte planificarea miş-cărilor, se pare că oamenii aleg strategii aproape corecte/optime (engl. near-optimal) în planificarea propriilor mişcări (Trommershäuser et al., 2003a, 2003b), iar selecția strategiei este făcută pe baza unor evaluări rapide ale câştigurilor vs. pierderilor posibile asociate cu mişcarea (Trommershäuser et al., 2006). Interacțiunea dinamică şi continuă cu mediul necesi-tă translația informației multisenzoriale într-un output56 motor adecvat. Deşi mecanismele care sunt implicate în această translație nu sunt cunoscute în totalitate, se pare că instrucțiunile motoare (finale) sunt bazate parțial pe parametri extrinseci/externi derivați din cadrul viziospațial. Primul pas în interac-țiunea cu mediul este localizarea elementelor cu care se vrea interacționarea; localizarea se face prin raportarea poziției elementelor față de corpul propriu şi față de alte elemente din spațiu, această efectu-ând-se prin cartografierea spațiului peri-personal, realizată, după cum afirmă Previc (1998), prin trans-formarea în trei axe a imaginilor dobândite vizual din mediu: axa orizontală, verticală şi de adâncime (ulti-ma fiind ceva de tipul spate-eu-față). Direcția mişcări-

56

OUTPUT – semnal de ieșire care conduce la un rezultat, în acest caz mișcarea.

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

39

lor este apoi encodată în cortexul motor primar (M1); mai mult, există o legătură între direcție (ca princi-piu organizațional în transformarea senzori-motoare) şi executarea mişcării (codată de reprezentările efectoare în M1; Toxopeus et al., 2011). De asemenea, este posibil ca structura cortexului cingulat median (engl. midcingulate cortex) să aibă un rol important în interacțiunea dintre semnalele cu valență negativă şi cele motoare, fiind implicat şi în realizarea răspunsu-rilor defensive (e.g. înlemnire; Pereira et al., 2010). Planificarea acțiunilor motoare implică anticiparea rezultatelor (de Oliveira et al., 2012); evaluarea con-secințelor este legată de beneficiile și costurile aces-tora. O altă dimensiune a planificării acțiunii poate fi valența – plăcerea vs. neplăcerea de a interacționa cu acel stimul (ibidem). De exemplu, valența stimulului emoțional afectează mersul: stimulii aversvivi influen-țează negativ mersul, în timp ce stimulii atractivi îl facilitează (Nagule et al., 2010).

S07 | GESTURILE ȘI COMUNICA-REA

GESTURILE

O parte din gesturi au rolul de amintire mai uşoară a cuvintelor din timpul unei dificultăți verbale, de exemplu căutarea mintală a unui cuvânt. Această problemă este aproape mereu frustrantă şi poate conduce la incoerență verbală. Deşi gesturile şi difi-cultatea cuvântării coincid, rolul primelor nu este mereu de amintire mai uşoară a cuvintelor, ci şi de reducere a tensiunii (Krauss et al., 2000). Dacă în timpul unei cuvântări vorbitorul pronunță greşit un cuvânt şi conştientizează imediat acest lucru, va corecta greșeala. Deşi depinde de persoană, poate să apară tensiunea generată de frica de a fi judecat(ă) negativ de către ascultător(i), iar în aceste momente pot să apară acțiuni ca atingerea feței (aproape imediată). Emoțiile implicate în acest caz pot fi îngrijorarea, ruşinea şi/sau jena (Krauss et al., 2000). Totodată, gesturile sunt produse în trei trepte (ibidem): 1. selectarea informației care trebuie să fie expri-

mată prin gesturi (schiță); 2. generarea unui program motor pentru declanşarea

gestului/gesturilor; 3. executarea programului motor. Gesturile pot fi întrerupte doar în timpul fazei de preparare mintală a mişcării. Odată ce mişcarea a început, nu mai este întreruptă decât de (eventual) un eveniment neaşteptat sau urgent/important. De asemenea, oamenii nu gesticulează mereu în timpul unei cuvântări, ca de exemplu atunci când: citesc cu voce tare un material scris (însă și aici

pot să apară mișcări); când citează pe cineva; în general, gesturile de ilustrare sunt mai dese

într-o cuvântare spontană.

Prin intermediul unei schițe mintale, gesturile sunt planificate în legătură strânsă cu vorbirea: 1. generarea unui gest dintr-o schiță mintală prin

stabilirea unui model din gestuar (valabil pentru embleme); stabilirea unei acțiuni schematice din memoria motoare (e.g. gesturi de ilustrare);

2. alocarea unor părți ale corpului pentru executa-rea gestului;

3. evaluarea constrângerilor potențialului fizic (re-prezentat de obiectele din mediul înconjurător);

4. trimiterea programului motor către nivelurile inferioare ale modulului/modulelor controlului motor (i.e. executarea gestului).

Mişcările mâinilor în comunicarea directă sunt acte simbolice, integrate în vorbire. Nu se ştiu foarte multe despre factorii care determină forma fizica a acestor gesturi. Gerwing şi Bavelas (2004) consideră că funcția comunicativă imediata (a gesturilor) este un deter-minant al formei simbolice a acelui gest. Tot aceşti cercetători au detaliat teoria socială a gesturilor, în care se pune accent pe funcția de comunicare către ascultător/adresant. Teoriile în care se propune o funcție pur cognitivă, cum ar fi accesarea lexicală, sunt destul de rigide, iar conform acestora forma unui gest ar trebui să fie identică pentru acelaşi vorbitor,

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

40

sau ar varia la întâmplare. Efectul sistematic al con-textului de comunicare imediat – cel social – sugerează că gesturile sunt un act nu doar intrapersonal, ci şi interpersonal. Mai mult, gesturile sunt o parte inte-grată a sistemului multimodal57 de comunicare uma-nă, acestea apărând doar rar în absența altor semnale de comunicare (Pollick şi de Waal, 2007).

CAPUL ȘI GÂTUL

Oamenii îşi mişcă în mod natural capul atunci când vorbesc, iar această mişcare ritmică poate transmite informații lingvistice, fiind corelată cu anumiți para-metri ai vocii (F0 – frecvența fundamentală şi amplitu-dinea58). Totodată, mişcările capului sunt legate de producerea trăsăturilor suprasegmentale ale vorbirii, cum ar fi accentuarea sau importanța unor cuvinte, sau alte aspecte ale prozodiei. În ceea ce priveşte perceperea vorbirii, se pare că ascultătorii umani pot folosi informațiile oferite de mişcările capului şi ale ochilor vorbitorilor pentru a determina care cuvânt este accentuat în cadrul unei fraze şi pentru a face diferența între afirmații şi întrebări (Bernstein et al., 1998; Munhall et al., 2004).

Acțiuni ale capului și gâtului (Harrigan, 2005): datul din cap pe direcția verticală (mişcare repe-

titiva); datul din cap pe direcția orizontală (mişcare repe-

titiva); înclinarea capului în stânga sau dreapta, înspre

umăr; cufundare – capul înclinat în față şi jos astfel

încât bărbia este aproape de piept; aruncarea capului – opusul cufundării, capul este

înclinat în spate; de obicei, mişcarea este abrup-tă;

mişcări de rotație; alte mişcări mai puțin frecvente. În relație cu rolul ascultătorului, interesul către emi-țător poate fi comunicat prin înclinarea capului în lateral. Pe de altă parte, retragerea poate fi semna-lată prin înclinarea capului în jos (cufundare) sau rotirea în lateral. Datul din cap pe direcția verticală – emblemă specifică aprobării – semnalează continuarea discuției. În același timp, comunicarea nonverbală serveşte la reglarea luării cuvântului din timpul unei conversații. Doi indicatori sunt asociați cu asumarea rolului emițătorului: rotirea capului şi întreruperea (verbală sau nu) a vorbirii (Hargie și Dickson, 2005). Totodată, înainte de punerea unei întrebări, capul este de multe ori ridicat sau întors către persoana căreia i se va pune întrebarea. Chiar înainte de răs-puns, viitorul vorbitor întoarce capul sau privirea – aceasta poate fi efectul planificării cognitive a celui căruia îi este adresată întrebarea şi va trebui să ia cuvântul. Tabelul 3.1 prezintă o sinteză a frecvențelor de apariție a aprobărilor din conversație realizate cu ajutorul capului (Hargie și Dickson, 2005).

57

MULTIMODAL – care se realizează prin mai multe moduri. 58

AMPLITUDINE – distanța/mărimea dintre punctele extreme ale unei oscilații (e.g. mișcarea unei mâini).

TABLELUL 3.1. APROBAREA DIN CAP (sintetizat din Harrigan, 2005, p. 167)

FRECVENȚĂ MARE FRECVENȚĂ MICĂ

feedbackul ascultătorului

(e.g. Rosenfeld, 1987; Rosenfeld și Hancks, 1980);

căutarea aprobării (engl.

approval seeking; Mehrabian și Ksionzky, 1972; Rosenfeld,

1967);

exprimarea aprobării (Rosen-thal și Jacobson, 1969);

persuasiune (Mehrabian și

Williams, 1969);

femei vs. bărbați (Hall, 1984; Jones et al., 1999);

proximitate (Kleck, 1970);

simpatie (Kleck, 1970); ieșirea din depresie (Troisi et

al., 1989);

stări psihotice (LeJeune,

1989); minciună (Buller et al., 1989;

O'Hair et al., 1981);

anxietate socială (Ayers, 1989; Shibata, 1990).

intruziune

(Sundstorm, 1975); conflict (Feeney et

al., 1999);

depresie (Ekman și Friesen, 1974);

minciună

(Comadena, 1982; Mehrabian și Willi-

ams, 1969).

AFECTIVITATEA ȘI MIȘCĂRILE: ABORDAREA PE DIMENSIUNI VS. PE CATEGORII

În ceea ce priveşte percepția mişcărilor gesturilor umane în legătură cu afectivitatea, se pare că oame-nii pot distinge între mişcările afective ale enervării şi cele neutre, însă nu şi între mişcările care expri-mă bucuria şi cele cu valență neutră (Heitanen et al., 2004). De asemenea, s-a observat că în tristețe mişcările sunt mai puțin expansive, dinamice şi active decât în cazul celorlalte emoții, astfel carac-terizând tristețea că fiind un afect pasiv, încet. În cazul enervării, dar mai ales în cazul surprizei, mişcă-rile sunt mai expansive (Wallbott şi Scherer, 1986).

Kipp şi Martin (2009) consideră că există o asociere universală între mişcările gestuale ale membrelor şi dimensiunile valenței şi activării. De asemenea, este posibil ca alegerile inconştiente ale preferințelor ges-tuale (e.g. dihotomia mâna stângă-dreaptă) să fie legate de semantică (Calbris, 2004). Totodată, de Meijer (1989) a studiat mişcările trunchiului, brațelor, direcția verticală, direcția sagitală, forța, viteza şi nemijlocirea (engl. directness), identificând trei diho-tomii afective: respingere-acceptare, retragere-apropiere şi preparare-zădărnicie (engl. defeatedness). Pe baza dimensiunilor afective pe care Russell şi Mehrabian (1977) le-au propus (VAD: valență, activare şi dominanță), deşi în prezent insuficiente, cercetarea din domeniul gesturilor a luat amploare. În această abordare dimensională se consideră că afectele sunt localizate de-a lungul unor axe teoretice continue - cele trei dimensiuni. Spațiul dimensional VAD poate fi prezent atât în temperament (Mehrabian, 1996), cât şi în reacțiile afective efemere (e.g. emoții). Pe lângă abordarea dimensională, mai există şi abordarea pe categorii (engl. categorical approach), care folo-seşte un număr finit de etichete sau elemente dis-tincte (e.g. Ekman, 1992aw; Ortony et al., 1988); Kipp şi Martin (2009) consideră că amândouă abordările

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

41

sunt valabile în cercetarea expresiilor gestuale, în studiul efectuat de aceştia apărând combinarea celor două abordări. Cei doi cercetători propun astfel opt clustere afective combinate cu dimensiunile VAD:

TABELUL 3.2. CORESPONDENȚA DIMENSIUNILOR V.A.D. CU OPT CLUSTERE AFECTIVE MAJORE (Kipp și Martin, 2009)

CLUSTER V A D

plictiseală, tristețe, oboseală - - -

dispreț, indiferență, nepăsare - - +

anxietate, îngrozire (engl. aghast), distress,

nesiguranță - + -

ostilitate, enervare, nepolitețe - + +

blândețe (engl. docile) + - -

relaxare, satisfacție, confort + - +

dependență, uimire (engl. amaze), recunoștință, respect

+ + -

exuberanță, admirație, îndrăzneală, excitare + + +

+ indică amplificare, creștere; - indică scădere, diminua-re

De asemenea, cei doi au găsit corelații între gesturi şi cele opt clustere. De exemplu, mâna stângă este mai folosită în relaxare, iar mâna dreapta în ostilitate; sau, amândouă mâinile sunt folosite des în gesturile din exuberanță. Se pare că mâna stângă este mai folosită în reacțiile pozitive, în contrast cu mâna dreapta, cu care se gesticulează mai des în reacțiile negative. Alte corelații între cele trei dimensiuni şi trăsăturile gestuale sunt relațiile între valență-direcția mişcării, valență-forma mişcării, dominanță-forma mişcării, valență-mână (e.g. stânga), activare-mână; câteva exemple:

valență pozitivă mare

mişcări în față; mişcări doar din încheietura mâinii;

valență negativă direcția mișcării în lateral, în exterior; mişcări în jos;

activare mare folosirea degetului arătător

dominanță scăzută mâna deschisă

dominanță mare folosirea degetului arătător

CATEGORII DE GESTURI

Până în prezent nu există un sistem universal de categorisire a gesturilor expresive, fiecare cercetă-tor oferind propriile criterii taxonomice (deşi există puncte comune clare între sisteme). Cea mai des folo-sită categorisire este cea propusă de Ekman şi Friesen59 (1969el): ilustratori: transmiterea conținutului discursului; embleme: semne convenționale variabile cultu-

ral; reglatori: controlează fluxul conversației; expuneri emoționale (engl. emoțional display):

expresia reacțiilor emoționale, de regulă prin in-termediul feței și vocii;

manipulatori (sau adaptori): mişcări de contact şi/sau manipulare.

59

Acest sistem face obiectul următorului subcapitol, deoarece a fost cel mai complet și studiat sistem de codificare identificat în literatura de specialitate.

De asemenea, Kendon60 (1995) propune două categorii principale de gesturi conversaționale: pragmatice: ajută că formarea unei structuri a

unui segment anume din vorbire, indicând tipul actului de vorbire sau aspectele structurii acelui discurs;

independente: exprimă aspecte ale conținutului vorbirii, literar sau metaforic (e.g. ilustratori sau embleme).

Alt sistem este oferit de McNeill (1985, 1992), care oferă o altă modalitate de ordonare a gesturilor: iconice: desenarea, în aer, a formelor ce repre-

zintă idei abstracte sau metafore; deictice: gesturi referențiale sau de îndrumare

(e.g. a arăta cu degetul); bătăi (engl. beats): mişcări ritmice care sunt

făcute în concordanță cu ritmul vorbirii; gesturi de coeziune (engl. cohesive gestures):

mişcări similare repetitive legate de structura dis-cursului, având că scop relaționarea între elemen-tele narației şi crearea unui discurs coerent şi continuu.

60

Kendon (1995) remarcă şi faptul că numărul gesturilor, ca şi vorbirea, este variabil în funcție de cultură (valori, tradiții etc.).

De exemplu, a remarcat că în sudul Italiei sunt specifice gesturi bogate şi variate, probabil ca urmare a istoriei comunicării din această zonă; intervin factori precum clima, mediul construit, structura socială şi economia (Caso et al., 2006).

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

42

S08 | DETALIEREA GESTURILOR

EMBLEMELE

Emblemele se mai numesc şi gesturi simbolice, semio-tice sau autonome. Sunt considerate adevăratul lim-baj al trupului, în sensul că aceste mişcări au o ex-primare precisă care este înțeleasă de toți membrii unei culturi sau subculturi. Sunt gesturi simbolice; emblemele sunt învățate prin contact social şi deci, ca şi limba vorbită, sunt variabile în cadrul culturii. Un mesaj poate avea o emblemă într-o cultura, dar nu neapărat și în alta. Sau, aceeaşi emblemă poate avea înțelesuri diverse în cadrul mai multor culturi diferite. Există, totuşi, embleme multiculturale, dobândite prin împrumut. Pentru o persoană este mai uşor să învețe embleme decât să memoreze cuvinte unei alte limbi. Deşi pot fi folosite într-o succesiune, emblemele nu au sintaxă (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Emblemele pot repeta un cuvânt în timp ce acesta este spus, înlocui un cuvânt într-un discurs, pot asigu-ra un comentariu separat față de ceea ce se vorbeşte; sau, pot să apară în timp ce interlocutorul vorbeşte. Emblemele pot fi iconice, atunci când mişcările brațe-lor şi/sau mâinilor arăta la fel ca mesajul pe care îl comunică (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Emblemele implică mişcarea brațelor, de cele mai multe ori, dar unele sunt produse folosind umerii, schimbări în poziția capului sau mişcări faciale61. Sunt de obicei efectuate într-o poziţie de prezentare: direct în fața celui sau celei care le face, între talie şi cap. De multe ori au o apariție punctuală, cu un înce-put şi sfârşit brusc. Cel sau cea care efectuează em-blema este conştient(ă) că o foloseşte, exact ca în momentul în care vorbeşte (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Emblemele mai sunt folositoare atunci când oamenii nu se pot baza pe cuvinte (e.g. prea mult zgomot, distanță mare între interlocutori etc.). Când sunt folosite într-o conversație, îi pot adăuga un nou strat comunicativ, sau pot face cuvintele vorbite mai inte-resante (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Detaliind, ezitarea (care cuprinde incertitudinea, ignorarea, sau lipsa informațiilor) poate fi indicată prin ridicarea umerilor (engl. shoulder shrug) în cul-turile europene, dar și prin mișcări faciale sau ale capului, prozodie (e.g. pauze în vorbire), sau indica-tori verbali (îmmm, eee etc.) (Scherer și Wallbott, 1985). Toate acestea pot să apară simultan și au ca rol prelungirea timpului necesar căutării de noi informa-ții. În Japonia sau China, ezitarea este indicată prin mișcări laterale ale mâinilor sau ale capului; Jokinen și Allwood (2010) au demonstrat că ridicarea umerilor indică, în cele mai multe culturi, ezitare, nu certitu-dine. Se pare că gesturile simbolice (pantonime, embleme etc.) şi limbajul vorbit sunt procesate în aceeaşi zona din creier; Xu și colaboratorii (2010) consideră că zonele perisylviane anterioare şi posterioare nu sunt

61

Exemple de embleme faciale: clipirea cu un sigur ochi, scoaterea limbii, ridicarea sprâncenelor, ridicare unei singure sprâncene pentru a exprima scepticism.

specializate doar în procesarea limbajului, ci funcțio-nează ca un sistem semiotic multimodal, având o gamă largă de abilități simbolice: cuvinte, gesturi, imagini, sunete, obiecte. În sfțrșit, Goodwyn (2000) și colegii aduc dovezi parțiale ale faptului că gesturile simbolice pot facilita dezvoltarea limbajului copiilor foarte mici.

ILUSTRATORII

Sunt mişcări care ilustrează un discurs sau un cuvânt de sine stătător – ajută la explicarea a ceea ce este comunicat verbal. De asemenea, pot avea funcția de autodeclanşare cognitivă, ajutând vorbitorul să expli-ce ceva atunci când îi este dificil. Ilustratorii comandă atenția ascultătorului, fiind relaționați direct cu dis-cursul vorbitorului. Aceste acțiuni sunt învățate în mediul social, probabil chiar atunci când este învățată limba însăşi (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Când un individ începe să vorbească, de obicei apare o acțiune a membrelor superioare, sau a altor părți ale corpului (e.g. sprâncenele). Ilustratorii sunt de obicei efectuați cu membrele superioare, dar uneori pot reclama chiar şi picioarele. Sunt mişcări ale mâinilor care accentuează un cuvânt în timp ce acesta este rostit. Coincid cu stresul primar al vocii, atunci când un cuvânt este rostit mai tare Ekman, 2004; (Harrigan, 2005). Ilustratorii sunt de mai multe tipuri (Ekman, 1978): bastoane: mişcări de accentuare a unui cuvânt

sau serii de cuvinte; ideografe: mişcări de schițare a direcției sau

fluxului unui gând sau idee, accentuează legături-le dintre cuvintele vorbite;

mişcări deictice: indică înspre un obiect, loc sau eveniment;

mişcări spațiale: descriu o relație spațială sau mărimii;

mişcări ritmice: mişcări ce descriu ritmul sau cadența unui eveniment;

kinetografe: mişcări ce descriu o acțiune corpora-lă sau o acțiune nonumană;

pictografe: mişcări de schițare a unui desen în aer pentru a arăta forma la care se face referire.

Ilustratorii care accentuează un cuvânt sau o frază pot fi şi faciali, nu doar corporali. Ultimii apar de obicei odată cu intensitatea crescută a zgomotelor din apro-piere. Aproape toți ilustratorii faciali implică ridica-rea sau coborârea sprâncenelor. Există persoane (e.g. regizorul şi actorul Woody Allen) care folosesc ridicarea şi gruparea capetelor interioare ale sprânce-nelor, acțiune care ar însemna îngrijorare sau întrista-re, dacă nu ar fi ilustrator. Deşi mulți oameni folosesc ridicarea mai des decât coborârea sprâncenelor sau viceversa, pentru cei mai mulți acțiunea are legătură strânsă cu frază sau cuvântul subliniat. Pentru cuvinte ca uşor, bun, sau simplu se foloseşte des ridicarea, iar pentru greu, rău, sau greşit se efectuează de obicei coborârea sprâncenelor. Dacă situația se inversează intenționat, atunci vocea poate suna diferit, iar inter-pretarea pare brută, stângace (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Coborârea sprâncenelor, care este implicată în emoții sau stări emoționale negative (e.g. furie, enervare, depresie, tristețe, frică) are sau exprimă rezultate

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

43

negative; ridicarea sprâncenelor, pe de altă parte, sugerează surpriză sau interes. Rolul acestor două acțiuni are o baza biologică: ridicarea extinde, iar coborârea micşorează câmpul vizual. Cele două operații sunt folosite şi atunci când se pune o întreba-re. Dacă vorbitorul va folosi o mişcare a sprâncenelor, este cel mai probabil ca aceasta să fie ridicarea dacă ştie răspunsul la întrebare, în special dacă întrebarea este retorică; dacă nu ştie răspunsul la întrebarea pusă, va coborî sprâncenele. De asemenea, tonul şi frecvența vocii diferă în cazul celor două tipuri de întrebări (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). Persoanele care folosesc ilustratori atunci când vor-besc sunt evaluate de alții că fiind sociabile şi priete-noase. Aceste mișcări se intensifică odată cu entuzi-asmul şi implicarea în dialog sau când ceva este dificil de descris în cuvinte. Descresc odată cu dezinteresul sau conflictul în ceea ce este spus (Ekman, 2004; Harrigan, 2005). De asemenea, gesturile deictice constau în mişcări de indicare sau arătare, de obicei făcute cu ajutorul degetului arătător, restul degetelor mâinii fiind strânse. Sunt folosite pentru a indica persoane, obiec-te, direcții sau locații, dar pot fi folosite şi pentru a indica lucruri abstracte, incerte sau imaginare. Aceste gesturi pot acompania vorbirea, sau pot fi doar un substituit. Asemenea utilizări sunt comune când gestul constituie un răspuns la o întrebare legată de o locație sau o direcție. De exemplu, la întrebarea Unde o gă-sesc pe dna. X? este mai uşor de răspuns prin indicarea celei mai apropiate uşi decât prin descriere. Uneori, cel care răspunde poate adăuga Este chiar aici, dacă răspunsul nonverbal poate părea brusc sau nepoliticos, însă în acest caz mesajul verbal este mai puțin impor-tant (Krauss et al., 2000). Când o persoană se abține să nu folosească ilustratori în timp ce vorbeşte, rezultatul poate fi sacadarea verbală, însă nu mereu: depinde de persoană, context şi tipul şi conținutul discursului. Exceptând pauzele asociate cuvintelor demonstrative, ritmul şi durata pauzelor se intensifică în inhibarea acestor mişcări, afectând de asemenea şi conținutul cuvântării. Însă celelalte categorii nu sunt afectate de inhibarea miş-cărilor (emoțiile, comportamentul social, conceptele concrete sau abstracte). Ilustratorii au funcții de comunicare, dar şi funcții cognitive: ajută vorbitorul să organizeze mental informațiile spațial-motrice în pachete adecvate unei vorbiri fluente. Efectuarea acestor gesturi ajuta regăsirea mintală a cuvintelor problematice. Când o persoană vorbeşte şi foloseşte ilustratori în acelaşi timp, gândirea analitică şi spațial-motorică organizează informația prin colaborare (Kita, 2000). Gesturile pot fi efectuate fără contact vizual direct cu interlocutorul, deşi în aceste condiții frecvența mişcă-rilor de ilustrare descreşte. Vizibilitatea afectează modul în care vorbitorii gesticulează: dialogul direct (față în față) amplifică probabilitatea că vorbitorii să facă gesturi pictografice (engl. life-size gestures), să adauge informații prin gesturi care nu e prezența şi în cuvintele rostite, să facă referințe verbale către ges-turi, sau să folosească mai multe gesturi care se referă chiar la acea interacțiune socială (Bavelas et al., 2008).

Vizibilitatea partenerilor de conversație este foarte importantă în gesticulare, însă această este prezentă şi în convorbirile telefonice. Bavelas și colaboratorii (2008, p. 497) oferă o sinteză a studiilor de acest tip, concluzionând că frecvența gesturilor este mai mare în comunicarea directă. O interpretare plauzibilă oferită de cercetători este că vorbitorii folosesc gesturile (de ilustrare) pentru a transmite informații persoanelor cu care comunică.

REGLATORII

Aceste acțiuni conduc vorbitorul să continue ceea ce are de spus. Pot include aprobări din cap, zâmbete de acord, înclinarea corpului, ridicarea sprâncenelor în exclamare etc. – acestea sunt răspunsuri de acord ale ascultătorului (Ekman, 2004; Harrigan, 2005).

Alt set de reglatori este cererea de informație, acțiuni efectuate tot de către ascultător, ca de exemplu co-borârea sprâncenelor pentru a semnala neîncredere sau nedumerire în ceea ce s-a spus. Ridicarea sprân-cenelor indică tot neîncredere sau că ceea ce s-a spus este incredibil. Sau, pot fi acțiuni făcute de către vorbitor pentru a preveni întreruperea discursului sau. Cea mai des întâlnită mişcare este cea a ținerii mâinii în sus (ca la școală) (Ekman, 2004; Harrigan, 2005).

Ultimul set de mişcări este cel al diverselor acțiuni ale ascultătorului care vrea să ia cuvântul. Se pot efectua mişcări precum înclinarea în față, ridicarea parțială de pe scaun sau începutul de mişcare a buzelor pentru a vorbi (Ekman, 2004; Harrigan, 2005).

EXPRESIA EMOȚIONALĂ

Expresiile emoționale sunt semnale involuntare care furnizează informați importante către alte persoa-ne. Se pot produce ca răspuns la orice ține de emo-ție și pot include evenimente nonpersonale ca apusul soarelui sau tunetul; se pot declanşa când un individ este singur, nu doar într-un cadru social. Aceste expresii sunt parte dintr-o emoție, sunt un semn cert că o emoție se produce. Una din componentele emo-țiilor este semnalul sau expresia, care de obicei apare în față şi/sau voce, sau în restul corpului. Nu există semnale involuntare pentru a indica exact ce gân-deşte o persoană; cognițiile sunt private, dar nu și emoțiile. Expresiile emoționale mai pot dezvălui in-formații despre: acțiuni viitoare probabile, gânduri şi planuri probabile, sau starea internă a persoanei (Ek-man, 2004). În timp ce expresiile emoționale nu sunt învățate, ci este aproape cert că sunt programate, congenitale, oamenii învăță să le manipuleze pentru regulile socia-le de expunere sau afișare (engl. display rules). Indi-vizii diferă în succesul lor de inhibare, înlocuire, mas-care sau intensificare a expresiilor (Ekman, 2004).

DIFERENȚE INTERINDIVIDUALE

Frederickson şi Harrison (2005) au găsit faptul că autoobiectivizarea afectează performanțele motorii ale adolescentelor, indiferent de rasă. Concret, fetele care sunt afectate de această obiectivizare au tendin-ța să arunce obiectele folosind doar membrele superi-oare, restul corpului rămânând aproape imobil (uneori chiar şi fără a întinde mâna cât ar trebui pentru a arunca mai departe acel obiect). Frederickson şi Harri-

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

44

son consideră că aceasta este un efect al existenței unui substrat biologic al feminității, după cum sublini-ază şi Thomas şi French (1985) în metaanaliza efectua-tă, deşi nu este cert. Young (1990) consideră că din cauza adoptării de către femei sau fete a unei per-spective exterioare asupra propriei persoane (impli-cit şi asupra corpului), apare un efect dublu: corpul este perceput atât că un obiect, cât şi ca o capacita-te; această dublare a atenției are ca efect concret incertitudinea şi imperfecțiunea mişcărilor motoare (în sensul de incomplet, ezitant). Acest fapt este sus-ținut şi de atitudinea parentală şi a profesorilor, în care fetele sunt delicate, iar băieţii sunt puternici (Karraker et al., 1995), conducând la inhibare vs. libertate comportamentală specifică în funcție de sex (dar şi cultură), corpul feminin fiind mai controlat de alții încă din copilărie (Martin, 1998). O altă explicație a acestei diferențe între sexe poate fi dată de modelele cognitive şi organizarea creierului (Kimura, 1999). Mai mult, orientarea sexuală (nu sexul biologic), poate fi legată de performanța aruncării; Hall şi Kimura (1985) au găsit că bărbații homosexuali au performanțe motorii apropiate de femeile hetero-sexuale, iar lesbienele au performante motorii mai apropiate de bărbații heterosexuali. Kimura (1999) afirmă că performanțele mai bune ale bărbaților în anumite domenii ca cel de față pot fi date de o or-ganizare diferită a creierului pentru anumite activi-tăți spațiale. În final, obiectivizarea este asociată cu rezultate ne-gative; ținând cont că promovează, nu doar în cazurile extreme, lipsa mişcării sau a efortului fizic, funcționa-rea cognitivă poate fi afectată. Efortul fizic are ca efect amplificarea fluxului sanguin şi alimentarea creierului cu nutrimente cruciale, fundamentale, iar aceste beneficii nu sunt doar temporare, ci şi perma-nente (în cazul exercițiilor regulate), schimbând struc-tura creierului chiar şi pentru adulți. De exemplu, există dovezi ale faptului că efortul fizic (indepen-dent de bogăția sau varietatea mediului) este sufici-entă pentru neurogeneză (van Praag, Kemperman şi Gage, 1999), amplificarea capacității de a învăța şi plasticitatea sinaptică (van Praag, Christie et al., 1999). Prin urmare, deşi femeile sau fetele pot avea o viața socială extrem de variată şi activă, inactivitatea fizica, alături de autoobiectivizare, poate fi un factor de limitare a performanței cognitive dată și de insufi-ciența neurogenezei (Frederickson şi Harrison, 2005).

ÎNLEMNIREA

Înlemnirea (engl. freezing) este un indicator al proce-sului de evaluare care nu a fost încă supus unei ten-dințe comportamentale concrete, datorită incapacită-ții de evaluare completă a unei situații incerte sau ambigue. Situațiile potențial periculoase sunt un caz în care înlemnirea poate să apară ca parte a răspunsu-lui fricii. Această blocare poate exprima o stare în care organismul nu poate decide sau nu are disponi-bil o reacție comportamentală adecvată acelei situa-ții amenințătoare şi inedite. În consecință, în cazurile în care evaluarea este imposibilă sau inconclusivă – fapt care poate fi dat de complexitatea situației sau de limitări ale procesării cognitive – înlemnirea poate fi un răspuns de retragere adecvat care permite orga-nismului să aştepte noi informații, să aştepte linişti-rea situației periculoase, sau să descopere o alarmă

falsă (Scherer et al., 2004bw). Înlemnirea comporta-mentală şi orientarea direcției privirii (fără expresii faciale sau vocale) sunt răspunsurile cele mai probabi-le și în cazul încălcării unei expectanțe (Scherer et al., 2004bw), ultima fiind o verificare a evaluării cog-nitive a unui stimul oarecare.

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

45

S09 | COMPORTAMENTUL HAPTIC

DATE GENERALE

Atingerea, sau comportamentul haptic, se referă la două fenomene disociabile: [1] acțiunea mediului extern asupra pielii şi [2] dobândirea informațiilor cu ajutorul sistemului senzorial tactil (generând senzații; Hertenstein, 2002). Atingerea este primul simț uman care se dezvoltă, asigurând un mijloc fun-damental de contact cu exteriorul. Pielea şi recepto-rii pe care aceasta îi conține constituie cel mai mare şi vechi organ de simț (e.g. Field, 2001). Pielea umană a adultului mediu are o suprafață aproximativă de 18,000 cm2, alcătuind 16-18% din greutatea acestuia (Gallace şi Spence, 2010). În general, membrele supe-rioare sunt considerate a fi un element extrem de important în evoluția umană, acestea având două funcții primare: dobândirea informației (prin inter-mediului percepției senzoriale) şi manipularea di-rectă a mediului (Ackerman et al., 2010). De aseme-nea, se disting două tipuri de atingere: activă (volun-tară; persoana atinge mediul) şi pasivă (un element din mediu atinge persoana). În cazul afectelor negati-ve, autoatingerea apare în relație cu procesarea şi producerea informațiilor (Harrigan, 1985). Sistemul tactil este foarte complex. Atingerea poate varia în acțiune (mişcări specifice), intensitate (gradul de presiune folosit), declanşare (accelerarea folosită pentru atingere), temperatură, locație, durată și viteză. Atingerea deserveşte un număr de funcții relaționate atât cu împrejurarea în care apare, cât şi cu relația dintre indivizii care interacționează. Au fost identifi-cate mai multe funcții ale atingerii (Hargie și Dic-kson, 2005): 1. profesională: valabilă pentru oamenii care au o

profesie ce necesită contact tactil (e.g. medic, asistent etc.). Aici apare diferența între atingerea instrumentală şi cea expresivă. Prima are loc în cadrul unei interacțiuni şi este strict obiectivă (e.g. medicul îi ia pulsul pacientului). Pe de altă parte, atingerea expresivă are o latură subiectivă, implicând mesaje interpersonale relaționate emo-țiilor (e.g. asistenta îl ține de mâna pe pacient în timpul unei proceduri dureroase).

2. socială/de politețe: forme diverse de contact, prescrise cultural şi folosite în ritualuri de întâm-pinare.

3. prietenie: acestea includ contact nemijlocit care are ca scop formarea, păstrarea și/sau întărirea relațiilor de prietenie. Este un mod prin care se semnalează interesul şi afectul pozitiv. În culturi-le occidentale, frecvența atingerilor scade între prieteni când aceştia nu sunt înconjurați de alți oameni, pentru că aceste acțiuni ar fi în anumite contexte asociate cu motivele sexuale.

4. iubire/intimitate: în relațiile intime, atingerea este un mod profund de a arăta partenerului in-tensitatea sentimentelor.

5. excitare sexuală: contactul sexual este o formă extremă de comunicare.

Atingerile mai apar în (Hargie și Dickson, 2005): contexte amuzante; exprimarea unui sentiment negativ; gestionarea informației;

dobândirea controlului şi/sau influenței; simboluri sau acte ritualice; atingeri accidentale. Sistemul motor şi cel senzorial se pot influența reci-proc ca urmare a abilităților de explorare şi procesare a informațiilor din atingerea activă: senzațiile tactile pot sugera folosirea unor mişcări musculare specifice, în timp ce manipularea fizică a obiectelor poate am-plifica sensibilitatea senzorială, îmbunătățind dobân-direa informației şi făcând evaluările perceptuale şi cognitive ulterioare mai exacte (Ackerman et al., 2010, p. 1712). Informațiile dobândite prin atingere au o influență de cele mai multe ori generală asupra cogniției, de obicei în mod inconştient. De asemenea, există diferențe între sexe: mişcările laterale de autoatingere se pare că au funcții diferite pentru femei şi bărbați; Barroso şi Feld (1986) au investigat autoatingerea şi atenția selectivă, găsind faptul că autoatingerea nu este doar o funcție a dificultății sarcinii cognitive, ci depinde şi de stagiul şi tipul se-lecției acelei procesări. De asemenea, Jansson-Boyd şi Marlow (2007) au demonstrat că atingerea, alături de văz, contribuie la evaluarea estetică. Totodată, me-moria vizuală de scurtă durată este influențată de percepția haptică (Kerzel, 2001). Deci atingerea este unul din mijloacele fundamenta-le de contact cu mediul, dar şi cel mai simplu şi direct sistem senzorial. Pentru copii, atingerea este vitală în dezvoltarea domeniilor social, cognitiv şi fizic. Privarea acestora în a fi atinşi poate conduce uneori chiar la moarte prematură. Mai mult, s-a con-statat că masajul este benefic în accelerarea creşterii copiilor născuți prematur. Astfel, haptica joacă un rol foarte important şi în viața adultă: are un efect asupra ritmului cardiac şi presiunii vasculare (Hertenstein et al., 2009). Totodată, comunicarea haptică nu este stabilă pentru individ, aceasta schimbându-se în cursul vieții (Hargie și Dickson, 2005). Totodată, frecvența cu care mişcările de autoatingere se produc este uneori foarte mare. Nu doar în privat, ci şi în spațiul public, oamenii îşi ating propriul corp. Multe din aceste mişcări nu au un scop precis sau folositor, uneori doar de autoîncurajare sau autoconsolare62. Multe atingeri reflectă doar o even-tuală stare de agitație sau un tic (Hargie și Dickson, 2005). Simțul atingerii este un mijloc foarte eficient de declanşare şi modulare a emoțiilor umane. Pielea umană conține receptori care pot declanşa răspun-suri afective sau hedonice (Valentini et al., 2007) din două motive posibile: (1) prezența unor porțiuni ale pielii care sunt erogene şi declanşează afecte pozitive în mod direct, sau (2) prezența unor terminații ner-voase care răspund la durere şi declanşează afecte negative. Anumite porțiuni ale creierului (e.g. corte-xul orbifrontal) răspund precis la atingerea plăcută. Simțul atingerii unitar constă de fapt într-un număr de clase diferite de receptori senzoriali care răspund la atingere, presiune, temperatură, durere, poziția în-cheieturilor, tensiunea musculară și mişcare (Berkley şi Hubscher, 1995). Deşi receptori diferiți din corp,

62

Deși autoatingerea poate semnala stări afective negative, poate fi asociată și cu procesarea cognitivă, apărând în relație cu producerea și procesarea informațiilor semantice (Harrigan, 1985).

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

46

mai ales din piele, sunt sensibili la aceste tipuri varia-te de informație somato-senzorială, creierul le uneşte automat într-un simț comun, general, al atingerii (Gallace şi Spence, 2010).

MANIPULAREA

Manipulatorii apar la limita dintre conştient şi sub-conştient: dacă o persoană este întrebată ce acțiune tocmai a efectuat, aceasta poate descrie mişcarea, dar nu şi-a concentrat atenția asupra sa atunci când a efectuat-o. Aceste mişcări apar în dezvoltare prin acțiuni care sunt învățate în copilărie. Fac parte din eforturile de adaptare şi satisfacere a propriilor nevoi sau nevoilor corporale, de a face față emoții-lor, de a dezvolta şi menține contacte interpersona-le şi de a învăța acțiuni instrumentale (Ekman, 2004).

Manipulatorii reprezintă acel tip de atingere plus mânuire sau manevrare; sunt de trei tipuri (Ekman, 2004): 1. heteromanipulatori (atingerea altei persoane); 2. automanipulatori (atingerea propriei persoane); 3. manipularea unui obiect. Indivizii nu diferă doar în manipulatorul preferat, ci și în frecvența de apariție și intensitatea acestora. Intensitatea lor crește odată cu disconfortul - situație opusă în cazul ilustratorilor. Există persoane care, aflate într-o stare de disconfort puternic, îngheață într-o poziție tensionată. Totodată, manipulatorii apar și/sau se intensifică într-un mediu confortabil (Ekman, 2004). În primul rând, heteromanipulatorii reprezintă atin-gerea și antrenarea altor persoane. Într-o interacțiu-ne socială directă, heteromanipulatorii pot comunica diferite stări afective, făcând-o într-o maniere robus-tă. Iată o listă a celor mai comuni heteromanipulatori (Hertenstein et al., 2009): apăsare sau presare clătinare frecare gâdilare îmbrățișare împingere împreunarea degetelor palmelor legănare lingere lovire lovituri ușoare și repetitive mângâiere ridicare sărutare scărpinare strângere sugere tragere În al doilea rând, automanipulatorii sunt acele miș-cări în care o parte a corpului sau a feței antrenează într-o anumită manieră - apăsare, mângâiere, scăr-pinare, lingere, mușcare etc. - o altă parte a corpu-lui sau feței. Exemple de manipulatori faciali: mușca-rea sau sugerea uneia dintre buze, umezirea buzelor, mușcarea obrazului intern, sau umflarea obrajilor (Ekman, 2004).

Automanipulatorii sunt bazați pe comportamente învățate pentru a face față unor varietăți de nevoi sau probleme, cum sunt (ibidem): facilitarea sau blocarea căilor vizuale, auditive

sau olfactive; facilitarea sau blocarea vorbirii; efectuarea funcțiilor ingestive; efectuarea activităților autoerotice; scărpinare; modificarea atractivității exterioare (e.g. aranja-

rea părului); alinare, autoconsolare, reducerea tensiunii. În al treilea rând, manipularea obiectelor sunt acți-uni deprinse prin executarea unor activități instru-mentale, ca fumatul sau mersul pe bicicletă. Scoate-rea unui pantof nu este un manipulator, dar jucatul cu șireturile acestuia este (ibidem).

Oamenii îşi folosesc mâinile pentru a mişca şi inter-acționa cu mediul, comportament executat prin procesarea vizuală şi a informației proprioceptive63 pentru a determina locația obiectelor şi a poziției inițiale a mâinilor. Cu toate acestea, încă nu este cert modul în care creierul uman foloseşte aceste infor-mații senzoriale pentru a genera mişcări precise. În maimuțe, se pare că zonele frontală şi parietală sunt folosite pentru combinarea semnalelor privirii şi mâini-lor în generarea mişcărilor. Pentru a genera mişcări ale mâinilor ghidate vizual în mod precis şi eficient, creierul uman determină poziția unei ținte vizibile şi a poziției inițiale a mâinii, folosind văzul, proprioceptivitatea şi un model intern. Importanța calculării privirii şi a poziției mâinii pentru o mişcare ulterioară reuşită este bine stabilită, pentru că eşecul se poate produce doar când una sau amândouă din aceste surse de informație este absentă sau alterată. Bédard şi Sanes (2009) au identificat mai multe zone corticale şi subcorticale care sunt activate în calculul privirii şi al mişcării mâinii: cortexul motor, girusul supramarginal, cortexul cingulat anterior (engl. ante-rior cingulate cortex) – zone implicate în generarea mişcărilor mâinilor; cerebelul este implicat doar în folosirea semnalelor mâinilor pentru a codifica mişcă-rile mâinilor; cuneusul, partea centrală a cortexului cingulat anterior şi putamenul sunt zonele implicate în folosirea semnalelor privirii. Pentru a genera comenzi motoare corecte ale mâinii, creierul identifică con-dițiile inițiale pentru mişcare şi calculează locația țintei/obiectului (Bédard şi Sanes, 2009).

COMUNICAREA HAPTICĂ Anumite primate nonumane îşi petrec până la 20% din timp pentru întreținere (engl. grooming), un compor-tament de reconciliere ca urmare a conflictului, de recompensare, sau de menținere a proximității. Pen-tru oameni, atingerea este vitală în încredere, coope-rare şi funcționarea grupului. O atingere scurtă, de o secundă, a antebrațului unei persoane străine poate comunica afecte prosociale, esențiale cooperării – recunoştință sau simpatie (Kraus et al., 2010). Hertenstein (2002) a identificat mai multe dimensiuni fizice ale atingerii sociale (valabile însă şi pentru alte

63

PROPRIOCEPTÍV, -Ă adj. (despre senzații provenite din corp) care informează asupra mișcărilor, echilibrului etc. (< fr. proprioceptif) Sursa: MDN (2000).

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

47

tipuri de atingere, nu neapărat sociale) (Harrigan, 2005): CALITATE: 1. acțiune (mângâiere, frecare, ținere, strângere

etc.), care generează trei tipuri de variabile: a. intensitate (gradul de presiune exercita-

tă în acțiunea atingerii); b. viteză (rata cu care mişcarea este execu-

tată); c. bruschețe (accelerarea sau

deaccelerarea mişcării); 2. temperatură (ținând cont de faptul că tempera-

tura degetelor variază pentru anumite afecte (Levenson, 1992), temperatura poate avea şi o funcție comunicativă).

PARAMETRI: 1. locația (locul în care acțiunea atingerii este făcu-

tă); 2. frecvența (numărul de atingeri; de exemplu,

atingerea repetitiva poate avea că afect adapta-rea senzorială sau obişnuirea, rezultând în recu-noașterea dificilă a atingerii în anumite contex-te);

3. durata (timpul dintre contactul inițial şi încetarea acestuia);

4. suprafața (suprafața totală care este atinsă). În altă ordine de idei, procesarea cognițiilor sociale superioare este influențată de senzațiile tactile. Ackerman et al. (2010) consideră că acțiunile şi sen-zațiile fizice contribuie la dobândirea unei înțele-geri a conceptelor abstracte, devenind în mod au-tomat legate de activarea acestor concepte. Proce-sarea senzațiilor fizice şi cea a informațiilor conceptu-ale ale atingerii pot fi semnalate simultan de atinge-rea obiectelor din mediu; de exemplu, atingerea unei texturi aspre, cum ar fi scoarța anumitor arbori, con-tribuie la sensibilizarea la texturile aspre, putând fi accesate astfel concepte relevante asprimii metafori-ce (Gallace şi Spence, 2010). Revenind la perspectiva oferită de teoria încorporării, în care acțiunile cognitive au ca substrat mediul fizic, procesările senzorială şi motoare sunt elemente esen-țiale ale cogniției. Astfel, obiectele care nu au fost atinse niciodată, sau pe care persoana crede că nu le poate atinge, pot fi evaluate pe baza cunoştințelor conceptuale/abstracte formate prin experiențele trecute, începând din copilărie. Interacțiunea fizic-mintal contribuie deci la atât la formarea unei schele ontologice pentru dezvoltarea cunoştințelor intra- şi interpersonale conceptuale şi metaforice, cât şi la aplicarea acestor cunoştințe (Ackerman et al. 2010, p. 1712). Mai mult, procesarea cognițiilor sociale superi-oare este influențată de senzațiile tactile pe baza unor dimensiuni. De exemplu, masa unui obiect poate conduce la evaluări ale importanței sau seriozității, motivând soluționarea problemelor importante; duri-tatea unui obiect poate conduce la evaluări ale stric-teții şi stabilității, motivând inflexibilitatea negocierii sociale, de exemplu (ibidem).

CONTEXTUL ATINGERII Totodată, având în vedere dovezile empirice în ceea ce priveşte atingerea, Hertstein (2002) propune un

model al comunicării tactile bidirecțional şi dina-mic64:

FIG. 3.1. MODELUL COMUNICĂRII TACTILE (refăcut din Hertenstein, 2002, p. 89)

Înțelesul sau semnificația (engl. meaning) aranja-mentului stimulilor este dat de contextul în care persoana care atinge sau este atinsă se află, contex-tul influențând puternic funcția comunicativă a atingerii. De exemplu, o bătaie pe spate imediat după terminarea unui eveniment amenințător are un înțeles diferit față de o bătaie pe spate după ce persoana are o reuşită. Această prima coloană a modelului se referă la calitățile şi parametrii atingerii. Mai departe, con-textul este un fel de filtru al mecanismelor prin care atingerea capătă înțeles (Hertenstein, 2002): 1. percepția directă: organismele nu au nevoie de

procesare cognitivă superioară sau experiențe trecute pentru a percepe înțelesul aranjă-rii/ordinii stimulilor (Gibson, 1969, 1979);

2. învățarea: crearea unei conexiuni între atingere şi elementele din mediu, contribuind astfel la sensul patternurilor tactile (prin condiționare clasică, condiționare operantă, sau învățare prin observa-re; engl. observational learning);

3. procesele cognitive: există patru procese care pot influența înțelesul atingerii: discrepan-ța/dezacordul, evaluarea indicatorilor contextu-ali, memoria și atenția.

Cele trei mecanisme, împreună cu stimularea tactilă şi contextul, dau naştere unor efecte comunicative ale atingerii. Funcțiile comunicative sunt (Hertenstein, 2002): 1. valență afectivă: pielea conține receptori care

generează direct o valoare hedonică de-a lungul continuumului plăcere-neplăcere, iar procesele hedonice pot sta la baza generării emoțiilor (Campos et al., 1994);

64

Bidirecționalitatea modelului constă în faptul că între persoana care atinge şi elementul din mediu care este atins există o relație reciprocă (e.g. de comunicare): persoana nu poate atinge fără să

fie atinsă. De asemenea, sistemul de comunicare tactilă este dinamic şi de risc, aici fiind prezentă reglarea mutuală (în cazul interacțiunilor tactile sociale; Fogel şi Lyra, 1997; Hertenstein, 2002).

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

48

2. reacțiile afective diferite: aici, autorii se referă în mare parte la emoțiile primare şi posibilitatea acestora de a fi comunicate prin atingere;

3. informațiile specifice: pe lângă comunicarea afec-tivă, atingerea poate, de exemplu, semnala pre-zența sau absența unei persoane, sau identitatea acesteia (informații nonafective).

Însă contactul tactil nu este mereu recepționat pozi-tiv (Major, 1981; Walker, 1971). De exemplu, poate fi un act extrem de ambiguu plin de posibilități sexua-le (Lee şi Guerrero, 2001). Oamenii nu se ating reci-proc oriunde, oricând, sau oricum. Locația atingerilor variază în funcție de stare şi de sexele care interac-ționează (e.g. bărbat-femeie, femeie-femeie etc.). Există diferențe clare între sexe: femeile şi bărbații interpretează şi folosesc atingerea în mod diferit (Hargie și Dickson, 2005). Mai mult, percepția atinge-rii ca având valență negativă depinde de partea corpului care este atinsă şi de caracteristicile per-soanei care atinge (vârsta, sex, relație etc.) (ibidem). De exemplu, atingerea feței unei alte persoane este percepută ca fiind cel mai negativ comportament al atingerii la locul de muncă (Lee şi Guerrero, 2001 – deşi autorii afirmă că această atingere semnalează o relație puternică şi un mesaj afectiv amplu şi în relați-ile intime). Valența afectivă din spatele atingerii este dată de factori cognitivi descendenți (engl. top-down), cum ar fi sexul, contextul, sau factorii culturali (Gallace şi Spence, 2010). Bărbații şi femeile diferă în modul în care comunică tactil, cel puțin în societatea occidentală: bărbații au o frecvență mai scăzută a atingerilor. Un caz special îl reprezintă homofobia: indivizii cu această stare pato-logică au tendința să atingă foarte rar sau deloc per-soanele de acelaşi sex (Hertestein et al., 2009). TABELUL 3.3. LOCAȚIA ATINGERII (Hertestein et al., 2009)

B*-B B-F F-F F-B

enerv

are

umeri,

brațe

umeri,

brațe

umeri,

brațe

umeri,

brațe, cap

fric

ă umeri,

brațe

umeri,

brațe, spate

umeri,

brațe, spate

umeri,

brațe, spate, față

feri

cir

e umeri,

brațe,

spate

umeri,

brațe,

spate

umeri,

brațe,

spate

umeri,

brațe,

spate, față

tris

tețe

umeri umeri, brațe,

mâini,

spate

față, umeri,

mâini

față, umeri,

mâini

dezgust

umeri, mâini

umeri, mâini

umeri, mâini,

brațe

umeri, mâini

iubir

e spate,

mâini,

umeri

spate,

mâini,

umeri, brațe

spate,

mâini,

umeri, brațe

spate,

mâini,

umeri, brațe

recuno-

știn

ță mâini,

brațe,

umeri

mâini,

brațe,

umeri

mâini,

brațe,

umeri

mâini,

brațe,

umeri

sim

pati

e umeri,

brațe, spate, cap

umeri,

brațe, spate,

mâini

umeri,

brațe, spate,

mâini

umeri,

brațe, spate,

mâini

*B=bărbat; F=femeie

Atingerea interpersonală este modelată cultural. De exemplu, italienii, în contrast cu japonezii, recurg la atingere într-o măsură mult mai mare. Cercetările empirice confirmă că în Marea Britanie, nordul Europei și Asia atingerea interpersonală este foarte rară sau chiar inexistentă, în comparație cu Franșa, Italia, sau America de Sud (Jourard, 1966; Henley, 1973). De asemenea, contextul în care indivizii interacționează poate afecta atingerea interpersonală (Burgoon et al., 1989; Gallace şi Spence, 2010). De asemenea, statusul influențează atingerea. Per-soanele care au tendința să atingă des, mai ales în situațiile în care atingerea nu este reciprocă, sunt mai dominante – diferențele de status se reflecta nu în frecvența atingerilor, ci și în tipul de contact. Pentru a semnala afecțiunea, cei dominanți aleg să atingă, în general, umerii sau brațele. Pe de altă parte, cei mai puțin dominanți aleg să strângă mâna, aceasta fiind o expresie formală (Hargie și Dickson, 2005).

RELAȚIA CU AFECTIVITATEA Oamenii pot comunica prin atingere pentru că sunt familiari unii cu alții: în general, când indivizii nu se cunosc, nu se ating foarte des. Însă anumite stări afective pot fi exprimate prin atingere şi între indi-vizii care nu se cunosc. Atingerea interpersonală oferă cea mai afectivă experiență tactilă. În multe situații din culturile contemporane, atingerea dintre oameni este însă descurajată, de obicei din cauza amenințărilor litigiilor şi/sau schimbării atitudinii publice. S-a afirmat că multe persoane din societatea modernă suferă din cauza diminuării stimulării tactile, un fenomen care este numit foame tactilă (engl. touch hunger). Atingerea interpersonală este un mijloc important de dobândire a acordului/conformării sau a persuasiunii. De asemenea, contactul vizual cu alte persoane semnalează lucruri diferite în funcție de lipsa sau prezența atingerii acelei persoane (Gallace şi Spence, 2010). Atingerea are un rol central în modelele specifice ale mângâierii, flirtului, salutului, joacă, sau menținerea proximității. Atingerea recompensează şi pedepseşte: atingerea tandră declanşează activări în cortexul orbifrontal, regiunea implicată în reprezentarea re-compenselor secundare. De asemenea, atingerea semnalează, pentru copii, pericolul; atingerea poate declanşa altruism reciproc: modele prietenoase de atingeri sociale pot crește respectarea unui acord/promisiune şi cooperarea dintre persoanele străine. Atingerea, în special cea făcută de persoanele apropiate, poate reduce frica. De exemplu, femeile demonstrează o activare cerebrală scăzută legată de amenințare atunci când sunt ținute de mâna de către partener, însă nu şi când sunt ținute de către o per-soană necunoscută (Kraus at al., 2010). Cortexul insular, o regiune activă în timpul atingerii fizice, este activă şi în experiențele afective de orice valență, în special în experiența încrederii. În plus, atingerea este legată şi de evaluarea sau deducția cooperării şi cordialității (engl. warmth). De exem-plu, senzația tactilă a căldurii, dată de o ceaşcă de cafea fierbinte, poate conduce la declanşarea încrede-rii către persoanele nou cunoscute. De asemenea, atingerea dintre jucători măreşte cooperarea şi încre-

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

49

derea mutuală în jocurile economice (Kraus et al., 2010). Chiar dacă atingerea interpersonală nu este amintită în mod explicit, cercetările arăta că această stimu-lare asigură mijloace eficiente de influențare a comportamentului social, cum ar fi modularea ten-dinței de conformare/acord, afectarea atitudinii către anumiți stimuli, crearea legăturilor dintre cupluri sau grupuri, sau întărirea relațiilor intime (Gallace şi Spence, 2010). În situațiile sociale în care este folosită în mod adecvat, atingerea poate să (Hargie și Dickson, 2005): ajute la evaluarea pozitivă a persoanei care atin-

ge; ajute la consolarea cuiva; ajute la conformarea cuiva. Atingerea dintre oameni, în ciuda faptului că per-soana atinsă nu îşi aminteşte mereu contactul atin-gerii, poate avea efecte pozitive. De exemplu, eva-luarea socială este mai pozitivă (Fischer et al., 1976), interacțiunea vânzător-client este mai favorabilă (Guéguen, 2007; Hornik, 1991, 1992), compasiunea-empatie este sporită (Kleinke, 1977; Guéguen şi Fi-scher-Lokou, 2003), participarea la interviuri (Hornik şi Ellis, 1988) sau la exerciții statistice şcolare volun-tare (Guéguen, 2004) este amplificată, recunoştința este sporită (efectul Midas al atingerii; Crusco şi Wetzel, 1984; Erceau şi Guéguen, 2007), interacțiunea pacient-asistent(ă) medical(ă) are efecte pozitive (Whitcher şi Fisher, 1979). Nu este cert motivul pentru care atingerea este atât de influentă. O explicație este dată de Rose (1990), care afirmă că factorii in-terpersonali cognitivi sunt extrem de importanți: per-soana care atinge este percepută ca având o nevoie reală, sinceră și simte simpatie şi încredere pentru persoana pe care o atinge. Deşi această interpretare teoretică poate fi corectă, condițiile în care persoana atinsă nu conştientizează contactul pot fi explicate în alt mod. Reite (1990) afirmă că există o relație între diminuarea stresului şi atingere care, efectuată des în copilăria timpurie normală, poate avea un efect pozitiv în viața adultă. Cu toate acestea, o explicație alternativă este dată de faptul că evaluările pozitive pot fi generate de receptorii din pielea umană care codifică atingerea ca fiind plăcută (McGlone et al. 2007) – informația stocată a situației în care atinge-rea s-a produs poate fi legată neural de senzațiile plăcute declanşate de către atingere în sine (Gallace şi Spence, 2010).

TABELUL 3.4. COMUNICAREA STĂRII AFACTIVE PRIN ATIN-

GEREA INTERPERSONALĂ (Hertestein et al., 2009)

AFECT ACȚIUNE

dezgust o împingere

frică o tremurat o stoarcere

o apucarea/prinderea celeilalte persoane

iubire o îmbrățișare o mângâiere

simpatie

o mângâiere

o frecare

o îmbrățișare

enervare

o lovire

o strângere

o zguduire

o împingere (intensitate mare, durată scurtă)

tristețe o îmbrățișare (intensitate slabă, durată

medie)

ATINGEREA ŞI ATAŞAMENTUL MATERNAL

Într-o încercare de a găsi o distincție între stilurile de ataşament ale copiilor foarte mici (v = 4 luni), Koulomzin și colaboratorii (2002) au găsit că atenția celor cu un stil de ataşament bazat pe securitate (B) îşi concentrează mai mult timp atenția vizuală (peste 2 s) către față mamei. În contrast, copii cu un stil de ataşament evitant (A) au demonstrat acelaşi tip de comportament ocular doar în momentele în care au recurs la comportamente de autoatingere, în special a gurii. În timp ce copiii B au un comportament facial mai variat, probabil pentru a semnala mai multe in-formații către mamă, copiii A au un comportament tactil mai variabil decât copiii B, schimbând modelele de autoliniştire mai des, demonstrând mai târziu, la vârsta de 12 luni, modele comportamentale diferite în interacțiunea directă cu mama acestora (Koulomzin et al., 2002).

Pe lângă vorbit, copiii foarte mici mai pot şi gesticula. În perioada în care aceştia nu pot rosti o serie de cuvinte, ci numai un singur cuvânt, copiii folosesc gesturile pentru a extinde limita ideilor care pot fi exprimate: două elemente ale propoziției în acelaşi timp (un cuvânt şi un gest). Însă în această perioadă copiii produc gesturi comunicative independent de cuvinte. Mai mult decât atât, acestea două nu sunt sincronizate. Un sistem integrat în care gesturile şi cuvintele sunt sincronizate permite copilului să expri-me verbal şi nonverbal un singur mesaj – această ca-pabilitate prezice trecerea la faza în care poate rosti o succesiune de două cuvinte (Goldin-Meadow și Butcher, 2003).

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

50

S10 | MERSUL

DATE GENERALE

Mersul (engl. gait) este o activitate senzo-motoare. Bărbații şi femeile au un mers diferit, iar aceste diferențe sunt aparente principalității oamenilor. De exemplu, Johnson şi Tassinary (2005) au demonstrat că perceperea sexului unei alte persoane este dată în primul rând prin forma corpului, mai ales în zona șoldurilor65. Perceperea sexului altor indivizi poate fi o evaluare socială obligatorie, deși nu este încă înțe-leasă de cercetători. Diferențele care apar între mer-sul femeilor şi cel al bărbaților sunt date în primul rând de tiparul mişcării umerilor şi al șoldurilor. În general, femeile au un mers caracterizat de o balansa-re mai mare a soldurilor decât a umerilor, iar mersul bărbaților este caracterizat de situația opusă. De asemenea, mersul este legat direct de modularea respirației (Gariépy et al., 2012).

FIG. 2.2. FAZELE MERSULUI, PROFIL LATERAL (refăcut din

Kirtley, 2006)

65

Conform acelorași autori, scanarea vizuală a acestei zone este atenuată atunci când sexul persoanei observate este cunoscut anterior.

Deci este posibil ca dimensiunea taliei să fie un indicator dominant al perceperii sexului (Lippa, 1983): raportul talie-şold (engl. waist-to-hip ratio) afectează această evaluare socială. Acest raport este relaționat fertilității, sănătății şi atractivității perce-pute (dar nu neapărat reale). Un raport talie-şold mic (i.e. formă de clepsidră) este perceput ca fiind mai atractiv decât un raport mare (formă tubulară; Joh-nson şi Tassinary, 2005). Direcția mersului, indiferent de sex, poate fi afecta-tă de diverse biasări legate de atenție şi factori motorii. Fujikake și colaboratorii (2011) au demon-strat că biasul direcțional al traiectoriilor mersului în timp ce persoana trece prin cadrul unei uşi rezultă din combinarea factorilor motori – în special alegerea piciorului cu care persoana a început să meargă – şi factori atenționali/ai creierului. Alte cercetări recente au arătat faptul că oamenii au tendința să se cioc-nească mai mult de partea dreaptă a tocului uşii (în comparație cu partea stânga), atunci când acesta este strâmt (Nicholls et al., 2007, 2008). Totodată, se pare că mişcările brațelor din timpul mersului afectează biasul coliziunii: mişcarea mâinii drepte în timpul mersului rezultă în coliziuni mai frecvente în partea stânga, iar opusul se întâmpla pentru brațul stâng (Nicholls et al., 2007). Cercetătorii au atribuit acest bias pseudoneglijării (engl. pseudoneglect) – o negli-jare subtilă, însă consistentă, a spațiului din partea dreapta, observată în anumite probe viziospațiale (e.g. identificarea mijlocului unei linii drepte – engl. line bisection task; Jewell şi McCourt, 2000), având legătură, probabil, cu emisfera dominantă a creieru-lui; este o relație contralaterală: emisfera stânga dominantă rezultă într-un bias atențional către dreap-ta spațiului, viceversa pentru emisfera dreaptă. Con-form acestei tendințe, este posibil ca mişcările mâinii stângi din timpul mersului să rezulte într-o tendința mai puternică de pseudoneglijare şi coliziuni mai dese pe partea dreaptă a tocului uşii. În contrast, mişcarea brațului drept atenuează activitatea pre-existentă a emisferei drepte, rezultând coliziuni mai dese pe partea stânga. Totodată, valența emoțională poate influența iniție-rea mersului înainte (Naugle et al., 2011). Stimulii negativi intenşi accelerează răspunsul motor inițial, iar stimulii pozitivi facilitează inițierea mersului. De exemplu, stimulii vizuali pozitivi (intenşi sau slabi) amplifică viteza primului pas. Mai departe, Abernethy și colaboratorii (2002) au găsit faptul că patternul preferat vs. nonpreferat al mersului afectează cogniția în moduri diferite: mersul nonpreferat nece-sită resurse cognitive şi atenționale mai mari, deşi în momentul tranziției între două modele de mers proce-sarea atențională este mică. De asemenea, Lamberg şi Muratori (2012) au demonstrat că vorbitul sau scrisul la telefonul mobil afectează funcția executivă şi memoria de lucru, putând astfel să apară erori ale mersului; în special, tastarea are un efect mai mare decât vorbitul la telefon, apărând, de exemplu, devia-ții laterale în timpul mersului sau reducerea vitezei (efecte care apar şi în vorbire, dar mai diminuate). Mai mult, se pare că există diferențe de vârstă în ceea ce priveşte capacitatea de a merge şi a accesa memoria în acelaşi timp, copiii de vârsta medie (~9 ani) şi adulții în vârsta (peste 60 de ani) având cea mai scăzută capacitate în interacțiunea simultană mers-accesare memorie (Krampe et al., 2011). Tot persoa-

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

51

nele în vârsta (cele pre-incapacitate) au o viteză mică a mersului şi dimensiunea mică a paşilor (când merg vorbind sau nu; Verghese şi Xue, 2011), iar Faul-kner și colaboratorii (2006) au demonstrat că tot per-soanele în vârsta (peste 70 de ani) necesită resurse cognitive mari pentru a merge, în special cele care merg încet sau sunt slăbite (e.g. rezistență musculară scăzută). Totodată, Michalak și colaboratorii (2009) au identifi-cat trăsăturile mersului asociate cu dispoziția disforică (engl. dysphoria): viteza mersului, balansarea mem-brelor şi mişcările verticale ale capului sunt diminua-te; de asemenea, sunt prezente postura depresi-vă/redusă şi balansări laterale relativ mari (ale părții superioare a corpului). De asemenea, depresia este asociată cu viteza redusă a mersului, lungimea mică a paşilor, amplificarea staționării şi a ciclului mersu-lui (Wendorff et al., 2002). De asemenea, depresia are ca efect diminuarea amplitudinii66 coatelor şi a ume-rilor în mers, în opoziție cu stările pozitive (Omlor şi Giese, 2007). Caracteristicile mersului uman pot semnala şi alte informații în afară de disfuncții neurologice sau muscularo-scheletice. De exemplu, mersul persoane-lor în vârsta, atunci când este caracterizat de încetini-re şi dimensiunea mică a paşilor, poate semnala de-pendența viitoare (de ajutor) şi mortalitatea acestor persoane în următorii trei ani. În cazul bărbaților de vârsta mijlocie, viteza mică a mersului spontan este un indicator al mortalității şi problemelor cardiovas-culare (Nicholas et al., 2008).

ORGASMUL VAGINAL

Mersul liber, fluid, energetic şi senzual al femeilor (cu un accent pe cantitatea de energie dată de rotația pelvisului şi a coloanei vertebrale) este un indicator al capacității de a avea orgasm vaginal67, indiferent de capacitatea de a putea avea orgasm clitoridian. Mai exact, doi parametrii fac diferența: lungimea paşilor şi rotația coloanei vertebrale, iar cercetătorii au făcut legătura între blocajele musculare şi funcțio-narea sexuală, în cazul femeilor care nu pot avea orgasm vaginal. Pe de altă parte, este posibil ca feme-ile care pot avea orgasm vaginal să fie mai încrezătoa-re şi dezinhibate în legătură cu propria sexualitate, iar acest fapt să se reflecte în mers. Totodată, această încredere poate să fie legată de relațiile de cuplu pe care femeia le-a avut, dat fiind faptul că orgasmul vaginal este asociat cu o calitate mai bună a relațiilor conjugale (Brody, 2007; Costa şi Brody, 2007) şi cu o funcționare psihologică mai bună (Brody şi Costa, 2008). Întra-adevăr, stimularea nervului vag produsă cervixului cu ajutorul penisul - dar nu şi cea produsă de stimularea clitorisului - este implicată în procesele legate de o funcționare cardiovasculară şi psihologică mai bună a femeilor (Brody, 2006; Brody şi Preut, 2003). În același timp, distanța dintre vagin şi uretră este direct proporțională cu posibilitatea de a avea orgasm vaginal. Pentru amândouă sexele, contactul sexual penis-vagin, în comparație cu alte activități sexuale (e.g. mastur-

66

AMPLITUDINE – distanța/mărimea dintre punctele extreme ale unei oscilații (e.g. mișcarea unei mâini). 67

Capacitatea fizică nu indică neapărat și lipsa inhibărilor de ordin mintal, care pot bloca această reacție fiziologică.

barea), este asociat cu o creştere a prolactinei postorgasm, cu o satisfacție sexuală mai mare şi cu o stare mintală mai bună (Brody şi Krüger, 2006; Nicho-las et al., 2008).

ORIENTAREA SEXUALĂ

Chiar și azi, ceea ce este masculin defineşte standar-dele, iar ce este feminin este văzut ca fiind inferior sau deviant, departe de ideal. Când femeile au un comportament atipic (nu se referă la orientarea se-xuală), pot fi văzute ca încercând să atingă un statut social mai ridicat; pe de altă parte, când bărbații adoptă acțiuni nespecifice sexului sunt văzuți că depărtându-se de ideal – deci şi orientarea sexuală este percepută ca fiind atipică (Ambady et al., 1999; Johnson et al., 2007). Aproape toți pederastii şi lesbienele au în copilărie activități şi interese atipice (pentru sexul biologic). Nonconformismul genului se pare că are o baza biolo-gică. În cazul femeilor, interesele şi preferințele sexuale atipice sunt moştenite mai des ca în cazul bărbaților. Temperamentul din copilărie este moşte-nit. În acest caz, prin dezvoltare, ceea ce este văzut exotic în copilărie devine erotic în viața adultă. Cei mai mulți copii adoptă preferințe şi interese tipice, astfel permițând mecanismului exoticul-devine-erotic să producă o preponderență a heterosexualității. Con-gruența (sau lipsa) dintre sexul biologic şi sexul exprimat (e.g. conformitatea comportamentală a normelor genului) prezice orientarea sexuală din viața adultă şi afectează aria cognițiilor sociale evaluative (ibidem). Orientarea sexuală nu este complet transparentă, existând numeroase cazuri în care oamenii o ascund cu succes. Abilitatea de a detecta orientarea sexuală cu acuratețe este importantă pentru homosexuali, deoa-rece statutul ca minoritate numerică (1-10% din popu-lația totală) generează prejudecăți şi discriminare (ibidem). Astfel, contactul vizual este un mijloc esențial prin care homosexualii se identifică unii pe alții68. De ase-menea, pederastii au o voce mai feminină, iar lesbi-enele o voce mai masculină. Femeile sunt mai expre-sive nonverbal: mai multe expresii faciale, gesturi ale mâinilor exteriorizări ale emoțiilor cu o acuratețe mai mare decât a bărbaților. Comportamentul nonverbal dinamic ascunde informații despre orientarea sexuală, pe lângă ceea ce poate fi vizibil direct prin aspecte statice, ca îmbrăcămintea, părul şi accesoriile. Per-cepția socială se bazează pe o varietate de elemente fizice, dar percepția sexului biologic pare să se bazeze pe doi indicatori care fac diferențierea sexuală (engl. sexual dimorphism): 1. forma corpului, în special raportul talie-şold (TS); 2. mişcările corpului, în special mersul. Lesbienele au raportul TS mare şi un nivel ridicat de testosteron. Analog, diferențe hormonale şi morfologi-ce nu au fost identificate pentru pederaşti (ibidem). După cum am semnalat, bărbații şi femeile au mersul diferit: mersul în care soldurile sunt balansate este specific femeilor, iar mersul în care umerii sunt

68

Nu se cunoaște exact modul de recunoaștere.

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

52

balansați este specific bărbaților. Orientarea sexuală şi forma corpului sunt transmise pe cale genetică în cazul femeilor, însă există studii care afirmă acest lucru pentru amândouă sexele (ibidem).

TABELUL 3.5. DIFERENȚE ÎNTRE SEXE (PENTRU ORIEN-

TAREA SEXUALĂ ATIPICĂ) (sintetizat din Johnson et al.,

2007)

B F

mişcări în mers

umeri (mișcare)

lateral x

vertical x

frontal x

șold (miș-

care)

lateral x

vertical x

frontal

raportul

talie-șold

mare (0,8-0,9) x

mic (0,5-0,6) x X = prezență

S11 | GESTURILE ALTOR SPECII ȘI CONCLUZII

După cum am menționat, gesturile sunt o categorie separată a mişcărilor corporale, existând elemente neurologice distincte ale percepției şi producției aces-tora. De asemenea, gesturile nu sunt specifice doar oamenilor, fiind prezente şi în alte primate (e.g. gorile sau cimpanzei, dar mai ales în cimpanzeii pitici - bonobo -, singura specie care foloseşte comunicarea multimodală: gesturi plus semnale faciale şi vocale). Mai mult, aceste specii folosesc gesturile în mod flexi-bil, în funcție de context: un gest anume poate trans-mite informații diferite în funcție de contextul social în care este folosit (Pollick şi de Waal, 2007). Mai mult, față de alte modalități de semnalare, gesturile beneficiază de control cortical mai bun decât alte forme de comunicare (e.g. mişcări faciale care apar involuntar); de exemplu, anumite primate pot recurge la modificarea expresiei faciale cu ajutorul mâinilor atunci când mint (de Waal, 1982; Tanner şi Byrne, 1993). Romero et al. (2010) au semnalat faptul ca cimpanze-ii (mai mult femele sau cimpanzeii cu rangul social cel mai mare69) exprimă consolare ca urmare a agresiu-nii altora, având ca rezultat reducerea stresului victimei. Acest comportament face parte din simpa-tie, ținând cont că apare între cimpanzeii care sunt apropiați social prin relații de rudenie sau afiliere. Totodată, consolarea a fost observată în hiene (Wahaj et al., 2001) şi lupi (Gordoni şi Palagi, 2008), indicând prezența capacității empatice. De asemenea, în cazul cimpanzeilor consolarea apare mai des în absența reconcilierii dintre doi oponenți, fiind un fel de înlocu-ire a acesteia din urmă. Totodată, se pare că acest comportament de consolare face parte dintr-un sistem de relații mutuale (şi selective) ale cimpanzeilor, existând tendințe clare de reciprocitate (baza coope-rării; teoria altruismului reciproc; de Waal, 2008). Pentru aceste animale, consolarea este semnalată prin contact corporal direct: îmbrățişare, chiar şi parțială; îngrijirea, mângâierea sau sărutarea.

De asemenea, deși cimpanzeii pot urmări privirea umana, aceștia nu pot înțelege şi gesturile referenția-le (e.g. deictice) ale oamenilor. Acest fapt poate avea două cauze: [1] interpretarea greșită sau [2] neînțele-gerea mesajului referențial. În comparație cu cimpan-zeii, câinii pot identifica obiectele70 la care oamenii fac referință prin gesturile de îndrumare (Kirchhofer et al., 2012). Chiar şi fără această capacitate, însă, se pare că cimpanzeii pot înțelege obiectivele sau inten-țiile oamenilor (Call şi Tomasello, 2008). Poate cea mai importantă descoperire este că structurile neura-le care stau la baza mişcărilor manuale ale primate-lor (inclusiv folosirea uneltelor; Wheaton et al., 2005), corespund cu zonele lateralizate ale creierului uman specializate în limbaj (Kelly et al., 2002; Hop-kins et al., 2007).

69

Cimpanzeii cu rangul social mare oferara atat conslare mai des,

dar şi primesc consolare mai des. Posibil ca acesta sa fie un efect al rolului politic al masculilor alfa, care are ca scop medierea şi controlarea conflictelor (Romero et al., 2010). 70

Nu neaparat mancare.

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

53

FIG. 3.3.

A - un pui de cimpanzeu care încearcă să recapete mâncarea

luată de un cimpanzeu dominant (semnalare bimodală: întin-derea brațului şi vocalizare - țipăt); B - un adolescent de

babuin pitic (Pan paniscus) care, printr-un gest de ridicare a

membrelor, exprimă un avans sexual către o femelă. În aceste două cazuri, semnificația gesturilor este dependentă

de context.

(foto: Frans de Waal; imagine preluată fără modificări din Pollick şi de Waal, 2007, p. 8185)

CONCLUZIILE C02: INCERTITUDINI

Mostre scurte de comportamente nonverbale semna-lează informații valide despre personalitate, inteligen-ță, orientare sexuala şi abilități profesionale (Oveis et al., 2009). Chiar şi așa, emoțiile sunt exprimate în primul rând prin intermediul feței, nu prin restul corpului. Acesta din urmă exprimă însă mai bine mo-dul prin care cineva face față unei emoții, deși se pare că există mişcări-tipar prin care corpul poate semnala concret furia sau frica, așa cum există pentru față (Castellano et al., 2008; Coulson, 2004; Scherer şi Ellgring, 2007a, b). Din cauza incertitudinii cercetări-lor efectuate până în prezent, se consideră că poziția şi mişcările corpului nu pot exprima concret o emo-ție, dar pot oferi informații privind intensitatea sa.

Cele mai multe studii nonverbale au fost efectuate pentru expresiile faciale, dând naștere teoriei emoții-lor primare (e.g. Ekman, 1982; Izard, 1977). Primele studii nonverbale afective au fost însă făcute de Dar-win (1872/1998), care considera că există expresii universale și congenitale. Aceste afirmații au fost contestate mai târziu de Landis (1924) și Klineberg (1938), care au contrazis teoria lui Darwin, conside-rând că expresiile faciale emoționale sunt influențate doar de cultură. Poziția universalității emisă de Dar-win este însă reluată în anii 1960 prin teorii (Tomkins, 1962, 1963) și dovezi empirice transculturale (Ekman și Friesen, 1971), deși iar au apărut contestații (însă nu negări totale; Russell, 1994; Fridlund, 1994). Cercetările din anii 1970-80 au adus dovezi ale faptu-lui că mișcările corporale indică informații despre cantitatea afectelor (e.g. intensitatea, prin mișcarea totală), nu despre calitatea acestora (e.g. diferenți-erea între mai multe afecte; e.g. Aviezer, 2012; Ekman și Friesen, 1974). Apar incertitudini. Mai re-cent, Wallbott (1998) a efectuat cercetări multimodale asupra expresiilor corporale afective, comparând cele două perspective principale ale con-ceptualizării domeniului afectiv (abordarea dimensio-nală vs. emoții primare), totodată nefiind de acord în ceea ce privește indicatorii afectivi (cantitate vs. calitate); Wallbott a demonstrat că există și indica-tori calitativi, nu doar cantitativi. Poziția cercetăto-rului este că reacțiile sau stările afective se reflectă direct și în mod distinct în reacțiile motoare ale cor-pului (nu doar fața), existând și alte dovezi în acest sens. De exemplu, Camras et al. (1993) au demonstrat că enervarea și disconfortul sunt semnalate prin mișcări active și sacadate, intermitente, în compara-ție cu tristețea, care este mai inactivă și înceată (Wallbott și Scherer, 1986). Sau, Aviezer și colaborato-rii (2012) arată cum indicatorii corporali, mai mult decât cei faciali, pot ajuta la distingerea emoțiilor intense pozitive de cele negative. Există chiar și cer-cetători din perioada interbelică (e.g. Allport și Vernon, 1933) care au emis ipoteze teleologice: toate mișcările corporale conțin informații expresive și/sau intenționale. De asemenea, există și dovezi clinice. Eibl-Eibesfeldt (1984; vezi și Reich, 1970) a demon-strat că anumite emoții au ca efect acțiuni musculare specifice (nu neapărat faciale), influențând mai de-parte comportamentul motor, mai ales postura. În sfărșit, Dael et al. (2012a) au efectuat un studiu multimodal pentru a testa predicțiile teoriei catego-riale, componențiale și dimensionale. În acest test, acțiunile corpului și postura susțin parțial predicțiile referitoare la indicatorii nonverbali din toate cele trei teorii; de exemplu, au fost identificate mai multe patternuri de mișcări ale corpului care permit diferen-țierea prototipică între mai multe emoții. Mai mult, aceste patternuri, fiind multiple și variabile, pot re-flecta cel puțin două din componentele emoției, în special evaluarea cognitivă și tendința de acțiune (vezi S01). Continuând, există numeroase studii (cele mai multe făcute în laborator) care arată atât faptul că reacții afective distincte pot fi semnalate prin postură și mișcări, dar și că mișcările sau postura pot influența afectele. Wallbott (1998) oferă unul din cele mai complete și concrete studii empirice făcute în anii 1990 referitoare la indicatorii nonverbali ai corpului, arătând diferența între câteva reacții afective

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

54

folosindu-se de două dimensiuni ale spațiului afectiv: activare și apropiere (tabelul 3.6). Totodată, Wallbott subliniază că studiul nu a benefici-at de analiza structurii temporale sau a secvențelor mișcărilor, fapt care ar fi putut oferi informații esen-țiale pentru teoria evaluărilor secvențiale emisă de Scherer (1986, 1993). În tabelul 3.6 sunt prezentate însa frecvențele de apariție ale mișcărilor şi posturi-lor. Chiar şi așa, se remarcă diferențe destul de mari între reacțiile afective cercetate aici. De exemplu, posturile verticale au șanse slabe să apară în plictisea-lă sau tristețe (mai ales în depresie – vezi Ellgring, 1989). De asemenea, mișcările lateralizate ale brațe-lor şi mâinilor sunt specifice reacțiilor pe care Wallbott le consideră active (iritare, furie, interes).

TABELUL 3.6. MIȘCĂRI ȘI POSTURI CORPORALE CARE FAC

DIFERENȚA ÎNTRE DIVERSE REACȚII (Wallbott, 1998, p. 893)

REA

CȚ

IE71

PARTE A CORPULUI

PA

RT

EA S

U-

PER

IOA

RĂ

UM

ER

I

CA

P

BR

AȚ

E

(AR

MS)

MÂ

INI

(HA

ND

S)

CA

LIT

AT

EA

MIL

ŞC

ĂR

ILO

R

iritare

- - - în-tinse în față

mişcări laterale -

furie

- în sus

- în-tinse în față

mişcări laterale; gesturi referenția-le; ilustratori frecvenți; partea dorsală a mâinii (opusă palmelor) în lateral; deschi-dere/închidere

activitate intensă; mişcări expansive şi dinamice

exalta-re/entuziasm (engl. elated joy)

- în sus

pe spa-te

în-tinse în față sau în sus

deschide-re/închidere; ilustratori frec-venți

activitate intensă; mişcări expansive şi dinamice

fericire (engl. happiness)

- - - - - dinamica mişcărilor este scăzută

dezgust

scă-zută

în față sau în spa-te

în jos

în-crucişate la piept

- mişcări nonexpansive

dispreț - - - - - -

tristețe scă-zută

- - - activitate şi dinamică scăzute

dispera-re (engl. despair)

- în față

- deschide-re/închidere

mişcări expansive

frică

- - - deschide-re/închidere; automanipulatori frecvenți

-

teroare - - - - activitate

intensă

71

Cele mai multe reacții din tabel sunt de ordin afectiv; nu este cert dacă interesul sau fericirea sunt emoții (sau alte fenomene afective) sau reacții strict cognitive.

ruşine scă-zută

- în jos

automanipulatori frecvenți

-

interes - - - mişcări laterale -

mândrie - - pe

spa-te

- -

plicti-seală

scă-zută

- pe spa-te

- activitate scăzută; mişcări inexpansive; dinamica mișcărilor este scăzută

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

C04 | COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

Expresia facială reflectă emoții diferite, modele de evaluare şi modele de activitate ale SNV. În acest mod, expresia facială relevă modul în care oamenii interpretează şi reacționează selectiv la evenimentele importante din viața lor. Totodată, mişcările faciale afective arată răspunsul pe care oamenii îl declanşea-ză în alte persoane şi, prin urmare, tipare de relațio-nare cu alții (Keltner, 2004). Din tot comportamentul nonverbal - mişcările corpu-lui, postură, privire, proxemică, voce - fața este do-minantă, dar şi cea mai complicată, probabil fiind cea mai confuză de interpretat pentru oameni. În mare, este dominantă pentru că este mereu vizibilă, furni-zând informații permanent. Nu există echivalent facial pentru manevra de ascundere a mâinilor în buzunar, de exemplu. În timp ce sunetele şi mişcările corpului care ilustrează un discurs sunt intermitente72, fața, chiar şi în răspuns (i.e. în timpul mișcării facia-le), oferă informații despre emoții sau dispoziții (Ek-man, 1978). Multe comportamente nonverbale nu apar când cineva este singur, sau apar doar de rar. De exemplu, este neobişnuit ca o persoană să gesticuleze un salut când este în singurătate totală (excepție făcând anumite disfuncții mintale). Cu toate acestea, expresiile faciale emoționale pot fi destul de intense când o persoană este singură. Acestea nu apar numai în prezența altor oameni, iar situațiile sociale le pot inhiba în anumite contexte (Cacioppo et al., 1986; Schützwohl și Reisenzein, 2011). Fața este dominantă şi datorită faptului că o parte din simțuri sunt localizate aici (miros, gust, văz, auz). Este locul prin care aerul, apa şi mâncarea intră în corp. Este sursa vorbirii, iar ceea ce este auzit este determinat în parte de mişcările buzelor observate în timpul cuvântării. Fața comandă atenție pentru că este simbolul sinelui. În general, oamenii deduc trăsă-turi de personalitate din aspectul facial: evaluările făcute după o expunere de 100 ms sunt foarte asemă-nătoare cu evaluările făcute când nu există o expune-re atât de mică a unei fețe, sugerând faptul că cele 100 ms sunt suficiente pentru formarea unei impresii relativ stabile (Willis şi Todorov, 2006). Toate evaluă-rile (atractivitate, încredere, competență, agresivita-te etc.) care sunt făcute într-un interval de expunere mult mai mare cresc doar încrederea în acea evaluare.

72

INTERMITÉNT, -Ă, intermitenți, -te, adj. Care încetează și

reîncepe la anumite intervale, care acționează cu întreruperi; discontinuu. ♦ (Adverbial) Din când în când, la anumite intervale. – Din fr. intermittent, lat. intermittens, -ntis. Sursa: DEX '98 (1998)

S12 | PRODUCEREA MIŞCĂRILOR FACIALE

DATE GENERALE

Mişcările faciale voluntare îşi au originea în şanțul central al cortexului, care transmite informații ce ajung la față prin sistemul motor piramidal. Mişcări-le faciale involuntare, ca cele implicate într-o ex-presie emoțională, se formează în nucleele corticale şi ajung la față prin sistemul motor extrapiramidal (Frank şi Ekman, 1993). Expresiile faciale – împreună cu cele vocale – sunt direct conectate de zonele creie-rului care sunt implicate în procesarea afectivă, motiv pentru care cuvintele şi mişcările corporale nu sunt la fel de certe în ceea ce priveşte puterea de exprimare (ibidem). Majoritatea muşchilor faciali – aproximativ 40 - sunt inervați de către al VII-lea nerv cranian, care provine din trunchiul cerebral. Nervul include o rădăcină mo-toare care furnizează fibrele musculare somatice către muşchii feței, scalpului şi urechii exterioare, permi-țând mişcări musculare, inclusiv expresii faciale. Ner-vul facial primeşte impulsuri din arii multiple ale creierului. Muşchii din partea de jos a feței sunt re-prezentați în cortexul motor mai mult decât muşchii din partea de sus a feței, permițând acțiuni voluntare mai dese şi mai uşor de executat şi învățat. Acest fapt asigură un control mai bun al regiunilor faciale necesa-re pentru articularea vorbirii (Matsumoto şi Ekman, 2008). Cei 40 de muşchi funcționează anatomic indepen-dent. Musculatura facială este unică: include singurii muşchi somatici care sunt ataşați parțial de structura osoasă şi parțial de piele; prin urmare, unele mişcări faciale sunt specializate pentru expresie. De aseme-nea, fața este unul din puținele locuri ale corpului în care unii muşchi nu sunt ataşați deloc de os (e.g. muşchiul orbicular al ochiului, sau muşchiul orbicular al gurii; Matsumoto şi Ekman, 2008). Cei mai mulți muşchi faciali nu mişcă oase sau liga-mente; Rinn (1984) consideră că aceştia sunt speciali-zați în comunicare şi expresie. Un grup redus de muşchi (e.g. cel temporal, sau maseter) mişcă struc-turi scheletice şi sunt implicați în mestecare sau ex-presie. Aceste două grupări musculare generale folo-sesc tracturi neurale diferite (Rinn, 1984) şi este posi-bil să aibă origini de evoluție diferite (Redican, 1982; Matsumoto şi Lee, 1993). Expresiile faciale sunt rezultatul principal al mişcărilor stereotipice ale pielii faciale şi fasciei73, datorate contracției muşchilor faciali în anumite combinații. Aceste contracții formează cute, linii şi riduri şi produc mişcarea unor puncte de referință ale feței (e.g. marginile sprâncenelor sau colțurile buzelor; Cacioppo et al., 1986). Există studii care au demon-strat faptul că sunt prezenți indicatori vizibili ai tensi-unii musculare măsurabile cu ENG-ul, deşi cu ochiul liber nu este vizibilă nicio mişcare (Cacioppo et al., 1986).

73

Țesut de legătură.

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

56

NERVUL FACIAL

În cadrul sistemului nervos, neuronii motori superiori transmit impulsuri din centrii motori din creier către trunchiul cerebral (engl. brain stem) sau măduva spi-nării. Neuronii motori inferiori transmit impulsuri din trunchiul cerebral sau măduva spinării către muşchi. Doi nervi cranieni – al V-le şi al VII-lea – adăpostesc tractele neuronilor motori inferiori care inervează muşchii faciali. Funcțiile acestora sunt diferite (Matsumoto şi Lee, 1993). Nervul cranian V – trigeminal – inervează muşchii tem-poral, maseter și pterigoidian lateral, care manipulea-ză mandibula. În contrast, nervii motori inferiori care provin din al VII-lea nerv cranian (nervul facial) nu mişcă structuri osoase; inervează muşchii ataşați pielii faciale şi fascia. Pentru că aceşti muşchi produc ex-presii faciale per se, acest nerv a fost cel mai cercetat (Matsumoto şi Lee, 1993).

FIG. 4.1. CONTROLUL VOLUNTAR AL MUȘCHIILOR FACIALI

(http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Cranial_nerve_VII.

svg)

Nervul VII are trei părți separate, însă numai una este relevantă aici. Fiecare parte este controlată de trei nuclei ai trunchiului cerebral diferiți care contribuie cu fibre la tractul nucleilor faciali. Primul, nucleul salivator superior, inervează glandele salivare şi lacri-male. Al doilea, nucleul solitar, contribuie cu fibre senzoriale care transportă informații legate de gust, din limbă. A treia parte include fibre care inervează muşchii faciali şi porneşte dintr-un cluster redus de celule localizate la nivelul punții trunchiului cerebral (engl. pons). Acest cluster cuprinde nucleul motor al nervului facial, descris în continuare (Matsumoto şi Lee, 1993). Acesta îşi are originea în nucleul facial şi funcționează via canalul facial osos din osul temporal, prin glanda parotidă. Există variații interindividuale considerabile în ceea ce priveşte ramificațiile periferice ale nervului facial şi a muşchilor specifici inervați de fiecare ramu-ră. Trunchiul principal al nervului se divide întâi în două părți – temporală şi cervicală. Apoi, ramura cer-vicală se divide în subramurile bucală, marginală a

mandibulei şi cervicală, toate trei alimentând muşchii din partea de jos a feței. Ramura temporală se divide în subramurile zigomatică şi temporală, care inervează musculatura din partea de mijloc şi sus a feței. Deşi există şi alte subramuri mai mici, acestea cinci sunt principalele responsabile pentru cele mai multe expre-sii faciale (Matsumoto şi Lee, 1993). Ramurile adiacen-te comunică unele cu altele printr-o rețea numită pes anserinus. În final, oamenii variază în ceea ce priveşte natura exactă a acestor conexiuni (Matsumoto şi Lee, 1993).

FIG. 4.2. INERVAREA ȘI VASCULARIZAREA FACIALĂ, RAMURI

PRINCIPALE (http://www.dartmouth.edu/~humananatomy/figures/chapt

er_47/47-5_files/IMAGE001.JPG)

A - NERVI FACIALI; B - VENE ȘI ARTERE FACIALE; a. - arteră; v. - venă

DIFERENȚA DINTRE MIŞCARE ŞI EXPRESIE

Nu se ştie cu siguranță câte expresii faciale sunt universale, adică valabile în orice cultură, naționali-tate, rasă, vârstă şi epocă. Până acum există eviden-țe (uneori incerte) pentru următoarele: enervare, frică, dezgust, surpriză, tristețe, bucurie, dispreț, ruşine, vinovăție, mândrie, simpatie, posibil durere şi tresărire (Ekman, 1999). S-a sugerat că există ex-presie universală pentru jenă şi venerație, dar aces-tea, ca şi în cazul mândriei, depind de voce, poziția şi mişcările corpului. Expresiile faciale emoționale sunt înnăscute, nu învățate; nu apar numai ca o consecință a acțiunii unei persoane din exterior, ci şi din cauza comunicării verbale. Expresiile nu sunt guvernate de procesul discursului, ca regulile de sintaxa, de exem-plu, ci pot să apară ca răspuns la înțelesul cuvintelor. Fiecare expresie emoțională furnizează informații diferite (Ekman, 1997a): antecedentul: i.e. evenimentele specifice care au

motivat evaluarea cognitivă a stimulului și expre-sia;

gândurile persoanei, planuri, aşteptări/anticipări, memorii;

starea psihică internă a persoanei; metaforă; acțiuni viitoare posibile ale persoanei; ce ar dori o persoana să facă observatorul expre-

siei; un cuvânt emoțional. Nu există doar una, ci o întreagă familie de expresii faciale pentru fiecare familie afectivă (Ekman, 1992, 1994, 1997c). Aceste familii includ variații ale intensi-tății, eforturi de controlare a expresiei și forma parti-culară a emoției. Fața umană conține peste 40 de

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

57

muşchi ai căror mişcări pot să formeze zeci de mii de combinații faciale distincte. O expresie facială poate oferi câteva tipuri diferite de informații, inclusiv semnale emoționale sau nonemoționale. Deşi există conexiuni între afecte şi acțiunile faciale, aceste legă-turi sunt variabile. Acțiunile faciale rapide pot avea mai multe funcții: expresii faciale afective, articula-re, îngurgitare şi miros, reglarea respirației orale şi nazale, protecția şi lubrifierea ochilor. Mai mult decât atât, acțiunile care implică o singură regiune facială au de cele mai multe ori o semnificație ambiguă (Ekman şi Friesen, 1975) în ceea ce priveşte percepția acestora de către alți oameni (i.e. observatori). Alte tipuri de informații, oferite de față, nu de expre-siile faciale, pot fi identitatea, rasa, sexul, tempera-mentul, personalitatea, frumusețea şi atractivitatea (tabelul 4.1). Expresiile faciale pan-culturale/universale (Ekman, 1999) sunt una din ca-racteristicile emoțiilor deşi, după cum am semnalat, nu este cert dacă restul fenomenelor (e.g. mişcările corporale) exprimă emoții, sau mai degrabă dispoziții, atitudini sau preferințe. Revenind la funcțiile mişcări-lor faciale, cele mai multe nu semnalează un afect (ibidem): expresii faciale instrumentale: sunt relaționate

activităților care ajută la satisfacerea nevoilor corpului sau administrarea unei emoții;

acțiuni faciale emblematice: gesturi simbolice faciale învățate, al căror înțeles este specific doar unei anumite categorii de oameni (e.g. a face cu ochiul, scoaterea limbii etc.);

semnalele faciale conversaționale: includ acțiuni care punctează un cuvânt sau o frază. Acestea ajută la ilustrarea unui discurs, pot regla sau mo-nitoriza interacțiunea socială încurajând vorbito-rul să continue, pot fi folosite pentru a cere mai multă informație, sau pot anticipa o întrerupere în discurs.

De asemenea, există o diferență între configurația expresiilor (muşchii specifici folosiți într-o expresie) şi dinamica expresiei (amplitudinea74-durata configura-ției). În situațiile ideale, prima ar trebui să arate tipul emoției, iar a doua relevă intensitatea acesteia. De exemplu, dispozițiile şi disfuncțiile emoționale sunt caracterizate de dinamici faciale unice, însă nu au şi o configurație faciala specifică: întro-o dispoziție aparținând tristeții o persoană este mereu pregătită să simtă tristețe, care poate fi declanşată foarte uşor. Perioadele de tristețe vor fi în general mai lungi, mai intense şi mai dificil de reglat ca de obicei. De aseme-nea, aceste caracteristici sunt mai pronunțate în de-presie (Ekman, 1978, 1999). Acțiunile faciale distincte şi expresiile nu sunt limi-tate la interacțiunile interpersonale, ci pot de ase-menea reflecta procese intrapersonale. Oamenii se angajează în comportamente orale ascunse (e.g. apă-sarea buzelor sau vorbire internă - subvocalizare) când citesc în tăcere. Întrucât sunetele şi mişcările corpului care ilustrează vorbirea sunt intermitente, simpla mișcare a m. faciali poate oferi informații afective (Cacioppo et al., 1986).

74

AMPLITUDINE – distanța/mărimea dintre punctele extreme ale unei oscilații (e.g. mișcarea unei mâini).

Din anumite mişcări faciale se pot deduce procese cognitive în curs de desfăşurare (e.g. reflexia, medi-tația, îmbufnarea (engl. moroseness), încăpățânarea, decizia, sau determinarea; Scherer, 1992b). Când o emoție se manifestă, în față sau voce, indiferent de durată, nu dezvăluie şi sursa. Se poate observa când cineva este nervos, dezgustat sau încântat, însă nu se poate şti din expresie dacă emoția a fost generată de sine sau de exterior, dacă sursa este imaginată sau reală, prezentă sau nu, sau către cine este îndreptată expresia emoției. Sursa generatoare a emoției poate fi dedusă doar din contextul în care expresia emoțională este afişată, dar nimic nu este cert.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

TABELUL 4.1. RELAȚIA DINTRE SURSELE FACIALE ŞI TIPUL DE INFORMAȚIE (Ekman, 1978, p. 150)

IDEN

TIT

ATE

RU

DEN

IE

RASĂ

SEX

TEM

PERA

MEN

T

PERSO

NALIT

ATE

FR

UM

USEȚE

ATR

AC

TIV

ITA

TE S

EXU

ALA

INTELIG

EN

TĂ

SĂN

ĂT

AE

EM

OT

ȚE

DIS

PO

ZIȚ

IE

EM

BLEM

E

MA

NIP

ULATO

RI

ILU

ST

RA

TO

RI

REG

LA

TO

RI

VÂ

RST

Ă

STATICE

structura osoasă ? ? ? ? - - ? ? - + - - - - - - -

trăsături75 ? ? + ? - - + ? - + - - - - - - -

pigmentarea pielii ? + - - - + ? - + - - - - - - -

ÎNCETE

umflături, adâncituri etc. - - ? ? - - - - - - - ?

cute - - ? ? - - - - - - - ?

pete - - ? - + - - - - - - ?

textură + - - ? ? - + - - - - - - ?

păr facial ? ? + + - - ? - + - - - - - - ?

păr scalp ? ? + + - - ? - + - - - - - - ?

depozite de grăsime ? ? ? - - ? - + - - - - - - ?

dinți - - ? - + - - - - - - ?

pigmentarea pielii - - ? - + - - - - - - ?

RAPIDE

mişcări - ? - ? ? ? ? ? + + ? + + + + ?

ton - ? + ? ? ? ? ? + + ? - - - - ?

colorație - - - ? ? ? + + ? - - - -

temperatură - - - - ? ? ? + + ? - - - -

transpirație - - - - ? + + ? - - - -

direcția privirii - - - + ? ? ? + ? + - + + -

mărimea pupilei - - - - ? ? + + ? - -

poziția capului - - - - ? ? + ? + + + + relație; - = nicio relație; ? = relație incertă, care merită studiată; spațiile libere denotă lipsa informației

75

Homola et al. (2012) au semnalat posibilitatea de existență a unei rețele neurale specializate în procesarea vârstei fețelor umane percepute.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

S13 | SISTEM DE CODIFICARE A ACȚIUNILOR FACIALE

DETALIEREA SISTEMULUI S.C.A.F. – sistemul de codificare a acțiunilor faciale (engl. F.A.C.S. - Facial Action Coding System) este un sistem de codificare a mişcărilor muşchilor faciali creat de Paul Ekman şi Wallace Friesen şi apărut în anul 1978. Conține în jur de 70 de mişcări posibile, care pot fi relaționate cu orice emoție sau cu orice mişcare facială fără o semnificație anume. Fiecare unitate de acțiune (UA) are cinci grade de intensita-te, de la A la E (de la slab către puternic), dar acestea nu sunt specificate în tabel. Unitățile descriptive sunt numite unităţi de acţiune, nu unități musculare. De exemplu, UA 4 constă în acționarea a trei mușchi, însă aceştia au fost combinaţi într-o singură unitate de acțiune pentru că apariția separată a mușchilor este observată extrem de rar. S.C.A.F. reprezintă maximul de abstractizare a mişcă-rilor feței umane. De exemplu, expresia facială emoți-onală a surprizei constă în ridicarea sprâncenelor, coborârea maxilarului şi ridicarea pleoapei superioare, deci poate fi abstractizată ca AU 1+2+5B+26 (conform teoriei componențiale). Cu ajutorul S.C.A.F., cercetă-torii pot codifica muşchii implicați în orice expresie facială, odată cu sincronizarea (declanşare, apogeu, dispariție), intensitatea şi simetria acestora. De ase-menea, există și alte sisteme de codificare facială, cum ar fi MAX – Maximally Discriminative Facial Movement Coding System (Izard, 1979), însă acesta este axat pe latura emoțională a mișcării faciale, nu pe mișcare în sine. Tabelul 4.2 conține lista de acțiuni musculare şi alte mişcări ale feței şi gâtului ce pot fi efectuate în mod individual sau combinate. Tabelul este organizat pe baza unităților de acțiune, cu descrierea acțiunilor şi menționarea muşchilor implicați. În versiunile ulteri-oare celei originale, au fost adăugate şi alte UA, inclu-siv nonfaciale (e.g. ridicarea umerilor). De asemenea și pentru restul corpului există un sistem de codificare, apărut recent (Dael et al., 2012b). Deoarece este foarte nou şi nu a fost încă folosit în cercetare, nu l-am inclus în această lucrare.

TABELUL DIN DREAPTA POATE FI DESPRINS; deoarece restul lucrării conține unitățile de acțiune (UA) sub formă de cifre (nu descrise detaliat), tabelul este folositor în accesarea rapidă a informațiilor legate de orice mișcare facială, emoțională sau nu.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

TABELUL 4.2. S.C.A.F. – SISTEMUL DE CODIFICARE A ACȚIUNILOR FACIALE (Cohn et al., 2006; Ekman et al., 2002a, 2002b; Ekman

şi Rosenberg, 2005, p. 12-13)

UA DESCRIERE DENUMIRE ÎN ROMÂNĂ DENUMIRE ÎN LATINĂ

0 nicio acțiune - -

1 ridicarea părții interioare a sprâncenelor frontal, partea medială frontalis, pars medialis

2 ridicarea părții exterioare a sprâncenelor frontal, partea laterală frontalis, pars lateralis

3 - - -

4 coborârea şi apropierea sprâncenelor piramidal al nasului +

depressor supercilli +

sprâncenos

procerus + depressor supercilli + corrugator

supercilii

5 ridicarea pleoapei superioare muşchiul ridicător al

pleoapei superioare

levator palpebrae

superioris

6 ridicarea obrajilor orbicular al ochiului,

partea orbitală

orbicularis oculi, pars

orbitalis

7

contractarea pleoapelor orbicular al ochiului,

partea palpebrală (mai este numit m. orbicular

al pleoapelor)

orbicularis oculi, pars

palpebralis

8 apropierea buzelor (doar atunci când sunt depărtate; combină UA 25+24; mandibula poate fi coborâtă sau nu)

orbicular al buzelor orbicularis oris

9

încrețirea nasului ridicător comun al buzei

superioare şi aripii

nasului

levator labii superioris

alaeque nasi

10 ridicarea buzei superioare ridicător al buzei supe-

rioare

levator labii superioris +

caput infraorbitalis

11 adâncirea şanțului nazolabial zigomatic mic zigomaticus minor

12 tragerea/întinderea unghiului buzelor în sus şi lateral zigomatic mare zigomaticus principal

13 îngroşarea obrajilor ridicător al unghiului

buzelor levator anguli oris (caninus)

14 contractarea (adâncirea) unghiului buzelor bucinator buccinator

15 tragerea/întinderea unghiului buzelor în jos coborâtor al unghiului

buzelor

depressor anguli

oris (triangularis)

16 coborârea buzei inferioare coborâtor al buzei

inferioare

depressor labii inferioris

17 ridicarea bărbiei mental mentalis

18 plierea buzelor (sau buze-sărut) ridicător şi coborâtor al

buzelor incisivii labii superioris + incisivii labii inferioris

19 scoaterea limbii - -

20 întinderea buzelor76 rizorius + platisma risorius + platysma

21 contractarea m. gâtului - -

22 buze-pâlnie orbicular al buzelor orbicularis oris

23 strâmtarea buzelor orbicular al buzelor orbicularis oris

24 apăsarea buzelor orbicular al buzelor orbicularis oris

25

despărțirea buzelor coborâtor al buzei inferioare; sau, relaxa-

rea m. mental sau m.

orbicular al buzelor

depressor labii inferioris; or relaxation of mentalis

or orbicularis oris

26 coborârea mandibulei77 maseter; m. temporal +

m. pterigoidian intern

relaxați

masetter; temporalis and internal pterygoid relaxed

27 întinderea gurii78 pterigoidian sau

digastric

pterygoids or digrastric

28 absorbirea/rularea buzelor orbicular al buzelor orbicularis oris

29 mişcarea mandibulei în față - -

30 mişcarea mandibulei în lateral - -

31 încleştarea mandibulei - -

32 muşcarea buzei (inferioară sau superioară) - -

33 expirație pe gură umflând obrajii - -

34 umflarea obrajilor - -

35 aspirarea obrajilor - -

36 umflarea obrajilor (cu limba) - -

37 lingerea buzelor - -

38 dilatarea nărilor nazal, partea alară nastrils, pars alaris

39

comprimarea nărilor nazal, partea transversă

+ coborâtor al septului nazal

nastrils, pars transvers +

depressor septi nasi

40 aspirație nazala (engl. sniff) - -

41 relaxarea pleoapelor relaxarea m. ridicător al relaxation of levator

76

UA 20 trage buzele în lateral, înspre urechi. 77

UA 26 nu presupune neapărat şi despărțirea buzelor. 78

UA 27 nu se confundă cu UA 20; UA 27 măsoară deschiderea şi întinderea forțată a cavității orale de către muşchii care acționează în opoziție cu muşchii care închid cavitatea orală; în timp ce UA 26 descrie o mişcare limitată de deschidere a cavității orale (e.g. despărțirea dinților) care poate fi produsă prin relaxarea muşchilor care închid mandibula, UA 27 reflectă alți muşchi care se contractă şi trag mandibula în jos pentru a deschide gura foarte larg.

C03 _____ COMPORTAMENTUL MOTOR

61

pleoapei superioare palpebrae superioris

42 deschiderea parțială a ochilor orbicular al ochiului orbicularis oculi

43 ochii închişi relaxarea m. ridicător al

pleoapei superioare

relaxation of levator

palpebrae superioris

44 (squint) orbicular al ochiului,

partea parpebrală

orbicularis oculi, pars

palpebralis

45

clipire relaxarea m. ridicător al

pleoapei superioare + contractarea m. orbicu-

lar al ochiului, partea

parpebrală

relaxation of levator

palpebrae superioris + contraction of orbicularis

oculi, pars palpebralis

46 clipire cu un singur ochi orbicular al ochiului orbicularis oculi

47 - - -

48 - - -

49 - - -

50 vorbire - -

51 capul rotit stânga - -

52 capul rotit dreapta - -

53 capul în sus - -

54 capul în jos - -

55 înclinarea capului în stânga - -

56 înclinarea capului în dreapta - -

57 înclinarea capului în față - -

58 înclinarea capului în spate - -

59 mişcarea capului sus-jos - -

60 mişcarea capului stânga-dreapta - -

61 ochii privind în stânga - -

62 ochii privind în dreapta - -

63 ochii privind în sus - -

64 ochii privind în jos - -

66 - - -

67 - - -

68 rotirea ochilor - -

69 rotirea capului şi revenirea în poziția zero, odată cu privirea - -

70 sprâncenele şi fruntea nevizibile - -

71 ochii nevizibili - -

72 partea de jos a feței nevizibilă - -

73 fața nu este vizibilă - -

74 acțiune fără unitate - -

75 - - -

76 - - -

77 - - -

78 - - -

79 - - -

80 înghițire79 - -

81 mestecare - -

82 ridicarea umerilor - -

83 - - -

84 mișcarea capului în spate şi în față (o singură dată) - -

85 mișcarea capului în sus şi în jos (o singură dată) - -

86 - - -

87 - - -

88 - - -

89 - - -

90 - - -

91 UA 1+2 rapidă (flash) - -

92 UA 1+2 rapidă şi parțială - -

79

Pentru UA 80-92 nu se oferă descrieri în manual.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

FIG. 4.3. MIȘCHII FEȚEI UMANE

TABELUL 4.3. PREZENTAREA MUȘCHILOR FACIALI (Clemente, 1997)

NR. ROMÂNĂ LATINĂ

1 frontal, partea medială frontalis, pars medialis

2 frontal, partea laterală frontalis, pars lateralis

3 sprâncenos corrugator supercilii

4 piramidal al nasului procerus

5A orbicular al ochiului, partea palpebrală orbicularis oculi, pars palpebralis

5B orbicular al ochiului, partea orbitală orbicularis oculi, pars orbitalis

5C ridicător al pleoapei superioare levator palpebrae superioris

5D orbicular al ochiului, partea lacrimală orbicularis oculi, pars lacrimalis

6 ridicător comun al buzei superioare și aripii nasului levator labii superioris alaeque nasi

7 zigomatic mare zigomaticus principal

8 zigomatic mic zigomaticus minor

9 ridicător al buzei superioare levator labii superioris

10 ridicător al unghiului buzelor levator anguli oris [caninus]

11 coborâtor al buzei inferioare depressor labii inferioris

12 coborâtor al unghiului buzelor depressor anguli oris [triangularis]

13 mental [sau mentonier] mentalis

14 stemocleidomastoidian stemocleidomastoid

15 rizorius risorius

16 buccinator buccinator

17 maseter masseter

18 orbicular al gurii orbicularis oris

19A nazal, partea transversală nastrils, pars transvers

19B nazal, partea alară nastrils, pars alaris

19C coborâtor al septului nazal depressor septi nasi

20 ? depressor supercilii

21 temporal temporalis

22 platisma platysma

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

FIG. 4.4. PREZENTAREA ELEMENTELOR FACIALE FOLSITE ÎN DOMENIU

TABELUL 4.4. ACȚIUNILE POSIBILE ALE BUZELOR (Ekman et al., 2002a)

ACȚIUNE DESCRIERE

alungire (elongate) buzele sunt lungite pe orizontală;

scurtare (de-elongate) buzele sunt scurtate pe orizontală;

îngustare (narrow) porțiunea roşie a buzelor este mai puțin vizibilă;

lărgire (widen) porțiunea roşie a buzelor este mai

extinsă (opusul îngustării);

aplatizare (flatten)

turtire, uniformizare: buzele par aplatizate înspre dantură, fiind

ieşite în afară mai puțin ca de

obicei (nu implică sugerea buze-lor);

bombare (protrude)

buzele sunt reliefare, ieşite în

afară, proeminente (opusul aplati-

zării);

strâmtare (tighten)

buzele sunt compactate, contrac-

tate, nu sunt relaxate; acțiune

extrem de greu de executat volun-

tar;

rulare (rolling in)

buzele sunt întoarse/rulate spre

interiorul gurii, fiind mai puțin

vizibile sau deloc (mişcarea nu implică alungire sau presare);

pliere (pucker)

buzele sunt pliate/scurtate la

maximum pe direcția orizontală,

fiind foarte strânse; se mai nu-mesc şi buze-sărut;

buze-pâlnie (funnel)

buzele sunt pliate pe direcția

orizontală, fiind totodată despărți-

te şi ieşite în afară, având o formă aproximativ circulară;

despărțire (part)

buzele sunt despărțite, însă mişca-

rea nu presupune coborârea man-dibulei sau încordarea buzelor;

presare (press) buzele sunt apăsate, deci zona

roşie este îngustată.

METODE DE CERCETARE

Majoritatea oamenilor împart opinia comună şi erona-tă a capacității înnăscute de interpretare perfectă a semnalelor nonverbale. Studiile arată că femeile sunt în general mai agile decât bărbații în ceea ce priveş-te decodificarea intuitivă a expresiilor faciale, însă când este vorba de expresii faciale ambigue, în general oamenii sunt incapabili să facă o interpreta-te absolut corectă (Christensen și Rosenthal, 1982; Salovey et al., 2008). Domeniul expresiilor faciale, deşi unul fascinant, este ocolit de literatura de masă datorită dificultății de decodificare. Autori ca Allan Pease sau Peter Collett au promovat cărți de psiholo-gie nonverbală pop (inventând termenul de limbaj al trupului; engl. body language), însă şi aici domeniul expresiilor faciale a fost ocolit sau abordat cu superfi-cialitate, fapt valabil şi azi. În realitate, fața şi vocea reprezintă cele mai certe surse de semnalare nonver-bala, dar confuze şi greu de interpretat (DePaulo și Rosenthal, 1979). Cu toate acestea, inteligența emoți-onală nonverbală poate fi îmbunătățită prin antrena-ment cu ajutorul programelor ca METT sau SETT. Tot în anii 1970, Paul Ekman și colaboratorii sau au demonstrat că expresiile faciale sunt universale, iar un mic set de expresii (fig. 4.5) sunt recunoscute de cei mai mulți oameni, indiferent de cultură, rasă sau sex. În această perioadă a luat naştere una din cele două teorii importante în ceea ce priveşte afectivitatea umană: teoria categorială80 a emoțiilor, în care se postulează faptul că există un număr limitat de emoții

80

Denumită și diferențială datorită accentului pus pe diferențele dintre emoții.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

64

primare şi diferite, care sunt înnăscute, iar expresiile faciale sunt una din componentele unei emoții. Tot referitor la expresiile faciale, în această teorie (şi în variațiile sale) se afirmă faptul că toate expresiile faciale emoționale constau în mişcări programate şi înnăscute, iar când expresia nu conține toate mişcă-rile specifice unei emoții (fig. 4.5), interpretarea este ambiguă. De exemplu, încruntarea face parte din familia enervării, însă când mişcarea apare singură, decodificarea este de incertă: poate însemna enervare controlată sau care tocmai apare, perplexitate, difi-cultate fizică sau cognitivă etc.; doar dacă apar şi alte acțiuni specifice enervării, cum ar fi strâmtarea buze-lor, expresia capătă o doză de certitudine - dar nu totală.

FIG. 4.5. EPRESII FACIALE PROTOTIPICE (Ekman, și Keltner,

1997, p. 32)

începând din stânga-sus: bucurie, surpriză, dezgust, dispreț, tristețe, frică, enervare

În opoziție, în anii 1980, în Europa şi apoi în S.UA, apar bazele teoriei componențiale a emoțiilor - a două teorie principală care încearcă explicarea feno-menului emoțional uman. În această teorie, expresiile faciale sunt una din cele cinci sau şase componente ale oricărei emoții, iar contrastul dintre cele două teorii apare și în cazul expresiilor faciale. Această teorie afirmă faptul că mişcările faciale generate de emoții - deşi involuntare - servesc atât la comunicarea emoției, cât şi la cerințele şi oportunitățile date de mediu, dar nu apar pe baza unor programe cognitive. De exemplu, ridicarea sprâncenelor nu exprimă neapă-rat surpriză, ci dorința de a obține noi informații din mediu, pentru că ridicarea sprâncenelor are ca prim efect mărirea câmpului vizual. Deşi mişcările faciale sunt înnăscute, la fel ca în prima teorie, nu există expresii faciale complete, ca cele din figura 4.5, iar mişcările faciale pot exprimă o emoție, dar şi proce-sul cognitiv care se află în spatele acesteia. Teoria componențială a emoțiilor este mai flexibilă, deşi este mult mai puțin cunoscută şi acceptată, iar implicațiile teoretice sunt mult mai importante decât în cazul teoriei emoțiilor diferențiate. Pe baza afirmațiilor rolului mişcărilor faciale (de exprimare şi de reacție la mediu) s-au creat o serie de indicatori faciali pentru anumite afecte. Aceste predicții sunt încă netestate empiric. Decodificarea mişcărilor faciale umane este o acțiune extrem de dificilă. În primul rând, majoritatea mişcă-rilor nu au legătură cu afectivitatea, iar când au legă-tură interpretarea este ambiguă, de cele mai multe ori. În al doilea rând, regulile socio-culturale ne învăță să nu ne holbam unii la alții în timp ce vorbim, astfel încât semnale faciale importante sunt pierdute din cauza contactului vizual de evitare din interacțiunile cotidiene. În ultimul rând, mişcările faciale sunt mai greu de observat atunci când oamenii vorbesc. Nu ar

trebui omis faptul că observarea emoției unei persoa-ne nu arată şi sursa care a declanşat emoția: fața poate fi citită, însă gândurile nu (Ekman, 2003a). Nimic nu este cert.

FIG. 4.6. LEGENDA FOTOGRAFIILOR FACIALE PREZENTATE ÎN CONTINUARE

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

65

S14 | CELE DOUĂ TEORII PRINCI-

PALE: ALTE DETALII

Revenind la semnificația mişcărilor, ce indică expresia facială? Ținând seama de emoții, există două poziții principale care oferă ipoteze testabile ale expresii-lor faciale: 1. teoria categorială (Ekman, 1972, 1974, 1984,

1989, 1992; Izard, 1971, 1992, 1993, 1994; Tomkins, 1962, 1984), în care se afirmă faptul că există programe cognitiv-afective care generea-ză un răspuns prototipic ce include tipare de expresii faciale specifice doar unei emoții anu-me;

2. teoria componențială (Ellsworth şi Scherer, 2003a; Roseman şi Smith, 2001; Scherer, 1984, 1987a, 1992b, 2001; Smith, 1989; Smith şi Ellsworth, 1985; Smith şi Scott, 1997) în care se postulează faptul că elementele individuale ale unei expresii faciale (i.e. muşchii) sunt deter-minate de rezultatul evaluării cognitive a unui stimul şi de efectul acestor evaluări asupra comportamentului motor.

Mişcările faciale au şi funcții comunicative nonafective (Ekman, 1979; Ekman şi Freisen, 1969a; Fridlund, 1994; Russell şi Fernández-Dols, 1997; Scherer, 1980). De exemplu, un zâmbet sau o încruntare pot avea înțeles diferit. Mişcările faciale pot fi folosite ca sem-nale de reglare a vorbirii (e.g. semnal back-channel), ilustratori, ca mijloc de semnalare a relației (e.g. când un cuplu discută un subiect dificil, zâmbetul poate indica faptul că deşi există dezacord, relația nu este în pericol), sau poate fi un indicator pentru pro-cesarea cognitivă (e.g. încruntarea apare în dificultate cognitivă sau fizică). Mai mult decât atât, mişcările faciale pot avea mai multe semnificații simultan: de exemplu, încruntarea poate indica faptul că ascultătorul nu înțelege ce i se comunică (dificultate cognitivă); în acelaşi timp în-cruntarea este un răspuns al ascultătorului (i.e. rol comunicativ), indicând dezacord şi semnalând faptul că vorbitorul trebuie să fie mai explicit; în final, ascul-tătorul poate indica faptul că devine mai supărat în mod progresiv pe această dificultate de înțelegere a conținutului sau a modului în care interacțiunea de-curge (Kaiser şi Wehrle, 2001).

TEORIA CATEGORIALĂ

Ipoteză: expresiile faciale exprimă emoțiile primare prin intermediul unor programe afective. Există un număr limitat de emoții primare sau de bază, puter-nic diferențiate, prototipice și universale în cadrul speciei umane. Abordarea bazată pe categorii de emoții își are originea în studiile lui Darwin, care a generat teoria emoțiilor primare sau de bază (pentru o discuție mai amplă vezi Barrett, 2011). Teoreticianul responsabil pentru redescoperirea lucrării seminale a lui Darwin (1872), Tomkins (1962, 1963, 1984), a suge-rat faptul că sistemul afectiv constă într-un număr limitat de emoții primare (sau fundamentale) care sunt legate direct de sistemul motivațional. Adept al lui Darwin, Tomkis susține faptul că emoțiile sunt

deservite de programe afective filogenetice81, codi-ficate genetic şi universale (Tomkins, 1962, p. 244). Deşi Tomkins nu a descris în detaliu natura acestor programe, ipoteza era data de faptul că anumite situ-ații declanşatoare (pe care Tomkins le-a căutat în diferite grade de descărcare neuronală82; engl. neu-ronal firing) ar declanşa automat un model de reacții care variază de la răspunsuri fiziologice periferice la inervații musculare, în special în față şi voce. Acest concept al emoțiilor primare şi distincte a fost dus mai departe, separat, de către Paul Ekman şi Carroll Izard. Aceştia au extins teoria şi au încercat să obțină dovezi empirice pertinente, ținând seama în mod special de apariția ontogenetică83 timpurie a patternurilor emoți-ilor distincte (Izard, 1994; Izard et al., 1980, 1995), modelarea expresiilor faciale prototipice specifice unui număr limitat de emoții și de universalitatea acestor patternuri (Ekman, 1972, 1973, 1980, 1992, 1994; Ekman et al., 1987; Izard, 1971, 1990, 1992, 1993, 1994; Levenson et al., 1992). Dat fiind numărul limitat de emoții primare propus în oricare variantă a acestei teorii, susținătorii acesteia consideră că există un mecanism emoțional combinat care explică vari-abilitatea expresiilor faciale identificate prin obser-vare sistematică în cadrul contextelor naturale şi o varietate mare de stări emoționale. Această tradiție teoretică - teoria programelor afective (e.g. Griffiths, 1997) - a dominat cea mai mare parte a cercetării până în prezent şi încă este unul din cele mai influen-te modele teoretice (vezi și S1). Asumpția generală făcută de protagoniştii acestei tradiții este că există un număr limitat de emoții primare caracterizate de o evoluție continuă şi care apar ca rezultat unor condiții declanşatoare specifice (i.e. stimuli), fiind totodată determinate de programe de răspuns specifice unei emoții anume, programe care sunt universale şi con-genitale. În teoria categorială a afectelor, emoțiile sunt consi-derate un răspuns format din mai multe suite coor-donate. Aceste componente sunt procese comporta-mentale, fiziologice, cognitive și legate de sentiment. Însă, din orice variantă a acestei teorii, nu se poate face o diferențiere între emoții, sau cel puțin nu una exactă. Granițele oricărei categorii de emoții nu pot fi definite cert, iar răspunsurile stereotipice nu sunt valabile în mediul natural; astfel, programele afective sunt o incertitudine. Mai multe studii arată că aceste componente ale emoțiilor variază în cadrul fiecărei categorii (e.g. Ortoby și Turner, 1990; Cacioppo et al., 2000; Mauss și Robinson, 2009). De exemplu, schimbă-rile fiziologice care apar în frică, după Shariff și Tracy (2011), sunt creșterea ritmului respiratoriu și vascula-rizarea coapselor pentru a pregăti fuga. Aceste schim-bări nu au fost însă observate și în metaanaliza efec-tuată de Cacioppo și colaboratorii săi (2000)84. Sau,

81

FILOGENÍE s. f. 1. originea și evoluția organismelor animale și vegetale de-a lungul timpului; filogeneză. 2. ramură a biologiei care studiază filiația speciilor și dezvoltarea lor în cursul vremii.

(< fr. phylogénie) Sursa: MDN 82

Trimiterea unui semnal de la un neuron către altul. 83

ONTOGENÉZĂ s. f. Dezvoltare individuală a organismelor vegetale și animale, care cuprinde toate transformările

organismului de la stadiul de embrion până la sfârșitul existenței lui; ontogenie. – Din fr. ontogénèse. Sursa: DEX '98 (1998) 84

Cu toate acestea, femeile pot simți odorul fricii altora (Ackerl

et al., 2002), abilitate prezentă și în alte animale (Parejo et al., 2012). De asemenea, și mirosul dezgustului este perceput de oameni (de Groot et al., în curs de publicare). Frica și dezgustul generează, însă, reacții opuse: prima este asociată cu

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

66

după cum se întreabă Barrett (2011), acest pattern fiziologic poate nu este specific fricii, ci apare în orice emoție care este caracterizată de provocare sau ob-stacol. În ultimii ani, atât Ekman cât şi Izard şi-au elaborat ideile teoretice ținând seama de mai multe emoții pe care oamenii le trăiesc în experiențele zilnice, defi-nind conceptul unui repertoriu redus şi relativ rigid de programe afective (cel puțin inițial, în anii 1990). Izard (1992, 1993) admite importanța efectelor mediu-lui şi culturii asupra dezvoltării afective şi evidențiază interacțiunile multiple dintre cogniție şi afect. Pe de altă parte, Ekman (1997c) vorbeşte despre clase afective. Deşi aceste teorii continuă să prezică patternuri specifice de răspuns, în special expresii faciale prototipice pentru emoțiile primare, autorii nu au susținut sau elaborat (după cum sugera Tomkins) un program afectiv neuromotor care să stea la baza ace-lor răspunsuri specifice. Ekman sugerează abordarea noțiunii de program afectiv ca fiind o metaforă şi, urmându-l pe Mayr (1974), propune programele afec-tive ca fiind programe deschise ce pot fi modificate de cultură sau de învățarea individuală. Acest con-cept ia în considerare şi explică diferențele individuale ale expresiilor şi posibilitatea ca unele elemente ale modelului prototipic pot fi absente într-o anumită expresie (vezi şi Camras et al., 2002). Cu toate aces-tea, ținând cont de mecanism, Ekman (2003a, p. 67) propune existența unor circuite diferite pentru răs-punsurile diferite ce caracterizează fiecare emoție și totodată propune faptul că programele afective pornesc automat şi sunt rezistente la schimbare. Ekman sugerează că nu toate diferențele dintre mem-brii unei familii afective sunt diferențiate prin mişcări-le faciale, ci mai degrabă prin voce85. Cu toate aces-tea, s-au identificat diferențe subtile între expresiile faciale specifice mai multor emoții pozitive (Mortillaro et al., 2011). Izard (1971, 1993) afirmă faptul că expresiile faciale ale unor emoții distincte sunt congenitale, iar în consecință aceste expresii sunt preadaptate şi func-ționale la naştere (Izard, 1994, p. 358). Cu toate acestea, Izard observă că expresiile prototipice com-plete apar foarte rar în ortogenie86 sau de-a lungul vieții, expresia via mișcări faciale individuale fiind mult mai comună. Teoreticienii emoțiilor distincte, deşi subliniază că producerea cvasi-automată a expresiilor faciale ale emoțiilor primare este o parte a sistemului programu-lui afectiv dat de evoluția de durată, autorii au subli-niat puternic funcția comunicativă a afişărilor expre-sive în cadrul contextelor sociale (Ekman, 1972, 1984, 1992, 2003a; Izard, 1971, 1994). Aceasta implică faptul că expresia specifică unei emoții anume ar trebui să aibă o recunoaştere corectă de către ob-servatorii emoției exprimate. Astfel, prototipicabilitatea percepută a unei expresii ar trebui să fie un indicator rezonabil al reprezentati-vității expresiei respective pentru programul afectiv

amplificarea senzorială (i.e. inhalare și scanare vizuală), iar dezgudstul cu opusul (ibidem). 85

valabil mai ales în cazul emoțiilor pozitive 86

ORTOGENÍE s. f. ansamblu de preocupări, dezvoltarea normală a omului; planificare, control al nașterilor. (< fr. orthogénie) Sursa: MDN

care îi stă la bază. Ekman şi colaboratorii săi (Ekman şi Rosenberg, 2005) au subliniat de asemenea abilita-tea oamenilor de a controla şi modela expresiile în funcție de regulile de afişare socio-culturale sau să producă expresii voluntare în scopuri strategice (i.e. în funcție de atitudine). O mare parte din dovezile empirice care susțin această teorie a emoțiilor distincte au fost produse cu ajutorul unei paradigme de recunoaştere. În ciuda unor dez-bateri despre ipotezele făcute în ceea ce priveşte universalitatea expresiilor faciale prototipice (Ekman, 1994; Russell, 1994), fără îndoială că expresiile facia-le produse conform specificațiilor protagoniştilor acestei ipoteze sunt recunoscute trans-cultural cu o acuratețe mai bună decât hazardul (Keltner et al., 2003; Scherer, 1999a). Potențialul mare de comunica-re al trăsăturilor expresiilor faciale prototipice în procesul de recunoaştere este de asemenea subliniat şi de succesul enorm al emoticoanelor din serviciile de e-mail şi mesagerie instantă. Cu toate acestea, există încă dubii în ceea ce priveşte validitatea datelor ale acestor recunoaşteri ca fiind o dovadă a existenței unui set de emoții primare (Ortony şi Turner, 1990). Mai recent, Scherer şi Grandjean (2008) au demonstrat faptul că din expresiile faciale emoțio-nale prototipice pot fi deduse nu doar emoții, ci şi patternuri de evaluare şi tendințe de acțiune, cu o acuratețe doar puțin mai redusă decât în cazul de sus. În general, există dovezi slabe (date de studiile de producție a expresiilor) pentru o versiune stabilă şi evidentă a teoriei emoțiilor distincte, care prezice faptul că emoțiile primare sunt caracterizate puternic de patternuri complete ale expresiilor faciale prototi-pice (Scherer şi Ellgring, 2007). Rămâne întrebarea legată de programele deschise care produc patternuri incomplete, după cum afirmă Ekman. Până în momentul de față nu există nici predicții/anticipări sistematice pentru subseturile prototipurilor parțiale, nici colecții de date empirice pertinente. Nu este cert dacă expresiile emoționale sunt adap-tări funcționale, deoarece nu toate elementele din care un organism este format - elementele legate de selecția naturală – sunt funcționale; pot fi prezen-te trăsături nefolositoare (e.g. coccisul) care sunt transmise genetic fără a mai avea o funcție (Barrett, 2011). Revenind la problema universalității87 și proto-tipurilor faciale, este posibil ca indicatorii faciali (sau cel puțin o parte) să apară doar în contextul în care comunicarea emoției o cere (Barrett, 2011; Fridlund, 1991). Nu este cert dacă expresiile faciale prototipice sau complete sunt simboluri sau semna-le. Cercetările arată ca nu toți oamenii produc toate mișcările faciale specifice unei anumite categorii presupuse prin teoria categorială; valabil atât pentru expresiile voluntare, cât și pentru cele involuntare (Fraiberg, 1977; Roch-Levecq, 2006; Galati et al., 1997, 2001; Bennett et al., 2002). Pentru anumite primate (i.e. cimpanzeii), expresiile faciale negative nu pot fi percepute diferențiat – e.g. cimpanzeii nu pot face distincția între frică și agresiune -, deși pot percepe diferența dintre expresiile pozitive și cele neutre. Astfel, există dovezi doar ale percepției valen-

87

Pentru un articol în care universalitatea expresiilor faciale este contestată, vezi Jack et al., 2012.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

67

ței expresiilor în primate (Parr și Heinz, 2009; Parr et al., 1998). Totodată, faptul că expresiile faciale prototipice sunt recunoscute în mai multe culturi nu indică universali-tatea și evoluția de durată a acestora. Nu denotă că acea expresie este congenitală, atât ca percepție, cât și ca mișcare și configurație. Există două cauze ale rezultatelor acestor cercetări: fie recunoașterea ex-presiilor chiar este o abilitate congenitală, fie oamenii au tendința să interpreteze mișcările corporale (inclu-siv cele faciale) în termeni psihologici (e.g. Heider și Simmel, 1944 – un studiu clasic). Este posibil ca ex-presiile faciale emoționale să fie de fapt un feno-men secundar în cadrul evoluției, apărând ca efect sau din combinarea altor elemente, cum ar fi rolul de evaluare a mediului (e.g. ridicarea pleoapelor pentru a mări câmpul vizual). Astfel, chiar și mușchii faciali atașați simultan de os și piele, pe care Matsumoto și Ekman (2008) îi consideră a avea rol pur expresiv, pot fi de fapt vestigii ale evoluției, sau cel puțin rolul expresiv al acestora a apărut ulterior.

TEORIA COMPONENȚIALĂ

Ipoteză: expresiile faciale pot să indice componente ale procesului emoțional modelat de rezultatele evaluării unui stimul anume (vezi S1, teoria evaluării cognitive). Această abordare teoretică este mai puțin cunoscută. În contrast cu poziția programului afectiv (e.g. Ellsworth şi Scherer, 2003a; Frijda, 1986; Roseman şi Smith, 2001), teoria componențială defi-neşte emoția ca fiind un proces care generează activitate cognitivă, excitare fiziologică, expresie motoare, tendințe de acțiune şi sentimente. O mare parte din variantele acestei teorii prezic faptul că aceste componente sunt legate (sau chiar sincroniza-te) în cadrul unei emoții (Scherer, 1984, 1993, 2001). Deşi aceşti teoreticieni de obicei nu susțin ideea unui număr redus şi strâns organizat de emoții primare (şi eventualele amestecuri dintre acestea), ci mai degra-bă optează pentru noțiunea unui număr mare de emo-ții puternic diferențiate, au tendința să accepte exis-tența familiilor emoționale a lui Ekman. Astfel, Sche-rer (1987a, 1994) a sugerat conceptul emoțiilor moda-le (engl. modal emotions), definite ca patternuri de evaluare (cu apariție deasă) sau tipuri de evenimen-te care sunt întâlnite universal de către organisme (e.g. tristețea apare în cazul pierderii). Astfel, mode-lele componențiale pun la îndoială faptul că expresiile faciale indică emoții diferențiate; mai degrabă, cerce-tătorii propun faptul că emoțiile au un caracter emer-gent88 bazat pe interacțiunea diferitelor componente ale emoției generate de evaluarea unui eveniment declanşator (i.e. stimul). Una din trăsăturile principale a teoriilor componențiale este efortul de a interpreta legătura dintre declanşarea emoției şi patternul de răspuns într-un mod mai explicit decât în cazul primei teorii. Cercetătorii au început să dezlege problema predicții-lor detaliate ale schimbărilor fiziologice, expresive şi motivaționale de aşteptat să rezulte ca o consecință a

88

EMERGÉNT, -Ă adj. (Despre radiații, corpuri) Care iese dintr-un mediu după ce l-a străbătut. ◊ Teoria evoluției emergente =

teorie idealistă și metafizică cu privire la procesul dezvoltării, potrivit căreia apariția noilor calități este absolut spontană și imprevizibilă. (< fr. émergent, cf. lat. emergere – a ieși). Sursa: DN

unei evaluări anume (Scherer, 1984, 1986, 1987; Smith, 1989; Smith şi Scott, 1997). Scherer, în modelul sau componențial (1984, 1992b, 2001, 2004), propune faptul că efectele evaluării, acumulate într-un mod secvențial, constituie în mod cumulativ un pattern de răspuns unic, specific individului şi contextului, pentru orice emoție dată. Teoria de față este bazată pe ideea că în timpul evoluției emoția a fost optimi-zată să servească următoarele funcții (Scherer şi Ellgring, 2007b): 1. evaluarea mediului89; 2. reglarea sistemului (i.e. organismul propriu); 3. prepararea şi direcționarea acțiunii; 4. comunicarea reacției şi a intenției comporta-

mentale; 5. monitorizarea stării interne şi a interacțiunii

mediu-organism (i.e. sentimentul, care permite reglarea emoțiilor, deşi nu mereu).

Acest model prezice faptul că rezultatele evaluărilor vor genera patternuri adecvate de răspuns. În consecință, predicțiile pentru expresia faciala (Scherer, 1987; vezi şi Kaiser şi Wehrle, 2001) au fost elaborate pe baza câtorva clase de factori determi-nanți (vezi și tabelul 4.8): o efectele schimbării fiziologice (Johnstone et al.,

2001, Scherer, 1987a); o pregătirea acțiunilor motoare instrumentale spe-

cifice; o producerea semnalelor socio-comunicative. Primii doi factori pot fi subsumați în denumirea dată de autor: efecte de îndemnare (engl. push factors), care sunt schimbări interne ce afectează sistemul motor expresiv. În contrast, funcția semnalării sociale este deservită de efectele de atracție (engl. pull effects) - în special configurațiile vizuale sau auditive de semnal care fac parte din codul de comunicare împărtăşit social. Aceste clase de determinanți inter-acționează strâns (Scherer, 1985; Scherer şi Kappas, 1988). Prima clasă de determinanți poate fi împărțită în trei clase principale de funcțiuni instrumentale ale organelor faciale (buze, nas, urechi) şi de tractul vocal (gură, faringe, laringe): 1. materie în trecere (lumina, aer, lichide, solide)

din şi către organele interne (e.g. în serviciul re-spirației, metabolismului și secrețiilor glandelor);

2. poziționarea organelor senzoriale pentru recepția optimă a stimulării (e.g. ridicarea sprâncenelor sau dilatarea nărilor);

3. acțiunea directă asupra obiectelor sau a altor organisme (e.g. muşcare sau lingere).

Dată fiind determinarea multifactorială a muşchilor sistemelor orofaringian şi orofacial și a faptului că cereri diferite asupra sistemului pot fi mai mult sau mai puțin predominante în situații diferite, pot fi făcute doar predicții aproximative. Tabelul 4.8 arată modelul acestei teorii şi ipotezele pentru mişcările faciale care rezultă din evaluarea individuală. Acest model sugerează faptul că rezultatele cumulative ale

89

De exemplu, expresia facială a fricii amplifică procesarea senzorială prin mărirea câmpului vizual, dar nu numai. Mişcările faciale specifice fricii perimt şi scanarea vizuală mai rapidă a

mediului, dar şi creşterea volumului şi vitezei areului prin orificiile nazale (UA 38). În contrast, opusul amplificării senzoriale a fost identificat în dezgust, care diminuează percepția (Susskind et al., 2008).

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

68

unei serii de secvențe de verificări90 produc o varie-tate largă de emoții cu un pattern complex. În ciuda acestei variabilități, poate fi identificat un număr de emoții modale (Scherer, 1994), deşi doar teoretic91. Expresia finală care rezultă din acest proces cumulativ şi secvențial poate fi prezisă pe baza ipotezelor din tabelul 4.8 şi din profilele de evaluare prezise teoretic pentru emoțiile modale principale. Configurațiile faciale prezise ca rezultat final pentru un număr de emoții modale, aşa cum sunt bazate pe mecanismul descris, sunt prezente în tabelul 4.9. Puține studii ale teoriei componențiale au folosit pa-radigma recunoaşterii. Wehrle, Kaiser Schmidt şi Scherer (2000) au demonstrat ca fețele umane con-struite sintetic atât pentru emoțiile distincte, cât şi pentru anticipările componențiale, au obținut rezulta-te foarte similare. În contrast, comparată cu teoria categorială, paradigma de producere a fost mult mai frecvent folosită de către teoreticienii componențiali, oferind dovezi intrigante în ceea ce priveşte legăturile directe dintre criteriile de evaluare şi elemente specifice expresiilor faciale (Aue et al., 2005; Kaiser şi Wehrle, 2001; Smith şi Scott, 1997; van Reekum et al., 2004).

90

1 – relevanța evenimentului; 2 - implicațiile pentru nevoile, obiectivele şi valorile principale; 3 - abilitatea de a face față

acestor consecințe; 4 - semnificația/importanța normativă a evenimentului (vezi și S1). 91

Una din marile probleme ale psihologiei afective este aflarea numărului exact de emoții care există.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

69

TABELUL 4.8. PREDICTORI AI TEORIEI COMPONENȚIALE

PENTRU U.A. ULTERIOARE EVALUĂRII UNUI STIMUL (Scherer

şi Ellgring, 2007b)

(SUB)VERIFICĂRI REACȚIE FACIALĂ SAU EXTRAFACIALĂ

verificarea noutății

noutate

o UA 1+2, 5; UA 4+7, 26, 38;

o contact vizual o ridicarea capului

o îndreptarea posturii

cunoaştere ante-

rioară

-

verificarea agreabilității intrinseci

agreabil/pozitiv o UA 5, 26, 38; 12, 25; contact vizual

dezagreabil/

neplăcut/negativ

o UA 4, 7, 9, 10, 15, 17, 24, 39; UA

16, 19, 25, 26; o evitarea contactului vizual

verificarea importanței

nerelevant -

relevant şi con-

secvent/facili-tant

o relaxare musculară; o stimul ajutător: schimbare

trofotropică şi elemente specifice

răspunsului agreabilității; o stimul obstructiv: schimbare

trofotropică şi elemente specifice

răspunsului dezagreabilității;

relevant şi dis-

crepant/obstaco-lant

o UA 4, 7, 17, 23; contact vizual; o stimul facilitant: schimbare

ergotropică şi elemente specifice

răspunsului agreabilității; o stimul obstructiv: schimbare

ergotropică şi elemente specifice

răspunsului dezagreabilității;

verificarea potențialului de coping

fără control

o hipotonia musculaturii faciale;

o UA 15, 25, 26, 41, 43; daca apare

plânsul – UA 1, 4;

o evitarea contactului vizual;

control şi putință

mari

o UA 4, 5; 7, 23, 25; 23, 24, 38;

o contact vizual intens (holbare)

control şi putință

scăzute

o UA 1, 2, 5, 20, 26, 38;

o contact vizual de verifica-re/monitorizare

verificarea normei/autocompatibilității

depăşirea stan-

dardelor inter-ne/externe

o schimbare ergotropică şi elemente

specifice răspunsului agreabilității şi al putinței mari

încălcarea stan-dardelor exter-

ne/interne

o schimbare ergotropică şi elemente

specifice răspunsului dezagreabili-tății şi al putinței reduse (roşire;

mişcări corporale: evitarea activă a

contactului social)

TABELUL 4.9. EXPRESIILE FACIALE PENTRU EMOȚIILE MO-

DALE; IPOTEZĂ (Scherer şi Ellgring, 2007b)

UA

bucuri

e

entu

zia

sm

(ela

tion)

dezgust

desc

ura

jare

(deje

ctio

n)

dis

pera

re

(desp

air

)

îngri

jora

re

fric

ă

irit

are

(co

ld

anger)

furi

e (

hot

anger)

1 1 1 2 2

2 1 2

4 1 1 2 1 1 1 2

5 1 1 1 1 1

6 1 1

7 1 1 2 1 2 1 1

9 1

10 1 1

11

12 1 2

13

14

15 1 1 2

16 (1) 2

17 1 1 1 2

18

19 (1)

20 1 2

22

23 1 1 2 1

24 1 (1) 1

25 1 1 (1) 1 1 1 1

26 1 2 (1) 1 1 1 1

27 1

28

38 1 1

39 1

41 1

42 1

43 1 Notă: intensificarea tendințelor de acțiune este indicată de numere: 1 = creştere; 2 = creştere puternică; (1) = creştere potențială.

Tabelul 4.10 conține acțiunile presupuse să apară în ordinea determinată de secvența verificărilor evaluării (vezi și S2, fig. 1.4).

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

TABELUL 4.10. IPOTEZE ALE APARIȚIEI SECVENȚIALE ALE UA CA RĂSPUNS LA REZULTATELE EVALUĂRILOR ÎN CAZUL A CINCI

FAMILII AFECTIVE (Scherer şi Ellgring, 2007b; Mortillaro et al., 2011) O

RD

INE

DO

MEN

IU D

E E

VA

LU

-

AR

E

VER

IFIC

AR

E

REZU

LT

AT

UA

FR

ICĂ

SU

PĂ

RA

RE

BU

CU

RIE

TR

IST

EȚ

E

DEZG

UST

1 RELEVANȚĂ

noutate

brusc 1+2 a b b - b

nefamiliar, imprevizibil

4+7 a b b - b

valență (sau

agreabilitate

intrinsecă)

agreabil (plăce-

re) 12+25+38 - - a - -

dezagreabil (neplăcere)

9, 10, 15, 39

b - - - b

2 IMPORTANȚĂ

expectanță discrepantă 4+7 b a - b b

realizare/obținere facilitare 6+12+25 - - a - -

obstacolare 17+23/24 b a - a ?

3 COPING putință sau con-

trol

mare 20, 26,

27 a - - a -

mică

23+25,

17+23, 6+17+24

- a b - b

4 COMPATIBILITATEA

CU NORMELE

standarde exter-

ne încălcate 10 - b - - -

standarde interne încălcate 14 - - - - - semnul + arată combinații de UA care apar simultan; UA separate de virgulă reprezintă expresii alternative (deşi în anumite cazuri aceste UA pot să apăra combinate sau într-o succesiune apropiată); a = apariție intensă a UA; b = apariție medie a UA.

După cum este prezentat în introducere, predicțiile făcute în teoria emoțiilor distincte pentru apariția UA specifice este derivată din descrierea expresiilor emo-ționale prototipice ale unui număr redus de emoții primare. În contrast, teoriile componențiale şi-au dezvoltat propriile anticipări sau ipoteze pe baza unor argumente specifice în ceea ce priveşte funcțiile adaptive ale unităților de acțiune faciale care pot să apară în procesarea informației, în tendințele de acți-une adaptive, sau în semnalele comunicative.

Atât experiența cotidiană, cât şi cercetarea compor-tamentului nonverbal au demonstrat că o mare parte din expresiile emoționale spontane sunt

multimodale92. Principalul motiv pentru acest fapt este că majoritatea emoțiilor apar în contexte sociale (Scherer şi Wallbott, 1994; Scherer şi Wranik, 2004), cu interacțiuni interpersonale care de multe ori impli-că discurs verbal. Când apare expresia emoțională în cuvântare, aceasta este în mod natural acompaniată de expresii faciale şi gesturi, chiar şi oratorii profe-sionişti sau actorii având dificultăți în manipularea independentă a canalelor de comunicare diferite ale expresiilor emoționale. Dată fiind producerea multimodală puternic integrată a enunțurilor emoțio-nale (Siegman şi Fleldstein, 1985), observatorii umani reacționează puternic în cazul discrepanțelor dintre canalele de comunicare, iar disocierea este conside-rată un indicator al patologiei sau minciunii (Ekman, 2001; Ekman et al., 1991a). Câteva exemple de cluste-re faciale (Scherer şi Ellgring, 2007a): UA 1+2+4+11: această combinație poate fi inter-

pretată ca un semnal al atenției şi concentrării (Scherer şi Ellgring, 2007a);

UA 13+17+23: o combinație rară în literatura de specialitate (Scherer şi Ellgring, 2007a);

excitare vocală redusă: F0 redus, amplitudine redusă, care apare mai ales în stări pasive, depre-sive, excitare fiziologică redusă (Scherer şi Ellgring, 2007a) (vezi S07);

agitație: excitare vocală intensă, UA 5 şi 27, în-tinderea brațelor în lateral, ilustratori (Scherer şi Ellgring, 2007a);

resemnare93: excitare vocală redusă, flux verbal redus, colapsul părții superioare a corpului

92

MULTIMODALITATEA reprezintă modurile de exprimare multiple ale unei expresii emoționale (e.g. expresia facială,

vocală și mişcările corpului, toate simultane). 93

Emoțiile caracterizate de resemnarea multimodală sunt rezultatul evaluărilor controlului scăzut şi resemnării, cum ar fi tristețea, ruşinea, sau plictiseala.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

71

(umeri, cap), UA 14, UA 41, automanipulatori (Scherer şi Ellgring, 2007a);

surpriză pozitivă94: flux verbal intens, UA 6+12, UA 25+26, mişcări dese din cap (Scherer şi Ellgring, 2007a);

depresie: au fost identificate trei patternuri spe-cifice depresiei (Ellgring, 1989):

o activitate facială redusă: poate fi inter-pretată ca fiind lipsă de interes sau apa-tie, datorită lipsei sau diminuării impul-surilor comportamentale;

o tensiune afectivă negativă (1): UA 20, 24; o tensiune afectivă negativă (2): UA 14,

1+2, 12.

94

Generată de un rezultat pozitiv neaşteptat

PROBLEMA PROTOTIPULUI

Waller şi Cray (2008) arată faptul că nu toți muşchii faciali sunt prezenți în toți oamenii şi că există anumiți muşchi care au o natură nonesenţială în producerea expresiilor faciale universale. Conform acestor cercetători, muşchii primari95 sau esențiali variază foarte puțin, fiind prezenți în toți oamenii şi folosind la producerea mişcărilor faciale fundamentale şi universale, fiind totodată destul de simetrici. În contrast, muşchii nonesentiali sau secundari nu sunt prezenți în toți oamenii, uneori fiind asimetrici în prezență şi mărime. Cei doi cercetători mai afirmă faptul că această descoperire explică modul în care expresiile faciale-prototip pot fi produse chiar şi în lipsa acestor muşchi nonprimari şi – cel mai important – această variație musculară explică numărul foarte mare de variante care au fost identificate de Ekman și colaboratorii săi în cadrul expresiilor-prototip (Ekman et al., 2002a), motivând astfel variația mare a expresi-ilor faciale-prototip. Anumite configurații de contracții musculare faciale sunt considerate a fi expresii prototipice specifice câtorva emoții primare. În general, prototipurile propuse sunt apropiate de apogeul expresiei pe care oamenii le produc în mod normal (Ekman, 1999), iar unii cercetători au criticat această exagerare (Fridlund, 1994; Russell, 1994). Dacă anumite expresii reprezintă un prototip, atunci apare întrebarea legată de criteriile pe baza cărora acestea pot fi considerate prototip. Barsalou (1985) a demonstrat că structurile gradate ale catego-riilor taxonomice comune (e.g. păsări) şi ale catego-riilor derivate din obiective (CDO) (e.g. alimentele care ar trebui mâncate în cadrul unei diete) sunt in-fluențate de diferite variabile. Structurile gradate se referă la faptul că exemplele dintr-o anumită cate-gorie diferă în gradul de tipicalitate pe care îl au.

95

M. frontal, m. orbicular al gurii, m. orbicular al ochiului, m. zigomatic mare, m. coborâtor al unghiului buzelor (conform Waller şi Cray, 2008).

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

72

Tipicalitatea membrilor unei categorii taxonomice obişnuite este determinată în mare parte de (1) simi-laritatea acestora cu tendința principală şi (2) frec-vența de instanțiere (engl. instantiation) ca membru al categoriei. De exemplu, vrabia poate fi considerată un membru tipic pentru categoria pasăre deoarece trăsă-turile sale (e.g. mărime, culoare, comportament vocal etc.) sunt apropiate de medie (pentru trăsăturile referitoare la mărimea corpului) sau de valoarea mo-dală (pentru trăsăturile legate de categorie) a reparti-ției formate de către toate păsările. Mai mult, anumi-te animale care sunt considerate mai des ca fiind păsări (e.g. rândunica) sunt de asemenea considerate membri mai reprezentativi decât animalele care sunt mai rar considerate păsări (e.g. pinguinii). În contrast, exemplele potrivite de categorii derivate din obiective sunt în general mai puțin similare cu tendința princi-pală a categoriei din care fac parte. De exemplu, mostrele exemplare, adecvate, pentru categoria deri-vată din obiectivul alimentelor consumate într-o dietă nu au nicio calorie. Cu toate acestea, lipsa caloriilor este un ideal pentru mâncarea de dietă, nu tendința principală. Idealurile pot fi definite ca acele caracte-ristici pe care un model/exemplu al categoriei ar trebui să le dețină dacă este considerat că fiind un prototip favorabil pentru un obiectiv asociat cu categoria sa. Valorile ideale sunt de obicei valabile doar pentru câțiva membrii ai categoriei. Mai mult, valorile ideale nu sunt limitate la centrul categoriei ca fiind tendințe principale; într-adevăr, acestea sunt destul de des (deşi nu neapărat) valori extreme. De asemenea, tendința principală şi idealul diferă în origine: deşi tendința principală depinde de anumite exemple/modele pe care o persoană le-a trăit (şi eventual le-a înțeles şi adoptat), idealurile depind de obiectivele pe care persoana le are (Horstmann, 2002). După Barsalou (1985, 1987), categoriile taxonomice şi categoriile derivate din obiective diferă în mai mul-te moduri. Categoriile taxonomice de obicei (Horstmann, 2002): 1. sunt categorii foarte familiare artefactuale96 sau

biologice care sunt transmise cultural; categoriile CDO sunt mai puțin familiare şi mai puțin legate de cunoştințele culturale.

2. reflectă o structură corelațională – delimitează seturi de obiecte din mediu care împart grupări de proprietăți ce co-apar; membrii categoriilor CDO pot avea anumite aspecte nesimilare.

3. au una dintre funcții reprezentarea tipurilor de obiecte din mediu, în timp ce categoriile CDO de obicei servesc obiectivelor oamenilor;

4. Sunt folosite pentru clasificare; categoriile CDO sunt folosite de obicei pentru instanțiere: sunt fo-losite pentru a lega variabilele schemelor de di-recționare a acțiunii cu instanțierile adecvate în procesul de atingere a anumitor obiective.

Nu este clar dacă grupările sau clasele de expresii faciale sunt categorii taxonomice sau CDO. Deşi se presupune că expresiile faciale emoționale se pro-duc într-o manieră inconştientă şi reflexivă, funcția comunicativă a acestora poate fi văzută ca un ana-log al obiectivului de comunicare a emoției (Horstmann, 2002).

96

Fabricat sau modelat de către om.

Expresiile faciale propuse pentru prototip sunt de obicei intense, extreme. Acest fapt poate să pară ciudat dacă expresiile faciale sunt privite ca fiind categorii taxonomice obişnuite în care timpicalitatea este determinată de o tendința centrală sau principală care nu ar trebui să fie o expresie de intensitate mare, ci mai degrabă medie. Cu toate acestea, dacă expresi-ile faciale sunt o variantă a categoriilor CDO, această extremitate devine justificată datorită valorilor ideale care stau la baza structurii gradate a catego-riilor CDO, care sunt de multe ori valori extreme. Mai mult, expresiile intense se potrivesc cel mai bine comunicării emoțiilor pentru că pot fi mai bine distin-se de cele neutre, sau chiar şi de alte expresii mai puțin ambigue; expresiile intense maximizează rapor-tul semnal-zgomot97. Recunoaşterea facială este mai rapidă în cazul expresiilor intense, exagerate. Mai mult, expresiile faciale prototipice apar foarte rar (Reisenzein et al., 2006), iar răspunsul poate fi dat de faptul că sunt variante ale DO, iar tipicalitatea membrilor acestor grupări faciale este dată de adec-varea atingerii unui anumit obiectiv (Horstmann, 2002).

TABELUL 4.11. PROTOTIPURILE FACIALE

COMPLETE CONFORM LUI PAUL EKMAN

UA EXPRIMĂ

6+12 emoții pozitive

4+5+7+22/23 enervare

1+2+4+5+7+20

+25/26

frică

1+4+15+17 tristețe

9/10+25/26 dezgust

1+2+5+25/26 surpriză

Totuși, este foarte posibil ca expresiile-prototip să fie intense, tipicalitatea fiind legată liniar de inten-sitatea expresiei. Mai mult, intensitatea expresiei poate fi legată în mod liniar şi de conținutul emoți-ei. Recunoaşterea unei expresii poate fi un indicator al tipicalității, pentru că exemplele tipice sunt în general recunoscute mai repede decât cele mai puțin tipice (Fehr et al., 1982). Funcția (sau cel puțin una din funcțiile principale) ale expresiilor faciale poate fi comunicarea, pentru că intensitatea acestora maximizează distincția dintre expresiile diferite şi este prin urmare ideală pentru comunicare (Horstmann, 2002).

97

Raportul dintre puterea semnalului util şi puterea perturbației într-un punct dat al sistemului de transmisiune.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

73

S15 | ASPECTE MORFOLOGICE ŞI DINAMICO-TEMPORALE

DURATA MIŞCĂRILOR FACIALE Durata declanşării (engl. onset) reprezintă intervalul de timp de la declanşarea mişcării până la intensitatea maximă a acesteia, care se numeşte apogeu (engl. apex), acesta din urmă durând până ce mişcarea înce-pe să se diminueze (fig. 4.8). Aclanşarea (engl. offset) reprezintă durata de timp de la sfârşitul apogeului până la dispariția completă a mişcării. Cu cât mişcarea durează mai puțin, cu atât este mai subtilă. Efectul mişcării asupra percepției acțiunilor faciale subtile apare în (Ambadar et al., 2005): furnizarea unei mostre mai dense, consistente,

ale mişcării; furnizarea informațiilor referitoare la dinamica

mişcării; facilitarea procesării configurației; amplificarea percepției schimbării.

FIG. 4.8. CONTINUUMUL DECLANȘARE-APOGEU-ACLANȘARE

DINAMICA ŞI CONFIGURAȚIA MIŞCĂRILOR FACIALE Manifestarea dinamică a unei expresii faciale oferă informații temporale unice despre acea expresie, informații care nu sunt disponibile într-o expunere statică a expresiei (Ambadar et al., 2005). Alt mod prin care mişcarea poate afecta percepția acțiunilor faciale este prin rolul său asupra modului de procesare angajat de către observator. În literatura percepției faciale este făcută adesea o distincție între procesa-rea bazată pe configurație (e.g. distanța dintre ochi) şi cea bazată pe trăsături (e.g. ochii). Prima implică relații între trăsături, iar a doua se concentrează asupra caracteristicilor individuale98. Prin folosirea manipulării, cum ar fi inversarea feței pe axa sus-jos, care influențează procesarea configurației, investiga-torii au demonstrat că recunoaşterea facială se bazea-ză în mare parte pe informația trăsăturilor. Deşi mai puțin concludente, câteva studii oferă de asemenea dovada faptului că evaluarea expresiilor faciale depin-de parțial de informația oferită de configurație99. Proprietățile dinamice ale expresiilor faciale au un rol important în percepția expresiei, prin transmiterea unor informații cruciale referitoare la înțelesul unei expresii de către un observator sau observatoare. Schimbări temporale minime ale mişcărilor faciale pot fi suficiente pentru influențarea impresiei gene-rale asupra unei persoane, inclusiv asupra personali-tății sale. Există evidențe recente care arată faptul că

98

Detaliind, configurația se referă la relația dintre trăsăturile

faciale şi este de trei tipuri: ordinală (e.g. ochii deasupra nasului); cardinală (e.g. distanța dintre ochi); holistica (i.e. perceperea feței ca formă generală) (Tabak și Zayas, 2012). 99

Aceste studii se bazează exclusiv pe expresii faciale intense.

aspectul facial influențează evaluarea competenței persoanei respective şi afectează atitudinea. Aceste efecte sunt - cel puțin parțial - legate de evaluările automate referitoare la sinceritate, bazate pe aspec-tul facial, care se produc în mai puțin de o secundă. De asemenea, de cele mai multe ori mişcarea unui singur muchi facial creează impresia că toată expre-sia este schimbată (Ekman, 1990). Totodată, durata unei expresii este direct proporțională cu intensitatea acesteia. O expresie foarte scurtă ca durată, dar in-tensă, sugerează faptul că emoția este disimulată în mod conştient sau automat. O expresie care durează mult dar are o intensitate scăzută este un semn că emoția este controlată în mod deliberat (ibidem). Intrând în detalii, chiar şi la o intensitate scăzută, bucuria şi surpriza sunt mai uşor de recunoscut decât celelalte reacții faciale emoționale100. Emoțiile nega-tive necesită o claritate a semnalului mai mare, nece-sară recunoaşterii optime a acesteia (Matsumoto et al., 2002). Ca sursă de semnalare socială, emoțiile negative necesită o diferențiere mai mare deoarece este important pentru observatori să distingă precis natura unei emoții distincte (Matsumoto et al., 2002). De asemenea, există diferențe culturale ale interpretării efectelor fizionomiei faciale. De exem-plu, americanii interpretează (în cazul unei expresii a fricii) ridicarea extremă a pleoapei superioare ca fiind un semn al unei frici foarte intense, în comparație cu pleoapa superioară ridicată moderat; pentru japonezi, interpretarea ridicării extreme a pleoapei este diferi-tă: frică mai puțin intensă (Matsumoto, 1989). Mişcări-le faciale trebuie de asemenea să îndeplinească o serie de criterii în ceea ce priveşte intensitatea musculară pentru a putea fi numite expresii. De exemplu, tragerea colțurilor buzelor în jos şi ridicarea bărbiei - mişcări specifice tristeții - trebuie să fie la o intensitate medie sau scăzută pentru a părea veritabi-le101 (Matsumoto, 1987). În modelul afectiv componenţial, care este în contrast parțial cu modelul categorial, se afirmă faptul că măcar câteva componente care contribuie la o expre-sie faciala sunt semnificative în mod intrinsec. Expre-siile faciale emoționale au o structură coerentă, sistematică, ce are un înțeles precis, iar considerarea componentelor individuale care contribuie la acea structură pot revela direct multe informații despre proprietățile ce stau la baza emoției care este ex-primată. De exemplu, faptul că expresia-prototip a fricii şi cea a surprizei implică ridicarea sprâncenelor şi a pleoapelor superioare indică ceva despre proprie-tățile pe care aceste două reacții le împart - posibil incertitudinea şi încercarea de a o reduce prin mărirea câmpului vizual (Smith şi Scott, 1997). Există un consens aproape general în ceea ce priveş-te anumite acțiuni musculare care combinate pro-duc expresiile universal recunoscute ale bucuriei, tristeții, dezgustului, enervării și fricii (Smith şi Scott, 1997). Cele mai multe acțiuni musculare indi-viduale apar în mai multe expresii. Cu toate acestea, cele mai multe emoții nu sunt exprimate de activita-tea unui singur muşchi, sau a unui grup de muşchi,

100

Nu este cert dacă surpriza este o emoție sau o reacție pur cognitivă. 101

Când intensitatea acestor acțiuni este mare, exprimă îmbufnare/bosumflare, care nu este considerată o emoție.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

74

expresia fiind ambiguă. Totodată, expresiile complete sunt extrem de rare, fiind de cele mai multe ori con-strânse de reguli culturale sau individuale de afişare. De exemplu, se pare că oamenii sunt în general mai puțin expresivi în prezența persoanelor străine şi au tendința să diminueze expresia afectelor negative când sunt în prezența oricărui om, străin sau apropiat (valabil cel puțin pentru culturile europene şi ameri-cane contemporane) (Smith şi Scott, 1997).

La cel mai general nivel, tabelul 4.12 prezintă două grupări distincte de acțiuni faciale, fiecare dintre acestea oferind informații cu o semnificație (dimen-sională) largă. O grupare, care include încruntarea şi o varietate de activități musculare ale gurii, codifică informații despre valența afectului, inclusiv evaluările acelui afect, cum ar fi un obstacol perceput sau anti-ciparea nevoii de mărire a efortului. A doua grupare, care include ridicarea sprâncenelor şi activitățile musculare din jurul ochilor, codifica informații despre activitatea atențională asociată unui

afect, inclusiv certitudinea şi/sau noutatea acelei situații. A treia dimensiune corespunde stimulării, care se reflectă mai degrabă în intensitatea mişcărilor

faciale decât în prezența sau absența unor acțiuni faciale specifice. Multe din acțiunile faciale care sunt asociate cu atenția codifică de asemenea şi informații ale unei dimensiuni suplimentare ce corespunde con-trolului personal. Acțiunile faciale asociate cu atenția sporită sunt valabile şi pentru un nivel scăzut de con-trolabilitate (Smith şi Scott, 1997).

TABELUL 4.12. DIMENISUNILE EVALUĂRII ASOCIALTE CU ANUMITE ACȚIUNI FACIALE INDIVIDUALE (Smith şi Scott,

1997)

acțiunea facială

DIMENSIUNE

UA 4

UA 1

+2

UA 5

UA 7

102

UA 1

2

UA 2

5+26

UA 2

3

UA 1

7

valență (sau

plăce-

re/agreabilitate)

- + + - -

discrepan-

ță/obstacol

+

anticiparea efor-

tului

+

atenție + + +

certitudine - +

noutate + +

control - - - semnul + indică faptul că acțiunea faciala se intensifică odată cu creşterea nivelului semnificației dimensiunii; semnul - indică intensifi-carea expresiei faciale odată cu descreşterea semnificației dimensiu-nii (e.g. controlul scăzut este asociat cu ridicarea sprâncenelor)

VOLUNTAR VS. INVOLUNTAR

Experiența emoțională poate varia de la a fi reflex (caracterizată de percepția pierderii controlului şi de restabilirea rapidă a acțiunilor faciale) la a fi reflexivă/de reflecție (caracterizată de un simț de previzibilitate şi control). Expresiile faciale emoțio-nale de reflex (e.g. dezgustul ca răspuns la un miros neplăcut) pot fi mai explozive şi stereotipice în apariție şi deci poate fi mai dificil de eliminat decât emoțiile reflexive. Expresiile faciale comunică informații, însă cuvântul comunică este special aici - nu implică faptul că ex-presiile sunt doar intenționate. Deşi mişcările pot fi făcute voluntar, expresiile faciale emoționale sunt involuntare. S-a demonstrat faptul ca efectuarea voluntară a mişcărilor faciale asociate unei emoții generează schimbări automate ale SNV şi SNC. Ex-presiile faciale emoționale sunt produse printr-un mecanism cognitiv automat de evaluare a stimulilor, declanşând neuronii care controlează muşchii faciali (însă recunoaşterea şi producerea expresiilor faciale emoționale poate fi condiționată de cultură). Această reacție este obligatorie: un om poate încerca să inter-vină în aparența unei expresii, poate întrerupe acți-unea muşchilor faciali (e.g. relaxându-i), dar nu poate alege să întrerupă impulsurile nervilor faciali (Ekman, 1997a). Deci, toate expresiile faciale emoțio-nale sunt involuntare (Ekman, 1997a) - expresiile faciale emoționale, nu toate mişcările muşchilor faci-ali, pentru că primele sunt substituite mişcărilor faci-ale, după cum am semnalat la începutul capitolului.

102

Ridicarea pleoapei superioare.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

75

Poate fi făcută o distincție între activitățile motoare care se află sub controlul inputului103 aferent104 (i.e. activitate de reflex105) şi cele dirijate de un program central (i.e. activitate involuntară sau voluntară). Intr-un reflex, outputul unui stimul unimodal106 este, bineînțeles, unimodal, iar outputul efector107 nu influ-ențează inputul receptor. Într-un reflex-tipar al unei secvențe de acțiuni (e.g. mersul), fiecare răspuns generează o nouă stare senzorială care la rândul ei generează următorul răspuns al secvenței. Deşi activi-tatea de reflex este integrată în majoritatea activită-ților motoare ale mamiferelor şi este importantă pen-tru executarea corectă a mişcărilor-tipar complexe, aceasta nu domină activitatea motoare. În schimb, studiile indică faptul că un program central bazat pe tipare reprezintă mai bine controlul celor mai multe mişcări-tipar sau repetitive. Termenul central se referă la faptul că răspunsurile sunt influențate în primul rând de activități neurale care sunt descenden-te creierului, iar termenul nu este folosit sinonim cu cognitiv deoarece este mult mai general (Cacioppo et al., 1986). În acest sens, Welford (1974) a propus un mecanism central în trei trepte: 1. inputul este analizat şi stocat momentan; 2. semnalul este relaționat unui răspuns (sau inhibă-

rii unui răspuns); 3. răspunsul selectat este executat. De atunci, această formulare a fost revizuită pentru a exprima primele două trepte ca fiind dependente de feedback. Astfel, în acest model, noua stare senzoria-lă setată de fiecare răspuns poate influența - însă nu şi determina - următorul răspuns108. Mişcările controlate de un program central se pot produce într-o manieră stereotipică şi pot avea o apariție de tip reflex, însă mai degrabă constituie unități comportamentale decât reflexe. Fiecare specie are predispoziții congenitale pentru a da un răspuns motor, înclinații care pot facilita sau deteriora învățarea (Cacioppo et al., 1986). Existența unor programe motoare rudimentare (posibil congenitale)

103

ÍNPUT s. n. 1. (Electron.) Intrare (1). 2. (Inform.) Intrare (2). – Cuv. engl. Sursa: DEX '98 104

AFERÉNT, -Ă, aferenți, -te, adj. 1. Care este în legătură cu ceva, care depinde de ceva sau decurge din ceva. 2. (Jur.) Care

se cuvine sau revine cuiva. Sursa: DEX '98 105

REFLÉX, -Ă, reflecși, -xe, adj., s. n. I. Adj. (Fiziol.; despre acte sau mișcări ale organismului) Produs în mod spontan,

independent de voință. ◊ Act reflex (și substantivat, n.) = reacție bruscă și automată a organismului animal sau uman la o modificare a mediului; răspuns secretor sau motor al organismului la acțiunea unei astfel de modificări. Reflex

condiționat = reflex dobândit în cursul vieții, în urma asocierii repetate a unui excitant oarecare cu un excitant care provoacă un reflex înnăscut. Reflex necondiționat = reflex înnăscut. ♦ P.

gener. Care reprezintă o reacție imediată, spontană. II. S. n. 1. Rază reflectată; sclipire, strălucire, lucire. 2. Fig. Oglindire, reflectare a unei stări de lucruri sau a unei stări sufletești. – Din fr. réflexe, lat. reflexus, germ. Reflex.Sursa: DEX '98 106

UNIMODAL, -Ă, – care are un singur mod 107

EFECTÓR, efectori, s. m. (Biol.; adesea adjectival) 1. Organ care acționează sub comanda sistemului nervos central la stimuli

externi sau interni primiți de organele receptoare. Sursa: DEX '98 108

Natura umană include reflexe şi predispoziții înnăscute şi foarte stereotipice pentru a răspunde. Comportamentul uman poate fi determinat genetic. Pisica este capabilă să meargă

adecvat chiar şi după eliminarea întregii porțiuni a creierului de deasupra subtalamusului, în timp ce primatele nu pot. Această descoperire a fost atribuită encefalizării mai mari controlului

motor în nonprimate. Se poate sublinia faptul că nu există independență completă între sistemele comportamentale, însă pe de altă parte țesuturile creierului şi restul corpului constituie o unitate organică, interdependentă.

nu exclude însă dezvoltarea prin învățare a unor programe motoare complementare sau mai cuprin-zătoare pentru reglementarea acțiunilor faciale. Mai mult decât atât, mişcările voluntare sunt caracteriza-te de acte de inițiere a mişcărilor raportabile verbal şi deliberate. Odată ce mişcarea este începută, este posibil ca aceasta să fie efectuată de mecanisme pro-gramate central, fie de mecanismele de reflex motor. Prin urmare, programele motoare înnăscute şi specifi-ce sunt baza expresiilor şi comportamentelor mai complexe şi mai flexibile, care însele pot deveni com-ponente automate ale unor tipare mai complexe de expresii şi acțiuni volitive. Cu toate acestea, dezvolta-rea unor programe motoare cuprinzătoare/extensive nu necesită mascarea completă a efectelor proceselor afective primare asupra răspunsurilor motoare rudi-mentare. În cadrul acțiunilor faciale rapide se disting (Cacioppo et al., 1986): reflexe care se află sub controlul inputului aferent

(e.g. dilatarea pupilei); acțiuni rudimentare de tip reflex sau impulsive

care acompaniază emoția şi procesarea informați-ei mai puțin diferențiată (e.g. acțiuni de orienta-re) care pare a fi controlate de programe motoare congenitale;

acțiuni spontane adaptabile, multilaterale şi vari-abile cultural, care se pare că sunt mediate de programe motoare învățate;

acțiuni voluntare maleabile (într-un anumit grad). Astfel, anumite mişcări, în special ale muşchilor faci-ali, sunt văzute simplu ca fiind capacitatea de proce-sare limitată a unei persoane, mişcări libere față de controlul deliberat pentru evocarea acestora și ca fiind asociate cu (deşi nu neapărat pentru) procesarea emoțională şi simbolică. Cu siguranță, învățarea con-tribuie la dezvoltarea acestor răspunsuri, însă există şi predispoziții congenitale pe care răspunsurile învățate se bazează. Plânsul, murmurul și ulterior articularea implică acțiu-nile musculaturii circumorale (periorale). De exemplu, consoanele bilabiale (e.g. b, p, m) sunt articulate prin apropierea buzelor, iar consoanele labiodentale (e.g. f, v) sunt articulate prin atingerea dinților superiori cu buza inferioară. Muşchii orbiculari ai gurii controlează toate mișcările buzelor şi s-a sugerat faptul că proce-sarea limbajului poate fi deci asociată cu mişcările din regiunea circumorală. Prin urmare, aceste mişcări pot fi informative în ceea ce priveşte gradul de procesare verbală (Cacioppo et al., 1986). Contracția musculară facială voluntară poate declanşa răspunsuri fiziologice specifice anumitor emoții, ca şi experiența subiectivă a emoției, pentru anumite per-soane (Rosenberg şi Ekman, 1993).

ASIMETRIA TRĂSĂTURILOR FACIALE

Atât mişcările faciale deliberate, cât şi cele sponta-ne, sunt mai intense în partea stânga a feței, însă acest lucru este valabil mai ales pentru emoțiile negative. În ceea ce priveşte zâmbetul, cercetările nu au fost concludente, fiind identificate simetrii, dar şi asimetrii (Mammucari, 1988). Asimetria fluctuantă (AF) este o deviație de la sime-tria bilaterală o trăsăturilor morfologice. AF este produsă de perturbări de mediu sau genetice şi poate

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

76

avea un rol important în selecția sexuală umană. Există date numeroase (sinteze: Gangestad et al., 1994; Thornhill şi Gangestad, 1993) care demonstrează că AF se manifestă când expresia fenotipică109 a unei trăsături de dezvoltare este dereglată sau tulburată. AF se amplifică în prezența tulburărilor genetice sau a homozigozității. De asemenea, AF se amplifică în expunerea la perturbațiile de mediu, cum ar fi tempe-raturile sau poluanții extremi, sau chiar paraziții. Variația AF este cel mai bine explicată ca o consecință a abilității indivizilor de a rezista cu succes la diverse întreruperi în dezvoltare, genetice sau de mediu. În cadrul mai multor specii, AF este asociată cu o durată mică a vieții, dezvoltarea înceată și activitate sexuală redusă (Thornhill, 1992a, 1992b; Thornhill şi Sauer, 1992; Shackelford şi Larsen, 1997).

Pe de altă parte, simetria bilaterală a trăsăturilor morfologice este asociată cu diversitatea genetică, sau homozigozitatea, în multe specii (inclusiv omul). Homozigozitatea poate fi o apărare importantă împo-triva infecției cu paraziți în contextul procesului evoluționar parazit-gazdă (Thornhill şi Gangestat, 1993). Astfel, simetria bilaterală poate fi o manifesta-re a heterozigozitătii şi rezistentei concomitente la agenții patogeni de slăbire a organismului. Rezistente la paraziți, organismele simetrice bilateral au un suc-ces relativ mai mare în competiția inter- şi intrasexuală (e.g. Watson şi Thornhill, 1994). În con-cordanță cu ipoteza genelor adecvate a selecției sexu-ale, o metaanaliză (Møller şi Thornhill, 1997) a relevat faptul că AF este moştenită, dar moderat. Evidența faptului că selecția sexuală favorizează stabilitatea de dezvoltare (indicată de absența AF) a fost dată de Thornhill şi Gangestad (1994). De asemenea, calitatea sistemului imunitar poate fi corelată pozitiv cu AF. Până la un studiu făcut de Shackelford şi Larsen (1997), nimeni nu a demonstrat dacă percepția negativă a AF este corelată pozitiv cu anumite disfuncții psihologice. De exemplu, cei doi cercetători au găsit că bărbații cu o asimetrie facială mare sunt mai depresivi, impulsivi şi nevrotici decât femeile cu asimetrie facială. Femeile cu asimetrie facială mare au fost corelate cu inflamarea muscula-ră şi crampele. Deşi relația asimetrie-sănătate este mai puternică pentru bărbați, asimetria facială sem-nalează stări fiziologice, psihologice şi afective dis-funcționale. Diferențele de gen identificate aici sunt în concordanță cu teoria investiţiei parentale (Trivers, 1972, 1985), în care se afirma că femeile, care sunt în acest context o resursă reproductivă limitativă, sunt deci mai selective în ceea ce priveşte partenerii sexu-ali, iar competiția dintre femei pentru accesul sexual la bărbați este mai puțin intensă decât competiția bărbaților pentru accesul sexual la femei (Daly şi Wil-son, 1988; Trivers,1972). De asemenea, investiția parentală minimă a femeilor are o durată mult mai mare decât a bărbaților: ~9 luni (femei) vs. maximum câteva ore în momentul actului sexual şi ejaculare (bărbați). AF poate fi un indicator mai cert al sănă-tății slabe în cazul bărbaților, în comparație cu fe-meile.

109

FENOTÍP s. n. (Biol.) Ansamblu de însușiri și caractere care se manifestă în mod vizibil la un individ și care este determinat de baza ereditară și de condițiile de mediu. – Din fr. phénotype. Sursa: DEX '98 (1998)

AASIMETRIA MIȘCĂRILOR FACIALE

Lateralitatea reprezintă diferențele anatomice şi funcționale dintre cele două emisfere ale creierului. Diferențele anatomice sunt date de asimetrii biolo-gice (e.g. mărimea celor două emisfere, raportul creier-ventricul, dimensiunea craniului etc.); diferen-țele funcționale sunt reprezentate de asimetria comportamentală. Într-un studiu de sinteză, Mandal şi Ambady (2004) au reportat faptul că biasul porțiunii stângi a feței110 - pentru mişcările faciale emoționale - este cel mai evident şi mai des întâlnit, mai ales în timpul emoțiilor negative, efect dat de activarea emisferei drepte a creierului în percepția şi expri-marea emoțională. În cazul emoțiilor pozitive, în cele mai multe studii analizate efectul asupra porțiunii drepte a feței este mai puțin pronunțat. Autorii afirmă faptul că biasul hemifacial stâng apare atât în ex-primarea facială emoțională/spontană, cât şi în cea voluntară. Acesta presupune implicarea emisferei drepte a creierului, deoarece apare o dominanță corticală oblică (de la dreapta la stânga) prin ruta conexiunilor fibrelor contralaterale. Cu toate acestea, nici rolul emisferei stângi în proce-sarea nivelurilor timpurii, primare, ale expresiilor faciale emoționale nu este exclus. Rinn (1984) a presupus faptul că această specializare a emisferei drepte poate fi dată de superioritatea emisferei stângi în inhibarea emoțională. Mai mult, percepția socială depinde de abilitatea de a diferenția semnalele socia-le de cele nonsociale, iar această funcție poate fi mediată în primul rând de emisfera stânga. Situațiile sociale conțin atât indicatori perceptuali, cât şi con-ceptuali: informația conceptuală este mediată de emisferă stânga, iar informația perceptuala de cea dreapta (Mandal şi Ambady, 2004). O altă teorie a specializării emisferice este cea în care amândouă porțiunile creierului sunt specializate în exprimarea emoțională: emisfera dreaptă pentru emoțiile negative, iar cea stânga pentru cele pozitive (e.g. Reuter-Lorenz şi Davdison, 1981). În teorie se afirmă că acțiunile emoțiilor pozitive sunt lateralizate mai puternic în partea dreapta a feței şi viceversa pentru partea stânga a feței. Conform lui Hager şi Ekman (2005), aceste asimetrii pot fi efectul speciali-zării emisferelor în inhibarea sau exprimarea emoțio-nală, dar şi al asimetriilor anatomice, structurale, ale creierului.

110

Mişcări faciale asimetrice care apar doar (sau au tendința să apară) în partea stângă a feței.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

77

S16 | PERCEPȚIA STIMULILOR ŞI RECUNOAŞTEREA FACIALĂ

PERCEPEREA STIMULILOR AFECTIVI Între vârsta de 4 şi 9 ani apare o dezvoltare graduală a abilității de identificare a înțelesului a cel puțin patru expresii faciale (bucurie, surpriză, tristețe şi enerva-re). Acest interval de vârstă reprezintă o perioadă de creştere considerabilă a sensibilității comunicării emoționale (Matsumoto şi Kishimoto, 1983). Percepția se referă la procesele care apar relativ rapid în timpul ulterior declanşării stimulului şi se presupu-ne că se bazează în mare parte pe cortexuri senzo-riale timpurii şi că realizează procesarea trăsăturilor imaginii vizuale şi a configurației. În acest sens, percepția ar permite executarea asupra sarcinilor care necesită crearea unor evaluări exclusive legate de proprietățile vizuale, geometrice ale stimulului, cum ar fi abilitatea de a face deosebire între diferențele dintre două chipuri care sunt observate simultan (Adolphs, 2002). De asemenea, Anzures et al. (2010) au demonstrat ca eficiența procesării informațiilor faciale referitoare la vârstă este influențată de cultura din care persoana observatoare face parte. Prin contrast la informația pe care percepția timpurie se presupune că operează, toată care este disponibilă de regulă din structura vizuală a stimulului, recunoaş-terea necesită cunoştințe adiționale care nu pot fi obținute exclusiv din inspecția trăsăturilor vizuale ale aceluiaşi stimul. Recunoaşterea necesită cunoştin-țe despre mediu; astfel, cere un anumit tip de memo-rie. Una din cele mai simple forme de recunoaştere este numită memoria de recunoaştere (engl. recognition memory) şi poate implica abilitatea de a memora o informație despre proprietățile perceptuale timpurii ale imaginii vizuale, care ar putea fi compara-tă ulterior cu o altă imagine. Această formă de recu-noaştere ar putea fi suficientă pentru a face diferența între două chipuri care sunt prezentate în momente separate de timp (Adolphs, 2002). Oamenii sunt comunicatori destul de eficienți, folosind o gamă largă de semnale sociale în interacțiunile in-terumane, printre care indicatori faciali, vocali şi posturali. Este posibil ca procesarea facială afectivă sa fie subservită de o rețea neurală specializată (Adolphs, 2003), la fel ca restul corpului111 (Minnebusch și Daum, 2009). Un pas timpuriu al procesării informației afective este diferențierea semnalelor afective de cele nonafective. Dat fiind faptul că semnalele afective oferă informa-ții importante despre mediu şi despre comporta-mentele probabile ale celorlalți oameni, informația de acest tip trebuie să fie detectată şi distinsă rapid

111

Hietanen şi Nummenmaa (2011) au demonstrat că percepția corpurilor nude este mai rapidă decât cea a corpurilor îmbrăcate,

pe baza răspunsurilor componentei occipito-temporale N170. Această percepție este mai rapidă chiar şi decât cea a fețelor, amplitudinea N170 a corpurilor nude fiind independentă de

prezența sau absența fețelor umane în test. Cercetătorii conside-ră că această procesare vizuală rapidă şi prioritară a corpurilor nude are un scop competitiv-sexual, mai ales că îmbrăcămintea este un accesoriu relativ recent.

şi corect de ceilalți stimuli nonemoționali (Sauter şi Eimer, 2009).

Cercetările din domeniul vizual relevă faptul că pro-cesarea timpurie a informației emoționale diferă de cea a stimulilor neutri, indicând parțial faptul că mecanismele care sunt implicate în procesarea semnalelor emoționale sunt declanşate foarte rapid. În cazul materialelor vizuale emoționale, apar efecte de obicei după 200-300 ms după expunere, însă apo-geul este atins abia după aproximativ 1 s (Cuthbert et al., 2000; Sauter şi Eimer, 2009). Becker și colaborato-rii (2012) au arătat că expresiile faciale sunt obser-vate diferit dacă sunt prezentate în mod dinamic (vs. imagine statică) – bucuria este observată mai rapid decât enervarea, însa doar în câmpul vizual central, nu periferic. De asemenea, se pare că maimu-țele capucin pot recunoaște fețele membrilor din acelaşi grup (engl. in-group) din fotografii (Pokorny și de Waal, 2009).

PERCEPȚIA FEȚEI Contextul influențează recunoaşterea expresiilor faciale. Recunoaşterea este mai mare atunci când expresia facială este prezentă alături de alți indica-tori afectivi (e.g. voce sau mişcări corporale ale ace-leiaşi emoții), de Gelder și colaboratorii (2006) de-monstrând că această prezență multimodală clarifică semnalul transmis prin expresia facială. Carroll și Russell (1996) au încercat să demonstreze că percepția expresiilor faciale este influențată de con-text. În cazul copiilor, acuratețea percepției expresii-lor faciale ale altora se dezvoltă progresiv și încet, pornind de la împărțirea expresiilor pe baza valenței percepute (i.e. plăcut vs. neplăcut). Widen (2012) a arătat că domeniul afectiv, mai exact emoțiile distinc-te, sunt înțelese inițial de copii pe baza antecedente-lor (i.e. stimulul X generează emoția Y112) și a conse-cințelor comportamentale, nu pe baza expresiilor faciale. Widen și Naab (2012), având o abordare baza-tă pe teoria categorială, arată cum copiii preșcolari și adulții percep expresiile faciale umane în mod ma-leabil; mai exact, când au trebuit în test să atribuie o expresie facială unei anumite claase afective (e.g. dezgust sau tristețe), participanții au fost influențați de categoria pe care o căutau; astfel, de exemplu, expresiile faciale ale dezgustului au fost atribuite corect acestei clase afective, dar și altor clase, în funcție de cea pe care o căutau. Mai mult, pentru copiii cu vârsta de 8 ani se pare că expresia facială a enervării adulților influențează direcția percepută a privirii, cel puțin în comparație cu expresiile fricii sau cele neutre (Rhodes et al., 2012). Tot aici, Russell și Bullock (1986) au arătat că intensitatea și valența sunt singurele dimensiuni perceptute ale expresiilor faciale de către copiii de 2 și trei ani, iar în jurul vârstei de 4 ani apare capacitatea de a evalua și dimensiunea apropierii-distanței (e.g. enervarea semnalează apro-pierea, iar frica exprimă distanțarea fizică, spațială). În ceea ce priveşte evaluările interpersonale bazate pe informația facială morfologică, datele arăta că evaluă-rile femeilor asupra fețelor bărbaților sunt în concor-danță cu interesul pentru copii al acelor bărbați (i.e.

112

e.g. moartea unei persoane apropiate ar trebui să declanșeze tristețe.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

78

interes în a avea copii; Roney et al., 2006). De aseme-nea, oamenii sunt destul de exacți în evaluarea puterii fizice şi abilității de apărare/luptă a altora, evaluări făcute pe baza morfologiei feței (Sell et al., 2009), deşi indicatorii faciali folosiți în aceste evaluări nu sunt bine înțeleşi de către cercetători. Mai mult, se pare că raportul facial lățime-înălțime mare poate fi un indicator folosit pentru a evalua predispoziția către agresivitate (Carré et al., 2009). Cu toate aces-tea, comportamentul agresiv variază în funcție de persoană şi context. Oosterhof și Todorov (2008) au găsit faptul că evaluarea fețelor este bazată pe suprageneralizarea mecanismelor adaptive care au ca funcție deducția intenției și a abilității altei persoane de a vătăma sinele (i.e. observatorul). Tot cei doi cercetători consideră că evaluarea fețelor umane este efectuată pe baza a două dimensiuni: valența și dominanța. Cele două dimensiuni sunt evaluate în mod suprageneralizat, fiind legate de perceperea indicatorilor faciali legați de apropiere-evitare (pentru valență) şi putință-neputință fizică (pentru dominan-ță). Deci, trăsăturile structurale/morfologice ale feței evaluate sunt folosite pentru a deduce trăsăturile persoanei (i.e. abilitatea de a răni sinele) şi intențiile (i.e. tendința de a răni sinele; vezi și Zebrowitz și Montepare, 2008). O altă dimensiune a percepției fețelor umane ar putea fi familiaritatea, iar oamenii sunt mai abili în recunoașterea fețelor familiare, în comparație cu cele nefamiliare (Sun et al., 2012)113.

FIG. 4.9. RAPORTUL FACIAL ÎNĂLȚIME-LĂȚIME (stânga: mic;

dreapta: mare) (Carré et al., 2004, p. 1195)

Fețele oamenilor din altă rasă sunt scanate diferit de cele din propria rasă (i.e. sunt privite alte zone ale feței); această scanare diferită poate avea legătu-ră cu morfologia feței, care diferă în funcție de rasă, dar și cu normele socio-culturale referitore la compor-tamentul privirii (Fu et al., 2012). De asemenea, evaluarea orientării sexuale pe baza perceperii feței umane este destul de exactă, deși nu se cunosc elementele faciale care contribuie la aceste evaluări. Tabak și Zayas (2012) au cercetat această problemă pe baza a două tipuri de procesări faciale: ale trăsăturilor (e.g. ochii) și ale configurației (e.g. distanța dintre ochi). Rezultatele indică faptul că elementele configurației contribuie mai mult decât trăsăturile în evaluarea corectă a orientării sexuale.

113

Totodată, creierul uman (probabil) nu are un modul specializat pentru recunoașterea fețelor asemănătoare propriei persoane (Giang et al., 2012).

În altă ordine de idei, există o corelație pozitivă între suportul social emoțional (e.g. iubirea) și activitatea sistemului recompensatoriu, care inhibă reacțiile defensive (e.g. clipirea spontană care apare de obicei în tresărire). De exemplu, observarea fotografiilor cu persoana iubită (i.e. partenerul sau partenera de cuplu) întărește această corelație, iar efectul este mai puternic pentru femei decât pentru bărbați (Guerra et al., 2012). Totodată, femeile sunt mai agile decât bărbații în perceperea expresiilor faciale pozitive. Percepția acestora este automată și are loc inclusiv pentru stimulii prezentați foarte scurt (Donges et al., 2012). Percepția expresiilor faciale emoționale devine pro-blematică în situațiile în care expresiile a două sau mai multe emoții apar în mod secvențial sau combi-nat (e.g. tranziția expresiilor faciale, indiferent de durată). În funcție de emoția percepută pot să apară două fenomene: histerezis (engl. hysterisis) și incerti-tudinea. Histerezis se referă la fenomenul care apare în persistența unei prime evaluări faciale (e.g. dez-gust) după schimbarea expresiei, influențând evaluări-le alternative (e.g. enervarea). Astfel, a doua evaluare a expresiei faciale depinde de prima. Histerezis apare des în schimbările dintre expresiile care sunt similare din punct de vedere perceptual (e.g. enervare – dez-gust). Incertitudinea apare în contextele în care ex-presiile faciale nu sunt similare (e.g. zâmbet – emoție negativă), deci nu apare influența primei (Sacharin et al., 2012). De asemenea, o altă problemă este legată de ambiva-lența expresiilor faciale emoționale (i.e. expresii faciale pozitive și negative care apar simultan), obser-vată mai ales în persoanele care nu îi pot inhiba dorin-ța de a fuma, în ciuda intenției de a nu o face (i.e. ambivalența fumatului). De obicei, expresiile faciale ale ambivalenței fumatului apar în același timp, nu în mod secvențial114 (Griffin și Sayette, 2008; vezi și Ekman, 1993).

FIG. 4.10. EXPRESIE FACIALĂ CARE POATE SĂ APARĂ ÎN AMBIVALENȚA FUMATULUI (Griffin și Sayette, 2008, P. 10).

UA (6+12)+(9+15) - zâmbet și dezgust

MIŞCĂRI FACIALE REFERENȚIALE

114

În experiment, expresiile faciale pozitive au fost UA 6+12 (+1+2), iar cele negative UA 9, 10, 15, 20, sau 1+4 (Griffin și Sayette, 2008).

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

79

Expresiile referențiale sunt conştiente şi intenționate, mai puțin atunci când devin un tic (Ekman, 1997a). Acestea sunt mişcări faciale voluntare care se referă la o emoție ce nu este simțită de persoana care efectuează mişcările respective. Persoana se referă la o emoție, exact cum ar face-o prin cuvinte, dar arătând într-un mod clar faptul că afectul nu este simțit. Expresiile referențiale arată ca cele emoționa-le, însă diferă din două motive. Primul motiv este că observatorul emoției poate greşi comparația dintre emoții, crezând că cea arătată este veritabilă. În al doilea rând, emoția trebuie să fie transformată tocmai cu scopul de a reduce şansele ca observatorul emoției să înțeleagă greşit mesajul transmis de expresia referențială (Ekman, 1997a), făcând asta prin amplifi-carea sau diminuarea intensității acțiunilor faciale. Într-adevăr, transformarea unei expresii emoționale într-una referențială are loc atât în cadrul intensită-ții, cât şi al morfologiei. De obicei, durata expresiei referențiale este mai scurtă sau mai lungă decât cea a emoției veritabile şi implică un singur set de miş-cări faciale. Expresiile referențiale pot face trimitere şi la emoțiile altei persoane. În cele din urmă, sub anumite circumstanțe, dintr-o simplă mască expresia poate deveni veritabilă (Ekman, 1997a).

CONTAGIUNEA FACIALĂ Copiii nou-născuți demonstrează abilitatea de a imita expresiile faciale la doar câteva ore de la naştere. Aceştia arăta expresii care seamănă cu dezgustul adul-ților, zâmbetele apar în primele săptămâni de viața, iar enervarea apare la cel mult 4 luni de la naştere (Rosenberg şi Ekman, 1993). Tendința spontană de sincronizare a expresiilor faciale cu cele ale celorlalți oameni este des denu-mită contagiune afectivă. S-a sugerat fie că această contagiune este condusă de imitarea motoare (e.g. mimică), fie că este un aspect observabil al emoției care apare când este observată emoția corespunzătoa-re în ceilalți (Tamietto et al., 2009) - având că bază capacitatea empatică a omului. Aspecte importante ale comunicării emoționale pot să apară la un nivel inconştient. Patternuri de răs-puns facial emoțional pozitiv sau negativ pot fi declan-şate spontan fără conştientizarea stimulului (pozitiv sau negativ). Când oamenii sunt expuşi la expresii faciale emoționale, aceştia răspund spontan cu reacții faciale electromiografice în muşchii faciali relevanți acelei emoții. Parțial, aceste reacții reflectă tendința de mimică a stimulilor faciali. O mare parte din co-municarea umană directă are loc la un nivel incon-ştient, fapt valabil atât pentru emoțiile negative, cât şi pentru cele pozitive. Activitatea amigdalei diferă în funcție de tipul de stimul prezent, iar vătămarea amigdalei afectează recunoaşterea expresiilor facia-le (Dimberg et al., 2000).

INFLUENȚELE SOCIO-CULTURALE ASUPRA EXPRESIILOR FACIALE

Factorii genetici pot influența expresia facială emo-țională. S-a ajuns la această concluzie după ce au fost studiate perechi de gemeni separați la naştere şi pă-

rinții naturali ai acestora. Durata expresiilor este parțial moştenită, iar intensitatea foarte rar (Kendler et al., 2008), însă acestea pot juca un rol important în crearea unei semnături a familiei (Peleg et al., 2006). Pe de altă parte, indivizii orbi congenital învață să îşi gestioneze comportamentul facial, fiind o dovadă a faptului că cel puțin anumite expresii facia-le emoționale sunt universale (Ekman, 1999; Matsumoto şi Willingham, 2009). Zâmbetul social şi durata expresiei faciale specifice fricii sunt două reac-ții care sunt similare pentru gemenii monozigoți şi dizigoți în primul an de viața. Totodată, perechile de gemeni monozigoți au un răspuns al m. orbicular al ochiului similar. În principal, există un nivel mare de corelare genetică (nu neapărat pentru gemeni) în ceea ce priveşte reacțiile emoțiilor negative (Peleg et al., 2006). Fiecare emoție dispune de mai multe posibilități de exprimare (i.e. multimodalitatea). De exemplu, jena presupune privirea în jos, întoarcerea capului şi încli-narea în jos a acestuia, zâmbet controlat şi atingerea feței. În afişările ritualizate, care sunt moduri stiliza-te de exprimare a emoțiilor, culturile iau elemente ale expresiei şi modifică diverşi parametri pentru a deveni mai exagerată şi stereotipică. În mare parte din Asia de sud-est, de exemplu, în cazul jenei apare combinația de muşcare a limbii şi ridicare a umerilor, devenind o afişare ritualizată. Implică versiuni exage-rate a două elemente specifice jenei: acțiuni muscula-re inhibitorii în jurul gurii (e.g. muşcarea limbii) şi postura restrânsă (e.g. ridicarea umerilor). Aceste acțiuni sunt specifice doar culturilor din acea parte a lumii: în India, doar muşcarea limbii este văzută că un semn nonverbal al jenei, iar în S.UA nici una din cele două mişcări nu este percepută de oameni ca semna-lând o emoție (Goetz şi Keltner, 2007).

DISPOZȚIILE AFECTIVE

Dispozițiile în sine nu au semnale de recunoaştere, ca de exemplu expresii faciale sau ton al vocii specific. În schimb, dispoziția este vizibilă prin cantitatea (e.g. frecvența de apariție) unei emoții exprimate. De exemplu, în cazul iritabilității poate fi o uşoară creş-tere a tonusului muscular al muşchilor specifici ener-vării. Această creştere poate fi vizibilă, dar nu este obligatoriu. În cazul în care este vizibilă, mişcările ar trebui să fie subtile (Ekman, 1978). Caracteristicile expresiilor faciale semnalate în dispo-zițiile afective sunt (ibidem): expresiile faciale ale emoțiilor dominante care au

generat dispoziția sunt fragmentate; frecvența expresiilor este mai mare în dispoziția

respectivă decât în starea obişnuită/neutră.

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

80

S17 | MIROSUL, ROȘIREA ȘI CĂS-CATUL: ASPECTE ALE SNV

Activitatea cardiovasculară este posibil să opereze în serviciul cererilor metabolismului asociate cu sporirea efortului, iar ritmul cardiac covariază di-rect cu anticiparea efortului; conductanța pielii este strâns legată de procesele atenției. O serie de cerce-tători au relaționat schimbările anumitor parametri ai activității cardiovasculare nivelului de efort pe care o persoană îl exercită sau se pregăteşte să îl exercite. Aceşti parametri includ creşterea ritmului cardiac şi a presiunii vasculare; diminuarea rezistenței periferice (care reflectă deschiderea vaselor de sânge periferice pentru a creşte nivelul sângelui oxigenat către muşchii periferici); creşterea temperaturii pielii (care reflectă creşterea fluxului sanguin rezultat din diminuarea rezistenței periferice). În adiție, Pacchinenda şi Smith (1995) au observat faptul că schimbările conductan-ței spontane a pielii sunt posibil corelate cu schim-bările încărcăturii cognitive (Smith şi Scott, 1997).

MIROSUL

Din punct de vedere teoretic, sistemul olfactiv oferă informații despre identitatea şi calitatea lucrurilor sau a altor organisme din mediu, fiind crucial în evaluarea alimentelor şi substanțelor prin alertarea în cazul unor pericole potențiale (Delplanque et al., 2009). Percepția subiectivă a mirosurilor are trei dimensi-uni principale: plăcere, familiaritate şi intensitate. Acestea nu sunt independente. Există, de exemplu, o relație între familiar şi plăcut. Expunerea în mod re-petat la un anumit miros este de multe ori un stimul suficient pentru a spori atitudinea asupra acestuia (e.g. pentru a induce o creştere a preferinței subiecti-ve). De asemenea, familiaritatea este permanentă, însă perceperea unui miros ca fiind plăcut sau neplă-cut se poate schimba (Delplanque et al., 2009). Valență pozitivă a unui stimul ajută la creşterea per-cepției familiarității, chiar şi în absența unei expuneri precedente – apare fenomenul plăcutul-este-familiar. Corelația pozitivă dintre plăcere şi familiar este valabilă doar în cazul mirosurilor plăcute, nefiind valabilă pentru mirosurile grele, când evaluarea nega-tivă poate accentua ritmul cardiac (Delplanque et al., 2009). Variația ritmului cardiac este un indicator fiziologic relevant al agreabilității. Mai multe studii au arătat faptul că ritmul cardiac scade când mirosul perceput este evaluat ca fiind plăcut. Ritmul cardiac este sen-sibil şi la noutate (engl. novelty), fiind astfel o com-ponentă de orientare a răspunsului: scade ca efect al unui eveniment care aduce schimbare sau noutate (Delplanque et al., 2009). Procesele de evaluare a noutății şi a plăcerii în sine sunt organizate într-un mod secvențial (vezi S02, fig. 1.4). Evaluări diferite au efecte eferente asupra răs-punsurilor fiziologice, în momente diferite de timp. Din punct de vedere al răspunsului, efectele noutății apar înaintea plăcerii- neplăcerii: procesul de evaluare şi efectele periferice eferente ale acestuia se desfă-

şoară într-o ordine succesivă. De obicei, după 2-4 s de la perceperea mirosului apare un răspuns cardiac, iar după 5 s mirosul este perceput ca fiind plăcut. Acest lucru nu e valabil şi pentru mirosurile percepute ca fiind neplăcute (Delplanque et al., 2009).

ROŞIREA FACIALĂ Roşirea este o reacție spontană şi implică următoare-le părți ale corpului: fața, urechile, gâtul şi partea superioară a pieptului. Reacția este produsă de vo-lumul crescut de sânge din aceste regiuni. În con-trast, transpirația este răspunsul nonsocial asociat cu efortul fizic, temperatura crescută a mediului, sau consumul de alcool. Situațiile sociale care implică roşirea implică atenția asupra părților negative ale sinelui (pot să apară jena, ruşinea, vina, mândria). Nu doar omul are această reacție, ci şi unele primate, probabil fiind un gest de liniştire/alinare. Stimulii care pot declanşa roşirea facială pot fi restrânşi în urmă-toarele patru categorii legate de atenția asupra sinelui (Mulkens et al., 1997, 1999): 1. amenințări asupra identității publice; 2. lauda şi alte forme de atenție pozitivă; 3. acuzarea sau atenționarea de roşire de către altă

persoană; 4. examinarea sinelui de către ceilalți. Există persoane care afirmă faptul că roşesc mai frec-vent şi mai intens decât majoritatea, dezvoltându-se o fobie. A fost demonstrat faptul că frica de roşire este asociată cu înclinația sau predispoziția spre roşire. Mai mulți teoreticieni au menționat procesele de aten-ție ca fiind factorii principali de complicare pentru fobiile sociale - se pare că situațiile interpersonale rezultă în intensificarea autoconcentrării atenției (ACA) (engl. self-focused attention), care în schimb se presupune că intensifică afectele negative şi autoper-cepția răspunsurilor fiziologice. În consecință, percep-ția acestor răspunsuri este foarte probabil să producă sporirea ACA. Excitarea fiziologică proeminentă ser-veşte concentrării atenției către sine, care în schimb creste conştientizarea propriilor reacții fiziologice. Astfel, persoanele cu frică de roşire se pare că sunt prinse într-un cerc vicios în care această frică are ca rezultat sporirea ACA, care amplifică ulterior conşti-entizarea roşirii, rezultând într-o adâncire a fricii de roşire etc. După aceasta, procesele de atenție pot de asemenea conduce la supraestimarea răspunsului real al roşirii, care în schimb poate perpetua frica fobicilor pentru roşire. Cu toate acestea, un studiu din 1999 (Mulkens et al., 1999) a demonstrat faptul că atât indivizii cu frică intensă, cât şi cei cu frică redusă de roşire au o intensitate a răspunsului fiziologic egală. Un studiu recent (Drummond și Su, 2012) arată că există diferențe interindividuale ale predispoziției către roșire pentru trăsătura anxietății sociale, (indi-ferent de expectanța de a roși). La nivelul SNV, anxie-tatea socială și jena sunt dificil de diferențiat (Hofmann et al., 2006). Cu toate acestea, roșirea poate fi un indicator fiziologic al timidității și anxie-tății sociale (ibidem).

CĂSCATUL

Căscatul este un reflex care, deşi încă nu este com-plet înțeles, poate fi declanşat psihologic de foame,

C04 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (1): INTRODUCERE

81

plictiseală, sau imitare. Blin și colaboratorii (1990) consideră că atât căscatul, cât şi clipirea sunt două comportamente legate parțial de dopamină. Variații ale ratei clipirii spontane şi ale căscatului au fost observate în mai multe disfuncții legate în mare parte de sistemul dopaminic: boala Parkinson, paralizia supranucleară progresivă (engl. progressive supranuclear palsy), disfuncția Huntington, schizofre-nie, sau sindromul Tourette. În animale, rata clipirii şi căscatul pot fi induse artificial prin apomorfină. Cu toate acestea, căscatul uman este infrecvent în paci-enți cu Parkinson, însă opusul se întâmpla în cazul bolii Huntington. Blin și colaboratorii consideră că există un mecanism farmacologic similar între căscat şi rata privirii, pentru că frecvența de apariție a celor două comportamente este amplificată de apomorfină, un agonist dopaminic (Blin et al., 1990). Norscia şi Palagi (2011) şi Palagi et al. (2009) au adus dovezi ale legăturii dintre empatie şi căscat. Pentru oameni, căscatul este declanşat, în principal, de apropierea afectivă (i.e. simpatie) dintre indivizi și nu de alte variabile (e.g. sexul sau naționalitatea). Mai mult, neuronii de oglindire se pare că au un rol im-portant în contagiunea căscatului. Legăturile sociale puternice115 amplifică această contagiune, în special frecvența şi momentul de apariție. La fel se întâmplă şi în cazul babuinilor: contagiunea căscatului este mai mare între indivizii care sunt apropiați (indicat prin contacte de îngrijire specifice primatelor). Această apropiere, bazată pe relații de prietenie sau rudenie, facilitează contagiunea căscatului și pentru cimpanzeii pitici (Pan paniscus) (Demeru și Palagi, 2012).

În continuare, C05 prezintă în detaliu câteva afecte distincte, conform celor două teorii dominante din domeniul nonverbal afectiv. Deoarece teoria categori-ală a beneficiat de suport mai mare din partea cerce-tătorilor, aceasta ocupă cea mai mare parte a capito-lului. Totuși, cele două teorii nu sunt prezentate sepa-rat, prin comparație, ci în mod combinat. Această lucrare promovează teoria componențială, datorită abordării mai exacte bazată pe dimensiuni și variabile. Această metodă științifică este prezentă și în următoarele capitole. Din acest motiv, o ipoteză a teoriei categoriale – ipoteza prototipurilor faciale, conform căreia doar anumite configurații de mișcări faciale involuntare semnalează prezența certă a unei emoții anume – ar trebui considerată și utilizată cu precauție, deoarece există deja studii care demon-strează faptul că expresiile faciale complete și proto-tipice apar rar sau deloc (e.g. Pochedly et al., 2012; Widen, 2012).

115

Este foarte posibil ca empatia să își aibă baza în legăturile familiale, în special între copil şi mama.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

C05 | COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

S18 | TREI ZONE FACIALE

PARTEA SUPERIOARĂ A FEȚEI

Când acțiunile sprâncenelor nu apar combinate cu alte mişcări faciale, acestea tot pot oferi informații afecti-ve, însă informații mai puțin precise, posibil relaționa-te familiei afective, nu unei emoții specifice (Ekman, 1979). Totodată, Smith şi Scott (1997) au emis ipoteza relației dintre mişcările sprâncenelor şi incertitudi-ne (vezi şi Ekman, 1979). Combinația UA 1+2 este asociată atât cu emoții pozi-tive, cât şi cu cele negative, putând de asemenea semnala şi interes. Apare şi ca semnal conversațional (întrebare, îndoială, salutare/întâmpinare, sublinierea anumitor cuvinte; Ekman, 1979). Această este combi-nația care apare cel mai des în sublinierea cuvintelor rostite (Ekman, 1977a). Subliniatorii asigură şi accen-tuarea cuvintelor, însă în acest caz accentuarea se extinde pe mai mult de un singur cuvânt. Subliniatorii coincid cu una din varietățile schimbării vorbirii care asigură accentuarea: amplificarea intensității vocii, mărirea pauzelor dintre cuvinte, prelungirea rostirii fiecărui cuvânt în timp ce este rostit. Mişcările mâini-lor, înclinările posturale, contactul vizual şi diverse acțiuni faciale pot acționa ca subliniatori (Ekman, 1979). UA 1 și combinația 1+4 şi 1+2+4 sunt asociate cu tristețea sau cu frica (doar 1+2+4), nu cu alte emoții, negative să pozitive (Ekman, 1979). UA 1+2 măreşte câmpul vizual, în special porțiunea superioară a aces-tuia. Copiii fac această mişcare în căutările vizuale şi când privesc de jos un adult (Ekman, 1979). Amplifica-rea vizuală nu este uniformă pentu toți oamenii, de-pinzând de adâncimea globului ocular în orbită şi alți factori anatomici. UA 1 şi 2 apar des ca răspuns la noutate şi lipsa con-trolului (vigilență, acuitate vizuală). Frecvența acesto-ra este semnificativ mai mare pentru emoțiile în care evaluările noutății şi ale controlului scăzut sunt proe-

minente (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). UA 4 (i.e. încruntarea) este asociata cu enervarea, perplexitatea şi dificultatea de orice tip116. De aseme-nea, apare într-o varietate de semnale conversaționa-le. Activitatea din regiunea sprâncenelor este relațio-nată cu evaluarea incongruenței sau obstacolului, nefiind relaționată cu plăcerea subiectivă, care este asociată cu mişcările obrajilor. UA 4 poate acționa ca o protecție anti-lumina sau anti-vânt, diminuând câm-pul vizual. Originea acestei mişcări în tristețe (1+4) nu este cunoscută încă (Ekman, 1979). UA 4 rezultă cel mai des din evaluarea neprevăzutului, discrepanței și obstacolului. Apare în majoritatea emoțiilor negative, în special în enervare, disperare, tristețe, dezgust și frică. De asemenea, UA 4 poate să apăra scurt în contextul unei emoții pozitive doar dacă un eveniment neaşteptat produce un efect agreabil.

Mişcarea mai apare şi în efortul nonemoțional (Scherer

116

Expresiile efortului fizic sunt caracterizate de încordarea unei varietăți de muşchi faciali care acționează elemente cum ar fi sprâncenele, mandibula, sau muşchii perioculari.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

83

și Ellgring, 2007a, b), totodată influențând reciproc percepția acelui efort; mişcarea voluntară amplifică persistența în atingerea obiectivelor (Stepper şi Strack, 1993). Două din cele şapte acțiuni posibile ale sprâncenelor nu joacă un rol cert în exprimare afectivă: UA 2 şi 2+4. Hjorstjo (1970) afirma faptul că 2+4 exprimă furie, iar Eibl-Eibesfeldt (1972) a menționat faptul că această mişcare apare în măştile teatrale japoneze care descriu enervare-furie. Aceste acțiuni ale sprân-cenelor au mai fost observate în arta Renaşterii, etruscă şi timpurie romană, cât şi în benzile desenate moderne. Totuşi, UA 2 este inexistentă în expresia facială emoțională studiată empiric (Ekman, 1979).. UA 1+2+4: dacă frica este considerată un răspuns de anticipare, atunci UA 1+2+4 poate explica relevanța mişcării asupra atenției şi măririi câmpului vizual (1+2), cu UA 4 exprimând ceea ce se anticipează: un obstacol (Ekman, 1979).

TABELUL 5.1. SEMNIFICAȚIA ACȚIUNILOR SPRÂNCENELOR

UA EXPRIMĂ/APARE ÎN

1

o tristețe (Ekman, 1979);

o posibil să apară în venerație (engl. awe)

(Shiota et al., 2003);

2 o posibil să apară în dominanță (Ekman, 1979);

1+2

o semnal ambiguu, poate însemna neîncredere

o noutate: bruschețe (Scherer şi Ellgring, 2007a,

b); o schimbare (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

o reglator conversațional (Ekman, 1979);

o emblemă pentru salut (Ekman, 1979);

o apare în răspunsurile de orientare a atenției şi/sau vigilenței (Scherer şi Ellgring, 2007a,

b);

o când mişcarea nu este acompaniată de UA 5, foarte rar poate exprima surpriză pură în mod

cert (Ekman, 1979);

o apare des în noutate şi lipsa controlului (vigi-lență, acuitate vizuală) (Scherer şi Ellgring,

2007a, b);

1u117+2

u

o scepticism; când acțiunea este acompaniată

de coborârea celeilalte sprâncene, exprimă tot scepticism (Ekman, 1979);

1+4

o întristare slabă, sau puternică dar controlată

o ca şi UA 1+2, poate fi o mişcare de subliniere

a unui cuvânt din cadrul unei propoziții, însă foarte puțini oameni o folosesc (Ekman,

1979);

2+4 o posibil furie (Ekman, 1979);

4

o rezultă cel mai des din evaluarea neprevăzu-tului, discrepanței, sau obstacolului (Scherer

şi Ellgring, 2007a, b);

o apare în majoritatea emoțiilor negative, în special în disperare, tristețe, dezgust și frică

(Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

o dificultate cognitivă sau fizică (Ekman, 1979);

o poate exprimă început de enervare, însă mişcarea este ambiguă dacă nu apar şi alte

mişcări specifice (Ekman, 1979);

o dispoziție emoțională sumbră, gravă (Ekman, 1979);

o concentrare (Ekman, 1979);

o perplexitate (Ekman, 1979); o dacă este o mişcare rapidă şi momentană, iar

apoi sprâncenele sunt aduse în poziția 0, este

un reglator conversațional (Ekman, 1979);

o apare mai des în condiții de stres intens decât în condiții de stres scăzut (Ekman, 1979);

117

U = unilateral.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

84

o apare des în durere fizică (Ekman, 1979);

o poate să apăra scurt în contextul unei emoții

pozitive dacă un eveniment neaşteptat produ-ce un efect agreabil (Ekman, 1979);

1+2+4 o apare în frică: îngrijorare sau spaimă este o

acțiune destul de certă (Ekman, 1979).

PARTEA DE MIJLOC A FEȚEI

UA 5 apare de asemenea ca rezultat al evaluărilor noutății şi controlului scăzut, cel mai probabil în ser-viciul vizualului. Corespunzător, apare frecvent alături de UA 1 şi 2, mai ales în panică şi disperare (engl. despair). Acțiunea apare de asemenea frecvent în interes. Combinația dintre UA 5 şi UA 23 poate expri-

ma fixarea amenințătoare asupra unei ținte (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). UA 7 apar exclusiv în iritare sau dispreț, posibil împre-

ună cu holbatul (Scherer şi Ellgring, 2007a, b).

TABELUL 5.2. SEMNIFICAȚIA ACȚIUNILOR PLEOAPELOR ŞI OCHILOR

UA EXPRIMĂ/APARE DES ÎN

5

o apare ca rezultat al evaluărilor noutății şi

controlului scăzut, cel mai probabil în servi-ciul vizualului. Corespunzător, apare frecvent

alături de UA 1 şi 2, mai ales în panică şi di-

sperare (engl. despair). Acțiunea apare de

asemenea frecvent în interes. Combinația din-tre UA 5 şi UA 23 poate exprima fixarea ame-

nințătoare asupra unei ținte (Scherer şi

Ellgring, 2007a, b); o intensitate scăzută: poate exprima surpriză,

dar mai degrabă exprimă atenție sau interes

(Ekman, 1982); o intensitate medie: surpriză, îngrijorare sau

spaimă (engl. fright), mai ales dacă apare şi

UA 7; când mişcarea durează maximum 2s, es-

te mai degrabă surpriză (Ekman, 1982); o intensitate foarte puternică: cel mai probabil

panică; exprimă surpriză dacă apar şi alte

mişcări specifice numai surprizei (Ekman, 1982);

o apare des în durere fizică (Prkachin, 1992a,

b);

7

o iritare sau enervare controlată, dacă apar şi alte acțiuni faciale specifice enervării (Ek-

man, 1982);

o apare des în dispreț (Scherer şi Ellgring,

2007a, b); o mai poate exprima concentrare, fără legătură

cu enervarea (Ekman, 1979);

o cu cât pleoapele sunt mai tensionate şi depăr-tate (UA 5+7), cu atât mesajul este mai cate-

goric: frică (Ekman, 1982);

o apare des în durere fizică (Prkachin, 1992a, b);

5+7

o intensitate slabă: frică controlată sau care

abia începe (Ekman, 1982);

o intensitate medie: frică, posibil frică contro-lată sau care tocmai începe (Ekman, 1982);

o intensitate maximă: panică, mai ales contro-

lată (Ekman, 1982);

41

o tristețe controlată, însă mesajul este ambiguu chiar şi când apare împreună cu UA 64 (Ek-

man, 1982);

o oboseală (Ekman, 1982); o plictiseală (Ekman, 1982);

43

o oboseală (Ekman, 1982);

o apare des în durerea fizică (Prkachin, 1992a,

b);

64

o întristare-eşec (Ekman, 1982);

o ruşine (Ekman, 1982);

o vinovăție (Ekman, 1982); o jenă (Keltner, 2005b);

o oboseală (Ekman, 1982);

o plictiseală (Ekman, 1982);

61/62+64

o ruşine (Keltner și Shiota, 2003); o vinovăție (Ekman, 1982).

PARTEA INFERIOARĂ A FEȚEI

UA 6 şi UA 12 apar în exprimarea emoțiilor pozitive. Cu toate acestea, UA 6 apare şi în dezgust sau deznă-dejde, însă din punct de vedere anatomic această mişcare poate să apăra în dezgust ca o consecință a UA 9 sau 10 (prima apărând atât în dezgust cât şi în

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

85

disperare, iar a doua doar în dezgust sau dispreț)

(Scherer şi Ellgring, 2007a, b).

UA 9 este o acțiune rară ce apare în anumite forme de

dezgust sau în furia combinată cu dezgustul (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). UA 10 este proeminentă în dispreț

şi dezgust (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). UA 11 are o

apariție semideasă doar în panică sau disperare (Sche-rer şi Ellgring, 2007a, b). UA 13 apare în mândrie, iar în combinație cu UA 17 (şi bineînțeles 6+12) poate fi

un semnal convențional al reuşitei/câştigului (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). UA 14 apare în dispreț şi plictiseală și uneori în ruşine

(ca o consecință a autodisprețului) (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). UA 17 poate fi un indicator al dezgustului (Wallbott şi Scherer, 1991). UA 20 apare în disperare şi frică. În combinație cu UA

23, mişcarea apare în enervare (Scherer şi Ellgring, 2007a, b). La fel ca UA 1 şi 2, UA 25 şi 26 apar frecvent în majori-tatea emoțiilor şi deci au o interpretare ambiguă, însă această apariție frecventă poate fi atribuită combină-rii emoțiilor cu surpriza. Pot fi indicatori ai concentră-rii atenției, iar UA 25 apare des în anxietate, mai ales în cazul femeilor (Wallbott şi Scherer, 1991; Scherer şi Ellgring, 2007a, b). În funcție de contracția UA 6+25+26, acest cluster facial semnalează intensitatea emoțiilor pozitive (i.e. zâmbet) sau negative (i.e. plâns) ale copiilor foarte mici (Messinger et al., 2012). UA 27 apare în doar trei emoții foarte intense: furie, panică, sau disperare. Este posibil a acțiunea să fie legată de vocalizările cu o amplitudine ridicată şi de

accentuarea facială a acestor vocalizări (Scherer şi Ellgring, 2007a, b).

TABELUL 5.3. SEMNIFICAȚIA ACȚIUNILOR NASULUI ŞI OBRA-JILOR (Kaiser și Scherer, 1998; Scherer şi Ellgring, 2007a, b)

UA EXPRIMĂ/APARE ÎN

6 o mai ales când apare cu alte acțiuni specifice

tristeții, indică amplificarea emoției;

9

o apare în dezagreabilitate;

o dezgust generat de miros sau gust neplăcut

(Rozin et al., 1994);

o când are o intensitate mare, UA 9 coboară totodată şi sprâncenele, dar este acțiunea m.

ridicător al buzei superioare şi aripii naşului,

neavând legătură cu enervarea decât în cazul în care apare acțiunea specifică în pleoape;

11 o are o apariție semideasă doar în panică sau

disperare;

13 o apare în mândrie, iar în combinație cu UA 17

(şi bineînțeles UA 6+12) poate fi un semnal

convențional al reuşitei sau câştigului;

38

o acțiune foarte ambiguă, însă semnalează

necesitatea creşterii volumului de oxigen; o noutate;

o apare des în euforie;

o apare des în furie; o apare des în bucurie;

o apare în control şi putință mare;

39 o apare în dezagreabilitate;

o apare des în anhedonia.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

86

TABELUL 5.4. SEMNIFICAȚIA ACȚIUNILOR BUZELOR, BĂRBIEI

ŞI MANDIBULEI

UA EXPRIMĂ/APARE ÎN

10

o apare în dezagreabilitate (Scherer şi Ellgring,

2007a, b);

o exprimă dispreț, mai rar dezgust: contact

interpersonal aversiv, imoralitate, sau stimuli care amintesc oamenilor de originea lor ani-

mală (Rozin et al., 1994);

o apare des în durere fizică (Prkachin, 1992a, b);

10+25 o dispreț (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen,

1975);

10u+25u

o dispreț (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975);

12

o zâmbet fals simplu (Ekman și Friesen, 1982;

Ekman, et al., 2005; Frank și Ekman, 1993,

1996);

14 o dispreț (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

o plictiseală (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

14u o dispreț (Ekman și Friesen, 1986, 1988);

o posibil scepticism (Unz şi Schwab, 2005);

14u/14

b+12u

o dispreț (Ekman și Friesen, 1986; Ekman et al.,

1991b);

15

o apare în dezagreabilitate (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

o negație (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen,

1975);

o neîncredere (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975);

o bosumflare (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen,

1975); o extenuare (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen,

1975);

o sfidare (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen,

1975); o şanse slabe să exprime tristețe dacă nu apar şi

alte acțiuni specifice tristeții (Ekman, 2003a;

Ekman și Friesen, 1975);

16 o apare în tristețe sau dezgust (Scherer şi

Ellgring, 2007a, b);

17

o acțiune slabă: posomorâre sau dezamăgire

(Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975); o acțiune medie sau puternică: determinare,

concentrare (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen,

1975); o acțiune puternică: incertitudine (Ekman,

2003a; Ekman și Friesen, 1975);

o apare în dezgust (Wallbott și Scherer, 1991);

17+24

o enervare controlată (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975);

o resemnare (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen,

1975); o uneori, activitate cognitivă intensă (Ekman,

2003a; Ekman și Friesen, 1975);

19 o apare în dezagreabilitate (Scherer şi Ellgring,

2007a, b);

20

o UA 20 poate fi interpretată ca un semn al

evaluării abilității de coping ca fiind limitată

(putință scăzută) - nu este neapărat un indica-

tor cert al fricii (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); o apare des în disperare şi mai ales în frică

o în combinație cu UA 23, mișcarea apare în

enervare (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975);

23

o enervare intensă, posibil controlată; acțiune

foarte dificil de inhibat (Ekman, 2003a; Ekman

și Friesen, 1975); o apare des în manie (Kaiser și Scherer, 1998);

24

o dificultate cognitivă sau fizică (Ekman, 2003a;

Ekman și Friesen, 1975); o acțiunea care apare cel mai des în controlarea

oricărei emoții (pozitive sau negative), fără a

avea legătură cu enervarea (Ekman, 2003a;

Ekman și Friesen, 1975);

25 o semnalează necesitatea creşterii volumului de

oxigen (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

87

o apare des în manie (Kaiser și Scherer, 1998);

o apare des în durere fizică (Prkachin, 1992a,

b); o ca şi UA 24, UA 25 nu caracterizează emoții

specifice, însă pot fi indicatori ai activității

cognitive intense, în special atenția şi concen-trarea. UA 25 apare des în cazul tuturor per-

soanelor foarte anxioase, bărbaților care îşi

neagă anxietatea și femeilor cu anxietate scă-

zută (Wallbott și Scherer, 1991);

26

o semnalează necesitatea creşterii volumului de

oxigen (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

o noutate (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); o agreabilitate (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

o lipsa potențialului de coping (Scherer şi

Ellgring, 2007a, b);

o apare în disperare (Kaiser și Scherer, 1998); o apare în frică (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

o apare în furie (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

27 o panică (Scherer şi Ellgring, 2007a, b); o furie (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

o disperare (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

25+26

o posibil uimire sau emblemă referitoare la

uimire (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen, 1975);

o la fel ca UA 1 şi 2, UA 25 şi 26 apar frecvent în

majoritatea emoțiilor şi deci au o interpretare ambiguă, însă această apariție frecvență poa-

te fi atribuită combinării emoțiilor cu surpriza

(Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

23+25/

26

o idem UA 23, doar că este posibil sa apară şi vorbitul (Ekman, 2003a; Ekman și Friesen,

1975);

32

o apare în tulburările de anxietate (Kaiser și

Scherer, 1998); o apare des în neajutorare (Kaiser și Scherer,

1998);

37 o apare în tulburările de anxietate (Kaiser și

Scherer, 1998);

S19 | ZÂMBETUL ŞI AFECTELE POZITIVE

Zâmbetul este cea mai întâlnită expresie facială, dar și cea mai ușor de recunoscut (Ekman și Friesen, 1982). O față zâmbitoare poate fi recunoscută chiar și de la distanțe de 100 de metri (Hager și Ekman, 1979), la fel ca expresia facială a surprizei. Pe lângă rolul evident de semnalare a emoțiilor pozitive, zâmbetul mai servește și altor două funcții separate dar impor-tante (Papa și Bonanno, 2008): 1. funcția intrapersonală, asociată cu autoreglarea; 2. funcția interpersonală, asociată cu amplificarea

tipurilor de resurse sociale care favorizează copingul odată cu apariția unei probleme.

Zâmbitul și râsul servesc funcției de întărire a legă-turilor afective dintre indivizi prin mijloace de ex-primare a emoțiilor pozitive (Moser, 1989; Moser et al., 1989). Sunt de asemenea importante în contextul reacțiilor emoțiilor negative. Zâmbitul poate fi folosit ca o strategie de control atunci când comunică pre-zența unor legături sociale de bază în ciuda emoțiilor

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

88

negative exprimate, iar râsul poate întrerupe stările afective negative (Bänninger-Huber, 2005). Unul din aspectele critice ale zâmbetului este eficiența în schimbarea atitudinii observatorului către persoana care zâmbește. Dat fiind faptul că oamenii au răspun-suri perceptuale și comportamentale automate la indicatorii sociali, zâmbetul poate funcționa prin for-marea unei impresii pozitive în receptorii umani, în consecință modificând și comportamentul ulterior către emițător. Zâmbetul mai este unul din compor-tamentele nonverbale predominante din flirt, mai ales în cazul femeilor (Mehu et al., 2008). Zâmbetul apare în (Frank și Ekman, 1996): politețe; incertitudine; jenă (zâmbet involuntar controlat sau tensionat); mascarea unor emoții negative - zâmbet fals (e.g.

vinovăție, rușine, enervare, dezgust, frică etc.). Zâmbetul poate reflecta (Soojin, 2000): un obicei dobândit prin observare sau întărire

(engl. reinforcement); cordialitate, simpatie (atracție către o persoană

sau un obiect, fenomen etc.), sau alte situații cu valență pozitivă;

calm; anxietate, mai ales socială. Zâmbetul veritabil se mai numește zâmbet Duchenne, în cinstea cercetătorului francez care a descoperit o mare parte din ce implică (Ekman, 2003a, b). S-a descoperit faptul că zâmbetele Duchenne (ZD), în comparație cu alte tipuri de zâmbete, pro-duc de fiecare data activitate cerebrală; pe de altă parte, zâmbetele voluntare produc schimbări în activitatea regională a creierului, nu toate zâmbete-le fiind la fel (Ekman și Davidson, 1993). De exemplu, zâmbetul de anticipare este o reacție a unei emoții pozitive. În zâmbet, mușchii implicați sunt cel zigomatic mare și mușchiul orbicular ai ochiului (împărțit în două subunități), câte unul pentru fiecare parte a feței. Cel din urmă poate fi contractat voluntar doar de o mică parte din oameni, după cum arată studiile (Frank și Ekman, 1996; Ekman et al., 1980). Este vorba despre partea orbitală a m. orbicular al ochiului (fig. 26.02a), mișcare extrem de greu de efectuat voluntar, acesta fiind indicatorul cert al unui zâmbet emoțio-nal (Ekman și Keltner, 1997). Tabelul 5.5 prezintă în detaliu cele două acțiuni musculare implicate în zâm-betul veritabil și diferențele dintre acestea.

FIG. 5.1. COMPARAȚIE ZÂMBET FALS (STÂNGA) - ZÂMBET

VERITABIL (DREAPTA) A, B - schimbări date de acțiunea m. zigomatic foarte puternică; C -

apar modificări în această zonă doar când m. orbicular al ochiului este contractat, mișcarea având ca efecte vizibile coborârea ușoară a sprâncenelor și micșorarea globului ocular. Deosebirea dintre cele

două fotografii este subtilă, iar diferența dintre zâmbetul fals și cel

Duchenne este vizibilă doar observând mișcarea faciala în timp real sau în materiale video.

TABELUL 5.5. MUȘCHII FACIALI IMPLICAȚI ÎN ZÂMBETUL

EMOȚIONAL (sintetizat din: Ekman și Friesen, 1982; Frank și Ekman, 1993, 1996; Ekman, Friesen și Hager, 2002)

MUȘCHIUL SCHIMBĂRILE PRODUSE

1. zigimatic mare (UA 12 –

fig. 5.2d)

1. colțurile gurii sunt întinse și ridicate

către oasele obrajilor (osul zigoma-tic);

2. buzele sunt subțiate datorită acțiunii

1; 3. când acțiunea este puternică, produ-

ce și primele patru schimbări de la

punctul 2 al tabelului.

2. orbicular al

ochiului, par-

tea orbitală (UA 6 – fig.

5.2a)

1. ridică obrajii; 2. umflă zona de sub pleoapa inferioară

și produce/accentuează ridurile de

aici; 3. produce riduri în unghiul exterior al

ochiului (comisura palpebrală latera-

lă);

4. ridică pleoapa inferioară; 5. adună pielea din jurul ochilor înspre

globul ocular, acesta fiind mai puțin

vizibil; 6. coboară ușor sprâncenele și pielea de

sub acestea, creând riduri și umflă-

turi între pleoapa superioară și sprâncene - indicator foarte cert al

unui ZD118 (Ekman, 2003b);

7. globul ocular este mai puțin vizibil,

fiind acoperit parțial de pleoape; 8. acțiunea foarte puternică poate

ridica ușor buza superioară;

9. creează sau adâncește ridul nasolabial;

10. creează sau adâncește ridul

infraorbital.

3. orbicular al

ochiului, par-

tea palpebrală (UA 7 – fig.

5.2b)

1. contractă pleoapele și pielea din jurul lor;

2. globul ocular este mai puțin vizibil,

fiind acoperit parțial de pleoape; 3. acțiunea este de regulă mai vizibilă

în pleoapa inferioară;

4. ridică pleoapa inferioară; 5. umflă zonă de sub pleoapa inferioară

și produce sau accentuează ridurile

de aici.

TABELUL 5.6. CUM ESTE INDICAT ZÂMBETUL - SINTEZĂ

(Frank şi Ekman, 1993)

MORFOLOGIE INDICATOR MANIFESTARE

Duchenne

prezența m. zigomatic mare și

m. orbicular ai ochilor;

simetrie

acțiunea m. zigomatic produce

schimbări simetrice pe amân-

două părțile feței;

DINAMICĂ INDICATOR MANIFESTARE

acțiune

declanșare lină, fără iregulari-

tăți;

durată

durata medie totală a acțiunii este de obicei între 1/2s și 5 s;

nu este atât de scurt sau lung

când este amestecat cu emoții negative, deși poate dura și

câteva minute atunci când

este veritabil;

sincronizare cei doi mușchi implicați își

118

Acțiunea este vizibilă mai ales în epicanthus.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

89

ating apogeul în același timp.

FIG. 5.2. MUȘCHIUL ORBICULAR AL OCHIULUI (A, B, C) m. orbicular al ochiului: (A) partea orbitală, (B) partea palpebrală,

(C) m. ridicător al pleoapei superioare; m. relaționați: (D) m. zigoma-tic mare, (E) m. depressor supercilli, (F) m. procerus, (G) m. ridicător

comun al buzei superioare și aripii nasului, (H) m. frontal, (I) m. ridicător al buzei superioare.

După Ekman, (Ekman et al., 2005), un zâmbet este veritabil atunci când: 1. este simetric: emoția pozitivă nu este declanșată,

iar zâmbetul este voluntar şi acțiunea m. zigoma-tic mare (care ridică extremele buzelor) poate fi asimetrică. Cu toate acestea, zâmbetul este pre-zent și pe partea în care acțiunea este mai slabă. La persoanele dreptace zâmbetul voluntar este mai puternic pe partea stânga a feței, viceversa pentru cele stângace;

2. este de durată: inspecția a zeci de mii de expresii spontane a arătat faptul că durata unui zâmbet emoțional este între 5 ms (microexpresie119) și 5 s. Un zâmbet emoțional poate dura mai mult de 5 s atunci când intervine râsul. Bineînțeles, durata poate ține și de context. De asemenea, declanșarea și dispariția zâmbetului nu trebuie să fie bruște, ci progresive.

3. apar acțiunile sincronizate ale mușchilor, de-scrise în tabelul 5.5.

Mai mult: zâmbetele combinate cu emoții negative sunt efectuate prin două tehnici de management facial (Ekman și Keltner, 1997): 1. mascare, prin care un zâmbet acoperă mișcările

musculare asociate unei alte emoții; 2. falsificare, atunci când se încearcă inducerea în

eroare și concluzionarea observatorului că emoția simțită este pozitivă (e.g. zâmbetul nefericit).

Oamenii (indiferent de sex) care zâmbesc sincer sunt evaluate pozitiv de către ceilalți. ZD sunt evaluați ca fiind mai expresive, naturale, sociabile, relaxate și mai plăcute (Frank et al., 1993). Aspectele temporale ale mișcărilor faciale influențează percepția auten-ticității unui zâmbet (Krumhuber et al., 2007b). De-clanşarea înceată conduce la evaluări pozitive (de cele mai multe ori) ale persoanei. Aceste evaluări sunt

119

(MX) Expresii (de regulă faciale, dar nu numai) care durează mai puțin de 0,5 s.

însă influențate și de înclinația capului și de sex, demonstrând un efect combinat al acestor trei vari-abile în ceea ce privește exprimarea și percepția socială (ibidem). Zâmbetele cu declanșare și anclanșare lină sunt evalu-ate ca fiind mult mai sincere decât zâmbetele cu aceste variabile bruște. Persoanele care afișează pri-mul tip de zâmbet sunt evaluate ca fiind de încredere, mai atractive și mai puțin dominante decât cele care afișează zâmbet cu declanșare și anclanșare bruscă. Totodată, dacă apexul muscular este foarte lung, zâmbetul este de cele mai multe ori evaluat ca fiind fals (deşi în realitate poate fi ZD). Încă o dată, evalua-rea sincerității și atractivității variază în funcție de înclinarea capului: dacă persoana înclină capul înspre partenerul de conversație sau în direcția privirii, evaluarea este mai pozitivă ca în cazul înclinării în direcția opusă. Cu toate acestea, femeile care înclină capul sunt percepute ca fiind mai puțin sincere, cel puțin în culturile europene și americane (Krumhuber et al., 2007b). Mișcarea m. orbicular - partea palpebrală – generează o dinamică ce poate fi dominată de trăsăturile morfo-logice ale muşchiului. Cu toate acestea, dinamica facială în sine este suficientă pentru modelarea percepției și a deciziilor, independentă de trăsătura morfologică. Evaluarea încrederii sociale pe baza formei statice a feței poate fi făcută chiar și în ca-drul unor timpi de expunere foarte mici (Krumhuber et al., 2007a), fiind un proces intuitiv și foarte rapid care implică regiuni ale creierului cum ar fi amigdala. Se poate ca în oameni să fi evoluat un sistem de eva-luare a sincerității pe baza indicatorilor nonverbali: această ipoteză este compatibilă cu cele ale econo-miștilor în care se afirmă faptul că un sistem social de cooperare nu ar fi evoluat dacă oamenii nu ar fi fost capabili să distingă persoanele cooperante de cele necooperante (Krumhuber et al., 2007a).

DIFERENȚE INTERINDIVIDUALE

Este posibil ca în orice cultură, femeile să zâmbească mai mult decât bărbații, indiferent de frecvență, durată și intensitatea acțiunilor (Szarota, 2010). Însă acest lucru nu se întâmplă mereu: femeile și bărbații zâmbesc în aceeași măsură în anumite contexte (Woodzicka și LaFrance, 2005): atunci când știu că nu sunt observate de altcineva

- femeile zâmbesc mai des atunci când știu că sunt evaluate;

atunci când sunt în aceeași situație cu un bărbat (status, ocupație etc.);

Alte diferențe sunt (Woodzicka și LaFrance, 2005; Szarota, 2010): când climatul emoțional este negativ, femeile

zâmbesc mai des decât bărbații; bărbații au tendința să interpreteze în termeni

sexuali comportamentul pozitiv al femeilor; bărbații sunt mai puțin exacți în identificarea

corectă a zâmbetelor emoționale persoanele din vestul Europei, în comparație cu

estul continentului, zâmbesc mai des120.

120

Se pare că există diferențe culturale și ale posturii – Oettingen şi Seligman (1990) au găsit faptul că postura dreaptă era foarte rară în Berlinul de est, în comparație cu cel de vest.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

90

Puterea socială (i.e. autoritatea), sexul și zâmbetul sunt conectate într-un set complex de relații. Oa-menii cu autoritate puțină nu zâmbesc mai mult decât cei cu autoritate mare: într-o relație caracterizată de autoritate asimetrica, primii au tendința să zâmbească mai des datorită faptului că sunt obligați, într-o oare-care măsură, să recurgă la acest lucru indiferent de modul în care se simt cu adevărat. Cu cât o persoană are o autoritate mai mare, cu atât opțiunea de a zâm-bi este mai liberă (Woodzicka și LaFrance, 2005).

NEUROBIOLOGIA ZÂMBETULUI

Zâmbetele diferite implică rețele neurale diferite. ZD implică rute mai degrabă subcorticale decât corticale; zâmbetul non-D necesită control cortical mai mare. Adaosul mesajelor nonemoționale, sociale, ale zâmbe-tului implică de asemenea și alte zone din creier în producerea zâmbetului (Matsumoto și Lee, 1993). Cu cât zâmbetul este amestecat în mod mai complex cu alte mișcări faciale, cu atât neurologia care îi stă la bază este mai complicată, mai ales în comparație cu simpla distincție a tracturilor piramidal-extrapiramidal. De exemplu, zâmbetul care implică sau însoțeşte mesaje legate de caracterul (ne)adecvat din punct de vedere social necesită o combinație de căi neurale spontane și învățate care conduc la nervul facial. Rezultatul - doar activarea m. zigomatic mare (UA 12) - poate avea loc datorită (1) lipsei inervării m. orbicular, (2) suprimării corticale, sau amândoura. Utilizări sociale diferite ale zâmbetului pot implica grade diferite de inhibare sau stimulare a m. orbicular al ochiului, relevând un sistem complex și bogat de influențe neurale asupra nervului facial (Matsumoto și Lee, 1993).

RÂSUL

Râsul și zâmbetul au consecințe sociale diferite, fiind totodată două experiențe distincte. Mușchii implicați în zâmbet sunt de asemenea implicați și în râsul involuntar/emoțional, deşi nu doar aceștia (Ruch și Ekman, 2001). Râsul se poate declanșa în stări emoționale diferite și foarte probabil există diferențe morfologice certe între răsuri (e.g. batjocură, dispreț, jenă, anxietate). Râsul intens produce mișcări ale corpului și capului, pe lângă cele faciale obligatorii. Mușchii zâmbetului sunt mereu folosiți în râs, dar situația este variabilă pentru ceilalți mușchi faciali, care pot fi folosiți sau nu. Exact ca în cazul zâmbetu-lui fals, inactivitatea mușchiului orbicular al ochiului poate indica faptul că râsul este forțat (ibidem). În râs se relaxează o serie de mușchi faciali cum ar fi masseter sau pterigoidul pentru a permite coborârea mandibulei și un flux sporit de aer. Primele cercetări asupra râsului (e.g. Darwin, 1872) au arătat faptul că în râs mușchii faciali sunt tensionați sau că reacția râsului activează toți mușchii faciali. Această afirma-ție este falsă - de exemplu, mușchii din zona frunții sunt relaxați. Mișcările corpului pot consta în datul capului pe spate, mișcări repetate din umeri sau în-dreptarea trunchiului, având legătură cu fluxul de aer necesar. Alte mișcări care apar des (Hall și Allin, 1897; Ruch și Ekman, 2001): punerea coatelor pe genunchi;

mișcări bruște laterale; mâinile sunt smucite sau aruncate în aer; bătăi din picioare; tremurarea întregului corp; mâinile acoperă ochii sau/și gura; copiii pot face sărituri sau rostogoliri; rotirea călcâiului; mișcări din cap.

AMUZAMENTUL

Dacă amuzamentul a evoluat din instinctul uman de joacă, atunci coborârea mandibulei și expunerea gâtului care acompaniază înclinarea capului pot indica lipsa ostilității, deși amuzamentul poate să apară și în comportamente de agresiune, cum ar fi șicanarea (Shiota et al., 2003). Acțiuni faciale şi extrafaciale: zâmbet Duchenne (UA 6+12); mișcarea bruscă a capului, chiar și atunci când nu

apare râsul; înclinarea capului în lateral (UA 55 sau 56); UA 26, 27. Totodată, durata zâmbetului de amuzament în com-parație cu cel social este mai mare, iar aceasta poa-te să crească atunci când apare reciprocitatea (i.e. și cealaltă persoană zâmbește). Pentru zâmbetul social se pare că reciprocitatea nu influențează durata acțiunii faciale (Hoque et al., 2011).

EXCITAREA SEXUALĂ

Ciclul excitării sexuale poate fi împărțit în patru segmente (Masters şi Johnson, 1966): 1. bază – începutul excitării sexuale; 2. platou – secvența premergătoare orgasmului (5-6

s.); apar schimbări fiziologice, cum ar fi accelera-rea respirației;

3. apogeu – orgasmul – tensiune musculară și sunete specifice;

4. finalitate - terminarea orgasmului; apare relaxa-rea.

Cele mai dese mișcări faciale sunt UA 4, 43, 25 și 26, dar și combinația 26+43 (Fernández-Dols et al., 2011). UA 43 şi combinația 26+43, în perioada platoului, respectiv a începutului, apar mai des pentru femei decât pentru bărbați; UA 10, în perioada apogeului, apare mai ceva des pentru bărbați decât pentru fe-mei. O parte din mișcările prezente aici apar și în durerea fizică (e.g. UA 4, 6 sau 43), însă expresia facială a durerii este recunoscută ceva mai bine decât cea a plăcerii sexuale de către oamenii obișnuiți (Hughes şi Nicholson, 2008). De asemenea, Keltner şi Schiota (2003) afirmă că există indicatori faciali ai dorinței sexuale, însă nu au specificat dacă acești indicatori faciali sunt involuntari sau voluntari: lingerea buzelor; scoaterea subtilă a limbii.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

91

TABELUL 5.7. CELE MAI DES ÎNTÂLNITE UA ÎN EXCITAREA SEXUALA (Fernández-Dols et al., 2011)

UA

BAZĂ

PLAT

OU

APO

GEU

FIN

ALI-

TATE

0 x x

42 x

foarte rar

43 x x x

4 x x x

6 x

foarte rar

foarte rar

10 x

12 foarte rar

x x x

25 x x x x

26 x x x

27

foarte rar

29 sau 30 x x

23+43 x x x

26+43 x x x

4+25+43 x x

4+6+25+43 x x

4+6+26+43

foarte

rar

foarte

rar

4+7+26

foarte

rar

7+25

foarte

rar

6+12

foarte rar

IUBIREA ROMANTICĂ

Acțiuni faciale şi extrafaciale (Gonyaga et al., 2001; Keltner și Schiota, 2003): înclinarea corpului în față; ZD; postura extinsă a corpului și înclinarea în față a

acestuia; priviri reciproce; aprobări din cap.

VENERAȚIA

Acțiuni faciale şi extrafaciale (Shiota et al., 2003; Keltner și Buswell, 1996): ridicarea părții interioare a sprâncenelor (UA 1); ridicarea pleoapei superioare (UA 5); coborârea mandibulei (UA 26); înclinarea capului în față (UA 57); inhalare (sau inhalări).

MÂNDRIA

Mândria poate fi diferențiată de alte emoții pozitive, ca amuzamentul sau ușurarea. Expresia emoțională a

mândriei este universală și implică elemente faciale, dar și extrafaciale (Shiota et al., 2003; Tracy și Robins, 2004; Tracy și Matsumoto, 2008). Cu toate acestea, postura corpului în sine nu poate exprima mândrie, cum nici expresia faciala individuală nu o poate face decât dacă este însoțită de mișcări ale capului și este prezentată dinamic (Nelson și Russell, 2011). Acțiunile faciale și extrafaciale (Shiota et al., 2003; Tracy și Robins, 2004; Tracy și Matsumoto, 2008): ZD (UA 6+12); apăsarea buzelor (UA 24); postura extinsă a corpului; îndreptarea spatelui și expunerea pieptului; mișcarea ușoară a capului în sus (UA 53); strângerea pumnilor, eventual odată cu ridicarea

totală a membrelor superioare; mâinile pe șold. Apăsarea buzelor poate indica determinare sau încercarea de control a emoției. De asemenea, zâm-betul este mai slab în comparație cu, de exemplu, amuzamentul, reflectând diferențele sociale ale mesa-jelor exprimate de cele două emoții. De asemenea, apare foarte des comportamentul specific neștiinței, sau lipsei de informație (e.g. ridicarea umerilor), însă care poate fi interpretat aici ca un comportament de negare sau ascundere a emoției sau a reacției emoțio-nale vizibile (O‘Sullivan, 2005). Mândria este percepută, până în jurul vârstei de 11 ani, doar prin indicatori multimodali (postură, față, cap). După această vârstă se pare că indicatorii faciali și ai capului sunt de ajuns pentru a percepe mândria în mod corect (Nelson și Russell, 2012).

DIFERENȚE SUBTILE ÎNTRE REACȚIILE FACIALE POZITIVE

Mortillaro și colaboratorii (2011) au demonstrat că există diferențe subtile între mișcările faciale ale interesului, mândriei, plăcerii senzoriale și entuzi-asmului (engl. elation), autorii susținând faptul ca cele patru pot face parte din aceeași clasă afectivă (Ekman, 1997c). Deși plăcerea nu este un afect în sine, aceasta poate fi bazată pe senzații fizice care pot produce schimbări în celelalte componente ale emoției (Ekman, 2003a; Lazarus, 1991/2011; Scherer, 2001). Şi în cazul interesului, acesta poate avea o componentă afectivă (Silvia, 2005, 2008): noutatea (sau complexitatea) și copingul (nu neapărat și valența pozitivă a stimulului). Chiar și așa, nu au fost identificate patternuri faciale decât prin investigarea aspectelor temporale ale miș-cărilor; anumite mișcări sunt activate ca efect al veri-ficărilor care se acumulează în mod secvențial, nu de la 0 începutul acțiunii musculare de mai multe ori în timpul expresiei.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

92

TABELUL 5.8. PROFILUL DE EVALUARE ȘI REACTIA POZI-TIVĂ (sintetizat din Mortillaro et al., 2011)

REACȚIE

VERIFICĂRI

BRU

SC

HEȚE

VALEN

ȚĂ

OBSTAC

OLA

RE

INDICATORI

interes da

pozit

ivă/negati

vă

facil/obst

ructi

v

o UA 1+2; 4; 5; 7121;

(6+)12; 17122; 25123 (Reeve, 1993; Reeve și

Nix, 1997; Tomkins şi

McCarter, 1964); o UA 6 apare destul de rar

o zâmbet mai des (sau și

mai scurt) decât intere-

sul și plăcerea;

mândrie

da/nu

pozit

i-

vă/negati

vă

124

facil/obst

ructi

v o UA 1+2; 6+12; 17; 25; 43

o zâmbet mai des (sau și mai scurt) decât intere-

sul și plăcerea;

entuziasm da

pozit

ivă

facil

o UA (1+2+)6+12; 5; 17;

25+26; o UA 1+2 apar mai frecvent

decât în cazul celorlalte

trei; o UA 6 durează mai mult

decât în interes;

plăcere

senzorială

da/nu

pozit

ivă

facil/obst

ructi

v

o UA 6+12; 25+26; 43;

o UA 1+2 apar mai rar decât în celelalte trei și

durează mai puțin.

UA 1+2 apar des în reacțiile care presupun bruschețe (interes și entuziasm), iar opusul – UA 43 – apare pen-tru mândrie și plăcere (care nu presupun bruschețe). Mai mult, gradul de bruschețe al stimulului poate fi indicat (cel puțin parțial) de gradul deschiderii pleoapelor (UA 1+2 sau 5 vs. 43), deschiderea câmpu-lui vizual fiind o acțiune care facilitează obținerea de noi informații. De asemenea, UA 6 este legată de verificarea facilitării – mișcările durează mai mult (deși UA 6 este legat și de valența pozitivă); emoțiile fără o facilitare clară a obiectivelor (rezultând astfel incertitudine) sunt asociate cu o durată mai mare a UA 7 (care indică concentrare) și 43 (care indică retrage-rea sau renunțarea).

121

Apare posibil datorită efortului cognitiv care însoțește interesul

(Silvia, 2008). 122

Nu se știe de ce această mișcare a apărut, deoarece este legată de evaluarea copingului scăzut și obstructivității. 123

Mișcarea durează mai multe decât pentru celelalte trei. 124

Mândria este o emoție pozitivă, însă cercetătorii se referă în acest caz la hybris, care este perceput de către oameni ca un afect negativ, imoral.

Tabelul 5.9 arată diferențele principale ale celor patru reacții pe baza a trei dimensiuni ale evaluării și a duratei și frecvenței de apariție a mișcărilor (două variabile); tabelul 5.10 arată diferențele principale ale celor două variabile pentru diverse UA corespunzătoa-re celor patru reacții comparate:

TABELUL 5.9 (Mortillaro et al., 2011)

DIMENSIUNEA EVALUĂRII UA VARIABILĂ

bruschețe

1 durată

2 durată

43 frecvență

43 durată

valență pozitivă 6 durată

facilitare

1 durată

2 durată

6 durată

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

93

7 durată

43 frecvență

43 durată

TABELUL 5.10 (Mortillaro et al., 2011)

REACȚIA 1 REACȚIA 2 UA VARIABILĂ

mândrie interes 12 frecvență

mândrie plăcere 2 frecvență

12 frecvență

17 durată

17 frecvență

mândrie entuziasm - -

entuziasm interes 6 durată

6 frecvență

7 durată

entuziasm plăcere 1 durată

2 durată

2 frecvență

interes plăcere - -

S20 | SURPRIZA

Expresia emoțională a surprizei produce mişcări în trei porțiuni ale feței: sprâncene, pleoape şi gură (Ekman şi Friesen, 1975). Sprâncenele sunt ridicate (UA 1+2) şi foarte probabil curbate, pielea de sub acestea fiind întinsă. Acțiunea creează riduri orizonta-le pe frunte, însă nu în mod obligatoriu (e.g. la copiii foarte tineri, sau chiar la unii adulți). Când ridurile sunt permanente, acțiunea de ridicare le adânceşte. Deşi UA 1+2 este de obicei acompaniată de activitatea pleoapelor, uneori poate să apară singură, restul feței rămânând neutră. Acesta mişcare individuală nu re-prezintă o emoție, dar semnificația este încă legată de surpriză: îndoială, întrebare, exclamație, salut (em-blemă), sau reglator în timpul unui dialog. Când capul este mişcat în spate, sau mişcat înainte-înapoi, semna-lează neîncredere (Ekman şi Friesen, 1975). Pleoapele sunt deschise larg în surpriză: cea superi-oară ridicară, iar cea inferioară coborâtă (UA 5). Scle-rotica (i.e. albul ochiului) este mai vizibilă decât în mod normal deasupra irisului125. Când ridicarea pleoa-pei superioare este singura mişcare a feței, exprimă interes, oau! (interj.), sau acționează ca reglator în timpul unui dialog (Ekman şi Friesen, 1975). Maxilarul poate fi coborât în surpriză (UA 25+26), despărțind buzele şi dinții. Această acțiune şi rezulta-tul ei nu sunt tensionate, ca în cazul fricii. Când acți-unea este individuală, exprimă uluire, emblemă referi-toare la faptul de a fi fost uluit(ă), sau expresie volun-tară când persoana vrea să lase impresia că este uluită (posibilă ridiculizare; Ekman şi Friesen, 1975). Surpriza variază în intensitate, fața reflectând dife-rențele. Deşi sunt prezente modificări slabe în par-tea de sus a feței, acestea nu sunt semnificative (e.g. ridicarea puțin mai sus a sprâncenelor, sau des-chiderea mai largă a pleoapelor). Indicatorul princi-pal al intensității surprizei este semnalat de maxi-lar. În surpriză extremă, maxilarul este coborât la maximum, moment în care este posibil să apară ex-clamații ca o! sau oau! (Ekman şi Friesen, 1975). Sinteză (Ekman, 2003a): sprâncenele sunt ridicate (UA 1+2), iar pielea de

sub sprâncene este întinsă; se formează sau adân-cesc riduri orizontale pe frunte;

pleoapele sunt depărtate: cea superioară ridicată, iar cea inferioară coborâtă (UA 5); globul ocular este mai expus datorită deschiderii pleoapelor; sclerotica (albul ochiului) poate fi vizibilă deasu-pra irisului;

maxilarul este relaxat şi coborât, astfel dinții şi buzele sunt despărțite (UA 25+26);

nicio acțiune musculară nu este tensionată, așa cum se întâmplă în frică.

VARIAȚII ALE EXPRESIEI

Tipurile de surpriză variază prin combinarea a două porțiuni ale feței, iar a treia neutră (Ekman şi Friesen, 1975):

125

Unele persoane au în mod normal sclerotica vizibilă deasupra irisului; când pleoapa superioară este ridicată, zona este şi mai vizibilă.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

94

când maxilarul nu este implicat, expresia este interogativă, surpriza este incertă (Chiar aşa?; Vorbeşti serios?) (UA 1+2+5);

când sprâncenele nu sunt implicate, exprimă uimire; posibil să apară şi o inspirație bruscă de aer (UA 5+25+26) şi ridicarea părului şi/sau pielea de găină (ultima mai apare în teroare, frig, sau excitare sexuală; cutis anserina);

când pleoapele nu sunt activate, reprezintă dezo-rientare sau tulburare temporară. Mai poate fi expresia facială a unei persoane epuizate sau aflate sub influența unor substanțe halucinogene (UA 1+2+25+26).

ALTE SEMNALE

Neîncredere: ridicarea sprâncenelor, colțurile buzelor date în jos, pleoapa superioară relaxată, pleoapa inferioară ridicată, buza superioară ridicată; uneori expresia facială este acompaniată de mişcarea capului pe laterală (1+2+5+17). Scepticism sofisticat: ridicarea unei singure sprânce-ne, uneori coborând-o pe cealaltă (Ekman, 1979). Uimire ridiculizantă: ridicarea sprâncenelor, maxila-rul relaxat (gură căscată), posibil înclinarea capului şi privirea în lateral; acțiunea este exagerată intenționat şi notabil, cu un început brusc urmat de expresia com-pletă care este mult mai lungă decât în cazul surprizei veritabile.

IMPLICAȚIILE SOCIO-BIOLOGICE ALE EXPRESIEI FACIALE A SURPRIZEI

Expresia facială a surprizei este ambiguă în sensul că poate fi interpretată atât negativ, cât şi pozitiv. Expresia surprizei biasează interpretarea acesteia într-o direcție negativă, Neta şi Whalen (2010) sugerând faptul că evaluările negative au loc primele şi sunt mai rapide în timpul rezolvării unei valențe ambi-gue. Există diferențe interindividuale clare în percepția expresiilor faciale ambigue, însă acestea nu sunt lega-te de diferențele în ceea ce priveşte extraversia, nevrozismul, anxietatea sau depresia; aceste diferențe ale ambiguității pot fi legate de empatie. De exemplu, capacitatea empatică mare rezultă într-o tendința crescută de a considera expresiile faciale ale surpri-zei ca fiind pozitive (Neta et al., 2009). Observarea expresiei faciale a surprizei declanşează un circuit prefrontal amigdală-cortex, care apare ca răspuns la expresiile cu valență negativă clară. Oame-nii care interpretează expresia surprizei ca fiind nega-tivă au o activare a amigdalei crescută şi un răspuns atenuat al cortexului prefrontal ventromedial. În con-trast, interpretarea pozitivă a expresiei surprizei arată un răspuns cerebral exact opus. Cortexul prefrontal poate fi necesar în rezolvarea naturii anticipative a surprizei, datorită ambiguității valenței acesteia. Spre deosebire de expresiile cu valență certă, surpriza necesită un strat suplimentar de procesare cognitivă. Mai mult, este posibil ca procesarea pozitivă a expre-siei surprizei să dureze mai mult decât clasificarea negativă a acesteia (Neta et al., 2009).

Persoanele care interpretează negativ expresia facială a surprizei au o activitate crescută a m. sprâncenos (corrugator supercilii). De asemenea, în observarea expresiilor faciale ale enervării, acest muşchi se poate contracta, în contrast cu observarea emoțiilor pozitive, situație în care se atenuează (Neta et al., 2009).

SURPRIZA ŞI PROBLEMELE EMPIRICE LEGATE DE TEORIA CATEGORIALĂ

Expresiile faciale emoționale sunt de multe ori ab-sente în situațiile în care, cel puțin la prima vedere, teoria categorială126 le prezice (Fischer et al., 2003; Fernández-Dols şi Ruiz-Belda, 1997; Russell et al., 2003). Dacă acestea apar, expresiile sunt de cele mai multe ori parțiale, nu complete (Carroll şi Russell, 1997; Reisenzein, 2000a). De exemplu, într-un studiu multiplu asupra reacției umane la stimulii neaş-teptați, Reisenzein și colaboratorii (2006) au demon-strat că nici măcar cazurile extreme – evenimentele foarte surprinzătoare – nu au mereu ca efect apari-ția expresiei faciale a surprizei. Camras și colaboratorii săi (2002) au făcut o sinteză a studiilor legate de expresia facială a surprizei copiilor şi au ajuns la concluzia că încercările empirice de identificare a surprizei prin expresia facială nu au avut succes total, fapt valabil şi pentru propriul studiu făcut de aceşti cercetători. Cu toate acestea, au ob-servat faptul că privirea directă asupra stimulului şi calmarea facială, însoțite de înlemnirea corporală, apar în cazul copiilor surprinşi. Camras și colaborato-rii au oferit explicații pentru aceste comportamente: emoțiile pot fi programe deschise, sau pot fi sisteme funcționale contextualizate în care producerea expresiei faciale este determinată de factori atât afectivi, cât şi nonafectivi (vezi şi Barrett şi Campos, 1987; Camras, 1992). În teoriile evaluării cognitive se postulează faptul că stările afective produse de evaluare depind de nive-lul şi complexitatea capacității cognitive a acelui organism (Scherer, 1979, 1984). Problema reacției comportamentale a surprizei a născut o neconcordanță între ipotezele emise în teoria programului afectiv şi rezultatele cercetărilor empirice. De exemplu, nu s-a stabilit cu exactitate care sunt indicatorii comporta-mentali ai fiecărei emoții primare. Mai mult, o abor-dare multimodală poate complica şi mai mult această problemă, pentru că pot exista indicatori care ar intra în conflict. Problema indicatorilor cerți ar putea să rămână difuză atâta timp cât nu există predicții teore-tice pentru mecanismele care stau la baza comporta-mentului afectiv (Scherer et al., 2004bw). Oarecum în contrast, în teoria componențială, adop-tând o abordare funcționalistă – identificarea tipurilor de comportament care au o valoare adaptivă în servi-ciul obținerii informațiilor suplimentare pentru a per-mite o evaluare realistă sau pentru a pregăti un răs-puns de acțiune -, presupun orientarea şi stabilizarea privirii către stimulii noi sau neaşteptați. Acest fapt este dovedit empiric. Copiii cu vârsta de peste 9 luni au o tendință crescută către acest comportament. O posibilă explicație este că după această tranziție im-

126

În sensul de program afectiv.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

95

portantă, copiii dobândesc abilitatea de a îşi folosi direcția privirii în mod strategic pentru a evalua cau-zele evenimentelor din mediu. Aceasta coincide cu schimbarea în dezvoltarea copiilor care apare între 9 şi 15 luni, când aceştia încep si încearcă să înțeleagă obiectivele şi intențiile adulților (Scherer et al., 2004bw).

S21 | FRICA

Expresia facială a fricii produce schimbări în trei părți ale feței: sprâncene, pleoape şi buze (Ekman şi Friesen, 1975). Sprâncenele sunt ridicate şi apropiate (UA 1+2+4), părând drepte. Mişcarea produce riduri orizontale pe frunte, dar mai scurte decât în cazul surprizei. Când acțiunea este individuală, exprimă îngrijorare, apre-hensiune sau frică mai puternică, dar controlată (Ek-man şi Friesen, 1975). În frică, pleoapa superioară este ridicată (UA 5), iar cea inferioară contractată (UA 7). Sclerotica este mai vizibilă decât în mod normal deasupra irisului, ca şi în cazul surprizei. Când cele două acțiuni sunt singulare, exprimă frică (eventual controlată) sau care tocmai începe (Ekman şi Friesen, 1975). Buzele sunt despărțite în frică (UA 26), contractate şi de cele mai multe ori întinse înspre urechi (UA 20). Aici există două posibile acțiuni: (1) despărțirea buzelor, buza superioară tensionată şi un început de întindere a buzelor înspre urechi; (2) buzele sunt ten-sionate şi întinse înspre urechi (Ekman şi Friesen, 1975). Sinteză: sprâncenele sunt ridicate şi apropiate (UA 1+2+4);

ridurile orizontale ale frunții sunt vizibile doar în centru, nu pe toată lungimea acesteia;

pleoapa superioară este ridicată (UA 5); pleoapele sunt contractate (UA 7); globul ocular este mai expus datorită ridicării

pleoapei superioare; sclerotica (albul ochiului) poate fi vizibilă deasupra irisului;

maxilarul poate fi coborât şi/sau mişcat înspre gât (UA 25+26);

buzele sunt contractate sau întinse pe orizontală, înspre urechi (UA 20).

Anxietatea este indicată prin (Harrigan și O'Connell, 1996): UA specifice fricii; clipit des; creșterea frecvenței mișcărilor faciale totale (în

comparație cu anxietatea scăzută); zâmbetele false apar mai des decât cele veritabi-

le.

VARIAȚII ALE EXPRESIEI

Frica variază în intensitate, de la îngrijorare la panică. Aceasta se reflectă în pleoape şi buze: în teroare, pleoapa superioară este ridicată la maximum, iar cea inferioară foarte tensionată; buzele sunt despărțite şi foarte întinse înspre urechi (Ekman şi Friesen, 1975). Tipurile de frică variază prin combinarea a două porți-uni ale feței, iar a treia neimplicată (Ekman şi Friesen, 1975): 1. când gura nu este implicată, exprimă îngrijorare

(UA 1+2+4+5+7); 2. când sprâncenele nu sunt implicate, exprimă

oroare sau blocaj datorat unei frici intense (UA 5+7+20).

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

96

TRESĂRIREA

Majoritatea mişcărilor faciale ale tresăririi sunt similare cu cele ale fricii, în special în partea de jos a feței şi a gâtului. Elementele faciale îți fac apariția şi dispar în maximum 0.5 s, dar de obicei expresia este urmată şi/sau ascunsă de reacția emoțională de a tresări, care apare imediat după şi care durează mai mult timp (Ekman, Wallace şi Simmons, 2005). Surpriza este probabil singura reacție în care anticipa-rea are un efect uniform. Ştiind exact ce eveniment neaşteptat se va întâmpla (şi când se va întâmpla) elimină surpriza. Acest lucru nu se întâmplă şi în cazul tresăririi: anticiparea poate spori sau diminua experi-ența şi expresia, acest lucru depinzând de specificul sursei de declanşare a reacției, de contextul social şi de caracteristicile personale (Ekman, Wallace şi Simmons, 2005).

TABELUL 5.13. DIFERENȚE ÎNTRE FRICĂ, SURPRIZĂ ŞI TRESĂRIRE

ELEMENT FRICĂ SURPRIZĂ TRESĂRIRE

sprâncene 1+2+4 1+2 4

pleoape 5+7 5 7+43

gură

20 maxilar

relaxat,

buze rela-xate

20

gât

întins (m.

platisma,

stemocleid. şi trapezius)

- întins (m.

platisma,

stemocleid. şi trapezius)

Acțiuni faciale şi extrafaciale (Ekman, Wallace şi Simmons, 2005): UA 4; UA 20; activitate în muşchii gâtului (m. platisma sau

sternocleidohioidian); UA 43 sau 44; UA 7; eventual mişcări bruşte ale capului şi ale trun-

chiului.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

97

S22 | JENA

Jena este marcată de încercarea de control a zâm-betului, evitarea privirii şi schimb de priviri, înroşi-rea feței şi atingerea ocazională a acesteia, tulbu-rări în vorbire, direcția privirii şi a capului în jos sau lateral, postura închisă a corpului (Keltner, 2005b). Primele trei sunt cele mai importante, însă uneori simpla atingere ocazională a feței poate exprima jenă. Alte acțiuni, care apar mai rar, sunt ridicarea sprân-cenelor, ridicarea umerilor şi mişcări ale capului. Zâmbetul (controlat sau nu) atinge apogeul după evi-tarea privirii. Toate aceste acțiuni se desfăşoară, de cele mai multe ori, într-un interval de 5 s şi se supra-pun temporal. Când persoana este timidă, zâmbetul poate dura mai mult (ibidem). Controlul zâmbetului în jenă se face prin acțiuni musculare care atenuea-ză ridicarea m. zigomatic mare sau prin obscurarea zâmbetului. De cele mai multe ori, acțiunea m. orbi-cular al ochiului este uitată, trădând emoția. Cea mai comună metodă de control a zâmbetului în jenă este presarea buzelor (Keltner, 2005b). În cazul jenei declanşate de agasare, expresiile faciale nu mai constau în zâmbet emoțional (controlat), ci în zâmbet sumisiv (zâmbet fals plus frică), expresia faci-ală a fricii sau crispări de durere fizica. Persoana dominantă, cea care agasează, pot afișa expresii fa-ciale ale enervării şi disprețului (Keltner, 2005b). Costa și colaboratorii săi (2001) consideră că jena trebuie să fie mai intensă în prezența altor oamenii, aducând dovezi în acest sens: în mediul social apar mai puține mişcări în zona buzelor, mai puține atingeri ale feței, iar privirea şi capul sunt îndreptate în jos mai rar, iar cercetătorii consideră că atenția vizuală ar putea diminua şi mai mult comportamentele nonver-bale.

FIG. 5.3. SCARA DE CATEGORIZARE A RĂSPUNSURILOR, DE

LA AMUZAMENT (1) LA JENĂ (7) (refăcut din Keltner, 2005b, p. 148)

COMPARAȚIA JENĂ-AMUZAMENT

Expresia facială a celor două este similară: zâmbet. Când priveşte în lateral, o persoană jenată se uită în partea stânga iar una amuzată în partea dreapta, de cele mai

multe ori. Aceste direcții sunt valabile şi pentru mişcarea capului (Keltner, 2005b). Altă diferență: controlul zâmbe-tului în amuzament se face de cele mai multe ori prin îndoirea/plierea buzelor şi scoaterea uşoară a limbii, iar în jenă prin presarea buzelor (UA 23, 24, 17, 14, 18, 28; Ceschi şi Scherer, 2003).

S23 | ENERVAREA

Deşi există schimbări distincte în toate cele trei porțiuni ale feței în timpul enervării, dacă acestea nu apar împreună expresia este de multe ori ambi-guă (Ekman şi Friesen, 1975).

Sprâncenele sunt coborâte şi apropiate: încruntare (UA 4). Acțiunea nu produce sau accentuează ridurile frunții, însă linii verticale apar între sprâncene. Când mişcarea apare singură, poate exprima (Ekman, 2003a): enervare, dar persoană încearcă să controleze sau

ascundă emoția; iritare sau început de enervare; persoana este într-o dispoziție sumbră, gravă; concentrare; perplexitate; dacă este o mişcare rapidă, momentană, iar apoi

sprâncenele sunt aduse în poziția neutră, este un simplu gest de accentuare a unui cuvânt sau idei în cadrul unei fraze.

În enervare, pleoapele sunt contractate iar privirea este fixă şi pătrunzătoare127. Pleoapa superioară poate fi coborâtă de acțiunea sprâncenelor, dar nu mereu. De asemenea, pleoapa inferioară poate fi ridicată uşor (UA 7). Când mişcarea apare singură, poate exprima (Ekman, 2003a): enervare uşoară; încercarea de control sau controlul emoției; concentrare, determinare sau seriozitate; probleme de concentrare. Există două tipuri de acțiuni faciale ale gurii în ener-vare: buze presate (UA 24) sau buze despărțite, contractate şi uneori în formă dreptunghiulară (UA 23). Buzele presate apar când persoana este implicată într-o formă de atac fizic sau în încercarea de control verbal. Acțiunea mai apare în concentrare sau sarcină fizică dificilă (e.g. ridicarea unei greutăți). A două mişcare apare când persoana îşi exprimă verbal furia. Strâmtarea buzelor presupune acțiuni musculate greu de inhibat şi exprimă enervare sau enervare controlată cu dificultate (Ekman şi Friesen, 1975). Sinteză (Ekman, 2003a): sprâncenele sunt coborâte şi apropiate (UA 4);

apar riduri verticale între sprâncene; pleoapă inferioară este contractată (UA 7) şi une-

ori posibil coborâtă de mişcarea sprâncenelor; pleoapa superioară este contractată şi nu mereu

ridicată; buzele pot fi: presate (UA 24), cu unghiurile în jos

sau orizontale, sau contractate (UA 23); nările pot fi dilatate (UA 38), dar nu este un semn

cert al enervării (poate să apară şi în tristețe, de exemplu);

privirea este fixă iar globul ocular poate părea umflat;

dacă enervarea nu este înregistrată în toate cele trei zone specifice ale feței, expresia este ambi-guă.

127

Privirea fixă, intensă, poate indica inhibarea totală a expresiei faciale complete a enervării (Ekman, 2003a).

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

98

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

99

INTENSITATEA

Cu cât pleoapele sunt mai tensionate şi depărtate, cu atât mesajul este mai categoric: enervare. Inten-sitatea crescută în cazul enervării mai indică şi buze apăsate puternic sau foarte strâmtate (Ekman şi Friesen, 1975).

Enervarea este evaluată ca fiind mai intensă atunci când apare contactul vizual direct, eventual de durată. În contrast, frica este evaluată ca fiind mai intensă când privirea este laterală. Mecanismele im-plicate în decodificarea expresiilor faciale emoțio-nale sunt modelate de procesarea direcției privirii. Această ipoteză este dată în teoria componențială în care decodarea expresiei faciale se presupune că este executată de deducția proceselor cognitive care se desfășoară în persoana observată pe baza indicatorilor faciali vizibili şi a deducției emoției presupuse de observator, declanşată de procesul de evaluare (Sander et al., 2007; vezi și Pecchinenda et al., 2008).

COMBINAȚII

Enervarea este destul de uşor de mascat: doar o singură regiune facială trebuie sa fie controlată sau acoperită pentru a reduce certitudinea expresiei (Ekman şi Friesen, 1975). UA 7+9+10+24: dezgustul apare des împreună cu ener-varea, caz în care cele două emoții împart unele zone faciale: buzele sunt presate şi unite, dar totodată buza superioară este ridicată; nasul este încrețit; pleoapele inferioare sunt uşor contractate; pleoapele superioare sunt slab coborâte şi tensionate, mişcare ce poate fi produsă de oricare din cele două emoții; sprâncenele sunt coborâte, însă doar parțial apropiate (Ekman şi Friesen, 1975). Este posibil ca enervarea să se amestece cu surpriza. Cea din urmă implică doar coborârea maxilarului. Elementul surprizei – şocul – este mesajul dominant. Nu este cert dacă persoana este supărată cu adevărat, poate semnala doar surpriză perplexă (Ekman şi Friesen, 1975). Când frica este amestecată cu enervarea pot exista două tipuri de expresii faciale (Ekman şi Friesen, 1975): 1. buzele specifice fricii, restul elementelor aparți-

nând enervării (sprâncene şi pleoape) (UA 20+4+5+7+22/23);

2. buzele specifice enervării, restul zonelor faciale (pleoape, sprâncene şi ridurile frunții) aparținând fricii (UA 22/23+1+2+4+5+7).

Expresiile pot să apară când cineva încerca sa facă față unei situații amenințătoare.

IMPLICAȚIILE SOCIO-BIOLOGICE ALE EXPRESIEIILOR FACIALE ALE FRICII ŞI ENERVĂRII

Expresia facială a fricii este un indicator social care semnalează observatorilor faptul că există un peri-col128. În consecință, observarea unor fotografii cu aceste expresii facilitează procesarea senzorială prin sporirea abilității de a face deosebire de alți stimuli

128

Perceperea expresiei fricii activează cortexul orbifrontal şi nucleul amigdalian (Neta şi Whalen, 2010).

vizuali din mediu. Cu toate acestea, expresia – deşi este un semnal de alarmă – nu indică şi sursa amenin-țării, însă facilitează procesarea contextului imediat (Whalen, 1998), definit ca informația legată de proxi-mitatea spațială sau temporală indicată de acea ex-presie facială a fricii. Expresiile faciale ale fricii şi enervării sunt negative şi stimulante în aceeaşi măsură, însă dețin un semnal de comunicare divergent. În contrast cu frica, exprimarea facială a enervării indică cert amenințarea: persoana care exprimă enervarea comunică agresiune către ținta privirii sau atenției sale, care este de cele mai multe ori chiar observatorul expresiei. Pe de altă parte, observarea unei expresii faciale a fricii de-clanşează monitorizarea imediata a mediului, nu concentrarea atenției asupra receptorilor, ca în cazul enervării (Davis et al., 2011). Modularea memoriei este diferită în cazul celor două expresii faciale: expresia fricii stimulează observatorul să identifice rapid şi imprecis sursa pericolului prin modularea difuză a atenției; enervarea comunică o amenințare certă şi atrage atenția asupra individului care o exprimă. Dimensiunile valenței şi stimulării, folosite aici pentru a categorisi expresiile faciale, nu denotă şi alte diferențe: o dimensiune a certitudinii-incertitudinii ar oferi informații suplimentare în ceea ce priveşte diferențele de predicție ale celor două tipuri de expresii (Davis et al., 2011). Deşi sistemele neurale ale emoției pot acționa inde-pendent de cele ale atenției, acestea pot interacțio-nă. Este posibil ca una din funcțiile emoției să fie direcționarea atenției într-un mod care modelează percepția exterioară, una care nu oferă sens doar trăirilor (e.g. perceperea internă a schimbărilor soma-tice date de declanşarea unei emoții anume). Stimulii emoționali, în special cei amenințători, atrag atenția vizuală. De exemplu, în acțiunile de căutare vizuală, oamenii sunt mai rapizi în detectarea stimulilor nega-tivi, în comparație cu cei pozitivi sau neutri (Davis et al., 2011). Forma ochilor (şi dilatarea nărilor) este mai importan-tă decât cea a gurii în exprimarea emoției fricii, exis-tând o conexiune importantă între contracția muşchi-lor specifici (UA 5, 7, 38) şi nivelul de excitare emoți-onală (Schubert, 2004; Davis et al., 2011). De aseme-nea, schimbările faciale specifice fricii (în special UA 5 şi 38) sporesc abilitatea de a aduna informații din mediu (Susskind et al., 2008), cum ar fi mărirea câm-pului vizual prin ridicarea pleoapelor.

Dominanța percepută poate fi influențată de expresia facială, privire şi înclinarea capului, după cum a ară-tat Bee și colaboratorii săi (2009). Dominanța este evaluată ca fiind mai mare pentru expresiile faciale ale bucuriei, enervării şi dezgustului (în comparație cu expresiile fricii, tristeții sau cele neutre). De aseme-nea, dominanța din expresiile pozitive poate fi perce-pută ca fiind mai slabă în cazul evitării privirii, în comparație cu frica şi enervarea, pentru care evitarea privirii amplifică dominanța percepută. Pentru tris-tețe, enervare şi expresiile neutre orientarea capului în jos reduce dominantă percepută. Contactul vizual direct combinat cu poziția dreaptă a capului sau puțin ridicată contribuie la amplificarea dominanței perce-pute (Bee et al., 2009).

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

100

S24 | TRISTEȚEA

Chiar şi în cele mai extreme forme ale tristeții exis-tă posibilitatea să nu se producă nicio acțiune mus-culară specifică, în afară de relaxarea tonusului muscular facial. Totuşi, cel mai puternic şi de încre-dere semn al tristeții este UA 1+4, deoarece foarte puțini oameni pot face mişcarea voluntar (Ekman, 2003a). Când expresia tristeții este subtilă, aceasta poate fi abia la început, poate fi controlată, slabă, sau se anticipează dezamăgirea. Când apare chiar la începu-tul unei conversații, nu este început de tristețe, ci tristețe de anticipare sau declanşată de o memorie neplăcută. Dacă expresia apare în timpul conversației, atunci poate fi începutul emoției sau încercarea de diminuare a unei emoții intense. Toate acestea depind de context: când o expresie subtilă apare, nu este cert faptul că persoană vrea ca mişcarea să fie observată (Ekman, 2003a).

În tristețe, părțile interioare ale sprâncenelor sunt ridicate şi apropiate (UA 1+4). Mişcarea trebuie să

producă schimbări în pielea de sub sprâncene, care este acum triangulată, unghiul interior fiind împins în sus. Acest detaliu nu este prezent în frică, unde apare mişcarea de ridicare şi apropiere, diferită, dar oare-cum similară cu sprâncenele tristeții. De asemenea, mişcarea produce sau accentuează ridurile orizontale de pe frunte, dar acestea nu sunt drepte, ci ondulate. Când acțiunea apare singură, exprimă întristare slabă, sau puternică dar controlată. Ca şi simpla ridicare a sprâncenelor, poate fi o mişcare de subliniere a unui cuvânt din cadrul unui discurs, dar foarte puțini oa-meni o folosesc (Ekman şi Friesen, 1975). Pe lângă reacția pleoapei superioare descrisă mai sus, mai poate să apară şi ridicarea pleoapei inferioare. Când aceasta se produce, tristețea este amplificată (Ekman şi Friesen, 1975). Unghiul buzelor poate fi tras în jos (UA 15). Înainte de a plânge sau când persoana se abține să plângă, buzele pot fi tremurânde, iar cea inferioară poate fi scoasă în evidență de ridicarea bărbiei (UA ) – aceste acțiuni apar mai ales în cazul copiilor. Când expresia apare fără acțiunile specifice ale sprâncenelor şi pleoapelor, mesajul este ambiguu. Poate indica bo-sumflare, extenuare, sau sfidare (Ekman şi Friesen, 1975). Sinteză (Ekman, 2003a): părțile interioare ale sprâncenelor sunt ridicate şi

apropiate (UA 1+4); mişcarea produce sau accen-tuează ridurile orizontale de pe frunte, dar aces-tea nu sunt drepte, ci ondulate; se formează sau accentuează riduri verticale între sprâncene; pie-lea de sub sprâncene este triangulată, unghiul in-terior fiind în sus; unghiul interior al pleoapei su-perioare este ridicat;

colțurile buzelor pot fi trase în jos, dar nu mereu (UA 15);

buzele, în special cea inferioară, pot tremura; privirea poate fi orientată în jos (UA 64).

INTENSITATEA

Intensitatea creşte odată cu mişcările efectuate: ex-presia nu trebuie să fie slabă sau parțială, iar acțiunile sunt puternice. Tremuratul buzelor, privirea în jos şi ridicarea pleoapei inferioare amplifică expresia (Ekman şi Friesen, 1975). Totodată, tristețea foarte intensă poate fi exprimată printr-o scădere a tonu-sului muscular (Ekman şi Friesen, 1975), excepție făcând deznădejdea şi disperarea.

COMPASIUNEA

Expresia nu este diferită de cea a întristării (Keltner şi Schiota, 2003): UA 1+4 (ridicarea şi apropierea părții interioare a

sprâncenelor); contact vizual sporit şi de monitorizare; privirea

exprimă preocupare; înclinarea în față a corpului; deaccelerarea ritmului cardiac; apar comportamente de ajutare din partea obser-

vatorilor expresiei.

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

101

RUŞINEA

Ruşinea presupune mişcarea coordonată a privirii şi capului în jos durând de obicei 1-5 s, evitarea privirii, roşirea feței şi expresii faciale ale tristeții sau fricii, postura închisă a corpului (Keltner şi Schiota, 2003). Alți indicatori sunt (ibidem): înclinarea capului în jos şi privirea în jos (UA 54,

64) pentru aproximativ 1-5 s; poziție corporală închisă, prin acțiuni ca ridicarea

umerilor sau îngustarea pieptului; ascunderea feței cu ajutorul membrelor superioa-

re sau prin rotirea capului; roşirea feței.

VINOVĂȚIA ŞI REGRETUL

Vinovăția poate consta în privirea orientată în jos, eventual odată cu înclinarea capului. Ca şi informați-ile oferite de Keltner şi Buswell (1996), ten Brinke et al. (2011) au arătat că poate să apară combinată sau în asociere cu disprețul: contractarea unghiului buzelor (UA 14), privirea şi capul îndreptate în jos. Mai pot să apară expresii faciale corespunzătoare durerii fizice, în cazul copiilor şi adolescenților. Moti-vul este suferința apărută în anticiparea unei eventua-le pedepse. Mai pot să apară expresii faciale ale tris-teții sau fricii, dar nu este obligatoriu. De asemenea, poate să apară roşirea feței şi atingerea frecventă a acesteia. Multe specii folosesc evitarea contactului vizual, înclinarea capului în jos, reducerea dimensiunii corporale, sau chiar automanipulatori sau mângâieri pentru a semnală sumisiunea (Goetz şi Keltner, 2007), iar vinovăția este legată de sumisiune. În timp ce ruşinea şi jena au semnale faciale relativ certe, vinovăția nu a fost considerată la fel (Keltner şi Buswell, 1996; Goetz şi Keltner, 2007). Ten Brinke et al. (2011) au demonstrat însă că regretul este asociat cu anumite mişcări faciale specifice tristeții, în special în partea de jos a feței. Aceştia au mai ară-tat, prin analize secvențiale, că regretul falsificat este efectuat (facial) prin exprimarea emoțiilor negative sau pozitive: în special, bucuria, enervarea şi surpriza (în partea de sus a feței); în acest caz, emoțiile pozitive spot fi o urmare a încercării nere-uşite de mascare, iar surpriza (UA 1+2) este o încer-care incompletă de a forma clusterul UA 1+4. De asemenea, sunt prezente ezitări în vorbire. Totodată, în regretul fals apar microexpresii ale enervării (UA 4, 5, 7), în comparație cu regretul sincer, în care apar microexpresii specifice tristeții. Cercetătorii au subliniat faptul că în acest test MEX au apărut rar şi nu pentru toți participanții, deci nu au putut fi considera-te un indicator cert al minciunii. Tot prin analize sec-vențiale, regretul sincer nu este asociat cu tranziții (faciale) imediate între emoțiile cu valență diferită, iar când tranziția are loc este făcută prin pauze, stări neutre. Acest pattern a apărut şi în regretul falsificat, însă mai puțin intens şi cu mai multe tranziții (faciale) directe. Toate acțiunile explicate sus pot conduce la identi-ficarea jenei, ruşinii sau vinovăției într-un anumit context: nu pot fi identificate cu certitudine dintr-o fotografie, de exemplu, neavând expresii faciale unice (Keltner şi Buswell, 1996).

S25 | DEZGUSTUL

Dezgustul se manifestă în zona gurii şi a nasului, într-o măsură mai mică în pleoape şi sprâncene. Buza superi-oară este ridicată, în timp ce buza inferioară poate fi ridicată sau coborâtă. Nasul este încrețit. Pleoapele inferioare sunt ridicate, iar sprâncenele coborâte de acțiunea musculară care încrețeşte nasul (m. ridicător al buzei superioare şi a aripii nasului; Ekman şi Friesen, 1975). Sinteză (Ekman şi Friesen, 1975): buza superioară ridicată (UA 10); buzele pot fi despărțite sau depărtate (UA 25):

buza inferioară poate fi ridicată, atingând-o pe cea superioară, sau poate fi coborâtă, cu o parte din interiorul gurii expusă;

nasul este încrețit (UA 9), iar când mişcarea este puternică sprâncenele sunt coborâte, influențând şi coborârea pleoapei superioare – însă nu se con-fundă cu încruntarea (UA 4);

apar riduri pe bărbie, sub buza inferioară; dezgustul extrem presupune închiderea ochilor

şi/sau scoaterea limbii.

VARIAȚII

Dezgustul variază ca intensitate, de la o stare de neplăcere până la starea de greață/vomă. Emoțiile care se amestecă cel mai des cu dezgustul sunt dis-prețul şi enervarea. De multe ori, expresia disprețului este o mască pentru enervare, în societățile în care exprimarea vizibilă a enervării este considerată tabu (Ekman şi Friesen, 1975). Când apare acțiunea individuală de ridicare a buzei superioare, indică dezgust sau dispreț (deşi depinde de context). Mişcarea individuală de încrețire a nasului poate însemna dezgust, dar totodată poate fi o em-blemă facială de referire la dezgust (Ekman şi Friesen, 1975). Dezgustul poate fi amestecat şi cu surpriza, în cazul în care pe lângă expresia facială a dezgustului mai apare ridicarea sprâncenelor şi a pleoapelor superioa-re. Când nu apare ridicarea pleoapelor superioare, simpla ridicare a sprâncenelor poate fi o emblemă de subliniere a dezgustului. Cele două elemente, dezgus-tul şi surpriza, se pot amesteca producând un mesaj nou: dezgust exprimat în partea de jos a feței (buze, nas, obraji, pleoapa inferioară), iar surpriză în partea de sus (sprâncene şi frunte). Aceste mişcări de intensi-tate slabă, cel mult medie, exprimă scepticism sau neîncredere (Ekman şi Friesen, 1975). Când dezgustul este amestecat cu frica, aceasta din urmă apare ridicând sprâncenele şi apropiindu-le și ridicând pleoapa superioară; dezgustul este prezent în partea de jos a feței. Expresia denotă spaimă față de ceva dezgustător (UA 1+2+4+5+9; Ekman şi Friesen, 1975).

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

102

În cazul copiilor nou-născuți (5 luni), UA 18 este speci-fică gustului acru (însoțită de UA 4 şi eventual 9), iar UA 26 sau 27 apar, în combinație cu UA 4, ca efect al gustului acru şi mai ales amar (Rosenstein şi Oster, 2005).

DISPREȚUL

Pe la mijlocul anilor 1990 câțiva cercetători au ajuns la concluzia că expresia facială a disprețului este universală (Ekman şi Friesen, 1986, 1988; Ekman şi Heider, 1988; Ekman et al., 1991b; Rosenberg şi Ek-man, 1995). La începutul anilor 1980, aceasta a stârnit controverse privind universalitatea: apare târziu în dezvoltarea unui om, nu este prezentă în alte prima-te, implicând cogniții complexe, iar expresia facială este de cele mai multe ori unilaterală (Ekman, et al., 1991b). De fapt, există două mișcări faciale specifice disprețului.

Prima mişcare facială ce apare în dispreț este de mul-te ori confundată cu dezgustul sau cu un zâmbetul,

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

103

însă zâmbetul autentic este mai complex și implică alte acțiuni musculare. În dispreț, unghiul mandibulei (colțul gurii) este încordat (UA 14), iar de multe ori – mai ales când expresia durează mai mult timp - este ridicat uşor (Rosenberg et al., 1998). Această acțiune creează o adâncitură aici – diferența principală față de zâmbet. De cele mai multe ori, este o expresie unilaterală, este mai rar bilaterală sau/şi asimetrică. Muşchiul implicat în expresia emoțională a disprețului este buccinator (Ekman, 1990). Disprețul, probabil deoarece este derivat din dez-gust, împarte cu acesta o acțiune musculară: ridica-rea buzei superioare (UA 10), mişcare realizată de muşchiul ridicător al buzei superioare. Acțiunea poate fi uşor confundată cu încrețirea nasului, unde apare de asemenea ridicarea buzei superioare, dar mişcarea este specifică doar dezgustului, în special cel olfactiv; cele două mişcări sunt executate de muşchi diferiți. Disprețul are ca sursă de declanşare contactul in-terpersonal aversiv, prin imperfecțiune sau imorali-tate, sau stimulii care amintesc oamenilor de origi-nea lor animală (Rozin et al., 1994). Sinteză: mişcarea de încordare a unghiului buzelor (UA 14)

este cea mai des întâlnită; mai apare împreună cu ridicarea unghiului buzelor (UA 12) acționând muşchiul zigomatic mare, însă această acțiune nu este ZD deoarece este o mişcare unilaterală şi nu activează muşchiul orbicular al ochiului (Ekman şi Friesen, 1986);

altă mişcare specifică: ridicarea buzei superioare (UA 10, fără încordarea colțului gurii), acțiune bi-laterală sau unilaterală (Ekman şi Friesen, 1986); acțiunea mai apare şi în durere fizică, efort sau enervare;

mişcări posibile de acompaniere a celor faciale: capul poate fi înclinat sau întors, ca şi direcția privirii (Rosenberg şi Ekman, 1995); pleoapele pot fi coborâte uşor; de multe ori apare acțiunea nu-mită ochi daţi peste cap (engl. eye roll), care poate însoți mişcările faciale sau apare singură (indicând tot dispreț);

de obicei, mişcarea durează între 1/25 s şi 7 s. Luând în calcul ipoteza faptului că bărbații sunt mai sensibili decât femeile la dominanța şi ierarhia socia-lă, pot să apară diferențe între sexe în ceea ce priveş-te percepția şi evaluarea expresiilor faciale ale anumi-tor emoții sociale. Aleman şi Swart (2008) au arătat că bărbații au răspunsuri neuronale mai puternice la indicatorii nonverbali ai superiorității sociale (e.g. expresia disprețului). Bărbații au un răspuns neuronal mai amplu și pentru expresiile disprețului, în timp ce femeile au un răspuns neuronal mai mare pentru dez-gust. În cele din urmă, se pare că dezgustul129 perce-put depinde de expresia facială anterioară (Pochedly et al., 2012).

129

Conform autorilor, UA 4+7+9+25.

S26 | DUREREA FIZICĂ

Funcția socială a exprimării durerii este atragerea atenției şi prioritizarea salvării, recuperării şi vindecă-rii (de Williams, 2002). Durerea este de obicei o expe-riență tranzitorie, însă poate deveni cronică şi poate influența subtil informația pe care oamenii o caută şi maniera în care aceştia gândesc şi răspund acelei informații. Ca şi în cazul afectelor, durerea poate evoca reacții comportamentale stereotip, iar acele aspecte ale reacției care sunt observabile funcționea-ză ca un stimul social puternic. Durerea care persistă în cronicizare (definită ca având o durată de 6 luni şi nerăspunzând la tratament medicamentos) nu mai este un eveniment senzorial, ci devine o parte a stilu-lui de viața şi deprinderilor individului. Durerea fizica nu are o expresie facială stabilă sau unică, ci este mai degrabă o temă cu diverse variații. Cele mai întâlnite mişcări faciale întâlnite în cazul durerii fizice sunt coborârea sprâncenelor şi închide-rea ochilor. De multe ori, o persoană aflată în această stare afişează schimbări în expresia facială care sunt uşor de observat. Simularea expresiei durerii fizice poate avea ca scop atragerea atenției sau evitarea unor activități sau responsabilități. Această expresie falsă reprezintă o caricatură intensificată a expresiei faciale veritabile a durerii, fiind observată mai rapid sau ușor în cazul suprimării, în comparație cu amplifi-carea sau simularea expresiei faciale (de Williams, 2002). Este foarte posibil ca durerea fizica să aibă mişcări (şi combinații) faciale universale. Cele mai întâlnite acțiuni constatate empiric sunt grupare în cinci clustere (fără UA 45; Lucey et al., 2007, Willi-ams, 2002): UA 4130 UA (5, 7) UA (9, 10, 12) UA (25, 26, 27) UA 43 UA 45; clipit des - în durerea declanşată rapid

(e.g. şoc electric) sau într-un stadiu incipient al durerii (e.g. durerea provocată de frig) - sau rar (Prkachin, 1992a, b).

130

Există o corelare strânsă între eliminarea muşchiului sprâncenos (corrugator supercilii) şi dispariția sau îmbunătățirea migrenelor (Guyuron et al., 2000).

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

104

TABELUL 5.11. UA SPECIFICE ANUMITOR AFECTE ȘI DURERII FIZICE (actualizat pornind de la Williams, 2002)

REAC

ȚIE

UNITATE DE ACȚIUNE

1

2

4

5

6

7

9

10

11

12

15

17

20

22

23

24

25

26

27

43

54

64

tris

teţe

x x x x x x x x

fric

ă

x x x x x x x x

enerv

are

x x x x x x x x x

dure

re f

izi-

că

x x x x x x x x x x x

S27 | PERSONALITATEA

PERSONALITATEA: MODELUL CU CINCI FACTORI

Anii 1980 și 1990 au adus ipoteza și dovada faptului că expresiile faciale sunt legate de trăsăturile de perso-nalitate umane (e.g. Ekman, 1984; Keltner, 1996; Malatesta, 1990). În special, a fost identificată o rela-ție între Modelul cu cinci factori (Costa și McCrae, 1992; John, 1990) și apariția stabilă a anumitor mișcări faciale. Astfel, extraversia (activitate, entuziasm, sociabilita-te) este asociată cu amplificarea ZD din amuzament și bucurie. Deoarece această supertrăsătură este asocia-tă cu apropierea socială și activitatea (John, 1990), pot să apară frecvent și expresii faciale specifice tris-teții, care sunt de fapt în aceste context, un indicator al simpatiei și compasiunii 131 (Keltner, 1996, 2005a). Alt factor - nevrozismul (instabilitate, anxietate, automila) - este asociat cu frecvența sporită de apari-ție a expresiilor enervării, disprețului și fricii (Keltner, 1996, 2005a). De asemenea, răspunsul facial la obser-varea jenei altor oameni este suferința, întristarea profundă (engl. distress) (Eisenberg et al., 1989). Totodată, a fost remarcată frecvența scăzută de apa-riție a ZD ca răspuns la lauda persoanelor cu această trăsătură (Keltner, 2005a). în cele din urmă, nevrozismul este corelat negativ cu prezența nonver-bală emoțiilor pozitive (Buswell și Keltner, 1995). Agreabilitatea - alt factor al modelului - este corelată cu simpatia/prietenia și cooperarea. ZD și râsul sunt cele mai frecvente comportamente nonverbale, având rolul de amplificare a apropierii sociale (Ruch, 1993), iar cele mai rare expresii aparțin dezgustului și ener-vării (Keltner, 1996, 2005a). Oarecum opus nevrozismului pentru observarea jenei altor oameni, agreabilitatea este asociată pozitiv, în acest caz, cu exprimarea facială a simpatiei, ca și extraversia - UA 1+4, mișcare specifică tristeții; capul este de obicei înclinat în față și apar priviri de monitorizare a per-soanei jenate (Eisenberg et al., 1989).

În al patrulea rând, conștiinciozitatea (engl.

conscientiousness) (neîndoielnic, demn de încredere,

minuțiozitate, convenționalism) este asociată cu frec-

vența mare a ZD și a râsului, dar și cu frecvența mică

de apariție a emoțiilor negative, mai puțin jena132

(Keltner, 1996, 2005a), care este generată în acest caz

de aderarea puternică la normele sociale și controlul

comportamental (Costa și McCrae, 1992).

În final, al cincilea factor - deschiderea (engl.

openness to experience) (creativitatea, imaginația,

estetica, valoarea) este corelat cu frecvența mare a

131

De asemenea, Bonanno și Keltner (1997) au arătat că

frecvența mare de apariție a expresiilor faciale triste pentru bărbații aflați în doliu este corelată pozitiv cu mărimea rețelei sociale a acestora; prin urmare, exprimarea tristeții prin

indicatorii faciali este relaționată contactului social sporit și nu semnalează neapărat agravarea stării afective. 132

Indicatori: zâmbet controlat, evitarea privirii, capul înclinat în jos, atingerea feței (Keltner și Buswell, 1996)

C05 _____ COMPORTAMENTUL FACIAL (2): DETALII

105

ZD (amuzament) în contextele intelectuale (e.g. test

IQ) (Keltner, 1996, 2005a).

ALCOOLUL, EXTRAVERSIA ŞI BUNĂVOIA

Alcoolul atenuează excitația din sistemul nervos cen-tral. În funcție de doză, efectele alcoolului includ ilaritatea şi vorbăria, dar poate de asemenea cauza amnezie, narcoză şi scăderea sau pierderea coordonă-rii musculare, inclusiv a feței. O doză scăzută de alcool declanşează în extravertiți expresii faciale emoționale negative, însă nu şi în cazul introvertiți-lor (Ruch, 2005): TABELUL 5.12. ALCOOLUL ŞI EFECTELE SALE (sintetizat din

Ruch, 2005)

INTENSITATE CANTITATEA

DIN SÂNGE EFECTE POSIBILE133

scăzută 0-0,5%

• Vorbărie;

• euforie;

• mulțumire;

• afecte pozitive sau negative;

medie 0,5-1%

• dezinhibare;

• pierderea coordonă-rii musculare;

• afecte pozitive sau

negative;

mare 1-1,5% • afecte negative;

foarte mare peste 1,5%

• afecte negative;

• uneori, comă alcoo-

lică.

OSTILITATEA

Persoanele ostile au ca trăsături comportamentale grimasele, încruntarea, încleştarea dinților, strânge-rea pumnului, nerăbdarea, privirea fixă (i.e. holba-re) şi alte gesturi categorice. Pe lângă expresia faci-ală a enervării, apare foarte des dezgustul şi dispre-țul (Chesney et al., 1990). Privirea fixă (i.e. holbatul) poate fi rezultatul încer-cării de a inhiba expresia completă a furiei. Blocarea aparenței apare de cele mai multe ori în zona gurii, ochii şi/sau sprâncenele nescăpând cenzurii. Privirea fixă poate indica trăsătura de personalitate – i.e. ostilitatea –, nu doar emoția enervării sau furiei. De asemenea, dezgustul poate fi emoția care acoperă furia sau enervarea, poate fi o metodă de cenzură (Chesney et al., 1990).

TABELUL 5.13. CORELAREA DINTRE SEMNELE FACIALE ŞI

ENERVARE (Chesney et al., 1990)

SEMNAL FACIAL

ACȚIUNE FACIALĂ INTERPRETARE

încruntare

sprâncenele cobo-

râte şi apropiate

de m. corrugator (UA 4);

enervare, dacă apare

şi ridicarea pleoapei

superioare (1), încor-darea pleoapei inferi-

oare (2) sau (3) pre-

sarea/încordarea buzelor;

ostilitate în

privire (i.e.

holbare)

pleoapa superioară

ridicată, pleoapa

inferioara încorda-

enervare, dacă apare

încruntarea şi/sau

buzele sunt presate;

133

Se pot reflecta în expresia facială.

tă (UA 5+7);

dinți încleş-

tați, muşchiul maseter

încordat

apare o bombare a

mandibulei produ-să de muşchiul

maseter (UA 31);

poate să apară în

furie sau în încerca-rea de a controla o

emoție;

buze presate

buze presate de

acțiunea muşchiu-lui orbicular al

gurii, partea inte-

rioară (UA 24);

posibil enervare134;

zâmbet late-

ral, colțul

gurii mişcat în spate,

grimasă

colțurile gurii sunt

ridicate şi/sau

întinse pe lateral

de acțiunea m. zigomatic mare

şi/sau m. rizorius

(UA 12+20);

bucurie şi/sau posibi-

lă frică;

ridicarea sprâncenelor,

sau a uneia

singure

ridicarea sprânce-

nelor; ridurile

laterale ale frunții

sunt produse de m. frontal (UA 1+2,

eventual unilate-

ral).

surpriză doar dacă

apare ridicarea pleoapei superioare

şi/sau coborârea

maxilarului, mişcări relaxate.

De asemenea, Amodio şi Harmon-Jones (2011) au ară-tat ca ostilitatea este asociată cu inhibarea relativ mare a clipirii ca urmare a stimulilor pozitivi, atrac-tivi, indicând astfel un răspuns al tendinței de apropi-ere care are loc la un nivel primar, reflexiv, în proce-sarea cognitivă.

134

Actiunea de apasare a buzelor poate exprima enervare controlată, dar poate să apară şi în încercarea de a controla emoții pozitive sau negative; sau, mai apare atunci când saliva este înghițită (Ekman, 2003).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

106

C06 | COMPORTAMENTUL OCULAR: PRIVIREA, CLIPI-TUL ŞI VARIAȚIA PUPILEI

S28 | INTRODUCERE ŞI TERMINO-LOGIE

PRIVIREA

Privirea a fost studiată cel mai des în cadrul altor comportamente nonverbale (e.g. atenția sau conver-sația), mai rar pe baza variabilelor individuale (e.g. durata sau mutualitatea privirii) (Harrigan, 2005). Cele mai importante variabile ale privirii sunt (Harrigan, 2005, p. 174): 1. frecvența: numărul de fixări într-un interval de

timp dat; 2. durata totală: durata totală pentru care ținta

vizuală este fixată; 3. durata specifică: durata pentru care ținta este

fixată în timpul unei activități anume (e.g. ascul-tare sau comunicare);

4. durata medie a fixărilor individuale; 5. mutualitatea: durata pentru care există contact

vizual reciproc între două persoane. Deşi aceste variabile sunt intercorelate, mutualitatea este de departe cea mai studiată (Exline şi Fehr, 1982). Comportamentul privirii nu a beneficiat de multe studii, ultima cercetare de sinteză apărând în anii 1980 (Kleinke, 1986). În mare, studiile s-au axat pe două ramuri (Bavelas et al., 2002): funcția privirii în cadrul dialogului, folosind micro-

analize pentru examinarea relației dintre privire şi comportamentele imediate, vizibile şi audibile (e.g. Goodwin, 1981);

relația privirii cu alte variabile, cum ar fi atitudi-nea interpersonală, emoțiile, sau personalitatea (e.g. Argyle şi Cook, 1976), sau studierea efecte-lor holbării asupra persoanelor străine în public (Ellsworth et al., 1972).

Din toată terminologia comportamentului ocular, privirea mutuală135 a fost cea mai des investigată. Kirkland şi Lewis (1976) au atras atenția asupra faptu-lui că terminologia folosită de cercetători în studiul comportamentului ocular este haotică şi au efectuat un studiu pentru a afla diferențele periodicității136 fixărilor137 oculare. În ordinea duratei (de la scurtă la lungă), rezultatele au fost: privire foarte scurtă (engl. glance); privire scurtă (engl. look); privire medie/atenție (engl. regard); uimire (engl. gape); atenție sporită/urmărire (engl. watch); holbare (engl. stare). Cercetătorii nu oferă şi durata acestor tipuri de priviri (Kirkland şi Lewis, 1976). De asemenea, deşi termenii privire şi atenţie vizuală pot fi separați, majoritatea

135

Privirea mutuală poate avea rolul de reglare a intimității interindividuale (intimacy equilibrium model) pe baza dimensiunii evitare-apropiere, în care privirea poate fi un mijloc de modulare a echilibrului relației dintre două persoane (Argyle şi Cook, 1976). 136

PERIODICITÁTE, periodicități, s. f. Proprietate a unui fenomen, a unei mărimi, a unei acțiuni de a fi periodică (1); repetarea periodică a valorilor unei mărimi, a unui fenomen, a

unei acțiuni. (Pr.: -ri-o-) – Din fr. périodicité. Sursa: DEX '98 (1998) 137

Fixarea se referă la concentrarea atenției vizuale asupra unui element din mediu.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

107

cercetătorilor îi folosesc sinonim (Parkhurst et al., 2002) (vezi tabelul 6.1). Von Cranach (1971) consideră că privirea este o parte a unui comportament general de orientare. În cadrul limbajului nonverbal, privirea este unică datorită faptului că ochiul este un organ atât senzorial, cât şi de semnalare socială. Goffman (1963) a discutat de regulile sociale care sunt legate de privire, cum ar fi ignorarea vizuală a altor oameni sau regula de a nu ne holba la persoanele străine în public (Harrigan, 2005). Privitul este un comportament de explorare a me-diului. Explorarea este de multe ori continuă și are ca scop reactualizarea informațiilor. Voss și colabo-ratorii (2011) au găsit faptul că explorarea vizuală necesită și este făcută prin revizitarea/rescanarea anumitor zone din spațiul vizual. Aici intervine hipo-campul, care este foarte activ ca rezultat al acestei revizualizării spontane, de aici rezultând faptul că acesta este implicat nu doar în memoria de lungă durată, ci și în controlul adaptiv de scurtă durată al comportamentului. Procesarea memoriei este legată comportamentul de explorare (Muenzinger, 1983; Tolman, 1932, 1938, 1939), iar aici se remarcă ceea ce se numește comportamentul vicariant de încercare-prin-eroare (engl. vicarious trial-and-error behavior) – selectarea unui răspuns/stimul din mai multe posibile prin încercare şi eliminarea răspunsurilor greșite. De asemenea, incertitudinea unui stimul (i.e. canti-tatea de informații care necesită procesare anterior răspunsului la acel stimul) conduce la incertitudinea răspunsului neural (Hong și Beck, 2010). Există o relație de interdependență între (1) incertitudinea temporală și spațială a stimulului și (2) două compo-nente ale atenției: căutarea/fixarea și timpul de răs-puns la stimul (cele două fiind legate inerent). Odată cu amplificarea incertitudinii spațiale și temporale a stimulului, crește și timpul de răspuns; pe de altă parte, durata fixărilor se diminuează cu cât incerti-tudinea stimulului crește, susținând astfel ipoteza compensării incertitudinii care implică interacțiunea (și variază în funcție de) organism-țeluri-mediu (engl. uncertainty compensation hypothesis; Hong și Newell, 2008a, b, c; Hong et al., 2008). Sato et al. (2011) au demonstrat că observarea priviri-lor celorlalți oameni generează reacții extrem de rapide ale amigdalei (200-300 ms), indiferent de direc-ția privirii. Comportamentul privirii este strâns legat de procesele cognitive şi ale atenției. Contactul vizual sporit apare către persoanele care sunt per-cepute pozitiv şi de la care se aşteaptă o reacție pozitivă. Paradoxal însă, contactul vizual sporit apare şi în conflict: privirea fixă (holbatul) poate fi rezultatul încercării de a inhiba exprimarea nonver-bala completă a furiei. Pe de altă parte, contactul vizual scăzut, într-un cuplu conjugal, de exemplu, poate exprima dezaprobare, dominanță/control scă-zut, sau intimitate redusă. Când persoanele evaluate negativ (e.g. cele violente) impun sumisivitate, frec-vența contactului vizual către acestea poate să scadă (Hargie și Dickson, 2005), însă apare un fenomen in-vers: privirile de control, care sunt specifice atunci când cineva se teme de o persoană şi o verifica în mod constant pentru a încerca să îi anticipeze comporta-mentul. Acest comportament este similar cu cel din

flirt, însă emoția dominantă aici este frica pură, nu jena (aceasta din urmă fiind o variație a fricii).

CLIPIREA

În cursul vieții, durata totală a clipirii este egală cu cea petrecută pentru hrănire: aproximativ cinci ani. În medie, o persoană clipeşte de 10-20 de ori pe minut şi de peste 6 miliarde de ori pe an (French şi Veys, 2007). Clipirea este o mişcare de închidere rapidă a pleoapelor care durează 300-400 ms. Clipitul reflex este declanşat ca răspuns la stimulii externi şi pro-tejează globul ocular de particule străine, lumină, sau vătămare. Clipitul spontan este acel tip de clipi-re care apare fără un stimul extern aparent, având ca scop umezirea globului ocular prin crearea unei peli-cule lacrimale (engl. tear film), eliminarea particule-lor de pe suprafața ochiului şi facilitarea drenării lacrimale138 (engl. tear drainage). Din punct de vede-re anatomic, clipirea constă într-o mişcare de rela-xare a muşchiului pleoapei superioare, fiind coborâ-tă, iar pleoapa inferioară suferă o mişcare medială cu o intensitate mult mai mică (French şi Veys, 2007). Clipirea apare în timpul procesării senzoriale timpurii şi după procesarea continuă, persistentă, a informației. Pe de altă parte, dilatarea pupilei re-flecta procesarea continuă a informației (Siegle at al, 2008). Clipitul este o acțiune involuntară care depinde de mediul înconjurător, în primul rând lumina puternică, umiditatea, temperatura. O persoană care are ochii sensibili la diverşi factori externi clipeşte mai des. O serie rapidă de clipiri - i.e. clipire în rafală (engl. flutters) - poate indica cenzură mintală. Această cenzură poate fi conştientă sau nu (Ekman, 1997b). Rata clipirii este de obicei constantă, însă poate fi afectată de condiții externe, cum ar fi vremea, activitatea cognitivă şi afectivă, sau de condiția suprafeței oculare. Aceasta din urmă, ținând cont că una din funcțiile clipirii este restabilirea peliculei lacrimale, poate declanşă clipire atunci când pelicula lacrimală este slabă sau chiar inexistentă. Factori precum aerul condiționat, încălzirea, umiditatea aeru-lui scăzută, fumul de țigară sau spațiile închise vân-toase amplifică rata clipirii. Nou-născuții au o a rată a clipirii spontan foarte scăzută datorită unei pelicule lacrimale stabile. De asemenea, contrar opiniei clinice populare, lentilele de contact afectează rata clipirii (French şi Veys, 2007). Deşi funcția clipirii spontane este considerată a fi curățarea şi irigarea globului ocular, aceasta poate fi constantă şi independentă de factori precum lumi-na, temperatura, umiditatea, sau integritatea nervi-lor cranieni II şi VI, sugerând faptul că este mediată de SNC şi serveşte şi altor funcții. Clipirea cauzează o expunere rapidă şi repetată a retinei la lumina din mediu prin filtrul roşu/portocaliu al pleoapelor sau membranelor închise (în cazul animalelor). Sau, clipi-rea declanşează potențial electric şi activități neuro-nale multiple în cortexul vizual şi nucleii subcorticali ai pisicii (Kirsten şi Kirsten, 1983).

138

Drenarea lacrimala este un proces activ mediat de contracția m. orbicular al ochiului (French şi Veys, 2007).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

108

O varietate bogată de activități cognitive au fost studiate în legătură cu clipirea: vorbirea (Karson, et al., 1981; von Cramon şi Schuri, 1980), memorarea (De Jong şi Merckelbach, 1990) și aritmentica mintală (Telford şi Thompson, 1933) amplifică frecvența clipi-rii. Citirea (Karson et al., 1981; Telford şi Thompson, 1933), visul diurn (Holland şi Tarlow, 1975) și concen-trarea atenției vizuale (De Jong şi Merckelbach, 1990; Tada, 1978) de obicei reduc rata clipirii spontane. Oboseala vizuală (Kaneko şi Sakamoto, 2001) şi min-ciuna (Fakuda, 2001) au fost legate de anumite trăsă-turi ale clipirii spontane. Totodată, rata clipirii este mai mare în vorbire decât în ascultare (Caplan şi Gathrie, 1994; Bacher şi Smotherman, 2004a). În ciuda factorilor cognitivi, rata clipirii unei persoane poate fi relativ stabilă sub condiții de mediu constante; de asemenea, nu au fost identificate diferențe între sexe (Doughty, 2002). Aproximativ 10-20% din oameni clipesc incomplet (închiderea incompletă a pleoapelor) în timpul acțiuni-lor vizuale. Rata clipirii incompletă variază în cadrul populației şi poate fi influențată de factori externi cum ar fi condițiile mediului, oboseală, anxietate, sau dificultatea în citire. Clipitul incomplet poate repre-zenta o încercare de a inhiba clipirea spontan din timpul unui obiectiv vizual complex (McMonnies, 2007). Prin urmare, rata clipirii incomplete poate fi legată direct de activitatea mintală sau vizuală com-plexă. Consecința clipirii incomplete poate fi o pelicu-lă lacrimală mai subțire în corneea inferioară, care este mai predispusă la instabilitate (French şi Veys, 2007). Clipirea involuntară are loc în mod spontan, în timp ce clipirea voluntară ține de control. Cea din urmă se poate divide în două ramuri: clipire voluntară spontană, care se produce la intervale constante de timp; clipire voluntară reflexă, care rezultă din stimulii externi corneei. Clipirea involuntară durează între 290 şi 750 ms şi poate fi influențată de factori externi: temperatură, lumină, ventilație, umiditate, patologii oculare, sau nivelul atenției. Absența clipirii, sau o rată scăzută a acesteia, poate conduce la afec-tarea peliculei lacrimale şi poate cauza disconfort, efort ocular, lăcrimare excesivă, tendința de a ține ochii închişi, durere, cheratoză (engl. keratisis), alte-rarea văzului, sau diminuarea capacității vizuale (Schaefer et al., 2009). De regulă, clipirea spontană are o durată mai mică decât clipirea voluntară (Kaneko şi Sakamoto, 1999), clipirea voluntară având cea mai mare amplitudine139 (Bacher şi Smotherman, 2004a). Închiderea ochilor poate semnala faptul ca persoana doarme, este obosită, are probleme de vedere, sau are dureri în zona ochilor. Mai poate semnala izolarea de exterior: închiderea ochilor în timpul unei con-versații poate fi un indicator al unei sarcini cogniti-ve foarte complexe, pentru că oamenii pot vizualiza mai bine ceva cu ochii închişi; izolarea de exterior amplifică imaginația. Sau, închiderea completă a ochilor mai apare atunci când se încearcă represarea unor memorii neplăcute; când acțiunea este dublată de acoperirea acestora cu mâinile sau degetele, cenzură sau încercarea de cenzură a con-

139

AMPLITUDINE – distanța/mărimea dintre punctele extreme ale unei oscilații (e.g. mișcarea unei mâini).

flictului internal este foarte puternică (Ekman, 1997b). Sinteză: Factori care pot amplifica rata clipirii (French şi Veys, 2007): conversația; afecte: anxietatea, enervarea, sau excita-

rea/agitația; oboseala; condiții dificile de mediu (aer condiționat, ume-

zeală scăzută etc.); instabilitatea peliculei lacrimale. Factori care pot diminua rata clipirii (French şi Veys, 2007): cititul; obiective vizuale complexe; folosirea computerului; anestezia corneei (engl. corneal aneasthesia). Factori care pot contribui la amplificarea ratei clipi-rii incomplete (French şi Veys, 2007): oboseala; încărcătură cognitivă140, alertă; folosirea computerului; lentile de contact; obiective vizuale complexe; condiții dificile de mediu (aer condiționat, ume-

zeală scăzută etc.).

VARIABILIATEA PUPILELOR

Una din funcțiile principale ale irisului este să mă-rească diametrul pupilei în lumina slabă şi să îl di-minueze în lumina puternică. Pupila ochiului uman poate varia de la 1,5 mm (când este contractată) la 8-9 mm (în dilatare) și poate reacționa la stimuli în 0,2 s, cu apogeul răspunsului între 0,5 şi 1 s. Variația diamentrului pupilei este produsă în mare parte de SNV prin intermediul muşchilor irisului. Mai exact, neuroni ai SNP (sistemul nervos parasimpatic) inervea-ză fibrele circulare ale irisului, declanşând constricția pupilei, în timp ce excitarea dată de neuronii SNS (sistemul nervos simpatic) care acționează asupra fibrelor musculare radiale produce dilatarea pupilei (Andreassi, 2006). Schimbările diametrului pupilei sunt controlate de doi muşchi: dilator al pupilei şi sfincter, aceştia fiind influențați în mod diferit de activitatea subsistemelor simpatic şi parasimpatic. Activitatea simpatică puter-nică amplifică contracția m. dilatator al pupilei, în timp ce inhibarea activității parasimpatice reduce constricția m. sfincter, care are ca rezultat tot dilata-rea pupilelor. Prin urmare, dilatarea pupilei poate fi mediată de activitatea uneia din cele două ramuri ale SNV (Bradley et al., 2008). Constricția şi dilatarea pupilei au loc în primul rând datorită reflexului de luminanță şi a reflexului de acomodare. Schimbările mici ale diametrului pupilei (de obicei mai mici de 0,5 mm) reflectă procesare cognitivă sau alte activi-tăți comportamentale (Andreassi, 2006).

140

ÎNCARCATURĂ/SARCINĂ COGNITIVĂ - cantitatea de informații pe care o persoană trebuie să o proceseze, de exemplu, atunci când îşi aminteşte o serie de trei numere vs. o serie de şapte numere (Andreassi, 2006).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

109

Activarea emoțională, de orice valență, este posibil să fie reflectată în magnitudinea dilatării pupilei (Steinhauer şi Hakerem, 1992), un efect exploatat de femei prin consumul de Atropa belladonna (Harriosn et al., 2007). Variația este mai mare în cazul persoa-nelor cu irisul de culoare deschisă (e.g. albastru sau verde; Ekman, 1978).

TERMINOLOGIE

TABELUL 6.1. TERMINOLOGIA COMPORTAMENTULUI OCU-

LAR141

PRIVIREA

atenție comună (engl. joint

attention)

privire îndreptată spre ceea ce pri-vește așt individ (MDP, 1999/2006, p.

123). X observă direcția privirii lui Y

şi îşi redirecționează atenția către

exact acelaşi punct de focalizare al lui Y; denumită și atenție îmbinată.

atenție fățișă (engl.

covert attention)

tranziția mintală de la o modalitatea

de procesare senzorială la alta (Wright și Ward, 2008) (e.g. în citire,

trecerea de la un cuvânt la altul este

un proces al atenției observabile;

atenția fățișă apare când, tot în timpul citirii, atenția trece de la

procesarea semantică a cuvintelor la

procesarea culorii sau a fontului textului).

bias atențional tendința de a privi mai mult către o

parte a spațiului (e.g. în dreapta).

percepție

act de interpretare corticală a sti-mulilor transmiși de organele de

simț; procesul prin care organismele

superioare identifică sau recunosc un stimul (DIP, 2004, p. 253);

acuitate vizuală

(engl. visual acuity)

funcția retinei de discriminare a

stimulilor, sau capacitatea ochiului

de a distinge detaliile de finețe așe unei imagini (DIP, 2004, p. 341).

câmp vizual (engl.

visual field)

spațiul cuprins cu privirea ; totalita-

tea obiectelor aflate în aria sau raza

vizuală vizuală a ochiului îndreptat spre un punct e fixare (DIP, 2004, p.

341).

durata fixării intervalul dintre două sacade.

concentrare vizuală focalizarea atenției vizuale spre un punct fix.

observare strângere sau dobândire de informa-

ții (MDP, 1999/2006, p. 838).

noutate

proprietate a ceea ce deviază în raport cu structurile mnezice și

intelectuale congenitale sau formate

prin deprindere (MDP, 1999/2006, p. 828).

văz (engl. vision/

visual sense)

simțul vizual sau analizatorul vizual.

Modalitate senzorială bazata pe

structuri anatomice ca retina, căile de transmitere (engl. visual

pathway) și regiunile de protecție

corticală unde se realizează prelu-crarea informațiilor vizuale (DIP,

2004, p. 342).

vizualizare (engl.

visualization)

experiență senzorială imagistică;

sau, capacitatea de a percepe vizual (DIP, 2004, p. 341).

privire (engl. gaze)

se referă la mobilitatea oculară: act

de orientare a ochilor către un stimul în scopul obținerii unei infor-

mații de la acesta (MDP, 1999/2006,

p. 926).

141

În majoritatea cazurilor din acest tabel, atenția se referă la atenție vizuală.

atenție observabilă

(engl.overt

attention)

direcționarea fizică unui organ de

simț către stimul; in cazul de față,

direcționarea privirii către o ținta vizuala (Wright și Ward, 2008).

atenție participativă

(engl. shared

attention)

este o combinație între atenția

comună şi privirea mutuală; concen-trarea atenției atât a lui X, cât şi a

lui Y este direcționată către acelaşi

punct în spațiu, iar amândoi indivizii

ştiu că atenția celuilalt este concen-trată către acelaşi stimul (e.g. Ştiu

că te uiţi la acea pisică, dar şi tu ştii

că eu mă uit la acea pisică.)

atenție (engl.

attention)

orientare sau focalizare a activității

prin obiective, care are ca efect

creșterea eficienței proceselor de

culegere a informației și de executa-re a acțiunii (MDP, 1999/2006, p.

120).

evitarea privirii

evitarea privirii mutuale (evitare parțială sau totală), în special prin

rotirea capului şi/sau a globului

ocular.

fixare

o proces activ care menține poziția ochilor constantă asupra

unei ținte vizuale; stabilirea

privirii în cadrul unei zone mici, un punct din cadrul câmpului

vizual; de obicei, durata este

de cel puțin 100 ms;

o modelele de fixare pot fi folosi-te pentru a înțelege modul în

care creierul selectează infor-

mațiile relevante (Wilming et al., 2011);

o probabilitatea de a vedea

amplifică pregătirea sacadică

(Collins, 2012).

frecvența/rata privi-

rii

numărul de fixații într-un interval de

timp.

omisiunea privirii

(engl. gaze omission)

absența privirii.

privire mutuală/

contact vizual mutu-

al

apare atunci când doi indivizi se

privesc reciproc.

reflex de acomodare

schimbările de adaptare care apar în momentele în care privirea (amândoi

ochii) sunt concentrați asupra unei

ținte vizuale (Andreassi, 2006).

sacadă (engl. sacade)

mişcarea privirii prin care se reali-

zează trecerea de la un punct de

fixare a privirii la altul.

semnalarea privirii (engl. gaze cueing)

cu ajutorul privirii, X indi-că/semnalează prezența unui stimul

important; semnalarea privirii impli-

că un alt individ (X), sinele (Y) şi un stimul extern; prin privire se semna-

lează prezența unui eveniment

important; termenul este legat de

urmărirea privirii.

urmărirea privirii

(engl. gaze

following)

observarea privirii altui individ direc-

ționează atenția vizuală proprie în

aceeaşi direcție; Y observă direcția privirii lui X şi îşi direcționează privi-

rea către aceeaşi linie vizuală a lui X.

(vezi și semnalarea privirii.)

CLIPITUL

clipire reflexivă

clipire generată de un răspuns de

protecție la evenimentele din mediul

extern, precum un sunet puternic,

suflu de aer, şoc electric aplicat pe piele, obiecte străine ajunse pe

globul ocular, sau aproape orice alt

stimul neaşteptat şi intens (Irwin şi Thomas, 2010).

clipire spontană clipirea care apare fără un stimul

extern aparent, având ca scop ume-

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

110

zirea globului ocular prin crearea

unei pelicule lacrimale (engl. tear

film), eliminarea particulelor de pe suprafața ochiului şi facilitarea

drenării lacrimale (engl. tear

drainage).

clipire voluntară

ține de controlul voluntar, conştient;

se poate divide în două ramuri:

clipire voluntara spontană, care se

produce la intervale constante de timp; clipire voluntară reflexă, care

rezultă din stimulii externi corneei.

rata clipirii numărul de clipiri într-un interval de timp (de obicei pe minut).

VARIABILITATEA PUPILEI (Andreassi, 2006)

FACTOR EFECT ASUPRA DIMENSIUNII PUPILEI

însumare bioculară

constricția este mai mare când

amândoi ochii sunt stimulați simul-tan.

reflex consensual stimularea unui singur ochi afectea-

ză amândoi ochii în mod egal.

reflex de clipire constricție momentană urmată de redilatare; este generată de clipit.

reflex de focalizare

(engl. near reflex)

constricție dată de diminuarea

punctului de focalizare.

reflex de întunecime

dilatare momentană dată de întreru-

perea unei adaptări constante la

lumină.

reflex de luminanță

(engl. light reflex)

constricția pupilei ca rezultat al expunerii la lumina puternică, sau

dilatarea care apare în cazul luminii

slabe, vagi.

reflex psihosenzorial refacerea/restaurarea efectelor diminuate generate de o stimulare

externă.

S29 | PERCEPȚIA

PRIVIREA

Trei sisteme – sacadic (engl. saccadic sytem), urmări-rea omogenă (engl. smooth pursuit) şi vergența (engl. vergence system) – acționează pentru a aduce o țintă vizuală (de interes) în fovee. Alte trei sisteme – fixarea, reflexul vestibulo-ocular (RVO) și optokinezic – mențin fixarea constantă asupra unei ținte, sub condiții variate (Pelak, 2010). Sistemul sacadic controlează mişcările rapide ale ochilor către o țintă, iar sistemul de urmărire omo-genă controlează mişcările oculare pentru a monito-riza o țintă care se află în mişcare. Atunci când privi-rea este redirecționată între distanțele apropiate şi depărtate, sistemul de vergență controlează mişcări-le oculare bilaterale pentru a aduce o țintă vizuală în centrul atenției (Pelak, 2010). Pe de altă parte, sistemul de fixare are rolul de a menține continuu poziția ochilor asupra unei ținte vizuale; sistemele RVO şi optokinezic folosesc miş-cări compensatoare şi adecvate pentru a menține fixarea în timpul mişcărilor capului scurte şi conti-nue. Tabelul 6.2 oferă o sinteză a structurilor neuro-nale principale care sunt implicate în cele şase siste-me, prezentate pe scurt. Există suprapuneri evidente între structurile care alcătuiesc fiecare sistem, iar neuronii din aceste structuri variate lucrează împreu-nă în mod perfect sub condiții nonpatologice (Pelak, 2010).

TABELUL 6.2. SINTEZA STRUCTURILOR ANATOMICE MAJORE

IMPLICATE ÎN CELE ŞASE SISTEME DE MIŞCARE OCULARĂ (Pelak, 2010)

STRU

CTU

RĂ

SISTEMUL IMPLICAT

FIX

ARE

R.V

.O.

OPT

OKIN

E

ZIC

SAC

AD

IC

UR

MĂ

RI-

REA

OM

OG

EN

Ă

VERG

EN

-

ȚĂ

trunchi cerebral

x x x x x x

cortex cere-bral

x x x x

cerebel x x x x nucleii bazali (ganglionii)

x x ?

coliculul superior

x

senzori vestibulari (canalele semicirculare, otolite)

x

Variabilele sacadelor sunt acuratețea, latența142 (sau inițierea), amplitudinea143 (sau distanța angulară par-cursă) și viteza (sau amplitudinea pe unitate tempora-lă; engl. velocity). În cazul urmăririi, caracteristicile principale sunt latența şi viteza; pe lângă acestea două mai apare şi progresul (engl. gain), o caracteris-tică foarte importantă definită ca raportul dintre viteza oculară şi viteza țintei. În ultimul rând, carac-teristicile vergenței sunt viteza, latența şi traiectoria

142

LATENȚĂ – starea de inactivitate dintre stimulare și răspuns. 143

AMPLITUDINE – distanța/mărimea dintre punctele extreme ale unei oscilații (e.g. mișcarea unei mâini).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

111

(sau unda). Traiectoria este modelul schimbării vitezei din tipul unei mişcări de vergență (Pelak, 2010). Fixarea este un proces activ care menține poziția ochilor constantă asupra unei ținte. Anumite mişcări oculare care apar în fixarea uzuală sunt uneori mişcări imperceptibile pentru ceilalți oameni. Acestea sunt microsacade (sacade cu o amplitudine foarte mică), microdevieri (mişcări oculare omogene, şerpuite, cu viteză foarte mică; engl. microdrift) şi microtremure (oscilații rapide cu amplitudini mult mai reduse decât ale microsacadelor). Alte mişcări de fixare uzuală sunt convulsiile cu undă pătrată (engl. square wave jerk), care pot fi percepute de către ceilalți oameni. Aceste mişcări constau într-o sacadă de depărtare față de țintă vizuală, urmată de o altă sacadă care readuce privirea asupra țintei după un scurt interval intersacadic. O frecvență de 4-6 convulsii cu undă pătrată pe minut sunt considerate o normalitate, iar o rată de 15 convulsii pe minut este disfuncțională (Pelak, 2010). Mişcările oculare generate de sistemul RVO au rolul de stabilizare a imaginii în rețină în timpul mişcărilor scurte şi discontinue ale capului. Caracteristicile RVO sunt progresul – raportul dintre viteza oculară şi viteza rotirii capului – şi etapa – diferența temporală dintre mişcările capului şi cele ale ochilor (Pelak, 2010). Interacțiunea reuşită cu mediile vizuale complexe necesită abilitatea de a trece eficient de la un timp de comportament vizual (e.g. căutarea unui obiect într-o scenă) la altul (e.g. evaluarea dimensiunilor afective ale unei scene) în funcție de necesitățile contextului curent şi de obiectivele indivizilor. Văzul uman din timpul percepțiilor scenelor naturale este (de obicei) un proces natural activ în care observatorii caută informația în mod selectiv, aceasta fiind legată de obiectivele cognitive sau comportamentale (Aloimonos et al., 1987; Findlay şi Gilchrist, 2003). Deoarece informația vizuală de precizie înaltă este disponibilă doar pentru o porțiune mică a câmpului vizual din centru privirii, cu o claritate vizuală şi sensibilitate cromatică ce se diminuează în împrejurimile cu o rezoluție scăzută, oamenii sunt nevoiți să îşi mişte ochii pentru a centra locația rezoluției cele mai bune. Acest proces de direcționare a fixării în ca-drul unei scene – controlul privirii – este critic pen-tru susținerea activităților cognitive sau comporta-mentale în curs de desfăşurare (Henderson, 2003; Mills et al., 2011). Există cel puțin trei aspecte impor-tante ale controlului privirii în timpul percepției unei scene (Mills et al., 2011): 1. locația fixării; 2. durata fixării; 3. modul în care parametrii mişcărilor oculare spați-

ale şi temporale se schimbă în timp. Aceste aspecte ale controlului privirii sunt influențate atât de factorii vizuali (acționați de stimul sau de controlul ascendent al privirii; engl. bottom-up), fie de factori cognitivi (acționați de cunoaştere sau con-trolul descendent144 al privirii; Henderson şi Ferreira,

144

Controlul descendent (top-down) al comportamentului vizual

implică mai multe sisteme cognitive (e.g. memoria pe termen scurt; memoria vizuală, spațială sau semantică pe termen lung, dar şi obiectivele indivizilor – controlul legat de obiective -, care lucrează pentru a direcționa selectiv privirea către informația

2004). Controlul legat de obiectivele curente ale indi-vidului se referă la influența dictată de acestea, im-plicând fie o politică generală a controlului privirii, fie o strategie anume relevantă obiectivelor curente; controlul legat de obiective influențează deciziile de control în timp real pe baza nevoilor cognitive curente (Mills et al., 2011). Durata fixării este un alt aspect critic al controlului privirii. Obiectele şi persoanele din mediu necesită, de obicei, o fixare apropiată sau directă pentru a putea fi identificate şi pentru ca detaliile vizuale să fie percepute adecvat (Hollingworth et al., 2001a, 2001b). Mai mult, durata fixării este legată de encodarea memoriei pe termen scurt şi lung. Prin urmare, durata fixării este legată esențial de proce-sarea informației şi poate indica o procesare vizuală în curs de desfăşurare (Henderson şi Pierce, 2008). În timp ce locația fixării este sensibilă sau dictată de efectele obiectivelor curente, controlul duratei fixării pare a fi relativ neafectat de obiective145. Deşi efectele obiectivelor nu nu au o influență di-rectă asupra duratei fixării, acestea pot avea un efect indirect prin influențarea anumitor parametrii ai duratei fixării, cum ar fi durata primei priviri (Castelhano et al., 2009; Mills et al., 2011). Hunt şi Cavanagh (2009) au studiat direcția percepută a sacadelor înainte de mişcarea efectivă a ochilor. În acest test, participanții care şi-au mutat privirea către un ceas au raportat în general faptul că au văzut ora înainte de mişcarea oculară. Acest rezultat sugerează faptul că experiența subiectivă a fixării sacadei asupra unei ținte (în cazul de față ceasul) precede momentul în care privirea ajunge acolo. Aceste efect a fost mă-surat, având o durată de 40-60 ms.

ORIENTAREA ATENȚIEI

Oamenii primesc foarte multe informații vizuale atunci când au ochii deschişi, însă nu tot acest input este relevant pentru obiectivele curente. Prin urma-re, sistemul cognitiv uman poate selecta inputul adecvat pentru procesare ulterioară prin semnalarea selectivă la aspectele relevante ale mediului. Orien-tarea atenției se referă la alinierea unui anumit mecanism intern cu sursa externă a inputului senzo-rial, aliniere din care rezultă o procesare preferen-țială a acelui input. Posner (1980) face distincția între atenția observabilă (engl. overt) şi cea fățişă (engl. covert). Orientarea observabilă este orientarea obser-vabilă a receptorilor senzoriali şi/sau a corpului către o locație spațială sau un obiect, orientare care permi-te o procesare mai bună a acelui stimul. De exemplu, cineva îşi poate orienta privirea şi roti capul înspre obiectul de interes, mişcări care vor permite inputului vizual să fie foveate146 şi să obțină o procesare optimă. Orientarea fățişă se referă la alinierea unui mecanism intern cu un input senzorial, iar acea aliniere are un

relevantă din mediu (Mills et al., 2011; Henderson şi Ferreira, 2004). 145

Obiectivul cognitiv al unei acțiuni este diferit de cerereaîincărcatura cognitivă a acțiunii. Variația cererii cognitive

(sau pur şi simplu un mediu vizual diferit) poate influența durata fixării (Unema et al., 2005; Pannasch et al., 2008; Andrews şi Coppola, 1999). 146

FOVÉA s. f. 1. (anat.) gaură mică, depresiune. ◊ depresiune a retinei, situată în centrul petei galbene, care constituie zona cea mai sensibilă. 2. gropiță pe suprafața unor semințe, a unor organe ale plantelor. (< fr. fovéa) Sursa: MDN

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

112

răspuns neobservabil; aceste schimbări de atenție sunt invizibile (Frischen, 2007). Atenția vizuală a oamenilor este un comportament complex chiar din copilăria timpurie. Patternurile de direcționare a atenției ale copiilor sunt influențate de factori precum familiaritatea (Jankowski şi Roşe, 1997), complexitatea (Shaddy şi Columbo, 2004), mişcarea/acțiunea (Ruff, 1985) şi tipul de stimul (e.g. jucărie, om etc.; Ruff şi Lawson, 1990; Nadel et al., 1999). Atenția poate fi descrisă în termenii trăsături-lor temporale (e.g. diminuarea atenției odată cu obiş-nuirea sau adaptarea la stimul; Bornstein, 1985) sau ai intensității (e.g. atenția focalizată/concentrată sau cea întâmplătoare – engl. casual attention; Oakes et al., 2004). Atenția vizuală face parte dintr-un sistem de orientare care include diminuarea a mişcărilor corpului (Malcuit et al., 1988), diminuarea ritmului cardiac (Richards, 1988), sau sporirea atenției vizua-le către stimul. Legătura dintre ritmul cardiac şi aten-ție este foarte puternică (Lansink şi Richards, 1997); de asemenea, există o legătură temporală puternică între atenție şi mişcările corpului (Bacher şi Robertson, 2001) şi între mişcările corpului şi activitatea cardiacă (Byrne şi Miller, 1988; Bacher şi Allen, 2009). Alte cercetări recente în afara laboratoarelor au de-monstrat că obiectivele cognitive ale observatorilor joacă un rol critic în distribuirea privirii (Land, 2004; Hayhoe şi Ballard, 2005; Hayhoe et al., 2003; Land şi Furneaux, 1997; Land et al., 1999). Chiar şi aşa, aceasta nu rezolvă problema generală a alocării privi-rii. Când o persoană prepară mâncare, elementele rămân în locații stabile şi au proprietăți stabile, iar obiectivele comportamentale ale persoanei care pre-pară mâncarea sunt atinse prin fixarea obiectelor relevante țelului curent, conform unui protocol învă-țat. În alte medii, cum ar fi mersul prin oraş sau pe bicicletă, obiectivele sunt mai slab definite şi nu este mereu posibilă anticiparea informațiilor care vor fi necesare. Nu este încă sigur modul în care oamenii îşi distribuie privirea corespunzător când informația nu este complet previzibilă. Limitările atenției re-prezintă faptul că aceşti stimuli sunt uneori ratați, neobservați, iar problema creierului este de a diminua cât mai mult această probabilitate. O posibilă soluție este cea care, în anumite contexte, permite observa-torilor să învețe proprietățile dinamice ale mediului şi să folosească aceste modele memorate ca bază pentru distribuirea atenției şi a privirii când acestea sunt necesare. Deşi importanța învățării în controlul privirii este inclusă în dependența obiectivului de către tipa-rul fixării (Land, 2004; Hayhoe şi Ballard, 2005), modul în care această funcționare a controlului privirii în mediile imprevizibile, dinamice, dar şi proprietățile învățării, sunt încă slab studiate (Jovancevic-Misic şi Hayhoe, 2009). Deoarece sistemul memoriei are o capacitate limitată, atenția selectează ce informații vor fi encodate147 (encoded; Wells et al., 2010). Tot-odată, Hudson şi Jellema (2011) au arătat că alocarea involuntară a atenției către privirea altora depinde de ambiguitatea percepută148 a intențiilor comportamen-

147

ENCODARE - proces de transformare a informațiilor într-o formă convenabilă pentru stocarea în memorie (DIP, 2004, p. 116). 148

Ambiguitatea unei tendințe comportamentale poate fi dată prin indicatori de evitare (e.g. expresii faciale ale fricii sau dezgustului, care exprimă un comportament de evitare) combi-nați cu rotirea capului către receptor (indicator de apropiere,

tale ale persoanei a cărei privire este observată (Jovancevic-Misic şi Hayhoe, 2009). Achiziția secvențială a informației vizuale din mediu este o componentă fundamentală a comportamentului direcționat de văz. Cu toate acestea, până recent nu s-au făcut prea multe cercetări asupra mecanismelor de control responsabile pentru sacadele executate în acest tip de comportament, mai ales în mediul natu-ral. Într-un studiu recent (Jovancevic-Misic şi Hayhoe, 2009) s-a arătat că în timpul mersului prin mediul natural, real, modelul privirii umane este sensibil la structura probabilistică a mediului, sugerând faptul că oamenii tratează incertitudinea mediului natural printr-o alocare proactiva149 a privirii pe baza unei structuri statistice învățate. Cele două cercetătoare au ajuns la concluzia că acest fapt este legat de rolul recompenselor din circuitul neural oculomotor. Mai mult, din moment ce acțiuni precum evitarea altor pietoni pot dura chiar şi o secundă, această strategie (i.e. alocarea proactivă) permite oamenilor să îşi pla-nifice ruta sau traiectoria mersului, nu se bazeze pe mişcări de reacție oculare sau ale corpului, care pot să apară prea târziu. Anticipările bazate pe modelele învățate din mediu sunt o componentă centrală a controlului privirii (Jovancevic-Misic şi Hayhoe, 2009). Alocarea atenției fățișe (engl. covert attention) către privirea emițătorului este amplificată în situația în care frica este comunicată facial, deşi nu este cert dacă alocarea este facilitată de anxietate ca trăsătură (Terburg et al., 2012). Pe de altă parte, alocarea atenției fățișe în cazul persoanelor ostile (trăsătură) este sporită pentru stimulii recompensatorii, în com-parație cu cei amenințători (ibidem).

SACADELE ŞI ROTIREA CAPULUI

Din cercetările făcute asupra comportamentului de orientare vizuală este cert faptul că mişcările oculare şi cele ale capului încep aproape simultan. Cu toate acestea, înregistrările activităților muchilor oculari şi ai gâtului relevă faptul că aceste mişcări, deşi pot să apară în acelaşi timp, nu sunt total simultane: coman-da de rotire a capului apare înaintea celei de a mişca ochii. Mai mult, cercetarea comportamentelor unei game largi de parametri oculari (amplitudinea schim-bării privirii, urmărirea unor ținte, previzibilitatea unor ținte) indică faptul că sincronizarea capului cu privirea este variabilă: capul poate întârzia declanşa-rea mişcării oculare în timpul sacadelor cu amplitudine mică, însă pentru mişcările cu amplitudine mare, sau mişcările către o țintă vizuală previzibilă, mişcările capului pot să înceapă cu mult timp înaintea sacade-lor. Este foarte probabil ca ochii şi capul să nu împartă acelaşi mecanism de declanşare a mişcării, sau cel puțin acelaşi mecanism al inițierii mişcării (Freedman, 2008).

rezultând în conflict între indicatori); în contrast, indicatorii de apropiere (e.g. expresii faciale pozitive sau ale enervării) sunt

percepuți ca o intenție comportamentală certă, nonambiguă. În condiții de ambiguitate comportamentală percepută, privirea poate fi un indicator care primeşte prioritate, fiind examinată

(sau reexaminată) în mod involuntar şi subconştient pentru a rezolva acel conflict comportamental observat (Hudson şi Jellema, 2011). 149

Anticiparea şi copingul unei situații.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

113

VARIABILITATEA PUPILELOR

În contextul vizualizării imaginilor, schimbările de conductanță ale pielii sunt mai mari în cazul vizualiză-rii imaginilor plăcute sau neplăcute decât în cazul imaginilor neutre, indicând faptul că răspunsurile mediate simpatic covariază cu activarea emoțională (Lang et al., 1993). Pe de altă parte, deaccelerarea ritmului cardiac este în general mai mare în momente-le în care sunt vizualizate imagini neplăcute, în com-parație cu cele plăcute sau neutre (Bradley et al., 2001), iar această deaccelerare este mediată în mare parte de schimbările date de activitatea parasimpatică (Berntson, et al., 1989). În cazul variației pupilare, cea mai importantă funcție a acesteia este de a răs-punde dinamic la schimbările de iluminare din mediu, acțiune care în cazul oamenilor se produce printr-o contracție inițială – reflexul luminii – care este legată de luminozitatea stimulului (Beatty şi Lucero-Wagoner, 2000). Bradley și colaboratorii (2008) au arătat că imediat după acest reflex inițial al luminii, dilatarea ulterioară a pupilelor este mai mare în cazul vizualizării imaginilor cu valență emoțională (pozitivă sau negativă) decât în cazul imaginilor neutre. Acestă dilatare, care este legată de procesarea stimulilor emoționali (de orice valență), poate să apară şi în cazul stimulilor auditivi, nu doar vizuali (Partala et al., 2000). De asemenea, Bradley și colaboratorii au găsit faptul că pupila se dilată împreună cu reacția de conductanță a pielii, susținând ipoteza faptului că diametrul pupilei în timpul vizualizării imaginilor re-flectă, în mare parte, activitatea sistemului nervos simpatic (Bradley et al., 2008). În final, Geangu et al. (2011) au arătat că pupila copiilor foarte mici (vârsta de 6 şi 12 luni) se dilată ca răspuns la imagini sau sunete emoționale ale părinților (distress şi bucurie), răspunsul pupilar fiind mai durabil pentru imaginile cu valență negativă.

CITIREA

Percepția cuvintelor, dar şi planificarea vorbirii, necesită alocarea resurselor cognitive în funcție de frecvența cuvintelor implicate (în citire sau vorbi-re), iar acest lucru se reflectă în dilatarea pupilei (Papesh şi Goldinger, 2012). În timpul citirii, procesa-rea poate avea loc şi pentru caracterele nonlexice, nu doar pentru cele lexice, aceasta (i.e. procesarea) apărând în timpul mişcărilor sacadice (Zhang et al., 2012). De asemenea, procesarea cuvintelor poate fi influențată de emoții (Guo et al., 2012).

Modelul E-Z Reader este unul de tip control-cognitiv, pentru că presupune o legătură strânsă între cogniție şi privire în timpul citirii. Conform modelului, atenția este alocată într-o manieră strict serială – doar un singur cuvânt la un moment dat. Totodată, procesele implicate în codificarea cuvântului sunt atât semnale-le de programare sacadică, cât şi cele de schimbare a atenției. Cu toate acestea, programarea sacadică nu este cuplată cu atenția; semnalul sistemului oculomo-tor pentru pornirea programării unei sacade către următorul cuvânt este completarea unei etape timpu-rii a procesării lexice, în timp ce semnalul de mutare a atenției spațiale către următorul cuvânt este comple-tarea accesării lexicale. Pentru aceste presupuneri teoretice există deja dovezi empirice (Reichle et al., 2006; vezi şi Rayner et al., 2003, pentru alte detalii).

S30 | AFECTIVITATEA ŞI COGNIȚIA

PRIVIREA

Conceptual, a şti şi a presupune (sau ghici sau intui) sunt doi poli ai dimensiunii cunoaşterii. Acest continu-um al cunoaşterii este dependent de informația stoca-tă în memoria de lungă durată. Dacă răspunsul la o întrebare este stocat aici, atunci persoana ştie răspun-sul, sau cel puțin ştie destul de multe despre acesta. În celălalt caz, dacă răspunsul nu este stocat în memo-ria de lungă durată şi nu poate fi obținut prin procesa-rea informației, nivelul de cunoaştere este inexistent sau scăzut, iar răspunsul nu poate fi decât presupus (McCarthy, 2000). Ipoteză: Privirea în direcția dreapta reflecta o acti-vitate sporită a emisferei stângi a creierului, în timp ce privirea către stânga este însoțită de activarea emisferei drepte – este o relație emisferă-direcție inversă (i.e. contralaterală). Emisferă dreapta este implicată în procesarea informației nonverbale, viziospațiale și holistică. Emisferă stânga este speci-alizată în procesarea informațiilor verbale, analiti-ce, secvențiale şi raționale. Cercetările mai vechi sugerează faptul că persoanele cu emisfera stânga dominantă au tendința să privească în dreapta şi sunt mai analitice, raționale şi verbale, în timp ce emisfera stânga este asociată cu privitul în stânga şi cu gândirea spațială, creativă şi nonverbala (Barkan, 1971; Day, 1964; Gur, 1975; Iacicino, 1993; Libby, 1970; Libby şi Yaklevich, 1973; McCarthy, 2000). Pe de altă parte, cercetări din ultimii patru ani relevă parți-al faptul că acest bias atențional către una din cele două direcții nu este neapărat o marcă a dominanței uneia din cele două emisfere, ci o asimetrie a siste-mului dopaminic din creier, aproximativ 15% din populație având tendința să privească în partea dreap-ta.

EVITAREA PRIVIRII

După o privire scurtă de recunoaştere a unei persoane străine, urmează de obicei evitarea privirii; în cazul în care contactul vizual este menținut, comportamentul poate semnala dorința de interacțiune150 (e.g. comu-nicare verbală) (Cary, 1978). Evitarea privirii poate fi un mod de management a încărcării cognitive asoci-ate cu procesarea informației din mediul vizual, sau poate servi la atenuarea afectelor socio-emoționale negative (e.g. frica de eşec). În cazul copiilor, deşi factorii sociali joacă un rol relativ important în evita-rea privirii din timpul secvențelor pedagogice întreba-re-răspuns, funcția primară a evitării privirii este de a gestiona încărcătura cognitiva implicată în proce-sarea informațiilor din mediu. În acest experiment, Doherty-Sneddon (2005) consideră că evitarea privirii este un răspuns al dificultății cognitive, nu sociale: în timpul întrebărilor puse față în față vs. prin inter-mediul unei legături video directe, copiii au evitat privirea mai mult în cazul interogatoriului față în față; cu toate acestea, dificultatea întrebării a avut o influ-ența puternică asupra evitării privirii, indiferent de condițiile interviurilor.

150

Poate aceasta are legătură cu faptul că privirea mutuală amplificată (vs. evitată) facilitează procesarea expresiilor faciale emoționale (Adams şi Kleck, 2003).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

114

NEUROBIOLOGIA EVITARII PRIVIRII

Contextul în care comportamentul ocular are loc este foarte important. De exemplu, când participanții pot vedea experimentatorul, privitul în jos apare rar, însă când acesta/această nu este vizibil(ă), privitul în jos apare mult mai des decât în primul caz. De aseme-nea, când experimentatorul este vizibil, nu există o diferența notabilă între presupunere sau minciună şi comunicarea adevărului în ceea ce priveşte compor-tamentul ocular (pentru participanți). Când față expe-rimentatorului este ascunsă de participanți, aceştia mențin contactul vizual mai mult (evitarea privirii apare rar) atunci când presupun sau mint decât atunci când spun adevărul. De asemenea, răspunsurile care necesită solicitarea memoriei pe termen lung sunt asociate cu privirea directă. Oamenii sunt în general conştienți de comportamentul ocular stereotipic speci-fic minciunii151 şi încearcă să ascundă sau să mascheze propriul comportament în prezența celorlalți pentru a se comporta corespunzător din punct de vedere social (Leathers, 1997). În absența altor oameni, comporta-mentul ocular în minciună este diferit de cel al comu-nicării adevărului. Cu toate acestea, privirea este influențată de cultură şi dezvoltarea individuală, iar evaluările oamenilor asupra privirii celorlalți sunt influențate sau biasate în mod similar. Indivizii folo-sesc comportamentul ocular pentru a evalua personali-tatea şi activitatea cognitivă a celorlalți, însă aceste evaluări nu sunt (decât rar) conforme realității152. Este posibil că presupunerea, minciuna şi gândirea, deşi sunt activități mintale parțial diferite, să declanşeze acelaşi comportament ocular (McCarthy, 2000). Sinteză legată de dominanța şi activarea emisferelor creierului153 (McCarthy, 2000): oamenii privesc prima dată în partea stânga

atunci când reflectă asupra problemelor spațiale pentru că este accesată mai mult emisfera dreap-tă a creierului, responsabilă pentru procesarea in-formației nonverbale, viziospațiale şi holistice;

oamenii privesc prima dată în partea dreapta atunci când reflecta asupra problemelor verbale pentru că este accesată mai mult emisfera stângă a creierului, responsabilă pentru procesarea in-formației verbale, secvențiale, analitice şi rațio-nale;

oamenii privesc mai mult fie către stânga, fie către dreapta, în funcție de emisfera dominantă.

MEMORIA ŞI PRIVIREA

În general, memoria este testată prin raport explicit verbal, însă această metodă nu este sigură, sau este sensibilă la biasul răspunsului. Pe de altă parte, me-moria poate fi testată prin monitorizarea mişcărilor oculare (engl. EMM - eye movement monitoring), care

151

Este vorba despre comportamentul ocular presupus de fiecare persoană în parte, pentru că în realitate minciuna nu este

asociată cu evitarea privirii. De fapt, nu există un indicator ceart al minciunii. 152

Cu toate acestea, persoanele care mențin contactul vizual direct sunt evaluate ca fiind cunoscătoare a unei intrebari

anume, iar această ipoteză a fost validată intr-un raport de cercetare (McCarthy, 2000); deci nu toate evaluările sociale sunt neaparat eronate. 153

Acest pattern al privirii laterale nu ar trebui considerat o certitudine, deoarece intră în discuție factori precum personalitatea și contextul spațial (e.g. imposibilitea de a privi într-o anumită direcție).

este o unealtă de testare în timp real şi mult mai sigură. De exemplu, modelul mişcărilor oculare care diferă între o versiune identică şi o alta modificată sau nouă, în cazul unei imagini sau scene observate ante-rior, relevă faptul că stocarea în memorie a detaliului (sau a detaliilor) modificat s-a produs (Ryan et al., 2010). Comportamentul ocular este afectat de expe-riențele anterioare, iar memoria are un efect obli-gatoriu asupra acestui comportament: reprezentări-le stocate în memorie pot fi accesate şi comparate cu informațiile noi. Mai mult, informațiile stocate anterior în memorie pot influența zonele şi durata fixărilor din acel cadru vizual (Ryan et al., 2007b). Pe de altă parte, informația necesară pentru a recunoaş-te lipsa sau modificarea unor obiecte dintr-o imagine din mediul real este obținută dintr-o zona relativ re-strânsă a acelei imagini/scene, sugerând faptul că procesarea informațiilor referitoare la elemente-le/obiectele imaginii este limitată spațial (Henderson et al., 2003), iar modificările marginale, periferice din imagine pot fi detectate chiar şi fără fixarea către acestea (Parker, 1978). Pentru că sistemul vizu-al uman este structurat cu o fovee centrală de rezolu-ție înaltă şi o rezoluție scăzută pentru marginile câm-pului vizual, percepția mediului este activă şi dinami-că: de 3-4 ori pe secundă oamenii selectează, prin mişcări sacadice, o regiune anume a scenei pentru a fi prioritară în procesarea cognitivă şi perceptuală (Henderson et al., 2003). Riggs și colaboratorii (2010) au examinat relația dintre mişcările oculare şi memorie. Ținând cont de efectul central-periferic154 de compromis al memoriei, patternul privirii - i.e. numărul de fixații - a demon-strat faptul că memoria este amplificată de emoții în cazul imaginilor prezentate central şi este slăbită în cazul imaginilor/obiectelor periferice. Mai precis, observarea imaginilor/obiectelor centrale este carac-terizată de un efect de repetiție - o diminuare a nu-mărului de fixări pentru scenele văzute în mod repe-tat, în comparație cu scenele noi (valabil pentru ima-ginile centrale negative, nu pentru cele neutre). În studiul lui Riggs, comportamentul ocular a putut arăta diferența dintre imaginile negative centrale noi şi cele familiare (i.e. repetate), fapt ce sugerează că emoția sporeşte nu doar probabilitatea de amintire ulteri-oară a imaginii, ci şi amplificarea vitezei cu care o reprezentare de durată se formează în memorie. De asemenea, cercetătorii au găsit faptul că rata fixărilor către obiectele noi, în comparație cu cele cunoscute, a fost mai mare, acest fapt fiind raportat şi de alți cercetători (Ryan et al., 2000, 2007b; Ryan şi Cohen, 2004) - regiunile din câmpul vizual care sunt schim-bate/modificate atrag atenția. Se oferă o posibilă explicație pentru această amplificare a vizualizărilor către noutate (Riggs et al., 2010): prin creşterea numărului de fixări se poate obține de către indivizi o investigație a schimbărilor din mediu, în special găsirea unei explicații pentru ce anume s-a schimbat și de ce. Ținând cont de acest fapt, este posibil ca scenele vizuale modificate, în contrast cu cele fami-liare, să necesite un proces de comparație mai com-plex între stimulul extern (nou) prezentat şi repre-zentările interne ale memoriei, fapt care conduce la o amplificare a vizualizării. Mai mult, această sporire

154

Memoria legată de aspectele centrale, periferice, este amplificată, iar aspectele nonemoționale ale evenimentului sunt diminuate (Levine şi Edelstein, 2009).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

115

a vizualizării poate reprezenta o consolidare şi/sau o actualizare a reprezentărilor memoriei. Deoarece participanții la acest test au arătat o fixare mai rapidă şi un număr mai mare de fixări către imaginile noi/modificate, în comparație cu cele repetate, cer-cetătorii au emis ipoteza că scanarea vizuală a me-diului poate contribui şi/sau este relaționată cu accesarea conştientă a memoriei (Riggs et al., 2010).

CLIPIREA

Clipirea spontană poate indica schimbări în procesarea cognitivă sau atențională (Oh et al., 2012). Uneori, rata clipirii este redusă sau inhibată în timpul pro-cesării unui stimul, iar după ce procesarea este completă, rata clipirii creşte (de obicei brusc; Funkuda şi Matsunaga, 1983). Activitatea mintală poate avea un efect important asupra ratei clipirii. Conversarea şi amintirea verbală pot amplifica această frecvență la peste 20 de clipiri pe minut. Totuşi, anumite tipuri de activitate mintală pot reduce rata clipirii: citirea, obiective/sarcinile vizu-ale complexe, sau folosirea computerului. Ultimul tip de activitate inhibă clipirea spontană printr-un mecanism de mărire a timpului dintre clipiri până ce ținta vizuală dificilă este fixată sau recunoscută (French şi Veys, 2007). De asemenea, activitățile care implică dialogul sau accesarea memoriei sunt asociate cu o creştere a ratei clipirii, însă depinde de trăsături-le de personalitate; în timpul dialogului, de obicei în punctările dintre fraze şi sfârşitul propozițiilor apa-re clipirea. Se pare că şi stresul este asociat cu o amplificare a ratei clipirii (Hubbard et al., 2006). Pe de altă parte, fanteziile conştiente (engl. daydreaming), care produc fixare vizuală, sunt asocia-te cu o rată mică a clipirii (Bentivoglio et al., 1997).

Rata clipirii spontane mai este un indicator clinic de încredere (Shukla, 1985). Mai mult, studiile farmaco-logice făcute pe primatele nonumane au arătat că antagonicii dopaminei reduc rata clipirii, iar agoniştii o amplifică (Kleven şi Koek, 1996). Clipitul poate fi afectat şi de emoții sau dispoziții afective, amplificându-se în enervare, anxietate şi excita-re/agitație (engl. excitement). Rata clipirii este legată de afectivitate prin activitatea dopaminei din creier: odată ce activitatea acesteia creste, se am-plifică şi rata clipirii. Pacienții care suferă de anumite psihoze, cum ar fi schizofrenia, au o rată a clipirii relativ mare, în timp ce boala Parkinson este caracte-rizată de (1) o rată scăzută a clipirii cauzată de nive-lurile mici de dopamină (French şi Veys, 2007) şi de (2) mişcări faciale periorale (zona gurii, în special buzele) slabe şi rare155 (Deuschl şi Goddemeier, 1998). În cazul somnolenței (subiective sau obiective156), cei mai buni indicatori sunt durata clipirii, întârzie-rea redeschiderii pleoapelor, intervalul dintre clipiri și viteza completă sau standardizată a închiderii pleoapelor. De asemenea, parametrii sacadici şi dura-

155

Reflexele m. orbicular al ochiului sunt de obicei anormale în

boala Parkinson, însă reflexele periorale şi palmomentale apar des. De asemenea, mișcările periorale şi rata clipirii sunt amplificate în torticolisul spasmodic (Deuschl şi Goddemeier,

1998). 156

Oboseala subiectivă şi cea obiectivă (sau măsurabilă) reprezintă două aspecte diferite ale oboselii (Ahsberg et al., 2000).

tă fixărilor arăta schimbări specifice odată cu amplifi-carea somnolenței (Schleicher et al., 2008). Frecvența şi durata clipirii sunt considerate două as-pecte independente ale comportamentului clipirii. Oboseala este ascociată cu o rată mare a clipirii, dar şi cu durata mare a cliprii individuale. Oboseala scăzută (i.e. tranziția de la trezire şi conştiență la vigilență redusă) este indicată de o creştere a frecven-ței ratei clipirii, iar tranziția către somnolență puter-nică este acompaniată de o creştere a duratei clipi-rii157 (Schleicher et al., 2008). În cazul privirii, viteaza sacadică este un parametru asociat cu oboseala. Pe de altă parte, fixarea nu a fost indentificată ca un indicator al acestei stări, posibil pentru că fixările de diferite durate reflectă procese neuronale diferite. Fixările foarte scurte (sub 150 ms) pot fi o categorie distinctă cauzată de comportamen-tul viziomotor de nivel scăzut (engl. low level); poate fi un aspect reflexiv inconştient sau noncognitiv al controlului comportamental. Pe de altă parte, sacade-le cognitive sunt considerate a avea o durată de 150-900 ms în mod normal (150 ms – sacade foarte scurte, 900 ms – prelungite; Schleicher et al., 2008). Creierul uman este limitat în ceea ce priveşte nu-mărul de stimuli care pot fi procesați pe rând. Prin-tre altele, această limitare este demonstrată de clipirea atențională, care apare în momentele în care doi stimuli mascați sau greu de identificat apar într-o succesiune temporală apropiată, cum ar fi prezentările vizuale seriale rapide (engl. rapid serial visual prezentation): în timp ce primul stimulul (S1) poate fi identificat rapid, performanța celui de-al doilea stimul (S2) este foarte slabă dacă aceasta apare rapid după S1 (i.e. după 100-500 ms). Consolidarea şi procesarea S1 în memoria de lucru ocupă mecanismul limitat al atenției, lăsând resurse mici pentru procesa-rea S2, deoarece consolidarea S1 nu este completă (pentru o sinteză vezi Shapiro, 2001). Clipirea atențională reprezintă nu o mişcare anato-mică, ci un deficit al identificării, procesării sau raportării stimulilor secundari (e.g. S2, în experimen-tul de sus) şi este relaționată limitărilor de procesare a memoriei de lucru. Colzato et al. (2008) au cercetat relația dintre clipirea atențională şi rata clipirii spon-tane, cea din urmă fiind un indicator al funcționării dopaminei (Blin et al., 1990; Karson, 1983; Kleven şi Koek, 1996; Taylor et al., 1999). Cercetătorii au găsit că dopamina (în special subsistemul DA/D1), care are un rol în procesele memorie de lucru, are şi un rol de modulare în clipirea atențională. Dat fiind faptul că există o legătură între dopamină şi memoria de lucru (Goldman-Rakic et al., 2000; Sawaguchi şi Goldman-Rakic, 1991), iar mărimea clipirii atenționale este dată de capacitatea memoriei de lucru a indivizilor (Colzato et al., 2007), mărimea clipirii atenționale variază cu nivelul producției de dopamină. De asemenea, rata clipirii spontane este un indicator al mărimii clipirii atenționale: participanții cu o rată mare a clipirii (cei/cele cu o activitate sporită a dopaminei) au de-

157

O închidere completă a pleoapelor care durează peste 500 ms este considerată un microsomn (engl. microsleep). În timpul stării

de trezire totală nu există o întârziere a închiderii şi deschiderii pleoapelor, iar durata este de 1-4 ms. În timpul microsomnului pot să apară întârzieri de 100 ms. De asemenea, după microsomn apare o uşoară creştere a vigilenței (Schleicher et al., 2008).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

116

monstrat o clipire atențională mai mică, în opoziție cu participanții cu o rată redusă a clipirii (Colzato et al., 2008). Tot în ceea ce priveşte dopamina, Chermahini şi Hommel (2010) au găsit o legătură cu creativitatea: gândirea convergentă, deşi este asociată cu inteli-gența (ca şi gândirea divergentă), este corelată negativ cu rata clipirii spontane, indicând faptul că un nivel ridicat al dopameniei slăbeşte sau deterio-rează gândirea convergentă, facilitând creativitatea (i.e. gândirea divergentă). Autorii au semnalat nece-sitatea unei diferențieri conceptuale ale proceselor implicate în performața creativității. De asemenea, un studiu genetic pe oameni a demonstrat o legătură puternică între rata clipirii spontane şi genotipul DRD4/7, care este relaționat de controlul eliberării dopaminei în striat (în nucleii bazali; Dreisbach et al., 2005; Slagter et al., 2010). Deşi multe studii au arătat că factorii cognitivi influ-ențează clipirea, se pare că şi inversul este valabil. Clipirea poate interfera cu memoria vizuală şi poate influența alocarea atenției vizuale. Memoria poziției spațiale a unui obiect sau fenomen este afectată când clipirea are loc, iar formarea legăturii dintre informația legată de identitatea stimulului şi infor-mația poziției spațiale a aceluiaşi stimul este de asemenea afectată, întârziată. Cele două efecte pot fi rezultatul unei realocări involuntare ale atenției vizuale, realocare indusă de clipire şi asemănătoare cu cea observată în mişcările sacadice ale ochilor. Moti-vele şi circumstanțele pentru care clipirea afectează cogniția nu sunt încă ştiute (Irwin şi Thomas, 2010). Acest fenomen de suprimare cognitivă dat de clipire poate fi rezultatul unui amestec neural; clipirea se bazează pe cortexul parietal posterior, pe zonele prefrontale și influențează activarea zonelor V1 şi V3, iar acest fapt poate conduce la o amestecare cu re-prezentarea şi procesarea spațială a informației în memoria iconică. Zona prefrontală este o zonă corti-cală superioară asociată cu conştientizarea schimbări-lor din mediu (Irwin şi Thomas, 2010; Thomas şi Irwin, 2006).

VARIABILITATEA PUPILELOR

Încărcătura cognitivă este legată de dilatarea pupi-lei158: alocare atențională sporită, accesarea memo-riei, sau interpretarea/procesarea materialelor difi-cile (Beatty, 1982b; Steinhauer şi Hakerem, 1992). De asemenea, pupilele rămân dilatate în timpul încărcă-rii cognitive continue (Beatty, 1982a; Siegle et al., 2001). Hess şi Polt (1964) au arătat că în timpul unor operații matematice mintale (înmulțire), dimensiunea pupilei creşte odată cu magnitudinea numerelor. În primele sute de milisecunde, pupilele încep să se dilate după declanşarea nevoilor cognitive. Apogeul dilatării este corelat cu magnitudinea încărcăturii cognitive asociată cu accesarea memoriei (Beatty şi Kahnema, 1966) sau cu procesarea afectivă (Hess, 1965; Janisse, 1974). Mai mult, Kunchinke și colabora-torii (2007) au găsit o diferență între cuvintele folosite frecvent vs. rar: dilatarea pupilei este mai mare în cazul cuvintelor folosite rar sau deloc; cercetătorii

158

Indiferent de iluminarea constantă şi lipsa acomodării oculare (Paulsen şi Laeng, 2006).

nu au găsit diferențe pupilare şi în ceea ce priveşte valența afectivă a acelor cuvinte. Dilatarea pupilei este asociată cu alocarea resurselor pentru procesa-rea stimulilor afectivi ca întreg, nu neapărat a va-lenței individuale acelor stimuli (Kuchinke et al., 2007). O reacție puternică şi neaşteptată - tresărirea - poate declanşa dilatarea pupilelor chiar şi în con-textele în care mediul este puternic luminat, indi-când faptul că răspunsul emoțional poate trece peste constricția pupilară. Studiile pe animale au arătat că dilatarea pupilelor apare cu stimularea hipotalausului, talamusului și a formațiunii reticulare, zone implicate în comportamentul afectiv (Andreassi, 2006). În cazul reglării emoționale, dilatarea pupilei este puternică. Încercările de reglare voluntară a afectelor negative necesita mai multa procesare decât simpla accesare a informațiilor negative (Urry et al., 2006; van Reekum et al., 2007). În final, Paulsen şi Laeng (2006) au găsit o legătură între variabilitatea pupilei şi sinestezie. Într-un test bazat pe simboluri colorate, pupilele participanților s-au dilatat mai mult în cazurile în care simbolul nu era congruent cu acea culoare (testul Stroop).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

117

S31 | INTERACȚIUNEA SOCIALĂ

PRIVIREA

Funcțiile sociale ale privirii sunt (Kendon, 1967; Harrigan, 2005): monitorizarea şi adunarea informațiilor despre

modul în care partenerii de interacțiune se com-portă;

reglarea interacțiunii (e.g. luarea cuvântului); exprimarea informațiilor personale (e.g. atitudini

sau afecte). Oamenii manifestă modele diferite de activitate neurală ca răspuns la membrii ingroup, față de cei outgroup (pentru o sinteză vezi Eberhardt, 2005). În mare parte din cercetări s-a descoperit faptul că membrii ingroup şi outgroup activează amigdala în mod diferit. Activitatea amigdalei: este mai mare după prezentarea fețelor membri-

lor outgroup, cel puțin când prezentarea este scurtă (Cunningham et al., 2004);

este corelată cu prejudecata socială (Cunningham et al., 2004; Phelps et al., 2000).

Mai mult, Richeson și colaboratorii (2008) au găsit că membrii altei rase (cea negroidă) au generat o activi-tate sporită a amigdalei numai când fețele prezentate aveau privirea directă către observatori. Deoarece în prezentările în care ochii erau închişi sau privirea evitată activitatea amigdalei a rămas scăzută, cercetă-torii au ajuns la concluzia că evitarea privirii poate amplifica amenințarea sau incertitudinea legată (sau generată) de membrii ingroup (în cazul de față, rasa europoida); indicatorii privirii sunt importanți pentru cogniția socială, semnalând starea afectivă sau in-tențiile comportamentale ale membrilor aceleiaşi specii sau ingroup, alertând observatorii de pericolul posibil, în special când sinele este obiectul atenției celorlalți. Pe de altă parte, răspunsul sporit al amigda-lei la membrii outgroup cu privirea directă ar putea fi dat de faptul că amigdala semnalează prezența unui stimul nefamiliar sau (cel puțin parțial) necunoscut, care a dobândit importanță afectivă prin experiențe trecute sau învățare anterioară (Ollson et al., 2005). Amigdala execută evaluări şi verdicte ale stimulilor (potențial) importanți din mediu, iar în cazul de față stimulii – membrii outgroup - devin importanți prin intermediul unor elemente culturale care reflectă statutul curent al relațiilor ingroup. Percepția privirii directe sau aversive a fost studiată prin tehnici de scanare a creierului. Percepția altei persoane implică multe fațete diferite ale procesării feței, de la aspecte ale configurației (e.g. orientarea capului) la reprezentări semantice (e.g. identitatea feței) până la deducții afective şi sociale (e.g. evaluări ale simpatiei sau personalității). Anumite studii au investigat relația dintre privire şi orientarea capului în semnalarea (sau indicarea) atenției (engl. gaze cueing)159. Dovezi neurofiziologice au demonstrat faptul că celulele din codul şanțului temporal superi-or (STS) al macacilor responsabil cu direcția capului şi a privirii în perceperea interacțiunilor sociale şi celule-le de codare a direcției privirii sunt dominante în de-

159

Semnalarea privirii implică sinele, o altă persoană şi un obiect sau fenomen extern (e.g. Lachat et al., 2012).

terminarea în răspunsul neural (Perrett et al., 1992). Cu alte cuvinte, atunci când unui om i se prezintă direcția capului şi a privirii ca fiind indicatori ai atenției altei persoane, privirea are prioritate înain-tea direcției de orientare a capului. Perrett și cola-boratorii (1992) presupun existența unei ierarhii a informației referitoare la direcția privirii, capului şi corpului - cele trei elemente sunt combinate ierar-hic într-un mecanism ce are rolul de detectare a direcției atenției altor indivizi (vezi şi Perrett et al., 1985). Cu toate acestea, perceperea direcției privirii este afectată de orientarea capului care privește. În mod similar, atât evaluarea direcției capului, cât şi cea a privirii sunt deteriorate în mod egal când direc-ția privirii şi a capului sunt incongruente, de unde se poate asuma faptul că orientarea capului are un rol mult mai important în diferențierea atenției sociale decât a presupus Perrett în modelul sau. Există câteva dovezi în care orientarea capului interacționează mai degrabă în mod dinamic cu privirea - nu într-o manieră ierarhică - în declanşarea răspunsurilor de orientare ale observatorilor (Langton, 2000; Langton şi Bruce, 2000; Frischen et al., 2007). Deşi percepția şi semnalarea privirii pot fi influențate atât de schimbările ascendente (bottom-up), cât şi de cele descendente (top-down) ale contextului facial, acestea nu depind neapărat de perceperea feței. Sem-nalarea privirii poate fi declanşată chiar şi atunci când ochii sunt prezentați individual, restul feței lipsind. Procesarea locală a acestor stimuli în sine (i.e. ochii) poate fi mai importantă în determinarea gradului efec-tului de semnalare a privirii decât este contextul faci-al. De exemplu, sclerotica mărită poate spori semnala-rea privirii (un factor care poate fi important atunci când se observă mişcări faciale specifice fricii). Se pare că procesarea identității feței nu influențează semnalarea privirii, aceasta din urmă nefiind nici dimi-nuată, nici amplificată de noutatea sau cunoaşterea persoanei care priveşte (Frischen şi Timper, 2004; Frischen et al., 2007). O componentă centrală a sistemului neuronal respon-sabil pentru percepția socială este regiunea corticală din şi de lângă STS. STS este responsabil pentru mişcă-rile mâinilor, corpului, ochilor şi gurii şi prin urmare codifică mişcarea biologică a organismelor. Această regiune este activată şi de către imaginile statice faciale sau posturale. Celulele STS ale macacului sunt sensibile la diferite orientări ale capului şi privirii altor macaci. Deşi multe celule răspund intens la combina-rea direcției privirii şi a capului – i.e. vedere frontală a feței şi contact vizual direct sau vedere din profil şi privire aversivă - alte celule sunt activate de informa-ția independență corpului, capului sau privirii. Perrett și colaboratorii (1992) au sugerat că această selectivi-tate a văzului poate fi folosită pentru a deduce direc-ția atenției altui individ. Jellema et al. (2000) au găsit faptul că magnitudinea răspunsului unui subset de celule din STS care sunt sensibile la mişcarea de întin-dere a mâinii după un obiect poate fi influențată de direcția aparență a a atenției (indicată de direcția privirii şi/sau a capului) a agentului care întinde mâna. Cercetătorii propun faptul că această zonă a creieru-lui, care este specializată în procesarea orientării capului în general şi a privirii în particular, face parte dintr-o rețea care permite observatorilor să deter-mine intențiile celorlalți indivizi. De asemenea, exis-tă dovezi ale faptului că oamenii dețin neuroni care

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

118

sunt specializați în codificarea direcției privirii - stân-ga, dreapta etc. - nu doar în distingerea privirii directe de cea aversivă (Frischen et al., 2007). Ca şi în cazul macacilor, zona din creierul uman care răspunde la direcția privirii percepute este tot STS. Activarea acestei porțiuni nu depinde strict de prezen-ța feței, putând reacționa şi în cazul unor ochi izolați de restul feței. Activitatea neurală ca răspuns la vede-rea unei fețe cu direcția privirii deviată este modulată în funcție de direcția privirii: către un obiect sau către un spațiu gol. Aceasta denotă o procesare a privirii influențată de obiectivul perceput al acțiunii, prin urmare procesarea privirii este influențată de con-text. Observarea fețelor cu privirea directă sau aversivă, în comparație cu fețele care au ochii închişi, activează unele regiuni din creier care sunt implicate în procesele de atribuire/evaluare a intențiilor şi opi-niilor altor persoane. Aceste descoperiri sunt în acord cu propunerea lui Baron-Cohen (1995) a faptului că encodarea160 direcției privirii altor indivizi este o parte integrată a conştiinței de sine (Frischen et al., 2007). STS face parte dintr-o rețea mai mare de percepție socială care cuprinde şi alte aspecte ale perceperii feței, printre care procesarea identității acesteia. Este posibil ca aceste funcții diferite - (1) encodarea identi-tății feței şi (2) proprietățile feței care sunt importan-te pentru comunicarea socială, cum ar fi perceperea privirii – să fie aspecte cognitive diferite ale perceperii feței care sunt de asemenea şi disociabile din punct de vedere anatomic, având loc în girusul occipitemporal lateral (engl. lateral fusiform gyrus) şi STS. (Frischen et al., 2007). STS este conectat de cortexul parietal, care este im-plicat în orientarea atenției. Intrând în detalii, există conexiuni reciproce între STS şi şanțul intraparietal, zonă care este asociată cu procesarea spațială şi schimbarea atenției fățişe. Prin aceste conexiuni, informația legată de direcția privirii poate solicita sistemelor de atenție spațială să schimbe atenția în direcția corespunzătoare, aşa cum se întâmpla în atenția comună (engl. joint attention), de exemplu. Relația dintre perceperea privirii şi atenția spațială este cercetată în studiile comportamentale care au demonstrat faptul că direcția percepută a privirii poate declanşa (în observatori) atenția reflexivă în direcția de interes (Frischen et al., 2007). Oamenii sunt sensibili atunci când sunt priviți sau privite: sentimentul de a fi privit(ă) este o situație des întâlnită şi este posibil ca oamenii să aibă o predispoziție către detectarea privirii celorlalți. Această predispoziție poate fi susținută de un modul mintal dedicat, cum ar fi un detector al privirii (Ba-ron-Cohen, 1995). În timpul căutării vizuale, privirea către sine este identificată mai uşor decât atunci când privirea este direcționată în altă parte, sugerând fap-tul că atenția este ghidată sau captată de privirea directă. Perceperea unei fețe cu privirea directă de-clanşează direcționarea atenției observatorilor, proba-bil datorită importanței sociale a contactului vizual. Activitatea din zona în girusul occipitemporal lateral este sporită atunci când o față priveşte către observa-

160

ENCODARE - proces de transformare a informațiilor într-o formă convenabilă pentru stocarea în memorie (DIP, 2004, 116).

tor, indicând o procesare preferențială ce reflectă modularea atenției, în comparație cu observarea privi-rii aversive (Frischen et al., 2007). Există preferințe mai puternice pentru privirea directă când se evaluează atractivitatea unei fețe cu expresii faciale pozitive decât a celor cu expresii faciale speci-fice dezgustului, iar acest efect al expresiei emoționa-le asupra intensității atracției către privirea directă este mai pronunțat pentru fețele persoanelor de sex opus. Acest bias pentru fețele sexului opus nu a fost observat şi în evaluarea simpatiei aceloraşi persoane. Conway și colaboratorii (2008) consideră că biasul preferinței pentru zâmbetul direcționat către observa-tori (cu ajutorul privirii) - însă nu şi dezgustul orientat către observatori - denotă funcțiile de preferin-ță/predilecție ale privirii care, cel puțin parțial, facili-tează alocarea eficientă a efortului (e.g. timp şi ener-gie) de cuplare (engl. mating) şi în acelaşi timp evi-dențiază construcția adaptivă a mecanismelor percep-tuale care stau la baza preferințelor faciale. În S.UA, un studiu pe populația locală cu tulburări de auz (i.e. surzire) a relevat faptul că aceste persoane au abilități crescute de detectare a diferențelor trăsă-turilor faciale subtile, în special a celor din zona gurii şi a ochilor. Această abilitate poate fi o urmare a ex-perienței în limbajul semnelor şi a citirii buzelor. Privirea selectivă a zonei gurii şi a ochilor este efectu-ată în mod similar şi de persoanele fără probleme de auz, chiar dacă poate implica strategii diferite de obținere a informației vizuale (Watanabe et al., 2011). Cu toate acestea, se pare că există diferențe cultura-le în ceea ce priveşte comportamentul ocular. De exemplu, în estul Asiei nu este prezent acest model triangulat ochi-ochi-gură, ci apare o fixare a privirii către zona centrală a feței, în jurul nasului161 (Watanabe et al., 2011). Sau, după Ueda și Komiya (2012), adaptarea atenției vizuale este influențată de mediul fizic, reflectându-se apoi în diferențe culurale. Yorzinski şi Platt (2010) au arătat că, într-un model de privire-cascadă, oamenii alocă mai mult timp privi-tului către stimulii pe care îi plac, iar această aten-ție are ca rezultat amplificarea simpatiei către acel stimul162. Deciziile de cuplare/alegere a perechii din acest experiment au fost influențate de atractivitatea partenerei/partenerului prezentat(ă). Bărbații şi fe-meile au fost mai puternic interesați de o relație pe termen lung atunci când partenera sau partenerul potențiali au fost prezentați lângă o persoană atrac-tivă de sex opus. De obicei, femeile sunt mai selective decât bărbații în alegerea partenerului (posibil datori-tă influențelor parentale) şi pot fi sceptice atunci când observă un potențial partener cuplat cu o femeie nea-tractiva. Pe de altă parte, bărbații au de obicei un interes mare constant în aproape orice tip de partene-ră potențială. Deoarece bărbații pot procesa informa-ția referitoare la atractivitate mai repede decât fe-meile (Hasscbrauck, 1998), aceştia au putut aduna informațiile referitare la persoanele de acelaşi sex care au fost prezentate lângă potențialele partenere

161

Persoanele fără probleme de auz. 162

Un stimul care este cuplat cu alt stimul negativ are o valoare negativă (condiționare evaluativă; engl. evaluative conditioning).

Un stimul negativ cuplat va continua să aibă un efect negativ asupra celuilalt stimul atunci când este privit mai frecvent (privire-cascadă negativă) decât atunci când este privit cu o frecvență mai mică (Yorzinski şi Platt, 2010).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

119

prin priviri scurte (Yorzinski şi Platt, 2010). Este posibil ca regiunile creierului care codifică infor-mația referitoare la recompensele sau întăritorii soci-ali să fie implicată în atenție. O astfel de regiune – cortexul orbifrontal – se activează în momentul în care oamenii privesc fețe atractive, indiferent de sexul prezentat. Această activare este şi mai puternică dacă sunt prezente expresii faciale pozitive. Nucleul accumbens este de asemenea activat când bărbații privesc femei pe care le consideră atractive. Mai mult, neuronii din cortexul parietal care mediază atenția codifică valoarea orientării către stimulii sociali şi reproductivi, amplificând probabilitatea de a privi indicatorii sociali importanți (Yorzinski şi Platt, 2010). Interacțiunea ariilor din creier implicate în întărirea socială şi atenția din timpul copingului alegerii parte-nerilor poate fi reală, însă nu este încă suficient studi-ată. Regiunile creierului care construiesc valoarea întăritorilor pot fi implicate în evaluarea parteneri-lor/partenerelor, iar eventualele semnale transmise pot fi amplificate şi mai mult în funcție de atractivita-tea şi atenția vizuală a acelor parteneri/partenere potențiali. Este posibil ca aceste semnale să implice cortexul parietal, zona care ghidează atenția. În acest caz, orientarea deschisă/fățişă către stimulii sociali ar modula procesarea ulterioară în zonele creierului relaționate întăritorilor, cu un feedback neuro-comportamental direct, simplu (Yorzinski şi Platt, 2010). De obicei, privirea nu este limitată la informația dată de ochi, deşi aceasta este sursa principală. Privirea nu este singurul indicator în determina-rea/evaluarea gradului de concentrare al altor indi-vizi şi, totodată, nu este singura componentă a ex-presiilor faciale. Capul, în special orientarea sa, este un indicator suficient al direcției atenției (şi prin urmare al interesului). În anumite cazuri, ochii nu sunt vizibili, iar singurul indicator disponibil pentru procesare este direcția capului. Totodată, dacă acesta este acoperit sau aflat în umbră, orientarea corpului (determinată din direcția picioarelor unei persoane care nu stă aşezată, sau postura unui ani-mal patruped) este un indicator suficient pentru comunicare (Emery, 2000). Deşi informația care activează emoțiile atrage aten-ția într-o manieră mai mult automată, oamenii diferă în modelul privirii către această informație în func-ție de propria stare legată de obiectivele curente (Isaacowitz, 2006). Când obiectivul este diminuarea afectului negativ, o strategie este evitarea privirii sau direcționarea acesteia către informații nerele-vante, prin urmare stimulii care transmit afecte negative sunt în acest caz evitați (Xing şi Iasscowitz, 2006). În mod similar, când obiectivul este amplifica-rea afectelor negative, oamenii petrec mai mult timp privind aspectele vizuale ale stimulului care amplifică acel afect negativ. Aceste mijloace diferite de scanare a a informației vizuale ca metodă de atingere a unui obiectiv de reglare afectivă se pare că sunt susținute de circuite neurale care se pot suprapune destul de mult cu cognițiile care stau la baza reglării afective voluntare (van Reekum et al., 2007). În ceea ce priveşte autismul, acesta este asociat cu o scanare a imaginilor faciale caracterizate de fixarea

privirii foarte redusă asupra regiunii oculare163, posibil datorită necesității de a reduce afectele negative declanşate de stimulii sociali, timpul de fixare asupra ochilor fiind legat de activarea amigdalei şi a girusullui occipitemporal lateral (Dalton et al., 2005, 2007; van Reekum et al., 2007). În teoria selectivității socioemoționale (engl. socioemotional selectivity theory; Carstensen et al., 1999) se afirmă că perspectiva temporală se schimbă în cursul vieții adulte: odată ce indivizii se mută dintr-o perspectivă expansivă a propriului viitor la una mai limitată, apare şi o schimbare a obiectivelor persona-le, de la dobândirea de noi cunoştințe până la optimi-zarea/reglarea afectivă. Efectele pozitivității din pro-cesarea informației sunt implementări cognitive logice ale acestor obiective: procesarea concentrată asupra stimulilor pozitivi (şi evitarea celor negativi) poate ajuta oamenii să îşi regleze dispoziția afectivă. Dintr-o perspectivă emoțională a teoriei selectivității socioemoționale, preferințele privirii către pozitiv sunt o unealtă de reglare pe care adulții (în special cei cu vârste înaintate) o folosesc în managementul trăirilor afective. Pentru aceasta, adulții au nevoie de resurse cognitive adecvate, în special în ceea ce priveşte con-trolul executiv164, pentru a folosi procesarea informa-ției în scopul reglării dispozițiilor (Knight et al., 2007; Isaacowitz et al., 2009). Se pare că persoanele de vârsta înaintată (60-90 ani) au o preferință către a privii fețele emoționale și aces-te preferințe sunt declanşate doar în timpul dispoziții-lor negative. Isaacowitz și colaboratorii (2009) au interpretat aceste rezultate ca fiind un indicator al unei strategii de reglare a dispoziției: evitarea dispozi-țiilor negative şi prelungirea celor pozitive. În acest context al folosirii privirii pentru reglarea dispoziției afective, cea mai relevantă diferență interindividuală pare a fi funcționarea sistemului general de atenție. Când sistemul atențional este slab dezvoltat, folosirea efectelor pozitivității poate fi chiar imposibilă, pentru că abilitatea de control cognitiv este slabă (Isaacowitz et al., 2009). Modelul privii – în acest caz atenția către stimulii pozi-tivi şi aversiunea față de cei negativi - poate sta la baza unei dorințe de a regla emoțiile. Cu toate aces-tea, motivația de a atinge şi menține dispoziții poziti-ve prin procesarea selectivă a informațiilor nu este specifică doar teoriei selectivității socioemoționale. Isaacowitz (2006) propune faptul că privirea este o unealtă mai generală a motivației. De exemplu, în teoria existențială a controlului (engl. life-span theory of control – Heckhausen şi Schulz, 1995) se presupune faptul că motivația de bază a oamenilor este să men-țină controlul asupra mediului în care se află. În contextul dezvoltării, aceasta presupune concentrarea resurselor pentru atingerea obiectivelor – când este posibil -, sau renunțarea – când obiectivele nu mai sunt realizabile (e.g. ca urmare a schimbărilor biologice). În teorie se mai afirmă că angajarea în obiectivele nerea-

163

Această strategie este folosită şi de frații sau surorile

(neafectate) ale persoanelor cu autism. 164

O problema a găsirii unei legături concrete între atenția generală şi strategiile de reglare a dispoziției afective în timp

real este faptul că atenția nu este un construct unitar. De exemplu, Posner (2008) a identificat trei rețele atenționale independente: alertă (engl. alerting), orientarea şi controlul executiv (sau de conflict) (Isaacowitz et al., 2009).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

120

lizabile produce nefericire, generând şi o diminuare de a exercita şi menține controlul în alte domenii. Isaacowitz asumă că aceste ramificații afective sunt secundare celor motivaționale şi comportamentale. În acest sens, Isaacowitz (2005) a găsit faptul că persoa-nele optimiste au tendința de a privi către imaginile negative, însă nu a interpretat aceste date doar în termeni afectivi. Influențele motivației asupra privirii sunt eficiente în special în menținerea stimulilor irele-vanți pentru obiectivele personale departe de o proce-sare ulterioară: privirea este un comportament foar-te selectiv, are loc devreme în procesare şi pare a răspunde la influențe motivaționale multiple – de la menținerea controlului mediului până la bunăstare (Isaacowitz, 2006).

COORDONAREA PRIVIRII CU VORBIREA ȘI LUAREA CUVÂNTULUI

Stabilirea contactului vizual reciproc este primul pas către deschiderea unei conversații, mai ales între persoanele necunoscute. Într-un dialog, vorbitorul tinde să evite privirea directă când începe să vor-bească sau când se confruntă cu o sarcina cognitivă dificilă, pentru ca apoi să aibă contact vizual direct când termină de vorbit şi eventual cedează cuvân-tul. În general, oamenii recurg la contact vizual sporit când ascultă pe altcineva vorbind, acesta diminuându-se când vorbeşte propria persoană, în general existând un raport ascultare-vorbire de ½. Cei care cuvântează recurg la contact vizual perio-dic pentru a obține feedback şi pentru a estima şi ajusta impactul mesajului pe care îl transmit (Hargie și Dickson, 2005). În timp ce ascultă pe altcineva vorbind, oamenii recurg de obicei la răspunsuri adecvate contextului social denumite back-channel (Yngve, 1970). De obicei, modelul privirii în dialogul direct este asimetric; ascultătorii privesc mai mult timp către vorbitori, însă în momentele-cheie din cuvântare vorbitorii caută vizual un răspuns, moment în care privesc direct ascultătorul/ascultătoarea, urmând o scurtă secvență de contact vizual mutual denumit fereas-tră de privire (engl. gaze window; Bavelas et al., 2002). În cadrul acestei ferestre, convorbitorii îşi co-ordonează acțiunile, printre care şi luarea cuvântului (Jokien, 2010). Privirea partenerului de conversație, sau opusul, poate furniza indicatori indirecți ai dorinței vorbitorului de a continua interacțiunea. Acest lucru este valabil şi pentru rotirea capului, mişcare care poate acompania privirea. Evitarea contactului vizual, de multe ori neintenționată, apare când individul are o încărcătură cognitivă mare (Hargie și Dickson, 2005). Mediul cultural şi sexul sunt doi determinanți princi-pali ai modelului specific privirii. Cel puțin în cultura occidentală, femeile privesc şi sunt privite cu o inten-sitate mai mare decât bărbații. De asemenea, femeile percep contactul vizual ca fiind mai puțin amenință-tor, în comparație cu bărbații (Hargie și Dickson, 2005).

Conversațiile umane sunt de obicei fluente în ceea ce priveşte comportamentul de schimbare a roluri-lor (ascultător-vorbitor) şi feedback. Numeroase studii au demonstrat sincronizarea precisă a enunțuri-

lor - vorbitorii sincronizează, sau îşi aliniază compor-tamentul pentru a furniza o comunicare robustă şi eficientă. Rolul privirii în comunicarea fluentă este confirmat de mult timp. Este cunoscut ca fiind un aspect relevant al interacțiunilor interumane (Jokien, 2010). Dacă partenerul de conversație nu vrea să fie cel care continuă conversația, direcția privirii se poate schimba şi indica faptul că atenția interlocutorilor este direcți-onată către altceva; sau, capul poate fi rotit către alt interlocutor astfel încât acesta este obligat să vor-bească următorul. În dialogul cu doi interlocutori, aceasta funcționează astfel încât vorbitorul de obicei are contact vizual cu cealaltă persoană cu scopul de a obține feedback în ceea ce priveşte atenția (recepto-rului), iar receptorul are contact vizual cu vorbitorul pentru a furniza feedback în legătură cu atenția sau dorința de a lua cuvântul. Cu toate acestea, în dialo-gurile cu mai mulți covorbitori întoarcerea capului către vorbitor pare a fi o strategie mai bună în lua-rea cuvântului, deoarece mişcarea bruscă a capului este mai vizibilă şi atrage atenția mai bine decât un simplu contact vizual (doar dacă privirea nu capătă statutul de holbare). De obicei, apare privirea mutuală între interlocutori într-o manieră rapidă şi repetitivă pentru a verifica nivelul atenției conlocutorilor, însă dacă privirea este acompaniată de întoarcerea capului, acțiunea devine mai proeminentă şi este probabil să fie interpretată de vorbitor ca fiind o dorință de a lua cuvântul (ibidem). Pe lângă mişcarea capului, mişcarea brațelor funcțio-nează într-o manieră similară în atragerea atenției, brațele şi mâinile fiind folosite în accentua-re/subliniere (e.g. ilustratori). Cu toate acestea, re-pertoriul semnalelor variate care implică privirea sau membrele superioare este vag sau prea ambiguu pen-tru a transmite în mod clar dorința de luare a cuvântu-lui. Este foarte posibil ca o conversație cu parteneri necunoscuți să aibă un stil mai formal decât cea cu persoane cunoscute, iar diferența este reflectată în mişcările corpului şi gesturile membrelor: sunt redu-se, mai puțin obstructive şi intrusive decât cele folosite în contexte familiare (ibidem). Privirea funcționează ca un element important în indi-carea nivelului de atenție al interlocutorilor, însă nu are un rol bine definit în feedback şi luarea cuvântului ca în dialogurile dintre doar două persoane. Există o ipoteză în care se afirma că motivul este spațiul co-mun mai mare în care interlocutorii se află: concentra-rea atenției şi responsabilitatea asupra conversației a acestora este distribuită către toți membrii, prin ur-mare semnalarea intențiilor de comunicare trebuie făcută într-un mod mai vizibil. În acest scop, pot fi folosite membrele şi întoarcerea capului. Se presupune faptul că elementele nonverbale sunt semne indexale, nu simboluri exacte (exceptând emblemele), iar inter-pretarea acestora este legată de întregul context în care apar. Astfel, preferința pentru întoarcerea capu-lui în detrimentul gesturilor membrelor ca semnale de luare a cuvântului poate fi relaționată de faptul că întoarcerea capului indică schimbarea privirii, spre deosebire de mişcările membrelor care în principal atrag atenția, însă nu conduc mereu la contact vizual mutual (ibidem).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

121

SISTEMUL DE MENTALIZARE

Majoritatea speciilor de primate (inclusiv omul) trăiesc în structuri sociale formate din grupuri de până la 200 de indivizi, de obicei. Bunăstarea în acest mediu poate fi menținută printr-un anumit tip de inteligență socia-lă: abilitatea de a observa şi interpreta corect acțiu-nile celorlalți membri ai grupului şi în special abilita-tea de a le anticipa viitoarele acțiuni. Câțiva autori (e.g. Premack şi Woodruff, 1978; Humphrey, 1984) afirmă faptul că oamenii pot face aceste acțiuni dato-rită dezvoltării unor abilități de citire a comporta-mentului celorlalți în termenii stărilor mintale, cum ar fi cunoaşterea unor anumite informații, sau opi-nia. Baron-Cohen (1994, 1995) a propus existența unui sistem de citire a minţii (engl. mindreading) care funcționează pentru a face aceste atribuiri mintale ale celorlalți oameni. Când sistemul este dezvoltat în totalitate conține patru componente: 1. detectarea intenției (DI); 2. detectarea direcției privirii (DDP) - în principal,

directă sau evitantă; 3. mecanismul atenției comune (engl. shared

attention) (MAC); 4. mecanismul conştiinței de sine (MCS). Fiecare din aceste patru mecanisme este considerat un modul cognitiv care conține multe (deşi nu toate) din proprietățile modularității descrise de Fodor (1983). Conform lui Baron-Cohen, DI este un mecanism per-ceptual primitiv care interpretează stimulii de miş-care autopropulsatoare (e.g. pasăre în zbor) în ter-menii propriilor obiective. De exemplu, acest meca-nism permite minții umane să deducă din observarea unei vrăbii care urmăreşte o insectă că pasărea vrea să o mănânce acea insectă. DPP este un mecanism care are trei funcții primare: detectează prezența ochilor (sau a stimulilor asemănători ochilor), calculează direcția privirii pe baza poziționării irisului în sclero-tică şi în final atribuie starea mintală de a vedea indivizilor ai căror ochi sunt direcționați către sine sau către alt punct din mediu. Astfel, la vârsta de 9 luni, când DI şi DDP sunt considerate a fi complet func-ționale, copiii pot deduce în mod primar comporta-mentul oamenilor din jur în termenii obiectivelor şi înțeleg că ceilalți oameni văd lucrurile către care au privirea direcționată. Totuşi, la această vârstă copiii încă nu pot înțelege că oamenii din jur privesc lucruri-le sau persoanele pe care le vor sau asupra cărora vor acționa. Această capacitate este dată de mecanismul atenției comune, care se dezvoltă între vârsta de 9 şi 18 luni. Deşi MAC creează o legătură între DI şi DDP, funcția principală a acestui mecanism este de a identifica momentele în care sinele şi alți indivizi au atenția concentrată asupra aceluiaşi stimul vizual. MAC foloseşte informația din DDP – altă persoană pri-veşte, de exemplu, un tramvai – şi o compară cu starea perceptuală curentă a sinelui. Dacă cele două se potri-vesc, atenția vizuală este comună. Când cele două persoane sunt conştiente de atenția celeilalte, aten-ția este participativă. Baron-Cohen a sugerat că această întâlnire a minţilor (una de tip primitiv) de-clanşează, între vârsta de 18 şi 48 de luni, dezvoltarea modulului final al sistemului de mentalizare. Meca-nismul conştiinței de sine are două funcții principa-le: abilitatea de a deduce gama completă de stări mintale din comportamentul observabil (pretinde-rea, gândirea, cunoaşterea, imaginarea, părerea şi minciuna) şi abilitatea de a integra cunoaşterea

despre acea stare mintală dedusă într-o teorie folo-sitoare pe care copilul sau adultul o pot folosi pentru a explica şi anticipa comportamentul viitor al unei persoanei observate (Langton et al., 2000). În teoria sa, Baron-Cohen acordă o atenție specială DDP-ului, în special legăturii acestuia cu MAC. Cerce-tătorul afirmă că abilitatea de a detecta globul ocular şi direcția privirii și de aici stările mintale ale persoa-nei observate are o importanță crucială în mentalizare. Deşi stările mintale pot fi deduse şi prin alte mijloace, Baro-Cohen consideră că ochii sunt cel mai bun şi direct indicator al mentalizării (Langton et al., 2000). Într-un studiu făcut de Macrae și colabora-torii săi (2002) s-a descoperit faptul că direcția privirii influențează atât viteza cu care unei persoane îi poate fi evaluat sexul, cât şi rata cu care materialul stereotipic asociat acelei evaluări este accesat din memoria semantică. În acest studiu, interpretarea sexului persoanelor a fost mai facilă atunci când fețele prezentate erau prezentate cu privirea directă. În concluzie, deşi informația referitoare la perceperea privirii şi a feței (sau cea referitoare la expresie) se pare că este procesată de regiuni diferite ale creieru-lui, aceste tipuri de informații se pot influența reci-proc. Evaluarea direcției privirii poate fi influențată de contextul feței ce conține regiunea oculară și invers - direcția percepută a privirii afectează evaluarea as-pectelor semantice ale feței, cum ar fi expresiile emo-ționale sau simpatia. Aceste influențe sunt mai depar-te modificate de către contextul social în care apar, de exemplu semnalarea privirii sau a expresiei faciale fie a apropierii, fie a depărtării. În mod similar, efec-tele perceperii feței asupra semnalării privirii (sau relația inversă) trebuie tratate în funcție de circum-stanțele particulare în care se produc. Deşi schimbarea proprietăților semantice sau perceptuale ale stimulului facial se pare că nu afectează efectul pe termen scurt al semnalării privirii (engl. gaze cueing), aceste influ-ente pot fi observate dacă se iau în considerare dife-rențele dintre oameni (Frischen et al., 2007).

URMĂRIREA PRIVIRII

Când un om vrea să afle le ce se gândeşte o altă persoană, de obicei inițiază contact vizual nu nea-părat vizual. Prin această acțiune, observatorul nu află doar identitatea, ci face şi evaluări ale intenții-lor şi stărilor interne. Este posibil ca sistemul neuro-nal să fi dezvoltat două subsisteme distincte pentru procesarea a două tipuri de informații cruciale referi-toare la privire: privirea directă şi cea deictică (i.e. de indicare a direcției; engl. pointing) (Shepherd, 2010). Anumite comportamente sunt conştiente (e.g. oamenii se privesc mutual pentru a coordona luarea cuvântu-lui), iar altele sunt inconştiente. Tendința de a rupe contactul vizual mutual în timpul unei conversații a fost studiată intens în psihologie. În timp ce gândesc, oamenii uneori întrerup privirea mutuală, iar pentru această exista trei teorii principale care încearcă să explice acest comportament (Minato et al., 2006): 1. teoria diminuării activării: deoarece excitarea

este mai mare când oamenii au contact vizual mu-tual în timpul unei conversații, privirea poate fi evitată ca rezultat al dorinței persoanei de a di-minua activarea şi de a se concentra asupra pro-

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

122

blemei mintale (Argyle şi Cook, 1976); 2. ipoteza activării corticale diferențiale: activarea

creierului declanşată de gândire conduce indivizii să îşi mute privirea din câmpul vizual central (Pervic şi Murphy, 1997);

3. teoria semnalului social: comportamentul privirii este un semnal social – oamenii rup contactul vi-zual pentru a îi informa pe ceilalți de propria ac-tivitate cognintivă. În această teorie, evitarea privirii este influențată de interlocutor (McCarthy et al., 2001; McCarthy şi Muir, 2003; Minato et al., 2006).

Deaner și colaboratorii (2007) au demonstrat că fami-liaritatea accentuează atenția comună a femeilor. Autorii presupun că elementele/cognițiile sociale pot intra în circuitele neurale ale atenției comune. Toto-dată, această diferență de sex este în concordanță cu faptul că femeile au o sensibilitate socială sporită, mai mare decât a bărbaților (pentru o sinteză vezi Geary, 1998). Atenția este considerată a avea două ramuri: volun-tară sau reflexivă. Orientarea reflexivă (exogenă, automat, bottom-up, direcționată de stimul) este declanşată de schimbările bruşte din mediu, atenția fiind implementată cu declanşare şi aclanşare rapide. În contrast, atenția voluntară (endogenă, conştientă, top-down, sau direcționată de obiective) este de-clanşată de indicatorii distanți, complecşi, sau sim-bolici care ajută la realizarea unor predicții relevan-te pentru obiectivele personale, iar implementarea atenției rezultate este înceată. În cazul privirii, există dovezi în susținerea existenței unui modul reflexiv, capsulat informațional de medierea urmăririi privirii altor oameni (Langton şi Bruce, 1999; Friesen şi Kingstone, 1998; Driver et al., 1999). Este posibil ca acest reflex să apară devreme în dezvoltare, având un rol în ghidarea învățării sociale: reflexul de urmărire a privirii este prezent atât în adulți, cât şi în copiii, însă răspunsul privirii variază în funcție de context. Mai mult, există dovezi ale faptului că şi urmărirea privirii efectuată de alte primate este mediată de un modul neural reflexiv specializat (Shepherd, 2010). Controlul privirii reflectă capacitatea de a diferenția sinele de alți indivizi la nivelul atenției, din moment ce anumite categorii (e.g. schizofrenicii) au dificultăți în a face diferența între sine şi alții. Urmărirea privi-rii în mod flexibil este un indicator al abilităților socio-cognitive superioare - capacitatea sporită (a copiilor sau adulților) de a presupune stările mintale ale altora. Controlul slab al privirii (atât al copiilor, cât şi al adulților) este asociat cu o capacitate scă-zută de diferențiere sine-persoane apropiate. De exemplu, adulții tineri care provin din sistemele fami-liale de tip plasă165 (engl. enmeshed) au un control slab al privirii din cauza spațiului privat limitat şi a autonomiei afective slabe (Petrican, 2011). Există disfuncții legate de vârstă atât ale urmăririi privirii, cât şi ale capacității conştiinței de sine, legate de degradarea regiunilor frontale şi temporale ale creierului. Abilitățile socio-cognitive superioare (e.g. autoconştiința) facilitează un control mai bun asupra

165

Acest sistem familial este caracterizat de lipsa intimității – nu există limite între membrii familiei –, acțiuni comune, comunicare indirectă şi autonomie scăzută.

procesării perceptuale a indicatorilor sociali schema-tici, dar şi realişti, atât pentru adulți, cât şi pentru copiii, conducând la comportamente sociale mai de-grabă flexibile decât rigide. Mai mult, conştiința de sine are un efect unic asupra controlului privirii printr-o rețea cognitivă socială specializată care cuprinde mecanisme perceptuale pentru procesarea feței şi a privirii (Petrican, 2011). Se consideră faptul că soluția problemei alocării privirii este atragerea atenției de către stimulii importanți aflați în câmpul vizual, cum ar fi culoa-rea, intensitatea, contrastul, sau muchia/marginea obiectelor (Henderson, 2003; Itti şi Kock, 2000). Mai mult, stimulii cu declanşare sau mişcare bruscă de obicei atrag atenția, prin interferența cu obiectivul sau obiectivele curente (Theeuwes şi Godijin, 2001; Lin, Franconeri şi Simons, 2003; Franconeri şi Enns, 2008; Jovancevic-Misic şi Hayhoe, 2009). Este foarte posibil ca direcția privirii să implice şi alte regiuni ale creierului decât cele implicate în recunoaş-terea facială (STS, şanțul intraparietal și girusul occipitemporal lateral). Totuşi, Hadjikhani și colabo-ratorii (2010) au găsit faptul că, în cazul expresiilor faciale ale fricii combinate cu privirea evitată, sunt implicate aceste zone ale creierului. Modularea de către observarea privirii altor oameni implică activita-te în zonele procesării faciale (girusul fusiform, girusul occipital inferior), după cum reiese din cercetările făcute cu fețele neutre şi privirea evitată.

URMARIREA PRIVIRII VS. PERCEPEREA PRIVIRII

Două seturi de rezultate sugerează faptul că urmărirea şi perceperea privirii pot implica mecanisme disociabi-le: (1) precizia cu care privirea este decodificată şi (2) modul în care răspunsul privirii conține indicatori deic-tici care se află în conflict. Este posibil ca urmărirea privirii (cea făcută de copiii) să poată avea loc în ab-sența unei percepții exacte a privirii (e.g. prin conta-giune motoare). Pe lângă aceasta, ochiul uman con-strânge atenția vizuală, în timp ce orientarea capului şi a corpului impun constrângeri mai mici asupra aten-ției şi planificării acțiunii: ochii pot contribui la anti-cipări mai bune asupra localizării spațiale a zonelor de interes din mediu. În mod similar, când oamenii îşi direcționează atenția, ochii sunt mişcați înaintea capu-lui datorită inerției, prin urmare sunt folosiți mai bine în anticiparea legată de temporalitatea stimulilor vizuali. Conflictele posturale extreme pot ascuți această anticipare temporală, declanşând direcționa-rea bruscă a privirii. În general, oamenii urmăresc privirea mai des decât orientarea capului, iar orien-tarea propriei priviri după observarea rotirii capului altcuiva este mai mare atunci când capul persoanei observate se află într-o poziție diferită de cea a restului corpului decât atunci când se afla într-o poziție relaxată, neutră. Cu toate acestea, evaluările perceptuale ale privirii sunt dificile şi confuze atunci când direcția capului se află în conflict cu cea a privirii sau a gesturilor deictice (ale mâinilor, de exemplu; Shepherd, 2010). Conform lui Baron-Cohen (1995), sensibilitatea la privi-re se bazează pe un model cognitiv particular: detec-torul direcției privirii (engl. eye direction detector). Acest modul include trei funcții principale (Franck et al., 2002):

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

123

1. este implicat în detectarea globului ocular; 2. este folosit în stabilirea direcției privirii şi, mai

ales, în calcularea exactă a direcție privirii: către sine, către alți indivizi, sau către alte obiecte din mediu;

3. este implicat în interpretarea privirii ca văz: in-tervine în evaluarea intențiilor celorlalți oameni când sunt observați/observate că se uită către ci-neva sau ceva. Aici trebuie luat în considerare faptul că expectanța poate influența percepția (Franck et al., 1998; Franck et al., 2002).

Sentimentul anormal de a fi privit(ă) intens, de obicei în iluziile de persecutare (engl. persecutory delusions), nu apare din cauza unui nivel scăzut al analizei direc-ției privirii, ci din cauza unei deteriorări care implică analiza intențională a privirii celorlalți. Copiii pot identifica stările mintale ale altor oameni doar pe baza direcției privirii acestora (Baron-Cohen şi Corss, 1992). În pacienții cu schizofrenie, Kington et al. (2000) au găsit o abilitate redusă de recunoaştere a stărilor mintale complexe doar din comportamentul ocular. Autorii au interpretat aceste rezultate în ter-menii unei conştiințe de sine insuficiente (Franck et al., 2002). Mai mult, se pare că schizofrenia este asociată cu disfuncții ale mișcărilor oculare de ex-plorare, date de pierderi ale substanței cenușii (engl. gray matter) din circuitul neural al sistemului de pro-cesare vizuală (Qiu et al., 2011). Carrick și colaboratorii (2007), într-un studiu legat de privirea socială, au găsit faptul că activitatea neurală care apare după prezentarea unui stimul166 (peste 300 ms de la observarea stimulului) poate semnala prezența unor procese asociate cu extragerea sau căutarea informațiilor sociale; activitatea neurală care se desfăşoară mai devreme de 300 ms poate fi un indicator al procesării schimbărilor de privire observa-te în alți oameni, în mod independent de contextul social. Studiile pe oameni ale latenței evenimentelor167 (LE; engl. event-related potential) au relevat o negativitate temporală ulterioară valorii (aproximative) de 170 ms (N170 - procesarea neurală în jurul valorii de 170 ms de la prezentarea stimulului), care apare ca urmare a imaginilor statice cu fețe sau ochi. N170-uri mai ample şi mai timpurii au loc la prezentarea fețelor (sau a ochilor izolați) în care privirea este evitată, în compa-rație cu privirea directă. LE-urile târzii sunt modulate de asemenea şi de schimbarea privirii. Când persoane-le observatoare atribuie ochilor izolați denumiri verba-le pentru starea afectivă sau pentru sex, o LE târzie (270-400 ms) este mai negativă pentru evaluarea stării afective/mintale decât pentru evaluarea sexului. Aces-te date sugerează faptul că activitatea neurală a evaluării atenției sociale şi a stărilor afective sau mintale este declanşată în mod fiabil. Mai mult, N170, care este neafectată de contextul social, poate reprezenta o corelată neurală a detectării direcției privirii, unul din modulele mentalizării propuse de Baron-Cohen (1994, 1995). LE-uri târzii sensibile la contextul în care schimbarea privirii apare pot reflecta o evaluare a contextului social în care observarea

166

Stimulul prezentat constă într-un monitor pe care au fost

afişate simultan mai multe fețe umane. 167

O latență (sau potențial) a evenimentelor este orice răspuns măsurat al creierului care este rezultatul direct al unui gând sau percepții.

privirii are loc (Carrick et al., 2007).

DETECTAREA DIRECȚIEI ATENȚIEI

Perrett și colaboratorii săi (1992, 1994) au propus existența unui mecanism de detectare a priviri care face parte dintr-un sistem mai complex de calculare a direcției atenției sociale. Studiile au indicat că celule individuale din şanțul temporal superior (STS) al lobului temporal al macacilor sunt sensibile la grupa-rea ochilor, capului şi a poziției corpului. De exemplu, aceste celule care sunt active când macacul observă o pereche de ochi privind în jos răspund puternic şi la înclinarea capului în jos. Detectarea direcției atenției (DDA) combină informațiile primite de la alte siste-me de detecție care analizează ochii, capul şi postu-ra. DDA este organizată astfel încât informația primi-tă de la observarea comportamentului ocular să fie mai importantă decât cea a restului corpului (cap, postură), lucru realizat printr-o rețea de conexiuni inhibitorii. Informația oculară poate inhiba direct codarea unei rotații a capului (sau a posturii) inadec-vată, însă nu şi viceversa. Dacă ochii sunt vizibili şi privirea este direcționată în jos, însă capul este încli-nat în sus, conexiunile inhibitorii asigură faptul ca inputul către celulele STS să se rezume la informația privirii observate, prin urmare direcția atenției va fi codificată ca fiind în jos. Atenția socială poate fi con-struită şi sub condiții diferite de vizualizare. De exem-plu, dacă fața este văzută de la distanță, sau dacă regiunea oculară este umbrită, sistemul semnalează direcția atenției observate din orientarea capului sau a corpului (Langton et al., 2000). Cu toate aces-tea, este posibil ca informația rotației capului sau a posturii corpului să nu fie total inhibată, ci doar atenuată, pentru a putea contribui la calcularea direcției atenției chiar şi în cazurile în care unghiul de rotație al capului se afla în conflict cu direcția privirii (Langton, 2000).

PRIVIREA ŞI ATAŞAMENTUL SOCIAL

Capacitatea de a dezvolta ataşamente sociale este fundamentală sănătății indivizilor şi grupurilor. Dis-funcțiile în procesarea informației sociale şi ale reglă-rii ataşamentelor strânse sunt asociate cu aproape orice formă de psihopatologie umană. Cercetarea pe animale a identificat rolul oxitocinei în amplificarea recunoaşterii sociale şi a comportamentelor de apro-piere, diminuând evitarea socială şi agresivitatea. Este posibil ca acest hormon să aibă un rol în sporirea şi tratamentul relațiilor sociale (legătura părinte-copil; suferința unui cuplu) şi în ameliorarea disfuncțiilor caracterizate de deficite sociale (autism, schizofrenie; Guastella et al., 2008). Abilitatea cognitivă vizuală, în special privirea, este o manifestare fundamentală a ataşamentului social dintre mamă şi copil. Pentru copiii, comportamentele de ataşament cum ar fi plânsul, zâmbitul şi privirea atrag atenția părinților către copil. Este posibil ca privirea pe care copiii o transmit părinților să fie un comportament de ataşament semiautomat care este interpretat de către aceştia ca având un scop precis, motivând apropierea. Pe de altă parte, câinii recurg la comportamente care conduc la apropierea de om, chiar şi în cazul pedepselor, iar acest fapt este asemă-nător cu relația pui-mama a multor specii (e.g. şobo-lani sau maimuțe). Suferința dată de separare a puilor

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

124

de câine este redusă substanțial când sunt oameni prezenți (nu neapărat în momentul exact al separării de mamă) (Nagasawa et al., 2009). Câinii domestici au atras atenția cercetătorilor pentru că ataşamentul format între câine şi proprietari afec-tează sănătatea acestora din urmă. Rezultatele expe-rimentelor cu animale, inclusiv cele pe primate, arătă că sub condiții de stres prezența unui animal de com-panie pentru care există ataşament are efecte atenu-ante (asupra stresului). Cu toate acestea, modificările în funcționarea sistemului neuroendocrin uman din interacțiunile dintre om şi câine rămân destul de ne-clare. Într-un experiment recent, s-a descoperit faptul că în interacțiunile cu câinii, în special în cele inițiate de privirea animalului, pot amplifica nivelul oxitocinei din urina proprietarilor, ca rezultat al comportamen-tului de ataşament168 (Nagasawa et al., 2009).

VARIABILITATEA PUPILELOR

Dimensiunea pupilei poate fi un indicator afectiv de comunicare. De exemplu, femeile cu pupila mărită sunt evaluate pozitiv de către bărbați (Hess şi Petrovich, 1987). De asemenea, dimensiunea pupilei interacționează cu sexul persoanei observate: perce-perea unor stimuli faciali ai sexului opus cu pupila dilatată poate declanşa o contagiune pupilară (Simms, 1967; Partala şi Surakka, 2003). Dimensiunea percepu-tă a pupilei este un agent vizibil şi selectiv în interac-țiunea socială, influențând magnitudinea tristeții ob-servate. De asemenea, în acest context al observării tristeții, se pare că apare mimica pupilară și procesa-rea involuntară şi incidentală de tip empatic, bazată, după cum asumă autorii, pe neuronii de oglindire (Harrison et al., 2006). Hess şi Petrovich (1978) au găsit că expresiile faciale pozitive, în comparație cu expresiile faciale specifice enervării, sunt asociate cu o dimensiune mai mare a pupilei. De asemenea, se pare că există factori cultu-rali care pot influența sensibilitatea la indicatorii di-mensiunii pupilei (Tarrahian şi Hicks, 1979). Totodată, persoanele cu schizofrenie au o dilatare mai mică a pupilei, posibil din cauza faptului că au dificultăți în alocarea resurselor atenționale către stimulii rele-vanți, fapt care se reflecta într-un deficit al dilatării pupilei în procesarea cognitivă complexă (Andreassi, 2006). Totodată, deoarece dimensiunea pupilei este reglată de SNV, iar acesta din urmă răspunde diferit la stimulii emoționali auditivi (negativi sau pozitivi) față de cei neutri auditivi.

CLIPIREA

De obicei, persoanele care clipesc des sunt evaluate negativ de către ceilalți. Totodată, persoanele care clipesc foarte rar sunt evaluate în acelaşi mod, însă mai puțin negativ decât cele care clipesc foarte des.

168

În oameni, administrarea intranazală a oxitocinei are ca rezultat calmarea tendințelor depresive şi a anxietății (Nagasawa

et al., 2009). Același tip de administrare sporește încrederea, abilitatea de identificare a altor oameni din observarea regiunii oculare, beneficiile suportului social și totodată reduce răspunsul

emoțional la stimulii sociali amenințători (Guastella et al., 2008). De asemenea, oxitocina amplifică privitul către regiunea oculara a fețelor umane, amplificând percepția facială şi comunicarea interpersonală (Guastella et al., 2008).

Cercetătorii cred că există două motive fundamentale şi individuale pentru care persoanele cu o rată mare a clipirii sunt evaluate negativ (Yasuko şi Yo, 2001): 1. existența unei relații inverse între frecvența clipi-

rii şi privire, deoarece clipirea întrerupe văzul, iar clipirea des amplifică această întrerupere;

2. clipirea în sine poate genera impresii negative pentru că această mişcare de închidere-deschidere a pleoapelor reflectă stările şi trăsătu-rile psihologice ale persoanei. Cum caracteristici-le ratei clipirii dese sunt negative (anxietate, ner-vozitate, tensiune), pot influența perceperea in-terpersonală.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

125

S32 | DIFERENȚE INTERINDIVIDU-ALE

Diferențele interindividuale în ceea ce priveşte sensi-bilitatea la privirea altor persoane este detectabilă în cazul copiilor chiar în jurul de vârstei de 12 luni. În comparație cu fetele, băieții au mai puțin contact vizual şi îşi orientează atenția către fețele umane într-o măsură mai mică. Datorită identificării unei relații pătratice importante între nivelul de testosteron pa-rental şi cantitatea de contact vizual făcută s-a suge-rat existența unei componente biologice puternice a dezvoltării comportamentului privirii. Mai mult, un studiu recent arăta faptul că fetițele cu vârsta de aproximativ 12 luni au abilități sporite de atenție comună, în comparație cu băieții (Olafsen et al., 2006; Frischen et al., 2007).

EVITAREA PRIVIRII, SAU PRIVIREA AVERSIVĂ

Sintetizând, diferențele interindividuale ale evitării privirii, chiar şi în copilăria timpurie, sunt asociate cu anumite trăsături de personalitate şi riscuri. Persoanele care evită privirea au tendința să fie mai timide şi anxioase social, mai introvertite, au şanse reduse să devină lideri, au un risc crescut pentru au-tism şi schizofrenie, dar şi pentru alte dificultăți în dezvoltare, în special relațiile sociale cu părinții şi alte persoane importante, dar nu numai (Larsen şi Shackelford, 1996). Cercetarea asupra diferențelor interindividuale asupra evitării privirii se împarte în două categorii. Prima este reprezentată de legăturile evitării privirii cu personalitatea şi psihopatologia, iar a doua de evalu-ările sociale efectuate de ceilalți oameni către per-soanele care evită privirea (directă) în timpul inter-acțiunilor sociale. Evitarea privirii este asociată cu anumite trăsături de personalitate (timiditate, anxi-etate socială, risc de schizofrenie) şi cu evaluări sociale negative (persoanele care evită privirea sunt evaluate că fiind de neîncredere şi înşelătoare). Pe lângă aceasta, există diferențe între sexe. Bărbații care evită privirea recurg des la inhibare emoționa-lă, sunt mai anxioşi, având de asemenea legătură cu simptome fizice şi psihosomatice variate şi fiind mai depresivi169. Femeile care evită privirea au scor mare al isteriei, psihopatiei, sau feminității tradițio-nală170, dar spre deosebire de bărbați, apar mai puține simptome fizice. Pe de altă parte, femeile care evită privirea sunt evaluate negativ171 (deza-greabile, neatractive, non-conştiincioase, sau chiar ca având inteligență scăzută). Evaluările bărbaților care evita privirea sunt mai puțin concludente în cer-cetările efectuate (Larsen şi Shackelford, 1996).

169

Acest cluster de trăsături este similar personalității

supracontrolate (Gudjonsson et al., 1991), în care indivizii îşi controlează şi interiorizează emoțiile, recurgând mai rar la exteriorizarea acestora sub forma comportamentelor care eliberează tensiunea (e.g. cearta sau consumul excesiv de

alcool). 170

Ideologia sexelor se referă la interiorizarea normelor culturale în ceea ce priveşte rolul celor două sexe. Feminitatea

tradițională este asociată cu preocuparea pentru familie, puritatea, emotivitatea, rolurile feminine stereotipice şi dependența/subordonarea/deferența (Levant et al., 2007). 171

În culturile vestice.

Cele mai frecvent studiate variabile ale personalității corelate cu evitarea privirii sunt timiditatea şi anxie-tatea socială. De exemplu, Iizuka (1994) a găsit faptul că timiditatea este un indicator de anticipare a evită-rii privirii în timpul unui interviu stresant. Anxietatea socială este legată de durata scurtă a contactului direct (privire şi rotația capului/feței) (ibidem). Mai mult, efectele anxietății sociale asupra privirii socia-le reduse sunt amplificate când persoana care evită ştie sau crede că cealaltă persoană va fi sau este în dezacord (Farabee et al., 1993). Un studiu asupra extraversiei a arătat faptul că această supratrăsătură este asociată cu durata mai mare a privirii directe (în rolul de ascultător/ascultătoare) decât introversia (Iizuka, 1992). Totodată, studiile asupra liderilor emergenți au relevat faptul că aceştia au un model prelungit al privirii (Kalma, 1992). Dife-rențele interindividuale care iau în considerare dominanța, competitivitatea şi extraversia sunt asociate cu menținerea unei posturi faciale directe şi contact vizual în timpul interacțiunilor sociale, în timp ce timiditatea şi anxietatea socială sunt relați-onate evitării contactului vizual direct (Larsen şi Shackelford, 1996). Anxietatea socială este caracterizată de o frică extin-să de evaluarea pe care o fac alți oameni asupra sine-lui, iar persoanele foarte anxioase social recurg la comportamente de securitate/protecție (e.g. evitarea socială; Clark şi Wells, 1995). Privirea directă este un semnal clar al atenției celorlalți şi prin urmare un potențial start al unei interacțiuni sociale. Prin urma-re, privirea directă este un stimul de amenințare pentru persoanele anxioase social, care declanşează comportamente de protecție. Există dovezi empirice care arătă faptul că indicatorii amenințării, cum ar fi fețele emoționale acompaniate de privire directă, declanşează tendințe de evitare în persoanele anxioa-se social172. Privirea directă, în comparație cu evitarea privirii, induce o procesare vizuală amplificată a in-formației faciale. Activarea nu are loc doar în zonele vizuale din creier, ci şi în amigdală (Roelofs et al., 2010).

172

În mai multe studii, persoanele anxioase social nu au evitat numai expresiile faciale ale enervării, ci şi pe cele ale bucuriei.

Acest fapt este cauzat de mesajul pe care cele două expresii faciale îl transmit: apropierea socială şi direcționarea către observatori. Pe de altă parte, expresiile faciale specifice tristeții sau ale fricii – emoții negative, de evitare – nu declanşează

evitare în persoanele anxioase social. În cazul în care se observă fețe exprimând furie, însă care evită privirea, persoanele anxioase social interpretează acest indicator ca nefiind

direcționat către sine, deci nevoia de retragere este diminuată în acest caz (sinteză: Roelofs et al., 2010). De asemenea, direcția privirii influențează intensitatea percepută a expresiilor faciale emoționale (Adams şi Kleck, 2003). Pe de altă parte, studiile

arăta că pacienții cu disfuncții de anxietate socială au răspunsuri neuronale similare la observarea expresiilor faciale specifice enervării şi bucuriei. Cele din urmă sunt mai puțin influențate de

direcția privirii din cel puțin două motive. În primul rând, expresiile faciale pozitive combinate cu evitarea privirii pot fi interpretate ca o respingere, pentru că persoana a cărei expresie facială (şi privire) este observată a găsit altceva în mediu care

este mai interesant decât sinele (i.e. persoana anxioasă). Pe de altă parte, expresia facială pozitivă şi evitarea privirii poate fi percepută ca amenințătoare din cauza dispoziției pozitive

(asociată cu o gamă largă a atenției către mediu; ex. Rowe et al., 2006) care este riscantă pentru că persoana anxioasă poate intra în centrul atenției persoanei observate, nervoasă (Roelofs et al., 2010).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

126

Evitarea privirii este mai des prezentă în cazul fe-meilor (Larsen şi Shackelford, 1996). Această diferen-ța de gen în rotirea facială poate fi dată, după unii cercetători, de sumisivitate sau dorința de a intra în graţiile cuiva, însă nu este cert (Goffman, 1976; Ragan, 1982). În contrast cu alte studii, evitarea pri-virii de către femei este asociată cu independența şi revendicarea feminină, însă amestecate cu psihopa-tia. Alți cercetători au sugerat faptul că rotirea capu-lui femeilor este un semnal nonverbal al disponibili-tății sexuale (Simpson et al., 1993). Aceştia afirmă faptul că rotirea capului poate fi gest de flirt ce co-munică interesul sexual, însă şi această ipoteză este incertă, pentru că femeile care evita privirea sunt evaluate negativ de către ceilalți oameni (Larsen şi Shackelford, 1996). Hamel (2005) nu a găsit nicio corelare între compor-tamentul privirii şi modelul celor cinci factori de personalitate (engl. NEO Five Factor Inventory; Costa şi McCrae, 1992). Tot în acest studiu s-a găsit o legă-tură inversă între autoapreciere şi numărul de între-ruperi ale contactului vizual în timpul conversații-lor: cu cât scorul autoaprecierii a fost mai mare (folo-sind chestionarul lui Rosenberg, 1986), cu atât contac-tul vizual a fost mai puternic (mai puține întreruperi în fluxul privirii). De obicei, oamenii evaluează sinele mai pozitiv decât pe alte persoane (cel puțin pe baza unor di-mensiuni ale identității; Alicke et al., 1995; Dunning et al., 1989; Pahl şi Eiser, 2005), o tendința care este denumită bias al autopozitivismului (Pahl şi Eiser, 2005). Când acest bias autoreferențial este prezent, există şanse ca expresiile faciale pozitive observate să fie evaluate ca privind/observând sinele, în compara-ție cu expresiile faciale ale enervării, fricii, sau cele neutre. Această interpretare a expresiilor pozitive poate fi benefică autoaprecierii şi poate promova optimismul, în timp ce interpretarea ostilității ca fiind direcționată către sine poate diminua autoaprecierea şi optimismul. Interpretarea direcționării expresiilor pozitive este o marcă a egocentricității şi totodată reprezintă faptul ca persoana observatoare nu doreşte să rateze întăritorii sau recompensele sociale. În schimb, interpretarea emoțiilor negative ca fiind nedirecționate către sine reprezintă nevoia de a proteja sinele de dezaprobare şi poate spori abilita-tea de detectare a surselor pericolului (Lobmaier et al., 2008). În sfârșit, bărbații interpretează direcțio-narea privirii către sine mai des decât o fac femeile, iar Bayliss și colaboratorii (2005) au găsit faptul că femeile au o sensibilitate mai mare asupra direcției privirii decât bărbații. Cu toate acestea, nu există diferențe de gen în ceea ce priveşte biasul autopozitiv al expresiilor faciale şi privirii (Lobmaier et al., 2008).

NEUROBIOLOGIA COMPORTAMENTULUI OCULAR ȘI PATOLOGIA

În ceea ce priveşte psihopatologia, se pare că autis-mului îi este specifică evitarea privirii, dar şi alte deficite ale comunicării nonverbale, în special în cazul copiilor. De asemenea, copiii pre-schizofrenici evită privirea şi rotesc capul (evitare) mai mult decât copiii normali (Walker şi Lewine, 1990; Dequardo şi Tandon, 1994). Copiii care efectuează des întoarce-rea capului (evitare) în interacțiunea cu părinții în

prima lună de viața pot avea probleme legate de relațiile sociale doi ani mai târziu (Keller şi Zach, 1993; Larsen şi Shackelford, 1996). Evitarea privirii poate fi o componentă centrală a psihopatologiei fobiei sociale, iar emoțiile persoanelor care interacționează cu fobicii par a modela evitarea privirii. Într-adevăr, persoanele cu fobie socială evită des privirea directă, iar comportamentul de depăr-tarea socială (sau evitarea proximității) este şi aces-ta des întâlnit, indiferent de emoțiile sau sexul oamenilor cu care se interacționează. Totodată, s-a identificat o legătură directă între severitatea fobiei şi gradul de evitare a privirii (Moukheibera et al., 2010). Indicatorii privirii sunt omniprezenți în dezvoltarea socială tipică a omului, iar eşecul de a răspunde la aceşti indicatori este asociat cu dezvoltarea lingvis-tică şi socială patologică. În timp ce persoanele nevă-zătoare congenital îşi dezvoltă limbajul şi conştiința de sine, inclusiv rețelele neuronale de oglindire şi mentalizare, acestea au probleme de întârziere a limbajului şi a comportamentelor sociale. Pentru persoanele nevăzătoare, absența capacității de urmărire a privirii elimină acest indicator important al dezvoltării şi poate contribui la agravarea disfunc-țiilor percepției sociale, motivației, sau a atenției. Schimbările orientării viziosociale sunt asociate cu anumite tulburări mintale, cum ar fi anxietatea socia-lă, schizofrenia, sau autismul. Indivizii cu autism nu au abilitatea şi nu simt nevoia să împărtăşească momen-tele de fericire, interesele, sau reuşitele cu alți oa-meni; în timp ce originea autismului rămâne o contro-versă, există un consens în ceea ce priveşte insufici-ența sau lipsa atenției comune ca fiind un indicator sigur al apariției autismului în copilăria timpurie (Shepherd, 2010). S-a sugerat faptul că deficitele sociale ale autismului pot fi o extremă a variației testosteronului. În medie, femeile răspund mai puternic decât bărbații la indica-torii sociali, iar testosteronul fetal are un impact negativ atât asupra atenției sociale, cât şi asupra relațiilor sociale dintre copiii. Ca și în cazul oameni-lor, femelele de macac urmăresc privirea mai des decât masculii. Mai mult, dominanța socială, legată de testosteron, se pare că suprimă urmărirea privirii efectuată de macaci. Factorii biologici, în special hormonii legați de sex, pot avea un rol important în neurobiologia urmăririi privirii. Stimulii biologici relevanți sunt procesați atât de un sistem subcortical rapid şi primar, prezent în majoritatea vertebratelor, cât şi de o rețea corticală mai înceată şi nuanțată care în primate este destul de variabilă. Sensibilitatea privirii are legătură cu mândouă aceste sisteme neura-le, deşi reprezentările privirii deictice sunt procesate mai mult în cortex (şanțul temporal superior şi zona dorsală şi ventrală frontoparietala, rețele responsabile cu atenția). Încă nu se ştie dacă (1) neuronii amigdalei pot face diferența între direcțiile privirii de evitare, (2) răspunsul de urmărire a privirii poate fi suprimat prin inactivarea reversibilă a amigdalei, zona parietală laterală, câmpul vizual frontal (engl. frontal eye field), sau şanțul temporal superior sau inferior și (3) modul în care regiunile anterioară şi posterioară ale STS contribuie la comportamentul social (Shepherd, 2010).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

127

Relația dintre îmbătrânire şi motilitatea oculară nu a fost îndeajuns studiată, însă se poate face o sinteză a schimbărilor asociate cu cele şase sisteme oculare (Pelak, 2010):

TABELUL 6.3. SISTEMELE OCULARE (Pelak, 2010)

sacade

o refixarea frecvenței în timpul sacadelor -

– abilitate scăzută de suprimare a saca-delor-reflex;

o amplificarea latenței173 sacadelor;

urmărire o progres diminuat al urmăririi privirii, cu

mişcări oculare frecvente de a prinde

din urmă ținta vizuală;

vergență o latență mărită;

o viteză scăzută;

fixare o intruziuni sacadice (sacade-reflex);

o convulsii cu undă pătrată frecvente;

RVO şi

optokinezică

o apar schimbări complexe ale răspunsului

ocular pentru amândouă sistemele.

Pe de altă parte, o legătură între comportamentul clipirii și personalitate a fost găsită de Colzato et al. (2009): psihozismul. Lester (1989), ținând cont de psihozism, a sugerat faptul că variabilitatea interindi-viduală în funcționarea dopaminei are o bază neurochimică. Nivelul psihozismului poate fi indicat de rata clipirii spontane: un scor ridicat al acestei trăsă-turi este însoțit de o frecvență mare a clipirii spon-tane, demonstrând un rol central al dopaminei în psihozism. Cercetătorii au afirmat că există posibilita-tea ca diferențele interindividuale ale activității dopaminice să reprezinte un continuum cu doi poli opuşi: schizofrenia şi psihozismul redus, scăzut (Colzato et al., 2009). Cu toate acestea, Barbato et al. (2011) au găsit o relație între dopamină, rata amplă a clipirii spontane şi nevrozism, fără a găsi însă şi o relație cu psihozismul sau extraversia. În ceea ce priveşte clipirea în rafale şi închiderea asociată a pleoapelor, aceştia sunt doi indicatori caracteristici ai ticurilor motoare şi blefaro-spasumului. La apariție, blefarospasumul poate fi însoțit doar de o rată mare a clipirii. Contracțiile spasmodice ale pleoapelor apar, de obicei, când boala progresează, însă un diagnostic clinic al blefarospasmului poate fi făcut doar pe baza mişcări-lor spasmodice observate. Pe de altă parte, în rudele pacienților cu blefarospasm pot să apară ticuri motoa-re simple care pot fi însoțite de clipire sau de o rată mare a clipirii. O rată mare a clipirii poate să apară şi în sindromul Tourette, însoțit de trăsături distonice. În toate aceste cazuri, închiderile involuntare ale pleoa-pelor nu reprezintă clipire naturală, ci mişcări involun-tare anormale (Bentivoglio et al., 1997).

De asemenea, o altă trăsătură este asociată cu biasul atențional: ideația magică (IM), cu bias către partea stânga a câmpului vizual (însă doar în condiții de reac-tualizare) (Taylor et al., 2002). Cercetătoarea consi-deră că acest bias este dat de dominanța emisferei drepte specifică IM, emisferă care ar putea avea un rol important în stabilirea asocierilor mintale depărtate (engl. remote assiciations) şi în direcționarea atenției vizuale către stânga. Acest avantaj de procesare supe-rioară a emisferei drepte (vs. stângi) rezultă într-o atenție sporită către partea opusă, adică în stânga (Posner et al., 1988).

173

LATENȚĂ – starea de inactivitate dintre stimulare și răspuns.

CREATIVITATEA Cercetările de până acum au examinat relația dintre comportamentul ocular şi gândirea din două zone diferite: direcția privirii şi diferențele interindividu-ale. De exemplu, în două studii (Bakan, 1971; Gur, 1975), s-a arătat că oamenii îşi mişcă privirea în partea stânga atunci când rezolva probleme spațiale şi în dreapta când procesează probleme verbale. În cercetarea oculară, participanții testelor sunt denu-miți generic stângăci sau dreptaci, în funcție de direc-ția dominantă a privirii. Referitor la cele două teste, ulterior s-a arătat faptul că de fapt oamenii pot privi fie în stânga, fie în dreapta, indiferent de tipul în-trebării, însă există diferențe interindividuale. De exemplu, se pare că stângăcii sunt mai creativi, emo-ţionali, analogici, pasivi, subiectivi, expresivi nonver-bal, au capacitatea de a gândi spațial, cu un tempe-rament relaxat şi depresiv. Pe de altă parte, persoane-le dreptace sunt expresive verbal, raționale, obiecti-ve, analitice şi au temperament euforic (McCarthy, 2000). În ultimele două decenii, cercetarea proceselor neurofiziologice ale creativității a furnizat rezultate contradictorii, deşi în mare parte în concordanță cu cele două teste descrise. Deşi cele mai multe date sugerează o gândire creativă asociată cu activarea mai puternică a emisferei cerebrale drepte, există studii care reportează opusul. În acest sens, Mihov și colaboratorii (2010) au alcătuit o sinteză metaanalitică a gândirii creative în relație cu cele două emisfere ale creierului. Rezultatele sugerează o dominanță relativă a emisferei drepte în gândirea creativă: stilul de gândire global174, cel dependent de context175 și procesele figurale176 sunt în mare parte rezultatul dominanței emisferei cerebrale drepte. Gândirea divergentă este asociată cu o rată medie a clipirii spontane, iar gândirea convergentă cu o rată scăzută a clipirii spontane. Flexibilitatea şi gândirea convergentă, ținând cont de rata clipirii ca fiind un diagnostic al funcționării dopaminei, pot fi relaționate acesteia, însă în moduri şi grade diferite. În primul rând, creativitatea nu este un concept omogen, însă reflectă interacțiunea dintre anumite procese separa-te, disociabile, cum ar fi gândirea divergentă şi cea convergentă (e.g. Guilford, 1950). După Chermahini şi Hommel (2010), anumite aspecte ale gândirii conver-gente şi divergente sunt incompatibile, sugerând fap-tul că aceste două tipuri de gândire nu sunt, după cum propune Eysenck (1993), doi poli opuşi ai aceleiaşi dimensiuni. Conform autorilor, acestea nu sunt nici opuse, dar nici nu reprezintă acelaşi lucru: gândirea convergentă se foloseşte de funcțiile executive pentru a menține atenția asupra obiectivului până ce o solu-

174

GANDIRE GLOBALĂ/ABSTRACTĂ – gândirea asociată cu creativitatea şi motivarea apropierii; procesarea globală a

informației reprezintă concentrarea asupra întregului. Pe de altă parte, stilul de gândire local/concret este asociat cu analiza şi motivarea depărtării/evitării. Procesarea locală a informațiilor reprezintă concentrarea asupra detaliilor unui întreg (Mihov et

al., 2010). 175

Stilul de gândire dependent de context, holistic, este legat de motivația apropierii (i.e. neignorarea contextului informației

procesate). Procesarea independentă de context este relaționată gândirii locale (Mihov et al., 2010). 176

Teste care implică interacțiunea verbal-pictorial/figural (Mihov et al., 2010).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

128

ție este găsită. Duncan și colaboratorii (2000) conside-ră că memoria de lucru şi alte funcții localizate în lobul frontal sunt responsabile pentru menținerea unui grad mare de activare a obiectivului curent, grad care organizează şi constrânge alte procese cognitive cu scopul de a menține atenția asupra acelui obiectiv. Totodată, Duncan și colaboratorii arăta că această abilitate de menținere a atenției este relaționată foarte puternic de inteligența fluidă. În al doilea rând, aspecte diferite ale creativității umane sunt legate de funcționarea dopaminică în moduri diferite. Observa-ția că rata clipirii poate semnala performanța creativă (i.e. rată mică = gândire convergentă, rată mare = gândire divergentă) este legată de faptul că un nivel mediu (nu ridicat) al dopaminei permite cea mai mare flexibilitate a gândirii divergente. În cazul gândirii convergente este prezent un nivel scăzut al dopaminei (Chermahini şi Hommel, 2010). Slagter și colaboratorii (2010) au examinat relația dintre rata clipirii spontane şi biasul atențional. Aceş-tia au găsit faptul că rata clipirii este un indicator al magnitudinii şi direcției biasului atențional: partici-panții cu o rată a clipirii relativ mare au demonstrat un bias atențional mai mare către direcția dreapta (i.e. au privit mai mult către dreapta). Deşi autorii nu au putut determina cauza biasului, aceştia afirmă faptul că asimetriile activității dopaminice din striat (engl. striatum; face parte din nucleii bazali) pot influența tendința indivizilor (oameni şi animale) de a privi mai mult către o parte sau alta a spațiului în care se află (Tomer, 2008; Slagter et al., 2010). Pseudoneglijarea (engl. pseudoneglect) este un fe-nomen care reflectă specializarea emisferei drepte pentru procesarea informațiilor spațiale, fapt care aduce o activare sporită a emisferei drepte şi o orien-tare vizuală spațială către zonele contralaterale, ge-nerând un bias care este considerat o trăsătură: biasul atențional spre stânga177 (engl. leftward attentional bias). Cu toate acestea, studiile pe animale sugerează faptul că acest bias de orientare reflectă diferențele interindividuale în ceea ce priveşte asimetria sisteme-lor dopaminice178, generând şi alte diferențe compor-tamentale. Tomer (2008) a găsit o corelație pozitivă între scorul mare al căutarii noului179 (engl. novelty-

177

Deşi în general oamenii au un bias atențional către direcția

stânga, există o variabilitate interindividuală relativ mare în magnitudinea şi direcția acestui tip de bias, cu un mic procent din indivizi (aproximativ 15%) care au un bias către partea dreaptă a spațiului (Nicholls et al., 1999; Tomer, 2008; Slagter,

2010). Acest bias al percepției spațiale a fost testat prin probe de identificare a mijlocului unor linii drepte (engl. line bisection task). Cu toate acestea, se pare că acest opus al mediei – bias

către dreapta – este obținut în probele de identificare a unei linii drepte depărtate (Gamberini et al., 2008; Lourenco şi Longo, 2009). 178

Nivelul scăzut al semnalării dopaminice din striatul drept

rezultă în bias atențional către dreapta şi există dovezi indirecte ale faptului că un nivel mare al dopaminei în striatul stâng produce un bias atențional tot către direcția dreaptă (Slagter et

al., 2010). 179

Dorința sau căutare a noutății este o dimensiune a personalității definită în termenii caracteristicilor stimul-răspuns: este tendința de a răspunde activ la stimulii noi şi

întăritori/recompensatori, având patru subscale: explorarea (vs. rigiditate stoică), extravaganța (vs. rezerva), impulsivitatea (vs. reflectarea/raționarea) şi dezordinea/disciplina (vs.

indisciplina/strictețea; ex. Cloninger et al., 1993). Totodată, persoanele inhibate au un prag scăzut pentru excitarea/activarea limbic-hipotalamică când sunt expuse la noutate sau la schimbările neaşteptate din mediu (Kagan et al., 1988).

seeking) – o trăsătură temperamentală asociată cu asimetria dopaminei în creier – şi direcția şi magnitu-dinea biasului atențional către direcția dreaptă (Tomer, 2008). Mai exact, căutarea noului (Clininger, 1986, 1987) se pare că are legătură cu un nivel scăzut al activității dopaminice din nucleii bazali: o rată scăzută a descărcării neuronilor dopaminici din nucleii bazali este asociată cu o sensibilizare amplă (supersensibilizare) post-sinaptică180 şi cu o dorință mare de noutate, iar situația inversă – activitatea dopaminică mare - este asociată cu o descreştere post-sinaptică relativă şi cu o dorință mică de noutate. Deşi majoritatea studiilor oferă dovezi empirice ale acestei legături, există şi contraexemple (pentru o sinteză vezi Hansenne et al., 2002). Pe de altă parte, identitatea personală şi căutarea de informații (engl. information seeking; o trăsătură fără legătură cu cău-tarea noului) sunt legate puternic de creativitate (Dollinger et al., 2005) şi de activarea mare a emisfe-rei drepte181, în comparație cu cea stângă, iar creati-vitatea este relaționată activării, în mare parte, a emisferei drepte (Mihov et al., 2010).

PRIVIREA: DIFERENȚE CULTURALE

McCarthy și colaboratorii (2006), intr-un studiu legat de comportamentul privirii şi gândire, au arătat faptul că există diferențe culturale în acest domeniu. Când participanții la test au ştiut răspunsul la întrebările puse, persoanele din Trinidad Tobago, în opoziție cu cele din Japonia, au menținut contactul vizual cel mai mult timp. Când răspunsul la întrebări a trebuit să fie presupus, fabricat, participanții din Trinidad şi Canada au avut tendința să privească în sus, în timp ce japo-nezii au avut, în mare parte, privirea direcționată în jos. Cercetătorii au tras concluzia că cel puțin o parte din comportamentul privirii din timpul activităților de gândire este determinat cultural. Până în prezent, există un consens relativ în ceea ce priveşte evitarea privirii în timpul gândirii, majoritatea cercetătorilor fiind de acord că această evitare este declanşată de activități endogene182 ale creierului. Cu toate aceste diferențe culturale, evitarea privirii se pare că este un comportament universal în timpul gândirii. Diferențele culturale ale privirii sunt omniprezente (Knapp şi Hall, 2002). După cum am relatat în paragra-ful anterior, cercetătorii au găsit variații ale contactu-lui vizual în diferite societăți. Mai mult, privirea direc-tă este evaluată pozitiv de persoanele de origine eu-ropeană din America de Nord, însă este evaluată nega-tiv de persoanele indigene din aceeaşi zona geografi-că, cum ar fi indienii Navaho. Tot europenii din Ameri-ca de Nord percep privirea în sus ca fiind un indicator al cunoaşterii răspunsului, iar privirea în jos cu lipsa cunoaşterii sau cu incertitudinea (sau chiar cu minciu-na). Pe de altă parte, japonezii, etiopienii şi indienii Navaho interpretează privirea în jos ca fiind un indica-tor al respectului interpersonal (Argyle şi Cook, 1976; Collett, 1971; McCarthy et al., 2006).

180

POSTSINATPIC – situat după (sau are loc după) o sinapsă. 181

După Dollinger și colaboratorii săi (2005), emisfera dreapta a creierului, în comparație cu cea stângă, este mai importantă în

procesarea informațiilor legate de sine. 182

Strategii cognitive de evitare a distragerii atenției (Dunn et al., 1989; Glenberg et al., 1998; Gur, 1975; McCarthy et al., 2006).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

129

CLIPIREA

Există diferențe interindividuale mari în ceea ce pri-veşte frecvența clipirii. De exemplu, persoanele anxi-oase clipesc mai des. În general, stresul şi tensiunea cresc rata clipirii, în timp ce atenția şi relaxarea fac opusul (Yasuko şi Yo, 2001). Hubbard et al. (2006) oferă o sinteză redusă a legăturii dintre anumite trăsă-turi de personalitate şi rata clipirii spontane:

TABELUL 6.4. LEGĂTURA PERSONALITATE-RATA CLIPIRII

(Hubbard et al., 2006)

TRĂSATURĂ RATA CLIPIRII

stabilitate emoțională183 mică, în comparație cu a persoa-

nelor nevrotice

agreabilitate mare scăzută în sarcinile de accesare a memoriei

agreabilitate mică mare în sarcinile de accesare a

memoriei

copiii cu o durată mare a orientării

mare în faza inițială a observării

În ceea ce privește diferențele dintre sexe, se pare că bărbații, în comparație cu femeile, îşi pot suprima rata clipirii mai mult timp şi le poate creşte rata clipi-rii mai repede (Karson, 1988).

VARIABILITATEA PUPILEI

Stelmack şi Mandelzys (1975) au măsurat răspunsul pupilar legat de cuvintele-tabu şi au găsit faptul că introveritiții, în comparație cu extravertiții, au demonstrat o dilatare a pupilei mai mare când li s-au prezentat cuvinte-tabu (e.g. curvă). Aheen şi Beatty (1979) au găsit că răspunsul pupilar este mai mare pentru persoanele cu abilități cognitive reduse (scholastic aptitude test - test aritmetic; Andreassi, 2006).

183

Opusul nevrozismului.

S33 | COMPORTAMENTUL OCU-LAR ÎN DEZVOLTARE

PRIVIREA

Încă de la naştere, este observată o sensibilitate mare în ceea ce priveşte perceperea privirii adulți-lor; această sensibilitate este esențială pentru dez-voltarea cogniției sociale în copilărie. Comporta-mentul privirii comune poate să apară datorită acti-vării unui modul congenital adaptat aspectului vizu-al al ochilor (Baron-Cohen, 1995), sau datorită unui mecanism mai puțin dedicat ce se dezvoltă din aso-cierea stimulilor negri de contrast înalt (i.e. pupile-le) cu obiectele de interes sau recompensele. De exemplu, copiii foarte mici zâmbesc mai des ca rezul-tat al observării fețelor care au ochii vizibili, chiar şi nou-născuții preferând să privească fețele ale căror ochi sunt vizibili. În jurul vârstei de 4 luni, sensibilita-tea la privirea directă rezultă într-o procesare mai amplă a feței, astfel la vârsta de 5 luni copiii pot observa diferențe subtile ale deviațiilor orizontale ale privirii (5°). Cu toate acesta, abilitatea de a de-termina în mod explicit dacă un adult stabileşte con-tact vizual sau dacă acesta priveşte în altă parte nu se dezvolta mai devreme de vârsta de 3 ani (Doherty şi Anderson, 1999). În ciuda apariției timpurii a acestei abilități, folosirea indicatorilor privirii adulților de către copiii foarte mici se pare că este bazată pe factori de nivel inferior. De exemplu, nou-născuții trebuie să vadă ochii adulților mişcându-se pentru a fi capabili să le urmărească privirea: dacă privirea este îndreptată în mod static în direcția stânga, de exem-plu, atunci atenția comună nu este activată în copilul observator (Frischen et al., 2007). De asemenea, nou-născuții recunosc persoanele care le-au vorbit în prealabil doar dacă acestea i-au privit direct în tim-pul cuvântării, fără să evite privirea (Guellai şi Streri, 2011). Stabilirea atenţiei comune diadice184 poate fi un comportament care se dezvoltă în primul rând din relația stimul-răspuns şi întăritori, cu toate acestea fiind o abilitate interpersonală de nivel înalt ce necesită un anumit grad de autoconştiința. După Emery (2000), atenția comună necesită ca doi indivizi să fie atenți la acelaşi obiect, pe baza faptului ca una dintre persoane să folosească indicatorii atenției celei-lalte persoane. Această definiție presupune faptul că atenția este direcționată către trăsăturile corespunză-toare ale mediului, în timp ce urmărirea privirii este o simplă orientare către regiunea sau câmpul vizual corespunzător. Atenția participativă (engl. shared) presupune față de atenția comună şi conştientizarea atenției de către cealaltă persoană (Emery, 2000; Frischen et al., 2007). Este posibil ca mintea umană să fie specializată în schimbarea atenției ca răspuns la direcția privirii. O schimbare neprevăzută a direcției privirii poate de-clanşa orientarea automată a atenției celui care ob-servă schimbarea. Această abilitate este înnăscută, însă se dezvoltă în mod progresiv (Friesen şi Kingstone, 1998):

184

DIÁDĂ s. f. 1. orice relație dintre două persoane, sub raportul interacțiunii. (< fr. dyade) Sursa: MDN (2000)

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

130

2-3 luni: copiii se uită în mod preferențial la ochii unei fețe schematice;

~3 luni: copiii sunt capabili să observe schimbările în direcția privirii adulților;

6 luni – 1 an: abilitatea de a privi în aceeaşi direc-ție generală în care privesc adulții (atunci când schimbă direcția privirii);

1 an: copiii pot privi cu precizie în aceeaşi direc-ție în care privesc adulții când schimbă direcția, chiar dacă şi capul este rotit.

La vârsta de 10 luni, abilitatea privirii comune este un indicator al rapidității dobândirii limbajului; abilitatea scăzută de atenție comună este un indica-tor al severității deteriorării mintale cauzate de autism. Cu toate acestea, există dovezi care sugerea-ză faptul că inițierea şi răspunsul la atenția comună sunt două procese separabile care au contribuții independente la dezvoltarea socială şi a limbajului. Este posibil ca această eterogenitate a dezvoltării să includă contribuții independente ale percepțiilor soci-ale, reflexelor şi motivațiilor asupra dezvoltării aten-ției sociale, învățării, comportamentului şi cogniției (Shepherd, 2010). Mai mult, la vârsta de 4 ani copiii încep să evalueze adevărul şi minciuna adulților (pe baza unor obiecte ascunse) cu ajutorul direcției privi-rii, iar în jurul vârstei de 5 ani această abilitate se dezvolta şi mai mult, copiii folosindu-se de contradic-țiile informațiilor dintre privire şi vorbire în evaluarea adevărului (Freire et al., 2004). Revenind la autism, privirea zonei gurii adulților atunci când aceştia vorbesc este un pas necesar în dezvoltarea normală şi este o caracteristică ce dispare treptat în adolescență şi viața adultă timpurie. Cu cât fixarea privirii asupra buzelor (e.g. ale mamei) este mai mare la vârsta de 6 luni, cu atât limbajul expre-siv la vârsta de 18 luni este mai bogat (Young et al., 2009). Nakano și colaboratorii (2010) consideră că privirea prelungită asupra gurii pe care o efectuează adolescenții şi adulții cu autism poate fi un tip de compensare post-copilărie a dobândirii limbajului. În cele din urmă, evitarea privirii făcută de copiii care provin din familiile hipertensive poate fi menținută pentru perioadele extinse de conflict familial, nefiind doar o reacție de inhibare nonverbală la provocarea de a interacționa într-o manieră conflictuală185. În acest caz, evitarea privirii a fost interpretată ca fiind un comportament ce reflectă evitarea conflictului prin două metode: diminuarea informației şi a confruntării sau conflictului. Acceptarea de a participa verbal într-un conflict nu pare să fie afectată în familiile hiper-tensive, însă copingul interacțiunii în momentul con-flictului este puternic afectat, amplificând comporta-mentele de evitare. Evitarea privirii (în ascultare şi cuvântare) în conflictul intern al familiilor hipertensi-ve este mai mare decât al familiilor normotensive. Din moment ce evitarea privirii implică un coping de evi-tare a conflictului, copiii din familiile cu tată hiper-tensiv sunt expuşi şi pot învăța acest tip de coping. Pentru că evitarea conflictului poate genera alterarea capacității de reglare/management a enervării şi ostilității, acest fapt poate reprezenta un risc pentru hipertensiune în viața adulată (Baer et al., 1983).

185

Chiar dacă doar tatăl este hipertensiv iar restul membrilor sunt normotensivi, evitarea privirii tot are loc (Baer et al., 1983).

CLIPIREA

Zametkin și colaboratorii (1979) au găsit faptul că rata clipirii spontane a copiilor cu vârsta de 2 luni este de aproximativ 0.7 clipiri/min., aceasta crescând progre-siv la 14-17 clipiri/min. la vârsta de 20 de ani, perioa-dă în care frecvența se stabilizează. Cercetătorii au emis ipoteza că această creştere a frecvenței clipirii din copilărie reprezintă maturizarea căilor dopaminice din SNC. Totodată, se pare că rata clipirii copiilor este mai mare în timpul hrănirii, sau după prezentarea unor stimuli vizuali noi (Bacher şi Smotherman, 2004b). Dat fiind faptul că mecanismele dopaminice stau la baza unor dimensiuni ale personali-tății şi activității cognitive, Bacher și colaboratorii (2010) au analizat afectul pozitiv, inhibiția-apropierea comportamentală și rata clipirii spontane pentru copiii cu vârsta de 4 luni și încă o dată la vârsta de 12 luni. Cercetătorii au găsit o legătură între frecvența mică a clipirii şi dezinhibarea socială. De asemenea, copiii care la vârsta de 12 luni au zâmbit mai mult au avut şi o rata a clipirii mare. Tot în acelaşi domeniu, Bacher şi Ruckel (2009) au găsit că sistemul inhibare-apropiere este legat de rata clipirii, deoarece copiii cu o rată mare a clipirii spontane au exprimat mai puține răspunsuri de apropiere socială.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

131

S34 | COMPORTAMENTUL OCU-LAR AL ALTOR SPECII

PRIVIREA

Viața socială oferă un număr de costuri fi beneficii membrilor diverselor grupuri. Grupurile sociale mari oferă oportunități sporite pentru împerechere, prin urmare asigură o diversitate genetică mai mare puilor, dar şi elimină endogamia. Totodată, grupurile asigură un grad de protecție contra amenințărilor (e.g. prădă-tori) şi oferă oportunități pentru învățarea strategiilor de coping - cu cât grupul social este mai mare, cu atât probabilitatea de învățare este mai mare. Cu toate acestea, animalele care trăiesc în grupuri mici, spre deosebire de grupurile mari, nu recurg la strategii competitive pentru resursele de care au nevoie, cum ar fi mâncarea sau partenerii sexuali. Traiul în grupuri-le sociale mari poate necesita abilități cognitive diferi-te de cel al grupurilor mici. De exemplu, un sistem ierarhic al dominanței necesită ca indivizii să aibă acces la informația referitoare la membrii ierarhiei, să le cunoască poziția în cadrul ierarhiei şi să aibă mij-loacele necesare pentru anticiparea comportamentului tuturor membrilor grupului. Utilizarea sporită a sem-nalelor vizuale ale anumitor specii de primate poate fi dată de mărirea complexității interacțiunilor sociale. Formarea coalițiilor, înşelătoria tactică, reciprocitatea şi cunoaşterea părților terțe (engl. third party) poate fi dificilă fără prezența acestui sistem elaborat de semnalare vizuală (Emery, 2000). Creierul primatelor conține peste 30 de regiuni dedica-te procesării vizuale, printre care zonele ce conțin neuroni care răspund la semnalele sociale vizuale. Aceste semnalări pot fi adresate unui singur individ, sunt mai puțin ambigue decât semnalele olfactive sau auditive şi pot fi folosite pentru a transmite starea afectivă sau mintală - motiv pentru care pot fi folosite în anticiparea comportamentului. Semnalele vizuale sociale, fiind foarte complexe, nu sunt prezen-te în toate vertebratele. De exemplu, semnalele vizua-le ale unor păsări transmit informații despre starea sexuală a masculilor prin folosirea unui penaj colorat bogat. Anumite specii de păsări, cum ar fi papagalii şi corvidele (ciori, corbi şi gaițe), care par a trăi într-un sistem social complex, se bazează destul de mult pe semnale vizuale. Cu toate acestea, informația oferită de aceste semnale ale păsărilor poate fi limitată la un singur tip de indicatori (e.g. statutul sexual). Acest model este prezent şi în alte specii sociale sau nonsociale, chiar şi în unele mamifere. Ceea ce este însă unic primatelor este abilitatea de a folosi semnale sociale vizuale multifuncționale (e.g. expresiile emoți-onale). Multe semnale vizuale importante au ca sursă fața, care asigură o multitudine de informații referi-toare la sex, vârstă, familiaritate, expresii emoționale şi uneori intențiile şi starea mintală, iar ochii sunt o componentă facială care poate oferi o parte din aceste informații (Emery, 2000). Privirea asigură altor animale (în special membrilor aceleiaşi specii) mijloacele de evaluare a interesului altor indivizi în mediul intern sau extern al acestora. Ochii oferă informații subtile celorlalți indivizi, iar informația transferată prin această cale depinde în mare parte de abilitatea de a înțelege faptul că ochii surprind informația referitoare la mediu. Este posibil

ca acest nivel de procesare să nu fie prezent în toate animalele nonprimate (Emery, 2000). O mare varietate de specii (iguane, şerpi, primate nonumane etc.) au o abilitate crescută în determina-rea momentelor în care sunt privite. În comparație cu alte primate, omul are o regiune oculară întunecată de mici dimensiuni - pupila şi irisul - şi o regiune mai mare, albă - sclerotica, făcând identificarea direcției privirii mult mai uşoară decât în cazul altor animale. Din cele 88 de specii de primate, numai omul posedă un glob ocular cu sclerotică albă. Anumite primate nonumane, cum ar fi macacul, pot face diferența între fotografiile care arată privire directă şi cele în care privirea este deviată cu 5°. Această abilitate a fost observată şi în copiii umani (Frischen et al., 2007).

AMENINȚAREA Holbarea poate semnala amenințare (Ellsworth et al., 1972), generând în observatori reacții anti-altruistice, opuse oferirii de ajutor emițătorilor (Ellsworth şi Langer, 1976; Reis şi Werner, 1974). Sau, în cadrul monologurilor rostite în diadele formate din persoane de acelaşi sex, privirea mutuală (voluntară sau întâm-plătoare) facilitează intimitatea pentru femei, dar reticiența pentru bărbați; evitarea privirii are efecte opuse (Ellsworth şi Ross, 1975). Contactul vizual di-rect are efecte importante asupra țintei privirii. Abilitatea de a face diferența între privirea directă şi cea aversivă, abilitate prezentă în mai multe spe-cii, este posibil să fi evoluat pentru că privirea di-rectă poate semnala faptul că un prădător sau alt pericol se apropie. Multe specii de animale răspund la perceperea privirii directe cu frică sau sumisiune, indicând faptul că acest stimul este un indicator al amenințării186. În cazul oamenilor, contactul vizual prelungit poate fi perceput că fiind un semnal agre-siv, conducând la un răspuns al pielii de tip galvanic. Însă în cazul oamenilor, privirea directă poate sem-nala și pozitivism, un indicator al atracției (nu nea-părat sexuală; Frischen et al., 2007). Privirea directă este asociată cu prădarea şi cu posibilitatea ca indivi-dul să se apropie sau să abordeze observato-rul/observatoarea: datorită faptului că privirea direc-tă este un stimul concret, nonambiguu, foarte impor-tant din punct de vedere al evoluției, răspunsurile neurale sunt relativ automate, congenitale şi mediate de sisteme subcorticale (Shepherd, 2010).

În contrast, dacă privirea observată este evitată, direcția acesteia este relevantă în primul rând pen-tru organismele adaptate la viața socială. Privirea deictică indică atenția spațială, sugerează acțiuni viitoare posibile şi defineşte/indică ținta semnalelor faciale. Abilitatea multor animale de a îşi orienta atenția către acelaşi stimul către care privesc şi alți semeni pare a sta la baza unor mecanisme mai sofisti-cate (e.g. conştiința de sine) (Shepherd, 2010). Ochii au un rol principal în toate expresiile faciale ale primatelor. Studiul comunicării emoționale trebuie să ia în calcul nu doar rolul ochilor, ci întreaga față. Ochii nu sunt procesați separat de restul feței, ci sunt analizați simultan cu alte trăsături, cum ar fi

186

în cazul oamenilor, deși holbatul este un indicator pozitiv sau negativ, este cu siguranță un semn al unei interacțiuni sociale potențiale (von Grünau şi Anston, 1995).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

132

nasul sau gura, dar în special cu muşchii care încon-joară globul ocular. Cu toate acestea, ochii, prezen-tați separat de față, sunt un stimul important pentru expresia emoțională. De exemplu, în anumite prima-te, holbarea fără acompanierea mişcărilor faciale declanşează frică în receptori (Emery, 2000). Toate animalele de pradă sunt nevoite să fie vigilente la atac. În timp ce hrănirea şi vigilența sunt două acti-vități care nu se exclud neapărat, hrănirea de obicei reduce vigilența. Deoarece costurile pentru eşecul identificării riscului de prădare pot fi foarte mari, animalele de multe ori supraestimează riscul de atac şi mențin o stare de expectanță permanentă a pericolu-lui. Cu toate acestea, costurile pe termen lung ale răspunsurilor anti-atac oferă un imbold pentru amâna-rea sau diminuarea hrănirii doar atunci când este ne-cesar, adaptând comportamentul cu nivelul de risc din acel moment. Evaluarea riscului depinde de contextul animalelor de pradă (e.g. efectul animalului de a fi într-un grup; vezi Bedneckoff şi Lima, 1998) sau de caracteristicile prădătoarelor (vezi ipoteza sensibilită-ții la amenințare187; Helfman, 1989). Unii din cei mai evidenți indicatori ai amenințării la care animalele de pradă răspund sunt proximitatea unei posibile amenin-țări, fie că animalul de pradă apare şi se furişează către pradă, fie direcția sau viteza mişcărilor. Răspun-surile la aceşti indicatori relativ simplii pot fi cultivate prin experiență (Carter et al., 2008). Sensibilitatea către ochi (sau către alți stimuli ase-mănători ochilor) este un fenomen răspândiți care este semnalat în multe contexte. Păsările răspund la indicatorii privirii umane chiar şi în contextele nonamenințătoare/de nonprădare, dar şi la stimulii formați din ochi artificiali într-un context de amenin-țare cu prădarea încă de la vârstele foarte mici ale păsărilor. Efectul mişcării ochilor artificiali este de declanşare a fricii în găini, când acel stimul (ochii artificiali) urmăresc pasărea, nu când o evită (Scaife, 1976). Experimentele relevă faptul că păsările sunt sensibile la privirea prădătorilor, însă nu s-a făcut o distincție clară între direcția privirii şi rotația capului decât într-un studiu în care s-a arătat faptul că vrăbii-le sunt sensibile la orientarea capului omului, însă nu şi la direcția privirii acestuia (Hampton, 1994). Această distincție între privire şi direcția capului poate fi esen-țială pentru animalele de pradă pentru că aceşti doi indicatori nu sunt mereu corelați în animalele prădă-toare. Ca o consecință a câmpului vizual limitat, în special a suprafeței mici de înaltă calitate a câmpului vizual al păsărilor şi anumitor mamifere, mişcările oculare pot fi folosite pentru concentrarea atenției vizuale asupra țintei. De exemplu, o felină care se furişează îşi poate minimiza mişcările evidente/vizibile

187

De exemplu, o strategie a puilor de peşti pentru a diminua

presiunea prădătorilor este să se dezvolte cât mai repede cu putință (Milinski, 1986; Pedersen, 1997), iar această creştere poate fi făcută prin maximizarea energiei (Lima şi Dill, 1990).

Hrănirea permanentă nu este o activitate adaptivă, iar minimizarea riscului – evitarea prădătorilor - nu este de asemenea adaptivă, pentru că puii de peşte ar rata prea multe oportunități de a se hrăni. Prin urmare, recunoaşterea unor

niveluri diferite de amenințare este crucială, astfel încât animalele de pradă pot aloca timp şi energie altor activități. În ipoteza sensibilităţii la ameninţare se afirmă faptul că animale

evaluează gradul de amenințare al prădătorilor şi îşi adaptează comportamentul conform acelei evaluări, iar această abilitate are efecte cruciale asupra dezvoltării animalelor de pradă (Engstrom-Öst şi Lehtiniemi, 2004).

ale corpului sau ale capului în timp ce îşi mişcă ochii lateral pentru a menține atenția asupra prăzii-țintă. În această situație, o pasăre care se afla în apropiere, dar nu este ținta felinei, poate fi în linie directă cu direcția corpului felinei, dar nu şi în direcția privirii acesteia. Beneficiul recunoaşterii acestui risc minor ar fi evitarea unui răspuns anti-prădare inutil. De exem-plu, femelele de graur sunt mai sensibile decât mascu-lii la direcția privirii animalelor de pradă, iar graurii (indiferent de sex) sunt sensibili la orientarea corpului prădătorilor (Carter et al., 2008).

PRIVIREA CA INDICATOR DEICTIC Adulții umani privesc în direcția în care se uită şi cei-lalți şi folosesc gesturile şi privirea pentru a manipula atenția celorlalți indivizi. În apogeu, aceste abilități declanşează conştientizarea mutuală a stărilor mintale comune; la bază, aceste abilități sunt fondate pe o tendință reflexivă de a urmări privirea celorlalți oa-meni. Cele două trăsături esențiale care descriu folosi-rea privirii deictice sunt complexitatea şi automatiza-rea. Oamenii ştiu faptul că privirea constrânge ceea ce alții pot vedea, dar şi semnalează ceea ce alții găsesc relevant în propriul câmp vizual (Shepherd, 2010). Există dificultăți în generalizarea indicatorilor sociali deictici ai animalelor. Pentru oameni, indicatorii sunt interpretați şi evaluați cu uşurință: capul, în special ochii, arăta direcția de interes; restul corpului - în special mâinile - arăta direcția mişcării sau acțiunii dorite. Însă mâinile şi ochii umani sunt destul de origi-nali (e.g. sclerotica este albă). Animalele sociale sunt nevoite să îşi coordoneze mişcările corpului cu cele ale membrilor speciei, iar prădătorii îşi coordonează miş-cările cu cele ale animalelor de pradă. Este posibil ca aceste procese să apară cu un minim de conştient şi atenție către mişcările intenționate ale altor indivizi. După câteva controverse între cercetători, se pare că anumite primate îşi schimbă atenția ca răspuns la direcția capului şi a privirii oamenilor: maimuțele superioare (cimpanzeii, gorilele, urangutanii), macacii şi marmotele. Mai mult, unele primate urmăresc privi-rea umană în mod geometric, indicând (cel puțin) o înțelegere limitată asupra atenției vizuale a celorlalți. Aceste studii sunt însă în contrast cu eşecul primatelor de a localiza hrana ascunsă folosind privirea sau gestu-rile umane ca indicatori (pentru detalii vezi Rosati şi Hare, 2009) (Shepherd, 2010). Atenția comună este prezentă şi în alte primate. Puii de cimpanzeu (10-32 luni), ca şi copiii umani nou-născuți (36 ore), urmăresc privirea directă a oameni-lor. Cimpanzeii se pare că posedă abilitatea de a înțe-lege anumite stări psihologice, cum ar fi faptul că alte specii - în acest caz omul - pot avea o perspectivă vizuală diferită de a lor. Pe de altă parte, macacii sunt capabili de urmărirea privirii şi de anumite aspecte ale atenției comune, însă nu pot folosi acești indicatori pentru a rezolva probleme simple de tip obiect-alegere. Alte maimuțe (tamarin, saimiri, capucin) se pare că înțeleg faptul că obiectul unei acțiuni umane este probabil şi obiectul către care omul priveşte în timp ce întreprinde acțiunea. Abilitatea privirii co-mune variază în cadrul speciilor, unele primate (în special babuinii) folosind privirea socială la un nivel mai ridicat decât altele. Cercetarea nu este limitată

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

133

FIG. 6.1. ONTOGENIA CAPACITĂȚII DE URMĂRIRE A PRIVIRII

PRIMATELOR (refăcut din Shepherd, 2010, p.2)

Oamenii şi maimuțele sunt sensibile la privirea directă chiar la scurt timp după naştere. Cu toate acestea, înțelegerea copiilor umani şi a puilor de animale în ceea ce priveşte privitul direct al altora se dez-voltă ceva mai târziu, în copilărie. Urmărirea privirii făcută de copiii umani apare timpuriu, răspunsurile date de aceştia la rotirea capului sau evitarea privirii a adulților apărând între vârsta de 2 şi 6 luni; urmărirea privirii la 10-12 luni este un indicator al dobândirii limbaju-lui în următorul an de viața. Tot în jurul vârstei de 1 an, urmărirea privirii a copilului devine mai sofisticată: este condiționată de deschi-derea ochilor la 11 luni şi de privirea asupra lucrurilor interesante la 14 luni; la 18 luni, copiii urmăresc în mod geometric privirea către regiunile care le depăşesc câmpul vizual imediat. Cu toate acestea, despre urmărirea privirii altor primate nu se ştie foarte mult, acestea fiind mai sensibile la rotația capului decât la direcția privirii (Shepherd, 2010).

la primate. De exemplu, câinii domestici arăta un model al perceperii privirii mai puternic decât al lupi-lor. Anumite aspecte ale folosirii privirii primatelor sunt asemănătoare cu cele ale copiilor umani înainte ca aceştia să învețe să folosească semnalele privirii într-o manieră flexibilă, sau cu cele ale adulților care au dificultăți în ceea ce priveşte cogniția socială (e.g. autism, schizofrenie, sau probleme în perceperea feței date de vătămarea creierului; Fischer et al., 2007). Folosirea indicatorilor umani deictici nu este deci specifică doar primatelor. Continuând, anumite specii de animale domestice au succes în folosirea indicatori-lor cooperativi pe care primatele de multe ori nu le observă. Caii şi caprele au o abilitate limitată de ur-mărire a indicatorilor deictici vizuale. Câinii pot atât urmări, cât şi direcționa privirea umană, demonstrând o abilitate robustă de atenție comună cu omul; aceas-tă abilitate nu este atât de dezvoltată în lupii domes-ticiți. Pe lângă aceste animale apropiate de om, anu-mite păsări şi animale marine au de asemenea capaci-tatea de a răspunde la semnalele deictice: corvidele, în special ciorile, coțofanele şi gaițele, au abilități avansate, printre care folosirea obiectelor/uneltelor (Clayton şi Emery, 2005), recunoaşterea în oglindă (Prior et al., 2008) și urmărirea geometrică a privirii umane (Emery şi Clayton, 2009). Totodată, ibisul poate urmări privirea umană, însă nu în mod geometric. Mamifere marine - focile şi delfinii - au abilități parția-le de urmărire a gesturilor mâinilor de îndruma-re/atragere a atenției, posibil şi a privirii umane. Această abilitate a animalelor marine este interesantă, pentru că este puțin probabil ca acestea să îşi fi dez-voltat o abilitate intrinsecă de a decodifica gesturile membrelor umane (Shepherd, 2010). Chiar şi aşa, când animalele percep şi răspund cu suc-ces la indicatorii deictici ai membrilor propriei specii, nu sunt neapărat motivate să îşi direcționeze atenția sau să reacționeze prin acțiuni concrete. Anumite specii de primate - cimpanzeii, babuinii şi posibil ca-pucinii - pot încerca să direcționeze spontan atenția celorlalți indivizi prin gesturi. Totodată, se pare că şi lemurii pot urmări privirea membrilor speciei (Shepherd, 2010). Abilitatea altor primate de a urmări privirea umană pare a se amplifică prin dezvoltarea acestora. În timp ce copiii umani urmăresc privirea adulților încă de la vârste foarte mici, celelalte primate urmăresc doar direcția capului, răspunzând la indicatorii privirii (indi-vidual de rotația capului) doar la vârstă adultă. Acest fapt, împreună cu observația faptului că ochii umani sunt foarte vizibili, a dat naştere la ipoteza ochiului cooperativ: adaptările care facilitează atenția comu-nă au putut evolua în primatele preumane odată cu sporirea gradului de independență al acestora (Shepherd, 2010). Expresiile faciale şi direcția privirii sunt componente importante ale informației oferite de față. În cursul dezvoltării, detectarea orientării privirii are un rol important. Puii primatelor umane şi nonumane inter-acționează cu părinții şi învăță de la aceştia, prin observarea direcției privirii, de pericolele de care trebuie să se ferească. În primate, frica poate fi co-municată prin mecanismul atenției comune: macacii tineri, inițial fără frică de şerpi, arăta frică după ce observă reacția negativă (tot de frică) a părinților la

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

134

vederea unui şarpe (real sau artificial), sugerând fap-tul că macacii sunt capabili să cupleze mintal expresia facială a părinților cu direcția privirii pentru a învăța că şerpii sunt periculoşi (Mineka et al., 1984; Hadjikhani et al., 2010).

CLIPIREA

Mamiferele au rate ale clipirii în funcție de specie şi care sunt independente de factorii externi (e.g. lumina, temperatura, umiditatea). Rata medie a clipirii mamiferelor este 0-4/min. În cazul şobolanilor, hamsterilor şi vulpilor, 8-22/min. În cazul primatelor și 30-36/min. Mai mult, rata clipirii mamiferelor diurne este de până la 10 ori mai mare decât cea a speciilor active noaptea (Kirsten şi Kirsten, 1983). În cazul păsărilor, există variații ale ratei clipirii în funcție de specie: 1,5/min. În cazul bufniței, sau 50/min. În cazul porumbeilor (Columba livia) şi a păsărilor Colibri (Archilochus colubris). În mai multe specii de porumbei şi în curcanul sălbatic s-a găsit o corelație între rotația capului şi rata clipirii, sugerând faptul că aparatul vestibular modulează, în cazul păsă-rilor şi al omului, clipirea reflex. Totodată, ca şi în cazul mamiferelor, păsările diurne au o rată a clipirii mai mare decât a păsărilor nocturne (Kirsten şi Kirsten, 1983).

S35 | INTERACȚIUNI ÎNTRE COM-PORTAMENTELE OCULARE

INTERACȚIUNEA CLIPIRE-PRIVIRE

Bacher şi Allen (2008) au găsit faptul că privirea şi rata clipirii copiilor nu sunt corelate, posibil datorită faptului că sunt reglate de două mecanisme diferite. Cu toate acesta, în cazul adulților, frecvența clipirii şi cea a privirii pot fi coordonate temporal, însă relația dintre cele două nu pare a fi cauzală (Fukuda et al., 2005; Fogerty şi Stern, 1989; Bacher şi Allen, 2009). Mai mult, Bacher (2010) consideră că absența unei relații între privire şi clipit, în cazul copiilor, nu este o urmare a faptului că frecvența mişcării oculare (privirea) poate slabi pelicula lacrimală, fapt ce ar rezulta într-o rată mai mare a clipirii (cel puțin tempo-rar). În adulți, coordonarea privire-clipire (Williamson et al., 2005) a fost atribuită unor mecanisme cogniti-ve, nu unor trăsături biologice sau ale stimulului. Cu toate acestea, în studiul din 2010 al lui Bacher, în secundele pre- şi post-clipire spontană, numărul de mişcări oculare a atins apogeul în timpul clipirii copii-lor. Această coordonare poate diminua pierderea in-formațiilor vizuale, spre deosebire de cazurile în care mişcările ochilor apar într-o succesiune. Bacher afirmă că sistemele neurale pentru coordonarea clipirii şi a patternurilor atenției vizuale sunt prezente încă din primul an de viață, fiind similare cu ale adulților, iar deşi rata privirii şi rata mişcării oculare nu sunt relați-onate, apariția clipirii spontane indică un grad de coordonare cu schimbarea/rata privirii (Bacher, 2010). Cu toate acestea, clipirea care apare simultan cu schimbarea privirii este adesea suprimată când miş-carea privirii este făcută către un stimul vizual im-portant, sugerând faptul că sistemul vizual poate modula apariția acestor clipiri, iar activitatea de în-chidere a pleoapelor în momentul clipirii nu depinde de prezența informației vizuale în sine, ci rezultă dintr-un semnal extraretinal (Williamson et al., 2005). În oameni, mişcările rapide de orientare a ochilor şi capului - schimbarea privirii - sunt frecvent acompa-niate de contracția m. orbicular, care ajuta la închi-derea pleoapelor (alături de m. ridicător al pleoapei superioare). De obicei, clipirea declanşată de privire apare în schimbările privirii cu o amplitudine188 mai mare de 20 de grade. Acest fenomen nu pare a fi rezultatul unui reflex declanşat de stimularea corneei de către curenții de aer din timpul schimbărilor de privire principale, ci este mai degrabă un semnal de comandă care este împărțit de neuronii motori ai pleoapelor, ochilor şi gâtului (Evinger et al., 1994). Cu toate acestea, legătura dintre sacadele privirii şi clipi-re nu este obligatorie. De exemplu, o mişcare sacadică către o țintă permanent vizibilă într-un singur plan vizual are ca rezultat clipiri mai mici decât clipirile generate de sacadele de recentrare vizuală cu aceeaşi amplitudine (Evinger et al., 1994). Clipirea dată de mişcările sacadice apare de obicei (aproape) simul-tan cu mişcarea de rotire a a capului, însă relația clipire-privire este valabilă chiar şi când capul este

188

AMPLITUDINE – distanța/mărimea dintre punctele extreme ale unei oscilații (e.g. mișcarea unei mâini).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

135

în poziție fixă, total nemişcat (Williamson et al., 2005). Fogerty şi Stern (1989) au găsit o relație clipire-privire de tip temporal care este implicată în identificarea stimulilor prezentați marginal, periferic. Cu cât mişca-rea oculară necesară identificării a fost mai mare, cu atât şansele de apariție a clipirii au fost mai mari. Latența clipirilor în cazul stimulilor prezentați în câm-pul vizual central a fost mai mică decât a celor perife-rici, iar clipirile au fost asociate cu mişcarea oculară de revenire a privirii în câmpul vizual central din cel periferic, nu cu mişcările asociate cu identificarea informației prezentate marginal. Cercetătorii au afir-mat că procesarea informației a declanşat clipirea spontană, iar latența189 clipirii poate fi folosită în nivelului complexității unor astfel de procesări sub condiții variate (Fogerty şi Stern, 1989).

CORPUL ŞI PRIVIREA

În circumstanțe naturale, ochii, mâinile şi capul sunt în mişcare continuă în contextul comportamentului în curs de desfăşurare. Aceasta necesită o coordonare a acestor mişcări în timp şi spațiu, însă până în pre-zent nu se ştiu multe despre această coordonare. Pentru omul contemporan, majoritatea stimulilor apar pentru că au un rol în obiectivele curente ale indivizi-lor, iar situațiile în care stimulii apar în mod neaştep-tat sau sunt total necunoscuți şi declanşează mişcări de reacție sunt mai rare. Această diminuare a incerti-tudinii spațiale şi temporale oferită de prezența aproape continuă a stimulilor în comportamentul uzual permite atât o planificare motoare, cât şi folosirea memoriei spațiale pentru identificarea stimulilor-țintă. Acest fapt a schimbat mult caracteristicile răs-punsurilor, în special în ceea ce priveşte coordonarea temporală. De exemplu, latența mişcărilor mâinilor, în comparație cu a ochilor, este redusă în momente-le în care stimulul-țintă este permanent vizibil (Abrams et al., 1990). De asemenea și latența mişcări-lor capului este afectată de previzibilitatea țintei (Fuller, 1992). Epelboim și colaboratorii (1995) oferă dovezi ale folosirii memoriei spațiale în direcționa-rea vizuală (engl. targeting), găsind o diminuare sub-stanțială a timpului necesar pentru a atinge nişte secvențe de lumina odată cu repetarea acțiunii (Pelz et al., 2001). Alt aspect al procesului de selectare a țintei în com-portamentul uzual este solicitarea mecanismelor aten-ției. De exemplu, mişcările sacadice reprezintă faptul că fiecare mişcare a țintei vizuale necesită o schimba-re atențională din partea observatorilor. Mai mult, Frens şi Erkelens (1991) au arătat cum coordonarea ochi-mână poate fi întreruptă de un stimul auditiv de abatere/distragere care apare la inițierea mişcă-rii mâinii; acest fapt denotă nevoia controlului atențional central în mişcările coordonate (Pelz et al., 2001).

INTERACȚIUNEA PUPILĂ-CLIPIRE

Clipirea nu apare întâmplător (Stern et al., 1984), ci, în general, reflectă o alocare de resurse cognitive către un stimul (Ohira et al., 1998). De asemenea, clipirea este suprimată direct în momentele anteri-

189

LATENȚĂ – starea de inactivitate dintre stimulare și răspuns.

oare procesării informației primite, putând astfel să reflecte efectele unei pregătiri (Ohira, 1995). Clipi-rea poate să apară şi imediat după prepararea alocării resurselor cognitive, deoarece clipirea cu o latență foarte mică este asociată cu erorile cognitive (Sirevaag et al., 1999). Tranziția dintre stările mintale interioare, interoceptive190, asociate cu închiderea pleoapelor şi stările mai extraceptive cu pleoapele deschise poate sta la baza modulării cognitive a clipi-rilor (Marx et al., 2003, 2004). Într-o sarcină cognitivă, dilatarea pupilei apare, de obicei, după clipire (Fukuda et al., 2005), sugerând faptul că ultima reflectă fie o procesare a stimulului, fie o pregătire pentru alocarea resurselor cognitive. Alte date sugerează că odată cu amplificarea dificul-tății cognitive, dilatarea pupilei se amplifică, însă rata clipirii scade (Peng et al., 2006), autorii sugerând faptul că sarcina cognitivă continuă este asociată cu inhibarea clipirii (Siegle et al., 2008). Alte relații sunt posibile; de exemplu, clipirea este asociată cu su-primarea activității cortexului vizual (Bristow et al., 2005), o zona care contribuie la dilatarea pupilei. Yoon și colaboratorii (2005) au găsit o corelație între activitatea cortexului frontal medial şi clipire (Siegle et al., 2008). Sau, blițurile și sclipirile luminoase sunt asociate atât cu clipirea, cât şi cu contracția pupilei (Stamper et al., 2002). Siegle și colaboratorii (2008) au efectuat două teste: de procesare continuă (punerea unor cifre în ordine) şi de soluționare a unui conflict (un test Stroop stan-dard). În amândouă testele, rezultatele arată că parti-cipanții au efectuat clipiri în rafală, cu apogeul apă-rând înaintea răspunsului pupilar şi în momentele în care dimensiunea pupilei era stabilă, semnalând faptul că clipirile pot să apară în jurul perioadelor de schim-bare a sarcinii cognitive. Din moment ce maximul dilatării pupilei este decalat de activitatea neurală şi musculară cu 0,5 s, clipirile pot preceda apogeul sarcinii cognitive indicat de dilatarea pupilei (Fukuda et al., 2005). Sarcina cognitivă continuă a fost acom-paniată de o dilatare pupilară tot continuă, însă nu şi de o rată stabilă, continuă clipirii. Cu toate acestea, în amândouă testele clipirea persistentă a apărut după apogeul sarcinii cognitive, posibil ca urmare a faptului că aceasta poate reprezenta sfârşitul procesării cognitive şi eliberarea informației din memoria de lucru (Ichikawa şi Ohira, 2004). Van Orden și colabora-torii (2001) consideră că dilatarea pupilei poate fi sensibilă la procesarea constantă, continuă, a in-formației stimulilor, iar clipirea poate fi sensibilă la declanşarea şi terminarea procesării informației stimulilor. Siegle și colaboratorii oferă şi o altă posibi-litate a apariției clipirii în rafală de la începutul celor două teste: clipirea în rafală a precedat dilatarea pupilei pentru că aceste două răspunsuri pot avea la bază procese similare: deoarece clipirea este dată de muşchii striați, iar pupila este controlată de muşchi mai netezi, aceasta din urmă are un răspuns mai lent, prin urmare dilatarea pupilei apare după clipit (Siegle et al., 2008). În loc de concluzie, tabelul 6.5 oferă o sinteză a com-portamentului ocular în relație c cele trei componente (privirea, clipirea și variația pupilei), frecvența de apariție și sursa stimulului acelui comportament.

190

INTEROCEPTIVE - care provin din propriul corp sau minte.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

TABELUL 6.5. SINTEZA COMPORTAMENTULUI OCULAR191

SURSA STIMULULUI - FACTORI DE INFLUENȚARE A DIMINUĂRII SAU AMPLI-FICĂRII

DIMINUARE AMPLIFICARE

PRIVIRE

mediul fizic (tempera-

tură, luminozitate,

umiditate etc.)

mediul social

o dialog - cuvântare (deşi poate să apară contact vizual periodic pen-

tru obținerea feedbackului ascultă-

torului); o dorința de a încheia un dialog;

o sumisiune;

o persoanele percepute/evaluate pozitiv; o conflict interpersonal;

o ascultarea cuvintelor rostite de o altă persoană, în

cadrul unui dialog; o coordonarea luării cuvântului în cadrul unui dialog;

o mentalizare;

spațialitate

o durata fixărilor scade în incertitu-

dinea spațială sau temporală a țin-tei (Hoong și Newell, 2008a, b, c;

Hong et al., 2008);

o bias atențional către partea stângă sau dreaptă a spațiu-

lui, în funcție de emisfera cerebrală dominantă sau de asimetriile activității dopaminice (relație

contralaterală);

o regiunile din câmpul vizual care sunt modifica-te/schimbate;

memorie ----- o scanarea vizuală a mediului poate contribui şi/sau este

relaționată cu accesarea conştientă a memoriei;

lexic

o cuvinte imprevizibile, incorecte sintactic sau care încal-că expectanțele semantice (Balota et al., 1985; Ehrlich

și Rayner, 1981; Morris, 1994; Rayner et al., 2004);

o tendința de fixare asupra unui cuvânt atunci când cel

anterior este necunoscut/folosit rar (Rayner și Duffy, 1986);

dificultate cognitivă o sarcină cognitivă mare în timpul

dialogului;

creativitate o bias către partea stângă a câmpului vizual;

afectivitate şi sexualita-te

o reglarea afectelor negative; o amplificarea voluntară a afectelor negative;

o amplificarea dispozițiilor afective pozitive (în cazul

persoanelor batrâne);

importanța stimulului

o obișnuința sau adaptarea la un

stimul nou;

o stimuli noi sau/şi neaşteptați;

o familiaritatea unui stimul accentuează atenția comună a

femeilor;

conflict cognitiv -

diferențe interindivi-duale şi disfuncții (privi-

re mutuală)

o timiditate;

o anxietate socială;

o fobie socială;

o privirea către fețele adulților (copii v=12 luni, sex masculin);

o copiii care provin din familii hiper-

tensive; o inhibarea emoțională şi anxietatea

(pentru bărbați);

o feminitatea tradițională;

o autism; o risc de schizofrenie;

o ostilitate;

o dominanță;

o fețele cu ochii vizibili (în cazul nou-născuților);

o extraversie (în comparație cu introversia); o autoapreciere mare;

o bias către partea dreaptă a câmpului vizual – scor mare

al căutării noului; o bias către partea stângă a câmpului vizual - scor mare al

ideației magice (Taylor et al., 2002)

CLIPIRE

mediul fizic (tempera-

tură, luminozitate,

umiditate etc.)

o aerul condiționat sau încălzirea; o fumul de țigară;

o umiditatea scăzută a aerului;

o spațiile închise vântoase;

o instabilitatea peliculei lacrimale;

mediul social o vorbire (mai mare decât în ascultare);

spațialitate

memorie

o accesarea memoriei (persoanele cu

scor mare al agreabilității, mai

mult decât ceilalți patru factori de personalitate);

o accesarea memoriei (persoanele cu scor mic al

agreabilității, mai mult decât ceilalți patru factori);

o memorare; o amintire;

o memoria poziției spațiale a unui obiect sau fenomen

este afectată când clipirea are loc, iar formarea legătu-rii dintre informația legată de identitatea stimulului şi

informația poziției spațiale a aceluiaşi stimul este de

asemenea afectată, întârziată;

o eliberarea informației din memoria de lucru;

lexic o citire;

191

Acest tabel prezintă sinteza literaturii de specialitate din C06 fără sursele bibliografice; infomațiile din tabel care conțin trimiteri nu sunt prezente în acest capitol.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

137

SURSA STIMULULUI - FACTORI DE INFLUENȚARE A DIMINUĂRII SAU AMPLI-FICĂRII

DIMINUARE AMPLIFICARE

dificultate cognitiva sau fizica

o folosirea computerului; o relaxare;

o procesarea activă a unui stimul

(după completare, rata clipirii poa-

te creşte);

o oboseală; o procesare aritmetică;

creativitate o visul diurn (sau fanteziile conştien-

te);

afectivitate şi sexualita-

te

o anxietate/frică; o enervare;

o agitație/activare;

o posibil în stres;

importanța stimulului

o concentrarea atenției vizuale; o obiective vizuale complexe;

o fixarea sau recunoaşterea unei

ținte vizuale dificile;

o momentele anterioare procesării stimulilor (posibil să reflecte efec-

tele unei pregătiri);

o posibil în sarcina cognitivă conti-nuă;

o faza inițială a observării stimulilor (copiii care au o durată mare a orientării);

o procesarea senzorială timpurie a informațiilor;

o în general, reflectă o alocare a resurselor cognitive;

o după procesarea continuă, persistentă a informațiilor; sau, sfârşitul procesării cognitive;

conflict cognitiv

o erori cognitive (engl. flutters - clipiri rapide şi în rafale;

poate să apară şi închiderea ochilor); cenzură mintală

(Ekman, 1997b); o închiderea completă a ochilor poate semnala cebnzura

unui conflict intern sau represarea unei amintiri (Ekman,

1997b);

diferențe interindivi-duale şi disfuncții

o copiii foarte mici, în special nou-

născuții;

o copiii (v = 12 luni) care nu exprimă

inhibare socială; o boala Parkinson;

o antagonicii dopaminei;

o gândire convergentă; o posibil în psihozismul redus, scăzut;

o nevrozism (deşi alți cercetători au identificat

psihozismul, nu nevrozismul) (Cazato et al., 2009);

o persoanele anxioase;

o activitate dopaminică mare (asociată şi cu o clipire atențională mai mica);

o copiii (v = 12 luni) care exprimă puține răspunsuri de

apropiere socială; o gândire divergentă (rată medie a clipirii);

o psihoza recurentă a perioadei premenstruale (Lovestone,

1992); o depresie (Mackintosh et al., 1983);

VARIABILITATEA PUPILEI

mediul fizic (tempera-

tură, luminozitate, umiditate, consumul de

substanțe etc.)

o lumină puternică; o lumină slabă;

o Atropa belladonna;

mediul social

spațialitate

memorie

o accesarea memoriei; o reactualizarea memoriei de lungă durată, în comparație

cu cea de scurtă durată (Beatty şi Keahneman, 1966);

o memoria de scurtă durată: pupila se dilată proporțional cu numărul de elemente care trebuie amintit

(Kahnemean şi Beatty, 1967);

o dilatarea este mai mare în amintire (recall), în compa-rație cu recunoaşterea (recognize) - cu cât efortul de

accesare a memoriei este mai mare, cu atât pupilele se

pot dilata mai mult -, cele două operațiuni putând re-

flecta procesări mintale diferite (Stanners et al., 1972);

lexic

o cuvinte folosite rar sau deloc (indiferent de valența

afectivă a acestora);

o procesarea propozițiilor sau frazelor cu o complexitate gramaticală sporită (Ahern şi Beatty, 1981; Beatty,

1982);

o organizarea lingvistică a cuvintelor - crearea unui sens

pentru o propoziție - în comparație cu procesarea pro-pozițiilor deja organizate lingvistic (Beatty, 1982);

dificultate cognitivă sau

fizică

o oboseală (Hess, 1972; Lowenstein şi

Lowenfeld, 1964); de exemplu, di-mensiunea pupilelor se diminuează

treptat de-a lungul zilei din cauza

oboselii – această micşorare poate

fi dată de SNP; o înaintea adormirii (Lowenstein şi

Lowenfeld, 1964);

o încărcare cognitivă continuă;

o odihnă; o înmulțire matematică mintală (amplificare odată cu

sporirea operațiilor);

creativitate - o generarea unor imagini vizuale (mintale) pe baza unor

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

138

SURSA STIMULULUI - FACTORI DE INFLUENȚARE A DIMINUĂRII SAU AMPLI-FICĂRII

DIMINUARE AMPLIFICARE

cuvinte abstracte (e.g. libertate), în comparație cu ter-menii mai concreți (e.g. casă) (Paivio şi Simpson, 1966);

afectivitate şi sexualita-te

- o dilatarea ulterioară reflexului luminii este mai mare în

cazul vizualizărilor imaginilor cu valență afectivă (pozi-

tivă sau negativă), în comparație cu cei neutri; o tresărire;

o reglare afectivă;

o procesare afectivă; o poate fi un indicator al excitării sexuale, însă cercetăto-

rii cred că răspunsul de dilatare a pupilei la stimulii ero-

tici este mai degrabă declanşat de combinația a două

caracteristici ale acestor stimuli: noutate şi interes (Chapman et al., 1969; pentru o comparație între per-

soanele heterosexuale şi cele homosexuale, vezi Bernick

et al., 1971 și Hess et al., 1965); o pasajele audio citite care conțin mesaje erotice sau

neplăcute (e.g. mutilare) (deşi mesajele erotice şi cele

violente - prezentate separat - au declanşat dilatarea pupilei, mesajele neutre au declanşat şi acestea dilata-

rea pupilei, însă doar pentru 10 s - nu 60 s ca în celelalte

două cazuri - sugerând un răspuns de orientare inițial

urmat de deprindere/familiarizare, adică revenirea la stadiul inițial al pupilelor; White şi Maltzman, 1977);

o stimulii care produc afecte pozitive sau negative; în

cazul afectelor negative, situația nu este atât de certă, constricția pupilară dată de stimulii negativi fiind con-

troversată - constricția poate fi un răspuns limitat la o

mică parte a populației, sau generată de context (dilata-rea pupilei ca urmare a stimulilor negativi sau pozitivi:

Lowenfeld, 1966; Woodmansee, 1967; Libby et al., 1973;

Janisse, 1974; Partala şi Surakka, 2003; pentru un rezu-

mat vezi Andreassi, 2006, p. 299-300); o relație între dimensiunea pupilei şi intensitatea afecti-

vă, indiferent de valența emoției (Janisse, 1974);

importanța stimulului şi

atenție

o odată cu familiarizarea, diametrul

se micşorează, viteza constricției se măreşte, iar magnitudinea reflexu-

lui se diminuează odată cu prezen-

tările continue de stimuli;

o alocare atențională;

o se măreşte proporțional cu valoarea stimulului (Hess şi Polt, 1960);

o durere subiectivă (Chapman et al., 1999);

conflict cognitiv

o cerere/necesitate excesivă de

procesare cognitiva - apare refuzul

sau incapacitatea de a continua

procesarea (Poock, 1973; Granholm et al., 1996);

o simbolul vizual care nu este congruent cu culoarea pe

care o are;

o diametrul pupilei este legat de viteza de procesare a

informației - pupila se dilată până în momentul în care limita resurselor cognitive este atinsă, moment în care

apare constricția; mai mult, dilatarea pupilelor este

menținută pe toata durata procesării active (Poock, 1973; Granholm et al., 1996; Peavler, 1974);

diferențe interindivi-

duale şi disfuncții

o schizofrenie;

o diametru micşorat şi variabilitate

mare odată cu îmbătrânirea.

o introversie.

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

139

C07 | COMPORTAMENTUL VOCAL ŞI LIMBAJUL

Cicero (55 î.Hr.) credea faptul că emoția este asociată cu tonuri vocale distincte. Mult mai târziu, Darwin (1872) a efectuat descrieri comparative detaliate şi a ajuns la concluzia că expresiile afective, inclusiv cele vocale, sunt veridice: a presupus faptul că există o legătură directă între anumite stări ale emițătorului şi comportamentul de comunicare pe care acesta îl pro-duce. Această ipoteză este validată în prezent: anu-mite stări afective distincte se reflectă în tipare de indicatori acustici, indicatorii finnd ulteriori (1) pro-cesului de evaluare cognitivă a emițătorului şi (2) schimbărilor fiziologice din anatomia producției vocale (pentru detalii vezi Scherer, 1986b). Indicatorii emo-ționali din acustica vorbirii reflectă activarea unui set de dimensiuni continue, aceasta fiind perspecti-va contrastantă principală dintre cele două teorii afective principale (Bachorowski şi Owren, 2008). În cadrul acestei abordări pe dimensiuni, efectele acustice relaționate emoțiilor sunt identificabile în special prin două dimensiuni ortogonale: activa-rea/excitarea şi valența (Bachorowski, 1999; Cowie, 2000; Frick, 1985; Kappas et al., 1991; Pakosz, 1983).

Cu toate acestea, între teoria categorială şi cea componențială există două puncte comune impor-tante. În primul rând, în cele două teorii se afirma că stările afective sunt asociate cu acustici diferite pen-tru fiecare emoție în parte, existând tipare particulare sau configurații de indicatori acustici asociați cu aces-tea. În al doilea rând, amândouă teoriile adoptă o perspectivă reprezentațională – informația emoțională este codificată în acustica verbală şi este decodificată ulterior de receptori pentru a evalua starea emițătoru-lui (Scherer, 1986, 2003; Juslin şi Laukka, 2001). Până în prezent, rezultatele empirice sugerează faptul că nici una din cele două teorii nu este, cel puțin în totalitate, corectă. Există suport empiric doar mode-rat în ceea ce priveşte abordarea dimensională, mai ales în ceea ce priveşte dimensiunea excitării, însă legătura cu dimensiunea valenței este încă greu de demonstrat (Bachorowski şi Owren, 2008). Cercetări transculturale confirmă faptul că oamenii exprimă emoții țipând, urlând, vorbind cu o voce tremurândă, sau folosind o voce joasă, înceată, tăcută şi monotonă (Wallbott, 1986). Expresia vocală se referă la calitățile vorbirii, exceptând conținutul verbal în sine. Aceste aspecte pot fi cuprinse în fraza: Nu e ceea ce a spus, ci modul în care a spus-o. Expre-sia vocală este destul de neglijată de către cercetă-tori, fiind astfel ruda mai săracă a expresiei faciale. Există diferențe importante între față şi voce, cele două fiind două canale de comunicare nonverbala unice. Expresia vocală este mai eficientă pe distante mari şi este mai puțin sensibilă la obstacole. Pe de altă parte, exprimarea facială este mai eficientă în spațiile aglomerate cu oameni, unde semnalele vizuale sunt mai uşor de localizat (Juslin și Scherer, 2005).

S36 | SCOPUL LIMBAJULUI ŞI LE-GĂTURA CU EXPRESIA VOCALĂ

INTRODUCERE Limbajul reprezintă activitatea (sau funcția) de utilizare a limbii sau a altui sistem de semne-simbol în interacțiunile cu ceilalți indivizi, de multe ori ai aceleiaşi specii. Există o diferență între limbaj, lim-bă şi comunicare, fiind trei termeni diferiți (Hargie și Dickson, 2005; vezi și S02): 1. comunicarea este un proces de transmitere a

informației, unul care necesită un emițător şi un receptor al semnalului, un canal de comunicare, un semnal și un cod (e.g. limba);

2. limba este suportul şi instrumentul comunicării verbale, fiind un sistem de semne şi reguli logico-gramaticale;

3. de asemenea, limbajul are două ramuri: externă (limbaj oral sau limbaj scris) şi internă (subvocalizarea).

Limbajul are două aspecte indisolubil legate: emiterea (exprimarea) şi receptarea (perceperea, înțelegerea limbajului). Schematic, comunicarea constă în trece-rea informației de la emițător la receptor: informa-ția ia forma unui mesaj concretizat cu ajutorul unui cod (care în genere este limba) și care parcurge un canal mijlocitor (mediul sau caracteristicile sale; de exemplu, inteligibilitatea vorbirii scade în condiții perturbatoare). Semnalele auditorii permit comunica-rea afectivă atunci când emițătorul şi receptorul nu se pot vedea, de exemplu. Copiii foarte mici sunt sensi-bili la semnalele vocale, când sistemul vizual al lor este încă imatur. Semnalele vocale afective pot să apară suprapuse peste vorbire (peste cuvintele efecti-ve) sub forma metricii afective (Mehler et al., 1978). Influențele culturale asupra vocii sunt mai pronunțate decât cele asupra feței, din moment ce odată cu evo-luția limbajului vocea a devenit semnalul primar al vorbirii. Prin urmare, în timp ce muşchii faciali ser-vesc funcțiilor relaționate văzului, hrănirii şi vorbi-rii, una din funcțiile principale ale acestora poate fi exprimarea stării afective. În contrast, vocea are un rol dublu în purtarea sensurilor lingvistice (fonologic şi morfologic) şi extralingvistice (relaționate stării vorbi-torului). Dată fiind varietatea foarte mare de limbi vorbite în diversitatea culturală, cercetătorii se aştep-tau la un anumit grad de diversitate în ceea ce priveş-te semnalarea stării afective prin voce. Cu toate aces-tea, semnalele vocale emoționale probabil sunt universale, după cum au arătat numeroase studii trans-culturale (Scherer, 1983). Limbajul constituie o activitate psihică specifică omului; este o formă de comunicare intenționată cu ajutorul căreia sunt vehiculate diverse informații între indivizi, fie transmise în mod direct, fie prin fixarea lor sub forma cunoştințelor acumulate soci-al. În afară de funcția de comunicare (care este func-ția fundamentală), limbajul mai are şi funcția de cu-noaştere, atât prin transferul informației între indi-vizi, cât şi ca facilitare a gândirii. Limbajul este fun-damental legat de gândire, ajutând la organizarea acesteia: verbalizarea există, cel puțin ca limbaj interior, în orice activitate de gândire. De aseme-nea, în timpul operațiilor de gândire pot să aibă loc

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

140

reacții verbomotoare. Mijlocul de baza al limbajului este limba: sistemul verbal de semne, constituit din foneme, cuvinte (care au o anumite formă – sonoră sau grafică), fraze, contexte. Condiția esențială a apariției limbajului în filogeneză, iar ulterior a funcționării sale în fiecare individ este dezvoltarea şi perfecționarea unor structuri neuronale specifice – de la cortexul cerebral la etajele inferioare ale creierului -, contro-lând activitatea apăratului fonator (Scherer, 2003b).

AFECTIVITATEA ȘI COGNIȚIA Totodată, afectivitatea şi cognitivul nu pot fi complet separate. Au fost identificate trei moduri prin care emoțiile pot fi implicate în procesul vorbirii (Dillard, 1998): 1. comunicarea motivată de emoție, în care compor-

tamentul este direcționat de emoțiile care îi stau la bază;

2. comunicarea manifestării emoției, care oferă o înțelegere a stării emoționale a persoanei respec-tive;

3. comunicarea tendinței de acțiune, care cuprinde cuvintele şi acțiunile ce declanşează o anumită emoție în ceilalți oameni (e.g. o persoană plânge ca reacție la auzirea unei poveşti triste).

Vocea umană este o sursă bogată şi nuanțată de sem-nalare emoțională. Aproape o jumătate din descrierile lui Darwin referitoare la aproape 40 de stări afective include referiri la vocalizări paralingvistice specifice: pufăit disprețuitor, tuşitul care apare în jenă, inhala-rea înaltă a entuziasmului, sau oftarea adâncă a dure-rii (Darwin, 1872). Vocea poate comunica cel puțin 14 emoții distincte fără ajutorul cuvintelor192 (Si-mon-Thomas et al., 2009): enervarea, dezgustul, frica, tristețea şi surpriza, identificate de receptorii umani cu o acuratețe mult mai mare decât şansa; jena, vino-văția, ruşinea, identificate cu o acuratețe puțin mai mare decât şansa; admirația şi interesul, identificate cu o acuratețe mult mai mare decât şansa; compasiu-nea, recunoştința, entuziasmul şi reuşita sau triumful, identificate cu o acuratețe puțin mai mare decât şan-sa. Deprinderea capacității de comunicare este legată în mod esențial de abilitatea de selectare a semnalelor importante din mediu. Pentru nou-născuții umani, aceasta necesită orientarea atenției selective către acei stimuli auditivi (sau vizuali) care au un conținut comunicativ. De asemenea, multe animale filtrează semnalele acustice bogate ale mediului printr-o predispoziție generală de schimbare automată a atenției către vocalizările emise de membrii acele-iași specii. În mod asemănător, acelaşi lucru se în-tâmplă şi cu oamenii, nou-născuții demonstrând un bias pentru orientarea atenției către vocea umană. Acest bias poate oferi însă un avantaj de adaptare prin reglarea capacităților indivizilor de a fi atenți sau atente la semnalele de comunicare a altor oameni, prin urmare facilitând o procesare profundă şi o învă-țare rapidă a atributelor specifice limbii native. Toto-dată, biasul pentru vorbirea umană al copiilor nou-născuți poate fi esențial pentru dezvoltarea normală a abilităților limbii (Vouloumanos şi Werker, 2007). Lagemann et al. (2012) au semnalat faptul că poate

192

De asemenea, este foarte probabil ca expresiile faciale să fie strâns legate de exprimarea verbală (Ellgring, 2005).

există un mecanism mintal ascendent (engl. bottom-up) care are funcția de monitorizare constantă a tuturor informațiilor auditorii, chiar și în situațiile în care atenția voluntară este îndreptată în altă moda-litate senzorială (e.g. văzul). Oamenii dobândesc informații prin două căi princi-pale: (1) percepția mediului şi (2) percepția şi înțe-legerea comunicărilor care implică limbajul. Percep-ția mediului extern conduce la o cunoaştere certă, pentru că este directă (deşi interpretarea poate fi subiectivă) (Gibson, 1979). Cunoaşterea prin limbaj este mai puțin certă, pentru că nu poate trece convin-gător de testele caracterului direct al percepției (Levy şi Fowler, 2000). Cele două caracteristici care definesc integrarea într-o cuvântare sunt: coerența semantică (combinarea gesturilor cu vorbirea cu sens/înțeles şi este relaționată gesturilor) şi sincronizarea temporală (efectuarea sincronizată a gesturilor în legătură cu vorbirea) (Butcher şi Goldin-Meadow, 2000). Stienen și colaboratorii săi (2011) au arătat că integrarea audio-vizuală dintre postura corporală şi prozodia/metrica afectivă poate avea loc independent (şi exterior) de conştientizarea vizuală (i.e. integrarea multisenzorială poate avea loc independent de atenția vizuală). De asemenea, dialogul natural şi intuitiv nu include doar cuvintele, ci şi aspectele vocale şi gesticularea (Jokinen, 2009): ezitări: pauze, prelungirea sunetelor, repetiții; marcări: păi, ah, o, vreau să spun că; atenționări: aha, mhm, okay, sigur, înţeleg; sunete ale vorbirii: schimbări în calitatea vocii,

rata de vorbire, înălțime, volum; mişcările ochilor: concentrarea atenției; mişcări ale capului; expresii faciale; mişcări ale membrelor superioare; postura corpului. Expresia vocală poate fi privită ca un mecanism psiho-logic evoluat ce serveşte unor funcții cruciale în inter-acțiunea socială: exprimarea emoțiilor permite indivi-zilor să îşi comunice informații unii altora, fapt care le poate influența comportamentul; recunoaşterea emo-țiilor permite indivizilor să facă evaluări rapide despre intențiile probabile şi comportamentul celor-lalți (Buck, 1984, cap. 2; Plutchik, 1994, cap. 10). Expresia vocală a emoțiilor umane este strâns legată de limba vorbită, iar studiul intonației trebuie să ia în considerare două niveluri de informație care interacți-onează: înțelesul semantic şi cel emoțional. În cerce-tarea din domeniul expresiei vocale s-au folosit des următoarele dimensiuni (Bänziger şi Scherer, 2003): înălțime (jos-înalt); intensitate/volum (slab-intens); intonație/melodie (monoton-modulat); viteză (încet-rapid); articulare (incorectă-potrivită); stabilitate (instabil-stabil); rugozitate/asprime (engl. roughness) (moale-

aspru); claritate (neclar-clar).

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

141

TABELUL 7.1. RELAȚIA DINTRE DIMENSIUNILE ACUSTICE ŞI

AFECTIVITATE (Goldbeck et al., 1988)

DIMENSIUNI

ACUSTICE VARIABILE

AFECTE SAU DIMENSIUNI AFECTI-VE MAJORE RELAȚIONATE DIMEN-

SIUNILOR AUSTICE

variația

amplitudinii

moderată plăcere, activitate, bucurie

extremă frică

variația

înălțimii

moderată enervare, plictiseală, dezgust,

frică

extremă plăcere, activitate, bucurie,

surpriză

conturul

înălțimii

jos plăcere, plictiseală, tristețe

sus putere, enervare, frică, surpriza

nivelul

înălțimii

jos plăcere, plictiseală, tristețe

înalt activitate, putere, enervare, frică, surpriză

tempo

încet plictiseală, dezgust, tristețe

rapid

plăcere, activitate, putere,

enervare, frică, bucurie, surpri-ză

durată

(formă)

rotundă putere, plictiseală, dezgust,

frica, tristețe

ascuțită plăcere, activitate, bucurie, surpriză

filtrare (lipsa sune-

telor se-

cundare)

scăzută tristețe

moderată plăcere, plictiseală, bucurie

moderată putere, activitate

extremă enervare, dezgust, frică, surpri-ză

tonalitate

atonal dezgust

tonal-

minor

dezgust, enervare

tonal-

principal

plăcere, bucurie

ritm nonritmic plictiseală

ritmic activitate, frică, surpriză

Sunetele și zgomotele de orice fel și proveniență se deosebesc între ele prin trei dimensiuni principale: înălțimea, intensitatea și timbrul. Cele trei mărimi nu sunt independente, iar la nivelul percepției, intensitatea și înălțimea se influențează reciproc. Există peste 20 de proprietăți acustice ale vorbirii: rata şi fluența, numărul de silabe pe secundă, durata silabei, numărul şi durata pauzelor, înălțimea, gama şi variația înălțimii, tempoul, volumul, sau ritmul. Vocea se referă la tot ce este implicat în vorbire sau voca-lizare în afară de cuvintele în sine (Ekman, 2001).

S37 | TERMINOLOGIE

Terminologic vorbind, există diferențe atât între vocal şi nonvocal, cât şi între verbal şi nonverbal (Laver şi Hutcheson, 1972). Comportamentul verbal se referă la cuvinte în sine, în timp ce comportamentul vocal - i.e. paralingvistică - include elemente ca rata şi intensi-tatea vorbirii, înălțimea sunetelor, calitatea şi mo-dularea/cadență vocii, sau articularea şi controlul ritmului. Alte sunete nonverbale - e.g. oftatul sau geamătul -, sau diferite interjecții ca ah, oh, sunt de asemenea incluse. Pe de altă parte, extralingvistica se referă, de exemplu, la accent. De asemenea, metrica este termenul care semnifică variațiile vo-cale ce sunt asociate cu anumite cuvinte, servind astfel la schimbarea înțelesului acestora. Metrica poate fi explicată prin următoarea propoziție: Laura mi-a împrumutat cartea ei (Hargie şi Dickson, 2005): LAURA mi-a împrumutat cartea ei – Laura este

cea care a împrumutat cartea, nu altă persoană. Laura mi-a ÎMPRUMUTAT cartea ei – Laura a îm-

prumutat, nu dăruit, schimbat, sau vândut cartea. Laura MI-A împrumutat cartea ei – eu sunt cel

căruia Laura i-a împrumutat cartea, nu altcineva. Laura mi-a împrumutat cartea EI – cartea împru-

mutată aparține doar Laurei. Laura mi-a împrumutat CARTEA ei – în afară de

carte, nimic altceva nu a mai fost împrumutat. De asemenea, mesajele verbale (Richmond şi McCroskey, 2000): se bazează în mare parte pe simboluri (e.g. cuvin-

tele), ca parte a unui cod arbitrar; au tendința să fie adunate direct în cuvinte sepa-

rate, fiind mai rar reprezentate în componente continue (e.g. prin privire);

transmit un înțeles mai degrabă explicit decât implicit;

de obicei, se adresează chestiunilor cognitive/ propoziționale mai facil decât celor emoționa-le/relaționale.

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

142

FIG. 7.1. PARAMETRII ACUSTICI PRINCIPALI (refăcut din Scherer, 1989b, p. 175)

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

143

TABELUL 7.2. DICȚIONAR DE TERMENI: PREZENTAREA PA-

RAMETRILOR ACUSTIC-FONETICI ŞI PSIHOACUSTICI PRINCI-PALI (creat pornind de la: Juslin și Scherer, 2005; Scherer et

al., 2003; completat cu alte studii)

PARAMETRU (în ordine alfabetică)

DESCRIERE

1. PARAMETRI ACUSTIC-FONETICI

amplitudinea193 undei (engl. wave

amplitude)

Înălțimea unei unde măsurată de la

bază la vârf. Envelopa amplitudinii (engl. envelope) este determinată de

conturul variațiilor energiei acustice

asupra rostirii şi este de cele mai multe

ori corelată cu F0. Configurații specifi-ce ale modelelor F0 (conturul F0)

reflectă şi comunică emoții specifice.

Variații continue ale trăsăturilor F0 (e.g. nivelul sau gama) reflectă şi

comunică trăsături ale reacțiilor emo-

ționale (e.g. gradul de excitare sau activare emoțională).

distribuția energiei

spectrale

Cantitatea aproximativă de energie din

benzile de frecvență predefinite.

energia frecvenței înalte (engl. high-

frequency energy)

Proporția aproximativă de energie din regiunea superioară de frecvență (e.g.

> 1 kHz).

ESG (i.e. excitarea

sunetului glotal)

Măsurătoarea răguşelii.

F0

Frecvența fundamentală (rata vibrării

coardelor vocale); poate influența

durata percepută a unei propoziții

vorbite; F0 mare, sau creşterea F0 la sfârşitul frazei rezultă într-o rată de

vorbire percepută mai mare (Kohler,

1995). Din moment ce F0 este direct proporțională cu lungimea coardelor

vocale, femeile şi copiii au frecvențe

fundamentale modale diferite (128 Hz pentru bărbați şi 260 Hz pentru femei),

existând diferențe foarte importante

între sexe.

F1 Primul formant - important pentru identificarea vocalelor.

F2 Al doilea formant - important pentru

identificarea vocalelor.

frecvența undei

(engl. wave

frequency)

Numărul de vârfuri ale unei unde înre-gistrat într-o secundă. Cu cât lungimea

dintre vârfurile unei unde este mai

mare, cu atât frecvența este mai mică - și invers.

gama F0 Diferența dintre cea mai înaltă şi cea

mai joasă F0 din cadrul unei rostiri.

gama frecvenței

Diferența dintre F0 şi cel mai înalt punct din spectrul frecvenței în care

încă mai există energie pentru rostirea

cuvintelor.

gama intensității Diferența dintre valorile de intensitate cele mai mari şi cele mai mici din

cadrul unei rostiri.

Hertz (Hz)

Unitate de frecvență echivalentă cu un

ciclu/secunda (= 1 Hz); 1000 Hz = 1 KHz.

înălțime (engl. pitch)

Mai este denumită şi înălțime tonală.

Reprezintă proprietatea sunetului de a fi profund (grav) sau mai ascuțit (acut).

Înălțimea sunetului depinde de frec-

vența oscilațiilor sonore. Unele sunete

au o înălțime atât de mare încât nu pot fi percepute de oameni, indiferent de

intensitate; altele au o frecvența atât

de joasă încât nu mai sunt percepute ca sunete, ci vibrații. Cea mai înaltă

frecvență percepută de om este de

aprox. 20 000 Hz (20 000 ci-

193

AMPLITUDINE – distanța/mărimea dintre punctele extreme ale unei oscilații (e.g. mișcarea unei mâini).

cluri/secundă), iar cea mai joasă de

~20 Hz. Sunetele cel mai clar percepu-te sunt între 500 şi 4000 Hz, primele

fiind importante pentru perceperea

vorbirii. Persoanele în vârsta (dar şi o mare parte din restul adulților) aud cu

dificultate tonurile înalte. Înălțimea

vocii influențează atât receptorii, cât

și emițătorii: diminuarea voluntară a acestui parametru are ca efecte (1)

perceperea amplificată a unor trăsături

ale sinelui legate de putere și (2) facili-tarea gândirii abstracte194 (Stel et al.,

2012).

intensitate/tărie

sonoră

Amplitudinea rădăcinii medii pătrate

(engl. root mean square) într-un seg-ment temporal predefinit (energie);

este o dimensiune a recepției auditive

legată de amplitudinea sau intensitatea undei sonore; este percepută subiectiv

ca volumul vocii, fiind determinată de

acțiuni respiratorii şi fonatorii. Vibrații-

le mai puternice ale unui obiect produc unde acustice mai intense, adică au o

tărie sonoră mai mare (de la 0 la

~130dB), unitatea de măsură a tăriei sonore fiind decibelul (dB). S-au stabilit

diverse scale auditive pentru a măsură

nivelul de intensitate al diferitelor sunete. De exemplu, vorbirea în şoaptă

are ~20 dB, conversația normală 50-70

dB, un avion aflat la sol ~120 dB (cifre-

le variază în funcție de distanța față de sursă). Sunetele care au peste 130 dB

devin dureroase. Măsurarea acustică a

intensității este destul de directă, din moment ce este legată de amplitudi-

nea/envelopa undei sonore a vorbirii

(Scherer, 1989b). intensitatea vocii emoționale umane își are originea în

precursori filogenetici prezenți și în

alte specii (Lemasson et al., 2012).

jitter Variație regulată sau neregulată a duratei ciclului glotal.

laringizare (engl. laryngealization)

Schimbări bruşte ale modului de oscila-

re a coardelor vocale (de obicei pentru

a dubla durata ciclului glotal).

lățimea de bandă a formantului

Lățimea benzii spectrale ce conține

energie formantă semnificativă (pragul

-3 dB).

lungime de undă (engl. wave

length)

Distanța dintre două vârfuri de undă.

media F0 Frecvența fundamentala (rata de vibra-re a coardelor vocale ca medie în

cadrul unei rostiri).

media F1

Media frecvenței primului (cel mai jos)

formant (concentrarea energiei semni-ficative în spectru) din cadrul unei

rostiri.

media F2 Frecvența medie a celui de-al doilea

formant.

media intensității

Media valorilor energetice pentru o

undă sonoră de vorbire din cadrul unei

rostiri.

panta (engl. slope)

spectrală

Regresiunea liniară de distribuție a energiei în banda de frecvență de

peste 1 kHz.

perturbația F0 Variații uşoare ale duratei ciclului glotal.

precizia formantu-lui

Gradul în care frecvențele formantului

ating valorile prescrise de sistemul

fonologic al unei limbi.

194

Cele două efecte susțin astfel teoria încorporării (Stel et al., 2012).

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

144

puls glotal filtrat

invers

Fluxul de aer transglotal estimat prin

tehnici de filtrare inversă.

rata vorbirii Numărul de segmente de vorbire pe o unitate de timp.

RAZ (raportul

armonica-zgomot)

Raportul dintre armonica şi energia

semnalului aperiodic.

ritm Corespunde grupării accentelor struc-turii F0, vârfurilor amplitudinii şi dis-

tribuției pauzelor într-o rostire.

sclipire/licărire

(engl. shimmer)

Variație regulată sau neregulată a

maximei amplitudinii ciclurile glotale ulterioare.

spectrul frecvenței

(engl. frequency spectrum)

Reprezentare a unui semnal sonor (într-

un anumit cadru temporal) în domeniul

frecvenței. Spectrul poate fi generat printr-o transformare Fourier a semna-

lului, iar valorile rezultate sunt de

obicei prezentate ca amplitudine şi fază/etapă, amândouă reprezentate

grafic alături de unda frecvenței. Orice

semnal care poate fi reprezentat ca amplitudine variind în timp are un

spectru de frecvență corespunzător.

sunet Vibrația acustică capabilă sa producă o

senzație auditivă.

tempo Numărul de segmente fonetice dintr-o

unitate de timp.

tremur Modularea regulată a duratei ciclului

glotal.

undă sonoră

Oscilație produsă de vibrațiile unor

corpuri materiale. Vibrațiile mecanice

din banda de frecvență 16-20.000 Hz

sunt semnale acustice care produc sunete în analizatorul auditiv. Sunetele

sunt percepute prin procesul de trans-

ducție de la nivelul celulelor senzoriale şi prin analiza corticală a mesajelor

electrice. Unda sonoră reprezintă

propagarea oscilațiilor în spațiu. Unde-le sonore sunt longitudinale – reprezin-

tă o mişcare moleculară în direcția

transmiterii energiei. Unda sinusoidală

cea mai simplă reprezintă o frecvență (care determină înălțimea sunetului), o

amplitudine (care se exprimă prin

intensitatea/tăria sunetului) şi un număr de armonici (care au ca rezultat

calitatea sau timbrul sunetului). Aceas-

tă ultimă particularitate permite capa-citatea de distingere a sunetelor dintre

diverse instrumente sau voci umane,

care emit sunete cu intensități şi frec-

vente fundamentale (F0) egale.

variabilitatea F0 Măsurarea dispersiei (e.g. deviația

standard a F0).

variabilitatea

intensității

Măsurarea dispersiei valorilor intensită-

ții din cadrul unei rostiri (e.g. deviația standard).

zgomot (engl.

noise)

Unde sonore emise prin vibrații neperi-

odice şi neregulare. Deosebirea dintre sunetele muzicale şi zgomote constă în

periodicitatea şi regularitatea cu care

se repetă undele sonore muzicale.

zgomot spectral Componentele energetice aperiodice

din spectru.

conturul F0 (fig.

7.1.a)

Valorile frecvenței fundamentale re-prezentate în timp (intonația sau me-

lodica vorbirii).

formant/rezonanțe

vocale (fig. 7.1.c)

În procesul de articulare, anumite

frecvențe sunt amplificate, iar altele sunt atenuate conform formei tractului

vocal. Pentru un număr redus de frec-

vențe, dată fiind o anume formă a tractului vocal, există rezonanță, iar

locațiile acestor rezonanțe se numesc

formante. Acestea sunt descrise de

frecvența și lățimea de bandă a lor, indicând fie dacă rezonanță este locali-

zată pe o frecvență anume, fie dacă

frecvențele învecinate sunt de aseme-nea amplificate. Locația formantelor

determină percepția calității sunetului

vocalizării. Vocalele sunt caracterizate de un model specific de locație a

formantelor (Kappas et al., 1991).

Formanții sunt folosiți în diferențierea

pronunției sunetelor, în special vocale-le şi diftongii. Cu ajutorul anumitor

organe de articulare (e.g. cerul gurii,

celum, limba, buzele, faringele) coar-dele vocale pot fi contractate în anu-

mite locuri şi lungimea acestora poate

fi modificată. Gradul de contracție şi

gradul de depărtare a buzelor determi-nă rezonante specifice ale tubului

acustic format de tractul vocal (Fant,

1960).

2. PARAMETRI PSIHOACUSTICI

atac

Perceput ca rapiditatea de declanşare

a vocii. Se referă la creşterea amplitu-

dinii segmentelor vorbite şi este de obicei măsurat prin unda acustică a

amplitudinii (Scherer, 1989).

calitatea vocii

Percepută subiectivă ca timbru, este

determinată de tipul şi registrul fonației. Tensiunea şi configurația

specifică produsă de cadrul articulării

are impact asupra calității vocale. General vorbind, cele mai directe

efecte asupra calității vocii sunt

schimbările produse în distribuția energiei şi spectrul puterii. De exem-

plu, vocea stridentă are o proporție a

energiei mai mare în gama frecventei

înalte (peste 500 Hz), în timp ce vocile rezonante au în general o proporție

mai mare a energiei în gama frecventei

joase (Scherer, 1989b).

intensitatea per-

cepută

Calculată din distribuțiile energiei

măsurată în benzi de frecvență specifi-

ce.

înălțimea percepu-

tă

Calculată din conturul F0 luând în considerare pragul glissando liniar şi

diferențial.

ritmul perceput Elementele ritmice calculate din con-

turul intensității percepute.

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

145

S38 | PARAMETRII ŞI FENOMENE-LE ACUSTICE DE BAZĂ

PRODUCEREA ŞI ACUSTICA VORBIRII În mare, vocalizarea este rezultatul acțiunii comune a respirației, fonației şi articulării; vorbirea constă în unde sonore produse prin procesul repetiției, fonației şi articulării. Măsurători avansate ale expre-siei vocale afective necesită cunoştințe minime despre producerea vocii şi a vorbirii pentru a putea determina înțelesul parametrilor care pot fi extraşi din aceste unde (Scherer et al., 2003). Producerea vorbirii este dirijată de cortex şi se realizează prin activitatea coordonată a aparatului fonator (compus din organele fonatoare): cavitățile nazală, bucală și laringo-faringiană – cu diverse ele-mente componente, la care se adăugă aparatul respi-rator. Sunetele vocale constau în modificări ale curentului de aer expirat din plămâni, în trecerea lui prin diferite părți ale apăratului fonator (surplu-sul de aer fiind eliminat prin cavitatea nazală) (Sche-rer et al., 2003).

În cursul vorbirii, cântatului, râsului etc., respirația este modificată datorită controlului centrilor superiori corticali. Acest control voluntar este limitat de parti-ciparea câtorva mecanisme reflexe care, prin stimula-rea chemoreceptorilor (sinus carotidian, aortă), preso-receptorilor (plămâni), termoreceptorilor (piele) etc., modifică activitatea centrilor respiratori. Pentru că emoțiile au legătură cu SNV, acestea pot modifica ritmul respirației (deci afectează vorbirea). S-au menționat trei schimbări corporale care au un im-pact asupra sunetelor produse în timpul vocalizării (Ohala, 1981): uscarea cavității bucale sau a laringe-lui; rata crescută a de respirației; tremurul muscu-lar (Scherer et al., 2003).

FORME DE UNDE SIMPLE: AMPLITUDINEA ŞI FRECVENȚA

Cel mai simplu exemplu este forma undei sinusoidale din fig. 7.2.a, produsă de vibrația unei surse de sunet cum ar fi un rezonator acustic, exprimat grafic aici ca fiind o variație periodică de amplitudine a presiunii sunetului (pe axa Y) în timp (axa X, orizontală). Deoa-rece amplitudinea este mereu unul din termenii folo-siți în afişarea proprietăților undelor sonore, acest tip de descriere se referă la tipul de afişare în sfe-ra/domeniul temporal. Formele undelor sinusoidale oscilează într-un mod regulat, periodic, trecând prin cicluri complete. Numărul de cicluri pe secundă indică periodicitatea sau frecvența undei, fiind mă-surată în Hertzi (Hz). Forma undei poate fi de aseme-nea reprezentată în domeniul frecvenței de către spectru, care arăta amplitudinea maximă a formei undei la frecvența acesteia în domeniul frecvenței (fig. 7.2.f). În reprezentarea spectrului, amplitudinea este de obicei ilustrată grafic logaritmic în decibeli (dB), în relație cu pragul auzului și este menționată ca fiind energia undei la frecvența respectivă. Fig. 7.2.b şi 7.2.c arăta o undă sinusoidală care are o frecvență mai mare şi o amplitudine mai redusă decât în fig. 7.2.a.

FIG. 7.2. FORME DE UNDĂ ŞI SPECTRELE ACESTORA (refăcut

din Juslin şi Scherer, 2005)

(a, f) undă sinusoidală de frecvență joasă; (b, g) undă sinuso-idală de frecvență înaltă; (c, h) formă de undă complexă -

compozit al (a, f) şi (b, g); (d, i) undă dreaptă sau în unghi

drept; (e, j) zgomot.

FORME DE UNDE COMPLEXE: DESCOMPUNEREA SPEC-

TRALĂ Cele mai multe unde sonore sunt mult mai complexe decât unda sinusoidală simplă prezentată în fig. 7.2.a, însă orice undă complexă poate fi descompusă în com-ponente sinusoidale (prin analiza de tip Fourier). În exemplul din fig. 7.2, unda complexă (c) este formată din componentele sinusoidale (a) şi (b), care diferă în frecvență şi amplitudine. Prin urmare, spectrul undei complexe (h) arată energia relativă a celor două com-ponente sinusoidale la frecvențele respective ale acestora (Scherer et al., 2003).

FRECVENȚA FUNDAMENTALĂ ŞI ARMONICA În fig. 7.2.c, periodicitatea formei undei complexe ca întreg (cicluri/s) este determinată de componenta sinusoidală cu cea mai joasă frecvență - frecvența fundamentală (F0). Această frecvență corespunde aproximativ cu ceea ce ascultătorul percepe ca fiind înălțimea sunetului sau înălțimea tonală. Componente-le de ordin superior ale undelor complexe sunt numite armonici (engl. harmonics) sau sunete secundare (engl. overtones); acestea apar la frecvențe care sunt multipli integrali ai F0. De exemplu, o undă complexă în care F0 = 100 Hz poate fi descompusă în sinusoide constitutive cu frecvențe de 200, 300, 400 ș.a.m.d., reprezentând concentrația energiei din domeniul frec-venței, aşa cum sunt ilustrate în spectrul undei din fig. 7.1.d. După cum spectrul din fig. 7.1.i. sugerează, energia relativă a armonicilor superioare scade de-a lungul gamei frecvenței, iar panta spectrului armonic este numită pantă spectrală (Scherer et al., 2003).

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

146

FIG. 7.3. ILUSTRAREA UNEI UNDE VOCALE CU DIFERITE

GRADE DE SOLUȚIONARE TEMPORALĂ (refăcut din Juslin şi

Scherer, 2005)

Segmentele temporale semnalează: (a) rostirea she had been sad; (b) cuvântul she; (c) un segment al vocalei (i:) arătând

delimitarea perioadelor individuale.

FORMELE UNDEI DE VORBIRE Fig. 7.3 arăta o formă de undă tipică (sau semnal temporal) pentru vorbire – rostirea she had been sad (ea a fost tristă). După cum arată porțiunea mărită a undei (i.e. cuvântul she), semnalul vorbirii constă într-o secvență de fragmente cvasi- şi nonperiodice. Porți-unile cvasi-periodice corespund sunetelor vorbite (engl. voiced sounds) (bazate pe vibrația coardelor vocale); de exemplu, vocalele şi consoanele cum ar fi în engl. glides (care sunt sunete asemănătoare vocale-lor, dar pe post de consoane). Fragmentele non-perioadice corespund sunetelor nonvorbite (engl. unvoiced sounds) (sunet turbulent); de exemplu, con-soanele ca fricativele (produse de aerul care trece prin canalul strâmt format prin alăturarea a două organe, cum ar fi vârful limbii şi dinții de sus, ca în pronunțarea inițialei engleze th din thick) şi opriri (produse prin înfundarea curentului de aer din tractul vocal de către buze şi limbă). Spectrele sunetelor vorbirii cvasi-periodice seamănă de obicei cu exemple-le de undă periodică arătate în fig. 7.2, însă mai apar nişte elemente specifice date de faptul că vibrațiile produse la sursa vocii sunt filtrate de tractul vocal.

CALITATEA Calitatea sau textura vocii contribuie la expresivita-tea cuvântării umane şi oferă informații despre dispoziții emoționale, atitudini şi uneori emoții simple (Gobl şi Chasaide, 2003). Serveşte la comuni-carea valenței unei emoții, nu la comunicarea gradu-lui de stimulare al emoției respective, care depinde mai degrabă de înălțime, intensitate şi durată. Calitatea vocii este definită de distribuirea energiei în spectru ca fiind produsă de moduri diferite de fonație. Modificările caracteristicilor tractului verbal (e.g. tensiunea musculară generală) influențează nu doar sursa – i.e. coardele vocale -, ci şi rezonanța produsă de modificările tractului vocal. Distribuția energiei spectrale este influențată de tractul vocal al vorbito-rului şi contribuie la posibilitatea identificării unui individ anume după sunetul vocii sale. Un studiu re-cent (Ghazanfar, 2005) arată faptul că maimuțele sunt capabile să determine dimensiunea corporală a unei alte maimuțe din aceeaşi specie pe baza producției vocale. Distribuția energiei spectrale este modificată şi de procesele emoționale, cu o cantitate relativă de energie în banda de frecvență înaltă şi scăzută, care se schimbă în funcție de emoție. De exemplu, calita-tea vocii poate fi modificată în termeni de rugozita-te sau claritate în timpul unei emoții, informație care poate fi folosită de receptor pentru a deduce starea emoțională a emițătorului. Există o distincție între intonație ca fenomen al F0, amplitudine şi calita-tea vocii: toate aceste aspecte interacționează, însă este posibil să fie luate separat în considerare. De asemenea, corelările fiziologice ale calității vocii se referă la trei parametri ai tensiunii musculare (Gobl şi Chasaide, 2003): 1. tensiunea de aducție (sau adducție – i.e. mişcarea

efectuată de un muşchi adductor): acțiunea muş-chilor interaritenoidali asupra celor aritenoidali;

2. compresiunea medială: forța de aducție a proce-selor vocale asupra ligamentului glotei;

3. tensiunea longitudinală: tensiunea coardelor voca-le.

TABELUL 7.3. EXPRESIA CALITATĂȚII VOCII (sintetizat din

Gobl şi Chasaide, 2003)

CALITATEA VOCII EFECT DAT DE

ascuțită/stridentă

(engl. creaky)

o plictiseală;

aspră (engl.

harsh)

o enervare;

o corelat pozitiv cu extraversia, stabilitatea afectivă şi dominanță

(Scherer, 1979; Laver, 1975);

încordată/ tensi-onată (engl.

tense)

o enervare, bucurie, frică;

laxă (engl. lax) o tristețe195;

murmur (engl. breathy)

o intimitate; o corelat pozitiv cu introversia,

nevrozismul şi anxietatea (Moore,

1939; Diehn et al., 1959);

şoptit o confidențialitate.

195

La nivelul fonației este la fel ca murmurul.

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

147

ACCENTUL Accentul este un reper important al identității so-ciale şi o sursă bogată de semnalare a părerilor sau opiniilor şi a altor elemente alor mentalității care ajută la evaluarea unui individ, amplasându-l într-o categorie socială. După ce o persoană este localizată (din punct de vedere geografic) pe baza accentului, sunt declanşate stereotipurile corespunzătoare provenienței etnice şi culturale, făcând atribuiri negative sau pozitive (Hargie și Dickson, 2005). Accentul este o caracteristică pe care oamenii o modi-fică uneori pentru a face distincție de partenerul sau partenera de conversație, într-o măsură mai mică sau mai mare. Conform teoriei adaptării comunicării, oamenii au tendința să îşi modifice accentul când vor să fie percepuți pozitiv de către ceilalți, dacă se simt în minoritate şi nu vor să fie discriminați. Aici poate să apară emoția ruşinii, care motivează persoana să eli-mine accentul pentru a nu fi evaluată negativ pe baza stereotipurilor (Hargie și Dickson, 2005).

RÂSUL Râsul nu trebuie confundat cu zâmbetul. În mod natural, râsul apare mai târziu că zâmbitul, în jurul celei de-a patra luni de la naştere. Este o acțiune înnăscută, programată, putând fi observat chiar şi la persoanele surdo-mute sau nevăzătoare, la fel că expresiile faciale emoționale considerate a fi uni-versale (e.g. Ekman, 1999). Se estimează că râsul uman are aproximativ 7 milioane de ani vechime (Niemitz, 1990). Probabil acesta – împreună cu alte forme de exprimare cum sunt plânsul, suspinul, ofta-tul, sau geamătul – a apărut înainte ca omul să înveţe să vorbească. Totodată, omul nu este singurul animal care râde. Există puncte comune cu cimpanzeii în ceea ce priveşte contextul, acustica şi mişcările faciale. În special cimpanzeii tineri pot afişa o faţă jucăuşă, asociată expresiilor vocale specifice şi acțiunilor ca jucatul, gâdilatul sau muşcarea nonviolentă (Preuschoft, 1995; van Hooff, 1972). Există două tipuri de râs: involuntar (emoțional) şi voluntar (fals sau nonemoțional) (Ruch şi Ekman, 2001). De asemenea, există şi încercări voluntare de reglare a râsului fals. Oamenii pot vorbi sau cânta sunetele râsului, care sunt de obicei reprezentate fonetic prin ha ha ha. O diferența principală între cele două tipuri este că râsul emoțional poate produce lacrimi (când apare senzația de ochi luminoşi). În râsul involuntar persoana urmează un impuls, un îndemn puternic de a râde fără reținere. Persoana care râde poate fi descrisă că abandonându-se pe sine în detrimentul acestei reacții corporale (Plessner, 1941). În timpul râsului conştiința de sine şi atenția sunt diminuate. Impulsul de a râde este conştient şi agreabil, iar încercarea de a atrage atenția în timpul unui episod de râs opreşte sau reduce această reacție. Afectele negative sunt (temporar, cel puțin) uitate (Ruch și Ekman, 2001). Râsul emoțional şi vorbirea sunt independente, chiar dacă acestea două pot fi produse de om în acelaşi timp, prin mărirea duratei pauzelor pulsurilor râsului. Râsul voluntar produce modele de sunete ca ale râsului natural. În timp ce râsul voluntar se poate

transforma în râs emoțional, oamenii nu-l pot genera voluntar pe cel din urmă, iar râsul la comandă declan-şează de multe ori jenă (ibidem). Râsul este format din: 1. declanşare/start (engl. onset) – partea facială

pre-vocală în care explozia râsului este foarte scurtă şi abruptă;

2. apogeu (engl. apex) – perioada în care vocalizarea apare; în râsul fals, aici apare întreruperea produ-să de inhalare;

3. încheiere (engl. offset) – partea post-vocalizare; de obicei, aici apare şi un zâmbet lung care dispa-re progresiv.

Totodată, vocalizarea râsului este compusă din pulsuri repetitive intercalate cu pauze, care dau naştere unui ciclu de râs (Ruch şi Ekman, 2001): START

PULS,

PULS,

PULS,

PAUZĂ |

PULS, |

PULS, | CICLU DE RÂS

PULS, |

PAUZĂ |

PULS,

PULS,

PULS,

ÎNCHEIERE

Există râs cu doar una sau două pulsuri într-un ciclu (e.g. râsul de exclamație sau chicoteala). Studiile au reportat că de obicei există în medie patru pulsuri pe ciclu. Depăşirea acestui număr depinde de volumul de aer din plămâni şi muşchii abdominali sau eventuale dureri în laringe (Ruch şi Ekman, 2001). Durata unui puls este între 30 şi 100 ms, pentru cei mai mulți oameni. Mai multe cicluri pot forma un episod de râs. Unele persoane pot efectua între 9 şi 12, chiar 15 cicluri de râs într-un episod – cu două sau mai multe pauze pentru inspirare. Un ciclu de respira-ție constă în înspițare, pauză de inspirare, expirare, pauză de expirare. Când o persoană începe să râdă, nu contează în care stadiu al acestui ciclu se află – râsul începe în mod obligatoriu cu o exalare. Acest înce-put este urmat de secvențe de expirare repetată, de frecvențe înalte şi amplitudine joasă – i.e. ciclurile de râs (Ruch şi Ekman, 2001). În sfârșit, râsul combinat cu vorbirea declanşează evaluări mai pozitive decât râsul simplu, fie că este vorba de autoevaluare, fie evaluarea altei persoane pe baza râsului (Bachorowski şi Owren, 2001).

MUZICA Muzica are potențialul de a afecta sau declanşa emoții şi dispoziții emoționale (Juslin şi Sloboda, în curs de tipărire; Juslin şi Zentner, 2002). Reacții afec-tive ca urmare a muzicii apar în jurul vârstei de 4 luni Zentner şi Kagan, 1996, 1998). Când un om ascultă muzică, apare autoomisiunea, adică detaşarea par-țială față de lumea reală, mutarea într-o stare în care interesele şi amenințările lumii reale nu mai sunt relevante, odată cu aceasta emoțiile negative pierzându-şi scopul (Zentner et al., 2008). De aseme-nea, procesările muzicii și ale limbajului au trăsături

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

148

cerebrale şi comportamentale comune (Schön și François, 2011). Afectele declanşate de muzică pot fi diferențiate empiric în mai două mari subunități (Zentner et al., 2008): sublim (uimire, transcendență/venerație, sen-sibilitate, nostalgie, calm) şi vitalitate (energie, vese-lie). Acestea nu apar separat, ci combinate. Venerația (sau transcendența) presupune copleşire şi inspirație; uimirea presupune admirație şi provocare. Fericirea indusă de muzică are două forme distincte: beatitudi-nea şi încântarea, specifice uimirii și divertismentul, care este latura veselă şi energică a muzicii, ce pune în mişcare ascultătorul sau ascultătoarea. Calmul sau relaxarea presupune detaşarea faţă de real. Muzica declanşează foarte rar emoții negative ca ruşinea, disprețul, jena, enervarea, gelozia, sau frica, însă poate declanşa iritare sau dezgust dacă melodia nu este plăcută sau înțeleasă de către ascultător. Este posibil ca emoțiile declanşate de muzică să fie doar un exemplu care face parte dintr-o categorie mai largă de emoții relaționate experiențelor, situa-țiilor şi obiectelor care au legătură cu estetica (Zentner et al., 2008). Auzul face parte din experien-țele senzoriale, deci poate declanşa, la bază, două afecte opuse: încântare sau dezgust, depinde de eva-luarea făcută de ascultător. Prima poate evolua în afecte mai complexe, ca admirația şi eventual venera-ția. Trăirea subiectivă nu este totul; uneori, muzica declanşează componente cognitive sau comporta-mentale, în absența subiectivului. De asemenea, nu toți oamenii au un răspuns emoțional în ceea ce pri-veşte muzica, deoarece declanşarea unei emoții este un proces fragil care depinde de mai mulți factori (preferințe, context, calitatea muzicii etc.) (ibidem). De asemenea, efectul muzicii se bazează pe conexi-unile puternice dintre centrii memoriei şi cei care procesează sunetele muzicale. Poate influența, în funcție de ritm, tempo, melodie, armonie și intensi-tate, diverse procese psihice. Atenția concentrată este menținută pe o perioadă mai lungă de timp în cazul muzicii ritmice şi s-a constatat efectul pozitiv al muzicii baroce asupra memoriei semantice, în special. Neagu-Simon (2010) a atribuit şapte funcții posibile impactului psihosomatic al muzicii: 1. emoțională, împărțită în funcțiile cathartică/relaxantă

şi activatoare/energetică;

2. cognitivă, deoarece transmite mesaje inteligibile;

3. fiziologică, deoarece produce modificări neurofiziologice inductoare ale unor modificări somato-

viscerale prin releul psihosomatic;

4. pedagogică, deoarece ajută procesele învățării şi me-

morării şi relaxează intelectul - de exemplu, în boala Alzheimer, abilitatea de orientare spatio-temporală şi

învățarea sunt îmbunătățite;

5. socială, deoarece influențează comunicarea interindivi-duală şi de grup;

6. terapeutică, atunci când are un efect de diminuare sau

eliminare a stresului cu eliberare de endorfine şi efect antialgic, sau stimularea sau liniştirea unor funcții afec-

tate de tulburare sau boală;

7. divertisment, deoare are un rol profilactic.

Mai mult, muzica are un efect pozitiv în cel puțin următoarele afecțiuni psihiatrice: depresie, sin-droamele nevrotice și psihoze. De asemenea, are efecte anxiolitice, sedative, stimulante, securizante, euforizante, scade nevoia de drog a toxicomanilor, îmbunătățeşte capacitatea de intro-

specție şi relațiile interumane (bazate pe comunica-re) şi stimulează creativitatea. La nivel somatic, acționează asupra durerilor nesistematizate, scăderii apetitului, cefaleei etc. La nivel fizic, sunetele afec-tează presiunea sanguină, pulsul, circulația, funcțio-narea creierului şi a metabolismului. De asemenea, sunetele pot muta individul din starea beta196 a creie-rului în cea alfa197. Muzica cu un ritm de 60 de bă-tăi/minut creşte activitatea alfa cu 6% şi scade acti-vitatea beta cu 6%. Totodată, muzica şi cuvintele afectează structura moleculară a apei, deci şi a corpului uman, deoarece acesta conține apă între 60 şi 70%. Muzica barocă de 60 de bătăi pe minut deschi-de un canal de comunicare către subconştient, extinde memoria şi armonizează cele două emisfere cerebrale. Când celulele gri ale creierului au un potențial electric scăzut, apar efectele stresului. Sunetele cu o frecven-ță înaltă (5000-8000 Hz, cele mai eficiente fiind de 8000 Hz), prin intermediul celulelor Corti, energizează creierul şi relaxează tensiunea musculară. De exem-plu, tempoul muzicii lui Mozart198 la frecvențe înalte, în timpul învățării are ca efect un impuls puternic de energie a cortexului cerebral. Una din trăsăturile comune pe care o experiență muzi-cală o poate oferi este apariția fiorului (engl. thrill; Goldstein, 1980). Acest tip de fior este pozitiv şi este o senzație fizică plăcută – frison şi tremur uşor între ceafă şi colana vertebrală. Aceste senzații sunt de obicei acompaniate de diverse emoții, iar fiorii pot fi de mai multe tipuri. De exemplu, poate să apară lă-crimarea şi alte senzații fizice asociate cu plânsul (engl. weeping) (Sloboda, 1991). Totodată, se pare că familiaritatea este o dimensiune esențială pentru declanşarea emoțională de către muzică199 (Pereira et al., 2011). Regiunea limbică şi paralimbică, dar şi circuitele de recompensare (engl. reward circuitry) sunt activate de ascultarea muzicii familiare, cunoscute (în comparație cu muzica nefami-liară sau nouă). Totodată, cortexul cingulat, lobul frontal, cortexul motor şi aria Brocasunt mai active că răspuns la muzica plăcută subiectiv, în comparație cu cea neplăcută. Musacchia et al. (2007) au arătat că muzicienii au specializări subcorticale care amplifică encodarea audiovizuală şi auditorie a sunetelor muzi-cale şi ale vorbirii; antrenamentul muzical are im-pact nu doar asupra mecanismelor neurale speciali-zate în procesarea muzicii, ci asupra unei game ceva mai largi de procesări. De asemenea, Perani et al. (2010) au arătat că există, în creierul nou-născuților, specializări emisferice în procesarea muzicii bazate pe o structură neuronală sensibilă la schimbările tonalității, consonanței şi disonanței.

196

Specifică stării de veghe. 197

Specifică stării de meditație, relaxare. 198

Muzica cea mai bogată în sunete cu frecvențe înalte este cea a

lui Mozart. De asemenea, sub acțiunea muzicii sunt activați foarte mulți neuroni, părți însemnate ale scoarței cerebrale, astfel în muzica pop (deci accesibilă) se activează sub 50% din scoarța cerebrală, în timp ce muzica clasică ajunge până la 90% -

numai muzica lui Mozart atingând 100% (Sengewald, 1995). În acelaşi timp, s-a constatat că sunetele joase din muzica rock drenează creierul de energie. 199

Efectul expunerii repetate la stimulare (engl. mere exposure effect): familiaritatea poate avea un rol important în amlificarea simpatiei (engl. liking) subiectivă către un stimul, inclusiv muzi-ca.

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

149

S39 | MECANISMUL PRODUCERII VOCII ŞI A VORBIRII Fundamentul producerii tuturor sunetelor cu apara-tul vocal uman este curentul de aer prin tractul vocal alimentat de respirație. Tipul de sunet produs depinde fie de fluxul de aer care este stabilit în vibra-ție de către închiderea şi deschiderea rapidă a glotei (aşa-numita fonație), producând sunete vocale cvasi-periodice, fie de posibilitatea trecerii libere a aerului prin partea inferioară a tractului vocal şi transforma-rea într-un sunet turbulent de către frecarea la des-chiderea gurii (sunete nonvocale, nonperiodice). Cali-tatea sunetului este apoi determinată de articulare şi rezonanță. Fig. 7.4 ilustrează structurile principale ale mecanismului producerii vocii, descrise în continuare (Juslin și Scherer, 2005).

RESPIRAȚIA Materialul brut al comportamentului vocal este fluxul de aer generat în plămâni prin acțiunea comună a diafragmei şi a toracelui cu ajutorul muşchilor respira-tori. Coloana de aer din trahee de sub glotă formează presiune şi astfel serveşte ca sursa de energie a fonației sau fricțiunii (Juslin și Scherer, 2005).

FONAȚIA

La începutul fonației coardele vocale sunt instalate într-o poziție închisă de către acțiunea musculară a laringelui. Fluxul continuu de aer al respirației com-primă aerul din coloana de sub glotă, rezultând presi-unea subglotală. Când presiunea depăşeşte forța de închidere a muşchilor laringelui, coardele vocale se deschid extrem de rapid pentru depresurizare. Reîn-chiderea este făcută printr-un recul elastic al coarde-lor şi de aşa-numitul efectul Bernoulli, produs de depresurizarea bruscă a glotei, rezultând o acțiune de aspirare. Atât tensiunea globală şi aducția, cât şi aducția coardelor vocale sunt reglate de un număr mare de muşchi extra- şi intralaringiani care acționea-ză combinat pentru a produce un cadru laringian al exprimării vocale. Cei mai importanți factori sunt lungimea, grosimea, masa şi tensiunea coardelor voca-le. Astfel, de exemplu, cu cât tensiunea şi lungimea sunt mai mari, iar grosimea şi masa acestor ligamente sunt mai mici, cu atât se vor deschide şi închide mai repede (acest fapt reprezentând o rată mai mare a vibrației din care rezultă un F0 superior). Atât F0, cât şi calitatea vocii sunt influențate puternic de sincroni-zarea ciclului glotal (e.g. durata relativă a fazelor de închidere şi deschidere). În fig. 7.5 este ilustrat un grafic al ciclului glotal care arată aceste variabile. În funcție de panta deschiderii şi închiderii şi de duratele relative, spectrul formei undei glotale (i.e. spectrul glotal) va indica caracteristici diferite (e.g. luând în considerare înclinarea spectrală) (Juslin și Scherer, 2005). În timp ce detaliile procesului de fonație şi rolurile exacte ale structurilor implicate (în special al anumi-tor muşchi) nu sunt încă bine înțelese, este cunoscut faptul că natura fonației este un determinat puternic al trăsăturilor vocale (şi în consecință al parametrilor acustici). Cadrul laringian în fonație este posibil să fie influențat puternic de excitarea emoțională. Tensiu-nea musculară superioară din timpul excitării emo-

FIG. 7.4. DIAGRAMA SCHEMATICĂ A MECANISMULUI VOCAL UMAN (refăcut din Juslin şi Scherer, 2005)

1 – cavitatea orală; 2 – limbă; 3 – buze; 4 – mandibulă; 5 –

cartilajul tiroidian; 6 – coardele vocale; 7 – trahee; 8 – stern;

9 – plămân; 10 - diafragmă; 11 – cavitatea nazală; 12, 13 –

bolta palatală (cerul gurii); 14 – epiglotă; 15 – faringe; 16 – glotă; 17 – cartilagiu cricoid.

ționale poate produce pulsuri glotale mai scurte (F0 mai mare) şi pauze de închidere şi deschidere mai explozive, cu declanşare mai abruptă şi variații de terminare în forma undei pulsului glotal (Scherer, 1986). Aspectele ulterioare vor produce mai multă energie relativă în frecventele superioare, oferind o calitate ascuțită, metalică, vocii. În schimb, într-o stare de relaxare, coardele vocale este posibil să nu se închidă complet, sau să lase o crăpătură anterioară deschisă. Aceasta influențează sincronizarea şi forma pulsurilor glotale în direcția opusă, oferind o impresie de voce răsuflată (engl. breathiness) (Alku et al., 1997).

ARTICULAȚIA Limba, buzele, dinții, cerul gurii şi mandibula - toate combinate - generează configurații specifice ale for-mei faringelui şi cavităților nazale şi orale în serviciul producerii sunetelor vorbirii specifice limbii, fie sub

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

150

forma unor sunete nonvorbite (multe pauze şi consoa-ne fricative), fie sub forma unor sunete vorbite (voca-le diferite şi consoane vorbite sau semivorbite). Voca-lele sunt diferențiate acustic de formantele (engl. formants) din spectrul vocalelor (explicat jos) (Juslin și Scherer, 2005).

FIG.7.5. FORMA UNDEI PRODUSĂ DE DESCHIDEREA ŞI ÎNCHI-

DEREA COARDELOR VOCALE (CICLU GLOTAL) ŞI SPECTRUL CARE REZULTĂ (Juslin şi Scherer, 2005)

(a) semnalul temporal al formei undei; (b) spectru.

REZONANȚA Caracteristicile formei undei vocale (şi ale spectrului) sunt determinate de doi factori în mare parte inde-pendenți şi destul de diferiți: unda sau pulsul glotal (determinat de presiunea subglotală şi de cadrul larin-gian) şi caracteristicile rezonanței tractului vocal (cu funcția de transfer sau filtrare, în mare parte deter-minate de cadrul articulatoriu supralaringian). Pulsuri-le glotale trec prin filtrul acustic al tractului vocal. Acest proces este ilustrat în fig. 7.6, care prezintă teoria sursă-filtru200 a producerii vorbirii (Fant, 1960; fig. 7.7), acceptată de majoritatea cercetătorilor din domeniu. Ca rezultat al trecerii pulsurilor glotale prin

200

Această teorie descrie producerea vorbirii ca fiind un proces format din două trepte şi care implică generarea sunetului de către o sursă cu propriile forme spectrale şi o structură spectrală

detaliată, sunet care este ulterior modificat sau filtrat de proprietățile rezonante ale tractului vocal (http://clas.mq.edu.au/acoustics/frequency/source_filter.html vizitat pe 13.11.2012).

funcția de transfer a tractului vocal, unele armonici din spectrul pulsului sunt amplificate (producând formantele - maximă energiei locale), iar altele sunt atenuate (antiformantele). Amândouă efectele depind de caracteristicile rezonantei ale cadrelor de articula-re exacte din tractul vocal. Formele undelor din fig. 7.6.a-c arată rezultatul acestui proces de filtrare din domeniul temporal, iar formele din fig. 7.6.d-f ilus-trează echivalentul din domeniul frecvenței (Juslin și Scherer, 2005).

FIG. 7.6. TEORIA SURSA-FILTRU A PRODUCERII VORBIRII

(a) undă glotală; (b) forma tractului vocal; (c) unda sonoră

radială; (d) spectrul glotal; (e) funcția de transfer a tractului vocal; (f) spectrul acustic la deschiderea gurii (Fant, 1960;

Juslin, 2005).

FIG. 7.7. TEORIA SURSĂ-FILTRU A PRODUCERII VORBIRII:

SCHEMA DE PRODUCERE A VORBIRII

(http://clas.mq.edu.au/acoustics/frequency/source_filter.html)

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

151

S40 | PERCEPȚIA ŞI AFECTIVITA-TEA

DATE SCURTE DESPRE PROCESUL MINTAL DE PRODUCERE A VORBIRII

Gesturile şi vorbirea implică două sisteme de reali-zare care operează concomitent. Vorbirea, până la începutul efectiv al vocalizării, constă în trei faze: conceptualizare, formulare şi articulare (Levelt, 1989). Conceptualizarea implică, printre altele, schi-țarea informațiilor declarative şi procedurale pentru a construi o intenție de comunicare. Producția treptei de conceptualizare – mesajul preverbal – este o struc-tură conceptuală care conține un set de specificații semantice. În al treilea rând, treapta formulării trans-formă mesajul preverbal în două moduri (Krauss et al., 2000) (vezi și fig. 7.8):

1. Un decodor gramatical alcătuieşte un plan al conceptului care trebuie lexicalizat într-o lemă201 în lexiconul mintal al cărui înțeles se potriveşte cu conținutul mesajului preverbal. Folosind informa-ția sintactică din lemă, structura conceptuală este transformată într-o structura de suprafaţă.

2. Apoi, prin accesarea cuvintelor stocate în memo-ria lexicală şi creând un plan adecvat pentru pro-zodia rostirii, un codificator fonologic transformă această structură de suprafață într-un plan fone-tic (care este în mare parte un set de instrucțiuni pentru sistemul de articulare).

3. În final, articularea reprezintă treapta de vorbire în sine, în care emițătorul monitorizează şi folo-seşte articularea ca sursă de corectare a cuvinte-lor care vor fi rostite.

Conceptualizatorul este responsabil pentru producerea schiței/gesturilor, dar şi pentru producerea mesajului verbal. După această fază, gesturile şi vorbirea sunt procesate independent şi în paralel. Sincronizarea semantică şi temporală a celor două este datorată faptului că amândouă derivă din aceeaşi intenție de comunicare (fig. 7.8) (de Ruiter, 2000).

PERCEPȚIA VORBIRII ȘI A VOCII Transmiterea sunetului prin spațiu (şi în consecință natura indicatorilor care ajung să fie percepuți de către receptor) este influențată de mulți factori din mediu, incluzând aici distanța emițător-receptor şi prezența altor sunete în fundal. Considerarea acestor factori este importantă în înțelegerea mecanismelor fiziologice care stau la baza atât a expresiei, cât şi a percepției vorbirii emoționale. Dacă, de exemplu, vorbirea este realizată la o distanță mare față de ascultător, modul de producere este diferit de cel în cazul apropierii. În special, vorbitorul trebuie să pro-ducă un discurs mai intens, care necesită mai mult efort vocal. Cu toate acestea, efortul vocal care rezul-tă nu este o simplă sporire a intensității: un număr mare de caracteristici relaționate producerii vorbirii în laringe vor fi de asemenea afectate. În plus, articula-rea trebuie să fie precisă pentru a evita interpreta-rea eronată, în special din moment ce alți indicatori

201

LÉMĂ, leme, s. f. simbol abstract care reprezintă cuvântul selectat ca fiind o entitate semantico-sintactică.

nonverbali acompaniază în mod obişnuit mesajul verbal (e.g. mişcările buzelor, gesturi, contact vizual, sau expresii faciale), însă nu sunt mereu total vizibili. Astfel, nevoia de a comunica pe distanțe mari impune constrângeri în folosirea anumitor trăsături vocale pentru expresia emoțională. Absența unui număr de indicatori nonvocali care acompaniază semnalul vocal afectiv atunci când ascultătorul este aproape de vorbi-tor, dar care nu pot fi folosiți la distanță mare, afec-tează caracteristicile expresiei vocale emoționale. De exemplu, efectele expresiei faciale şi gesturilor asupra intensității şi distribuției spectrale a semnalului acus-tic se pot diminua odată cu sporirea distanței (Laver, 1991). De asemenea, unele emoții pot fi mai distorsio-nate decât altele (din punct de vedere vocal) (Sche-rer, 1989b). Indicatorii proximi disponibili ascultătorilor sunt de-terminați de către funcțiile de transformare pentru stimulii auditivi, funcții care fac parte din sistemul auditiv uman. Cercetări psihoacustice au demonstrat că reprezentarea perceptuală a sunetului nu cores-punde într-o manieră individ-individ cu proprietățile acustice măsurate obiectiv ale sunetului. De exemplu, intensitatea percepută a semnalelor sunetelor vor-bite se corelează mai mult cu amplitudinea câtorva armonici (sau chiar a unei singuri armonici) decât cu intensitatea medie (Gramming şi Sundberg, 1988; Titze, 1992). Mai mult, se pare că ascultătorii se ajută de cunoştințele despre distribuția spectrală specifică a armonicilor şi zgomotelor în vocile moi şi gălăgioase pentru a evalua efortul vocal care a fost necesar pen-tru producerea vocii auzite. Această evaluare este destul de corectă atunci când amândouă tipurile de voci sunt prezentate la acelaşi nivel de percepție a intensității, cu vocea moale având o intensitate gene-rală de peste şase ori mai mare decât vocea puternică (Klasmeyer, 1999, p. 112).

FIG. 7.9. EFECTELE STRUCTURILOR NEUROFIZIOLOGICE

ASUPRA MECANISMELOR DE PRODUCERE A VOCII (refăcut

din Scherer, 1989b)

Figura 7.9 prezintă, într-o manieră simplificată, câte-va din efectele principale ale structurilor neurofiziologice importante asupra mecanismelor de producere a vocii (vezi și fig. 7.4). În sens lingvistic, producerea vorbirii este în mod aproape cert corelată de neocortex, fiind un proces care are loc în mare parte prin comenzi motoare specifice care produc mişcările de articulare şi fonatorii adecvate pentru secvența de sunet a vorbirii dorite. Cu toate acestea, anumite efecte de atracție (e.g. încercări de autopre-zentare folosind anumite patternuri de vocalizare care sunt convenționale) pot fi de asemenea produse în această manieră. Efectele vocale dorite sunt de cele mai multe ori produse prin activarea pe faze a muşchi-lor care servesc fonația şi articularea (Scherer, 1989b).

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

152

FIG. 7.8. SCHEMA DE FORMARE A VORBIRII ŞI A GESTURILOR202 (refăcut din De Ruiter, 2000, p. 298)

202

Casetele dreptunghiulare reprezintă procese, săgețile sunt reprezentări trimise de la un proces către altul, cercurile reprezintă magazii de informaţii, iar liniile punctate sunt reprezentarea accesului către o magazie.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

Efectele stimulării emoționale asupra procesului de vocalizare care sunt controlate în mare parte de sistemul limbic (Jürgens, 1979; Robinson, 1972) sunt mult mai difuze şi complexe. Acestea sunt în princi-pal produse prin activarea tonică a sistemului nervos somatic (în special musculatură striată) şi activarea simpatică şi parasimpatica a sistemului nervos vegeta-tiv. Dată fiind predominanța musculaturii striate în producerea vocalizării, este posibil ca multe din aces-te efecte emoționale să fie mediate de asemenea prin sistemul nervos somatic. Cu toate acestea, efectele simpatice sau parasimpatice directe (e.g. schimbări în respirație şi secreția mucusului) afectează natura producției vocale (Scherer, 1989b). Vocalizarea este un sistem de producție foarte sen-sibil – chiar şi schimbările minore ale reglării fiziolo-gice pot produce schimbări principale în tiparul acustic. Chiar dacă emițătorul încearcă să reproducă o anumită propoziție în exact acelaşi mod şi în aceeaşi stare de stimulare, este posibil să apară schimbări. Sensibilitatea mare a mecanismului acustic la schim-bările minore ce apar în cadrul producerii vorbirii oferă atât avantaje (prin asigurarea unui sistem de răspuns sensibil şi rapid pentru monitorizarea gradului de stimulare), cât şi dezavantaje (date de gradul mare de zgomot care este inclus de schimbările respiratorii minore, fonație şi articulare, pe lângă diferențele interindividuale. O altă problemă este dată de un număr de parametri acustici care pot fi produşi de cadre fonatorii şi de articulare foarte diferite. Prin urmare, este foarte dificil de dedus natura exactă care stă la baza procesului de producție dintr-un pat-tern acustic dat (Scherer, 1989b). Fig. 7.10 prezintă cele patru clase principale de parametri vocali, alături de mecanismele de producție care sunt respon-sabile pentru schimbările din aceşti parametri şi vari-abilele acustice folosite în măsurarea acestora:

FIG. 7.10. EFECTELE MECANISMELOR DE PRODUCERE A VOCII ASUPRA PARAMETRILOR ACUSTICI (refăcut din Sche-

rer, 1989b)

EMOȚII ȘI ALTE REACȚII

Există o consistență destul de mare în cercetările acustice efectuate, în cazul în care acestea au legătu-ră cu nivelul de stimulare; însă aceasta nu este o do-vadă a faptului că emoțiile distincte nu sunt diferenți-

ate prin indicatorii verbali. Dată fiind rata mare de recunoaştere a emoțiilor din vorbire (cea mai mare rată de detecție o are enervarea, urmată de tristețe şi stările neutre; Scherer, 1999a), ar trebui să existe parametri acustici specifici fiecărei emoții, însă există mai multe motive pentru care nu au fost găsiți (i.e. măsurarea a doar câtorva parametri acustici, insufici-enți; lipsa preciziei definirii termenilor afectivi studi-ați; efectele diferențelor culturale şi dintre indivizi asupra vorbirii; Johnstone şi Scherer, 2000). În altă ordine de idei, Scherer şi Larsen (2011) au arătat că sunetele emoționale influențează procesarea cuvin-telor emoționale prin efectul de amorsare transmodală (doar în cazul valenței negative). De asemenea, este posibil ca personalitatea să fie ex-primată prin voce (Hu et al., 2012), însă nu se cunosc exact cauzele și mecanismele exacte ale acestui efect. TABELUL 7.4. REVIZUIREA SINTETICĂ A CONSTATĂRILOR EMPIRICE ÎN CEEA CE PRIVEŞTE EFECTUL EMOȚIILOR ASU-

PRA PARAMETRILOR VOCALI (Scherer et al., 2003)

PA

RA

MET

RI

AC

USTIC

I

EXC

ITA-

RE/ST

RES

BU

CU

RIE

EN

ERV

ARE

TRIS

TEȚE

FRIC

Ă

PLIC

TIS

EALĂ

rata vorbirii şi fluența

numărul de

silabe pe secun-dă

> >= <> < > <

durata silabei < <= <> > < >

durata vocalelor

accentuate >= >= > >= < >=

numărul şi dura-

ta pauzelor < < < > <> >

durata relativă a

segmentelor vorbite

> <>

durata relativă a

segmentelor nevorbite

< <>

sursa vocii – F0 şi prozodia

media F0 (3) > > > < > <=

F0: a cincea

funcție de repar-tiție (percentile)

(3)

> > = <= > <=

deviația F0 (3) > > > < > <

gama F0 (3) > > > < <> <=

frecvența silabe-

lor accentuate > >= > <

gradientul F0 de urcare şi coborâ-

re (3, 6)

> > > < <> <=

căderea finală

F0: gamă şi gradient (3, 4, 7)

> > > < <> <=

sursa vocii – efortul vocal şi tipul fonației

media intensită-

ții (dB) (5) > >= > <= <=

deviația intensi-

tății (db) (5) > > > < <

gradientul urcă-

rii şi coborârii intensității (2)

> >= > < <=

energia spectra-

lă relativă în

benzi înalte (1)

> > > < <> <=

panta spectrală < < < > <> >

laringizare = = > > =

jitter (3) >= >= > =

sclipitre/licărire >= >= > =

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

154

(3)

raportul armo-

nici/zgomot (1, 3)

> > < < <=

articulare – viteză şi precizie

formanți – preci-

zie şi locație ? = > < <= <=

lățimea de

bandă a forma-

tului

< < > >=

Note:(1) Depinde de combinațiile fonemelor, precizia articulării sau tensiunea tractului vocal; (2) depinde de trăsături metrice (realizarea accentului, ritmul etc.); (3) depinde de trăsături specifice emițătorului (vârstă, sex, starea sănătății etc.); (4) depinde de modul propoziției/frazei; (5) depinde de distanța microfonului şi amplificare; (6) pentru segmentele accentuate; (7) pentru porțiunea finală a propoziției. În foneme specifice, < mai mic, scăzut, mai puțin, sau mai strâmt; = egal sau neutru; > mai mare, mai înalt, mai rapid, mai mult, progre-siv, sau mai larg; <= mai mic sau egal; > mai mare sau egal; <> au fost raportate atât valori mari, cât şi mici.

Următoarele informații sintetice referitoare la afecte distinc-

te sunt preluate din Johnstone și Scherer (2003).

STRESUL

Stresul nu este un afect, ci un termen încă slab defi-nit, având două dimensiuni primare: fizică sau psihică. S-a constatat că în condițiile de stres intens sau încărcătură cognitivă mare creşte F0 şi intensitatea, iar durata şi amplitudinea enunțului scad (apare vorbirea rapidă). Analiza structurii formantului poate fi folosită pentru a diferenția stresul fiziologic de cel emoțional și pentru a anticipa direcția (pozitivă sau negativă) stresului emoțional (Simonov şi Forlov, 1973). Sub stres cognitiv sau emoțional apar schimbări în precizia primilor doi formanți, direcția de schimba-re depinzând de strategia de coping adoptată de vor-bitor (Tolkmitt şi Scherer, 1986; Johnstone şi Scherer, 2000).

ENERVAREA În general, în vorbirea afectată de enervare se ob-servă o creştere a mediei F0 şi a intensității medii. În unele studii s-a constatat că variabilitatea F0 şi gama F0 de-a lungul cuvântării cresc de asemenea. Considerând faptul că media F0 nu este o măsurătoare acustică singulară, nu este clar dacă enervării îi sunt caracteristice un nivel mai ridicat al F0, o gamă mai largă a F0, sau amândouă. Este posibil ca în aceste studii să se fi măsurat furia, în timp ce în studiile în care gamă şi variabilitatea F0 nu au fost identificate amplificate să fi măsurat de fapt ruda mai puțin inten-să: iritarea (Banse şi Scherer, 1996). Contururile F0 au tendința să fie direcționate în jos şi rata articulării au tendința să fie în general mari în cazul furiei. De ase-menea, este posibil ca enervarea să fie caracterizată şi de o creştere a energiei frecvenței înalte, probabil reflectând presiunea subglotală mai mare ce conduce la o energie amplificată în armonicile superioare (Johnstone şi Scherer, 2000).

FRICA În frică se amplifică nivelul stimulării, iar intensita-tea, media F0, podeaua F0203 și gama F0 cresc, deşi Banse şi Scherer (1996) au arătat că gama F0 des-

203

Valorile F0 mai mici de 5%.

creşte. Ca în cazul enervării, intensitatea crescută a vorbirii specifică fricii este acompaniată de amplifica-rea energiei frecvenței înalte; rata articulării creşte de asemenea. Anxietatea sau îngrijorarea au o rată a articulării crescută, însă alte variabile sunt inconsis-tente. Unele studii au arătat o creştere a mediei F0, însă Banse şi Scherer au raportat opusul (valabil şi pentru podeaua şi gama F0). În cazul anxietății s-a raportat şi o diminuare a intensității vocale (Johnstone şi Scherer, 2000).

TRISTEȚEA Ca în cazul fricii, cercetările converg către scăderea mediei F0, podelei F0, gamei F0 și intensității (deşi Banse şi Scherer au raportat creşterea gamei F0), precum şi contururi F0 direcționate în jos. Cores-punzând descreşterii intensității, energia frecvenței înalte pare atenuată, indicând armonici înalte mai slabe. De asemenea, rata articulării scade în tristețe. Cele mai multe cercetări au raportat studii asupra formelor mai liniştite de tristețe și nu afecte ca dispe-rarea (pentru care s-au identificat corelări reflectând excitarea, cum ar fi amplificarea intensității, a pode-lei F0 și a energiei frecvenței înalte) (Johnstone şi Scherer, 2000).

AFECTELE POZITIVE În cadrul acestei supercategorii au fost studiate cel mai des afecte precum entuziasmul, care presupune stimulare ridicată, mai rar afecte precum bucuria. În conformitate cu nivelul ridicat de stimulare care este de obicei aşteptat, există o convergență puternică a raportărilor în ceea ce priveşte amplificarea mediei F0, podelei F0 şi intensității. Gama şi variabilitatea F0 cresc de asemenea. Cu toate acestea, există şi dovezi inconclusive pentru creşterea energiei frec-ventei înalte şi a ratei articulării. Afectele pozitive cu forme mai calme, cum ar fi mulțumirea, se pare că sunt caracterizate de cadre vocale relaxate, care conduc la o medie F0 scăzută, podea F0 scăzută, intensitate şi articulare scăzute și armonici înalte mai slabe (Johnstone şi Scherer, 2000). Mai mulți cercetători au propus o distincție între emo-țiile pozitive, iar aceste distincții pot fi folositoare în domeniul semnalelor vocale (Ekman, 1992; Scherer, 1986b). Expresiile vocale ale reuşitei, alinării, mulțu-mirii şi plăcerii senzoriale sunt recunoscute de către oameni cu o rată mai mare decât media, cu mențiunea că mulțumirea (engl. contentment) este recunoscută mai slab decât celelalte trei afecte (Sauter şi Scott, 2007). Tandrețea (engl. tenderness) este caracterizată de tempo/rata vorbirii scăzută, variabilitatea şi nivelul intensității vocii scăzute, energie de frecvența înal-tă puțină, F0 şi variabilitatea F0 scăzute, contur F0 jos, atac al vocii scăzut şi regularitate microstructurală204 (Juslin şi Laukka, 2003). Pe de altă parte, atracția sexuală este semnalată, pentru amândouă sexele, prin voce cu înălțime scăzută şi activare fiziologică amplă, în cazul vorbirii cu o

204

Se pare că emoțiile pozitive au o regularitate mai mare decât cele negative. Iregularitățile frecvenței, intensității şi duratei se pare că sunt indicatori vocali ai afectelor negative (Juslin şi Laukka, 2003).

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

155

persoană considerată atractivă; vocea este astfel percepută că fiind mai plăcută (Hughes et al., 2010).

DEZGUSTUL După Scherer (1989), rezultatele pentru dezgust au tendința să nu fie consistente în studiile efectuate. Puținele cercetări care au implicat acest afect variază în procedurile de inducție, raportând rezultate con-tradictorii în ceea ce priveşte creşterea sau descreş-terea mediei F0.

PLICTISEALĂ VS. INTERES În plictiseală, vorbirea este de regulă monotonă şi înceată (podea F0 joasă, gama şi variabilitatea F0 scăzute și o rată mică a articulării). În contrast, în interes s-a remarcat o creştere a gamei F0 şi o rată mare a vorbirii (Johnstone şi Scherer, 2000).

TABELUL 7.5. PREDICȚII TEORETICE PENTRU SCHIMBĂRILE PARAMETRILOR ACUSTICI SELECTAȚI CA FUNCȚIE A STĂRII

AFECTIVE (Juslin şi Laukka, 2003; Scherer, 1986b)

TIP

UL D

E V

OC

E

PARAMETRI

BU

CU

RIE

EN

TU

ZIS

AM

DEZG

UST

DIS

PREȚ

DESC

UR

AJA

RE

DIS

PERA

RE

AN

XIE

TATE

TERO

ARE

IRIT

ARE

FU

RIE

PLIC

TIS

EALĂ

RU

ŞIN

E S

AU

VIN

Ă

TAN

DREȚE

F0

perturbaţie <= > > > ≥ >

medie < ≥ > <> < > > > ≥≥ < > < > ≤ >

gamă <= ≥ ≤ > ≥≥ < ≥≥

variabilitate < ≥ ≤ > ≥≥ < ≥≥ <

contur < > ≤ > > >> < = > <

regularitatea schimbării = < < < >

media F1 < < > > > > > > > > > >

media F2 < < < < < < < < < <

lățimea de bandă a F1 > < > << < < > << < << << << < <

precizia formantului > > > ≤ > > > > > >

intensitate <

medie < ≥ > >> ≤ > > ≥ ≥≥ < >

gamă <= > < > > >

variabilitate < < < > > <

gama frecvenței > > > >> > >> >> > > >

energia frecvenței înalte < < > > > < > >> > ≥≥ >> >> < > > <

zgomot spectral >

rata vorbirii < ≥ ≤ > ≥≥ ≥ <

timpul de tranziție > < > < < < Simboluri: > creştere; < descreştere; = rămâne neschimbat; simbolurile duble indică puterea crescută a schimbării; < > indică influențe opuse exercitate de tipurile trecute de voce; spațiile libere indică lipsa informațiilor.

Schimbările din subsistemele emoției (vezi S01) sunt efectul rezultatelor al evaluărilor stimulului şi sunt bazate pe considerații funcționale, având un bias filogenetic puternic. Pornind de la aceste presupuneri în ceea ce priveşte nevoia de răspunsuri adaptive specifice, modelele detaliate de predicție pentru producerea vocii sunt derivate din cercetările existen-te (Scherer, 1991) asupra relației dintre SNV şi siste-mul nervos somatic şi efectele acestora asupra organe-lor vocale (e.g. în relația cu funcționarea coardelor vocale, tensiunea musculaturii intra şi extralaringiană, tensiunea peretelui tractului vocal, gradul de salivare, cadrul articulatoriu). Ipotezele prezentate în tabelul 6.11 sunt derivate folosind asumpții fonetice standard despre efectele producerii acestor variabile asupra parametrilor acustici (Kappas et al., 1991). Deşi această abordare este oarecum speculativă, oferă posibilitatea de legătură între teoriile afective, cerce-tarea psihofiziologică şi măsurătorile acustice ale comportamentului vocal, în special în ceea ce priveşte efectele de îndemnare (fig. 7.11).

FIG. 7.11 – EFECTE DE ÎNDEMNARE (PUSH) ŞI ATRACȚIE

(PULL) (Kappas, 1991). Efectele de îndemnare sunt legate fizic şi

fiziologic de stările interne (e.g. tensiunea musculară); factorii de atracție au legătură cu procesele psihologice (e.g. reguli de afişare expresivă). Este foarte posibil ca vocalizarea să fie determinată de aceşti doi factori (Scherer, 1985; Scherer et al., 1980).

Mai departe, tabelele 7.5 şi 7.6 conțin patternurile de evaluare cognitivă a stimulilor care generează afecte, aici fiind legate de domeniul vocal. Multe din aceste predicții nu au încă suport empiric:

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

TABELUL 7.5. SCHIMBĂRILE TIPULUI VOCAL ŞI AL CORELAȚIILOR ACESTORA CA EFECTE ALE EVALUĂRILOR (sintetizat pornind de

la Scherer, 1989b, 1992)

(SUB)VERIFICARE STIMUL

TIP DE VOCE

CORELAȚII ACUSTICE

NOUTATE

noutate, sau

schimbare bruscă -

o întreruperea vocalizărilor curente o sunete asemănătoare inhalării

o tăcere o sunet ingresiv (fricativ) cu oprire glotală (spectru asemănător zgomotului)

familiar - o nicio schimbare

VALENȚĂ

plăcut intrinsec largă (engl.

wide)

o energia frecvenței joase >

o F1 < o lățimea de bandă a F1 > o rezonanțe crescute

o tractul vocal scurtat de gură, colțurile buzelor fiind trase în sus o sunet gutural şi expansiune faringiană, relaxarea muşchilor tractului

neplăcut intrinsec

îngustă/ limitată

(engl.

narrow)

o energia frecvenței înalte > o F1 >

o lățimea de bandă a F1 < o F2 şi F3 < o rezonanță crescută

o tractul vocal scurtat de colțurile gurii trase în jos o sunet gutural şi contracție faringiană, tensionarea muşchilor tractului

EXPECTANȚĂ

relevant şi potri-

vit cu expectan-

țele

relaxată

o F0 ajunge la capătul inferior al gamei o energia frecvenței înalte < o diferențe pronunțate între formante

o schimbare către latura trofotropică: relaxarea aparatului vocal, salivare amplificată o stimul facilitant: voce relaxată şi largă o stimul obstructiv: voce relaxată şi îngustă

relevant, dar nepotrivit cu

expectanțele

tensionată

o dominanță ergotropică: tensionarea aparatului vocal şi a sistemului respirator, salivare diminuată

o diferențe pronunțate în frecvențele formantilor o stimul facil: voce relaxată şi largă o stimul obstructiv: voce relaxată şi îngustă

o F0 > o amplitudinea > o jitter şi sclipire o energia de frecvență înaltă >

o lățimea de bandă a F1 <

CONDUCTANȚĂ

facil în atingerea

obiectivului + largă

o energia frecvenței joase >

o F1 < o lățimea de bandă a F1 >

obstructiv în

atingerea obiecti-

vului

+ îngustă

o energia frecvenței înalte > F1 >

o lățimea de bandă a F1 < o F2 şi F3 <

relevant şi nepo-

trivit cu expec-

tanțele

tensionată

o media F0 > o intensitatea medie > o jitterul şi sclipirea > energia frecvenței înalte o lățimea de bandă a F1 >

o diferențe pronunțate între formante;

CONTROL

imposibil de

controlat laxă

o media F0 <

o gama F0 < o intensitatea medie < o energia frecvenței înalte <

o lățimea de bandă a F1 > o zgomot spectral o formantele se apropie de o poziție neutră o dominanță tropotrofică: hipotensiunea musculaturii aparatului vocal şi a sistemului respirator

posibil de contro-lat

totală

o media F0 < o intensitatea medie > o energie puternică în întreaga gamă a frecvenței

o dominanta ergotropica (vezi relevant, dar nepotrivit cu expectanţele)

posibil de influen-

țat totală

o respirație adâncă, viguroasă o fonație în registrul pieptului

o energie puternică în întreaga gamă a frecvenței o amplitudinea F0 <

imposibil de

influențat

subțiată

(engl. thin)

o media F0 >

o armonici larg distanțate cu energie scăzută o respirație rapidă o fonație în registrul capului

COMPATIBILITATEA CU STANDARDELE ŞI REGULILE

încalcă standar-

dul sau regula

îngustă +

subțiată

o + voce laxă (dacă nu există control) o + voce tensionată (dacă există control)

respectă standar-

dul sau regula

largă +

totală

o + voce relaxată (dacă există expectanță)

o + voce tensionată (dacă stimulul este neaşteptat)

Abrevieri: > = creştere, amplificare, urcare; < = descreştere, diminuare, scădere.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

TABELUL 7.6. PREDICȚIILE SCHIMBĂRILOR ACUSTICE ÎN

CAZUL A PARTU FAMILII AFECTIVE (Scherer, 1992a)

CLASĂ AFEC-

TIVĂ

EVALUAREA

STIMULULUI

TIP DE

VOCE

SCHIMBĂRI ALE PARA-

METRILOR ACUSTICI

en

erv

are

discrepant tensionată tensionare + îngustare

+ masivitate: media F0 >; intensitatea medie

>; jitter şi sclipire; obstructiv îngustă

control tensionată F1 >, lățimea de banda

a F1 <; F2 şi F3 <;

putință

mare totală

energie puternica în

toată gama frecvenței;

energia frecvenței înalte >;

fric

ă

nou - tensionare + îngustare

+ subțiere: media F0

>, gama şi variabilita-tea F0 >;

discrepant tensionată

obstructiv îngustă F1 >, F2 şi F3 <, lăți-

mea de bandă a F1 <;

putință

mică subțiată

energia frecvenței înalte >, armonici larg

distanțate cu energie

scăzută;

tris

tețe

obstructiv îngustă

tensionare + îngustare + laxitate: media F0 <,

gama F0 <, intensita-

tea medie <

fără control laxă

F1 >, F2 şi F3 <,

formantele zgomotului

spectral se apropie de

o poziție neutră;

bu

cu

rie discrepant tensionată

tensionată + largă:

media F0 >, intensita-

tea medie >, jitter şi sclipire;

facil largă

F1 <, diferențe pro-

nunțate între for-

manți.

Abrevieri: > creştere; < descreştere.

CONCLUZII În mare parte, cele mai sigure rezultate empirice în testarea acusticii emoționale sunt legate de dimen-siunea activării/excitării/stimulării, chiar şi din per-spectiva teoriei categoriale. Mai multe studii au de-monstrat, de exemplu, că enervarea şi bucuria sunt asociate cu F0 şi amplitudine intense. Însă în ceea ce priveşte relația valență-acustică, situația nu este atât de clară. În prezent, rezultatele cercetărilor denotă faptul că activarea este o dimensiune mult mai importantă decât valența în ceea ce priveşte afectarea acusticii vorbirii, iar legăturile acusticii verbale cu diverse emoții distincte sunt dificil de demonstrat (Bachorowski şi Owren, 2008). Cu toate acestea, este însă prematură concluzia că acustică vorbirii emoționale reflectă doar stimularea, sau că abordarea dimensională este mai bună decât cea diferențială. În prezent este clar doar faptul ca acustica emoțională este influențată de o varietate de factori, printre care sexul şi trăsăturile de perso-nalitate, sau chiar atitudinea interpersonală, în care persoana poate modela strategic acustica vocală pentru a atinge un obiectiv anume (Bachorowski şi Owren, 2008).

S41 | EVOLUȚIA COMUNICĂRII VOCALE Multe animale folosesc sunetele ca mijloc de comuni-care (Busnel, 1977; Scherer, 1985; Snowdon, 2003), iar ulterior lucrării seminale a lui Darvin (1872/1998), mulți cercetători din domeniul comunicării vocale au afirmat faptul că există o continuitate filogenetică a expresiei vocale (sinteză: Papousek, 1992). Ploog (1992) a descris transformarea morfologică a laringe-lui dintr-un organ exclusiv respirator (e.g. anumiți peşti) într-un organ respirator cu o capacitate voca-lă limitată (e.g. în amfibieni, reptile și mamifere inferioare), în final devenind un instrument sofisti-cat pe care oamenii îl folosesc pentru a vorbi într-o manieră expresivă. Funcția comportamentului vocal a unui organism reflectă constrângeri atât fizice, cât şi ecologice. Chiar după naştere, dar şi în copilăria timpurie, copiii preferă să asculte cuvântarea adulților direcționată către sine, mai puțin către alți adulți. Cuvântarea către copiii este simplificată din punct de vedere lingvistic şi este caracterizată de înălțime vocală ridi-cată şi intonație exagerată. Totodată, copiii preferă să asculte vorbirea în limba lor nativă şi pot face diferen-ța între alte limbi pe baza unor elemente precise (e.g. ritmică sau indicatori fonologici). Limbajul vorbit este un indicator social important care este folosit chiar şi de către copii pentru a identifica alte persoane drept potențiali parteneri sociali (Guellai şi Streri, 2011). Constrângerile fizice includ mecanismul fiziologic efectiv de producere a sunetului. Sfera organelor de emitere a sunetelor reidentificate în regnul animal este mare, aceste organe fiind localizate în părți dife-rite ale corpului. Cu toate acestea, în multe vertebra-te superioare organele specializate în vocalizare exis-tă, de obicei funcționând prin mijloace de autopropul-sare sau aspirarea aerului printr-un tub (care diferă în funcție de specie) cu membrane de ajustare sau sis-teme de tip fantă (e.g. coarde vocale). Aceste meca-nisme au, de obicei, organe adiționale, rezonatori, care amplifică anumite frecvențe sonore (Busnel, 1977). Principiul de bază al sursei sonore şi filtrului (sau rezonatorului) se aplică şi în cazul producerii vocii umane. Pentru multe animale inferioare, forma semnalului acustic este o expresie fizica apropiată de structura mecanică ce produce sunetul, însă animalele superioare au o structură fizică mai flexibilă datorită posibilităților variate de folosință a aceluiaşi organ şi a unui grad mai mare de control mintal (Busnel, 1977). Nivelul exact de diferențiere din aparatul de produce-re a sunetelor se reflectă în comportamentul vocal al organismului. Astfel, de exemplu, aparatul primitiv al amfibienilor (e.g. broasca) permite doar câteva semnale, în timp ce laringele complex al primatelor nonumane face posibilă o varietate mai mare de expresii vocale (Ploog, 1992). Comportamentul vocal depinde şi de constrângerile ecologice. În general, se pare că importanța şi varieta-tea comportamentului vocal a unui organism este corelată cu gradul de cooperare socială al acestuia. Astfel, expresia vocală este foarte importantă pen-tru mamiferele sociale (MacLean, 1993). Gruparea socială a evoluat ca mijloc de apărare cooperativă,

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

158

iar un anumit tip de sistem de comunicare nonver-bala a trebui să se dezvolte pentru a permite împăr-țirea spațiului, sarcinilor şi a hranei (Boone şi Buck, 2003; Plutchik, 1980). Expresia vocală este un mijloc de coordonare socială, iar nevoia unei comunicări vocale eficiente este urgentă şi esențială pentru oa-meni, care arată o complexitate mare fără precedent a interacțiunii sociale (Buss şi Kenrick, 1998). Prin urmare, unul din atributele definitorii ale expresiei vocale poate fi rolul sau social: asigură notarea identității biologice şi sociale a indivizilor şi a stări-lor afective pe care le au. Se pare că expresia vocală apare des în situațiile aso-ciate cu problemele primare de supraviețuire pe care organismele diferite le au în comun (e.g. evitarea prădătorilor, obținerea hranei, competiția pentru resurse, sau îngrijirea puilor). O mare parte a vocali-zărilor animalelor (sau cel puțin a mamiferelor soci-ale) implică stări motivaționale strâns relaționate de sistemul afectiv (Hauser, 2000; Marler, 1977; Ploog, 1986; Goodall, 1986; Scherer, 1985; Snowdon, 2003). Stările afective trebuie de obicei deduse din situațiile în care se produce vocalizarea. Cercetări comparative au adus evidența legăturii dintre anumite caracteris-tici acustice ale animalelor şi câteva reacții afective (pe care le-am prezentat în S40). O explicație a aces-tei descoperiri poate fi faptul că acele formele expre-sive pe care le iau indirect acele vocalizări reflectă contextul sau, mai specific, tiparele fiziologice dis-tincte care sprijină comportamentul afectiv au fost declanşate de aceste situații urgente. Vocalizarea animală apare adesea în tandem cu stimularea autonomică205 (Marler, 1977), iar factorii fiziologici influențează producerea vocii a organismului în moduri diferențiate prin efectele pe care factorii respectivi le au asupra naturii fonației şi rezonantei. Deşi expresia vocală afectivă apare inițial din patternurile fiziolo-gice, este posibil totuşi ca forma precisă a expresiei să reflecte de asemenea modul în care a devenit progresiv ritualizată în semnale formale modelate de constrângerile ecologice (Scherer, 1985). Constrângerile ecologice implică nu doar mediul fizic, ci şi pe cel social, iar deşi exprimarea vocală afectivă umană este bazată pe porțiuni filogenetice vechi ale creierului (care sunt în multe privințe similare celor prezente în primatele nonumane) pentru oameni este caracteristic un control voluntar mai mare asupra vocalizării (Jürgens, 2002). Prin urmare, trebuie făcută o distincție între efectele de îndemnare (engl. push effects; i.e. schimabri fizio-logice) şi cele de atracție (engl. pull effects; i.e. stiluri de vorbire influențate social) (Scherer, 1986, 1989). Efectele de îndemnare implică procese fizio-logice variate, cum ar fi respirația şi tensiunea mus-culară, care sunt în mod natural influențate de răs-punsul emoțional; de exemplu, tensiunea musculară crescută produsă de stimularea SNS poate influența tiparul respirației, forma tractului vocal și expresia facială, toate acestea influențând producerea vocii. Efectele de atracție, pe de altă parte, reflectă con-dițiile externe care pot duce la prezentarea strate-gică a expresiei afective în scopuri de manipulare, sau control ori inhibări sociale (Krebs şi Dawkins, 1984). Aceasta poate implica procese sociale cum ar fi autoprezentarea (i.e. dorința de a crea o anumită

205

Excitarea SNV.

impresie despre sine în mediul social în termeni de identitate, abilitate, morală, sau prestigiu) şi convenționalizarea (i.e. stereotipizarea cu scopul de a spori claritatea şi înțelesul comun ale semnalelor vocale; Scherer, 1985). Valoarea evoluționară a abilității de simulare a anumitor emoții (sau intenții comportamentale) este dependentă de existență inițială a acelor expresii afective autentice, motiv pentru care forma semna-lelor strategice ar trebui să fie bazată pe semnalele veritabile. Deoarece expresia vocală afectivă implică des o combinație între efectele de îndemnare şi cele de atracție, expresiile vocale spontane şi strategice sunt dificil de clarificat în realitate (ibidem). O mare parte din procesele implicate în vocalizare sunt continue din punct de vedere filogenetic. Studiile indică faptul că cele mai multe vocalizări animale exprimă starea motivațională sau afectivă a individu-lui. Deşi abilitatea de a vorbi pare specific umană, multe structuri vocale relevante ale omului şi maimu-țelor se afla în corespondență. Pe baza unor dovezi neurologice, se pare că maimuțelor le lipseşte capaci-tatea de a comunica informația care nu are legătură cu starea motivațională momentană (Jürgens, 1988). În majoritatea circumstanțelor în care semnalarea animală apare, se pot detecta funcții urgente şi de cerință, care de obicei implică cazurile de urgență în legătură cu supraviețuirea sau protecția (Marler, 1977, p. 54). Aceasta nu implică neapărat faptul că vocaliză-rile animale semnalează doar stări afective şi manifes-tările fiziologice. Există elemente de reprezentare în anumite semnale (e.g. semnalele de alarmă care se referă la anumiți prădători) care sunt relaționate cogniției, nu doar proceselor afective pure (Marler, 1984; Seyfarth şi Cheney, 1982). Un impuls principal în studierea relațiilor care stau la baza dimensiunilor afective (e.g. stimularea) şi trăsă-turilor acustice particulare este dat de studiul gradua-lității găsit în sistemele de vocalizare ale unor specii. De exemplu, în multe primate, chemările nu sunt stereotipizate – i.e. nu sunt produse în aceeași formă acustică de către toți indivizii -, ci apar variații ale frecvenței, compoziției spectrale şi duratei (Eisenberg, 1974, 1976; Golud, 1983; Green, 1975; Jürgens, 1979; Marler, 1965; Marler şi Tenaza, 1977; Rowell şi Hinde, 1962). Aceste studii au arătat că variațiile patternurilor complexe din structura acustică a semnalelor din speciile cu sisteme gradate de sem-nalare sunt legate strâns de permanenta variabilitate a stărilor afective. Mai mult, se pare că variațiile semnalului acustic sunt folosite de receptori pentru a decodifica semnalele complexe și subtile ale semnalu-lui în ceea ce priveşte natura specifică a condiției de declanşare, dar şi în termenii variațiilor delicate ale răspunsului afectiv al emițătorului. Tenbrock (1971, 1975), adoptând o teorie sistemică pentru expresia vocală animală, presupune că starea de sistem a animalului (care constă în variabile organismice relevante şi de context ale mediului, inclusiv statutul social) afectează trei dimensiuni principale ale fonației: intensitatea, frecvența şi mo-delarea temporală. Autorul propune următoarea clasi-ficare a semnalelor/apelurilor în relație cu stările de sistem:

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

159

1. câmpul de contact (comunicare permanentă) – semnale de: contact, alinare/sprijin (engl. comfort), joacă, amenințare, apărare, suferință (engl. distress), dominanță, sumisiune;

2. câmpul de tranziție – semnale de apărare depăr-tate, semnale teritoriale;

3. câmpul de distanță (comunicare temporară) – semnale de reducere a distanței (atracție), sem-nale de alarmă.

Pe baza analizei spectrografice a unei părți din aceste tipuri de apel pentru multe specii diferite, Tembrock trage concluzia unei relații clare între aspectele parti-culare ale stărilor de sistem şi caracteristicile de fonație, care au ca rezultat anumite trăsături acusti-ce. Cercetătorul listează următoarele observații (Tembrock, 1975, p. 66-68; apud Scherer, 1985): 1. în câmpul de contact, pentru semnalele care

reflectă stări de relaxare şi mulțumire (e.g. sem-nale de alinare şi joacă), apar sunete scurte repe-tate la frecvențe relativ joase;

2. de asemenea, frecvențele joase caracterizează apelurile dominante din întâlnirile care presupun competiția și în semnalele de amenințare (în mare parte când distanțele teritoriale critice sunt în-călcate);

3. semnalele defensive, care pot fi rezultatul tranzi-ției de la semnalele de amenințare, sunt scurte, cu o declanşare mare a amplitudinii şi au un spec-tru de frecvență larg;

4. apelurile sumisive, care pot fi rezultatul trecerii graduale de la semnalele de amenințare sau de-fensive, sunt caracterizate de frecvențe înalte, schimbări repetate ale frecvenței şi de o tendință către prelungirea temporală semnalului (engl. temporal prolongation);

5. semnalele de atracție din câmpul de distanță sunt de asemenea caracterizate de frecvențe înalte şi de durata mare (prelungire temporală).

În încercarea de identificare a câtorva din procesele care pot stă la baza acestor relații, Tembrock specu-lează că semnalele din aria de contact (în special mesajele de alinare) sunt produse de reacții parasim-patice, în timp ce semnalele specifice competitivității este posibil să fie produse de reacții simpatice. Este posibil ca schimbările din registrul vocii să producă diferențele acustice dintre semnalele de dominanță şi cele de supunere. Unele din aceste sugestii sunt spe-culative şi bazate pe date empirice insuficiente, însă autorul a propus o serie de ipoteze prolifice care pot fi testate.

TABELUL 7.7. CORELĂRILE ACUSTICE ALE STĂRILOR MOTI-

VAȚIONAL-AFECTIVE PENTRU CÂTEVA SPECII DIFERITE DE

ANIMALE (tabel bazat pe Tembrock, 1975 și Morton, 1977; apud Scherer, 1992a)

STAREA MOTI-

VAȚIONAL-AFECATIVĂ

CARACTERISTICI ACUSTICE

relaxare, mulțu-

mire, confort,

joacă

sunete scurte repetate la frecvențe

relativ joase;

dominanță,

ostilitate, inten-

ție de competiție

sunete cu frecvențe joase, aspre, frec-

vență în cădere;

defensivă, frică chemări cu tonalitate, scurte, de frec-vență amplă, declanşare cu amplitudine

mare și spectru larg al frecvenței;

sumisiune, re-

semnare

sunete cu tonalitate, de frecvență înal-

tă, cu schimbări repetate ale frecvenței.

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

160

S42 | PROCESUL ASCULTĂRII

INTRODUCERE Prozodia206 sau metrica emoțională are des ca func-ție comunicarea socială şi are un impact important asupra comportamentului relaționat diferențelor interindividuale; de exemplu, atenția către vocea unei persoane enervate creşte activitatea neuronală din regiunile orbifrontale relaționate sensibilității interpersonale ale pedepsei/sancționării. Se pare că atenția şi emoțiile au efecte separate asupra procesă-rii stimulilor, reflectând un principiu fundamental al organizării creierului uman împărtăşit de percepția vocii şi a feței. Detectarea unor eventuale amenințări poate avea loc chiar şi atunci când nu sunt inițial în centrul atenției, declanşând o analiză perceptuala amplificată şi reorientând resursele procesării către stimulii amenințători (Hargie și Dickson, 2005). Ascultarea reprezintă un proces complex bazat pe sistemul senzorial; presupune interpretarea, evalu-area, stocarea şi răspunsul la mesajele audio primite din mediul extern (Van Slyke, 1999).Din punct de vedere social, ascultarea este procesul de conştien-tizare a tuturor informațiilor pe care o altă persoană le emite, verbal sau nonverbal, clar sau vag (Hill şi O‘Brien, 1999). În interacțiunea socială, ascultarea este un proces de o importanță crucială. Multe din problemele întâlnite în timpul interacțiunilor umane sunt cauzate de ascultarea deficitară (Robbins și Hunsaker, 1996). Ascultarea este benefică pentru sănătate: studiile arată faptul că atunci când oamenii vorbesc, presiunea vasculară creşte, iar când ascultă - scade (Borisoff și Purdy, 1991). Cu toate acestea, depinde de cantitatea de efort depusă pentru ascultare - cei sau cele care ascultă cu adevărat încearcă să memoreze şi să înțe-leagă ce se comunică, arătând semne clare de activi-tate fiziologică precum accelerarea ritmului cardiac, în timp ce la persoanele care nu sunt atente când ascultă, ritmul cardiac scade foarte mult (Brilhart şi Galanes, 1998). Ascultarea este o abilitate centrală în primele trepte ale dezvoltării umane. Copilul începe să răspundă noii lumi prin auz (Wilding et al., 2000), fiind capabil să distingă, de exemplu, vocea tatălui de vocea unui bărbat străin, sau preferă să privească fotografia ma-mei şi nu a unei femei pe care nu o cunoaşte. Nou-născuții îşi dezvoltă repede abilitatea de a combina stimulii auditivi şi vizuali, astfel încât în jurul vârstei de 6-12 săptămâni devin întristați când li se arată un material video cu mama lor, în care partea audio este decalată de cea video. Ascultarea este procesul cen-tral în dezvoltarea comunicării, pentru că oamenii trebuie să învețe să asculte înainte să învețe să vorbească, vorbitul apare înaintea cititului, iar citi-tul apare înaintea scrisului. Totodată, ascultarea şi cititul sunt două aspecte diferite ale aceluiaşi proces: dobândirea şi retenția informației. Cele două procese sunt paralele, ascultarea fiind echivalentul social al cititului. Amândouă sunt abilități cognitive şi lingvisti-ce, iar această perspectivă cognitivă face distincția între a auzi şi a asculta: prima este o activitate

206

PROZODÍE - punctuație.

strict fiziologică, în timp ce ascultarea este un pro-ces psiho-fiziologic. Analog, oamenii nu trebuie să învețe să vadă, ci să învețe să citească. Similar, ascul-tarea necesită învățare, pentru că nu este un proces natural, ci dobândit prin antrenament sistematic

(Gamble și Gamble, 1999; Pearson și Nelson, 2000; Steil, 1991). Ascultarea activă este cea care apare când un individ afişează comportamente care semnalează atenția deschisă către altcineva, prin folosirea proceselor cognitive de asimilare a informației. Aceasta nu impli-că însă partea deschisă/vizibilă a comportamentului, ci aspectele ascunse. Un individ poate asculta în se-cret fără a semnala faptul că este atent(ă) la ce se vorbește - aceasta fiind ascultarea pasivă (Hargie și Dickson, 2005).

FUNCȚIILE ŞI TIPURILE DE ASCULTARE Scopurile ascultării variază în funcție de context. O problemă care apare des în relație cu obiectivul prin-cipal al acesteia este faptul că cei mai mulți oameni ascultă cu intenția de a răspunde, nu cu intenția de a înțelege mesajul (Van Slyke, 1999). Aici, funcția principală este propria opinie, nu dorința de a sonda mai adânc în informațiile oferite. Principalele funcții ale ascultării dintr-o interacțiune socială sunt (Hargie și Dickson, 2005, p. 172): 1. concentrarea atenției asupra mesajului; 2. dobândirea înțelegerii depline şi corecte a in-

formației transmise; 3. evaluarea critică a mesajului; 4. monitorizarea mesajelor nonverbale care acom-

paniază mesajele verbale; 5. exprimarea interesului şi implicării (engl.

attending); 6. încurajarea exprimării deschise şi sincere; 7. dezvoltarea unei abordări în care nu sinele este

în centrul atenției; 8. atingerea unei înțelegeri comune şi acceptarea

obiectivelor şi priorităților celorlalți oameni, dar totodată şi pe cele proprii.

Totodată, există mai multe forme de ascultare (Hargie și Dickson, 2005): 1. distinctivă: forma principală de ascultare, a

cărui scop este scanarea şi monitorizarea stimu-lilor auditivi şi/sau vizuali pentru a observa feedbackul primit (e.g. privirea expresiei faciale pentru observarea impactului provocat de mesa-jul transmis; Wolvin şi Coakley, 1996).

2. de înțelegere: apare când oamenii ascultă me-saje informative sau instructive cu scopul de a dobândi mai multă cunoaştere (e.g. cursuri de specialitate, documentare şi alte emisiuni radio sau TV). Aici este importantă ascultarea ele-mentelor centrale, a ideilor principale şi teme-lor fundamentale pentru a înțelege mesajul în totalitate (Kramer, 2001).

3. evaluativă: are loc atunci când vorbitorul sau vorbitoarea încearcă să convingă, prin influența-rea atitudinii, opiniilor, sau acțiunilor. Recepto-rii ascultă şi evaluează pentru a face hotărârile potrivite (e.g. într-o negociere). Se ascultă do-vezile disponibile şi argumentele de suport care sunt evaluate şi conduc spre o decizie. Această formă de ascultare mai este numită de interpre-

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

161

tare sau de critică (Bostrom, 1997; Pearson şi Nelason, 2000).

4. apreciativă: apare când un individ semnalează anumite mesaje cu scopul de a dobândi plăcere odată cu recepția stimulilor (e.g. ascultarea mu-zicii) (Hargie și Dickson, 2005).

5. empatică: este specifică atunci când oamenii ascultă pe cineva care are nevoie să vorbească şi să fie înțeles sau înțeleasă. Primele patru tipuri de ascultare aduc beneficii doar ascultătorului, însă aici scopul este dorința de a ajută vorbito-rul. Acest tip de ascultare este comun între membrii familiei, prietenii apropiați, sau între cei doi membri ai unui cuplu conjugal (Steward și Cash, 2000; Wolvin şi Coakley, 1996).

6. dialogică: aici, ascultarea are beneficii atât pentru emițător, cât şi pentru receptor, dacă indivizii fac schimb de informații şi ating o pozi-ție mutuală. Mai este numită şi ascultare raţio-nală (Halone şi Pecchioni, 2001).

Oamenii percep şi evaluează informațiile primite de la alții pe baza propriilor opinii şi cunoştințe. Ascul-tarea eficientă necesită motivație, dar şi o atitudine cosmopolită şi cât mai obiectivă. De regulă, emițăto-rii vor ca receptorii să răspundă în mod adecvat mesajelor pe care le transmit, mai degrabă decât doar să audă. Deşi răspunsul verbal este principalul indicator al ascultării apreciate şi reuşite, dacă nu este prezent şi comportamentul nonverbal, vorbitorul poate avea dubii în ceea ce priveşte atenția ascultăto-rului (Hargie și Dickson, 2005). Schimbarea coerentă a subiectului de discuție apare când acesta a fost epuizat; cea necoerentă apare când schimbarea subiectului este abruptă şi motivul este neexplicat. În primele trepte ale unei relații sociale, indivizii de obicei se asigură că folosesc disjuncții207 înainte de o schimbare necoerentă, însă odată ce relația este puternică, aceste marcări nu mai sunt necesare (Hargie și Dickson, 2005).

ASIMILAREA INFORMAȚIEI Procesele feedbackului, cele cognitive şi cele ale percepției joacă toate un rol important în asimilarea informației din timpul ascultării. În interacțiunile sociale, feedbackul este constant, fiind semnalat de stimulii din mediul fizic şi de la alți oameni. Nu tot feedbackul este conştientizat, datorită faptului că vine în cantități foarte mari şi oamenii aleg în mod activ informațiile pe care le filtrează pentru a deveni conştiente (fig. 7.12). Astfel, un filtru perceptiv de selecție este activat, având funcția de a filtra doar o cantitate limitată de informații care vor deveni con-ştiente, în timp ce o parte din informația rămasă este stocată la nivel subconştient. Un exemplu este dat de percepția subliminală, ca de exemplu o infor-mație momentană de ordin vizual dintr-un material video, afişată pentru o durată de 0,4 s, atât de rapid încât nu poate fi conştientizată, însă poate influența comportamentul (Bostrom, 1996, 1997; Thomas și Levine, 1996; apul Hargie și Dickson, 2005).

207

DISJÚNCȚIE, disjuncții, s. f. Relație logică între două enunțuri care de obicei se exclud reciproc; functor logic exprimat prin termenii disjunctivi „sau‖, „ori‖ și „fie‖. - Din fr. disjonction. Sursa: DEX '98 (1998)

Procesul ascultării începe când simțurile înregis-trează stimulii primiți în cantități mari de informa-ții, însă care sunt reținute doar o perioadă scurtă de timp. Înregistrarea vizuală senzorială este foarte tran-zitorie, durând puțin; cea auditivă este stocată în registru puțin mai mult, aproximativ 4 s 208 (Bostrom, 1996, 1997; Thomas și Levine, 1996; apul Hargie și Dickson, 2005).

FIG. 7.12. MODELUL PERCEPȚIEI SELECTIVE (Hargie și Dic-

kson, 2005, p. 174)

PROCESELE ASCULTĂRII În termenii mesajelor verbale care sunt recepționate, procesul ascultării este influențat de trei factori principali: reducționism, raționalizare şi schimbarea ordinii evenimentelor: 1. Memoria umană este imperfectă. În medie,

oamenii uită aproximativ 50% din ce aud în următoarele 5 s, iar după 8 ore îşi pot aminti doar ~35% din informația inițială (Adler et al., 2001). După 24 de ore, doar 20% din informație mai este amintită209 (Wilson, 1999). Din moment

208

Pentru a fi reținut, un stimul trebuie să fie filtrat din registrul senzorial către nivelul conştient al individului şi stocat în memorie. În unele studii se afirmă că memoria de scurtă durată

reține stimulii pentru o durată de 20-60 s, putând face față la maximum 7 unități (± 2) de informație. De exemplu, un număr de telefon este stocat pentru o perioadă limitată de timp, fiecare cifră reprezentând o unitate de informație care este apoi

transmisă în memoria de lungă durată (Hargie și Dickson, 2005). 209

Debitul verbal mediu este de 125-175 de cuvinte pe minut, valoare mai scăzută decât cantitatea de cuvinte care poate fi

procesată cognitiv, adică 400-800 cuvinte/minut. Această diferență oferă ascultătorilor posibilitatea de analiză şi organizare a datelor. Totodată, diferența poate încuraja umplerea spațiul liber cu alte activități mintale fără legătură cu

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

162

ce oamenii pot asimila doar o cantitate limita-tă de date, mesajele pe care le primesc sunt reduse, însă uneori costul este chiar filtrarea informațiilor vitale. Există mai multe tehnici care pot îmbunătăți stocarea informației:

înregistrarea audio sau video (Hargie și Dickson, 2005);

scrisul, care poate creşte activitatea cognitivă implicată în ascultare şi scriere; selecția şi sintetizarea ma-terialului; repetarea elementelor-cheie; adaptarea terminologică a mesajului, dacă este necesar (Brostrom, 1990);

instrumente de memorare, ca acro-nimele, rimele, sau vizualizarea (în care ascultătorul îşi creează o imagi-ne vizuală mintală a informațiilor primite) (Dickson et al., 1997);

organizarea materialului în categorii, teme şi idei, uneori în ordine crono-logică - însă organizarea nu este efi-cientă dacă este făcută în acelaşi timp cu ascultarea (Gellatly, 1986; Gregg, 1986).

2. În timp ce ascultă, oamenii asimilează informa-ția prin moduri în care aceasta se potriveşte si-tuației şi experiențelor proprii. Dacă datele nu se potrivesc imediat, pot fi raționalizate pentru a deveni acceptabile, însă prin acest mod se de-formează realitatea prin trei moduri principale (Gregg, 1986; apud Hargie și Dickson, 2005):

atribuirea unor cauze diferite de ce-le prezentate;

erori/transformări fonetice, prin confuzii acustice cauzate de similari-tățile dintre anumite cuvinte;

reducționism, prin adăugarea unor informații noi, apărând efecte de genul telefonul fără fir.

3. Schimbarea ordinii evenimentelor apare când datele devin amestecate şi memorate într-o or-dine greşită, ca de exemplu Luaţi două tablete de trei ori pe zi devine Luaţi trei tablete de do-uă ori pe zi (Hargie și Dickson, 2005).

FIG. 7.13. MODELUL EXTINS AL ASCULTĂRII (Hargie și Dic-

kson, 2005, p. 178)

mesajul (e.g. reveria - visarea cu ochii deschişi) (Hargie și Dickson, 2005).

ASPECTELE ASCULTĂRII Există patru tipuri principale de ascultători (Galanes et al., 2000): 1. orientați către persoană: scopul ascultării este

legat de sentimentele şi opiniile celuilalt; 2. orientați către obiectiv: receptorul se concen-

trează pe finalizarea unui țel şi nu vrea să ascul-te şi discute lucruri irelevante, fiind totodată in-sensibil(ă) la nevoile celorlalți;

3. orientați către conținut: persoanele analitice găsesc plăcere în disecarea informațiilor primite şi se axează de obicei pe înțelesul literal al me-sajelor. De asemenea, vor să asculte toate as-pectele pentru a elimina incertitudinile, motiv pentru care deciziile sunt luate cu dificultate;

4. orientați către timp: au ca scop principal finali-zarea obiectivelor într-o limită de timp impusă. Devin nerăbdători când se pierde timpul şi trag de multe ori concluzii fără să asculte toate in-formațiile.

Totodată, ascultarea depinde de numeroase aspecte (sintetizat din Hargie și Dickson, 2005, p. 180-188): aptitudinea lingvistică: oamenii cu un vocabular

bogat sunt ascultători mai buni datorită înțelege-rii şi asimilării unei arii mai largi de concepte;

motivația: un receptor care este motivat(ă) în acest sens memorează informații mai multe şi pentru o durată mai mare de timp;

abilități organizaționale: acestea facilitează învățarea, ascultătorii abili identificând elemen-tele-cheie ale mesajului;

folosirea unor tehnici speciale de concentrare, precum automotivația (e.g. Nu acord suficientă atenţie, ar trebui să fiu mai atent!), autosolidificarea (e.g. Ascult bine şi înţeleg ce se transmite), sau întrebări (e.g. De ce îmi spune acest lucru tocmai acum?) (Egan, 2002);

vârsta: apare o capacitate redusă a procesării informației odată cu îmbătrânirea (Giordano, 2000);

factorii de mediu: temperatură, luminozitate, zgomot etc.;

sexul: de exemplu, bărbații folosesc aprobarea din cap pentru a semnala acordul, iar femeile fo-losesc această mişcare pentru a indica faptul că sunt atente (Steward şi Logan, 1998);

condiția fizică este importantă, pentru că ascul-tarea se deteriorează odată cu apariția oboselii. De asemenea, şezutul facilitează ascultarea;

trăsături de personalitate: persoanele anxioase nu pot fi ascultători buni pentru că sunt preocu-pate de mediul extern incert, neputând fi complet atente la dialog. De asemenea, nici persoanele foarte extravertite nu pot acorda atenție unui dia-log decât pentru perioade scurte de timp, la fel şi narcisiştii, care sunt dominanți şi concentrați că-tre sine (Adler et al., 2001; Beck, 1999; Bostrom, 1990);

statusul: atenția receptorului este sporită când trebuie să asculte mesajul unei persoane cu o au-toritate mai mare (Bargiela-Chiappini și Harris, 1996);

structura: dacă mesajul este neclar sau fără o structură coerentă, devine problematic. Totoda-tă, folosirea metaforelor sau a altor figuri de stil poate genera înțelesuri multiple datorită gradului mare de abstractizare;

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

163

importanța: dacă mesajul este interesant, cu-prinderea şi re-evocarea acestuia sunt sporite. Pa-radoxal însă, mesajele care conțin discrepanțe ale expectanțelor atrag atenția şi motivează evalua-rea acelui mesaj neaşteptat. Cele mai interesante mesaje sunt cele care schimbă sau provoacă opi-niile curente (Frick, 1992; Schneider și Laurion, 1993);

complexitatea: dificultatea materialului prezen-tat afectează ascultarea.

OBSTACOLELE ASCULTĂRII

Totodată, există mai multe elemente care pot obstacola ascultarea (sintetizat din Hargie și Dickson, 2005, p. 188-191) (vezi și tabelul 7.8): 1. ascultarea dihotomică apare când cineva în-

cearcă să asimileze informații din două surse di-ferite simultan;

2. neatenția apare când ascultătorii nu acordă suficientă atenție vorbitorului, din diverse moti-ve (Hayes, 1998);

3. biasul individual este mereu prezent, deoarece oamenii nu pot fi perfect obiectivi, filtrând şi deformând datele primite (Egan, 2002; Halone și Pecchioni, 2001);

4. determinarea mentalității (engl. mental set): oamenii sunt afectați de experiențele anterioa-re, de atitudini, valori, opinii, sentimente, toate având efect asupra determinării mintale de fie-care dată. Ceilalți oameni sunt evaluați pe baza aspectului exterior, a standardelor etc. Procesul stereotipiilor apare ca o formă a scurtăturilor cognitive, evaluările fiind bazate pe cine vor-beşte, nu pe ce se comunică. În mare, determi-narea mintală reprezintă tendința de abordare a situațiilor asemănătoare în moduri similare, da-torită faptului că nu au fost problematice în tre-cut prin acea abordare (Galanes et al., 2002; Tourish, 1999);

5. blocarea apare când indivizii nu vor să continue o anumită direcție a dilogului şi recurg la diver-se acțiuni pentru a termina sau devia conversa-ția.

TABELUL 7.8. OBSTACOLELE ASCULTĂRII (Hargie și Dickson, 2005)

TREAPTĂ OBSTACOL

senzorială

o zgomot extern;

o insuficiență fizică (e.g. auz slab); o suprasarcină cognitivă;

atenție (engl.

attending)

o debit verbal slab (e.g. monoton);

o mesaje excesiv de lungi;

o mesaj incoerent; o oboseală;

o mediu inconfortabil;

o dispoziție afectivă negativă; o atitudine negativă asupra emițătoru-

lui;

comprehensiune

o abilitate lingvistică slabă;

o ascultare selectivă; o biasarea receptorului;

o absența empatiei;

o medii diferite de proveniență emiță-torilor şi receptorilor;

memorare

o abilități scăzute de ascultare pe

termen scurt;

o limitări ale capacității de memora-re;

o inhibare proactivă şi retroactivă;

INDICATORII NONVERBALI AI ASCULTĂRII Ascultare: ZD (Rosenfeld și Hancks, 1980); mișcări în zona buzelor neasociate cu vorbirea210

(Rosenfeld și Hancks, 1980); UA 1+2 (Rosenfeld și Hancks, 1980); contact vizual (însă aici trebuie luat în considera-

re comportamentul normal al individului, care poate să presupună evitarea privirii în mod uzual) (Bavelas et al., 2002; Rosenfeld și Hancks, 1980);

clipire (Rosenfeld și Hancks, 1980); mimică motoare, sau expresii faciale de reflecta-

re a stării celeilalte persoane, generate de capa-citatea empatică (Bavelas et al., 1986; Rosenfeld și Hancks, 1980);

posturi specifice atenției, ca înclinarea corpului în față, înclinarea capului în lateral, sau mimică posturală (Rosenfeld și Hancks, 1980);

aprobări din cap (Duggan și Parrott, 2001; Rosenfeld și Hancks, 1980);

Deşi este posibil ca ascultarea să fie veritabilă chiar şi fără apariția acestor indicatori nonverbali, este puțin probabil ca măcar unul din aceştia să nu fie prezenți. De asemenea, au fost identificați și indicatori ai pseu-do-ascultării (Duggan și Parrott, 2001; preluat din Hargie și Dickson, 2005, p. 193): motivele principale ale pseudoascultării sunt

anxietatea sau alte forme ale fricii, iritarea, sau dezinteresul - aici apărând plictiseala (apariția semnalelor nonverbale specifice plictiselii; vezi tabelul A.2, addendă);

expresii faciale nepotrivite sau insuficiente; contact vizual scăzut sau inexistent (iarăşi, trebu-

ie luat în considerare comportamentul normal al individului);

folosirea slabă a paralimbajului (ton vocal linear, întreruperi necoerente, lipsa accentelor verbale etc.);

absența aprobărilor din cap; absența reglatorilor; folosirea comportamentelor de abatere, care în

anumite contexte semnalează neatenția (e.g. căs-care, frecarea ochilor, privirea ceasului, scrisul sau cititul în timpul ascultării).

210

Cei doi autori nu specifică mișcările exacte (Rosenfeld și Hancks, 1980, p. 196).

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

164

S43 | PERSONALITATEA, EXPRE-SIA VOCALĂ ȘI COMUNICAREA În multe specii, indicatorii vocali sunt un semn dis-tinctiv al indivizilor în termenii caracteristicilor biologice şi psihologice, dar şi în ceea ce priveşte apartenența la diferite categorii sociale. Natura caracteristicilor vocale permite de multe ori obser-vatorului să aprecieze relația unui individ cu alții şi să deducă starea afectivă şi intenția comportamen-tală. Fără această informație, reacția comportamenta-lă flexibilă din interacțiunile sociale complexe ar fi imposibilă (Giles et al., 1979). Anumite aspecte ale vorbirii semnalează identitatea, vârsta, sexul, statu-sul, apartenența la un anumit grup, aspecte ale struc-turii sociale şi alte aspecte ale identității sociale şi psihologice (Scherer şi Giles, 1979). Încă din antichita-te, vocea este considerată o sursă principală de ex-primare a personalității (Kramer, 1963; Görlitz, 1972, 1975; Laver, 1975). Baza efectelor predispozițiilor asupra comportamentului poate fi biofizică sau psihologică.

FACTORI BIOFIZICI O parte din producerea vorbirii, ca şi alte compor-tamente, este determinată de caracteristicile biofi-zice ale individului. Rezultate empirice asupra naturii şi gradului acestei determinări sunt însă rare. Cu toate acestea, anumiți factori sunt mai influențabili decât alții în afectarea producerii vorbirii. Acestea sunt caracteristicile corporale şi reactivitatea emoțională. Caracteristicile structurale ale organismului unui individ, în special aparatul vocal (e.g. mărimea la-ringelui sau caracteristici ale rezonantei tractului vocal), ar trebui să afecteze producerea vorbirii. Unii psihologi au încercat să identifice anumite tipuri de corpuri distincte (Kretzchmer, 1921; Sheldon, 1954) şi au postulat diferențe în ceea ce priveşte tempera-mentul şi funcționarea psihologică. Cu toate acestea, dovezile sunt neconvingătoare (Hall şi Lindzey, 1970). Nu este cert dacă tipurile de corp diferite au ca rezul-tat caracteristici vocale diferite (Fährmann, 1967; Görlitz, 1972). Pe de altă parte, este posibil ca reactivitatea emoți-onală să se reflecte în diferențele interindividuale stabile în ceea ce priveşte tonusul muscular uzu-al/deprins şi alte procese psihologice (Goldstein, 1964; Gellhorn, 1967). Un factor dificil de analizat este relația dintre procesele psihologice şi aspectele vorbirii şi vocii, deoarece aceste procese nu se produc în mod continuu. De exemplu, nivelul de stimulare diferă de la individ la individ în funcție de diferențele fiziologice fundamentale (e.g. extraversie-introversie) şi/sau strategiile de coping (e.g. reprimare-sensibilizare) (Scherer și Scherer, 1981).

FACTORI PSIHOLOGICI Producția vorbirii este reglată în mare parte de procesele cognitive. Prin urmare, se poate asuma o relație strânsă între structura cognitivă şi compor-tamentul vorbirii. Această relație este destul de evi-dentă în tulburările severe de funcționare cognitivă, cum ar fi vătămarea creierului, care conduce la afazie şi alte disfuncții de vorbire (Lenneberg, 1967; Whitaker, 1976). În timp ce factorii mai relevanți din

punct de vedere psihologic, cum ar fi rigiditatea, complexitatea cognitivă, sau diferențierea cognitivă (engl. cognitive differentiation) pot exercita o influen-ța puternică asupra producerii vorbirii, rolul acestora nu a fost încă bine înțeles (Scherer şi Scherer, 1981).

EFICIENȚA FUNCȚIONALĂ Un individ poate afişa sau folosi anumite aspecte ale comportamentului vorbirii, cum ar fi volumul, dacă în trecut acest comportament a facilitat atingerea unor obiective. Datorită acestor întăritori, indivizii s-au angajat din obişnuință în aceste comportamente, în mod conştient sau subconştient. Dacă obiectivele atinse prin aceste aspecte comportamentale sunt strâns legate de anumite predispoziții care îi stau la bază, atunci frecvența de apariție a unui anumit com-portament este posibil să fie menținută la un nivel relativ mare (Scherer şi Scherer, 1981). Prin urmare, persoanele mai dominante vorbesc din obişnuinţă cu o voce mai intensă decât persoanele sumisive, deoarece volumul a fost folositor în facilitarea indivizilor domi-nanți de a monopoliza interacțiunile sociale.

AUTOPREZENTAREA Strâns legată de noțiunea eficienței funcționale este exteriorizarea personalității prin strategia autoprezen-tării sociale. Întrucât eficiența funcțională se referă la atingerea unui obiectiv (de multe ori interacțional) relevant unei anumite nevoi legată de personalitate, autoprezentarea se referă la formarea în observa-tori a unor atribuiri de personalitate care pot fi relaționate sau nu predispozițiilor reale ale actoru-lui. Premisa autoprezentării este existența unor reguli culturale puternice şi comune pentru a deduce perso-nalitatea din comportament, reguli care nu este nece-sar să fie bazate trăsăturile reale ale individului. Dacă într-o societate există câteva trăsături care sunt valo-roase, cum ar fi extraversia și dacă există reguli socia-le de deducție conform cărora extravertiții vorbesc mai tare, o persoană care va încercă să se prezintă ca extravertit sau extravertită este probabil să vorbească la o intensitate ridicată. Se poate presupune că aspec-tele comportamentului, care într-un context cultural sunt o bază solidă pentru atribuirea caracteristicilor apreciate, pot fi afişate de actori într-o încercare conştientă sau inconştientă de generare a atribuirilor respective (Scherer și Scherer, 1981).

AUTOÎMPLINIREA211 Conform celor mai mult teoreticieni ai personalității, predispozițiile sunt parțial determinate de înclinații moştenite genetic şi parțial de socializare (e.g. Mischel, 1968). O parte importantă a procesului de socializare sunt reacțiile persoanelor apropia-te/importante din mediul social către individ. Aceste reacții sunt determinate în mare parte de comporta-mentul acelui individ. După cum autoconceptul este format din reacțiile persoanelor apropiate şi importan-te (Mead, 1934), indivizii îşi pot atribui trăsătura res-pectivă, se pot comporta ca atare și îşi pot forma

211

AUTOÎNDEPLINIREA PROFEȚIEI (engl. self-fulfilling prophecy) : expectanțele cu privire la o persoană pot conduce la un comportament al acesteia care să confirme acele aşteptări. Efect de expectanță interpersonală (DIS, 2004, p. 299).

C07 _____ COMPORTAMENTUL VOCAL ȘI LIMBAJUL

165

progresiv, prin interiorizare, aceste predispoziții con-form regulilor de deducție (Scherer şi Scherer, 1981).

INDICATORI TEMPORALI În continuare, o serie de indicatori au stat la baza cercetărilor în ceea ce priveşte relația personalitate-voce: temporali, de frecvență şi intensitate, sau de fluență (i.e. pauze, discontinuități) (Scherer, 1984, Scherer şi Scherer, 1981). Aceşti indicatori conțin variabile importante, cum ar fi lungimea debitului verbal sau productivitatea. Luarea frecventă a cuvântului este asociată cu dominanța (Scherer, 1979). Cantitatea de rostire este posibil să fie relaționată organizării cognitive. Lazarus-Mainka (1973) a arătat că studenții cu predispoziție mare către ingerință (măsurată prin testul Stroop) rostesc mai multe cuvinte (substantive şi verbe, în princi-pal) decât subiecții cu o predispoziție redusă către ingerință. Cercetătoarea interpretează aceste rezulta-te ca fiind încercări de a include mai multe detalii în frază şi de a forma propoziții mai complexe din punct de vedere sintactic. Cantitatea producției verbale poate de asemenea fi determinată de interacțiuni strategice relaționate variabilelor personalității. De exemplu, persoanele care au un scor ridicat al machiavelismului se com-portă într-o manieră controlată şi calmă în timpul conversațiilor, având un flux verbal mai redus decât nonmachiavelienii (Scherer şi Scherer, 1981).

FRECVENȚA ȘI INTENSITATEA Cel mai cert parametru al frecvenței vocii în relația cu personalitatea este F0 (care este un indicator important, însă nu definitoriu în evaluarea înălțimii vocii). F0 înaltă este asociată cu dominanța şi com-petența, în cazul bărbaților americani şi într-o mă-sură mai mică cu bărbații germani. De asemenea, este asociată cu disciplina/fiabilitatea în cazul băr-baților germani şi a femeilor americane (Kühnen, 1977; Scherer, 1979). O explicație posibilă ar fi că vorbitorii dominanți şi disciplinați au tendința să aibă un nivel permanent de stimulare mare, acesta afec-tând tonusul muscular, deci şi frecvența fundamenta-lă. Totodată, se pare că intensitatea vocală este aso-ciată cu extraversia (Scherer et al., 1983yo). Media F0 este crescută în cazul bărbaților (nu şi femeilor) care îşi neagă anxietatea, însă faptul este valabil doar în cazul stresului emoțional, nu cognitiv (Scherer et al., 1983yo). De asemenea, stimulii sexu-ali afectează mai mult bărbații care îşi neagă anxie-tatea decât alți stimuli, aceasta fiind interpretată ca o încercare de reacționare într-o manieră dezirabilă, deoarece conținutul sexual solicită reprimare, iar încercările de coping pot amplifica excitarea. De asemenea, în cazul tipului A de personalitate, s-a găsit o intensitate şi rapiditate a vorbirii mai mare decât în cazul tipului B; sau, vorbirea este caracte-

rizată de cuvinte mai oclusive212, tăiate şi mai repe-tate (Schucker şi Jacobs, 1977).

PAUZELE DIN VORBIRE Predispoziția către anxietate este asociată pozitiv cu numărul mare de pauze din situațiile generatoare de anxietate, însă nu s-au găsit diferențe între indi-vizii anxioşi şi cei mai puțin anxioşi în contextele pozitive (Helfrich şi Dahme, 1974). Este posibil ca indivizii anxioşi să folosească pauze mai lungi pentru a face apel la mediu pentru suport; pe de altă parte, oamenii cu predispoziție către anxietatea redusă cau-tă să exprime autoasigurarea (engl. self-assurance). De asemenea, anxietatea (ca trăsătură) este corela-tă pozitiv cu pauzele lungi şi mai dese din rostire, nu cu pauzele scurte (Scherer și Scherer, 1981). În ceea ce priveşte extraversia, există o oarecare inconsistență a rezultatelor cercetărilor: extraversia este asociată pozitiv cu pauzele scurte (mai puține pauze mai lungi de 2 s, perioade mai scurte de tăce-re între rostire și un număr mai mic de pauze de ezitare). Într-un alt studiu, extraversia a fost asocia-tă cu pauzele mai lungi din vorbire (Scherer şi Sche-rer, 1981). Sau, Scherer (1979) a arătat că americanii extravertiți au avut mai puține pauze decât intro-vertiții.

212

OCLUSÍV ~ă (~i, ~e) (despre sunete consonante) Care se articulează printr-o ocluzie a canalului fonator; exploziv. /<fr. Occlusive. Sursa: NODEX.

C08 _____ MINCIUNA

166

C08 | MINCIUNA: ELE-MENTE NONVERBALE

S44 | CORPUL ȘI PRIVIREA O persoană care minte nu este neapărat mai anxioa-să decât una sinceră; sau, dacă este anxioasă, el sau ea nu arăta neapărat mai multe semne de nelinişte. Opinia stereotipică este că minciuna este imorală, iar părerea generală - mincinoşii evită privirea - se potri-veşte cu acest stereotip. Dacă minciuna este rea, atunci oamenii trebuie să se simtă vinovați când mint (fapt care nu este mereu adevărat). Mai mult decât atât, dacă minciuna este rea, atunci oamenii trebuie să fie anxioşi pentru că nu vor să fie prinşi cu minciu-na. Această argumentare bazată pe imoralitate explică motivul pentru care copiii de 5-6 ani asociază evitarea contactului vizual213 sau mişcările brațelor şi mâinilor cu minciuna (Vrij, 2008, p. 127). În acelaşi timp, în toate manualele de pregătire ale politiei se mențio-nează eronat faptul că mincinoşii evita privirea (prin-tre alte semnale nonverbale, de asemenea fără suport empiric). O acuzație în sine poate rezulta în compor-tamentul anxios al suspectului (e.g. cele două reac-ții de sus) - însă este vorba atât de suspecții vino-vați, cât şi de cei inocenți (Vrij, 2008, p. 129). Membrele inferioare, deşi pot transmite mesaje nonverbale, sunt uşor de ascuns, iar mişcările sunt la fel de uşor de inhibat. Unele mişcări pot fi extrem de scurte ca durată, dar cele mai multe au o durată mai mare de execuție, fiind observabile. Mişcarea independentă a celor 10 degete, accelerația, durata, alegerea zonei de contact şi acțiunile care pot fi în-treprinse în apogeul mişcării fac din membrele superi-oare o sursă foarte bogată şi expresivă de mesaje nonverbale. Mâinile şi brațele sunt mai vizibile decât membrele inferioare, sunt rar acoperite de haine sau invizibile datorită mobilei, dar, spre deosebire de față, pot fi ascunse mai uşor, iar mişcările sunt mai simplu de inhibat. Pe de altă parte, fața nu poate fi urmărită continuu, precum vocea, sau chiar anumite mişcări corporale. De asemenea, privitul unei persoa-ne care îşi atinge propriul corp este un comportament aproape tabu, mai ales dacă sunt atinse orificii (e.g. nările) sau zona genitală (Ekman, 2001). Feedbackul intern este bazat pe conştientizarea propriilor mişcări. Acesta este mai mare este în cazul feței, urmată de privire, membrele superioare și autoatingere (Hall et al., 2007). Când o persoană vrea să ascundă starea în care se află, sau să simuleze o emoție, va încerca aceasta în primul rând prin in-termediul cuvintelor, apoi a feței. Restul corpului nu primeşte atenție foarte mare, iar situația se păstrează şi atunci când o persoana vrea să afle dacă este mințită: acordă cea mai mare atenție cuvintelor, ignorând expresiile faciale, mişcările şi poziția corpului, cel mai ignorat element fiind vo-cea. Revenind la biasul privirii, când un individ crede

213

Leal şi Vrij (2008) au demonstrat că minciuna care necesită procesare cognitivă intensă are ca efect diminuarea ratei clipirii în timpul verbalizării minciunii, moment după care frecvența clipirii crește (i.e. când cererea cognitivă a încetat;

efect de compensare). În contrast, persoanele care în test trebu-iau să spună adevărul au avut o creştere a ratei clipirii, dar cei doi cercetători consideră că a fost un efect al anxietății (Chiba,

1985; Harrigan şi O'Connell, 1996; Tecce, 1992); deoarece pentru persoanele care au spus adevărul procesarea cognitivă nu a fost mare, nu au apărut nici efecte compensatorii (ca în cazul minciu-nii) care să fie indicate prin frecvența clipirii.

C08 _____ MINCIUNA

167

că este mințit, acordă o atenție foarte mare privirii (durata, frecvența, direcția), deşi acest lucru nu are în realitate legătură cu minciuna (Ekman, 2001). Ekman (e.g. 2001) consideră că tendința, în cazul minciunii, este de a privi persoana mințită mai mult în ochi decât de obicei, în mare parte pentru a veri-fica dacă înşelătoria este crezută. Însă nu există certitudini, fiecare om se comportă diferit: durata privirii nu este un semn al minciunii, nici universal, nici personal. Deoarece persoanele care mint recurg la acest comportament în mod deliberat, pot avea tendința să îşi monitorizeze victima pentru a observa dacă minciuna are succes. Totuşi, deşi cercetările arată că nu există legătură între minciună şi privire214, se pare că relația este posibilă dacă se iau în calcul anumite variabile ignorate până acum. Mann și colabo-ratorii săi (2012) au arătat că persoanele care mint recurg la contact vizual mutual (voluntar) asupra victimei mai des decât cele care spun adevărul; însă evitarea privirii nu diferă între cele două categorii.

FRAGMENTE EMBLEMATICE, ILISTRATORII ŞI MANIPULATORII

Un caz special îl reprezintă fragmentele emblemati-ce. Acestea sunt echivalentul verbal al scăpărilor verbale. Apar în afara poziției de prezentare sau afişa-re corporală, doar o parte din emblemă fiind efectua-tă, într-o manieră subtilă. Începutul şi/sau sfârşitul sunt mai degrabă progresive decât abrupte. Impor-tant: cea sau cel care efectuează emblema sau o parte din aceasta nu este conştient(ă) de acțiune. Ca şi scăpările verbale, fragmentele emblematice pot dezvălui informații reprimate sau suprimate în mod intenționat. De exemplu, ridicarea foarte uşoară a unui singur umăr exprimă un nu ştiu! inconştient. Mişcări precum ridicatul din umeri sau rotirea mâini-lor cu palmele în sus (indică acelaşi mesaj) se multi-plică în cazul minciunii. Când aceste scăpări apar, ele sunt un indicator clar că persoana nu le-a conşti-entizat. Ridicarea din umeri sugerează negarea a ceea ce este spus şi apare mai ales atunci când se discută opinii sau convingeri, mai rar atunci când se discută despre sentimente (Ekman, 2001, 2004). Ilustratorii se intensifică odată cu implicarea vorbi-torului în discurs şi pot descreşte când implicarea este scăzută, în plictiseală sau oboseală. De aseme-nea, aceştia pot descreşte când persoana cântăreşte cu atenție fiecare cuvânt înainte să-l rostească. Deşi această acțiune poate fi rezultatul prudenței sau ambivalenței, s-a dovedit a fi un indicator valoros – însă nu cert - al încărcării cognitive mari, sau a inhibării mişcărilor pentru a nu trăda minciuna (DePaulo et al., 2003). De asemenea, mişcările subti-le ale mâinilor şi degetelor, fără mişcarea brațelor, au o frecvență de apariție scăzută în minciună (Vrij, 2008; Vrij şi Mann, 2005), iar minciuna este asociată cu apariția mai frecventă a gesturilor metaforice (vezi şi Hadar et al., 1998). Mai mult, se pare că persoanele care mint şi ştiu că se află sub suspiciune au tendința să facă mai puține mişcări de automanipulare şi emblematice; pe de

214

Cercetări care au concluzionat că nu este cert dacă minciuna are legătură cu patternul privirii: Elich et al., 1985; Thomason et al., 1980; Wiseman et al., 2012.

altă parte, gesturile metaforice, deictice şi ritmice se amplifică (Caso et al., 2006), însă trebuie conside-rat faptul că suspiciunea nu influențează doar per-soanele care mint, ci şi pe cele care spun adevărul (DePaulo et al., 2003), în acelaşi grad (vezi şi Bond şi Fahey, 1987). Totodată, intensitatea ilustratorilor crește când o persoană depresivă iese din această stare. Sau, frec-vența de folosire a ilustratorilor au legătură cu per-sonalitatea. Vrij et al. (1997) au descoperit că per-soanele cu o autoconştientizare215 publică mare, ca şi cele cu un autocontrol comportamental mare, folosesc mai puțini ilustratori atunci când mint, în comparație cu situațiile în care spun adevărul. Pe de altă parte, manipulatorii sunt un semn şi mai incert al neliniştii, pentru că pot indica stări opuse: disconfort sau relaxare. Însă aceştia pot semnala neliniştea sau nerăbdarea atunci când mişcările sunt repetitive şi/sau tensionate (Ekman, 2001, 2004). Cercetările arată că majoritatea oamenilor consideră manipulatorii ca fiind un indicator cert al minciunii. Dar, în realitate, aceste acțiuni sunt un semn sigur al minciunii doar în cazuri foarte rare (mai ales în min-ciunile cu miză mică, unde apar rar; DePaulo et al., 2003; Vrij, 2008). Durata unui manipulator poate fi scurtă (maximum 2 s) sau mare (peste 2 s). Când du-rează mai mult de 2 s, acestea par nişte mişcări tensionate şi incomode, însă poate fără a avea legă-tură cu minciuna.

215

Autoconştientizarea publică se refera la abilitatea persoanelor de a conştientiza perspectivele altor oameni şi de a acționa din acea perspectivă (Fenigstei et al., 1975).

C08 _____ MINCIUNA

168

S45 | EXPRESII FACIALE

DATE GENERALE Majoritatea oamenilor poate păcăli prin expresia fa-cială, iar motivul este că cei păcăliți nu pot detecta minciuna facială: abilitatea de a observa o minciună este generală, dar ține şi de context. Fața umană poate conține mai multe tipuri de scăpări (Ekman, 2001): microexpresii216; expresii inhibate subit; scăpări ale musculaturii faciale; clipire; schimbări în dimensiunea pupilei; lăcrimare; albirea sau roşirea feței; greşeli de sincronizare ale mişcărilor faciale; greşeli în localizarea mişcărilor faciale (i.e. gre-

şeli de configurare). Unele din acestea dezvăluie scăpări, trădând informa-ția ascunsă; altele furnizează indicii că ceva este ascuns, însă nu arăta şi ce (e.g. o emoție anume); sau, altele pot marca o expresie ca fiind falsă (Ekman, 2001). O persoană care minte poate exprima prin intermediul feței două mesaje: ce vrea să arate şi ce vrea să as-cundă. Fața poate arăta (Ekman, 2001): ce emoție este declanşată217; dacă două emoții sunt amestecate şi exprimate

facial în acelaşi timp (există cazuri în care pot să apară mai multe emoții în același timp);

intensitatea emoției. Uneori, expresia emoțională a unei persoane poate indica faptul că minte, în ciuda intenției de a nu trăda acest lucru. O minciună are succes dacă mincinosul sau mincinoasa a reuşit să fabrice voluntar o expresie care pare veritabilă, fiind crezut(ă). Pe de altă parte, expresiile faciale emoționale sunt bogate în informa-ții, dar nu sunt voluntare, precum cele false. Dacă o expresie este absentă atunci când emoția corespun-zătoare este prezentă, atunci expresia este delibe-rată. Pentru cei mai mulți oameni, inhibarea unei expresii emoționale nu este simplă dacă emoția este puternică şi se declanşează brusc. Acest fapt se produce deoarece impulsurile involuntare ale expresiei ajung foarte repede la muşchii faciali, producând contracții puternice şi greu de inhibat (Ekman, 2001). Oamenii diferă nu doar în uşurința sau dificultatea inhibării unei expresii, ci şi dacă sunt obişnuiți să o inhibe sau nu. Există persoane care aplică aşa-numita poker face, iar altele care exprimă emoțiile trăite de fiecare dată. Inhibarea are legătură cu mediul cultu-ral. De exemplu, americanii încearcă să pară mult mai prietenoşi decât sunt în realitate, iar japonezii zâm-besc chiar şi când simt dezacord sau simt dezgust (Ekman, 1997a). Astfel, sincronizarea se referă la durata şi latențe-le218 de început şi încheiere a unei expresii faciale.

216

Mişcări faciale care durează foarte puțin. 217

Unele persoane au tendința să atenueze reacțiile faciale când ştiu că acestea sunt obiectul atenției altor oameni.

Cele mai multe expresii durează puțin, maximum 5 s; cele care depăşesc această valoare pot fi false dacă apar şi alți indicatori, cum ar fi asimetria. Pentru orice expresie emoțională, începutul şi încheierea pot fi abrupte sau graduale, în funcție de contextul în care apar. De exemplu, în cazul în care cineva spune un banc pentru a amuza, zâmbetul persoanei care ascultă poate fi lung, durând aproape toată durată bancului, dar încheierea zâmbetului poate fi bruscă dacă finalul nu a fost suficient de amuzant; sau, persoana nu poate zâmbi deloc pe parcursul ascultării dar poate exploda brusc în râs la sfârşit, neașteptându-se la un final atât de amuzant (Ekman, 2001). Localizarea unei expresii în relație cu discursul, schimbările vocale şi corporale sunt indicatori foarte importanți în cadrul unei minciuni. De exemplu, când o persoană vrea să falsifice exprimarea enervării, comunică verbal faptul că este supărată înainte ca expresia facială să apară; ori, persoana respectivă poate lovi cu putere pumnul de masă - dacă expre-sia este falsă, aceasta urmează loviturii. Expresiile faciale care nu sunt sincronizate cu mişcările corpului sunt cel mai probabil false (Ekman, 2001). Conform teoriei categoriale, începutul, durata şi în-cheierea surprizei trebuie să fie scurte, mai mici de 1 s. Dacă sunt mai mari de atât, poate fi o expresie de ridiculizare sau imitare (i.e. persoana se preface într-un mod expresiv că este surprinsă), o surpriză-emblemă (i.e. persoana face referință la faptul că este surprinsă) sau expresie falsă (i.e. persoana în-cearcă să pară surprinsă, deşi nu este) (Ekman, 2001). Astfel, Ekman consideră că există mai mulți muşchi faciali de încredere219 (ibidem): mai puțin de 15% din populație poate executa

voluntar ridicarea marginilor interioare ale sprân-cenelor (UA 1+4), care poate indica întristarea, vinovăția, sau compasiunea;

mişcarea de ridicare şi împreunare a sprâncenelor (UA 1+2+4) este foarte greu de executat voluntar (mai puțin de 7% din populație o pot executa). În frică, pleoapele pot fi controlate mult mai uşor decât sprâncenele. Exprimă frică, îngrijorare, te-roare sau teamă.

muşchii ce acționează buzele în timpul enervării: buzele devin mai puțin vizibile, dar nu sunt nea-părat presate sau trase în interiorul gurii. Acțiu-nea voluntară este foarte dificilă şi apare de obi-cei înainte ca persoana să îşi dea seama că este nervoasă. Este o mişcare subtilă şi poate fi ascun-să printr-un zâmbet fals sau deschiderea gurii.

DEZVOLTARE

Conform lui Ekman şi Oster (1979), dezvoltarea con-trolului expresiilor faciale are loc într-o manieră gra-duală şi se schimbă progresiv între copilărie şi viața adultă, de la expresii necontrolate şi automate la expresii controlate voluntar. Abilitatea de a produce expresii faciale voluntare (la cerere) sporeşte între vârstele de 3 şi 13 ani, în jurul vârstei de 3 ani apă-rând abilitatea de a afişa expresii voluntare care pot fi

218

LATENȚĂ – starea de inactivitate dintre stimulare și răspuns. 219

Deși Ekman (2003a, b) afirmă că există câțiva mușchi de încre-

dere, care pot fi executați voluntar doar cu mare dificultate, se pare că aceștia – deși sunt indicatori afectivi destul de cerți – nu oferă informații despre reacții afective distincte, ci sunt folosiți în mișcări faciale comune mai multor emoții (Mehu et al., 2012).

C08 _____ MINCIUNA

169

produse relativ uşor (bucurie şi surpriză; frica sau dezgustul sunt greu de executat voluntar chiar şi pen-tru majoritatea adulților; Lewis et al., 1987). Un nu-măr redus de rezultate empirice sugerează faptul că, înainte de a putea formula şi reporta o strategie în formă verbală, copiii îşi pot controla expresiile facia-le. Copiii de 5-6 ani pot, în anumite circumstanțe, să folosească strategii de control mintal deşi nu le pot încă declara verbal. Cu toate acestea, copiii de 10 ani folosesc mai des strategii cum ar fi concentrarea aten-ției către alte lucruri, sau strategii cognitiv-comportamentale, precum râd în sinea mea (Ceschi şi Scherer, 2003).

MIȘCĂRILE FACIALE SUBTILE Conform teoriei categoriale, există două tipuri de expresii faciale emoționale: complete şi subtile. Cele subtile pot fi (Ekman, 2001): parţiale: atunci când mişcările musculare nu

implică decât o porțiune a feței; acest aspect este însă valabil doar în teoria emoțiilor distincte.

slabe: intensitatea contracției musculare este foarte scăzută.

microexpresii: mişcări faciale care durează foarte puțin.

TABELUL 8.1. EXPRESII FACIALE SUBTILE (Ekman, 2001)

ASPECT TIPUL EX-PRESIEI

POSIBILITATI DE APARITIE

structură parțială

o începutul unei emoții;

o emoție slabă; o emoție diminuată;

o încercare nereuşită de a

ascunde o emoție.

intensitate slabă

o emoție slabă; o emoție diminuată;

o încercare nereuşită de a

ascunde o emoție.

durată microexpresie

o suprimarea deliberată a unei emoții;

o reprimarea inconştientă

a unei emoții.

Luarea deciziilor este o parte integrată a vieții. Unele decizii sunt luate pe baza unor fapte raționate, în timp ce altele sunt luate foarte rapid luând în conside-rare doar dovezile disponibile în acel moment. În ultimul scenariu, mintea umană nu evaluează în mod conştient factorii de contribuție diverşi; în schimb, de cele mai multe ori stimulul este evaluat ca bun/corect sau rău/greşit. Un număr mare din aceste decizii foar-te rapide sunt de ordin social şi sunt făcute atunci când există contact vizual - de cele mai multe ori atunci când există comunicare verbală. Când un om minte, încercând să înşele sau să îşi ascundă emoții-le, corpul exercită anomalii subtile care pot fi per-cepute şi folosite în procesul de luare a deciziilor (Ekman, 2001). Printre aceşti indicatori vizibili se numără ridicarea umerilor, a sprâncenelor etc. Aceste anomalii foarte subtile sunt atât de consistente şi pline de informații încât cercetătorii le-au denumit microexpresii (Godavarthy, 2010). Microexpresia (MEX) poate fi descrisă ca fiind un model involuntar al unei mişcări (corporale sau faciale) care este suficient de expresiv pentru a fi observabil, însă este insuficient de scurt (ca durată) pentru a exprima o emoție (Ekman, Rolls et al., 1992). Sunt foarte subtile şi uşor de ratat: de obicei, o microexpresie facială durează între 1/25 şi 1/5 se-

cunde (Porter şi ten Brinke, 2008; Ekman şi Friesen, 1975), în timp ce o expresie normală durează mai multe secunde. Microexpresiile nu sunt strict faciale (deşi lucrarea de față se referă doar la acestea), pu-tând să apară în aproape orice parte a corpului, fiind clasificate, pe baza tipului de modificare al unei ex-presii emoționale, în trei tipuri (Godavarthy, 2010): 1. expresii simulate: atunci când mascarea nu indică

o expresie autentică, mişcările fiind voluntare; 2. expresii neutralizate: atunci când expresia auten-

tică este suprimată, iar aspectul feței rămâne ne-utru;

3. expresii mascate: atunci când o expresie autenti-că este mascată complet de o altă expresie falsă.

Primul tip este cel mai uşor de detectat, pentru că este o acțiune directă şi nu presupune alte obstacole (Godavarthy, 2010). Deci MEX faciale sunt mişcări care au o durată foarte mică de apariție, expunere şi dispariție (Haggard şi Isaacs, 1966; Ekman şi Friesen, 1969). Când un om încearcă în mod deliberat să îşi ascundă emoțiile (sau când le reprimă în mod inconştient), pot să apară aceste expresii faciale involuntare. Microexpresiile sunt un indicator cert al faptului că o emoție este ascunsă, dar nu arată şi motivul sau metoda de cen-zură. Pot fi rezultatul unei alegeri deliberate în care persoana ştie cum se simte, dar nu vrea să arate220; sau, pot să apară ca rezultat al unei reprimări, în care persoana nu ştie ce simte, iar cenzura este inconştien-tă (Ekman, 2003a). Ca orice expresie facială emoțio-nală, MEX faciale sunt involuntare, deci inconştien-te, cel puțin în momentul producerii - doar expresia faciala este involuntară, însă cenzura care o produce poate fi conştientă (Ekman, 1997b). Aceste mişcări sunt o pasăre rară, nu toți oamenii le produc. De ase-menea, viteza cu care o emoție apare şi este afişată afectează percepția acelei expresii (Kamachi et al., 2001). Astfel, durata de afişare fiind foarte scurtă, aceste acțiuni sunt observate extrem de rar în timp real - sau, mai bine zis, pot fi observate, dar nu şi corect interpretate. Există programe care îmbunătățesc abili-tatea de a observa MEX faciale în timp real (e.g. M.E.T.T. - Micro-Expression Training Tool, sau S.E.T.T. – Subtle Expresioan Training Tool), însă doar 85% din oameni le pot observa cu antrenament. Sunt şi mai greu de observat atunci când persoana care le pro-duce vorbeşte. Poate cel mai important aspect al MEX este că deşi acestea sunt încercări incomplete şi nereuşite de a suprima sau reprima exprimarea unei emoții, sunt doar un semnal al faptului că o emoție s-a produs, nu un indicator cert al minciunii (Ekman, 2001). Cel mai proeminent domeniu de aplicare a detectării MEX este cercetarea nonverbală a minciunilor. Deşi tehnologia de detectare automată a MEX nu este încă o realitate, i s-au găsit trebuințe în alte domenii. Cercetătorii lucrează la modalitățile de identificare a durerii fizice a pacienților folosind MEX (Littlewort et al., 2009) şi pentru măsurarea gradului de vătămare a nervilor din regiunile faciale. Cercetarea procesării

220

Deşi în acest caz încercarea de reglare a emoției este voluntară, conştientă, contracția muşchilor faciali este automată.

C08 _____ MINCIUNA

170

semnalelor sociale evoluează folosind MEX în detecta-rea plictiselii (Schuller et al., 2009). De asemenea, cercetătorii au început să folosească detectarea au-tomată a MEX în consilierea psihologică, cum ar fi problemele de cuplu (Godavarthy, 2010). Ca rezultat al amenințării teroriste, în S.U.A. a apărut un program de antrenament bazat pe descoperirile lui Paul Ekman (Frank, 2007), care, după cum am explicit mai sus, afirmă că MEX constau în mişcări faciale com-plete şi de durată foarte scurtă. Acest program de antrenament masiv pregăteşte angajații în securitate să identifice potențialii suspecți, în mare parte prin citirea emoțiilor ascunse facial ale pasagerilor din aeroporturile americane. Cu toate acestea, până re-cent (Porter şi ten Brinke, 2008) aspectul morfologic al MEX propus de Ekman nu a fost dovedit empiric: MEX faciale constau în mişcări parţiale221, nu care implică toate zonele expresive ale feței umane (bărbie/buze, nas/obraji, sprâncene/frunte). Este foarte probabil ca pregătirile care se bazează în pre-zent pe identificarea MEX complete (tabelul 7.1) să fie eronate. În cele din urmă, nu este cert dacă MEX faciale sunt percepute conştient de către observatori; totuși, exis-tă un studiu care demonstrează faptul că mişcările sunt percepute, nucleul amigdalian şi circuitele adia-cente fiind responsabile pentru recunoaşterea acestor acțiuni rapide (Whalen et al., 1998).

221

Mișcările sunt considerate parțiale conform teoriei categoriale.

S46 | MANAGEMENTUL EXPRESII-LOR FACIALE Managementul unei expresii faciale se poate referi la următoarele (Ekman, 2001): 1. o succesiune de expresii faciale; 2. ajustarea expresiei; 3. falsificarea expresiei.

SUCCESIUNEA Succesiunea presupune adăugarea unei expresii ulterioare, ca un comentariu al expresiei care toc-mai a fost afișată. Expresia emoțională nu este schim-bată în intensitate, ca în cazul ajustării, dar nu este nici mascată sau înlocuită cu o expresie voluntară, ca în falsificare. Zâmbetul (voluntar sau emoțional) este cel mai des întâlnit succesor al unei expresii, putând funcționa ca un comentariu/răspuns la oricare din emoțiile negative (Ekman, 2001; Ekman şi Friesen, 1975). Există cazuri destul de rare în care mai mult de două expresii sunt implicate într-o succesiune, dar practic numărul acestora nu are ca limită decât obosirea muș-chilor faciali. Când o expresie facială urmează imediat după o alta, cele două pot fi (Ekman, 2001; Ekman şi Friesen, 1975): amândouă emoționale; prima emoțională, iar a două voluntară; prima voluntară, iar a două emoțională; amândouă voluntare. Succesiunea unor expresii faciale nu indică faptul că o persoană mine. O înşiruire poate să apară şi în alte cazuri care nu au legătură cu minciuna (Ekman, 2001; Ekman şi Friesen, 1975).

AJUSTAREA Ajustarea unei expresii faciale presupune modifica-rea intensității pentru a semnala o emoție fie mai slabă, fie mai puternică decât cea reală. Există trei posibilități de ajustare (Ekman, 2001; Ekman şi Friesen, 1975): 1. controlul şi manipularea numărului de zone facia-

le implicate, 2. a duratei expresiei, 3. devierea muşchilor faciali. Când o persoană îşi ajustează expresia facială, prin intensificare sau atenuare, de obicei foloseşte toate aceste trei metode – schimbarea numărului de zone faciale implicate, a duratei și a intensității acțiunilor musculare (Ekman, 2001; Ekman şi Friesen, 1975).

FALSIFICAREA Falsificarea unei expresii faciale presupune una din următoarele (Ekman, 2001; Ekman şi Friesen, 1975): simulare: exprimarea unei emoții când aceasta nu

este prezentă; neutralizare: nimic nu este exprimat prin față,

dar emoția este prezentă; mascare: acoperirea unei expresii emoționale cu

una voluntară.

C08 _____ MINCIUNA

171

Simularea presupune încercarea de a crea impresia că o anumită emoție este trăită, aceasta nefiind însă prezentă, veritabilă. Pentru ca simularea să pară cât mai veritabilă, autorul sau autoarea trebuie să îşi amintească ce schimbări fiziologice şi musculare pre-supune emoția respectivă și mai ales ce acțiuni faciale trebuie să efectueze. De cele mai multe ori, oamenii nu anticipează când trebuie să simuleze o expresie facială, motiv pentru care succesul este scăzut (Ek-man, 2001; Ekman şi Friesen, 1975). Neutralizarea este opusul simulării. Emoția este simțită, dar indiferent de intensitate fața rămâne în poziție neutră, ca şi când emoția nu ar fi prezentă. Neutralizarea reprezintă maximul atenuării unei ex-presii, fiind ajustată către fizic nimic. Această strate-gie presupune (Ekman, 2001; Ekman şi Friesen, 1975): relaxarea muşchilor faciali, inhibând orice con-

tracție musculară; îngheţarea muşchilor faciali, într-o faţă de poker

(poker face) nonemoțională: reglajul maxilarului; contractarea (nu apăsarea) buzelor; privire fixă, dar nu contractarea pleoapelor etc.;

camuflarea feței prin muşcarea buzei, sugerea buzei, scărpinarea în jurul ochilor sau în altă zona a feței etc.

Neutralizarea este o acțiune dificilă, mai ales când emoția este puternică, declanşată de un eveniment sau de o serie de evenimente intense, eventual neaşteptate. În această situație, fața arată atât de tensionată sau înlemnită încât faptul că neutralizarea este efectuată poate fi un lucru evident, chiar dacă nu apare urma emoției prin indicatori faciali. Cel mai adesea, oamenii preferă să mascheze o expresie, neutralizarea fiind mult mai dificilă (Ekman, 2001; Ekman şi Friesen, 1975). Pe de altă parte, în mascare se simulează o expresie a unei emoții care nu este trăită, expresie care este folosită pentru a acoperi sau ascunde o emoție care este autentică. De asemenea, în mascare rata clipirii poate creşte (Porter şi ten Brinke, 2008). O expresie facială inhibată subit (engl. squelched expression) apare atunci când o persoană conştien-tizează ceea ce începe să apară şi întrerupe expre-sia, de multe ori acoperind-o cu o expresie falsă. Când expresia este inhibată brusc, nu este mereu o expresie completă, dar durează mai mult decât o microexpresie şi întreruperea poate fi observabilă destul de uşor (Ekman, 2001). Zâmbetul voluntar este cea mai comună acțiune de mascare. Motivul: acțiunea muşchiului zigomatic mare (UA 12) este în opoziție din punct de vedere anatomic, multor mişcări faciale corespunzătoare emoțiilor nega-tive care apar în zona de jos a feței. Însă o emoție negativă poate fi mascată tot de una negativă: furia acoperind frica, sau tristețea mascând enervarea. Totodată, o expresie pozitivă poate fi mascată de o expresie voluntară negativă (Ekman, 2001; Ekman şi Friesen, 1975).

RECUNOAŞTEREA INDICATORILOR FOLOSIȚI ÎN TEHNICILE DE MANAGEMENT FACIAL

Toate cele trei tehnici de management facial – succe-siunea, ajustarea şi falsificarea (care include simula-rea, neutralizarea şi mascarea) – apar în cazul oricărui motiv pentru care oamenii controlează expresia facia-lă (Ekman, 2001; Ekman şi Friesen, 1975): 1. reguli culturale de manifestare; 2. reguli personale de manifestare (sau obişnuințe); 3. cerință vocațională; 4. nevoi momentane. Ajustarea unei expresii se face, de cele mai multe ori, uitând de partea superioară a feței, gura fiind cea care este controlată cel mai des – excepție fă-când cazul enervării (Ekman, 2001). Acest lucru este valabil şi pentru falsificarea expresii-lor. Când se încearcă neutralizarea, gura este cea mai bine controlată, scăpări existând în sprâncene, pleoa-pe sau frunte222. În cazul simulării unei emoții, este cel mai probabil ca expresia falsă să apară în zona gurii, iar partea de sus a feței să fie uitată. Acest lucru este valabil şi pentru mascare. Revenind la rata clipirii, odată cu neutralizarea expresiilor faciale, frecvența clipirii poate descreşte. Porter şi ten Brinke (2008) au găsit faptul că emoțiile pozitive sunt mai uşor de falsificat decât cele negative, fapt posibil cauzat de experiența mai mare a oamenilor în crearea expresiilor false ale emoțiilor pozitive în viața de zi cu zi (Ekman, 2001; Ekman şi Friesen, 1975). TABELUL 8.2. INDICATORI FACIALI ŞI EXTRAFACIALI AI UNEI

EMOȚII SIMULATE (actualizat pornind de la Ekman, 2001)

REACȚIEA FALSIFICATĂ

INDICATOR

frică o absența mişcării sprâncenelor;

tristețe (posi-

bil şi în cazul vinovăției)

o absența mişcării sprâncenelor;

bucurie

o m. orbiculari ai ochilor (partea orbita-

lă) nu sunt implicați, deși pot sa apară

și aceștia chiar dacă mișcarea este vo-luntară (Schmidt et al., 2006, 2009);

o durata mai mare a mișcărilor (Hess și

Kleck, 1997);

enervare o strâmtarea buzelor (nu în mod obliga-

toriu apăsate);

entuziasm sau

implicare în ceea ce este

comunicat

o ilustratorii nu se intensifică, sau sin-

cronizarea acestora este incorectă;

emoții negati-

ve

o absența: transpirației, schimbărilor în

respirație sau a intensificării manipula-torilor;

surpriză

o viteza maximă a declanșării și amplitu-

dinea sunt mai mari, însă durata (de-clanșării) este mai scurtă (i.e. mişca-

rea apare mai rapid; Schmidt et al.,

2009);

orice emoție

o expresie asimetrică (exceptând dispre-țul);

o apariție bruscă (abruptă);

o dispariție bruscă sau crestată; o localizarea în discurs este incorectă.

Emoțiile intense sunt mai dificil de ascuns decât cele slabe în timpul neutralizării, mai ales în partea

222

Spre deosebire de mascare, odată cu neutralizarea expresiilor faciale, rata clipirii scade (Porter şi ten Brinke, 2008).

C08 _____ MINCIUNA

172

superioară a feței. De asemenea, frica este emoția în care apar cel mai frecvent scăpările faciale; la polul opus se află zâmbetul (Porter et al., 2012). Totodată, în comparație cu expresiile faciale slabe mascate, cele de intensitate mare conțin scăpări care durează mai mult timp (în partea superioară şi inferioară a feței, mai rar în mijlocul acesteia) (ibidem). Scurgerile emoționale faciale pot fi o urmare a supra-încărcării cognitive din minciunile complexe şi cu miză mare. De obicei, este valabil pentru muşchii care nu beneficiază de un control cortical puternic. De exem-plu, frecvența de contracție a UA 4 şi UA 15 este mai deasă în tristețea veritabilă, în comparație cu cea falsificată. Tot aici, UA 1+2 poate să apară ca o încer-care nereuşită de a părea trist(ă) (ten Brinke et al., 2012). În ceea ce priveşte diferențele interindividuale, per-soanele cu trăsături prihopatice şi cu tendința sporită de manipulare a altora au mai puține scurgeri faciale ale emoțiilor neadecvate contextului minciunii (Porter et al., 2011); sunt abile în inhibarea facială. Însă, psihopatia care conține elemente impulsive poate genera inconsistență în expresiile faciale din timpul minciunii (ibidem). O altă trăsătură – inteligența emo-țională – este asociată cu fabricarea eficientă a indi-catorilor emoționali în timpul minciunii, deşi pot să apară şi aici scurgeri. Totodată, persoanele cu această trăsătură, deşi abile în simulare, nu sunt la fel de abile şi în inhibare (ibidem).

DUREREA FIZICĂ Diferențele dintre durerea mascată şi expresiile neutre este foarte subtilă: UA 25+26 şi UA 4, ultima mişcare fiind reziduală223. Aceste două grupări de acțiuni apar însă şi în durerea simulată, situație în care contracțiile sunt forțate, cu o durată mai mare decât în cazul durerii autentice. De asemenea, există diferențe în ceea ce priveşte variabila temporală a mişcărilor: în durerea autentică, acțiunile faciale apar împreună (în 2 sau 4 clustere Hill şi Craig, 2002); în durerea falsificată acțiunile musculare sunt răspândite şi apar într-o manieră secvențială, nu în acelaşi timp că în cazul durerii autentice (ibidem). TABELUL 8.3. COMPARAȚIE ÎNTRE DURERE AUTENTICĂ ŞI

CEA SIMULATĂ (sintetizat din Craig et al., 2005; Prkachin,

2005)

ACȚIUNE DURERE

AUTENTICĂ

DURERE

FALSIFICATĂ

ridicarea sprâncenelor x

încruntare x x

ridicarea obrajilor x x

contracția pleoapelor x

ridicarea buzei superioare x

ridicarea unghiului gurii x

despărțirea buzelor x

încleştarea mandibulei x

închiderea ochilor x

clipire x

223

Contracția musculară voluntară durează mult timp.

ZÂMBETUL FALS Zâmbetul fals este cea mai frecventă expresie facială şi cea mai comună metodă de mascare a unei emoții negative. Acesta combină, în toate cazurile, acțiunea muşchiului zigomatic mare (UA 12) cu urme ale mişcă-rilor musculare provenind din alte emoții negative. Totodată, zâmbetul fals poate indica sumisiunea față de ceva neplăcut (o situație sau persoană) (Ekman, 2001). Suficiența zâmbetului non-Duchenne poate evoca stări pozitive în absența stimulilor pozitivi, însă totodată poate să moduleze reacțiile emoționale. Schmidt și colaboratorii (2009) a arătat că zâmbetul voluntar are un onset care se declanșează puțin diferit față de ZD: viteza maximă a mișcării este mai mare. Când zâmbetul poate fi amestecat cu alte emoții (Ekman, Friesen şi O‘Sullivan, 2005, p. 206): frică (UA 20, UA 1+2+4); dezgust (UA 9, 10); dispreț (UA 14); tristețe (UA 1+4, UA 15); enervare (UA 5, UA 6+7, UA 4). Încordarea sau apăsarea buzelor, ridicarea bărbiei, sau tragerea în interior a unghiului buzelor sunt o parte din mişcările faciale de mascare sau suprimare a zâmbetului emoțional. Când aceste mişcări apar împreună cu urmele unui ZD, sunt considerate a fi indicatori ai încercării de control al expresiilor faciale specifice emoțiilor pozitive. Controlul emoțiilor poziti-ve este mai dificil ca cel al emoțiilor negative, după cum sugerează un număr de cercetători, deoarece presiunea socială de a le controla pe primele este mai puțin intensă (cel puțin pentru culturile europene) (Ekman, 2001). Elemente nonverbale specifice con-trolului sau suprimării emoțiilor pozitive sunt de obicei: UA 14; 17; 18; 23; 24, sau 28; la copii mai apar: muşcarea obrazului, acoperirea urechilor (vezi şi Ekman, Friesen şi O‘Sullivan, 1988). În cele din urmă, Hoque și Picard (2011) au arătat că zâmbetul (UA 6+12) poate să apară în frustrarea declanșată natural224; în frustrarea deliberată (i.e. minciună, în acest studiu) se pare că zâmbetul apare foarte rar, iar când apare poate fi zâmbet social (UA 12), sau ZD neînsoțit de mișcări faciale specifice frus-trării (e.g. UA 4). Mai mult, zâmbetul din frustrare poate să apară doar la începutul unei conversații, nu și în restul dialogului.

MINCIUNILE VERBALE ŞI VOCALE; TEXTUL Cel mai frecvent indicator al minciunii vocale este pauza dintre cuvinte. Ezitarea la începutul cuvântă-rii, repetiții, pauze prea frecvente sau lungi, sau bâl-bâială. Aceşti indicatori apar, de cele mai multe ori, din două motive: minciuna nu a fost pregătită, sau apare teamă de a fi prins. Mesajele unei minciuni lungi de obicei conțin şi elemente veridice. Cele mai des întâlnite indicatori verbale ale minciunii sunt afirmați-

224

Același studiu a arătat că percepția zâmbetelor din frustrare este scăzută, poate datorită faptului că zâmbetul, conform mentalității umane, nu este asociat cu emoțiile negative.

C08 _____ MINCIUNA

173

ile pozitive, răspunsurile neplauzibile şi diminuarea nemijlocirii (Ekman, 2001). În minciună, înălțimea sunetelor emise poate creşte, da nu datorită minciunii în sine, ci a emoțiilor: frică, enervare sau excitare. Odată cu descreşterea ilustra-torilor, înălțimea vocii crește. Cu toate acestea, există persoane a căror înălțime a vocii descreşte în cele trei emoții specifice. Pe de altă parte, înălțimea sunetelor emise este scăzută în tristețe (Ekman, 2001). Alte caracteristici vocale ale minciunii pot fi durata mare a timpului necesar răspunsurilor, sau durata scurtă a discursului, rata înceată a discursului. Anxie-tatea produce erori de vorbire. În stadiile primare ale unei interacțiuni sociale, individul anxios poate avea numeroase difluențe verbale. Cu toate acestea, odată cu familiarizarea progresivă a situației, frecvența erorilor scade (Ekman, 2001). Unii indivizi care au partea stânga a creierului deterio-rată nu pot procesă comunicarea verbală şi trebuie să se bazeze pe cea nonverbală (Ekman, 2001). În comunicarea directă (în timp real, inclusiv prin computer) persoanele care mint au tendința să folo-sească mai puține cuvinte (Connell, 2012; De Paulo et al., 2003). Această tendință este inversă în comunica-rea indirectă (Zhou et al., 2003; Zhou et al., 2004a), poate ca efect al lipsei sau diminuării fricii generată de minciună. De asemenea, în minciuni pot să apară mai puține nemijlociri verbale – i.e. mai puține pro-nume la persoana I -, probabil ca urmare a tendinței de distanțare față de afirmație sau situație (vezi şi Hancock et al., 2008; Zhou şi Zhang, 2008).

În ceea ce priveşte dificultatea cognitivă, în minciună aceasta se reflectă în cuvinte şi propoziții mai scurte, chiar şi în situațiile în care minciuna este pregătită anterior. De asemenea, încărcarea cognitivă apare şi în lipsa fricii (Connell, 2012).

S47 | SINTEZĂ ŞI ALTE DATE DE-SPRE MINCIUNA NONVERBALĂ Comunicarea nonverbală are un impact substanțial în formarea impresiilor despre alte persoane, mai mare decât cel al conținutului vorbirii. Cu toate acestea, impactul depinde de situație. Există mituri ca minci-noşii evita privirea sau când cineva minte, face miş-cări care nu sunt necesare, însă acestea nu sunt ade-vărate. Conştientizarea propriului comportament este esențială în eficacitatea controlului acestuia. Însă când un om minte, nu este necesară doar această conştientizare, ci şi cunoaşterea propriului comportament normal (Vrij și Mann, 2005). Nu există un dicționar al comunicării nonverbale: majoritatea indicatorilor nonverbali nu au traducere directă în limbajul verbal. Excepție fac expresiile faciale emoționale universale şi emblemele. Unul din motivele pentru care indicatorii nonverbali sunt greu de tradus este faptul că aceştia variază în funcție de context. De asemenea, există diferențe clare între abilitățile indivizilor de exprimare, interpretare şi reglare a comportamentului nonverbal. Fiecare individ variază în modurile în care se comportă atunci când minte, când este derutat(ă), sau când este neliniştit(ă)/anxios. Mai mult, expectanțele influențează interpretarea comportamentului non-verbal: aşteptările în ceea ce priveşte caracteristicile şi calitățile altor oameni pot fi comunicate subtil prin comportament nonverbal şi pot avea impact asupra celor care le observă, modificându-le şi acestora com-portamentul. Acesta efect se numeşte efectul Rosen-thal. În al doilea rând, aşteptările pot afecta modul în care acelaşi comportament nonverbal este interpretat de indivizi diferiți într-un cadru social. O schimbare în comportamentul de baza al unui individ poate ex-prima (1) disconfort sau (2) schimbare emoțională sau cognitivă (Riggio și Feldman, 2005). Nu există indicatori ai minciunii, cum ar fi nasul lui Pinocchio, însă unele comportamente sunt mai indi-cative decât altele (Vrij și Mann, 2005). Foarte impor-tant: situații specifice au ca efect comportamente specifice; acest lucru depinde însă de procesele sau fenomenele pe care individul le trăieşte: emoții, com-plexitatea conținutului, sau încercarea de control a comportamentului (ibidem). De asemenea, scăpările emoționale, în față sau voce, sunt mai comune în (O‘Sullivan, 2005): minciunile despre emoții; minciunile importante (nu cele de politețe, com-

plimente false sau minciuni albe); minciunile neautorizate, neoficiale; minciunile spuse oamenilor iubiți, admirați, res-

pectați, sau temuți; minciunile spuse pentru ajutor sau suport; minciunile despre încălcarea unor reguli.

În final, tabelele 8.4 şi 8.5 sintetizează informația găsită până în prezent referitoare la mai mulți indica-tori ai minciunii. Tabelul 8.4 este organizat pe baza indicatorilor comportamentali şi arăta ce informație poate dezvălui un anumit comportament. Tabelul 8.5 este organizat pe baza tipului de informație ascunsă şi

C08 _____ MINCIUNA

174

arăta ce comportament/reacție poate furniza un anu-mit tip de informație. TABELUL 8.4. SEMNALAREA INFORMAȚIEI ASCUNSĂ, ORGA-

NIZATĂ PE BAZA INDICATORILOR COMPORTAMENTALI (Ek-

man, 2001, p. 332)

COMPORTAMENT SEMNALEAZĂ

embleme

pot fi specifice unei emoții; pot fi o

sursă de scurgere a informației fără

legătură cu emoția;

ilustratorii des-

cresc

plictiseală; discurs spontan; sau, cântă-rirea fiecărui cuvânt în parte înainte de

rostire;

intensitatea

ridicată a vocii, flux verbal rapid

probabil furie, frică sau/şi excitare;

intensitatea

scăzută a vocii, flux verbal încet

probabil întristare sau/şi plictiseală;

înghițirea frec-

ventă a salivei

emoție*, nespecific; sau, anumite boli;

înghițirea salivei emoție*, nespecific; sau, după căscat sau tuse;

manipulatorii

cresc

emoție negativă;

pauze şi erori în vorbire

discurs nepregătit (spontan); sau, emoții negative, cel mai adesea frica;

respirație lentă emoție, nespecific;

respirație rapidă emoție, nespecific; sau, tahipnee;

scăpări verbale (engl. verbal

leakage)

poate fi specific unei emoții; poate fi o sursă de scurgere a informației fără

legătură cu emoția;

tirade (şuvoi de

cuvinte)

poate fi specific unei emoții; poate fi o

sursă de scurgere a informației fără legătură cu emoția;

tonul înalt al

vocii

emoție negativă, probabil furie sau

frică;

tonul jos al vocii emoție negativă, probabil întristare;

transpirație emoție*, nespecific;

vorbire indirectă discurs nepregătit (spontan); sau, emoții

negative, cel mai adesea frica;

microexpresii orice emoție;

expresie facială

întreruptă brusc

emoție specifică; sau, poate arată doar

faptul ca o emoție a fost întreruptă, dar

nu şi care este aceasta;

muşchi faciali cerți

doar pentru frică sau întristare;

frecvența clipirii

creşte

emoție*, nespecific;

dilatarea pupile-

lor

emoție*, nespecific; uneori, interes, durere fizică sau mediu înconjurător slab

luminat;

lacrimi întristare, suferință, râs necontrolat;

roşirea feței furie, jenă, rușine; posibil vinovăție;

albirea feței frică sau furie;

*emoții cu intensitate mare sau cel puțin medie. TABELUL 8.5. SEMNALAREA INFORMAȚIEI ASCUNSE, ORGA-

NIZATĂ PE BAZA TIPULUI DE INFORMAȚIE (Ekman, 2001, p.

333)

TIPUL INFOR-MAȚIEI

INDICATOR

discurs spon-

tan

vorbire indirectă, pauze, erori, ilustratorii

descresc;

emoție nega-

tivă

vorbire indirectă, pauze, erori, tonul vocii înalt sau coborât, manipulatori intensifi-

cați;

emoții (gene-ral)

scăpări verbale, tirade, microexpresii, sau expresie facială întreruptă brusc;

enervare

tonul şi volumul vocii ridicat, flux verbal

rapid, roşirea sau albirea feței, presiune

vasculară crescută, transpirație, sau încleş-tarea mandibulei;

excitarea

oricărei emoții

schimbări în respirație; transpirație, înghi-

țirea salivei, expresie facială întreruptă

brusc, rata clipirii intensificată, sau dilata-rea pupilei.

frică (excep-tând teroarea)

vorbire indirectă, pauze, erori, tonul şi

volumul vocii ridicat, flux verbal rapid, tremur sau contracții musculare, albirea

sau roşirea feței;

informații

nonemoționale (e.g. fapte,

planuri, fante-

zii)

scăpări verbale, tirade, embleme;

întristare (sau posibil vinovă-

ție şi ruşine)

volumul vocii este scăzut, flux verbal scă-zut, muşchi faciali cerți, lacrimi, roşirea

feței, sau privirea în jos;

jenă roşirea feței, privirea în jos şi/sau în late-ral;

plictiseală ilustratorii descresc, flux verbal căzut;

teroare

expresia facială a fricii la intensitate ma-

ximă, roșirea sau albirea pielii, respirație rapidă, ritm cardiac extrem, senzație de

vomă şi contracții ale stomacului, tremur

muscular, defecare sau urinare involuntară,

sau imposibilitatea de a reacționa în fața sursei pericolului;

TABELUL 8.6 INDICATORI COMPORTAMENTALI CARE APAR DES ÎN MINCIUNĂ (Manusov, 2005, p. 240-242; completări ulterioare)

CLASĂ COMPORTAMEN-

TALĂ DEFINIRE INDICATORI

EXCITARE

nervozitate/excitare negativă

activare fizio-

logică în SNV, SNC şi/sau

sistemul limbic

o excitare generală intensă;

o frământare/mişcări aleatorii ale trunchiului şi membrelor;

o balansare şi torsiune;

o automanipulatori (e.g. scărpinare); o manipularea unui obiect;

o dilatarea pupilelor;

o frecvența clipirii crescută; o descreşterea activității faciale;

o creşterea sau descreşterea frecvențelor mişcărilor corpului;

o muşcarea buzelor*; o creşterea F0 (i.e. frecvența fundamentală);

C08 _____ MINCIUNA

175

CLASĂ COMPORTAMEN-

TALĂ DEFINIRE INDICATORI

tensiune

o rigiditatea posturii; o tensiune kinezică (membre, cap etc. imobile, încordate);

o tensiune vocală ridicată;

o absența râsului relaxat*;

o tensiune în voce şi/sau înălțimea crescută a acesteia, ca rezultat al fricii. Cu toate acestea, diferențele sunt foarte subtile, fiind măsurabile în mod exact

doar cu echipament special (Vrij și Mann, 2005).

EMOȚII

reacții conge-nitale deschise

care semnalea-

ză stări fiziolo-

gice tranzitorii şi excitarea

care le este

asociată

o afect general negativ, de cele mai multe ori; o zâmbete false;

o microexpresii faciale;

PROCESE ALE MEMORIEI accesarea memoriilor reale vs. inventate

cantitatea detalii-

lor/conținutului

o simplitate verbală;

o flux verbal redus;

o discrepanțe: vorbitorul are inconsistențe sau discrepanțe interioare; apar infor-mații din surse diferite (e.g. față sau voce), părând contradictorii; vorbitorul pa-

re să fie ambivalent;

accesarea detaliilor

specifice şi diverse

o gângăvire;

o reînceperi; o propoziții incomplete;

o sunete incoerente;

o repetiții; o pauze mai lungi;

o erori verbale: repetiții, propoziții incomplete, scăpări verbale (Vrij și Mann,

2005);

o evitări verbale: folosirea deasă a umpluturilor, ca aaa sau îîî, care exprimă un tipar conflictual. Aceste evitări, cât şi erorile verbale, pot fi datorate faptului

că individul trebuie să se gândească mai mult la ceea ce are de spus. Efectele

sunt diminuate sau inexistente atunci când minciună nu este complexă (Vrij și Mann, 2005);

o sarcina cognitivă intensă are ca rezultat neglijarea comportamentului nonver-

bal, reducând animația corpului. Însă descreşterea mişcărilor poate fi rezultatul încercării de control a acestora. Motivul: oamenii cred că mişcările pot trăda

minciuna, deci vor încerca să controleze mişcările care nu sunt stric necesare.

Această măsură are ca rezultat rigiditatea şi inhibarea, pentru că majoritatea

oamenilor fac mişcări care nu sunt esențiale (Vrij și Mann, 2005);

segmentare semantică o mişcări deictice (i.e. de punctare) ale capului;

incertitudine/ambiguitate o shrug (engl.): cel mai des ridicarea umerilor;

PRODUCEREA MESAJULUI transformarea

gândurilor în mesaje verbale şi nonverbale

dificultate cognitivă

o posibil evitarea contactului vizual;

o latența225 prelungită a răspunsurilor;

o întreruperea sau diminuarea gesturilor;

o încetarea sau diminuarea tuturor mişcărilor; o multe pauze în vorbire;

COMUNICATOR STRATE-

GII ŞI TACTICI

acțiuni voluntare realizate cu scopul de a crea un mesaj credibil

control comportamental

o tăcere posturală; o creşterea relaxării posturii de-a lungul timpului;

o inhibarea voită a mişcărilor faciale şi ale corpului poate fi rezultatul lipsei emo-

țiilor corespunzătoare. În anumite situații trebuie să se declanşeze o anumită emoție şi aceasta trebuie să fie exprimată. Când emoția nu este declanşată, in-

dividul va trebui să o falsifice (Vrij și Mann, 2005);

implicare

o creşterea implicării kinezice şi vocalice;

o persoanele care mint par nepăsătoare sau indiferente şi sunt mai puțin coope-rante. Schimbări în poziția picioarelor226 şi dimensiunea pupilelor, iar nemijloci-

rea nonverbală şi vocală este scăzută; zâmbetele emoționale apar mai rar decât

de obicei (Vrij și Mann, 2005);

contra-nemijlocire

o contranemijolocire inițială; amplificarea nemijlocirii de-a lungul timpului;

o distanțare spațială*;

o evitarea contactului tactil*;

o orientare corporală indirectă; o înclinare corporală de evitare*;

o lipsa contactului vizual inițial; amplificarea contactului vizual de-a lungul timpu-

lui;

expresivitate

o amplificarea expresivității totale;

o amplificarea animației faciale;

o amplificarea ilustratorilor;

225

LATENȚĂ – starea de inactivitate dintre stimulare și răspuns. 226

Există persoane care îşi mişcă picioarele repetitiv în mod normal.

C08 _____ MINCIUNA

176

CLASĂ COMPORTAMEN-

TALĂ DEFINIRE INDICATORI

o amplificarea aprobărilor din cap; o amplificarea varietății vocale;

managementul conversa-ției

o latența redusă a răspunsului;

o omogenizarea luării cuvântului;

o mai puține pauze sau ezitări;

plăcere

o amplificarea agreabilității generale;

o amplificarea agreabilității faciale;

o amplificarea agreabilității vocale;

o ZD: UA 6+12;

dominanță

o dominanță ridicată sub condiții de persuasiune sau când este posibilă planifica-

rea şi repetiția prealabilă;

o nondominanță cu răspuns spontan şi narare faptică/reala;

formalitate o formalitate generală mare*. * speculație

C09 _____ CUPLUL

177

C09 | CUPLUL Animalele se bazează des pe ceilalți membrii ai speciei pentru a obține informații importante de-spre mediul fizic şi social în care se află. Pot folosi aceste informații pentru a îşi ghida propriile decizii. De exemplu, anumite animale (e.g. cimpanzeii) se decid să folosească unelte pentru căutarea hranei după ce observă ați indivizi manipulând cu succes acele unelte primare. Sau, alte animale (e.g. şobolanii şi mandrilii) aleg ce tip de mâncare să consume prin mirosirea botului membrilor aceleiaşi specii (Yorzinski şi Platt, 2010). Una din cele mai importante decizii pe care anima-lele le iau este alegerea partenerilor, iar această decizie poate fi influențată de hotărârile luate de alți indivizi – fenomen numit imitarea alegerii parteneri-lor (engl. mate-choice copying). De exemplu, femelele unei specii de peşti (i.e. Poecilia reticulata) preferă masculii cu o coloratură deschisă, nu pe cei monotoni; cu toate aceste, aceleaşi femele îşi pot schimba prefe-rința dacă observă alte femele împerechindu-se cu masculii mai puțin colorați. Prin urmare, acest tip de influență este atât de puternic încât poate rescrie preferințele sexuale. Ca şi animalele, oamenii sunt influențați de alți indivizi (în special de cei din gru-purile din care fac parte) în alegerea partenerilor sexuali (Yorzinski şi Platt, 2010).

S48 | DATE INTRODUCTIVE: FLIR-TUL ȘI HAPTICA

FLIRTUL ŞI INTERESUL Flirtul (sau curtarea) reprezintă o acțiune între doi indivizi şi are două scopuri posibile: unul stric sexu-al, sau unul romantic227. De asemenea, are două direcții nonverbale obligatorii: sumisiunea (transmite-rea inofensivității) şi afilierea (dorința de a forma o legătură socială, mai ales în cazul flirtului cu scop romantic). Flirtul este motivat de dorința de amplifi-care a plăcerii reciproce şi implică expuneri/afişări creative (e.g. diversitatea cromatică a penajului anu-mitor păsări) şi apariția jenei (în cazul oamenilor). De obicei, există două tendințe nonverbale de afişare: sfiala şi dorința. De exemplu, apar priviri reciproce sfioase, atingerea sau ascunderea feței, controlul zâmbetului, expunerea feței, toate specifice jenei din flirt. De obicei, bărbații sunt cei care inițiază atinge-rea fizica. În acelaşi timp însă, femeile care flirtează, dar se află deja într-o relație conjugală, au tendința de a face primul pas din acest punct de vedere (Willis şi Briggs, 1992). Fazele flirtului sunt (Givens, 1978): atenția; recunoaşterea; interacțiunea; excitarea sexuală; rezoluția/finalitatea procesului de flirt (i.e. con-

tinuarea sau terminarea relației). Timpul petrecut într-o anumită fază variază. De exemplu, se poate sări peste fază de acțiune, în timp ce în alte situații nu se trece de fază interacțiunii (ibidem). Exprimarea sumisiunii este esențială în faza de aten-ție. Apar elemente ca jena şi orientarea directă a corpului. În faza de recunoaştere, indivizii se remar-că. Aici sumisiunea joacă încă un rol esențial, care continuă şi în faza de interacțiune. Ca sistem de sem-nalare sexuală, curtarea îndeplineşte copularea. După actul sexual, relația se schimbă brusc. Cei doi indivizi încep să se comporte ca un cuplu (în cazul flirtului cu scop romantic). Curtarea este doar o fază temporară care durează între primul contact vizual reciproc şi primul act sexual, după care flirtul dispare (ibidem). De cele mai multe ori, femeile sunt cele care inițiază contactul nonverbal în faza de atenție și recunoaș-tere, prin transmiterea unor semnale de solicitare. De exemplu, contactul vizual urmat imediat de evi-tarea privirii rezultă în apropierea și/sau menține-rea atenției bărbatului (Moore, 1985). De asemenea, există cel puțin cinci domenii nonverbale care sunt folosite de bărbați pentru a îşi mări șansele de culpare (Renninger et al., 2004):

227

Chiar şi aşa, motivul pentru care cuplul conjugal există este

facilitarea creşterii puilor sau copiilor. Acestă facilitare este realizată cu ajutorul unui scenariu afectiv – i.e. iubirea – care motivează dedicarea asupra unui singur partener sau părteneră şi cooperarea strânsă între cei doi. Pentru organismele simple,

creşterea puilor nu necesită ajutorul părinților, nici măcar de mamă, deoarece dezvoltarea acestora este relativ. În cazul omului, romantismul presupune această legătură afectivă între

bărbat şi femeie, care însă este relaționată direct de activitatea sexuală dintre cei doi. Deci, actul sexual individual poate fi considerat separat de actul afectiv, romantic, deşi cele două sunt procese strâns legate (Fisher, 2009).

C09 _____ CUPLUL

178

atingerea: când este mutuală, semnalează simpa-tie și afecțiune (Summerhayes și Sucher, 1978). Atingerea nereciprocă indică un pattern dominan-ță-sumisiune, sau diferențe de status (Burgoon, 1991);

extinderea spațială prin mișcări de întindere sau extindere a părților corpului (vezi și Alcock, 1993, pentru dominanța în alte specii);

posturi corporale deschise: sunt percepute ca indicatori ai dominanței (Archer, 1980; Goffman, 1961; Schlenker, 1980);

priviri de verificare, realizate de mai ales de femei, dar nu neapărat;

pattern specific al gesturilor mâinilor şi brațe-lor: frecvente și expresive, mai ales cu palmele în sus (pentru că gesticularea cu palmele în sus es-te percepută pozitiv; Eibl-Eibesfeldt, 1971).

COMPORTAMENTUL HAPTIC ŞI SEXUALITATEA

Rezumând, stimularea tactilă are un rol esențial în comunicarea interpersonală, sexualitate şi formarea legăturilor dintre partenerii cuplului conjugal. Aceasta poate să apară, cel puțin parțial, în nivelurile primare ale procesării informației mediate de către eliberarea hormonilor (Gallace şi Spence, 2010). După unii autori, atingerea şi iubirea sunt indivizibile (Montagu, 1971). Contactul tactil (mângâierea, îm-brățişarea, sărutul etc.) şi gradul de satisfacție al relației sunt puternic legate (Gulledge et al., 2003). Intrând în detalii, presiunea sistolică şi diastolică a sângelui este diminuată în cazul stresului atunci când există contact tactil în cadrul cuplului, chiar dacă evenimentul stresant (e.g. discurs public) are loc după această stimulare (Grewen et al., 2003). Totoda-tă, într-un experiment recent (Ditzen et al., 2007) s-a arătat că femeile care primesc suport social de la partener prin atingere (cu conotații afective), în com-parație cu femeile care primesc at tip de suport soci-al, demonstrează un răspuns mai slab al cortisolului şi al ritmului cardiac la evenimentele stresante (deşi nu s-au găsit diferențe importante ale nivelului oxitocinei; Gallace şi Spence, 2010). Oxitocina, hormonul care facilitează comportamente-le de formare a legăturilor sociale dintre mamifere, este legat de atingerea din relațiile intime. De exem-plu, femeile care sunt atinse des de partener au un nivel mai mare al acestui hormon şi un ritm cardiac mai lent, în comparație cu femeile care sunt îmbrăți-şate de partener rar sau deloc (Light et al., 2005). Sensibilitatea tactilă poate fi asociată cu excitarea sexuală, iar alterarea/schimbarea acestei sensibilități poate avea impact asupra funcționării sexuale. De exemplu, Frohlich şi Meston (2005) au găsit o relație între sensibilitatea tactilă a vârfurilor degetelor feme-ilor şi disfuncții ale excitării sexuale: cu cât pragul sensibilității este mai mare (deci sensibilitatea în vârfurile degetelor este mai mică), cu atât severitatea disfuncției de excitare este mai amplă (pentru 75% din femeile cu disfuncții; Gallace şi Spence, 2010). O explicație posibilă este dată de faptul că femeile mai puțin excitabile au mai puțini receptori tactili decât femeile cu o funcționare sexuală normală (Krantz, 1958), sau de prezența slabă a fluxului sanguin în țesuturile genitale ale femeilor (dar şi ale bărbaților; Rowland et al., 1993). Tot în studiul efectual de Frohlich şi Meston s-a găsit o corelație pozitivă între

lubrifierea vaginului şi fumat, aceasta fiind afectată negativ (i.e. lubrifiere diminuată) de consumul de tutun. În final, este posibil ca anxietatea şi/sau alte abateri cognitive să afecteze sensibilitatea tactilă (Frohlich şi Meston, 2005). Pe de altă parte, în cazul bărbaților, ejacularea prematură nu este asociată pozitiv cu sensibilitatea tactilă a penisului, ci poate fi mediată de alți factori somatici sau cognitivi (Rowland et al., 1993).

SOCIOSEXUALITATEA Orientarea sociosexuală se referă la diferențele interindividuale în ceea ce priveşte strategiile uma-ne de cuplare sexuală. Această dimensiune sexuală are doi poli: sexul nerestricționat (i.e. fără prezența iubirii), care este o strategie amestecată, eterogenă și sexul restricționat (care apare doar în contextul unei relații romantice de lungă durată; Schmitt, 2005). De asemenea, bărbații cu o sociosexualitate nere-stricționată, extravertiți şi cu o automonitorizare mare sunt evaluați ca fiind mai dominanți şi prefă-cuți (engl. phony; ca efect al zâmbetelor false). Fe-meile cu aceleaşi trăsături sunt evaluate ca fiind tot dominante şi prefăcute (Simpson et al., 1993). TABELUL 9.1. SOCIOSEXUALITATEA ŞI INIȚIEREA RELAȚII-

LOR; COMPORTAMENTE NONVERBALE (tabel realizat din

Simpson et al., 1993; Simpson et al., 1996)

POLUL STRA-TEGIEI SEXUA-

LE

COMPORTAMENT NONVERBAL

FEMEI BĂRBAȚI

nerestricționat

o înclinarea

corpului în fa-ță228

o înclinarea

capului229(engl. head canting)

o zâmbit şi râs

des o privit în jos

rar

o priviri flirtuoase230

restricționat o opus ^ o opus ^

228

Această postură indică interes şi atenție în timpul interacțiuni-lor prietenoase (Cooker şi Burgoon, 1987), putând accenuta

impactul altor indicatori nonverbali. 229

Poate fi un indicator al flirtului sexual, fără implicare afectivă (Kendon şi Ferber, 1973; Key, 1975). De asemenea, femeile care în timpul interacțiunilor sociale îşi înclină des capul sunt perce-

pute mai atractive sexual şi având un interes mai mare către persoanele care le observă. De asemenea, înclinarea capului de către femei poate indica sumisivitate, comportament agreabil

(engl. ingratiation; Goffman, 1976), sau calmare (engl. appeasement) (Goffman, 1979); chiar şi aşa, înclinarea capului nu este percepută mereu ca o diminuare a dominanței. 230

Semnalează interes sexual puternic (Givens, 1978).

C09 _____ CUPLUL

179

S49 | CUPLUL CONJUGAL: TAC-TICI COMPORTAMENTALE Există mai multe tactici distincte pe care oamenii le folosesc pentru a îşi păstra sau răni partenerii, mij-loace care variază de la vigilență până la violență. S-a constatat empiric faptul că anumite afecte, mai ales disprețul, prezic destrămarea unei relații (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Împărțit pe baza valenței, acest subcapitol prezintă comportamentele care pot să apară în aceste tactici.

COMPORTAMENTE ȘI AFECTE NEGATIVE DEZGUSTUL

Dezgustul reflectă starea de repulsie şi include respin-gerea verbală şi/sau nonverbală a ceva ce o persoană consideră nociv, însă în acest context interpersonal dezgustul este declanşat, de cele mai multe ori, de motive morale sau simbolice (Yoshimoto et al., 2005).

Indicatori: repulsie: stimulul poate fi o imagine sau o referin-

ță la ceva aversiv; obiecție morală: stimulul este o acțiune sau idee

care este considerată repulsivă din motive simbo-lice de moralitate;

UA 9, 19, 15, 17 - combinate sau individuale.

Contraindicatori: batjocură sau insultă.

DISPREȚUL

Comportamentul specific disprețului are scopul de a deprecia, răni sau umili. Comunică lipsa respectului pentru partener(ă) (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: sarcasm, care în cadrul unei conversații precede

râsul batjocoritor; batjocură/derâdere, ca de exemplu repetarea

unei fraze pe care partenerul a spus-o, cu scopul de a ridiculiza;

insulte, care sunt forme directe ale disprețului; umor ostil, care este folosit prin folosirea sarcas-

mului sau insultei sub forma unei glume; UA 10 sau 14; rotirea ochilor (i.e. ochi dați peste cap). BELIGERANȚA

Apare atunci când o persoană vrea să provoace o ceartă cu partenerul sau partenera. Aceasta este de obicei făcută punând întrebări sarcastice care irită sau derută, folosind umor pe care partenerul nu-l găseşte amuzant sau testând limitele relației prin provocări (e.g. Ce ai zice dacă aş fi făcut asta?) Scopul belige-ranței este de a obține un beneficiu prin provocarea enervării în partener, căutând conflict (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: întrebări ironice, cu scopul de a irita sau deruta;

umor nonmutual: apare când unul din parteneri crede că este amuzant(ă), însă celălalt este iritat. Aceste momente nu se confundă cu amuzamentul și nici cu sarcasmul, batjocura sau insulta care apar în dispreț;

terorism interpersonal, în care persoana belige-rantă adresează provocări directe;

UA 1 sau 2; maxilarul este împins în față, capul înclinat în

spate sau înclinat în față şi apoi dat pe spate; tonul vocii este vioi, uneori mai ascuțit la sfârşitul

frazei. DOMINAREA

Este actul de încercare de control a conversației sau acțiunii. Poate fi observată prin acțiuni ca forțarea unei înțelegeri, sau forțarea partenerului să se retragă sau să adopte un punct de vedere. Vorbitul continuu, discursuri, contraziceri, amenințări (e.g. Daca nu faci asta, te părăsesc!) (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: invalidarea, care contrazice în mod deliberat şi

forțat un punct de vedere, sentiment etc.; prelegerea: acest indicator exprimă încercarea de

a deprecia sau micşora o persoană sau argumente-le acesteia;

manipulare (engl. low-balling), care se exprimă sub forma unei întrebări care are un răspuns pre-meditat. Întrebările nu sunt doar retorice, ci au şi calitatea de a fi manipulative: Vrei să fiu fericită, nu?;

vorbit continuu: prin aceasta, partenerul care doreşte să domine se asigură de faptul că nu va primi răspuns. Vocea are o calitate ritmică, repe-titivă și se fac reluări frecvente ale cuvintelor sau ale sumarizării punctului de vedere, totodată ignorându-se (parțial sau total) conținutul verbal al partenerului;

amenințări (e.g. Daca nu faci asta, plec!); UA 2; capul şi/sau corpul înclinat în față. Contraindicatori: prelegeri disprețuitore, când conținutul verbal

devine insultător. CRITICA Critica funcționează ca un atac asupra caracterului sau personalității într-un mod care nu este neapărat insultător (ca în cazul disprețului). Este o plângere sau doleanță care exprimă opinia că partenerul are o personalitate imperfectă. Critica este de multe ori însoțită de blamare, însă este diferită de o simplă doleanță, care se referă la instanțe specifice de com-portament. Critica este caracterizată de evaluarea generală negativă (i.e. persoana ca întreg) a abilități-lor sau valorilor partenerului, astfel tu mereu sau tu niciodată sunt considerate critică, nu doleanță. Critica se poate (sau nu) referi şi la un eveniment anume (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: blamare: atribuirea vinovăției, însoțită de atac

verbal personal sau acuzare globală, generală;

C09 _____ CUPLUL

180

atac asupra caracterului, prin critică foarte gene-rală (e.g. Nu îţi pasă.);

afirmații referitoare la trădare, care sunt similare blamării şi se referă la încredere şi dedicare;

citirea minţii (de tip negativ): aceste afirmații exprimă atribuiri despre emoțiile, comportamen-tul, sau motivele partenerului. Indică o critică atunci când sunt negative sau sunt acompaniate de afect negativ (e.g. Nu o placi pe sora mea pen-tru că fumează!).

Contraindicatori: afirmațiile critice făcute pentru a răni, ca de

exemplu Eşti un cretin! - care exprimă dispreț. ENERVAREA

În contextul unui cuplu, enervarea funcționează pentru a răspunde încălcărilor autonomiei sau res-pectului. Indicând faptul că o limită a fost încălcată, enervarea poate fi considerată un fel de subliniere afectivă a neplăcerii şi doleanței (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: frustrare; afirmații la persoana I; întrebări ca De ce?!, însoțite de voce specifică; cerere/poruncă, însă nu sunt încercări de domina-

re, ci încercări de stopare a încălcării autonomiei sau respectului;

UA 4, 5, 7, 4+5, 4+5+7, 23, 24; punctarea unor cuvinte cheie, vorbit printre dinţi,

înclinarea capului şi mişcarea acestuia specifică dezaprobării, bâlbâit şi schimbări în ritmul vorbi-rii, cuvinte stresate, oftat, smucituri involuntare, intensitatea vocii este mare (deşi uneori poate fi mică).

Enervarea apare atunci când unul din parteneri (sau amândoi) sună sau arată ca şi când s-ar fi săturat - exasperare. Enervarea poate fi amestecată cu alte emoții ori acțiuni precum disprețul, critica sau beligerența. Poate restabili o relație intimă după o ceartă intensă (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). FRICĂ-TENSIUNE

Exprimă îngrijorare, anxietate, sau teamă ca rezul-tat al unui subiect de conversație incomod (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: tulburarea vorbirii - propoziții incomplete, gângă-

vit; schimbarea frecvenței fundamentale (F0) a calită-

ții vocii; înghițirea frecventă a salivei; nevoie crescută de oxigen; frământare - schimbarea frecvență a poziției,

automanipulatori, atingerea frecventă a feței, muşcarea buzelor sau a altor zone din interiorul cavității bucale;

râs tensionat, care apare în contextele în care lipseşte umorul;

UA 12, 20, 1+2+4, 1+2+4+5; mişcări oculare frecvente.

Contraindicatori: comportamente de depărtare/absentare, ca de

exemplu redirecționarea atenției - însă dacă nu este prezentă frica, comportamentul reprezintă o simplă retragere;

râs tensionat mutual, care poate deveni rapid un moment caracterizat de afecte pozitive (e.g. umor).

UMORUL TENSIONAT

Râsul poate elibera tensiunea sau evita un subiect de discuție neplăcut. Zâmbetul este de cele mai multe ori forțat, deci fals (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: râs încordat; UA 12, 20. DEFENSIVA

Defensiva funcționează pentru a devia responsabili-tatea sau blamarea. Comunică un tip de victimizare inocentă sau indignare îndreptățită (e.g. contra-atac) (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: Da, dar...; contradoleanță: acest comportament implică o

combinare între o doleanță şi o contradoleanță - în acest mod, nu se răspunde doleanțelor, iar contradoleanțele au rolul de a se abate de la acestea prin devierea conversației într-o altă di-recție;

minimizare, care apare când se încearcă subdi-mensionarea unei doleanțe (e.g. Ai dreptate, am uitat să cumpăr. Dar oricum magazinul era închis la ora aia.);

scuze, care sunt încercări de relocalizare a res-ponsabilității sau blamării către alți factori ex-terni persoanei;

apărare agresivă: negări vehemente ale responsa-bilității (Nu am făcut aşa ceva!).

UA 1, 2, 1+2; pot să apară brațele încrucişate la piept, însă

acesta este un indicator incert; intensificarea amplitudinii231 şi înălțimii vocii. Contraindicatori: invalidarea, care reprezintă afirmații făcute pen-

tru a contrazice direct - Te înşeli! - care aparțin dominării şi sunt făcute pe un ton vocal cu înălți-me mare.

VĂITAREA

Văitarea (engl. whining) are ca scop transformarea şi amplificarea unei doleanțe obişnuite, devenind un protest afectiv. Sugerează poziția unei victime ino-cente (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: protest şi văitare - când apare, are ca rezultat o

calitate foarte nazală a vocii;

231

AMPLITUDINE – distanța/mărimea dintre punctele extreme ale unei oscilații (e.g. mișcarea unei mâini).

C09 _____ CUPLUL

181

apar replici ca: De ceeeee? Îmi plăcea chestia aia!;

nu se confundă cu defensiva, pentru că văitarea se referă doar la voce şi cuvinte;

voce cu sunete înalte, specific tristeții; UA 1, 1+2, 1+2+15, posibil 1+4. Contraindicatori: văitare defensivă. AMENINȚAREA

Amenințarea este o formă specifică de ostilitate a comportamentelor de dominare şi are ca funcție controlul altei persoane prin transmiterea unor condiții explicite care neîndeplinite pot conduce la consecințe grave (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: interdicție: se face prin afirmații dacă/atunci cu

scopul de a interzice anumite comportamente sau acțiuni şi pentru a impune consecințe;

ultimatumuri: reflectă o cerere de schimbare care trebuie să se producă într-o perioadă limitată de timp;

UA 1, 2, 1+2, 1+2+5, capul şi/sau corpul înclinat înainte.

Contraindicatori: tachinare pozitivă. TRISTEȚEA

În contextul cuplului, tristețea se referă la compor-tamentele şi atitudinile care comunică pierderea, resemnarea, neajutorarea, deznădăjduirea, pesi-mismul, sau relaxare amară/jalnică (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: oftarea, în special cea intensă, care apare foarte

des în contextul acestui afect; bosumflare, care apare în respingere/refuz sau

ignorare; poate da impresia de retragere din con-versație;

resemnarea: are un model de energie scăzută, gârbovire, flux verbal redus etc. aproape toate mişcările par a necesita efort suplimentar;

plâns sau plâns reprimat (unde apar ochi vizibil mai umezi);

rănire emoțională (care este o combinație între enervare şi tristețe) (engl. hurt);

UA 1, 6, 15, 17, 1+6, 1+15, 1+6+15, 1+6+15+17; poziție strânsă; buzele sau bărbia pot tremura; vocea poate fi tremurândă în amplitudine şi înăl-

țime; pot să apară ocazional rupturi. Contraindicatori: lipsa răspunsului verbal, care aparține tehnicii de

blocaj; alinare: apare o scădere bruscă a energiei ca

rezultat al difuziunii tensiunii. Este deseori însoți-tă de oftat, însă nu se confundă cu cel care apare în contextul tristeții (deşi are legătură cu evalua-rea tristeții).

lacrimi de bucurie: pot fi rezultatul a (1) râsului intens, (2) a unui moment brusc de intimitate mu-

tuală (e.g. complimente, reuşită etc.), sau (3) ca urmare a alinării.

BLOCAJUL

Blocajul se referă la comunicarea dorinței de a nu asculta sau răspunde în cadrul comunicării (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: evitare prin redirecționarea atenției către alte

surse; lipsa răspunsului verbal şi nonverbal (e.g. lipsa

contactului vizual şi a oglindirii232 faciale); priviri de monitorizare: în contextul lipsei răspun-

sului verbal şi nonverbal, pot să apară priviri de verificare a partenerului pentru a-i reaminti de lipsa interesului. Acest tip de contact vizual poate să apară ca o scurtă privire intermitentă în direc-ția partenerului ca şi când acesta este deranjant şi trebuie suportat;

mişcări faciale reprimate. Contraindicatori: plictiseală: apare ca rezultat al lipsei de subiecte

de activitate sau subiect de discuție; oboseală; resemnare, care este specifică tristeții. RETRAGEREA

Retragerea (engl. withdrawl), ca acțiune folosită în interacțiunea dintre cupluri, poate reflecta lipsa intimității sau încercarea de control şi/sau manipu-lare a partenerului sau partenerei. Prin natura sa, implică absența nemijlocirii nonverbale. Poate fi subtilă, ca evitarea privirii, schimbarea subiectului de discuție, redirecționarea atenției, sau tăcere. Proble-mele care nu sunt rezolvate pot conduce la conflict, iar persoana care încearcă să aducă în discuție pro-blema poate deveni iritată, ceea ce poate conduce la un nivel scăzut de intimitate şi la distanță între parte-neri (Noller et al., 2005). Ostilitatea crescută şi defensiva scăzută pot prezice conflicte distincte pentru bărbați (criticism, deza-cord, întreruperea partenerului), în timp ce pentru femei aceleaşi variabile prezic retragerea. Ostilita-tea poate fi exprimată fierbinte de către bărbați: retragerea este manifestată prin moduri diferite de exprimare a ostilității (Noller et al., 2005). Retragerea furioasă este expresia unei stări negative, în timp ce evitarea conflictului implică retragere fără respingerea partenerului. Evitarea intimității implică retragerea ulterioară apropierii partenerului. Compor-tamente specifice evitării: capul în jos sau rotit în altă direcție (valabil şi pentru privire) (Noller et al., 2005). De asemenea, anxietatea relației (anxietatea este legată de natura şi viabilitatea relației cuplului) este problematică pentru indivizii nesiguri. Paradoxal, aceştia pot reacționa ostil sau prin evitare, fapt care amenință relația şi prin urmare agravează anxietatea acestora. Partenerii nesiguri şi mâhniți au tendința să acționeze în moduri care sporesc distanța, neformând

232

Mimică sau imitare facială.

C09 _____ CUPLUL

182

un climat în care împăcarea se poate produce. Când se discută problemele femeilor, privirile reciproce sunt mai dese decât atunci când se discută proble-mele bărbaților (Noller et al., 2005).

COMPORTAMENTE ŞI AFECTE POZITIVE INTERESUL

Se reflectă în implicare şi energie pozitivă. Partene-rul interesat poate pune întrebări pentru a se lămu-ri. Interesul autentic implică preocuparea pentru gândurile şi sentimentele partenerului sau partene-rei (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: atenție (nonverbală) şi afect pozitiv: ton vocal

cald şi contact vizual constant. Apare dorința de a afla mai multe informații, însă nu la nivelul intens din entuziasm;

elaborare şi clarificare: partenerii interesați pun întrebări specifice acompaniate de indicatori non-verbali ca cei descrişi sus. Întrebările au ca scop obținerea de noi informații, ca de exemplu afla-rea opiniei partenerei;

întrebări deschise: sunt toate întrebările care nu necesită răspuns da/nu şi permit exprimarea libe-ră şi detaliată;

UA 1+2, 6+12, înclinarea corpului în față şi alți indicatori ai atenției (vezi S42).

Contraindicatori: indicatorii lipsei atenției/ascultării, ca de exem-

plu lipsa contactului vizual; lipsa pauzelor ulterioare unei întrebări; întrebări de persuasiune plus subestimare, care

conțin un singur răspuns şi aparțin dominării. ECHIVALAREA

Reprezintă acceptarea şi deschiderea față de emo-țiile şi opiniile partenerului. Presupune respect chiar şi când apare dezacordul (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: back-channel: comportamente care indică atenția

şi ascultarea afirmativă prin folosirea paralingvis-ticii şi a indicatorilor fizici (e.g. aprobarea din cap sau contact vizual sporit);

exprimarea verbală directă a înțelegerii (e.g. Da, sunt de acord cu ce spui.);

parafrazare: în acest tip de comportament, indi-vizii repetă ceva ce partenerul a spus, uneori lite-ral, alteori alterat;

scuze; finalizarea propoziției pe care partenerul nu a

terminat-o, acțiune care indică reciprocitate şi este însoțită doar de afecte pozitive.

UA 1+2, 6+12; alți indicatori nonverbali ai feedba-ckului nonverbal.

Contraindicatori: lipsa feedbackului (verbal sau nonverbal). aprobări repetitive din cap, automate – pot fi de

asemenea un semn al exasperării;

oglindirea afectelor, care denotă prezența empa-tiei şi care aparține afecțiunii/dragostei;

întreruperi: altele decât cele de finalizare a pro-poziției, fiind însoțite de afecte negative şi de bruschețe.

IUBIREA/TANDREȚEA

Iubirea exprimă preocupare sinceră şi oferă sprijin şi alinare. Deseori, fluxul verbal este încetinit, iar volumul vocii este redus. Funcția iubirii este facilita-rea cooperării, apropierii şi legăturii (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: rememorarea amintirilor comune plăcute; afirmații directe referitoare la preocupare pentru

partener(ă). complimente; empatie, atât verbal, cât şi nonverbal; cauza comună, în care partenerii se angajează

împreună în aproape orice comportament afectiv; flirt, care comunică dorința pentru partener(ă)

(apare doar la începutul relației); nu există UA specifice iubirii, însă 6+12 sunt pre-

zente foarte des. Contraindicatori: afecțiune defensivă: ocazional, unul din parteneri

poate face afirmații false în scopul manipulării, în special prin defensivă (context defensiv, ton vocal specific defensivei etc.).

UMORUL

Este caracterizat de împărtăşirea momentelor amu-zante prin zâmbet şi râs (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: tachinare; haz, care este exprimat printr-o observație care

este considerată de către amândoi partenerii ca fiind amuzantă;

glume private, care includ momente de râs mutu-al şi amuzament evident care derivă din mesaje codate sau momente de mutualitate spontană;

delectare şi exagerare: o formă jucăuşă de umor în care indivizii împart comportamente active de imitare sau joacă, animate şi exagerate. Acest in-dicator este deseori acompaniat de o formă mai adâncă de râs şi de energie sporită;

chicotire: uneori, partenerii pot izbucni chicotire unul cu altul fără un motiv vizibil. Aceasta poate rezulta dintr-o glumă privată sau poate indica o scurtă eliberare a tensiunii nervoase data de un anumit context. Afectul care stă la bază chicotelii trebuie să fie pozitiv, spre deosebire de chicotea-la asociată fricii/tensiunii;

UA 1, 2, 6, 12, 6+12, 25, 26, 27. Contraindicatori: umor nemutual. umor tensionat: este o reacție nervoasă a unui

nivel ridicat de tensiune a conversației şi totodată îi sunt absente afectele pozitive;

umor tandru: uneori, umorul poate transmite mesaje afective/tandre;

C09 _____ CUPLUL

183

umor beligerant: o formă de umor nemutual în care scopul este manipularea şi obținerea unor beneficii, sau rănirea partenerului.

batjocură: umorul care are ca scop rănirea sau insultarea şi este deseori confundat cu tachina-rea. Diferența dintre tachinare şi batjocură este mutualitatea umorului.

ENTUZIASMUL

Funcția entuziasmului este exprimarea interesului pasional pentru o persoană, activitate etc., cât şi o valență pozitivă asociată cu acel interes. Deseori, entuziasmul este contagios, brusc, zgomotos şi ener-getic (Coan şi Gottman, 2007; Yoshimoto et al., 2005). Indicatori: comportamente de anticipare, care sunt orientate

către viitor şi pot fi acompaniate de neastâm-păr/agitație şi distracție/neatenție.

surpriză pozitivă, ca rezultat al unui eveniment pozitiv neanticipat. Implică reacții pozitive, cate-gorice, la ceva ce s-a spus în conversație. Sub-indicatori: energie pozitivă; fluctuații ale vocii (volum, înălțime, ritm); sublinierea exagerată a unor cuvinte-cheie; multe !!! sau ?!?!?;

excitare/stimulare pozitivă: ca şi în cazul surpri-zei pozitive, include expresiile bucuriei şi antici-pării, foarte intense;

alte momente de bucurie, care reflectă un nivel ridicat de fericire;

UA 1+2, 6/7+12, 25-27; 1+2+6+12(+24) în cazul surprizei pozitive.

Contraindicatori: indicatorii interesului, care se pot confunda cu ai

entuziasmului: în interes, întrebările sunt acom-paniate de afect pozitiv, însă la o intensitate mai redusa decât în cazul entuziasmului.

surpriză negativă.

C10 _____ DISFUNCȚII

184

C10 | DISFUNCȚIILE ŞI COMPORTAMENTUL NON-VERBAL

S50 | EXPRESIA FACIALĂ ȘI MIȘ-CĂRILE CORPULUI Trei tipuri de acțiuni faciale sunt relevante în disfunc-țiile afective, dar nu semnalează o emoție: 1. acțiuni faciale instrumentale, (e.g. umezirea sau

ştergerea buzelor); apar ca efecte secundare anticolinergice la medicamentele antidepresive;

2. embleme faciale; sunt foarte frecvente în manie, apar foarte rar în depresie;

3. semnalele conversaționale faciale (i.e. punctea-ză discursul); sunt foarte frecvente în depresie şi schizofrenie.

Persoanele depresive au abilități slabe de interpreta-re corectă a expresiilor faciale. Acest fapt este vala-bil şi pentru schizofrenici şi alcoolici. Aceştia din urmă au dificultăți în relațiile sociale şi intime, probleme care sunt relaționate cu reglarea problematică a ener-vării. Consumul de alcool este o strategie efectuată pentru a face față problemelor, mai ales ale celor interpersonale, însă efectul este de cele mai multe ori invers. Consumul de alcool creează alte probleme, declanşează violența, apar dificultăți în abilitatea de a face față emoțiilor negative (emoțiile sunt mai inten-se), schimbă aşteptările şi percepția față de sine (Philippot et al., 2005). În depresie apare subestimarea controlului situației; activitatea facială este redusă, situație care îşi păs-trează caracterul chiar şi după recuperare (amelio-rarea bunăstării), în cazul depresiei nevrotice. Aici apare tulburarea codificării persoanei depresive, în care starea sa nu poate fi dedusă din comportament – i.e. expresia şi starea nu corespund, cauzele posibile fiind defecțiuni neurofiziologice sau rezultatul meca-nismelor de control şi defensivă (Kaiser și Scherer, 1998). Evitarea activă a stimulilor sociali (e.g. chipurile altor oameni) constituie o formă cognitivă de evitare a situațiilor care declanşează emoții negative, de cele mai multe ori relaționate fricii. De exemplu, apare evitarea privirii fețelor altor oameni, pentru a redu-ce la minimum riscul de a porni o conversație. Aces-te trăsături şi strategii aparțin şi indivizilor cu anxieta-te socială sau fobie socială. Tot aceştia au tendința să evite fețele emoţionale, atât pe cele negative, cât şi pe cele pozitive. Fobia socială este opusul psihopatiei: prima presupune nehotărâre şi frică socială irațională, iar a două implică narcisism şi absența fricii sociale (printre altele). În timpul unui dialog, persoanele cu anxietate socială sunt atrase în mod automat de încruntările celor cu care interacționează. Datorită acestei deformări emoționale, au tendința să supraactiveze starea de anxietate. Imediat după ob-servarea mişcării de coborâre şi apropiere a sprânce-nelor (UA 4), îşi schimbă privirea imediat pentru a evita stimulii amenințători şi starea de disconfort asociată acestora (Philippot et al., 2005). Percepția propriei persoane (e.g. autoaprecierea; engl. self-esteem) rezultă parțial din modul în care se interacționează cu alți oameni. Interpretarea greşită a comportamentului şi/sau atitudinii altor indivizi, inclusiv expresiile faciale, poate conduce la forma-rea unei păreri greşite despre propria persoană. De exemplu, indivizii care se tem de respingere socială

C10 _____ DISFUNCȚII

185

pot atribui în mod eronat dispreț oamenilor cu care interacționează, deşi aceştia din urmă nu îl exprimă. Contrar prezumțiilor larg răspândite, afişarea frec-ventă a expresiilor faciale corespunzătoare emoții-lor negative (în special enervarea) este corelată cu agravarea durerii/amărăciunii (engl. grief). Pe de altă parte, afişarea expresiilor pozitive denotă opu-sul (Philippot et al., 2005). În continuare, tabelul 10.1 prezintă o sinteză a indica-torilor nonverbali specifici mai multor disfuncții, în mare parte afective. Prima parte a tabelului prezintă câteva disfuncții în relație cu problemele care le ge-nerează – i.e. evaluarea inadecvată a stimulilor (pe dimensiuni). Partea a doua prezintă indicatori pentru mai multe disfuncții ordonate alfabetic. TABELUL 10.1. INDICATORI AI UNOR DISFUNCȚII AFECTIVE

SAU DE ALT TIP (prima parte a tabelului: Kaiser şi Scherer,

1998) 1.DISFUNCȚIA EVALUARE INADECVATĂ UA

anhedonia

evaluare negativă excesivă a

plăcerii

4233, 7, 9,

10, 15+17,

24, 39

apatie defecțiunea verificării facilită-rii/ajutorului

hipotonie

disatisfacție

cronică/

frustrare

bias puternic al evaluării facili-

tării negative habituale

4, 7, 17,

23, 24

disperare

subestimarea controlului 15, 25, 26,

41, 43; 1+4

şi plâns

euforie evaluare pozitivă excesivă a plăcutului şi facilitării

5, 26, 38; 6,12, 25

manie supraestimarea puterii sau

controlului

4,5 sau 7;

23, 25

neajutorare subestimarea puterii 1, 2, 5,

20234, 26,

32

tulburări de

anxietate

îngrijorare excesivă asupra adecvării puterii

4; 1, 2, 5, 20, 23, 24,

32, 37

2.DISFUNCȚIA CARACTERISTICI NONVERBALE SAU DE ALT

TIP

alcoolism

o diminuează capacitatea de interpretare

corectă a mesajelor faciale, în special

dezgustul şi enervarea (Borrill et al.,

1987); o control emoțional slab în exprimarea

emoțiilor (Philippot et al., 2005).

astm

bronşic

o copiii arată un deficit al exprimării emoționale ce acoperă categorii variate

de afecte. Acest deficit nu reflectă o in-

capacitate, ci este mai degrabă depen-

dent de situațiile în care copiii se află, în special cele stresante (Florin et al.,

1985).

autism

o când percep expresii faciale emoționale, persoanele cu autism se pare că se con-

centrează asupra trăsăturilor faciale, nu

asupra configurației expresiei (Ruther-

ford şi McIntosh, 2007); o percepția expresiilor faciale emoționale

extreme diferă de indivizii normali (Ru-

therford şi McIntosh, 2007). o copii: aversiune către atingerea inter-

personală (Baranek, 1999);

o lipsa ori insuficiența atenției comune în copilăria timpurie poate indica apariția

233

UA 4 este asociată cu evaluarea unui stimul ca fiind un

obstacol, contradictoriu obiectivelor, nevoilor, sau aşteptărilor. 234

UA 20 poate fi un indicator facial al evalurii abilității de coping ca fiind limitată (i.e. putință scăzută) -- nu este neapărat un indicator pur al fricii.

autismului (Shepherd, 2010);

o percepția posturii corporale este atipică

(Reed et al., 2007).

boala Hun-

tington

o deteriorare severă în ceea ce priveşte

recunoaşterea emoțiilor altor oameni, în

special abilitatea de a percepe dezgus-

tul altora (Sprengelmeyer et al., 1996).

boala Par-

kinson

o inabilitatea de a exprima emoțiile prin

intermediul feței, dar persoanele sufe-

rinde sunt capabile să trăiască şi să sim-tă emoții şi să îşi mişte voluntar muscu-

latura feței (Ellgring, 2005).

demență

o privirea mutuală este rară în demența

frontotemporală, în opoziție cu demența semantică (Sturm et al., 2010).

depresie

o activitate facială redusă, poate ca efect

al diminuării impulsurilor comportamen-

tale șau a interesului (Ellgring, 1989); o UA 20, 24; 14, 1+2, 12 (Ellfgring, 1989);

o mişcările capului se împuținează şi sunt

lente (Kring și Stuart, 2005); o postură corporală indiferentă/slăbită

(Kring și Stuart, 2005);

o contact vizual scăzut (Hinchliffe et al., 1970, 1975; Rutter, 1973);

o rata clipirii crește şi este independentă

de medicație (însă este relaționată îm-

bunătățirii condiției) (Mackintosh et al., 1983);

o cele mai întâlnite expresii faciale emo-

ționale sunt întristarea, dezgustul şi zâmbetul non-Duchenne; atunci când

apare, zâmbetul autentic este un semn

al îmbunătățirii stării (Kring și Stuart,

2005); o în cazul pacienților care nu arată îmbu-

nătățire, disprețul este cea mai frecven-

tă expresie facială emoțională (Ekman, Matsumoto şi Friesen, 2005);

o punctarea unui cuvânt din vorbire este

rar efectuată prin coborârea sprâncene-lor, mai des prin ridicarea acestora

(Kring și Stuart, 2005);

o sunt exprimate facial puține emoții

pozitive (Jaeger at al., 1986; Keltner, 2004);

o diminuarea amplitudinii coatelor și

umerilor în mers (Omlor și Giese, 2007); o mamele depresive exprimă puține emo-

ții pozitive, iar această lipsă este legată

de creşterea anxietății şi a suferinței

copiilor (Keltner at al, 1999); o flux verbal scăzut şi pauze lungi în

vorbire (Aronson şi Weintraub, 1972; Po-

pe et al., 1970); o în cazul posturii cu mâinile încrucișate

la piept, mâna dreaptă este de obicei

deasupra celei stângi (Ulrich et al.,

1983);

o viteza mică a mersului (Wendorff et al.,

2002);

o lungimea mică a pașilor în mers

(Wendorff et al., 2002);

o amplificarea staționării și a ciclului

mersului (Wendorff et al., 2002);

o diminuarea amplitudinii coatelor și a

umerilor în mers (Olmor și Giese, 2007).

disforie

o activarea crescută a UA 12 ca răspuns la

stimulii emoționali pozitivi (Neta et al., 2009).

fobie socia-lă

o evitarea frecventă și de durată a privirii

mutuale (Moukheibera et al., 2010);

o evitarea proximității (Moukheibera et

al., 2010).

HIV o deteriorarea abilității de recunoaştere a

emoțiilor, în special recunoaşterea ex-

C10 _____ DISFUNCȚII

186

presiilor faciale specifice fricii (Clark et

al., 2010).

inteligență

foarte

scăzută sau

deficiențe mintale

o latența235 scăzută a contracțiilor muscu-lare faciale emoționale (Ekman, 1978);

o tonus muscular scăzut (Ekman, 1978);

o structură osoasă diferită (care poate fi

parțial rezultatul dezvoltării defectuale dată de activitatea musculară scăzută)

(Ekman, 1978).

manie

o punctarea unui cuvânt din vorbire este des efectuată prin ridicarea (mai des

decât coborârea) sprâncenelor (Ekman și

Fridlund, 1987);

o enervarea, dezgustul şi întristarea apar mult mai rar decât în cazul unei persoa-

ne depresive (Ekman și Fridlund, 1987).

psihozism o rata mare a clipirii (Cazato et al., 2009).

schizofrenie

o expresivitate emoțională facială foarte scăzută (Keltner at al, 1999; Berenbaum

şi Oltmanns, 2005), însă emoțiile sunt

prezente (Keltner, 2004); o frica este exprimată cel mai des, cele-

lalte emoții fiind exprimate rar

(Matsumoto et al., 2008; pentru alte re-zultate – dezgustul - vezi Steimer-Krause

et al., 2005);

o ZD apar rar (Kring și Stuart, 2005);

o nu există coordonare între expresiile faciale şi comunicarea verbală (Kring și

Stuart, 2005);

o contact vizual redus (Rutter, 1976, 1977);

o activitate facială scăzută în timpul

vorbirii (Ellgring, 1986);

o sincronizarea vorbire-mişcare este defectuasă (Condon şi Ogston, 1966);

o gesturi rare ale mâinilor (Ekman şi

Friesen, 1974); o autoatingeri frecvente şi de durată

(Grand et al., 1975);

o incongruență posturală și a poziției

mâinilor (Mahr et al., 2003);

o bărbați: incongruență între poziția

brațelor încrucișate la piept și cea a de-

getelor mâinilor încrucișate (e.g. brațul

drept deasupra și degetul mare stâng

deasupra) (Gorynia și Dudeck, 1996);

o disfuncții ale schimbărilor oculare de

explorare vizuală (Qui et al., 2011);

o dilatarea slabă a pupilelor (Andreasssi,

2006);

o evitarea contactului vizual mutual

(Larsen și Shackelford, 1996);

o urmărirea fluentă a țintelor vizuale

încete este problematică (i.e. ochii ră-

mân în urmă); ulterior, ținta este ajunsă

din urmă printr-o sacadă (Benson et al.,

2012);

o copiii pre-schizofrenici evită privirea și

își rotesc capul mai mult decât copiii

normali (Dequardo și Tandon, 1994;

Walker și Lewine, 1990);

o fixarea asupra unei ținte vizuale statice

este problematică (Benson et al., 2012);

o pattern anormal în scanarea vizuală a

imaginilor (Benson et al., 2012).

sindromul

Tourette

o rata mare a clipirii (Bentivoglio et al.,

1997).

sindromul

Turner

(Downey et

o dificultate în înțelegerea indicatorilor

sociali; o mişcări faciale mai rare în comparație

cu sindromul X fragil;

235

LATENȚĂ – starea de inactivitate dintre stimulare și răspuns.

al., 1989; Holmes et al., 1985; McCauley et al., 1986; Mazzocco et al., 1998; Rovert, 1993; Waber, 1979; Lesniak-Karpiak et al., 2001, 2003)

o deficite în fluența verbală;

o disfuncție în dezvoltare;

o deficite comportamentale și neuropsiho-logice;

o apare exclusiv în femei;

o nu este asociat cu retardarea mintală; o dezorientare stânga-dreapta;

o probleme de atenție;

o discalculie (engl. dyscalculia);

o dispraxie; o anxietate, depresie;

o timiditate.

sindromul X

fragil

(Belser şi Sudhalter, 1995; Hagerman și Sobesky, 1989; Turk, 1992; Lachiewicz, 1992; Mazzocco et al., 1998; Rovert, 1993; Lesniak-Karpiak et al., 2001, 2003)

o inițierea și menținerea interacțiunilor sociale este dificilă, încă din copilărie;

o contact vizual scăzut (copii);

o agitarea mâinilor (engl. hand flapping)

(copii); o discurs perseverent, repetitiv (engl.

perseverative speech) (copii);

o disfuncție în dezvoltare; o deficite comportamentale și neuropsiho-

logice;

o este asociat cu retardarea mintală, însa

nu mereu; o apare în amândouă sexele;

o dificultăți în procesarea viziospațială;

o dezorientare stânga-dreapta; o probleme de atenție;

o discalculie (engl. dyscalculia);

o dispraxie; o anxietate, depresie, retragere şi evitare

socială;

o problemele comportamentale pot fi

legate de reglarea afectivă anormală.

suicid

o restricție a cognitivului şi afectivității,

numită efect restrâns: au tendința să îşi

limiteze capacitatea de adaptare până când moartea pare, în mod progresiv,

singura soluție (Ringel, 1976);

o apar MX ale unor emoții ca disperarea

sau neajutorarea (Heller şi Haynal, 2005);

o persoanele care au încercat să se sinuci-

dă, dar fără succes, arată mai rar expre-sii ale tristeții, însă mai multe corespun-

zătoare disprețului (Heller şi Haynal,

2005);

o activitatea din partea superioară a feței (frunte, sprâncene) este redusă şi apar

expresii faciale asimetrice, mai ales în

cazul simulării emoțiilor pozitive (Heller şi Haynal, 2005).

PERCEPȚIA EXPRESIILOR FACIALE Fobia socială, tulburările de anxietate şi tulburările de panică sunt legate de mai multe tipuri de biasări care implică atenția, gândirea, interpretarea, memoria şi imaginația. Disfuncțiile legate de anxietate sunt asoci-ate cu un bias al atenției selective către stimulii amenințători, în timp ce în depresia acută biasul aten-ției selective este legat de stimulii specifici tristeții (e.g. pierderea sau eşecul; Demenescu et al., 2010). Deficite cognitive (e.g. percepția sau atenția) şi cele legate de motivație sunt asociate cu depresia. Anxi-etatea este asociată cu operațiile cognitive care mențin vigilența şi reduc resursele cognitive dispo-nibile pentru alte sarcini. Aceste deficite modul în care expresiile faciale emoționale sunt percepute (Demenescu et al., 2010). Adulții cu depresie acută sau tulburări de anxietate au o recunoaştere deficitară a expresiilor faciale emoțio-

C10 _____ DISFUNCȚII

187

nale. Aceste efect nu a fost observat şi în copiii cu tulburări de anxietate. Mecanismul care stă la baza deficitului de recunoaștere a expresiilor din adulții cu tulburări de anxietate este încă necunoscut, însă poa-te fi vorba de biasări ale atenției. Persoanele cu an-xietate socială au tendința să clasifice expresiile faciale neutre ca exprimând enervarea. Pe de altă parte, a fost găsită o sensibilitate mare în ceea ce priveşte recunoaşterea expresiilor faciale negative într-un studiu bazat pe persoane anxioase cu trăsături de personalitate. O posibilă explicație este că indivizii anxioşi au un bias negativ, cum ar fi interpretarea greşită a expresiilor neutre ca fiind negative. Această deteriorare poate fi de asemenea declanşată de pre-zența unei avarieri a capacității de reglare emoțională din tulburările de anxietate (Demenescu et al., 2010). Totodată, depresia principală poate compromite abilitatea de recunoaştere a emoțiilor altor oameni cu ajutorul expresiilor faciale, acest fapt contribu-ind la disfuncții sociale. Cu toate acestea, studiile efectuate pe persoanele depresive nu sunt în acord, oferind o situație generală ambiguă. Deficitul de recu-noaştere specific depresiei principale poate fi dat atât de trăirile emoționale negative, cât şi de evaluarea dispozițiilor interne proprii. Depresia principală este caracterizată de cogniții negative – autocritică negati-vă, deznădejde, lipsa de valorii de sine - şi prin urma-re evaluarea stimulilor externi, inclusiv expresiile faciale, poate fi de asemenea negativă (Demenescu et al., 2010). Recunoaşterea emoțiilor este legată de funcționarea socială. Regiunile creierului implicate în procesarea emoțională fac parte şi din structura neuronală res-ponsabilă pentru procesele cognitive sociale. Structuri corticale prefrontale, amigdala şi cortexul temporal inferior au un rol critic în procesul de recunoaştere a emoțiilor. La nivel neural, tulburările de anxietate sunt asociate cu hiperactivarea amigdalei şi insula în timpul percepției emoțiilor relaționate pericolului. În depresia acută amigdala este supusă unui flux sanguin cerebral anormal, lucru valabil şi pentru cortexul cingular, stratul ventral, insula şi cortexul prefrontal (Demenescu et al., 2010).

S51 | EXPRESIA VOCALĂ Tabelul 10.2 prezintă în termeni acustici predicțiile modelului afectiv componențial în ceea ce priveşte caracteristicile registrului vocii şi câțiva parametri fundamentali necesari producerii vocii, relaționați unor tipuri de tulburări specifice. Tabelul 10.3 oferă, pentru aceleaşi afecte, câțiva parametrii de compara-re a vocii persoanelor disfuncționale vs. normale. Aceste ipoteze sunt detaliate de Scherer (1987b). TABELUL 10.2. ANTICIPAREA TIPULUI DE VOCE PENTRU

CÂTEVA DISFUNCȚII AFECTIVE PARTICULARE (Scherer şi Zei, 1988)

DISFUNCȚIA CADRUL

FARINGELUI

TENSIUNEA

TRACTULUI

VOCAL

REGISTRU

euforie larg medie aproape

total

manie larg extremă aproape

total

anhedonie foarte

îngust slabă neutru

neputință

(engl. helplessness)

îngust laxă subțire

tulburare de

anxietate îngust medie-mare subțire

frică agitată îngust extremă foarte subțire

frustrare

(insatisfacție cronică)

îngust medie mediu-

total

apatie îngust uşor laxă neutru

remușcare şi

ruşine îngust uşor laxă subțire

TABELUL 10.3. PREDICȚII REFERITOARE LA DIFERENȚELE

UNOR PARAMETRI ACUSTICI ÎN COMPARAREA VOCII INDIVIZI-

LOR CU DISFUCȚII AFECTIVE ȘI CEI NORMALI

(Scherer şi Zei, 1988)

PA

RA

MET

RU

EU

FO

EIE

MA

NIE

AN

HED

ON

IE

NEPU

TIN

ȚĂ

TU

LBU

RA

RE D

E A

NXIE

TATE

FRIC

Ă A

GIT

ATĂ

FR

USTR

ARE

APAT

IE

REM

UȘC

ARE Ș

I R

UȘIN

E

perturba-

ția f0 > > >

media F0 > > < >

>

>

>

<

< >

gama F0 > >> < < >

>

> <

variabili-

tatea F0 > >> < < >

>

> <

conturul

F0 > >> < >

>

> < >

media F1 < < > > > > > > >

media F2 < < < < < < <

lățimea

de bandă a F1

> < > < < > < <

<

<

<

<

< < <

precizia

formantu-

lui

> < > > > >

C10 _____ DISFUNCȚII

188

media

intensită-

ții

> >> << > > >

>

<

gama intensită-

ții

> > < > >

variabili-tatea

intensită-

ții

> > < >

gama frecvenței

> >> > > >>

> >

energia

frecvenței

înalte

> < > < > > < > >

> >

>

<

>

zgomotul

spectral >

rata

vorbirii > > < < >

>

>

timpul de

tranziție < < > < <

simboluri: > amplificare; < diminuare, scădere; simbolurile duble indică puterea presupusă a schimbării; > < indică situa-

țiile în care antecedentele tipului de voce exercită influență

în direcții opuse.

Maniacii au un nivel şi o gamă largă a frecvenței fundamentale - F0 (înălțimea, indicator al tensiunii musculare extreme), intensitate foarte mare, o gamă a frecvenței spectrale extinsă și un tempo verbal rapid (Kaiser şi Scherer, 1998). Aceste carac-teristici sunt similare şi în panică, doar că aici gama frecvenței denotă o componentă energică mult mai mare, făcând vocea să sune strident sau ascuțit. Intensitatea este de asemenea mare, iar tempoul vorbirii rapid. În contrast, neajutorarea (engl. helplessness) şi disperarea (engl. hopelessness), ca şi cele mai multe cazuri de depresie, sunt caracteri-zate de o gamă şi variabilitate redusă a F0, din cau-za faptului că aceste afecte sunt asociate cu evalu-ări ale eşecului, producând voce tensionată și cu evaluări ale neputinței, rezultând o voce subțire. Aceste tipuri de voce sunt caracterizate de F0 relativ mare şi în mod proporțional energie mare în gama frecvențelor înalte. Intensitatea vocii este scăzută, la fel ca şi tempoul (Kaiser şi Scherer, 1998).

INDICATORII VOCALI AI DEPRESIEI Aparținând unui afect încet, de reflectare, depresiei îi sunt caracteristice rata mică de vorbire, ca şi tempoul redus al vorbirii în discursul spontan (vezi Siegman, 1987a, pentru o sinteză); de asemenea, pauzele dintre cuvinte sau propoziții sunt mai mari decât în starea de normalitate afectivă a persoanei, însă aceasta ține şi de diferențele interindividuale. Când nu sunt o caracteristică a persoanei, modifica-rea pozitivă a acestor factori reprezintă îmbunătăți-rea stării de depresie. Mecanismele care stau la baza acestor fenomene nu sunt clare, dar există trei tipuri de mecanisme întâlnite în literatura de specialitate: schimbări psiho-fiziologice principale, deteriorare cognitivă şi schimbare socio-emoțională (Ellgring şi Scherer, 1996). Elongația mare a pauzelor din vorbire a persoanelor depresive (în comparație cu pauzele şi controlul de după recuperare) este interpretat ca un indicator al încetinirii psihomotoare generale. După cum pacien-ții depresivi nu arată semnale clinice de retardare (Teasdale et al., 1980), este posibil ca pauzele să reflecte variații ale stimulării comportamentale. Cu

toate acestea, într-un studiu ulterior (Teasdale şi Fannell, 1982), nu au fost identificate efecte ale tem-poului. Este posibil ca schimbările cognitive din stările depresive – ținând cont de capacitatea de atenție sau conținutul verbal – să fie responsabile pentru schimbă-rile temporale în vorbire. Schimbările în vorbire pre-supuse în această ipoteză sunt legate în mare parte de procesul de planificare a vorbirii: numărul şi durata pauzelor ar trebui să crească. Rata vorbirii şi pauzele sunt afectate puternic de toate emoțiile (Pittam şi Scherer, 1993a; Siegman, 1987b), inclusiv de anxietate ca dispoziție sau pre-dispoziție (în general, pauzele din vorbire arată o corelare negativă cu predispoziția şi o corelare pozi-tivă cu dispoziția anxietății; Kasl şi Mahl, 1965; Siegman şi Pope, 1972), ca de altfel şi de stările de tristețe sau depresie. Depresia fiind caracterizată de stări uzuale de tristețe şi anxietate, este de aşteptat să apară schimbări specifice: tristețe (rata vorbirii scăzută, pauze mai multe şi mai lungi) şi anxietate (creştere uşoară a frecvenței de vorbire, nu neapărat acompaniată de o diminuare a pauzelor). Cu toate acestea, Scherer (1979) a subliniat faptul că este necesar să fie luate în calcul variabile precum anxieta-tea socială şi autoprezentarea. În ceea ce priveşte înălțimea vocii, în cele mai multe studii indivizii depresivi arăta o gamă relativ mică şi o variabilitate restrânsă a F0. Gamă F0 se măreşte, ca şi variabilitatea, dar după îmbunătățirea stării depresive şi a calității dispoziției. Schimbările F0 şi ale variabili-tății specifice depresiei sunt legate de schimbările autonomice şi somatice care acompaniază procesele afective. O importanță mare o are legătura dintre F0 şi tensiunea musculară: dispoziția depresivă conduce la un ton muscular mare (Goldstein, 1965; Greden et al., 1984), urmând o creştere a F0 şi o diminuare a gamei F0 şi a variabilității (datorate rigidității mari a mecanismului fonator sub tensiune musculară mare). Această rigiditate este consistentă cu asumpția unor cercetători care susțin ipoteza încetinirii psihomotoa-re (e.g. Flint et al., 1993). După recuperare, F0 ar trebui să scadă din nou, iar gama şi variabilitatea F0 ar trebui să se intensifice.

C10 _____ DISFUNCȚII

189

S52 | ALTE DISFUNCȚII

ALEXITHYMIA Aceste termen denotă deficiențe în comportamentul afectiv. Alexithymia a fost caracterizată ca fiind o tulblurare cognitiv-afectivă care modifică modul în care oamenii îşi exprimă emoțiile. Persoanele cu această disfuncție au o dificultate mare în identifica-rea cuvintelor care le descriu propria stare afectivă, insuficiența sau lipsa viselor şi fanteziei şi sunt preo-cupate de detalii concrete ale evenimentelor din me-diu sau senzațiile corporale. De asemenea, disfuncția este asociată cu probleme în relațiile interpersonale şi deficite în exprimarea nonverbală a emoțiilor (McDonald şi Prkachin, 1990). Ca indicatori nonverbali ai acestei disfuncții au fost identificată doar postura rigidă (ibidem).

ABUZUL SEXUAL Abuzul sexual din copilărie (ASC) este o problemă socială importantă, cu potențialul de a avea conse-cințe devastatoare pentru ajustarea psihologică a victimei (Bonanno et al., 2002). Când victima unei experiențe ASC este capabilă sau doreşte să dezvăluie această trăire altor oameni, efectul poate avea impli-cații foarte mari asupra sănătății victimei. Actul dez-văluirii unei experiențe post-traumatice poate exerci-ta un efect salubru asupra persoanei (Smyth, 1998). Însă revelarea este complicată datorită naturii de stigmatizare a abuzului sau incertitudinea asupra modului în care ceilalți oameni răspund dezvăluirii. Se consideră că aceste relevări favorizează procesele adaptive de comparare socială şi facilitează reorgani-zarea şi acomodarea experienței în structuri cognitive semnificative (i.e. care au sens). Relevarea verbală poate fi covârşitor de dureroasă şi există limite evi-dente asupra măsurii în care ceilalți oameni pot sau doresc să asculte. Prin urmare, dezvăluirea verbală oferă un paradox chinuitor, care poate fi în mod spe-cial proeminent în contextul evenimentelor care poar-tă o stigmă socială, cum ar fi HIV/SIDA (Bonanno et al., 2002). Abuzul sexual al unui copil reprezintă violări certe ale ordinii social-morale. Pentru acest motiv, emoțiile ale căror expresii faciale sunt relevante ASC sunt acelea asociate cu comportamentul moral (Bonanno et al., 2002). Ruşinea are o relevanță specială pen-tru ASC, deoarece are legătură cu evaluarea auto-blamării şi cu înclinația spre evitarea dezvăluirii (Talbot, 1996), fiind asociată cu ascunderea care se manifestă comportamental prin evitarea privirii şi înclinarea capului în jos. Este oarecum paradoxal faptul că stringența de ascundere, motivată de ruşine, este contrară funcției de concurență a ruşinii ca sem-nal nonverbal de calmare: conştientizarea şi regretul pentru încălcarea morală. Un individ care încălcă o normă socială amenință validitatea acelei norme şi riscă să suporte evaluări negative din partea celorlalți oameni. Indicatorii nonverbali ai ruşinii au rolul de a îi linişti pe ceilalți prin recunoaşterea/acceptarea încăl-cării şi scuzarea sumisivă pentru apariția acesteia. Prin urmare, victimele ASC la care apare autoblamarea şi simțul de abatere morală vor să îşi ascundă reacțiile emoționale intense, însă în acelaşi timp exprimă ruşinea în mod nonverbal (Bonanno et al., 2002).

Teoriile recente ale dezgustului sugerează o asocie-re clară a ASC cu dorința de dezvăluire voluntară a experienței. Dezgustul este asociat cu deteriorarea şi alterarea, încălcarea integrității şi purității corpului și cu contaminarea (la propriu sau la figurat). Studii recente ale legăturilor dintre dezgust şi abaterea morală au găsit faptul că violarea sexuală este primul declanşator al dezgustului şi că prima emoție asociată cu violarea sexuală este dezgustul (Bonanno et al., 2002). Ca şi dezgustul, enervarea apare ca răspuns la evalua-rea unei idei sau obiect ofensiv sau condamnabil. De asemenea, există dovezi care arăta faptul că enerva-rea este un răspuns comun în cazul ASC, fiind asoci-ată cu forțarea persoanei să facă ceva ce nu vrea şi cu relațiile abuzive. Enervarea este declanşată de o serie de acțiuni care pot viola autonomia şi libertatea unui om: minciuna, înşelăciunea, furtul, acțiuni care încălcă diverse drepturi sau expectanța unui trata-ment corect din partea cuiva (Bonanno et al., 2002). Victimele care nu au făcut relevări anterioare ale abuzului arăta mulți indicatori ai ruşinii, dar şi zâm-bete false, în special victimele în care abuzul a fost descoperit neintenționat de către o parte terță neimplicată în abuz. Victimele care au făcut revelări anterioare ale abuzului exprimă dezgust, în special când apare blamarea persecutorului. De asemenea, dezgustul facial apare şi când abuzul sexual a fost însoțit de violență fizică sau doar amenințare. Ener-varea este exprimată în aceeaşi măsură ca şi dez-gustul (Bonanno et al., 2002).

FUMATUL ŞI ALTE DEPENDENȚE Cele mai multe conceptualizări ale dependenței includ ambivalența şi conflictul în trăsăturile centrale ale comportamentului şi trăirii persoanei dependente. Aceste modele teoretice pretind două componente esențiale ale dependenței: conştientizarea vătămării care apare în folosirea continuă a drogului şi efortul nereuşit de a diminua acea vătămare. Cei mai mulți oameni dependenți de droguri trăiesc situații ambiva-lente legate atât de apropiere, cât şi de evitarea drogurilor, aceşti doi poli fiind considerați indepen-denți (Griffin, 2007). Deşi în cele mai multe teorii referitoare la fumat se consideră că experiențele afective sunt forțe puterni-ce care dictează direcția comportamentelor de de-pendență, relaționarea dorinței (engl. craving) de emoție a fost problematică. În timp ce unii cercetători au conceptualizat dorința ca fiind o emoție, alții o consideră cauza emoțiilor, sau invers: emoțiile declan-şează dorința de a fuma (Griffin, 2007). Mai multe teorii referitoare la dependență au subliniat importanța atât a emoțiilor negative (modelele de întărire negativă), cât şi a emoțiilor pozitive (modele-le bazate pe imbold) în explicarea dorinței irepresibile a drogurilor, însă neglijând modul în care emoțiile pozitive şi negative pot influența motivația de a fuma. Într-un model de dependență (modelul dublului-afect al stringențelor drogurilor; Baker et al., 1987) se afir-mă faptul că dorința poate fi bazată atât pe retragere (stringențele afectelor negative), cât şi pe apetit

C10 _____ DISFUNCȚII

190

(stringențele afectelor pozitive), iar aceste două rețe-le ale stringenței sunt inhibitorii în mod mutual. Cu alte cuvinte, activarea unei stringențe suprimă acțiu-nea celeilalte. Această afirmație pare însă incompati-bilă cu noțiunea de trăire simultata a afectelor poziti-ve şi negative – i.e. ambivalența afectivă – prezentă în anumite episoade ale dorinței. Prezența simultană a fost însă demonstrată prin expresii faciale ambivalen-te ale persoanelor private de fumat atunci când le sunt expuse indicatori specifici. Când persoana se abține (retragere şi renunțare dificilă la fumat) apar expresii faciale în mod secvențial pozitive şi negati-ve, exprimând lipsa voinței pentru renunțare; când expresiile faciale negative şi pozitive apar simultan, sunt şanse mari ca abținerea să fie şi mai puternică şi să existe un interes mai mare în renunțarea la fumat decât în primul caz (Griffin, 2007).

ONICOFAGIA Onicofagia (engl. onychophagia) este legată de anxie-tate, stres, singurătate, imitare, genetică, inactivi-tate, transferul de la obiceiul sugerii degetului și unghiile slab îngrijite. În ceea ce priveşte anxietatea, roaderea unghiilor denotă o tulburare a dezvoltării legată de stadiul oral psihologic, reflectând instabili-tate emoțională în vârsta adultă. În cadrul procesului dezvoltării, copiii trec prin mai multe faze de maturi-zare orală. De obicei, după adolescență onicofagia este înlocuită de alte obiceiuri, cum ar fi rosul creio-nului sau pixului, atingerea nasului, frământarea păru-lui, mestecarea gumei, sau fumatul (Tanaka et al., 2008).

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

191

C11 | COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

S53 | COMUNICAREA AFECTELOR

INTRODUCERE Există reguli prescrise cultural – i.e. reguli de mani-festare (engl. display rules) - care sunt învățate încă din copilărie. Acestea au la bază managementul expresiilor universale, în funcție de context, iar existența acestora a fost demonstrată în mod empi-ric (Ekman, 1999). În cadrul unei interacțiuni, afectele pot fi manifestate şi comunicate prin diverse metode comportamentale care variază de la om la om şi în funcție de context. Expresia emoțională este realizată prin comportamen-tul verbal şi/sau nonverbal. Abilitatea de a simboliza şi transpune în cuvinte o stare emoțională reprezintă o unealtă puternică pentru reglarea emoției respective, influențând relația dintre cognitiv şi afecte, dezvol-tând experiențele sociale (ibidem). În ceea ce priveşte teoria categorială, emoțiile sunt considerate un sistem evoluat care reglează comu-nicarea emoțiilor, luând forma unor semnale univer-sale; totodată, apărând pe baza unor programe afective, emoțiile sunt, în această teorie, considera-te a fi universale și limitate ca număr (i.e. emoțiile primare sau de bază). Aceste semnale sunt înrădăci-nate în abilitățile de comunicare ale primatelor, inclu-siv omul. De exemplu, expresiile facile ale oamenilor şi cimpanzeilor au similarități substanțiale (ibidem). Pentru oameni, sistemele afective primare sunt modelate de norme care dictează ce semnale ar trebui accentuate, mascate, sau eliminate. În adiție, cultura introduce ajustări subtile ale programelor, producând diferențe în aparența expresiei emoțio-nale. Aceste variații culturale dobândite prin expe-riență socială fac ca semnalele emoționale să fie recunoscute cu o acuratețe mai mare atunci când indivizii fac parte din aceeaşi cultură (ibidem). Regu-lile socio-culturale sunt primele care influențează modul în care indivizii îşi reglează afectele?

SCOPUL COMPORTAMENTELOR NONVERBALE Funcțiile comportamentului nonverbal în cadrul con-versațiilor sunt de patru tipuri: semantică, sintactică, pragmatică, dialogică (Scherer și Wallbott, 1985): (1) Indicatorii nonverbali funcționează semantic prin

semnalarea receptorilor în mod direct, sau prin amplificarea, contrazicerea sau modificarea sen-sului dat de acei indicatori nonverbali. Semnifica-ția este dată în primul rând de mişcările emble-matice. De multe ori, semnalele nonverbale ser-vesc funcții de amplificare, mai ales prin accen-tuare (e.g. a unui cuvânt rostit), însă totodată pot contrazice înțelesul care este transmis verbal în mod simultan.

(2) Semnalele nonverbale funcționează sintactic în

sensul că ajută ordonarea succesiunii şi a apariției comportamentelor atât verbale, cât şi nonverba-le. Una din funcțiile sintactice principale este segmentarea fluxului comportamental, lucru vala-bil atât pentru segmentele macroscopice ale con-versației, cum ar fi începutul şi încheierea (e.g. contact vizual şi zâmbet la începutul conversației)

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

192

sau schimbarea subiectului de discuție (cel mai des semnalată prin schimbarea posturii), cât şi segmente microscopice, cum ar fi schimbarea atenției în timpul în timpul cuvântării vorbitoru-lui, sau prin semnalele care indică o parafrază.

(3) Funcțiile pragmatice ale comportamentului non-

verbal implică expresia identității sociale, trăsă-turi personale, stări psihologice, sau semnalarea reacțiilor sinelui la actele partenerei/partenerului de interacțiune. Comportamentele vocale şi nonvocale denotă identitatea socială a unei per-soane în termenii unor factori precum sexul, vâr-sta, statusul, originea geografică, trăsăturile de personalitate și pot fi folosite ca indicatori ai unor stări psihologice cum ar fi emoțiile, psihopatolo-gia, sau atitudinile.

(4) În cele din urmă, funcțiile dialogice ale indicato-

rilor nonverbali implică semnalarea unei relații existente între participanții unei conversații sau interacțiuni şi reglarea contribuțiilor participanți-lor în cadrul acelui contact social. Indicatori non-verbali, cum ar fi postura sau calitatea vocii, pot reflecta relația dintre participanți în termenii a două dimensiuni: atracție/simpatie şi pute-re/dominanță. Relația are un impact mare asupra cursului acelei interacțiuni sociale, iar unul din cele mai vizibile fenomene ale reglării comporta-mentului conversațional este organizarea luării cuvântului.

În mod evident, cele mai multe comportamente din cadrul conversațiilor sunt multifuncționale. Prin ur-mare, o schimbare a posturii, de exemplu, poate servi atât la (re)sublinierea statutului sau relației dintre partenerii unei conversații, indicând schimbarea sub-iectului, cât şi la exprimarea unei trăsături de per-sonalitate sau reacție emoțională (ibidem).

DOMENIILE DE MANIFESTARE ALE EMOȚIILOR Interacțiunea poate fi înțeleasă ca o ierarhie complexă de sarcini care trebuie să fie împlinite pentru a realiza anumite obiective. Procesele de evaluare şi exprimare joacă întotdeauna un rol în îndeplinirea acestor sar-cini, putând fi rezolvate individual sau interactiv. Ceea ce se numeşte emoţie poate fi înțeles ca o pro-cedură specifică pentru îndeplinirea acestor sarcini de evaluare; sau, cel puțin o parte din acestea este re-zolvată la un nivel afectiv. Dintr-o perspectivă func-țională socială, fiecare emoție poate fi descrisă ca o exprimare a unei evaluări. Domeniile şi subdomeniile în care afectele (în special emoțiile) se manifestă sunt (Fiehler, 2002, p. 84) (vezi şi S02): 1. manifestări fiziologice (e.g. tremurat, înroşire); 2. manifestări nonvocale nonverbale (e.g. mimică,

mişcarea şi/sau poziția corporală); 3. manifestări vocale nonverbale (e.g. râs, geamăt,

oftat, suspin); 4. paralingvistică (e.g. tonul sau înălțimea vocii); 5. proporția verbală a enunțului:

5.1. manifestarea în conținutul lingvistic al cu-vântării (e.g. alegerea cuvintelor);

5.2. ajustarea conținutului-temă a cuvântării: 5.2.1. exprimări emoțional-verbale (e.g. pro-

clamații);

5.2.2. exprimări verbal-emoționale (e.g. re-proş);

5.2.3. etichetarea/descrierea verbală a trăiri-lor;

5.2.4. descrierea/nararea unei circumstanțe situaționale ale unei trăiri;

5.3. tematizarea verbală a trăirii: 5.3.1. etichetarea verbală a trăirii; 5.3.2. descrierea trăirii;

6. comportament conversațional: 6.1. subiect (e.g. alegerea unui subiect trist); 6.2. tipul conversației (e.g. bârfă); 6.3. strategii conversaționale (e.g. deschidere,

negare prin demonstrație); 6.4. organizarea conversației (e.g. întreruperi,

suprapuneri verbale); 6.5. modalitatea de conversație (e.g. ironică, va-

gă). Fundamentele sociale ale afectelor devin clare când se consideră regulile acestora. Ele determină, în mare parte, cum se simt oamenii, cum manifestă şi cum prelucrează afectele (Hochschild, 1978). Există patru tipuri de reguli care țin de managementul afectiv (e.g. reglare, manifestare etc.): reguli tipo-logice, reguli de manifestare, reguli de corespon-dența şi reguli de codificare (Fiehler, 2002, p. 82-83). Regulile tipologice indică tipul şi intensitatea senti-mentelor văzute ca fiind adecvate din punct de vedere social în cadrul unei situații, atât din per-spectiva persoanei care adoptă regulile, cât şi a altor participanți. De exemplu, într-o situație care implică o pierdere irevocabilă, tristețea este emoția potrivită din punct de vedere cultural-social (ibidem). Regulile de manifestare ajustează tipul şi intensita-tea expresiilor care pot fi exprimate într-o anumită situație, în ciuda afectului care este prezent în realitate. De exemplu, în cazul pierderii irevocabile, tristețea este emoția potrivită din punct de vedere social, dar în anumite culturi această emoție nu se exprimă vizibil (e.g. prin plâns) (ibidem). Regulile de corespondență reglează tipurile de emo-ție şi manifestările aşteptate într-o conversație în care se aşteaptă un răspuns la starea afectivă a partenerului sau partenerei de dialog. Dacă, de exemplu, partenera de conversație este tristă, obser-vatorul nu va mai continua să fie relaxat sau vesel, sau cel puțin va încerca să mascheze aceste stări (ibidem). Regulile de codificare sunt convenții care descriu şi determină ce comportament poate fi considerat o manifestare a unei emoții. Astfel, aparțin atât com-portamentului prin care o emoție poate fi manifesta-tă, cât şi indicatorilor comportamentali ai persoanei care permit recunoaşterea faptului că el sau ea trăieş-te are o anumită stare afectivă (ibidem).

EXPRIMAREA AFECTIVITĂȚII ÎN RELATȚIILE DE COMUNIUNE

Exprimarea afectelor transmite informații despre nevoile personale. Afectele negative indică, în ge-neral, o nevoie a individului. Acestea determină persoana să facă o întrerupere în activitatea curentă şi să urmeze acea nevoie. Pe de altă parte, afectele pozitive indică faptul că nevoile au fost satisfăcute

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

193

şi că activitatea trebuie continuată sau menținută în acea stare. De asemenea, afectele pozitive pot în-curaja oamenii să încerce noi lucruri şi să exploreze mediul (Clark şi Finkel, 2004). Poate că cea mai importantă funcție a expresiei emo-ționale este comunicarea informației despre bunăstare către ceilalți oameni, astfel permițându-le şi încurajându-i să asiste şi răspundă la nevoile persoanei care le exprimă (ibidem). Relațiile variază în intensi-tatea comuniunii (engl. communal strenght). Intensi-tatea comuniunii dintr-o relație se referă la gradul în care o persoană îşi asumă responsabilitatea pen-tru bunăstarea alteia; o relație de comuniune se formează cu părinții sau alți membrii ai familiei, prietenii cei mai apropiați și partenerul/partenera unei relații intime. Faptul că oamenii percep anumiți parteneri ca fiind mai preocupați de bunăstare decât alții este evident. Există doi determinanți ai percepți-ei faptului că orice partener îşi va asuma sau nu res-ponsabilitatea comuniunii. Deşi unii parteneri sunt preocupați, studiile au demonstrat faptul că anumiți oameni nu percep acea preocupare (e.g. persoanele nesigure (engl. insecure), sensibile la respingere, sau cu o autoapreciere scăzută). Aceste caracteristici se întâlnesc într-o măsură foarte mare la persoanele care au o orientare a comuniunii redusă în mod cronic sau la cele cu suport social perceput redus (ibidem). În cadrul unei relații pe care o persoană o consideră de comuniune, aceasta îşi poate exagera nevoile pentru a primi suportului social sau material, sau pentru a elimina o sarcină. Oamenii recurg la aceste strategii de exagerare în special în prezența celor cărora ştiu sau cred că le păsa. Acest lucru este ştiut chiar şi de copiii foarte mici. Un alt tip de exprimare afectivă strategică poate fi folosit când persoana nu are o relație de comuniune cu o alta însă îți doreşte acea relație şi crede că şi cealaltă persoană împarte aceeaşi dorință. În aceste cazuri, exprimarea afectivi-tății este riscantă, dar poate fi prolifică (ibidem).

BENEFICII SOCIALE Deci exprimarea afectivității în cadrul unei relații de comuniune produce de cele mai multe ori empatie, percepția încrederii şi a preocupării, sau percepția încrederii în altă persoană şi dependența față de aceasta. În contrast, exprimarea afectivității în cadrul unei relații necomunale are şanse mici să aibă aceste consecințe. În schimb, poate conduce la retragerea suportului şi la evitare, sau respingere şi antipatie (pentru persoana-țintă), rezultând, probabil, regretul (al persoanei care respinge) (ibidem).

BENEFICII COGNITIVE Dată fiind evidența faptului că emoția simțită este des exprimată (şi cel puțin des suprimată) în cadrul relații-lor de comuniune, rezultă faptul că beneficiile au mari şanse de sporire în cadrul acestor relații (ibidem). Suprimarea emoțiilor conduce la deteriorarea me-moriei - acesta este dovada beneficiilor aduse de exprimarea afectivității în detrimentul suprimării. De asemenea, suprimarea rezultă în strategii cogni-tive de automonitorizare (e.g. subvocalizarea), cu rolul probabil de a asigura suprimarea emoției. În schimb, aceste strategii pot influența codificarea

informațiilor noi. Mai mult, Kühn și colaboratorii (2011) au demonstrat că suprimarea exprimării emoți-onale236 este asociată cu un volum mai mare al sub-stanței cenușii (engl. gray matter) din cortexul pre-frontal dorsomedial. Într-un studiu, cercetătorii au comparat un grup de participanți care au scris timp de trei zile consecutive despre sentimentele pe care le au în legătură cu un subiect anume (e.g. intrarea la colegiu). Memoria de lucru a fost evaluată de trei ori în cursul al 7-8 săptă-mâni şi s-a constatat faptul că a fost îmbunătățită. Este posibil ca exprimarea afectivității să promove-ze formarea structurilor de memorie coerente lega-te de evenimentele emoționale, în special atunci când sunt folosite cuvinte cauzale (e.g. pentru că, datorită și cuvinte de înțelegere cum ar fi sesiza sau înţelege). Deoarece memoriile afective sunt stocate de obicei că structuri cognitive fragmentate şi slab organizate, acestea pot rămâne foarte accesibile şi dificil de suprimat. Este posibil ca aceste informații să continue să fie prezente în conştient până ce sunt integrate într-o schemă. Aceste memorii afective fie ajung în conştient, fie necesită suprimare, ultima variantă consumând resurse cognitive reduse. Aceste gânduri intruzive şi efortul necesar suprimării conduce la alocarea insuficientă a resurselor memoriei de lucru şi, în final, la deteriorarea raționamentului şi a rezol-vării problemelor. Expresia afectivității poate facilita dezvoltarea narativității, permițând evenimentelor declanşatoare să fie rezumate, stocate şi utilizate într-un mod eficient (Clark şi Finkel, 2004). Într-adevăr, realizarea unei narațiuni pentru un eveniment afectiv este o strategie de coping adaptivă. Mai mult, exprimarea afectivității favorizează finalizarea cogni-tivă şi înțelegerea, prin urmare diminuând cererea făcută sistemului cognitiv (ibidem). De asemenea, exprimarea afectivității produce be-neficii fiziologice: suprimarea conduce la deteriorarea sistemului imunitar, sau la răspuns fiziologic susținut care depăşeşte cererile metabolice (amândouă cazuri-le se referă la suprimarea emoției în momentul în care este simțită) (ibidem).

SCHEMELE Noțiunea de schemă explică modul în care informa-ția este organizată într-un sistem ce reprezintă mediul în care este perceput de individ. Schemele sunt folosite pentru a interpreta evenimentele actua-le. O schemă este o structura mintală care conține expectanțe generale şi informații despre mediu – acestea includ aşteptări generale de la alți oameni, evenimente, statuturi şi evenimente specifice. Exis-tă mai multe tipuri de scheme (Fiske şi Taylor, 1991): auto-scheme: cunoaşterea propriei persoane; scheme-eveniment, sau scenarii: secvențe ale

evenimentelor specifice care caracterizează oca-zii sociale particulare şi/sau frecvente;

scheme-rol: concepte în conformitate cu aşteptă-rile de la alți oameni, bazate pe ocupație, sex, vârstă, rasă etc.;

scheme-cauză: permit formarea părerilor despre relațiile cauză-efect din mediul fizic şi social, tot-

236

Această suprimare a exprimării emoțiilor este o strategie de reglare afectivă (concentrată asupra răspunsului comportamen-tal) care constă în inhibarea comportamentului de exprimare nonverbală (e.g. expresii faciale).

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

194

odată adoptând direcții de acțiune bazate pe an-ticipările pe care schema le face posibile;

hetero-scheme: facilitează, ca seturi organizate de informații date despre trăsături şi caracteris-tici; clasificarea socială a celorlalți oameni.

Conceptul de categorie, care este relaționat schemei, poate fi folosit în explicarea modului în care oamenii structurează informațiile despre ceilalți indivizi şi dau un sens/înțeles mediului social din care fac parte. În mare, categoria se referă la gruparea a două sau mai multe obiecte diferite care sunt tratate în moduri similare (Fiedler şi Bless, 2001).

CARACTERISTICILE COMUNICĂRII AFECTELOR

Expresia emoțională variază în funcție de persoană şi de context, iar oamenii care interacționează nu interpretează mereu expresia emoțională ca fiind o emoție reală, ci o referire la una. De asemenea, comunicarea emoțională are un aspect convențional, deşi este un fenomen complex care de obicei constă într-un set de comportamente şi mai multe reacții psihologice; orice comportament şi reacție psihologică poate fi interpretat de observatori ca fiind o expresie emoțională - independent de modul în care persoana emițătoare le şi înțelege (Fiehler, 2002, p. 92). Indivizii care interacționează interpretează trăirile exprimate în mod permanent (conştient sau incon-ştient), chiar dacă intensitatea şi acuratețea sunt variabile. Interpretarea poate consta în (ibidem): emoția specifică ce este atribuită unei persoane

observate independent de indicatorii nonverbali prezenți;

comportamentele şi reacțiile fiziologice sunt interpretate ca expresie emoțională;

tematizarea emoției este interpretată; indicarea unei emoții este rezultatul acestor trei compo-nente. Tematizarea se referă la actul de a face o trăire anume subiectul unei interacțiuni sociale.

În majoritatea situațiilor, emoțiile sunt atribuite mai mult sau mai puțin diferențiat persoanei care le exprimă. Chiar şi atunci când indicatorii emoționali nu sunt prezenți sau observați, emoțiile pot fi atribuite unei persoane pe baza (ibidem): regulilor emoționale care se potrivesc situației; transpunerii mintale a emoțiilor proprii în persoa-

na cu care se interacționează (i.e. opusul oglindi-rii afective);

cunoaşterii stării emoționale a persoanei cu care se interacționează.

Exprimarea unei emoții poate fi verbală şi nonverbală (mişcări faciale, voce, cu ajutorul mişcării şi poziției corpului). Deşi multe expresii emoționale apar invo-luntar şi produc schimbări in SNV, există anumite informații care sunt într-o mare măsură sub controlul celui/celei care le exprimă (e.g. postura şi mişcările corpului, alegerea cuvintelor), aflându-se cel puțin la limita dintre conştient şi subconştient (Hargie și Dic-kson, 2005). Totodată, exprimarea nonverbală a emoțiilor este legată de exprimarea lingvistică (e.g. sublinierea unui cuvânt-cheie dintr-o frază sau propoziție), deşi aceas-tă legătură nu este neapărat necesară. În acest sens, în tabelul 11.1 sunt prezentate trei categorii – expri-

marea sintactică, ilustratorii şi comentariile – în rela-ție cu unități de acțiune specifice. TABELUL 11.1. TIPURI SPECIFICE DE EXPRIMARE LINGVISTI-

CĂ (Manusov, 2005, p. 179-180)

EXPRIMARE SIN-

TACTICĂ UA PROBABILE EXEMPLU

accentuare 1+2 Este chiar drăguță.

subliniere

1+2 Singurul conflict este cu colegii mei de

cameră care se

poartă copilăreşte.

întrebare 1+2, 4 Nu ai cumpărat

nimic?

propunere 1+2 Am putea să mâncăm

nişte porc.

darea cuvântului 1+2 … lăsăm alegerea să

fie făcută de tine.

sfârşitul vorbirii 1+2 Cu siguranță mă va

ajuta, sunt sigură.

scuză acțiuni sprân-cene

Of, sora mea, con-flict cu sora mea.

continuarea

cuvântării

acțiuni sprân-

cene

-

ILUSTRTORI (REDUNDANT)

UA PROBABILE EXEMPLU

reacție personală

variat (depinde

de reacția emoțională)

-

descriere

1+2 ...şi am răspuns:

chiar e nevoie sa îmi

zici asta?

rememorare

1+2, 4, 43, 61-

64, 20 etc.

Tu ai cam puține

fotografii din copilă-

rie.

shrug facial 1+2, 4 – acțiuni bruşte; 17, 20u

Nu ştiu ce să zic, nu îmi plac şerpii. Nu.

da/nu acțiuni sprân-

cene

Da, e adevărat.

nu/nici (negare verbală)

acțiuni sprân-cene sau UA 43

Nu am conflicte minore cu oamenii.

dar/însă

acțiuni sprân-

cene

Aş vrea, dar asta ar

putea fi contribuția ta.

COMENTARIU

(NONREDUNDANT) UA PROBABILE EXEMPLU

reacție personală variat (depinde de reacția

emoțională)

-

interactiv

1+2 Vroiam să spun

salată de spanac, pentru că tu ştii cum

toată lumea …

rememorare 1+2, 4, 43, 61-

64, 20 etc.

Păi nu, nu e adevă-

rat.

shrug facial 1+2, 4 – acțiuni

bruşte, 17, 20u

Supele. Îmi place

aproape orice supă.

metacomunicativ

(e.g. sarcasm)

1+2+14 Iarna trecută a fost o

perioadă minunată.

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

195

S54 | REVELAREA Revelarea este o mixtura între două elemente: pri-mul este entitatea primei persoane, iar al doilea procesul dezvăluirii, în care individul face publice anumite aspecte personale. Astfel, pentru a progre-sa, relațiile interumane trebuie să treacă printr-o serie de etape (Hargie și Dickson, 2005): 1. orientarea: când oamenii se întâlnesc pentru

prima oară sunt divulgate doar informații de bază. Dacă există reciprocitatea dezvăluirilor, relația evoluează.

2. schimburi afective experimentale: mai multe detalii intime de ordin afectiv;

3. schimburi afective: nivel foarte ridicat al revelă-rilor;

4. schimburi stabile: odată ce relația este puterni-că, este caracterizată de o deschidere continuă;

5. depenetrarea: dacă beneficiile relației sunt de-păşite de costurile acesteia, începe o depărtare progresivă prin retragere, rezultând în terminarea relației sau regresarea nivelului acesteia.

TENDINȚE

Tendințele slabe de revelare sunt asociate cu (Hargie și Dickson, 2005): autoaprecierea scăzută; nevoia ridicată de aprobare socială; dezirabilitate socială; timiditate; introversie; distanțele interpersonale mici, în cazul bărbaților; poziția controlului (engl. locus of control) te tip

extern (i.e. persoanele care cred că existența es-te guvernată de evenimente incontrolabile).

În acelaşi timp, există mai multe motive pentru evi-tarea dezvăluirilor (Hargie și Dickson, 2005): nevoia de intimitate; inadecvarea socială a divulgării; modestie; lipsa unui motiv pentru dezvăluire, inutilitatea sa; evitarea criticii, a unei pedepse (motivate de frică

sau ruşine); evitarea conflictului; protecția relației. Pe de altă parte, tendințele puternice de revelare sunt asociate cu (Hargie și Dickson, 2005): machiavellianism ridicat, în special în cazul fe-

meilor; consumul de alcool, în special în cazul persoane-

lor cu o autoapreciere scăzută; grupurile de indivizi izolate de societate (e.g. cele

din penitenciare). Totodată, nevrozismul este asociat cu revelarea in-flexibilă, adică se dezvăluie aceeaşi cantitate indife-rent de context (Hargie și Dickson, 2005).

DIFERENȚE DE GEN Există şi diferențe între cele două sexe în ceea ce priveşte intensitatea şi frecvența revelărilor. De exemplu, femeile fac dezvăluiri altor femei mai mult decât bărbații o fac altor bărbați: f-f > b-b; totodată (Hargie și Dickson, 2005): f-f > b-f;

f-b > b-f; f-f = b-b. Alte diferențe de gen sunt strâns legate de alți factori, cum sunt (Hargie și Dickson, 2005): contextul: subiectul revelării, sexul şi relația

dintre indivizi sunt determinante ale dezvăluirilor; identitatea: se referă la intensitatea cu care un

individ se simte bărbat sau femeie indiferent de sexul natural. Dacă persoana consideră că posedă atribute feminine, va revela mai mult. Masculini-tatea nu are efecte vizibile la nivelul dezvăluiri-lor, însă persoanele adrogine – i.e. cele care au atât trăsături feminine, cât şi masculine – demon-strează un nivel ridicat de intimitate şi flexibilita-te ale revelărilor, în contexte variate.

atitudinea: modul în care cineva consideră că femeile şi bărbații trebuie să se comporte. Aceste atitudini sunt influențate de tipul de educație şi de cultura din care omul respectiv face parte.

SECRETELE AFECTIVE

Studiile arată că afectele pot fi împărtăşite social în proporție de până la 90%, mai ales în cazul persoane-lor extravertite. Exteriorizarea ajută oamenii să facă față acelei experiențe. Când două persoane nu se cunosc, sau se cunosc foarte puțin, confesiunile sunt mai uşor de făcut (Hargie și Dickson, 2005). Amintirile mărturisite implică un efort cognitiv mult mai puțin intens decât cele ținute secrete; cele din urmă sunt asociate cu (Hargie și Dickson, 2005): căutare a mai adâncă a sensului acelei amintiri; un efort mai mare de înțelegere a ceea ce s-a

întâmplat; încercări mai mari de a pune în ordine ceea ce s-a

întâmplat. Totodată, în general oamenii cred că o confesiune a unor evenimente negative le va face mai mult rău decât bine, iar durerea nu se va opri niciodată. În ciuda acestor opinii, terapeuții, de exemplu, îşi încu-rajează clienții să exprime verbal cele mai intense emoții negative referitoare la evenimente traumatice. În anumite circumstanțe, exprimarea verbală a afec-telor negative poate vindeca, după cum insistă tera-peuții, însă, în alte situații, frica oamenilor este justificată, efectele fiind distrugătoare, uneori ire-vocabil (Hargie și Dickson, 2005). Într-adevăr, exprimarea verbală a afectelor negative poate conduce la diminuarea simptomelor. Însă nu exprimarea simplă, în afara contextului în care s-a produs, ci toate stadiile de asimilare, înainte ca trăirea să fi fost încorporată într-o schemă cogniti-vă. Trebuie făcută legătura între acea experiență negativă, gânduri, afecte şi reacții sau tendințe de acțiune trecute şi prezente (Hargie și Dickson, 2005).

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

196

S55 | MIMICA ŞI EMPATIA

MIMICA În contextul acestei lucrări, mimica (engl. mimicry) se referă doar la comportamentele de imitare de orice tip (limitând termenul la domeniul nonverbal). În limba română, termenul mai descrie (1) arta de a exprima emoțiile prin intermediul feței şi al gesturilor, sau (2) expresiile faciale (DEX, 1998). Mai departe, efectul de cameleon se referă la orice comporta-ment mimic inconștient: postura, expresiile vocale sau faciale, manierismul237, sau alte comportamente vocale (Chatrand și Bargh, 1999). Mimica are rolul de formare și întărire a relațiilor sociale, însă este obliga-toriu bazată pe evaluarea pozitivă a emițătorilor (ibi-dem). Această evaluare pozitivă motivează ulterior comportamente prosociale (Van Baaren et al., 2003). Încă de acum două secole mimica este considerată un indicator reflex al simpatiei (sinteză: Bavelas et al., 1988). De asemenea, mimica poate fi incidentală, adică ba-zată pe similaritatea incidentală – i.e. evaluarea pozi-tiva a unei persoane necunoscute (Finch și Cialdini, 1989; Guéguen, 2012; Yabar et al., 2006). Cu cât simi-laritatea percepută238 este mai mare, cu atât mimica este mai frecventă (Guéguen, 2012). Mimica motoare a fost conceptualizată ca fiind (1) empatie primitivă, (2) un reflex bazat pe indicatori condiționați anterior la propria experiență directă, (3) o expresie a emoției făcută de altcineva și (4) ca o manifestare a unei trăsături (e.g. abilitate empati-că) sau a unei operații cognitive (e.g. transpunerea în rolul altcuiva; Bavelas et al., 1986; Chartrand şi Dalton, 2009). Van Swol și Drury (2006) au găsit faptul că mimica este amplificată239 de simpatie (vezi și Cheng și Chartrand, 2003, pentru legătura automonito-rizării cu similaritatea percepută sine-alții), iar Chartrand et al. (2005) consideră ca mimica are un scop adaptiv prin amplificarea empatiei, simpatiei, raportului și afilierii. De asemenea, mimica poate fi modulată de factorii afectivi. De exemplu, dispozițiile afective specifice tristeții suprimă mimica facială ca rezultat al diminuării generale a reacțiilor musculare faciale (Likowski et al., 2011). Oamenii mimează automat alte persoane, iar acest act facilitează interacțiunile şi legăturile sociale. Mimica serveşte funcții interpersonale importante, având legătură cu empatia, simpatia şi raportul (engl. rapport). Mimica se produce de cele mai multe ori involuntar. Cercetarea din domeniul vocal arată că oamenii au tendința de imitare a accentului, ratei vorbirii și a duratei propozițiilor şi frazelor. De aseme-nea, persoanele observatoare pot adopta aceeaşi sintaxă – i.e. structurarea propozițiilor în acelaşi mod. Provine (1986) a demonstrat ceea ce era doar o specu-lație: căscatul este contagios240, iar Dimberg și cola-

237

Modalitate caracteristică de comportament (engl. mannerism). 238

Similaritatea poate fi legată de același nume, amprentă, sau dată a nașterii (Guéguen, 2012). 239

Posibilitatea de apariție este mai mare când participanții la o

conversație sunt în conformitate. 240

Observarea unei persoane care cască activează zonele din creier implicate în autoprocesare (e.g. procesarea autoreferențială sau teoria minții); Platek și colaboratorii (2005)

boratorii au adus dovezi solide ale producerii auto-mate a mimicii faciale (Dimberg et al., 2000). Mai mult, stimulii faciali nu declanşează doar mimică facială, ci şi răspunsuri emoționale (Chartrand şi Dalton, 2009). Un factor important al contagiunii emoționale pare a fi expresivitatea. De exemplu, persoanele expresive îşi transmit dispoziția către altele într-o măsură mai mare decât persoanele neexpresive, chiar şi atunci când indivizii nu comunică verbal. Cu toate acestea, depinde de valența dispoziției: când dispoziția trans-misă este pozitivă, atât persoanele expresive, cât şi cele neexpresive pasează dispoziția altor oameni; când dispoziția este negativă, indivizii expresivi o transmit într-o măsură mai mare. Mimica mai este legată şi de personalitate: apare mai des în cazul persoanelor care se automonitorizează des, în contrast cu cele care o fac rar (Chartrand şi Dalton, 2009). Totodată, congruența posturală241 este termenul care descrie un indicator al similarității dintre oameni. Persoanele care îşi modulează comportamentul pentru a se integra în mediu recurg la strategia cameleonului. Mimica este un lipici social, facilitând afilierea cu alte persoane sau cu un grup atunci când individul se simte diferit sau inferior. Ajută la crearea unui sentiment de apropiere şi conduce uneori la com-portamente de ajutare a altora. Mai mult, mimica sincronizează atitudinile personale cu cele ale altor oameni, astfel ajutând la salvarea resurselor cogni-tive şi îmbunătățind autoreglarea. De asemenea, are impact asupra autoevaluării şi asupra stilului cogni-tiv pe care persoana îl adoptă (Chartrand şi Dalton, 2009). Cercetarea asupra mimicii a început în domeniile psihologiei clinice şi de consiliere, când cercetătorii erau interesați de implicațiile comportamentului non-verbal în interacțiunile dintre psihologi şi clienții aces-tora. De exemplu, Charney (1966) a descoperit faptul că atunci când mimica se amplifică în cursul unei singure sesiuni, există şi o sporire a legăturii dintre terapeut şi client. După cum am semnalat, mimica face parte dintr-un obiectiv de afiliere, iar aceste studii sugerează faptul că este o strategie pe care oamenii o adoptă în mod inconştient pentru aceasta. Interesant este faptul că această strategie funcționea-ză, pentru că mimica are ca rezultat (de cele mai multe ori) afecte prosociale - amplificarea simpatiei şi a legăturii - către persoana care mimează. O altă reacție mai particulară decât simpatia sau apropierea este încrederea interpersonală. Mai mult, Barch (1999) a demonstrat faptul că mimica apare în mod automat chiar şi atunci când nu există dorința de afiliere (Chartrand şi Dalton, 2009). O situație care poate conduce la formarea unui obiectiv de afiliere (şi în consecință la mimică) este sentimentul de deosebire față de un grup important pentru sine. Conform teoriei distincţiei optime (Brewer, 1991), oamenii recurg în mod permanent la balansarea propriilor nevoi pentru distincție (i.e. când

cred că rețeaua neurală implicată în empatie conține, printre altele și noțiunea de căscat contagios (Chartrand şi Dalton, 2009). 241

De exemplu, convergența sau imitarea afectivă dintre două persoane prezice posibilitatea de apropie viitoare a acestora, indiferent de tipul de relație care se poate stabili (romantică, prietenie etc.) (Hargie și Dickson, 2005).

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

197

se percep ca fiind diferiți de alți oameni) şi asimilare (i.e. când se percep ca fiind similari cu alți oameni). Aceasta poate conduce la presupunerea că persoanele care se simt prea diferite față de un grup important pentru ele doresc asimilarea şi acceptarea şi prin urmare recurg la comportamente (e.g. mimică) care să le apropie de acel grup sau persoană (Chartrand şi Dalton, 2009). De asemenea, propria stare mintală (stilul de procesa-re cognitivă242) influențează mimica. De asemenea, influența vine şi din partea stării afective proprii. Van Baaren și colaboratorii (2006) au demonstrat că per-soanele aflate într-o dispoziție pozitivă mimează mai mult decât cele aflate într-o dispoziție negativă. Această cercetare provine din dovezi anterioare ale faptului că dispoziția pozitivă conduce la procese mai automate, în timp ce dispoziția negativă are ca efect forme mai deliberate de acțiune (Chartrand şi Dalton, 2009).

SISTEMUL NEURONAL DE OGLINDIRE Mecanismul care este considerat a fi responsabil pen-tru mimică este legătura pasivă percepție-comportament, noțiune care îşi are rădăcinile în acţi-unea ideomotoare (engl. ideomotor action). Acțiunea ideomotoare apare când actul pur de gândire al unei acțiuni creşte probabilitatea de executare a aceste-ia. Regiunile creierului care sunt active în momentul gândirii unei acțiuni sunt aceleaşi care se activează când persoana execută chiar acea acțiune. Observa-rea altei persoane care întreprinde a activitate anume este un alt mod de sporire a activării. Prin urmare, sunt şanse mari ca atunci când un compor-tament este observat, să fie şi imitat - aceasta este legătura automată percepție-comportament. Existență acesteia vine din dovezile date de cercetările neuro-psihologice asupra neuronilor de oglindire nonumani (Chartrand şi Dalton, 2009). Neuronii din cortexul premotor al macacilor se acti-vează atât atunci când acestea apucă un obiect, dar şi atunci când observă un om apucând acelaşi obiect - de aici provine termenul de sistem neuronal de oglindire (SNO). Un alt argument în favoarea unei legături per-cepție-comportament vine din partea schemelor. Spre deosebire de explicația reprezentărilor comu-ne/împărtăşite, în care se postulează existența unor sisteme comune în cadrul creierului, schemele sunt create dintr-o perspectivă pur cognitivă. Conform acesteia, schemele care se activează atunci când persoana care execută o acțiune se suprapun semni-ficativ din punct de vedere semantic cu schemele care se activează când persoana percepe şi inter-pretează acțiunile altor oameni. Aceste două tipuri de schemă au tendința să fie active în acelaşi timp. În felul acesta, percepția nu doar stimulează acțiu-nea, ci şi acțiunea activează reprezentarea compor-tamentală corespunzătoare şi schema de interpreta-re care se suprapune cu aceasta, prin urmare influ-ențând interpretarea cadrului perceptual al persoanei (Chartrand şi Dalton, 2009). Schemele structurează sursele de informație diferite,

242

Stilul cognitiv se referă la modurile în care oamenii au tendința să proceseze informația în termeni de percepție, organizare și răspuns la stimuli (Chartrand şi Dalton, 2009).

drept pentru care informația la persoana I şi a III-a nu poate fi confundată cu informația imaginată şi perce-pută. Deoarece se presupune că schemele creează structuri, este posibil ca atunci când oamenii îşi per-cep propria acțiune (e.g. un material video), în acțiu-ne şi percepție este implicat acelaşi sistem, însă când persoana observă acțiunile altei persoane, acțiunea şi percepția presupun sisteme diferite. Pe baza acestei teorii (Barresi şi Moore, 1996) se poate asuma faptul că oamenii ar trebui să se recunoască pe sine mai facil decât pe alții şi totodată ar trebui să evalueze și anticipeze efectele propriilor acțiuni mai corect decât pe cele ale altor oameni. Autorecunoaşterea poate fi superioară recunoaşterii altor inşi, fie că este vorba de voce, stilul de desenare, sau a mişcările corpului. Mai mult, efectele acțiunilor generate de propria persoană sunt mai previzibile decât cele ale altor oameni (Chartrand şi Dalton, 2009; Knoblich şi Flach, 2001). Chiar şi ținând cont de funcțiile mimicii (e.g. sociale: comunicarea empatiei şi simpatiei), nu se poate consi-dera că aceasta există datorită consecințelor sale. Aceste consecințe ar fi putut evolua fără să aibă o legătură foarte strânsă cu originea mimicii în sine. În perspectiva evoluţionară a mimicii se acceptă fap-tul că legătura primară percepție-comportament este moştenită de la speciile preumane pentru va-loarea legată de supraviețuirea fizică, însă în pre-zent mimica are o valoare legată de supravieţuirea socială. Deci mimica are valoare adaptivă şi utilitate socială, iar legătura între percepție şi comportament, având la bază o structură cognitivă, este predecesorul acestor funcții sociale (Chartrand şi Dalton, 2009). În prezent, mecanismul cognitiv care a permis răspun-suri adaptive speciilor preumane este încă aici. De exemplu, în jurul vârstei de 9 luni, copiii încep să mimeze expresiile emoționale; la 1 lună după naştere, nou-născuții zâmbesc ca răspuns la zâmbetele adulți-lor şi scot limba când observă acelaşi comportament într-un adult. De asemenea, există şi diferențe de gen: SNO este mai slab în cazul bărbaților (Cheng et al., 2006). Mecanismele neurale implicate în empatie au început să fie studiate intens doar recent, în special în ceea ce priveşte modelul percepţie-acţiune, care este o vari-antă a modelului mai general percepție-comportament. Legătura percepție-acțiune presupu-ne faptul că percepția emoțiilor activează mecanis-mele neurale care generează acea emoție. Mimica este asociată cu empatia şi amândouă sunt înrădăcina-te în structura creierului, în special arhitectura impli-cată în legătura percepție-comportament. Existența acestor legături naşte posibilitatea ca mimica să fie esențială pentru apariția răspunsurilor sociale, cum ar fi empatia (Chartrand şi Dalton, 2009). SNO ar putea fi legat şi de simpatie şi altruism, nu doar de empatie. Componenta cognitivă a unei scheme emoționale, în interacțiunea sa cu sentimentul, poate transforma empatia în simpatie. Această transformare ar implica o schimbare a răspunsului condus în mare parte de sistemul neurofiziologic sau sistemul motor către un răspuns care necesită procese conceptuale. Un SNO care facilitează simpatia, altruismul și proce-sele mimetice facilitează avantaje principale de adap-

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

198

tare. Empatia243 nu este suficientă pentru a motiva altruismul, acesta din urmă depinzând, într-un mod complex, de dispoziții şi emoții (ibidem).

MEMELE Memele (engl. meme) sunt unități comportamentale (cognitiv, afectiv, acțiune) care pot propaga şi de-veni subiectul selecției naturale. Sunt unul dintre mecanismele epigenetice care, alături de ADN, joacă un rol în selecția naturală. Aceasta poate opera nu doar în gene, ADN, sau ARN, ci poate acționa şi asupra unităților replicante (meme) care constau în cogniție şi în modele de acțiune, structuri diferite de cele biologice care pot fi transmise prin învățare imitativă. Este posibil ca memele să fi apărut pentru a servi unor funcții adaptive unice din cadrul interacțiunilor sociale (Izard, 2009).

RAPORTUL ŞI AFILIEREA Pe scurt, raportul reprezintă relații sociale strânse între două (sau mai multe) persoane. Raportul este caracterizat de (Tickle-Degnen, 1989; Tickle-Degnen şi Rosenthal, 1992): implicare şi atenție comună; pozitivitate şi cordialitate; coordonare comportamentală: interacțiunile

sunt coordonate din punct de vedere comporta-mental, putând astfel să apară un pattern sau o sincronizare comportamentală: potrivirea compor-tamentală (engl. behavioral matching) sau sincro-nizare/coordonare comportamentală (engl. behavioral synchrony). Sincronizarea comporta-mentelor este indicată prin ritmul interacțiunii, mişcări simultane (e.g. postură) și afinita-tea/combinarea comportamentală (engl. behavioral meshing) (Berneri şi Rosenthal, 1991).

Indicatorii nonverbali ai care amplifică raportul perceput sunt zâmbetul, aprobările din cap, înclina-rea posturală în față sau înspre cealaltă persoană, contactul vizual direct, oglindirea posturală şi pozi-ția deschisă a brațelor (opusul brațelor încrucișate la piept; Hall et al., 1995). De asemenea, se pare că în interacțiunile bărbat-bărbat, bărbării zâmbesc în mod coordonat mai des decât interacțiunile feminine (în interacțiunea femeie-femeie; Cappella, 1997). Afilierea este o dimensiune principală a relațiilor sociale; modelează răspunsurile emoționale într-un mod profund. Aceasta conduce la convergență sau imitarea acestor răspunsuri. Afilierea amplă influen-țează şi alte fațete ale răspunsurilor emoționale, in-clusiv ce emoții sunt declanşate, intensitatea răspun-surilor, acuratețea cu care individul identifică emoțiile altor oameni, sau gradul în care individul îşi poate regla emoțiile (sau alte afecte) (Hargie şi Dickson, 2005).

243

Totodată, SNO este influențat de personalitate (Schaefer et

al., 2012); mai exact, de o subscală a empatiei – i.e. schimbarea perspectivei (engl. perspective taking), transpunerea sinelui în situația altei persoane -, implică activarea cortexului somatosenzorial primar.

S56 | INTRODUCEREA, ÎNCHEIE-REA ŞI SONDAREA

INDUCȚIA PRESTABILITĂ ȘI ÎNTÂMPINAREA Inducția prestabilită (engl. induction set) şi încheie-rea (engl. closure) sunt strategii care ajută la înce-perea şi finalizarea unei interacțiuni sociale. De obicei, oamenii îşi amintesc efectele de întâietate (începutul) şi cele de final, evenimentele din mijlocul interacțiunii fiind mai neclare (Burgoon et al., 1996; Hargie și Dickson, 2005). Întâmpinarea şi despărțirea sunt parametri foarte importanți ai interacțiunilor. Sunt secvențe structura-te şi formale în care indivizii au oportunitatea să evidențieze anumite particularități sau să creeze im-pact de ordin social. În relațiile de prietenie, aceste au trei faze (Kendon şi Ferber, 1973): 1. distantă: când indivizii se afla la depărtare, dar

se pot vedea, comportamentele manifestate sunt contactul vizual, zâmbetul, ridicarea sprâncene-lor, sau salutul cu mâna;

2. medie: persoanele sunt aflate la distanțe mai apropiate, interimare, apărând automanipulatori şi dispărând elementele fazei distante;

3. apropiată: în această fază, reapare contactul vizual şi zâmbetul, dar şi noi comportamente, precum vorbe de întâmpinare şi uneori atingeri reciproce.

În timpul despărțirilor, ordinea este inversă (pașii 3-2-1). Inducția prestabilită reprezintă formarea stării de pregătire a individului, implicând sporirea atenției şi stimularea motivației, totodată asigurând moduri de orientare a abordării (Woodworth şi Marquis, 1949). În relație cu interacțiunea socială, inducția unei hotă-râri adecvate poate fi definită ca strategia inițială de stabilire a unui cadru de referință, creat deliberat pentru facilitarea dezvoltării unei legături de comuni-care între expectanțele participanților şi situația pre-zentă. Inducția prestabilită poate fi un proces scurt sau de durată, depinde de contextul interacțiunii. Funcțiile inducției prestabilite sunt (Hargie și Dic-kson, 2005): inducerea unei stări de pregătire adecvate obiec-

tivelor prin stabilirea legăturilor, stimularea moti-vației şi atragerea atenției;

stabilirea legăturilor cu alte interacțiuni trecute, dacă au existat;

constatarea aşteptărilor participanților; constatarea măsurii în care participanții cunosc

subiectul de discuție; indicarea şi acordul comun al obiectivelor interac-

țiunii; explicarea funcțiilor/rolurilor şi al limitărilor

participanților. În cadrul culturilor occidentale, contactul folosit în întâmpinare poate fi (Greenbaum şi Rosenfeld, 1980): strângerea mâinii; atingerea părților superioare ale corpului (umăr,

spate, gât etc.); îmbrățişare; sărut.

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

199

De obicei, femeile au un comportament imparțial în ceea ce priveşte întâmpinarea persoanelor indife-rent de sex, însă bărbații au abordări diferite Martin, 1997). Totodată, strângerea fermă a mâinii este asociată cu extraversia şi anevrozismul244, această acțiune având cel puțin opt dimensiuni (Chaplin et al., 2000): 1. intensitate (slabă-puternică); 2. temperatură (rece-caldă); 3. umiditate (uscată-umedă); 4. totalitate (incompletă-totală); 5. durată (scurtă-lungă); 6. vigoare (scăzută-înaltă); 7. textură (moale-dura); 8. contact vizual (inexistent-total).

ÎNCHEIEREA Persoanele care necesită folosirea încheierilor sunt foarte influențate de primele impresii (pe care le generează în alți oameni) în timp ce caută aspectele după urma cărora pot profita în termeni de luare a unei decizii. Vor ca interacțiunile să fie structurate coerent şi obiectivele să fie transparente (Hargie și Dickson, 2005). Pe de altă parte, încheierile abrupte indică, de obicei, disfuncții individuale şi/sau ale relației. Funcțiile încheierii sunt (Wolvin şi Coakley, 1996): semnalarea finalului interacțiunii; motivarea interacțiunilor viitoare; crearea unor legături pentru interacțiunile viitoa-

re; crearea impresii de reuşită a interacțiunii; întărirea relației. Acestea pot însă să apară şi pentru motive ca (Hargie și Dickson, 2005): interacțiuni nedorite; testarea afinității; frustrarea atinge nivel ridicat; conflict sau evitarea amplificării acestuia; demonstrarea autorității şi a puterii. Totodată, încheierea este de patru tipuri (legate de funcțiile acesteia) (Hargie și Dickson, 2005): 1. perceptuală: folosită pentru a semnala faptul că

interacțiunea a atins faza finală; 2. cognitivă: permite ratificarea acordurilor indife-

rent de subiectele principale discutate şi de deci-ziile luate, dar şi stabilirea legăturilor cu eventua-lele interacțiuni viitoare;

3. motivațională: încurajează participanții să conti-nue relația;

4. socială: întăreşte legăturile relației. Comportamentele nonverbale ale încheierii sunt de obicei (Hargie și Dickson, 2005): contactul vizual diminuat; mişcările, care se amplifică în timpul vorbirii (la

fel ca şi datul din cap); apar comportamente de pregătire, ca manipula-

rea hainelor, a cheilor, privirea ceasului etc. (O‘Leary şi Gallois, 1999);

posibil să apară orientarea corpului către direcția de interes (e.g. uşa de ieşire), mai ales dacă per-soana stă în picioare.

244

Opusul nevrotismului.

În cele din urmă, comportamentele nonverbale ale încheierii abrupte sunt (Hargie și Dickson, 2005): întreruperea contactului vizual; amuțirea; retragerea fizică; expresii faciale corespunzătoare contextului. Introducerile pot fi pregătite, însă încheierea nece-sită improvizație, pentru că finalul trebuie să fie direct relaționat cu interacțiunea (Hargie și Dickson, 2005).

SONDAREA NONVERBALĂ Sondarea nonverbală este un comportament folosit într-o manieră care indică respondentului dorința de a obține mai multe informații despre un subiect anume (Hargie și Dickson, 2005). Sondarea include paralimbaj ca O! sau Cum, nicioda-tă?!, dar şi reglatori ca ridicarea sau coborârea sprân-cenelor, înclinarea capului, contact vizual etc. Urmă-rirea unei pauze după un răspuns inițial poate fi folosi-tă ca o sondare tăcută, subtilă, indicând dorința unui răspuns suplimentar. Caracteristicile întrebărilor sunt de obicei (Hargie și Dickson, 2005): pauza anterioară şi ulterioară unei întrebări, ca şi

cea ulterioară primirii unui răspuns inițial, care încurajează un răspuns maxim;

întrebările pot cauza anxietate; sau, întrebările închise pot încuraja implicarea, obținerea infor-mațiilor precise, sau controla răspunsul;

întrebările deschise de obicei determină răspun-suri mai lungi, iar răspunsurile lungi sunt date de întrebările lungi;

întrebările afective încurajează discutarea senti-mentelor;

întrebările multiple pot produce confuzie.

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

200

S57 | RĂSPLATA, SOLIDIFICAREA ŞI PEDEAPSA

CONSECINȚELE COMPORTAMENTULUI: DIHOTOMIA POZITIV-NEGATIV

Din punct de vedere social, comportamentele pot avea mai multe rezultate care pot fi grupate pe baza dihotomiei pozitiv-negativ (sintetizat din Hargie și Dickson, 2005): pedeapsă (engl. punishment): suprimarea com-

portamentului-țintă; pedeapsă pozitivă: introducerea unui element

neplăcut (certare, criticare, pălmuire etc.); pedeapsă negativă: implică îndepărtarea unui

element dorit (e.g. confiscare); excludere: eliminarea comportamentului-țintă; solidificare (engl. reinforcement): promovarea

comportamentului-țintă (Kazdin, 1994); recompensă/răsplată (engl. reward): ceva oferit

în schimbul unui ajutor (Kazdin, 1994); solidificare pozitivă: introducerea unui element

pozitiv (e.g. laudă, recompensă monetară etc.); solidificare negativă: eliminarea unui element

negativ (reducerea/eliminarea durerii, a plictise-lii, a jenei, a anxietății etc.).

Abilitatea de a primi şi oferi recompense este o carac-teristică vizibilă a încercării de a defini abilitatea interpersonală. Deficitele în această direcție pot avea consecințe intra- şi interpersonale grave: insuficiența socială este asociată cu singurătatea şi anxietatea socială (Segrin şi Flora, 2000). Răsplata socială are rolul de a păstra sau întări o relație umană, spori atracția, amplifica influen-ța/controlul, însă doar atunci când recompensa nu este premeditată (Argyle, 1995). În educația de masă, de exemplu, solidificarea este o unealtă potrivită pentru a îmbunătăți comportamentul social al elevilor (McCowan et al., 1995). Se consideră că atenția şi motivația acestora se poate îmbunătăți prin compor-tamente specifice ca (Turney et al., 1983): lăudarea; încurajarea; ZD, contact vizual, atingere şi alte comportamen-

te nonverbale specifice nemijlocirii. Ascultarea atentă încurajează dialogul. Pe de altă parte, lipsa atenției are de asemenea o funcție impor-tantă. Prin neatenție se poate semnala celorlalți oa-meni faptul că pot vorbi mai puțin sau deloc despre un subiect distructiv sau neproductiv. Ascultarea atentă (vezi și S42) (engl. attending) implică (Hargie și Dic-kson, 2005): adoptarea unei conduite specifice; contact vizual; răspunsuri verbale şi/sau nonverbale. Pentru orice comportament specific, există stimuli exteriori care îl acompaniază şi preced, sau îi sunt ulteriori. În termeni generali, relația dintre răspuns şi consecințele sale pot rezulta într-un răspuns ulterior care poate (Hargie și Dickson, 2005): crește în frecvența de apariție; scade în frecvența de apariție; rămâne neafectat.

Pentru prima variantă, solidificarea este procesul care are loc: serveşte la apariția acțiunilor care sunt cele mai probabile să se declanşeze. Solidificarea poate lua formă pozitivă sau negativă (Hargie și Dickson, 2005). La polul opus, pedeapsa are un efect de su-primare asupra unui comportament; totodată, ținând cont de valență, poate avea doi poli (ibidem): pozitiv: implică introducerea unui element nega-

tiv (e.g. un stimul nociv), cum ar fi vătămarea fi-zică sau psihică, sau critică jignitoare;

negativă: necesită retragerea sau eliminarea unor beneficii sau privilegii.

Astfel, încercările de control şi influență prin pedeap-să sunt foarte comune în interacțiunile sociale. În general, aceasta implică (Leslie şi O‘Reilly, 1999): ironie; derâdere; admonestare; amenințare. Totuşi, pedeapsa are de cele mai multe ori efecte negative, ca de exemplu reacții emoționale negative (frica rezultă în evitarea comportamentală ulterioară) şi tendința de generalizare, adică un impact disfuncți-onal asupra individului care a aplicat pedeapsa (ibi-dem). Pe de altă parte, solidificarea pozitivă se refe-ră la orice stimul care după ce este prezentat ampli-fică frecvența viitoare a acelui comportament. În contrast, răsplata implică oferirea şi primirea unor obiecte, privilegii etc., în schimbul unei acțiuni întreprinse, sau cel puțin unei încercări. Darul im-plică doar oferirea, fără alte obligații din partea individului care îl primeşte (Maag, 1999). Cele mai multe recompensele sau evenimente pe care persoana le percepe ca fiind pozitive pot acționa ca o solidifica-re. În solidificarea negativă, un act este asociat cu evitarea, diminuarea sau eliminarea unui stimul neplăcut. Solidificarea negativă nu se confundă cu pedeapsa, deşi amândouă implică afect negativ (Sarafino, 1996): pedeapsa este aplicată după apariția comporta-

mentului-țintă şi are ca scop diminuarea sau eli-minarea acestuia;

în solidificarea negativă, comportamentul rezultă din diminuarea, eliminarea sau evitarea stimulilor negativi.

Există mai multe tipuri de solidificare pozitivă (Mar-tin şi Pear, 1999; Sherman, 1990): primară: stimulii care sunt prețuiți în mod ine-

rent245 (e.g. apă, mâncare etc.); condiționată: stimuli care sunt prețuiți progresiv,

prin învățare (e.g. bani, medalii etc.); socială: stimuli disponibili prin contact social (e.g.

atenție, laudă, aprobare, confirmare etc.); senzorială: bazată pe expunerea anumitor ele-

mente senzoriale (e.g. sunete, mirosuri, peisaje etc.);

prin activitate: permisiunea de a întreprinde o activitate plăcută (e.g. hobby).

Unele comportamente care pot forma vicii (e.g. fumatul) apar şi sunt menținute datorită efectelor

245

INERÉNT, -Ă, inerenți, -te, adj. (Adesea adverbial) Care face parte integrantă din ceva, care constituie un element nedespărțit de un lucru sau de o ființă, care aparține în mod firesc la ceva. – Din fr. inhérent, lat. inhaerens, -ntis. Sursa: DEX '98 (1998)

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

201

pe care le generează, precum reducerea anxietății (Stroebe, 2000). De exemplu, femeile cu bulimie ner-voasă care tocmai au ieşit dintr-o depresie sunt mai eficiente în rezolvarea unei sarcini mintale când pri-mesc feedback negativ pentru erorile făcute, feedba-ckul pozitiv pentru o reuşită neavând un efect atât de amplu. Cea mai mare parte a interacțiunilor umane este modelată într-un mod similar prin solidificare negativă. Dorința de a termina cât mai repede o inter-acțiune socială care este neconfortabilă, neinteresan-tă, sau problematică în alt mod poate fi tratată în acest fel. Ca atare, dezaprobarea punctului de vedere şi posibilitatea de a demonstra că individul se înşală poate genera vulnerabilitate, amenințare, sau umilință în acesta (Craighead et al., 1996). Reparația conversațională este o altă trăsătura a dialogului. Corecțiile, scuzele, sau revelarea sunt specifice când participanții încălcă o regulă socială sau conversațională, astfel apărând riscul să le scadă sta-tutul sau să provoace confuzie. Văzută ca o interven-ție a solidificării negative, încălcarea regulii poate declanşa jenă, alinată de scuză sau renunțare (Bull, 2002; Grove, 1995). Comportamentul poate fi amplasat într-un context (1) care este precedat şi acompaniat de un stimul, sau (2) în evenimente care au loc după apariția unui anumit stimul. Observarea unei situații în care alții sunt recompensați pentru un act pe care observatorul l-a întreprins cu aceeaşi competență, dar fără recom-pensă comparabilă, poate cauza demotivare, enerva-re, sau invidie, pentru cei mai mulți oameni (Leslie şi O‘Reilly, 1999). Recompensele făcute pentru altcineva pot influența procesul învățării, motivația şi afectul. Observarea unei persoane când aceasta este recompensată poate acționa ca un stimulent puternic pentru persoana care o remarcă, provocând-o să procedeze în mod similar când se află într-o situație similară (Bandura, 1986). Primirea unei recompense sau a unei pedepse este asociată cu declanşarea unor stări emoționale plăcute sau neplăcute. Conştientizarea acestor stări şi circum-stanțe în alți oameni poate fi un stimul emoțional din care poate rezulta un răspuns empatic. Efectele re-compenselor şi solidificărilor sociale sunt (Dickson et al., 1993; Cairns, 1997): facilitarea interacțiunii şi întreținerea relațiilor; creşterea implicării partenerului de interacțiune; influențarea naturii şi conținutului contribuției

celeilalte persoane; demonstrarea unui interes autentic în ideile,

afectele, sau opiniile celorlalți; interacțiunea poate fi percepută pozitiv; amplificarea atractivității sociale a sursei recom-

pensei; amplificarea autoaprecierii beneficiarului sau

beneficiarei recompensei; manifestarea puterii. În timpul unei interacțiuni sociale, oamenii revendi-că indirect un nivel primar al recompensei, iar dacă acesta nu este suficient, relația poate fi slăbită. Reacțiile pozitive nu produc doar opinii favorabile către cei care le oferă (în anumite condiții), ci poate rezulta şi amplificarea pozitivă a autoaprecierii şi autoeficienței beneficiarului recompensei. Conceptul despre sine se dezvoltă din evaluările reflectate de

persoanele importante din jur, deci experiențele pozi-tive cu părinții sau alți adulți-cheie conduc la evaluări pozitive despre sine, în timp ce experiențele negative (e.g. învinuirea, admonestarea, umilirea) au ca efect formarea unei opinii de inutilitate a propriei persoane (Argyle, 1995; Erwin, 1993; Hammen, 1997; Jones et al., 1982; Walker, 2001).

DIFERENȚE INTERINDIVIDUALE Majoritatea oamenilor nu sunt pasivi la reacțiile celorlalți, de cele mai multe ori depunând efort deliberat pentru a atrage un anumit tip de răspuns evaluativ. Un motiv pentru aceasta este o autoexagerare: printr-un proces de management al evaluărilor sau prezentărilor, indivizii se abat de la comportamentul lor de bază pentru a fi mai atrăgători şi/sau pentru a nu fi evaluați negativ (Tedeschi, 1981; Leary, 1996). Atenția, lauda, aprobarea şi alte recom-pense veritabile sunt prețuite de cei mai mulți oa-meni, generând mândrie. Pentru unii, în anumite circumstanțe, contează mai mult autoverificarea, nu autoexagerarea: nu este necesară căutarea unei eva-luări pozitive, ci una care este în concordanță cu opi-niile şi referințele propriei persoane (Swann et al., 1990). Numeroşi factori, ca personalitatea şi cultura, dar şi aspectele contextuale, fac diferența între alege-rea autoverificării în detrimentul autoexagerării. Pen-tru persoanele care au o părere negativă despre sine, primirea unor informații negative care întăresc aceas-tă opinie (i.e. de autoverificare) pot fi subliniate, amplificate (Taylor et al., 1995). Pentru cei cu o autoapreciere scăzută, lauda şi alte reacții pozitive, dar incongruente cu percepția asupra sinelui, nu sunt mereu apreciate pozitiv şi eşuează în a influen-ța solidificarea. Datorită diferențelor dintre oameni, opusul poate fi de asemenea valabil (Crocker şi Wolfe, 1998). Introversia implică abilitatea de a extrage solidifi-cări din mediul extern, iar extraversia presupune înclinația înspre atribuirea acelor recompense tot mediului extern, aici factorii fiind totodată incon-trolabili sau accidentali. Dimensiunea extraversiei mai are un efect: se pare că extravertiții sunt mai receptivi la efectele laudei, în timp ce pentru intro-vertiți pedeapsa sau reacțiile negative sunt mai moti-vante. Predispoziția către aceste recompense inter-personale se pare că este amplificată în indivizii care au o nevoie sporită de aprobare din partea altora şi în consecință au o predilecție în a acționa în moduri care vor crește şansele că alții să reacționeze favorabil către aceştia (Boody et al., 1986; Gupta şi Shukla, 1989). Lauda poate fi îndreptată către (Dweck, 2000; Henderlong, 2001): persoană, pentru o trăsătură pe care acesta o

posedă (e.g. Ce om inteligent eşti!); rezultat (e.g. Eseul tău este excelent!); proces, pentru efortul depus sau strategia aleasă

(e.g. Sunt impresionată de cantitatea de muncă pe care ai depus-o!).

SOLIDIFICAREA: DATE SUPLIMENTARE

Lauda axată pe proces, în comparație cu a trăsături-lor, poate genera moduri de adaptare mai slabe atunci când apare eşecul (Henderlong, 2001). De exemplu, în cazul copiilor cărora li se laudă abilita-tea/competența, nu efortul depus, pot percepe pro-

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

202

pria inteligență lăudată ca pe o trăsătură fixă şi incon-trolabilă, deci care nu poate fi îmbunătățită (Mueller, 1997). Persoanele care sunt lăudate pentru o reuşită la care au ajuns foarte uşor pot presupune că au o abilitate scăzută în întreprinderea acelei activități. Când sunt percepute ca fiind o încercare de manipula-re sau ironie, recompensele nu sunt productive (Aronson, 1999). Pentru ca solidificarea să sporească un anumit com-portament, nu este necesar ca individul să fie capabil să indice sau să vorbească despre faptul că el sau ea a fost stabilizată: circumstanțele în care solidificarea apare fără conştientizare sunt foarte extraordinare şi rare (Hargie și Dickson, 2005). În sfârşit, solidificarea poate fi indicată prin anumite comportamente nonverbale: ZD (Furst şi Criste, 1997; Krasner, 1958; LaFrance

şi Hecht, 1999; Pansa, 1979; Saigh, 1981); contact vizual (Goldman, 1980; O‘Brien şi

Holborn, 1979); înclinarea corpului în față, către persoană, sem-

nalând acceptare sau receptivitate (Mehrabian, 1972; Nelson-Jones, 1997);

aprobări din cap, putând exprima confirmare, acceptare, sau înțelegere (Krasner, 1958; Matarazzo şi Wiens, 1972);

reducerea distanței interpersonale, care poate să apară din dorința de implicare şi intimitate; însă dacă este înțeleasă greşit, poate crea impresia de dominanță, amenințare, sau supra-familiaritate (Goldman, 1980);

atingeri care, în contextele potrivite, pot exprima afecțiune, suport, sau apreciere (Davidhizar et al., 1997; Jones şi Yarbrough, 1985; Wheldall et al., 1986).

S58 | NEMIJLOCIREA ŞI FEEDBA-

CKUL Nemijlocirea nonverbală (engl. nonverbal immediacy) are un caracter direct, personal, sincer şi presupune apropiere fizică şi psihologică. Este un concept definit prin gradul perceput de apropiere fizică şi psihologică dintre indivizi. Este legată inex-tricabil de stările pozitive şi legăturile cu alte persoa-ne. Legăturile încurajează nemijlocirea, iar aceasta produce legături mai strânse între oameni (Harris și Rosenthal, 2005). De exemplu, tendința generală a oamenilor este de a atinge mai des şi cu o uşurință mai mare persoanele din acelaşi sex decât pe cele din sexul opus. Femeile au tendința să privească reciproc mai des decât bărba-ții pentru a exprima afilierea. În comparație cu băr-bații, femeile tind să (Hargie și Dickson, 2005): interacționeze la distante interpersonale mai

mici; fie mai tolerante în cazul intruziunii spațiale; folosească hetero-manipulatori mai frecvent şi cu

o uşurință mai mare; zâmbească mai frecvent şi cu o durată mai mare; fie mai abile în decodificarea şi interpretarea

mesajelor nonverbale ale celorlalți oameni; aibă o înțelegere mai profundă în ceea ce priveşte

scopul unei relații de orice fel. Comportamentul expresiv controlat are printre indicatorii nonverbali următoarele (Hargie și Dickson, 2005): atingerea reciprocă a mâinilor; manipulatorii repetitivi apar rar; ilustratorii apar rar; voce relativ adâncă, cu variabilitatea scăzută a

înălțimii. În cele din urmă, indicatorii nonverbali ai nemijloci-rii sunt (Noller et al., 2005): priviri reciproce; proximitate; orientarea directă a capului (şi eventual a corpu-

lui); apare rar înclinarea corpului în față sau postura

dreaptă; atingere; ZD. Lipsa acestor indicatori exprimă opusul, adică distan-țare psihologică interpersonală (ibidem).

FEEDBACKUL Feedbackul reprezintă recepționarea reacțiilor receptorului şi reglarea mesajului care este transmis pentru a genera efectul dorit. Acesta implică şi măsura în care emițătorul este capabil să aprecieze impactul mesajului pe care l-a trimis, având o im-portanță vitală în producerea unor efecte sociale pozitive din punctul de vedere al celui care transmi-te mesajul (Hargie și Dickson, 2005). Toată comunicarea are loc într-un context (e.g. tem-poral), fiind influențată în mod crucial de acesta. Comunicarea este un proces liniar: un mesaj este formulat de către sursă (i.e. emițător) şi transmis

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

203

către țintă (i.e. receptor). Persoanele care comunică sunt afectate unele de altele, dar totodată se influen-țează reciproc. Fenomenul este inevitabil în situațiile sociale, indivizii fiind conştienți de prezența altor oameni (Hargie și Dickson, 2005). Unele mesaje nonverbale sunt doar informative, nu şi comunicative. Comportamentul comunicativ este intenţionat (în sensul că are un scop) dacă (Hargie și Dickson, 2005): este realizat cu intenția de a împărtăşi un înțeles

comun şi dacă este perceput ca atare de către re-ceptori;

emițătorul trebuie să fie conştient de comunicare, însă ca aceasta să fie eficientă receptorul trebuie să fie conştient(ă) de actul comunicării;

este prezent un cod arbitrar, adică relația dintre comportament şi ceea ce este reprezentat este o chestiune de acord.

Comunicarea are întotdeauna un scop. Oamenii nu îşi exprimă emoțiile fără a avea un sens, chiar dacă o fac inconştient. Motivele posibile ale comunicării emoțiilor sunt (Hargie și Dickson, 2005): vor să determine un alt individ să schimbe cursul

unei acțiuni; pentru a arăta că le păsa de ceva sau cineva; pentru a primi suport (e.g. tristețe, singurătate); pentru a negocia roluri sociale (e.g. enervare,

gelozie); pentru a devia criticismul (e.g. ruşine, jenă); pentru a reînnoi legăturile sociale (e.g. iubire,

simpatie).

S59 | ASERTIVITATEA În mare, asertivitatea (engl. assertion) are patru componente, respectiv este abilitatea de a (Hargie și Dickson, 2005): 1. refuza o cerere; 2. cere ajutorul; 3. exprima deschis opiniile, sentimentele etc.; 4. iniția, continua şi încheia o conversație. Răspunsul asertoric implică afirmații personale fer-me, dar totodată şi considerarea celorlalți oameni. Răspunsurile sunt spontane, celelalte persoane nu sunt ignorate sau jignite și li se ascultă punctele de vedere (Hargie și Dickson, 2005). Aserțiunea este corelată cu autoaprecierea ridicată şi cu raționamentul, care este o trăsătură de perso-nalitate constructivă şi reprezintă tendința de a prezenta şi apăra propria poziție în acelaşi timp cu opiniile opuse ale altora. Un aspect de bază al asertivității este acceptarea altor persoane (opinii, trăsături, limite etc.) (Hargie și Dickson, 2005). Funcțiile asertivității sunt (Hargie și Dickson, 2005): asigurarea faptului că drepturile personale nu

sunt încălcate şi drepturile celorlalți sunt recu-noscute;

împotrivirea cererilor nefavorabile; cerea ajutorului; tratarea eficientă a refuzurilor nerezonabile; evitarea conflictului inutil; comunicarea deschisă şi sinceră a poziției, rolului,

sau opiniilor de orice fel; dezvoltarea şi întreținerea autoeficienței. Când asertivitatea este negativă/conflictuală, aceas-ta are şase componente principale (Hargie și Dickson, 2005): 1. formarea cererilor rezonabile; 2. refuzarea cererilor de orice fel; 3. exprimarea opiniilor personale, chiar dacă aces-

tea sunt nepopulare; 4. exprimarea sentimentelor negative; 5. exprimarea dezacordului; 6. răspunsul la critică. La polul opus, asertivitatea pozitivă are şase aspec-te principale (Hargie și Dickson, 2005): 1. exprimarea sentimentelor pozitive; 2. răspunsul la sentimentele pozitive exprimate de

alții; 3. efectuarea complimentelor; 4. acceptarea complimentelor; 5. acceptarea şi recunoaşterea propriilor greşeli sau

limitări; 6. inițierea şi susținerea interacțiunilor. Totodată, funcția nonasertivității este de a satisface celelalte persoane şi de a evita conflictul cu orice cost. Este asociată cu (Hargie și Dickson, 2005): echivocul; anxietatea; evitarea subiectului de discuție; evitarea exprimării opiniilor246; acordul indiferent de opiniile personale;

246

De exemplu, în nonaserțiune, disconfortul sau conflictul nu sunt exteriorizate.

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

204

autoaprecierea scăzută; evitarea contactului vizual; debitul şi volum verbal scăzut; preferința autopagubei pentru a evita păgubirea

(e.g. jignirea) accidentală a altora247; evitarea atenției publice; revelări minime, pentru a evita critica; modestia; autocondamnarea. Există o legătură strânsă între aserțiune şi agresivi-tate, fiind parte a aceluiaşi continuum (Hargie și Dickson, 2005):

NONASERTIV <-> ASERTIV <-> AGRESIV Indivizii agresivi au de obicei această tendința puter-nică şi abilități aversive scăzute. Persoanele care au atât agresivitate, cât şi aserțiune puternică folosesc stilul asertiv prima dată, însă sunt pregătite să devină agresive dacă situația o cere. Aserțiunea poate pro-voca reacții negative, mai ales când persoana îşi schimbă atitudinea de la sumisiune către aserțiune (deci exprimă dominanță) (Hargie și Dickson, 2005): calomniere; agresiune; scuză exagerată; afectivitate: când o persoană sumisivă devine

asertivă, adresantul poate reacționa furie sau acuzații cu scopul de a declanşa vinovăția în cel sau cea care a făcut afirmația asertivă;

răzbunare: asertivitatea poate fi acceptată doar aparent.

De asemenea, asertivitatea protectivă este o formă de defensivă verbală folosită împotriva manipulării, criticii negative, agasării, impertinentei etc.; presu-pune (Hargie și Dickson, 2005): repetitivitate: persoana face afirmații asertive

repetate până sunt acceptate; dezorientare: folosind această tactică, persoana

acceptă verbal critica negativă, însă fără intenția de a îşi schimbă comportamentul;

meta-nivelarea: implică încercarea de lărgire a perspectivelor (e.g. schimbarea subiectului de la particular la general).

Comportamentul nonverbal asertoric este asociat cu (Hargie și Dickson, 2005): intensitatea ridicată a vocii (peste 64 dB); latența248 redusă a răspunsurilor (3-5 s), față de

nonaserțiune (5-20 s); inflexiune vocală puternică. Sintetizând (Hargie și Dickson, 2005): agresivitate: vorbire către alții; asertivitate: vorbire cu alții; sumisiune: vorbire rară cu alții; frustrarea motivează nonasertivitatea prelungită

să se transforme direct în violență; asertivitatea este o abilitate care se învăța, nu

este înnăscută; răspunsurile asertive sunt respectate, însă nu

mereu plăcute; persoanele sumisive sunt plăcute,

247

În cadrul unei interacțiuni, adoptarea unor roluri prietenoease, pasive, agreabile exprimă sumisivitate. 248

LATENȚĂ – starea de inactivitate dintre stimulare și răspuns.

însă nu şi respectate; indivizii agresivi nu sunt nici respectați, nici plăcuți;

asertivitatea este eficientă când combină descrie-rea comportamentului, indică exact dezacordul făcut de țintă şi cere schimbarea comportamentu-lui respectiv.

FIG. 11.1. MATRICEA ASERTIVITATE-AFILIERE (A), PATRU STILURI DE RĂSPUNS (B), MATRICEA ASERTIVITATE-

AGRESIUNE (refăcut din Hargie și Dickson, 2005, p. 300-303)

A - MATRICEA ASERTIVITATE-AFILIERE; B - PATRU TIPURI DE RĂSPUNS; C - MATRICEA ASERTIVITATE AGRESIUNE

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

205

S60 | INFLUENȚA ŞI PERSUASIU-NEA Cei doi termeni sunt confundați, însă sunt două procese diferite care au trei mari diferențe între ele (Hargie și Dickson, 2005): 1. împotrivirea: persuasiunea este folosită pentru

depăşirea rezistenței întâmpinate la recepția unui mesaj. Influența devine persuasiune când este prezentă împotrivirea; pe de altă parte, influența se face prin oferirea stimulilor care sunt necesari țintei în acel moment, persoana influențată nea-vând de ales. Acțiunile persuabile sunt cele care nu sunt obligatorii, deci poate să apară opoziția, însă persuasiunea rezultă în schimbarea voluntară a opiniilor, atitudinii, sau a comportamentului. Pentru ca o acțiune să nu fie persuabilă, trebuie să nu fie proscrisă, deci acordul este posibil.

2. conştientizarea: în timp ce influența poate fi inconştientă, persuasiunea este mereu făcută cu intenție deliberată şi clară. Persuasiunea implică în mod obligatoriu influență, însă influența nu im-plică mereu persuasiune.

3. reuşita: persuasiunea este o influență reuşită. Încercarea de influența poate da greş, însă persu-asiunea presupune succes prin definiția să.

Persuasiunea poate fi dură sau blândă. În societățile democratice, persuasiunea deliberativă este centrală, prin dezbateri, argumente, analize, discuții etc. În țările cu regim politic autoritar, persuasiunea este făcută sub formă de propagandă. Un mesaj nu îşi pier-de persuasivitatea chiar dacă o avertizare este dată după ce a fost transmis (Hargie și Dickson, 2005). Persuasiunea are şase scopuri principale (Hargie și Dickson, 2005): 1. adoptare: convingerea țintei să facă sau să creadă

ceva anume; 2. continuare: convingerea țintei să continue să

creadă sau să facă acel lucru; 3. amplificare: convingerea țintei să fie mai compe-

tentă decât în prezent; 4. descurajare: opusul adoptării; 5. întrerupere: opusul continuării; 6. diminuare: opusul amplificării. Totodată, persuasiunea are poate avea trei rezultate (Hargie și Dickson, 2005): 1. succes imediat; 2. succes întârziat: de exemplu, ținta poate respinge

inițial încercarea de persuasiune, însă după o pe-rioadă poate începe să o accepte; acest efect im-plică, de obicei, separarea țintei de persuatori;

3. rezistență (i.e. efectul de bumerang). Pentru a combate rezistența țintei la persuasiune, sunt folosite două metode de psihologie inversă (Hargie și Dickson, 2005): 1. cooptare: minimalizarea refuzului prin recunoaş-

terea deschisă şi anticipată: Prima ta reacţie va fi să respingi ceea ce voi spune. În acest caz, apelul pentru suprimare este folositor, ținta fiind sfătui-tă să nu anuleze răspunsul în mod instinctiv.

2. ordin paradoxal: implică intuirea reacției viitoare a țintei, însă apoi indicarea faptului că aşteptările sunt probabil prea mari şi țintă nu ar putea face față: Probabil o să râzi când îţi voi spune asta, în-

să oricum nu cred că eşti în stare să faci aşa ceva. Este o tehnică de motivare.

Umorul este un determinant extrem de important al atracției interpersonale. În persuasiune, acesta are mai multe avantaje (Hargie și Dickson, 2005): întărirea raportului; încurajarea țintei să acorde mai multe atenție

mesajului; relaxare; mesajul este mai memorabil; umplerea spațiului cognitiv: dacă țintă râde sau

este amuzată, nu se mai gândeşte la contraargu-mente.

STATUTUL

Exprimarea comportamentului de tip prietenos-dominant conduce la reacții comportamentale de tip prietenos-sumisiv din partea celeilalte persoane, însă nu întotdeauna. De exemplu, poate produce tot comportament prietenos-dominant, când al doilea individ este bucuros de interacțiunea pozitivă, însă el sau ea nu vrea să fie sumisiv(ă) (Goethals, 2005). Deşi acțiunile oamenilor variază în funcție de situație, faptele fiecărui individ sunt marcate de anumite categorii de preferințe comportamentale interper-sonale. Aceste categorii reflectă operaţiuni de sigu-ranţă: oamenii se comportă în moduri care sunt confortabile pentru ei, în mare parte datorită faptu-lui că se simt în siguranță când alți oameni se com-portă într-o manieră complementară care este de-clanşată de propriul comportament. De exemplu, o persoană care are un comportament de tip prietenos-sumisiv are acesta atitudine pentru că se simte con-fortabil executând acest tip de comportament şi în egală măsură confortabil față de cei care se comportă prietenos-dominant; este un proces de adaptare (Goethals, 2005). Statutul social se referă (1) la aspectele diferite ale rangului personal vizavi de ceilalți oameni şi (2) la capacitatea de a modifica statutul altor indivizi. Aproape toate relațiile interumane sunt bazate pe o ierarhie, influențând emoțiile în mai multe moduri. Deci puterea influențează valență generală a experi-ențelor emoționale; indivizii cu un statut ridicat sunt înclinați să: aibă mai multe emoții pozitive, în opoziție cu

indivizii cu un statut scăzut; exprime cu promptitudine emoțiile pozitive sau pe

cele relaționate dominanței (e.g. dispreț, enerva-re);

sunt mai puțin sensibili şi reacționează mai rar la emoțiile celor din jur, totodată având o capacita-te redusă de identificare corectă a emoțiilor ex-primate nonverbal.

Pe de altă parte, indivizii cu un statut social foarte scăzut au tendința să: trăiască mai multe stări negative; răspundă cu tristețe sau vinovăție la un eveniment

negativ, în opoziție cu indivizii cu un statut ridi-cat, care simt enervare.

C11 _____ COMUNICAREA AFECTIVITĂȚII

206

IRONIA Ironia este un comportament care implică intelectul şi are legătură de cele mai mult ori cu disprețul. Abilitatea ironiei de a ridiculiza, sfida, provoca jenă sau ruşine (uneori şi vină), umili sau irita sugerează faptul că ironia echilibrează emoțiile. Deşi ironia are incontestabil o latură cognitivă, implică de asemenea o atitudine apreciativă (evaluativă), cu o latură afec-tivă destul de puternică. Ironia poate, în mod parado-xal, să semnaleze dispreț, detaşare sau indiferență, dar poate de asemenea să reflecte o emoție pozitivă puternică şi să declanşeze răspunsuri afective variate. De exemplu, critica ironică reduce cantitatea de chibzuință a celor care ascultă acea critică. Prin rosti-rea unor cuvinte pozitive din punct de vedere literar într-o critică ironică (e.g. Ce prieten bun eşti!), vorbi-torul se asigură că cei care ascultă vor interpreta mesajul ca fiind pozitiv. Studiile arăta ca efectul este însă invers, de cele mai multe ori. De asemenea, iro-nia poate rezulta fie din afirmații verbale, fie din diferite acțiuni care sunt mai subtile decât cele verbale (Hargie și Dickson, 2005). Oamenii pot dobândi un întreg set social de obiecti-ve prin comunicarea ironică: amuzament, comporta-ment agresiv, dominanță, control emoțional, ridicarea statutului social, exprimarea atitudinii, provocarea reacțiilor, sau batjocură. O afirmație ironică se poate face prin (Hargie și Dickson, 2005): sarcasm; satiră; întrebări retorice; desconsiderare sau exagerare; ironie nonpersonală. Oamenii pot avea emoții diferite în ceea ce priveşte afirmațiile ironice (Hargie și Dickson, 2005): 1. persoana către care este îndreptată ironia:

1.1. sarcasm, întrebări retorice, exagerare –> emoții negative;

1.2. desconsiderare şi satiră –> reacții relativ sla-be.

2. persoana care face afirmația ironică: 2.1. ironia nonpersonală –> reacții pozitive,

nonostile; 2.2. satiră –> reacții pozitive; 2.3. desconsiderare, exagerare –> reacții neutre; 2.4. sarcasm, întrebări retorice –> reacții negati-

ve. 3. ce reacție doreşte să obțină cel sau cea care face

afirmația ironică: 3.1. ironie nonpersonală –> dorința de a declanşa

emoții pozitive, mai rar negative; 3.2. satiră –> emoții pozitive; 3.3. desconsiderare, exagerare –> intenții relativ

neutre; 3.4. sarcasm, întrebări retorice –> dorința de a

declanşa reacții negative. În cele din urmă, exagerarea ironică este un caz spe-cial. De exemplu: afirmația Ai mers un milion de ki-lometri până aici poate părea pentru adresant(ă) sarcastică şi ostilă, însă intenția celui/celei care face afirmația poate fi alta, de exemplu o simplă glumă, fără intenția de a jigni. Într-adevăr, ironia se foloseş-te de metafore pentru a declanşa efecte emoționale mai puternice. Cu cât oamenii vorbesc mai mult, cu atât creste numărul de afirmații metaforice (fără

legătură cu ironia, deşi este valabil şi aici) (Hargie și Dickson, 2005).

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

TRIMITERI BIBLIOGRAFICE

1. Aamodt, A. H., Stovner, L. J., Hagen, K., Bråthen, G.,

Zwart, J. (2006). Headache Prevalence Related to Smoking and Alcohol Use. The Head-HUNT Study. Euro-

pean Journal of Neurology, 13 (11), 1233–1238.

2. Abernethy, B., Hanna, A., Plooy, A. (2002). The

Attentional Demands of Preferred and Non-Preferred Gait Patterns. Gait and Posture, 15 (3), 256-265.

3. Abrams, R., Meyer, D., Kornblum, S. (1990). Eye-Hand

Coordination: Oculomotor Control in Rapid Aimed Limb Movements. Journal of Experimental Psychology: Human

Perception and Performance, 15, 248–267.

4. Abramson, L. Y., Seligman, M. E. P., Teasdale, J. (1978). Learned Helplessness in Humans: Critique and

Reformulation. Journal of Abnormal Psychology, 87, 49-

74.

5. Ackerl, K., Atzmueller, M., Grammer, K. (2002). The scent of fear. Neuro. Endocrinol. Lett., 23 (2), 79-84.

6. Ackerman, J. M., Nocera, C. C., Bargh, J. A. (2010).

Incidental Haptic Sensations Influence Social Judgements and Decisions. Science, 328 (5986), 1712-

1715.

7. Adams, R. B. Jr., Kleck, R. E. (2003). Percieved Gaze Direc-tion and the Processing of Facial Displays of

Emotion. Psychological Science, 14, 644-647.

8. Adams, R. B., Kleck, R. E. (2003). Percieved gaze

direction and the processing of facial displays of emotion. Psychological Science, 14, 644–647.

9. Adelmann, P. K., Zajonc, R. B. (1989). Facial efference

and the experience of emotion. Ann. Rev. Psychol., 40, 249-280.

10. Adler, R., Rosenfeld, L., Proctor, R. (2001). Interplay:

The Process of Interpersonal Communicating, Ed. 8. Fort

Worth, TX: Harcourt. 11. Adler, R., Towne, N. (1996) Looking out, looking in, ed.

8. Fort Worth: Harcourt Brace.

12. Adolphs, R. (2002). Recognizing Emotion from Facial Expressions: Psychological and Neurological Mechanisms.

Behavioral and Cognitive Neuroscience Reviews, 1 (1),

21-62. 13. Adolphs, R. (2003). Cognitive Neuroscience of Human

Social Behaviour. Nature Reviews Neuroscience, 4, 165-

178.

14. Agnew, C. R., Rusbult, C. E., van Lange, P. A. M., Langston, C. A. (1998). Cognitive Independence:

Commitment and the Mental Representation of Close

Relationships. Journal of Personality and Social Psychology, 74, 939-954.

15. Ahem, S. K, Beatty, J. (1981). Physiological Evidence

That Demand for Processing Capacity Varies with Intelli-

gence. Friedman, M., Dos, J. P., O'Connor, N. (coord.), Intelligence and Learning, 201-216. New York: Plenum

Press.

16. Ahem, S. K.. Beatty, J. (1979). Pupillary Responses During Information Processing Vary with Scholastic

Aptitude Test Scores. Science, 205, 1289-1292.

17. Ahmad, Z., Ahmad, N., Abdullah, H. (2009). Urbanism, Space and Human Psychology: Value Change and

Urbanization in Malaysia. European Journal of Social

Sciences, 11 (3), 464-470.

18. Ahsberg, E., Gamberale, F., Gustafsson, K. (2000). Percieved Fatigue After Mental Work: An Experimental

Evaluation of a Fatigue Inventory. Ergonomics, 43 (2),

252-268. 19. Ahveninena, J., Hämäläinena, M., Jääskeläinenc, I. P.,

Ahlfors, S. P., Huang, S. et al. (2011). Attention-driven

auditory cortex short-term plasticity helps segregate re-levant sounds from noise. PNAS, 108 (10), 4182–4187.

20. Ainsworth, M. D. S., Blehar, M. C., Waters, E., Wall, S.

(1978). Patterns of Attachment: A Psychological Study of

the Strange Situation. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

21. Alcock, J. (1993). Animal behavior, Ed. 5. Sunderland:

Sinauer.

22. Aleman, A., Swart, M. (2008). Sex differences in neural activation to facial expressions denoting contempt and

disgust. PloS ONE, 3 (11), e3622.

23. Alicke, M. D., Klotz, M. L., Breitenbecher, D. L., Yurak, T. J., & Vredenburg, D. S. (1995). Personal Contact,

Individiation, and the Better-Than-Average Effect. Jour-

nal of Personality and Social Psychology, 68, 804–825.

24. Alku, P., Strik, H., Vilkman, E. (1997). Parabolic Spec-tral Parameter: A New Method for Quantification of the

Glottal Flow. Speech Communication, 22, 67-79.

25. Allport, G. W., Vernon, P. E. (1933). Studies in Expressive Movement. New York: Hafner.

26. Allwood, J., Nivre, J., Ahlsén, E. (1992). On the

semantics and pragmatics of linguistic feedback.

Semantics, 9 (1), 1–26. 27. Aloimonos, J., Weiss, I., Bandyopadhyay, A. (1987).

Active Vision. International Journal of Computer Vision,

1, 333–356. 28. Altman, I. (1975). The Environment and Social Behavior.

Monterey, California: Brooks/Cole.

29. Ambadar, Z., Schooler, J. W., Cohn, J. F. (2005). Deciphering the Enigmatic Face. The Importance of Fa-

cial Dynamics in Interpreting Subtle Facial Expressions.

American Psychological Society, 16 (5), 403-410.

30. Ambady, N., Gray, H. M. (2002). On being sad and mistaken: Mood effects on the accuracy of thin-slice

judgments. Journal of Personality and Social Psychology,

83, 947-961. 31. Ambady, N.,Hallahan, M., Conner, B. (1999). Accuracy

of judgements of sexual orientation from thin slices of

behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 77 (3), 538-547.

32. Amodio, D. M., Harmon-Jones, E. (2011). Trait Emotions

and Affective Modulation of the Startle Eyeblink: On the

Unique relationship of Trait Anger. Emotion, 11 (1), 47-51.

33. Andersen, P. A. (1991). When one cannot not

communicate: A challenge to Motley‘s traditional communication postulates. Communication Studies, 42,

309–325.

34. Andersen, P. A. (1999). Nonverbal communication:

Forms and functions. Mountain View, CA: Mayfield Publishing.

35. Andersson, G., Hagman, J., Talianzadeh, R., Svedberg,

A., Larsen, H. C. (2002). Effect of Cognitive Load on Postural Control. Brain Research Bulletin, 58 (1), 135-

139.

36. Andreassi, J. L. (2006). Pupillary Response and Behavior. Andreassi, J. L. (coord.), Psychophysiology: Human

Behavior and Physological Response, Ed. 5, cap. 12, 289-

307. Lawrence Erlbaum Associates.

37. Andrews, T. J., Coppola, D. M. (1999). Idiosyncratic Characteristics of Saccadic Eye Movements When

Viewing Different Visual Environments. Vision Research,

39, 2947–2953. 38. Anzures, G., Ge, L., Wang, Z., Itakura, S., Lee, K.

(2010). Culture shapes efficiency of facial age

judgements.

39. Archer, D. (1980). The effects of timing of self-disclosure on attraction and reciprocity. Journal of

Personality and Social Psychology, 38, 120–130.

40. Argyle, M. (1988). Bodily Communication, Ed. 2. London: Routledge.

41. Argyle, M. (1995). Social skills. În Mackintosh, N,

Colman, A. (coord.), Learning, skills. Londra: Longman. 42. Argyle, M., Cook, M. (1976). Gaze and Mutual Gaze.

Cambridge, UK: Cambridge University Press.

43. Argyle, M., Cook, M. (1976). Gaze and mutual gaze.

Cambridge, UK: Cambridge University Press. 44. Arnold, M. B. (1960). Emotion and personality, vol. 1.

Psychological aspects. New York și Londra: Plenum.

45. Aronoff, J., Woike, B. A., Hyman, L. M. (1992). Which are the stimuli in facial displays of anger and happiness?

Configurational bases of emotion recognition. J. Pers.

and Soc. Psych., 62, 1050-1066.

208

46. Aronson, E. (1999). The social animal, ed. 8. New York:

W.H.Freeman.

47. Aronson, E., Weintranb, W. (1972). Personal adaptation as reflected in verbal behavior. În Siegman, A. W., Po-

pe, B. (coord.), Studies in dyadic communication. New

York: Pergamon Press. 48. as a link among strategic behavior, learning, and the

hippocampus. PNAS, 108 (31), E402–E409.

49. Asaf Tsoar, A., Nathana, R., Bartana, Y., Vyssotski, A.,

Dell‘Omoc, G., Ulanovsky, N. (2011). Large-scale navigational map in a mammal. PNAS, 108 (37), E718-

E724.

50. Ashby, F. G., Isen, A. M., Turken, A. U. (1999). A Neuro-Psychological Theory of Positive Affect and Its Influence

on Cognition. Psychological Review, 106, 529–550.

51. Aue, T., Flykt, A., Scherer, K. R. (2005). First Evidence

for Differential and Sequential Efferent Effects of Goal Relevance and Goal Conduciveness Appraisal.

Psychophysiology, 42, S19.

52. Aviezer, H., Trope, Y., Todorov, A. (2012). Body cues, not facial expressions, discriminate between intense

positive and negative emotions. Science, 338 (6111),

1225-1229. DOI: 10.1126/science.1224313 53. Ayers, J. (1989). The impact of communication

apprehension and interaction structure on initial

interactions. Communication Monographs, 56, 75–88.

54. Azevedo, T. M., Volchan, E., Imbiriba, L. A., Rodrigues, E. C., Oliveira, J. M., Oliveira, L. F., et al. (2005). A

Freezing-Like Posture to Pictures of Mutilation.

Psychophysiology, 42, 255-260. 55. Bacher, L. F. (2010). Factors Regulating Eye Blink Rate

in Young Infants. Optometry and Vision Science, 87 (5),

337-343. 56. Bacher, L. F., Allen, K. J. (2009). Sensitivity of the Rate

of Spontaneous Eye Blinking to Type of Stimuli in Young

Infants. Developmental Psychobiology, 51 (2), 186-197.

57. Bacher, L. F., Carr, M., LaBarge, K. (2010). Links Between Spontaneous Eye Blinking and Temperament in

Young Infants.

58. Bacher, L. F., Robertson, S. S. (2001). Stability of Coupled Fluctuations in Movement and Visual Attention

in Infants. Development Psychobiology, 39, 99-106.

59. Bacher, L. F., Ruckel, L. (2009). Relationship Between

Spontaneous Eye Blink and Positive Afect: New Insights into the Biological Bases of Temperament?

60. Bacher, L. F., Smotherman, W. P. (2004a). Spontaneous

Eye Blinking in Human Infants: A Review. 61. Bacher, L. F., Smotherman, W. P. (2004b). Systematic

Temporal Variation in the Rate Of Spontaneous Blinking

in Human Infants. Dev. Psychobiol., 44, 140-145. 62. Bachorowski, J.-A., Owren, M. J. (2001). Not All Laughs

Are Alike: Voiced but Unvoiced Laughter Readily Elicits

Positive Affect. American Psychological Society, 12 (3),

252-257. 63. Bachorowski, J.-A., Owren, M. J. (2008). Vocal

Expressions of Emotion. Lewis, M., Haviland-Jones, J.

M., Barrett, L. F. (coord.), Handbook of Emotions, Ed. 3, 196-210.

64. Baer, P. E., Reed, J., Bartlett, P. C., Vincent, V. C.,

Williams, B. J., Bourianoff, G. G. (1983). Studies of Ga-

ze During Induced Conflict in Families with a Hypertensive Father. Psychosomatic Medicine, 45 (3),

233-242.

65. Bakan, P. (1971). The Eyes Have It. Psychology Today, 4, 64-67.

66. Baker, T. B., Morse, E., Sherman, J. E. (1987). The

Motivation to Use Durgs: A Psychobiological Analysis of Urges. Rivers, C. (coord.), The Nebraska Symposium on

Motivation, Vol. 34: Alcohol Use and Abuse, 257-323.

Lincoln: University of Nebraska Press.

67. Balota, D. A., Pollatsek, A., Rayner, K. (1985). the interaction of contextual constraints and parafoveal

visual information in reading. Cognitive Psychology, 17,

364-390. 68. Bandura, A. (1986). Social foundations of thought,

action: a social cognitive theory. Englewood Cliffs, NJ:

Prentice Hall.

69. Bänninger-Huber, E. (2005). Prototypical Affective

Microsequences in Psychotherapeutic Interaction. În Ek-

man, P., Rosenberg, E. L. (coord.),What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous

Expression Using the Facial Action Coding System

(FACS), Ed. 2, 414-430. New York: Oxford University Press.

70. Banse, R., & Scherer, K. R. (1996). Acoustic Profiles in

Vocal Emotion Expression. Journal of Personality and So-

cial Psychology, 70(3), 614-636. 71. Bänziger, T. & Scherer, K. R. (2003). A Study of

Perceived Vocal Features in Emotional Speech.

Proceedings of VOQUAL\'03, Geneva, Elvetia. 72. Baranek, G. T. (1999). Autism During Infancy: A Retro-

spective Video Analysis of Sensory-Motor and Social

Behaviors at 9–12 Months of Age. Journal of Autism and

Developmental Disorders, 29, 213–224. 73. Barbato, G., Della Monica, C., Costanzo, A., De Padova,

V. (2011). Dopamine Activation in Neuroticism as

Measured by Spontaneous Eye Blink Rate. Physiol. Behav., 105 (2), 332-336.

74. Bargh, J. A., Chartrand, T. L. (1999). The unbearable

automaticity of being. American Psychologist, 54, 462-479.

75. Bargh, J. A., Williams, E. L. (2006). The automaticity of

social life. Current Directions in Psychological Science,

15, 1-4. 76. Bargiela-Chiappini, F., Harris, S. (1996). Interruptive

strategies in British and Italian management meetings.

Text, 16, 269–297. 77. Baron-Coehn, S. (1995). The Eye Direction Detector

(EDD) and the Shared Attention Mechanism (SAM): Two

Cases for Evolutionary Psychology. Moore, C., Dunham, P. J. (coord.), Joint Attention: Its Origins and Role in

Development, 41-59. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

78. Baron-Cohen, S. (1994). How to Built a Baby That Can

Read Minds: Cognitive Mechanisms in Mindreading. Cahiers de Psychologie Cognitive, 13, 513-552.

79. Baron-Cohen, S. (1995). Mindblindness: An Essay on

Autism and Theory of Mind. Cambridge, MA: MIT Press. 80. Baron-Cohen, S., Cross, P. (1992). Reading the Eyes:

Evidence for the Role of Perception in the Development

of a Theory of Mind. Mind Language, 6, 173-186.

81. Barr, C. L., Kleck, R. E. (1995). Self-other perception of the intensity of facial expressions of emotion: Do we

know what we show? Journal of Personality and Social

Psychology, 68, 608-618. 82. Barrett, K., Campos, J. (1987). Perspectives on

Emotional Development: II. A Functionalist Approach to

Emotions. Osofsky, J. (coord.), Handbook of Infant Development, Ed. 2, 555-578. New York: Wiley.

83. Barrett, L. (2006). Are Emotions Natural Kinds?

Perspectives on Psychological Science, 1, 28-58.

84. Barrett, L. F. (2011). Was Darwin wrong about emotional expression? Current Directions in Psychological Science,

20 (6), 400-406.

85. Barroso, F., Feld, J. K. (1986). Self-Touching and Attentional Processes: The Role of Task Difficulty,

Selection Stage, and Sex Differences. Journal of Nonver-

bal Behavior, 10 (1), 51-64.

86. Barsalou, L. W. (1985). Ideals, Central Tendency, and Frequency of Instantiation as Determinants of Gradual

Structure in Categories. Journal of Experimental

Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 11, 629-654.

87. Barsalou, L. W. (1987). The Instability of Graded

Structure: Implications for the Nature of Concepts. Neisser, U. (coord.), Concepts and Conceptual

Development: Ecological and Intellectual Factors in

Categorization, 101-140. Cambridge, UK: Cambridge

University Press. 88. Barsalou, L. W., Niedenthal, P. M., Barbey, A. K.,

Ruppert, J. A. (2003). Social Embodiment. În Ross, B. H.

(coord.), The Psychology of Learning and Motivation, 43, 43–92. San Diego, CA: Academic Press.

89. Basabe, N., Páez, D., Valencia, J., González, J. L, Rimé,

B., Diener, E. (2002). Cultural Dimensions, Socio-

209

Economic Develop-Ment, Climate and Emotional Hedonic

Level. Cognition and Emotion, 16, 103-126.

90. Bavelas, J. B. (1992). Research into the pragmatics of human communication. Journal of Strategic and

Systemic Therapies, 11, 15-29.

91. Bavelas, J. B. (2000). Nonverbal aspects of fluency. În Riggenbach, H. (coord.), Perspectives on fluency, 91-

101. The University of Michigan Press.

92. Bavelas, J. B., Black, A., Chovil, N., Lemrey, C. R.,

Mullett, J. (1988). Form and function in motor mimicry. Topographic evidence that the primary function is

communicative. Human Communication Research, 14

(3), 275-299. 93. Bavelas, J. B., Black, A., Lemery, C. R., Mullett, J.

(1986). ―I Show How You Feel‖: Motor Mimicry as a

Communicative Act. Journal of Personality and Social

Psychology, 50 (2), 322-329. 94. Bavelas, J. B., Coates, L., Johnson, T. (2002). Listner

Response as a Collaborative Process: The Role of Gaze.

Journal of Communication, 53 (3), 566-580. 95. Bavelas, J. B., Gerwing, J. (2007). Conversational Hand

Gestures and Facial displays in Face-to-face Dialogue. În

Fiedler, F. (coord.), Social communication, 283-308. New York: Psycholog Pres.

96. Bavelas, J. B., Gerwing, J., Sutton, C., Prevost, D.

(2007). Gesturing on the Telephone: Independent

Effects of Dialogue and Visibility. Journal of Memory and Language, 58 (2), 495-520.

97. Bayliss, A. P., di Pellegrino, G., & Tipper, S. P. (2005).

Sex Differences in Eye Gaze and Symbolic Cueing of Attention. Quarterly Journal of Experimental

Psychology, Part A: Human Experimental Psychology, 58

(4), 631–650. 98. Beattie, G. W. (1978). Sequential patterns of speech and

gaze in dialogue. Semiotica, 23, 29-52.

99. Beattie, G. W. (1981). A further investigation of the

cognitive interference hypothesis of gaze patterns during conversation. British Journal of Social Psychology,

20, 243-248.

100. Beatty, J. (1982). Task-Evoked Pupillary Responses, Processing Load, and the Structure of Processing

Resources. Psychological Bulletin, 91, 276-292.

101. Beatty, J. (1982a). Phasic Not Tonic Pupillary Responses

Vary with Auditory Vigilance Performance. Psychophysiology, 19, 167–172.

102. Beatty, J. (1982b). Task-Evoked Pupillary Responses,

Processing Load, and the Structure of Processing Resources. Psychological Bulletin, 91, 276–292.

103. Beatty, J., Kahneman, D. (1966). Pupilllary Changes in

Two Memory Tasks. Psychonomic Science, 5, 371-372. 104. Beatty, J., Lucero-Wagoner, B. (2000). The Pupillary

System. Cacioppo, J. T., Tassinary, L. G., Berntson, G.

G. (coord.), Handbook of Psychophysiology, 14–162.

Cambridge, UK: Cambridge University Press. 105. Beck, A. T. (1967). Depression. New York: Harper and

Row.

106. Beck, C. (1999). Managerial communication: bridging theory and practice. Upper Saddle River, NJ: Prentice

Hall.

107. Becker, D. V., Neel. R., Srinivasan, N., Neufeld, S.,

Kumar, D., Fouse, S. (2012). The vividness of happiness in dynamic facial displays of emotion. PloS ONE, 7 (1),

e26551.

108. Becker, E. (1973). The Denial of Death. New York: Free Press.

109. Becker, M. W. (2009). Panic Search: Fear Produces

Efficient Visual Search for Nonthreatening Objects. Psychological Science, 20, 435-437.

110. Bédard, P., Sanes, J. N. (2009). Gaze and Hand Position

Effects on Finger-Movement-Related Human Brain

Activation. Journal of Neurophysiology, 101 (2), 834-842.

111. Bedford, O. A. (2004). The Individual Experience of Guilt

and Shame in Chinese Culture. Culture and Psychology, 10 (1), 29-52.

112. Bedneckoff, P. A., Lima, S. L. (1998). Randomness,

Chaos and Confusionin the Study of Antipredator Vigilance. Trends in Ecology and Evolution, 13, 284-287.

113. Bee, N., Franke, S., André, E. (2009). Relations Between

Facial Display, Eye Gaze and Head Tilt: Dominance

Perception Variations of Virtual Agents. 3rd Internatio-nal Conference on Affective Computing and Intelligent

Interaction and Workshops, 1-7.

114. Bell, S. T., Farrell, A. D. (1987). Behaviors women encode to convey dating interest in men: are there cues

for men to decode? Boston: Association for Advancement

of Behavior Therapy.

115. Belser, R. C., Sudhalter, V. (1995). Arousal difficulties in males with fragile X syndrome: A preliminary report.

Development and Brain Dysfunction, 8, 270–279.

116. Bemieri, E J., Rosenthal, R. (1991). Interpersonal coordination: Behavior matching and interactional

synchrony. În Feldman, R. S., Rimé, B. (coord.), Funda-

mentals of nonverbal behavior, 401-432. Cambridge, UK:

Cambridge University Press. 117. Benford, S., Fahlén, L. (1993). A Spatial Model of

Interaction in Large Virtual Environments. de Michelis,

G., Simone, C. Schmidt, K. (coord.), ECSCW '93, 109-124. Kluwer Academic Publishers, Milano, Italia.

118. Bennett, D., Bendersky, M., Lewis, M. (2002). Facial

expressivity at 4 months: A context by expression analysis. Infancy, 3, 97–113.

119. Benson, P. J., Beedie, S. A. et al. (2012). Simple

Viewing Tests Can Detect Eye Movement Abnormalities

That Distinguish Schizophrenia Cases from Controls with Exceptional Accuracy. Biological Psychiatry, 72 (9), 716–

724.

120. Bentivoglio, A. R., Bressman, S. B., Cassetta, E., Carretta, D., Tonali, P., Albanese, A. (1997). Analysis of

Blink Rate Patterns in Normal Subjects. Movement

Disorders, 12 (6), 1028-1034. 121. Berenbaum, H., Oltmanns, T. F. (2005). Emotional

Experience and Expression in Schizophrenia and

Depression. În Ekman, P., Rosenberg, E. L.

(coord.),What the Face Reveals: Basic and Applied Stu-dies of Spontaneous Expression Using the Facial Action

Coding System (FACS), Ed. 2, 343-357. New York: Oxford

University Press. 122. Berkley, K. J., Hubscher, C. H. (1995). Are There Sepa-

rate Central Nervous System Pathways to Touch and

Pain? Nature Medicine, 1, 766–773.

123. Berlyne, D. E. (1960). Conflict, Arousal, and Curiosity. McGraw-Hill Book Company, New York.

124. Bernick. N., Kling, A., Borowitz, G. (1971). Physiological

Differentiation of Sexual Arousal and Anxiety. Psychosomatic Medicine, 33, 341-352.

125. Bernieri, F. J. (2001). Toward a taxonomy of interperso-

nal sensitivity. În Hall, J. A., Bernieri, F. J. (coord.), In-terpersonal sensitivity: theory and measurement, 3–19.

Mahwah, NJ: Erlbaum.

126. Bernstein, L. E., Eberhardt, S. P., Demorest, M. E.

(1998). Single-Channel Vibrotactile Supplements to Visu-al Perception of Intonation and Stress. Journal of the

Acoustical Society of America, 85, 397-405.

127. Berntson, G. G., Boysen, S. T., Bauer, H. R., Torello, M. S. (1989). Conspecific Screams and Laughter: Cardiac

and Behavioral Reactions of Infant Chimpanzees.

Developmental Psychobiology, 22, 771–787.

128. Bianchi-Berthouze, N., Kim, W., Patel, D. (2007). Does body movement engage you more in digital game play?

And why? În Paiva, A., Prada, R., Picard, R. (coord.),

Proceedings of the Second International Conference on Affective Computing and Intelligent Interaction

(ACII2007), 102-113. Springer.

129. Biernat, M. (1989). Motives and Values to Achieve: Different Constructs with Different Effects. Journal of

Personality, 57, 69-95.

130. Bilimoria, P. (1995). Ethics of Emotion: Some Indian

Reflections. Marks, J., Ames, R. T. (coord.), Emotions in Asian Thought: A Dialogue in Comparative Philosophy,

65-90. Albani: State University of New York Press.

131. Birdwhistell, R. (1970). Kinesics and context. Philadel-phia: University of Pennsylvania Press.

132. Blashfield, R. K. (1984). The Classification of

Psychopathology: Neoknaepelinian and Quantitative Approaches. New York: Plenum Press.

210

133. Blechert, J., Nickert, T., Caffier, D., Tuschen-Caffier, B.

(2009). Social Comparison and Its Relation to Body

Dissatisfaction in Bulimia Nervosa: Evidence from Eye Movements. Psychosomatic Medicine, 71, 907-912.

134. Blin, O., Masson, G., Azulay, J. P., Fondarai, J.,

Serratrice, G. (1990). Apomorphine-Induced Blinking and Yawning in Healthy Volunteers. British Journal of

Clinical Pharmacology, 30, 769–773.

135. Bloch, S. (1986). Modéles effecteurs des émotions

fondamentales: Relation entre rythme respiratoire, posture, expression faciale et expérience subjective.

Bulletin de Psychologie, 377, 843-846.

136. Bloch, S. (1989). Effector patterns of basic emotions: An experimental model for emotional induction.

Behavioural and Brain Research, 33, 317.

137. Bloch, S., Lemignan, M. (1992). Precise respiratory-

posturo-facial patterns are related to specific basic emotions. Bewegen & Hulpverlening, 1, 31-39.

138. Bloch, S., Paulet, S., Lemeignan, M. (1991). Reproducing

emotional effector patterns: Relationship between physiological activation, expressive output and

subjective experience. Proceedings of the Third IBRO

Congress of Neuroscience, 26-42. Montréal, 5-9 august, 1991.

139. Bocanegra, B. R., Zeelenberg, R. (2009). Emotion

Improves and Impairs Early Vision. Psychological

Science, 20, 707-713. 140. Boddy, J., Carvier, A., Rowley, K. (1986). Effects of

positive, negative verbal reinforcement on performance

as a function of extroversion-introversion: some tests of Gray‘s theory. Personality and Individual Differences, 7,

81-88.

141. Bolbecker, A. R., Hong, S. L., Kent, J. S., Klauning, M. J., O'Donnell, B. F., Hetrick, W. P. (2011). Postural Con-

trol in Bipolar Disorder: Increased Sway Area and

Decreased Dynamical Complexity. PLoS ONE, 6 (5),

e19824. 142. Bollnow, O. F. (1963). Mensch und Raum. Stuttgart:

Kohlhammer.

143. Bonanno, G. A., Keltner, D. (1997). Facial Expression of Emotion and the Course of Conjugal Bereavement. Jour-

nal of Abnormal Psychology, 106(1), 126-137.

144. Bonanno, G. A., Keltner, D., Noll, J. G., Putnam, F. W.,

Trickett, P. K., LeJeune, J, Anderson, C. (2002). When the Face Reveals What Words Do Not: Facial Expressions

of Emotion, Smiling, and the Willingness to Disclose

Childhood Sexual Abuse. Journal of Personality and Soci-al Psychology, 83(1), 94-110.

145. Bond, C. F., Fahey, W. E. (1987). False Suspicion and

the Misperception of Deceit. British Journal of Social Psychology, 26, 41–46.

146. Bond, M. H., Iwata, Y. (1976). Proxemics and

Observation Anxiety in Japan: Non-Verbal and Cognitive

Responses. Psihologia: An International Journal of Psychology in the Orient, 19 (3), 119-126.

147. Boone, R. T., Buck, R. (2003). Emotional Expresivity and

Trustworthiness: The Role of Nonverbal Behavior in the Evolution of Cooperation. Journal of Nonverbal

Behavior, 27, 163-182.

148. Bordo, S. (1993). Unbearable Weight: Feminism, Wes-

tern Culture, and the Body. Berkeley si Los Angeles: University of California Press.

149. Borgatta, E. F., Lambert, W. W., (1968). Handbook of

Personality Theory and Research. Chicago: Rand McNally.

150. Borisoff, D., Purdy, M. (1991). What is listening? În

Borisoff, D., Purdy, M. (coord.), Listening in everyday life. Maryland: University of America Press.

151. Borkovec, T. D., Roemer, L., Kinyon, J. (1995).

Disclosure and Worry: Opposite Sides of the Emotional

Processing Coin. Pennebaker, J. W. (coord.), Emotion, Disclosure and Health, 47-70. Washington, DC: American

Psychological Association.

152. Bornstein, M. (1985). Habituation of Attention as a Measure of Visual Information Processing in Human

Infants: Summary, Systematization, and Synthesis. Got-

tlieb, G., Krasnegor, N. A. (coord.), Measurment of

Audition and Vision in the First Year of Postnatal Life. A

Methodological Overview, 260-281. Norwood, NJ: Ablex.

153. Borrill, J. A., Rosen, B. K., Summerfield, A. B. (1987). The influence of alcohol on judgments of facial

expressions of emotion. British Journal of Medical

Psychology, 60, 71-77. 154. Bostrom, R. (1990). Listening behavior: measurement

and applications. New York: Guilford Press.

155. Bostrom, R. (1996). Memory, cognitive processing and

the process of ―listening‖: a reply to Thomas and Levine. Human Communication Research, 23, 298–305.

156. Bostrom, R. (1997). The process of listening. În Hargie,

O. (coord.), The handbook of communication skills, Ed. 2. Londra: Routledge.

157. Bouhuys, A. L., Beersma, D. G. M., vand der

Hoofdakker, R. H. (1989). Observed Behavior as a

Predictor of the Response to Sleep Deprivation in Depressed Patients. Psychiatry Research, 28, 47-61.

158. Bradley, M. M., Codispoti, M., Cuthbert, B. N., Lang, P.

J. (2001). Emotion and Motivation I: Defensive and Appetitive Reactions in Picture Processing. Emotion, 1,

276–298.

159. Bradley, M. M., Codispoti, M., Cuthbert, B. N., Lang, P. J. (2001). Emotion and Motivation I: Defensive and

Appetitive Reactions in Picture Processing. Emotion, 1,

276–298.

160. Bradley, M. M., Miccoli, L., Escrig, M. A., Lang, P. J. (2008). The Pupil as a Measure of Emotional Arousal and

Autonomic Activation. Psychophysiology, 45, 602-607.

161. Bretherton, I., Beeghley, M. (1982). Talking About Internal States: The Acquisition of Explicit Theory of

Mind. Developmental Psychology, 18, 906-912.

162. Bretherton, I., Fritz, J., Zahn-Waxler, C., Ridgeway, D. (1986). Learnin to Talk About Emotions: A Functionalist

Perspective. Child Development, 57, 529-548.

163. Brewer, M. B. (1988). A Dual Process Model of

Impression Formation. Srull, T. K., Wyer, R. S. (coord.), Advances in Social Cognition, Vol. 1, 1–36. Hillsdale, NJ:

Erlbaum.

164. Brewer, M. B. (1991). The Social Self: On Being the Same and Different at the Same Time. Personality and

Social Psychology Bulletin, 17, 475-482.

165. Brigham, J. C., Malpass, R. S. (1985). The Role of

Experience and Contact in the Recognition of Faces of Own- and Other-Race Person. Journal of Social Issues,

41, 139–155.

166. Brilhart, J., Galanes, G. (1998). Group Discussion, edtia a noua. Boston: McGraw-Hill.

167. Briñol, P., Petty, R. E. (2003). Overt Head Movements

and Persuasion: A Self-Validation Analisys. Journal of Personalitaty and Social Psychology, 84, 1123-1139.

168. Briñol, P., Petty, R. E. (2009). Embodied Persuasion:

Fundamental Processes by Which Bodily Responses Can

Impact Attitudes. În Semin, G. R., Smith, E. R. (coord.), Embodiment Grounding: Social, Cognitive, Affective,

and Neuroscientific Approaches. Cambridge: Cambridge

University Press. 169. Briñol, P., Petty, R. E., Wagner, B. (2009). Body Posture

Effects on Self-Evaluation: A Self-Validation Approach.

European Journal of Social Psychology, 39, 1053-1064.

170. Bristow, D., Haynes, J. D., Sylvester, R., Frith, C. D., Rees, G. (2005). Blinking Suppresses the Neural

Response to Unchanging Retinal Stimulation. Current

Biology, 15, 1296–1300. 171. Brody, S. (2006). Blood Pressure Reactivity to Stress Is

Better for People Who Recently Had Penile–Vaginal

Intercourse Than for People Who Had Other or No Sexual Activity. Biol. Psychol., 71, 214–222.

172. Brody, S. (2007). Vaginal Orgasm Is Associated with

Better Psychological Function. Sex. Relationship Ther.,

22, 173–191. 173. Brody, S., Costa, R. M. (2008). Vaginal Orgasm Is Associ-

ated with Less Use of Immature Psychological Defense

Mechanisms. J. Sex. Med., 5, 1167–1176. 174. Brody, S., Krüger, T. H. C. (2006). The Post-Orgasmic

Prolactin Increase Following Intercourse Is Greater Than

Following Masturbation and Suggests Greater Satiety. Bi-ol. Psychol., 71, 312–315.

211

175. Brody, S., Preut, R. (2003). Vaginal Intercourse

Frequency and Heart Rate Variability. J. Sex. Marital.

Ther., 29, 371–380. 176. Brosch, T., Coppin, G., Scherer, K. R., Schwartz, S.,

Sander, D. (2011). Generating Value(s): Psychological

Value Hierachies Reflect Context-Dependent Sensitivity of the Reward System. Social Neuroscience, 6 (2), 198-

208.

177. Brosch, T., Grandjean, D., Sander, D., Scherer, K. R.

(2008). Cross-Modal Emotional Attention: Emotional Voices Modulate Early Stages of Visual Processing. Jour-

nal of Cognitive Neuroscience, 21 (9), 1670-1679.

178. Bryant, G. A., Haselton, M. G. (2009). Vocal cues of ovulation in human females. Biol. Lett., 5, 12-15.

179. Buck, R. (1984). The Communication of Emotion. New

York: Guilford Press.

180. Buck, R. (1984.). On the Definitiono of Emotion: Functional and Structural Considerations. Cahiers de

Psychologie Cognitive, 4 (1), 44-47.

181. Bull, P. (1987). Posture and Gesture. Oxford: Pergamon. 182. Bull, P. (2002). Communication under the microscope:

the theory, practice of micro-analysis. Londra:

Routledge. 183. Bull, P. Frederikson, L. (1995). Nonverbal

communication. În Argyle, M., Colman, A. (coord.), So-

cial psychology. London: Longman.

184. Buller, D. B., Comstock, J., Aune, R. K. (1989). The effect of probing on deceivers and truthtellers. Journal

of Nonverbal Behavior, 13, 155–171.

185. Burgoon, J. K. (1980). Nonverbal communication in the 1970s: An overview. În Nimmo, D. (coord.),

Communication yearbook 4, 179–197. New Brunswick,

NJ: Transaction. 186. Burgoon, J. K. (1991). Relational message

interpretations of touch, conversation, distance, and

posture. Journal of Nonverbal Behavior, 15, 233–259.

187. Burgoon, J. K. (1994). Nonverbal signals. În Knapp, M. L., Miller, G. R. (coord.), Handbook of interpersonal

communication, ed. 2, 229–285. Thousand Oaks, CA:

Sage. 188. Burgoon, J. K., Bacue, A. E. (2003). Nonverbal

communication skills. În Greene, J. O., Burleson, B.

(coord.), Handbook of Communication and Interaction

Skills, 3–50. Mahwah, NJ: Erlbaum. 189. Burgoon, J. K., Buller, D. B., Woodall, W. G. (1989).

Nonverbal Communication: The Unspoken Dialogue. New

York: Harper a Row. 190. Burgoon, J. K., Buller, D. B., Woodall,W. G. (1996).

Nonverbal communication: The unspoken dialogue, ed.

2. New York: McGraw-Hill. 191. Burgoon, J. K., Newton, D. A., Walther, J. B., Baesler,

E. J. (1989). Nonverbal expectancy violations and

conversational involvement. Journal of Nonverbal

Behavior, 13, 97–120. 192. Burgoon, J., Langer, E. (1995). Language, fallacies, and

mindlessness-mindfulness in social interaction. În

Burleson, B. (coord.), Communication yearbook, 18. Thousand Oaks: Sage.

193. Busnel, R. G. (1977). Acoustic Communication. Sebeok,

T. A., How Animals Communicate, 233-251. Blooming-

ton, IN: Indiana University Press. 194. Buss, D. M., Kenrick, D. T. (1998). Evolutionary Social

Psychology. Gilbert, D. T., Fiske, S. T., Lindzey, G., The

Handbook of Soial Psychology, Vol. 2, 982-1026. Boston: McGraw-Hill.

195. Buswell, B. N., Keltner, D. (1995). The themes and

variants of embarrassement: a study of social facial expression across three embarrassing situations. Lucrare

nepublicată.

196. Butcher, C., Goldin-Meadow, S. (2000). Gesture and

Transition from One-to- Two-word speech: When Hand and Mouth Come Together. În McNeill, D. Language and

Gesture, cap. 12, p. 235-257. Cambridge Univeristy

Press. 197. Butler, T., Pan, H., Tuescher, O., Engelien, A., Gold-

stein, M., Epstein, J., et al. (2007). Human Fear-Related

Motor Neurocircuitry. Neuroscience, 150, 1-7.

198. Butterworth, B. (1978). Maxims for studying

conversations. Semiotica, 24, 317-339.

199. Buunk, B. P., Mussweiler, T. (2001). New Directions in Social Comparison Research. Eur. J. Soc. Psychol., 31,

467–475.

200. Byrne, J., Miller, C. (1988). Developmental Course of Early Cardiac-Somatic Integration. Infant Behavior and

Development, 11 (1), 43-53.

201. Cacioppo, J. T. and Petty, R. E. (1982). The Need for

Cognition. Journal of Personality and Social Psychology, 42, 116–131.

202. Cacioppo, J. T., Berntson, G. G., Larsen, J. T.,

Poehlmann, K. M., Ito, T. A. (2000). The psychophysiology of emotion. În Lewis, M., Haviland-

Jones, R. J. M. (coord.), The handbook of emotions, ed.

2, 173–191. New York, NY: Guilford.

203. Cacioppo, J. T., Brentson, G. G. (1994). Relationship Between Attitudes and Evaluative Space: A Critical

Reviwe, with Emphasis on the Separability of Positive

and Negative Substrates. Psychological Bulletin, 115, 401-423.

204. Cacioppo, J. T., Gardner, W. L., Brentson, G. G. (1999).

The Affect System Has Parallel and Integrative Processing Components: Form Follows Function. Journal

of Personality and Social Psychology, 76 (5), 839-855.

205. Cacioppo, J. T., Losch, M. E., Tassinary, L. H., Petty, R.

E. (1986) Properties of Affect and Affect-laden Informa-tion Processing as Viewed Through the Facial Response

System. Peterson, R. A., Hoyer, W. D., Wilson, W. R.

(coord.), The Role of Affect in Consumer Behavior: Emerging Theories and Applications. D. C. Heath and

Company.

206. Cacioppo, J. T., Petty, R. E., Feinstein, J.A., Blair, W., Jarvis, G. (1996). Dispositional Differences in Cognitive

Motivation: The Life and Times of Individuals Varying in

Need for Cognition. Psychological Bulletin, 119, 197–253.

207. Cacioppo, J. T., Uchino, B. N., Crites, S. L., Snydersmith, M. A., Smith, G., Brentson, G. G. (1992).

Relationship Between Facial Expressiveness and

Sympathetic Activation in Emotion: A Critical Review, with Emphasis on Modeling Underlying Mechanisms and

Individual Differences. Journal of Personality and Social

Psychology, 62 (1), 110-128.

208. Caffier, P. P., Erdmann, U., Ullsperger, P. (2003). Expe-rimental evaluation of eye-blink parameters as a

drowsiness measure. European Journal of Applied

Physiology, 89, 319-325. 209. Cahill, L., McGaugh, J. L. (1998). Mechanisms of

Emotional Arousal and Lasting Declarative Memory.

Trends Neurosci., 21, 294–299. 210. Cairns, L. (1997). Reinforcement. În Hargie, O. (coord.),

The handbook of communication skills. Londra:

Routledge.

211. Calbris, G. (2004). From Left to Right: Coverbal Gestures and Their Symbolic Use of Space. În Cienki, A., Müller,

C. (coord.), Metaphor and Gesture, 27–53. Amsterdam:

John Benjamins. 212. Call, J., Tomasello, M. (2008). Does the Chimpanzee

Have a Theory of Mind? 30 Years Later. Trends in Cogni-

tive Sciences, 12 (5), 187-192.

213. Campos, J. J., Mumme, D. L., Kermoian, R., Campos, R. (1994). A Functionalist Perspective on the Nature of

Emotion. Monographs of the Society for Research in

Child Development, 59, 284–303. 214. Camras L. A., Meng, Z., Ujiie, T., Dharamsi, S., Miyake,

K., Oster, H., Wang, L., Cruz, J., Murdoch, A., Campos

J. (2002). Observing Emotion in Infants: Facial Expression, Body Behavior, and Rater Judgments of

Responses to an Expectancy-Violating Event. Emotion, 2

(2), 179-193.

215. Camras, L. (1992). Expressive Development and Basic Emotions. Cognition and Emotion, 6, 269-284.

216. Camras, L. A., Sullivan, J., Michel, G. (1993). Do Infants

Express Discrete Emotions? Adult Judgments of Facial, Vocal, and Body Actions. Journal of Nonverbal Behavior,

17, 171-186.

217. Camras, L., Shutter, J. (2010). Emotional Facial Expressions in Infancy. Emotion Review, 2 (2), 120-129.

212

218. Canter, D. (1977). The Psychology of Place. Londra:

Architectural Place.

219. Capella, J. H., Greene, J. O. (1982). A discrepancy-arousal explanation of mutual influence in expressive

behavior for adult and infant-adult interaction.

Communication Monographs, 49, 89-114. 220. Caplan, R., Guthrie, D. (1994). Blink Rate in Childhood

Schizophrenia Spectrum Disorder. Biological Psychiatry,

35, 228-334.

221. Cappella, J. N. (1997). Behavioral and Judged Coordination in Adult Informal Social Interactions: Vocal

and Kinesic Indicators. Journal of Personality and Social

Psychology, 72 (1), 119-131. 222. Carney, D. R., Hall, J. A., Smith LeBeau, L. (2005).

Beliefs about the nonverbal expression of social power.

Journal of Nonverbal Behavior, 29, 105–123.

223. Carré, J. M., McCormick, C. M., Mondloch, C. J. (2009). Facial Structure Is a Reliable Cue of Aggressive Behavior.

Psychological Science, 20 (10), 1194-1198.

224. Carrick, O. K., Thompson, J. C., Epling, J. A., Puce, A. (2007). It‘s All in the Eyes: Neural Responses to Socially

Significant Gaze Shifts. NeuroReport, 18 (8), 763-766.

225. Carroll, J. M., Russell, J. A. (1996). Do Facial Expressions Signal Specific Emotions? Judging Emotion

From the Face in Context. Journal of Personality and

Social Psychology, 70 (2), 205-218.

226. Carroll, J. M., Russell, J. A. (1997). Facial Expressions in Hollywood‘s Portrayal of Emotion. Journal of Personality

and Social Psychology, 72, 164-176.

227. Carroll, J. M., Russell, J. A. (1997). Facial expressions in Hollywood's portrayal of emotion. Journal of Personality

and Social Psychology, 72, 164-176.

228. Carson, S. H., Peterson, J. B., Higgins, D. M. (2003). Decreased Latent Inhibition Is Associated with Increased

Creative Achievement in High-Functioning Individuals.

Journal of Personality and Social Psychology, 85 (3),

499–506. 229. Carstensen, L. L., Isaacowitz, D. M., Charles, S. T.

(1999). Taking Time Seriously: A Theory of

Socioemotional Selectivity. American Psychologist, 44, 1547-1556.

230. Carter, J., Lyons, N. J., Cole, H. L., Goldsmith, A. R.

(2008). Subtle Cues of Predation Risk: Starlings Respond

to a Predator‘s Direction of Eye-Gaze. Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences, 275, 1709-1715.

231. Cary, M. S. (1978). Does civil inattention exist in

pedestrian passing? Journal of Personality and Social Psychology, 36, 1185–1193.

232. Casasanto, D. (2008). Similarity and Proximity: When

Does Close in Space Mean Close in Mind? Memory and Cognition, 36 (6), 1047-1056. doi:10.3758/MC.36.6.1047.

233. Caso, L., Maricchiolo, F., Bonaiuto, M., Vrij, A., Mann,

S. (2006). The Impact of Deception and Suspicion on

Different Hand Movements. Journal of Nonverbal Behavior, 30 (1), 1-19.

234. Castelhano, M. S., Mack, M. L., Henderson, J. M. (2009).

Viewing Task Influences Eye Movement Control During Active Scene Perception. Journal of Vision, 9 (3):6, 1–15.

235. Castellano, G., Mortillaro, M., Camurri, A., Volpe, G.,

Scherer, K. (2008). Automated analysis of body

movement in emotionally expressive piano performances. Music Perception, 26 (2), 103-119.

236. Castellano, G., Mortillaro, M., Camurri, A., Volpe, G.,

Scherer, K. R. (2008). Automated analysis of body movement in emotionally expressive piano

performances. Music Perc., 26 (2), 103-120.

237. Cattell, R. B. (1957). Personality and Motivation Structure and Measurement. Yonkers-on-Hudson, NY:

World Book.

238. Cegala, D. J., Alexander, A. F., Sokuvitz, S. (1979). An

investigation of eye gaze and its relation to selected verbal behavior. Human Communications Research, 5,

99-108.

239. Ceschi, G., Scherer, K. R. (2003). Children‘s Ability to Control the Facial Expression of Laughter and Smiling:

Knowledge and Behaviour. Cognition and Emotion, 17

(3), 385-411.

240. Chaplin, W., Phillips, J., Brown, J., Clanton, N., Stein,

J. (2000). Handshaking, gender, personality, and first

impressions. Journal of Personality and Social Psychology, 79, 110-117.

241. Chapman, C. R., Oka, S., Bradshaw, D. H., Jacobson, R.

C., Donaldson, G. W. (1999). Phasic Pupil Dilation Response to Noxious Stimulation in Normal Volunteers:

Relationship to Brain Evoked Potentials and Pain Report.

Psychophysiology, 36, 44-52.

242. Chapman, L. J., Chapman, J. P., Brelje, T. (1969). Influence of the Experimenter on Pupillary Dilation to

Sexually Provocative Pictures. Journal of Abnonnal

Psychology, 74, 396-400. 243. Chapman, L. J., Chapman, J. P., Kwapil, T. R., Eckblad,

M., Zinser, M. C. (1994). Putatively Psychosis-Prone

Subjects 10 Years Later. Journal of Abnormal

Psychology, 103, 171–183. 244. Charney, E. K. (1966). Postural Configurations in

Psychotherapy. Psychosomatic Medicine, 28, 305-315.

245. Chartrand, T. L, Maddux, W. W., Lakin, J. L. (2005). Beyond the perception-behavior link: The ubiquitous

utility and motivational moderators of nonconscious

mimicry. În Hassin, R. R., Uleman, J. S., Bargh, J. A. (coord.), The new unconscious, 334-361. New York, NY:

Oxford University Press.

246. Chartrand, T. L., Bargh, J. A. (1999). The chameleon

effect: the perception-behavior link and social interaction. Journal of Personality and Social

Psychology, 76, 893–910.

247. Chartrand, T. L., Bargh, J. A.. (1999). The chameleon effect: the perception-behavior link and social

interaction. J. Person. Soc. Psychol., 76, 893-910.

248. Chartrand, T. L., Cheng, C. M., & Jefferis, V. E. (2002). You‘re just a chameleon: the automatic nature and so-

cial significance of mimicry. În Jarymowicz, M., Ohme,

R. K. (coord.), Natura automatyzmow (Nature of

Automaticity, 19–23). Varșovia: IPPAN & SWPS. 249. Chartrand, T. L., Dalton, A. N. (2009). Mimicry: Its

Ubiquity, Importance and Functionality. Morsella, E.,

Bargh, J. A., Gollwitzer, P. M. (coord.), Oxford Handbook of Human Action, 458-483. New York: Oxford

University Press.

250. Cheng, C. M., Chartrand, T. L. (2003). Self-monitoring

without awareness: Using mimicry as a nonconscious affiliation strategy. Journal of Personality and Social

Psychology, 85, 1170-1179.

251. Chermahini, S. A., Hommel, B. (2010). The (B)link Between Creatvity and Dopamine: Spontaneous Eye Blink

Rates Predict and Dissociate Divergent and Convergent

Thinking. Cognition, 115, 458-465. 252. Cherulnik, P. (1991). Reading Restaurant Facades.

Environment and Behaviour, 23 (2), 150-170.

253. Chesney, M. A., Ekman, P., Friesen, W. V., Black, G. W.,

Hecker, M. H. L. (1990). Type A Behavior Pettern: Facial Behavior and Speech Components. Psychosomatic

Medicine, 53, 307-319.

254. Cheyne, J. A., Efran, M. G. (1972). The Effect of Spatial and Interpersonal Variables on the Invasion of Group

Controlled Territories. Sociometry, 35, 477-487.

255. Chiba, H. (1985). Analysis of Controlling Facial

Expression When Experiencing Negative Effect on an Anatomical Basis. Journal of Human Development, 21,

22–29.

256. Chidambaram, L., Bostrom, R. (1997). Group Development (I): A Review and Synthesis of

Development Models. Group Decision and Negotiation, 6,

159–187. 257. Chovil, N. (1989). Communicative functions of facial

displays in face-to-face conversation. Disertație de doc-

torat. Canada, B.C.: University of Victoria, Department

of Psychology. 258. Chovil, N. (1991). Social determinants of facial displays.

Journal of Nonverbal Behavior, 15, 141–154.

259. Christensen, D., Rosenthal, R. (1982). Gender and Non-verbal Decoding Skill as Determinants of Interpersonal

Expectancy Effects. Journal of Personality and Social

Psychology, 42 (1), 75-87.

213

260. Clark, H. H., Wilkes-Gibbs, D. (1986). Referring as a

Collaborative Process. Cognition, 22, 1-39.

261. Clark, M. S., Finkel, E. J. (2004). Does Expressing Emotion Promote Well-Being? It Depends on Relationship

Context. Tiedens, L. Z., Leach, C. W. (coord.), The So-

cial Life of Emotions, 105-126. Cambridge University Press.

262. Clark, U. S., Cohen, R., A., Westbrook, M. L., Devlin, K.

N., Tashima, K. T. (2010). Facial Emotion Recognition

Impairments in Individuals with HIV. Journal of Interna-tional Neoropsychology Society, 16 (6), 1127-1137.

263. Clayton, N., Emery, N. (2005). Corvid Cognition. Current

Bilogy, 15, R80-R81. 264. Clemente, C. D. (1997). Anatomy: a regional atlas of the

human body, ed. 4. Williams & Wilkins.

265. Cloninger, C. R. (1986). A Unified Biosocial Theory of

Personality and Its Role in the Development of Anxiety States. Psychiatry Developments, 3, 167-226.

266. Cloninger, C. R. (1987). A Systematic Method for Clinical

Description and Classification of Personality Variants. Archives of General Psychiatry, 44, 573-588.

267. Cloninger, C. R. (1994) Temperament and Personality.

Current Opinion in Neurobiology, 4, 266-273. 268. Cloninger, C. R., Svrakic, D. M., Przybeck, T. R. (1993).

A Psychobiological Model of Temperament and

Character. Archives of General Psychiatry, 50, 975-990.

269. Coan, J. A. (2010). Emergent Ghosts of the Emotion Machine. Emotion Review, 2 (3), 274-285.

270. Coan, J. A., Gottman, J. M. (2007). The Specific Affect

Coding System (SPAFF). Coan, J. A., Allen, J. J. B. (coord.), Handbook of Emotion Elicitation and

Assessment, 106-123. New York: Oxford University Press.

271. Coen, S. J., Sarno, J. E. (1989). Psychosomatic Avoidance of Conflict in Back Pain. Journal of the Ame-

rican Academy of Psychoanalysis, 17, 359–376.

272. Cohn, J. F., Ambadar, Z., Ekman, P. (). Observer-based

measurement of facial expression eith the Facial Action Coding System. În Coan, J. F., Alle, J. B. (coord.), The

handbook of emotion elicitation and assessment, 203-

221. Oxford University Press Series in Affective Science. 273. Coker, D. A., Burgoon, J. K. (1987). The Nature of

Conversational Involvment and Nonverbal Encoding

Patterns. Human Communication Record, 13, 463-494.

274. Collett, P. (1971). On Training Englishmen in the Non-Verbal Behaviour of Arabs: An Experiment in Intercultu-

ral Communication. International Journal of Psychology,

1 (6), 209–215. 275. Collins, J. J., De Luca, C. J. (1994). Random Walking

During Quiet Standing. Phys. Rev. Lett., 73 (3), 764-767.

276. Collins, T. (2012). Probability of seeing increases saccadic readiness. PLoS ONE, 7 (11), e49454.

doi:10.1371/journal.pone.0049454

277. Colzato, L. S., Slagter, H. A., Spapè, M. M. A., Hommel,

B. (2008). Blinks of the Eye Predict Blinks of the Mind. Neuropsychologia, 46, 3179-3183.

278. Colzato, L. S., Slagter, H. A., van der Wildenberg, W. P.

M., Hommel, B. (2009). Closing One‘s Eyes to Reality: Evidence for a Dopaminic Basis of Psychoticism from

Spontaneous Eye Blink Rates. Personality and Individual

Differences, 46, 377-380.

279. Colzato, L. S., Spapè, M., Pannebakker, M., Hommel, B. (2007). Working Memory and the Attentional Blink: Blink

Size Is Predicted by Individual Differences in Operation

Span. Psychonomic Bulletin & Review, 14 (6), 1051–1057.

280. Colzato, L. S., van den Wildenberg, W., Hommel, B.

(2007). Impaired Inhibitory Control in Recreational Coca-ine Users. PLoS ONE, 2 (11), e1143.

281. Colzato, L. S., van den Wildenberg, W., Hommel, B.

(2008). Reduced Spontaneous Eye Blink Rates in

Recreational Cocaine Users: Evidence for Dopaminic Hypoactivity. PLoS ONE, 3 (10), e3461.

282. Comadena, M. E. (1982). Nonverbal cues in the

perception of deception. Paper presented at the meeting of the Eastern Communication Association,

Hartford, CT, May 1982.

283. Condon, W. S., Ogston, W. D. (1966). Sound film analysis

of normal and pathological behavior patterns. Journal of

Nervous and Mental Disease, 143, 338-347. 284. Connell, C. A. (2012). Linguistic cues to deception. Teză

masterat, Virginia Polytechnic Institute and State Uni-

versity. Blacksburg, VA. 285. Conway, A. A., Jones, B. C., DeBruine, L. M., Little, A.

C. (2008). Evidence for Adaptive Design in Human Gaze

Preference. Proceedings of the Royal Society B:

Biological Sciences, 275, 63-69. 286. Cordoni, G., Palagi, E. (2008). Reconciliation in Wolves

(Canis Lupus): New Evidence for a Comparative Perspec-

tive. Ethology, 114, 298-308. 287. Costa, M., Dinsbach, W., Manstead, A. S. R., Ricci-Bitti,

P. E. (2001). Social Presence, Embarrassment, and Non-

verbal Behavior. Journal of Nonverbal Behavior, 25 (4),

225-240. 288. Costa, P. T., McCrae, R. R. (1992). NEO PI-R. Odessa,

FL: Psychological Assessment Resources, Inc.

289. Costa, R. M., Brody, S. (2007). Women's Relationship Quality Is Associated with Specifically Penile–Vaginal

Intercourse Orgasm and Frequency. J. Sex. Marital.

Ther., 33, 319–327. 290. Coulson, M. (2004). Attributing emotion to static body

postures: Recognition accuracy, confusions, and

viewpoint dependence. Journal of Nonverbal Behavior,

28 (2), 117-139. 291. Coulson, M. (2004). Attributing emotion to static body

postures: Recognition accuracy, confusions, and

viewpoint dependence. Journal of Nonverbal Behavior, 28, 117-139.

292. Cowie, R. (200). Describing the Emotional States

Expressed in Speech. Cowie, R., Douglas-Cowie, E., Schroder, M. (coord.), Proceedings of the International

Speech Communication Association Workshop on Speech

and Emotion, 11-18. Belfast: Textflow.

293. Craig, A., D‘Mello, S., Gholson, B., Witherspoon, A., Sullins, J., Graesser, A. (2004). Emotions during

learning: the first steps toward an affect sensitive

intelligent tutoring system. Norfolk, VA: Association for the Advancement of Computing in Education.

294. Craig, K. D., Hyde, S. A., Patrick, C. J. (2005). Genuine,

Suppressed, and Faked Facial Behavior during

Exacerbation of Chronic Low Back Pain. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.), What the Face Reveals: Basic

and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the

Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 161-180. New York: Oxford University Press.

295. Craig, S., Graesser, A., Sullins, J., Gholson, B. (2004).

Affect and Learning: An Exploratory Look Into the Role of Affect in Learning. Journal of Educational Media, 29,

241-250.

296. Craighead, L., Wilcoxon, L., Heather, N, Craighead, W.,

DeRosa, R. (1996). Effect of feedback on learning rate, cognitive distortions among women with bulimia.

Behavior Therapy, 27, 551-563.

297. Craik, K. H., Appleyard, D. (1980). The Streets of San Francisco: Brunswik's Lens Model Applied to Urban

Inference and Assessment. Journal of Social Issues, 36

(3), 72-85.

298. Crenna, P., Frigo, C. (1991). A Motor Program for the Initiation of Forward Oriented Movements in Humans.

Journal of Physiology, 437, 635–653.

299. Crocker, J., Wolfe, C. (1998). Contingencies of worth. În Tesser, A., Schwarz, N. (coord.), Blackwell handbook of

social psychology: intraindividual processes. Oxford:

Blackwell Publishers. 300. Crow, T. J. (1997). Schizophrenia as Failure of

Hemispheric Dominance for Language. Trends in

Neurosciences, 20, 339-343.

301. Crow, T. J. (2000). Schizophrenia as the Price That Homo Sapiens Pays for Language: A Resolution of the

Central Paradox in the Origin of the Species. Brain

Research Reviews, 31, 118–129. 302. Crusco, A. H., Wetzel, C. G. (1984). The Midas Touch:

The Effects of Interpersonal Touch on Restaurant

Tipping. Personality and Social Psychology Bulletin, 10, 512–517.

214

303. Cunningham, W. A., Johnson, M. K., Raye, C. L.,

Gatenby, J. C., Gore, J. C., Banaji, M. R. (2004).

Separable Neural Components in the Processing of Black and White Faces. Psychological Science, 15, 806–813.

304. Cunningham, W. A., Kirkland, T. (2012). Emotion,

cognition, ant the classical elements of mind. Emotion Review, 4 (4), 369-370.

305. Cuthbert, B. N., Schupp, H. T., Bradley, M. M.,

Birbaumer, N., Lang, P. J. (2000). Brain Potentials in

Affective Picture Precessing: Covariation with Autonomic Arousal and Affective Report. Biologiocal

Psychology, 52, 95-111.

306. D‘Mello, S. K. (2011). Dynamical emotions: bodily dynamics of affect during problem solving. În Hölscher,

C., Shipley, T. F., Carlson, L. (coord.), Proceedings of

the 33rd Annual Conference of the Cognitive Science So-

ciety, 402-407. Austin, TX: Cognitive Science Society. 307. D‘Mello, S. K., Chipman, P., Graesser, A. C. (2007).

Posture as a Predictor of Learner‘s Affective

Engagement. În McNamara, D. S., Trafton, J. G. (coord.), Proceedings of the 29th Annual Cognitive

Science Society, 905-910.

308. Dael, N., Mortillaro, M., Scherer, K. R. (2012a). Emotion expression in body action and posture. Emotion, 12 (5),

1085-1101. doi: 10.1037/a0025737

309. Dael, N., Mortillaro, M., Scherer, K. R. (2012b). The

Body Action and Posture Coding System (BAP): Development and Reliability. Journal of Nonverbal

Behavior, 36 (2), 97-121.

310. Dahl S., Friberg, A. (2007). Visual perception of expressiveness in musicians‘ body movements. Music

Perception, 24 (5), 433–454.

311. Dalton, K. M., Nacewicz, B. M., Alexander, A. L., David-son, R. J. (2007). Gaze-Fixation, Brain Activation, and

Amygdala Volume in Unaffected Siblings of Indivisuals

with Autism. Biological Psychiatry, 61 (4), 512-520.

312. Dalton, K. M., Nacewicz, B. M., Johnstone, T., Schaefer, H. S., Gernsbacher, M. A., Goldsmith, H. H., et al.

(2005). Gaze Fixation and the Neural Circuitry of Face

Processing in Autism. Nature Neuroscience, 8 (4), 519-526.

313. Daly, M., Wilson, M. (1988). Homicide. Hawthorne, NY:

Aldine de Gruyter.

314. Darwin, C. (1872/2005). The expression of emotion in man and animals. New York, NY: Appelton.

315. Davidhizar, R., Giger, F., Giger, J. (1997). When touch is

not the best appproach. Journal of Clinical Nursing, 6, 203-206.

316. Davidson, R. J. (1994). On Emotion, Mood, and Related

Affective Constructs. Ekman, P., Davidson, R. J. (coord.), The Nature of Emotion: Fundamental

Questions, 51-55. New York: Oxford University Press.

317. Davidson, R. J., Pizzagalli, D., Nitscke, J. B., Putnam, K.

(2002). Depression: Perspectives from Affective Neuroscience. Annual Review of Psychology, 53, 545-

574.

318. Davis, F. C., Somerville, L. H., Ruberry, E. J., Berry, A. B. L., Shin, L. M., Whalen, P. J. (2011). A Tale of Two

Negatives: Differential Memory Modulation by Threat-

Related Facial Expressions. Emotion, 11 (3), 647-655.

319. Davis, J. M., McKone, E., Dennett, H., O'Connor, K. B., O'Kearney, R., Palermo, R. (2011). Individual differences

in the ability to recognise facial identity are associated

with social anxiety. PloS ONE, 6 (12), 28800. 320. Davis, K., Kahn, R., Ko, G., Davidson, M. (1991).

Dopamine in Schizophrenia: A Review and

Reconceptualization. American Journal of Psychiatry, 148, 1474–1486.

321. Davis, M., Hitchcock, J., Bowers, M., Berridge, C.,

Melia, K., Roth, R. (1994). Stress-Induced Activation of

Prefrontal Cortex Dopamine Turnover: Blockade by Lesions of the Amygdala. Brain Res., 664, 207–210.

322. Day, L. B., MacNeilage, P. F. (1996). Postural

Asymmetries and Language Lateralization in Humans (Homo Sapiens). Journal of Comparative Psychology,

110, 88–96.

323. Day, M. E. (1964). An Eye-Movement Phenomenon

Relating to Attention, Thought and Anxiety. Perceptual

Motor Skills, 19, 443-446. 324. De Gelder, B., Meeren, H. K. M., Righart, R., van den

Stock, J., van de Riet, W. A. C., Tamietto, M. (2006).

Beyond the Face: Exploring Rapid Influences of Context on Face Processing. Progress in Brain Research, 155, 37-

48.

325. de Groot, J. H. B., Smeets, M. A. M., Kaldewaij, A.,

Duijndam, M. J. A., Semin, G. R. (în curs de tipărire). Chemosignals communicate human emotions.

Psychological Science.

326. De Houwer, J., Eelen, P. (1998). An Affective Variant of the Simon Paradigm. Cognition and Emotion, 12, 45–61.

327. De Jong, P. J., Merckelbach, H. (1990). Eye Blink

Frequency, Rehearsal Activity, and Sympathetic Arousal.

International Journal of Neuroscience, 51, 89-94. 328. de Meijer, M. (1989). The Contribution of General

Features of Body Movement to the Attribution of

Emotions. Journal of Nonverbal Behavior, 13 (4), 247–268.

329. de Meijer, M. (1989). The contribution of general

features of body movement to the attribution of emotions. Journal of Nonverbal Behavior, 13, 247-268.

330. de Oliveira, L. A. S., Imbiriba, L. A., Russo, M. M. et al.

(2012). Preparing to grasp emotionally laden stimuli.

PLoS ONE, 7 (9), e45235. 331. de Ruiter, J. P. (2000). The Production of Gesture and

Speech. În McNeill, D. (coord.), Language and Gesture,

284-311. Londra: Cambridge Univeristy Press. 332. De Silva, R., Bianchi-Berthouze, N. (2004). Modeling

human affective postures: An information theoretic

characterization of posture features J. Comp. Anim. and Virtual Worlds, 15 (3-4), 269-276.

333. de Waal, F. B. M. (1982). Chimpanzee Politics: Power

and Sex Among Apes. Londra: Jonathan Cape.

334. de Waal, F. B. M. (2008). Putting the Altruism Back into Altruism: The Evolution of Empathy. Annu. Rev.

Psychol., 59, 279-300.

335. de Williams, A. C. (2002). Facial expression of pain: An evolutionary account. Behavioral and Brain Sciences, 25,

439-488.

336. Dean, L. M., Willis, F. N. Hewitt K. (1975). Initial

Interaction Distance Among Individuals Equal and Unequal in Military Rank. Journal of Personality and So-

cial Psychology, 32, 294-299.

337. Dean, L. M., Willis, F. N., Hewitt K. (1975). Initial Interaction Distance Among Individuals Equal and

Unequal in Military Rank. Journal of Personality and So-

cial Psychology, 32, 294-299. 338. Deaner, R. O., Shepherd, S. V., Platt, M. L. (2007).

Familiarity Accentuates Gaze Cuing in Women But Not in

Men. Biology Letters, 3, 64-67.

339. Delplanque, S., Grandjean D., Chrea C., Coppin G., Aymard L., Cayeux I., et al. (2009). Sequential unfolding

of novelty and pleasantness appraisals of odors:

Evidence from facial electromyography and autonomic reactions. Emotion, 9(3), 316-328.

340. Demenescu, L. R., Kortekaas, R., den Boer, J. A.,

Aleman, A. (2010). Impaired Attribution of Emotion to

Facial Expressions in Anxiety and Major Depression. Plos One, 5 (12).

341. Demuru, E., Palagi, E. (2012). In bonobos yawn

contagion is higher among kin and friends. PLoS ONE, 7 (11), e49613. doi:10.1371/journal.pone.0049613

342. DePalma, R. G., Emsellem, H. A., Edwaqrds, C. M.,

Druy, E. M., Shultz, S. W., Miller, H. C. et al. (1987). A Screening Sequence for Vasculogenic Impotence. Journal

of Vascular Surgery, 5, 228-236.

343. DePaulo, B. M. (1992). Nonverbal behavior and self-

presentation. Psychological Bulletin, 111, 203-243. 344. DePaulo, B. M., Friedman, H. S. (1998). Nonverbal

communication. În Gilbert, D. T., Fiske, S. T., Gardner,

L. (coord.), The handbook of social psychology, Vol. 1 și 2, Ed. a parta, 3-40. New York: McGraw-Hill.

345. DePaulo, B. M., Lindsay, J. J., Malone, B. E.,

Muhlenbruck, L., Charlton, K., Cooper, H. (2003). Cues to Deception. Psychological Bulletin, 129, 74–118.

215

346. DePaulo, B. M., Lindsay, J. J., Malone, B. E.,

Muhlenbruck, L., Charlton, K., Cooper, H. (2003). Cues

to deception. Psychological Bulletin, 129 (1), 74-118. 347. DePaulo, B. M., Rosenthal, R. (1979). The structure of

nonverbal decoding skills. J. Pers., 47 (3), 506-517.

348. DePaulo, B. M., Stone, J. I., Lassiter, G. D. (1985). Decieving and detecting deceit. În Schlenker, B.

(coord.), The self and social life, 323-370. New York:

McGraw-Hill.

349. Dequardo, J. R., Tandon, R. (1994). Index of Affective Flattening Derived from Examination of Home Movies of

Pre-Schizophrenic Individuals. American Journal of

Psychiatry, 151, 1717-1718. 350. Desimone, R., Duncan, J. (1995). Neural Mechanisms of

Selective Visual Attention. Annual Review of

Neuroscience, 18, 193-222.

351. Deuschel, G., Goddemeier, C. (1998). Spontaneous and Reflex Activity of Facial Muscles in Dystonia, Parkinson‘s

Disease, and in Normal Subjects. Journal of Neurology

and Neurosurgery Psychiatry, 64, 320–324. 352. DeVito, J. A. (1998) The interpersonal communication

book, ed. 8. New York: Longman.

353. Dickson, D., Hargie, O., Morrow, N. (1997). Communication Skills Training for Health Professionals,

editia a doua. London: Chapman and Hall.

354. Dickson, D., Saunders, C., Stringer, M. (1993).

Rewarding people: the skill of responding positively. Londra: Routledge.

355. Dietrich, A. (2004). The Cognitive Neuroscience of

Creativity. Psychonomic Bulletin & Review, 11, 1011–1026.

356. Digman, J. M. (1997). High-Order Factors of the Big Five.

Journal of Personality and Social Psychology, 73, 1246-1256.

357. Dijkstra, K., Kaschak, M. P., Zwaan, R. A. (2007). Body

Posture Facilitates Retrieval of Autobiographical

Memories. Cognition, 102 (1), 139-149. 358. Dillard, J. (1998). The Role of Affect in Communication,

Biology, and Social Relationships. În Andersen, P., si

Guerrero, L., Handbook of Communication and Emotion: Research, Theory, Applications, and Contexts, San Die-

go: Academic Press.

359. Dimberg, U., Thunberg, M., Elmehed, K. (2000).

Unconscious Facial Reactions to Emotional Facial Expressions. Psychological Science, 11, 86-89.

360. Dimberg, U., Thunberg, M., Elmehed, K. (2000).

Unconscious Facial Reactions to Emotional Facial Expressions. American Psychological Society, 11 (1), 86-

89.

361. Ditzen, B., Neumman, I., Bodenmann, G., vonDawans, B., Turner, R.A., Ehlert, U., Heinrichs, M. (2007).

Effects of Different Kinds of Couple Interaction on

Cortisol and Heart Rate Responses to Stress in Women.

Psychoneuroendocrinology, 32, 565–574. 362. D'Mello, S., Dale, R., Graesser, A. (2012). Disequilibrium

in the Mind, Disharmony in the Body. Cognition and

Emotion, 26 (2), 362-374. 363. Doherty, M. J., Anderson, J. R. (1999). A New Look at

Gaze: Preschools Children‘s Understanding of Eye

Direction. Cognitive Development, 14, 549-571.

364. Doherty-Sneddon, G. (2005). Gaze aversion: a response to cognitive or social difficulty? Memory and Cognition,

33 (4), 727-733.

365. Dollinger, S. J., Dollinger, S. M. C., Centeno, L. (2005). Identity and Creativity. Identity, 5, 315-339.

366. Donges, U.-S., Kersting, A., Suslow, T. (2012). Women‘s

greater ability to percieve happy facial emotion automatically> gender differences in affective priming.

PLos ONE, 7 (7), e41745.

367. Doughty, M. (2002). Further Assessment of Gender- And

Blink-Related Differences in Spontaneous Eye Blink Activity in Primary Gaze in Young Adults. Optometry and

Vision Science, 79, 439-447.

368. Dovidio, J. F., Kawakami, K., Johnson, C., Johnson, B., Howard, A. (1997). On The Nature of Prejudice: Auto-

matic and Controlled Processes. Journal of Experimental

Social Psychology, 33, 510–530.

369. Downey, J. I. Ehrhardt, E. A., Gruen, R., Bell, J. J.,

Morishima, A. (1989). Psychopathology and social

functioning in women with Turner syndrome. The Jour-nal of Nervous and Mental Disease, 177, 191–196.

370. Drawin, C. (1998). The Expression of Emotions in Man

and Animals. New York: Oxford University Press. (Origi-nalul publicat in 1872).

371. Dreisbach, G., Müller, J., Goschke, T., Strobel, A.,

Schulze, K., Lesch, K., et al. (2005). Dopamine and Cog-

nitive Control: The Influence of Spontaneous Eyeblink Rate and Dopamine Gene Polymorphisms on

Perseveration and Distractibility. Behavioral

Neuroscience, 119, 483–490. 372. Driver, J., Davis, G., Ricciardelli, P. Kidd, P. Maxell, E.,

Baron-Cohen, S. (1999). Gaze Perception Triggers Refle-

xive Visiospatial Orienting. Visual Cognition, 6, 509-540.

373. Drummond, P. D. (2012). The relationship between blushing propensity, social anxiety and facial blood flow

during embarrassment. Cognition and Emotion, 26 (3),

561-567. 374. Duggan, A., Parrott, R. (2001). Physicians‘ nonverbal

rapport building and patients‘ talk about the subjective

component of illness. Human Communication Research, 27, 299–311.

375. Duncan, J., Seitz, R. J., Kolodny, J., Bor, D., Herzog,

H., Ahmed, A., et al. (2000). A Neural Basis for General

Intelligence. Science, 289, 457–460. 376. Dunn, B. R., Bartscher, J., Turaniczo, M., Gram, P.

(1989). Relationship Between Conjugate Lateral Eye

Movements, Brain Organization, and Cognitive Style. Brain and Cognition, 10, 171–188.

377. Dunning, D., Meyerowitz, J. A., & Holzberg, A. D.

(1989). Ambiguity and Self-Evaluation: The Role of Idiosyncratic Trait Definitions in Self-Serving

Assessments of Ability. Journal of Personality and Social

Psychology, 57, 1082–1090.

378. Durkheim, É. (1952). Suicide: A Study in Sociology. London: Routledge & Kegan Paul.

379. Dweck, C. (2000). Self-theories: their role in motivation,

personality, development. Philadelphia, PA: Psychology Press.

380. Dweck, C. S., Laggett, E. L. (1988). A Social-Cognitive

Approach to Motivation and Personaliy. Psychological

Review, 95, 256-273. 381. Eberhardt, J. L. (2005). Imaging Race. American

Psychologist, 60, 181–190.

382. Edelman, R., Hampson, S. (1979). Changes in non-verbal behavior during embarrassment. British Journal of Social

and Clinical Psychology, 18, 385–390.

383. Edelstein, R. S., Shaver, P. R. (2007). A Cross-Cultural Examination of Lexical Studies of Self-Conscious

Emotions. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P.

(coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and

Research, 194-208. New York: Guilford. 384. Edney, J. J. (1976). Human Territoriality. Prohansky, H.

M., Ittelson, W. H., Rivlin, L. G. (coord.), Environmental

Psychology: People and Their Physical Settings. New York: Holt, Rinehart & Winston.

385. Edney, J. J. (1976). Human Territoriality. Prohansky, H.

M., Ittelson, W. H., Rivlin, L. G. (coord.), Environmental

Psychology: People and Their Physical Settings. New York: Holt, Rinehart & Winston.

386. Eerland, A., Guadalupe, T. M., Franken, I. H. A., Zwaan,

R. A.(2012). Posture as index for approach-avoidance behavior. PLoS ONE, 7 (2), e31291.

387. Egan, G. (2002). The skilled helper, Ed. 7. California:

Brooks/Cole. 388. Ehrlich, S. F., Rayner, K. (1981). contextual effects on

word recognition and eye movements during reading.

Journal of Verbal Learning and Verbal Behavior, 20, 641-

655. 389. Eibl-Eibesfeldt, I. (1971). Ethology: the biology of

behavior. New York: Holt, Rhinehart, & Winston.

390. Eibl-Eibesfeldt, I. (1972). Ritual and ritualization from a biological perspective. În Hinde, R. A. (coord.), Non-

verbal communication, 297–312. Cambridge: Cambridge

University Press.

216

391. Eibl-Eibesfeldt, I. (1984). Die Biologie des menschlichen

Verhaltens. München: Piper.

392. Eisenberg, J. F. (1974). The Function and Motivational Basis of Hystericomorph Vocalizations. Symposium of the

Zoological Society of London, 43, 211-247.

393. Eisenberg, J. F. (1976). Communication Mecanisms and Social Integration in the Black Spider Monkey (Ateles

Fusciceps Robustus) and Related Species. Smithsonian

Contributions to Zoology, 213, 105-108.

394. Eisenberg, N., Fabes, R. A., Miller, P. A., Fultz, J., Shell, R., Mathy, R. M., Reno, R. R. (1989). Relation of

sympathy and personal distress to prosocial behavior: a

multimethod study. J. Pers. Soc. Psychol., 57 (1), 55-66. 395. Ekman, P. (1965). Communication Through Nonverbal

Behavior: A Source of Information About an Interperso-

nal Relationship. Tomkins, S., Izard, C. (coord.), Affect,

Cognition, and Personality. New York: Springer. 396. Ekman, P. (1965b). Differential communication of affect

by head and body cues. Journal of Personality and Social

Psychology, 2 (5), 726-735. 397. Ekman, P. (1972). Universals and Cultural Differences in

Facial Expression of Emotion. Cole, J. (coord.) Nebraska

Symposium on Motivation. Lincoln, Nebraska: University of Nebraska Press, 207-283.

398. Ekman, P. (1973). Darwin and Facial Expression: A

Century of Research in Review. New York: Academic

Press. 399. Ekman, P. (1977a). Biological and Cultural Contributions

to Body and Facial Movement. Blacking, J. (coord.),

Anthropology of the Body. Londra: Academic Press. 400. Ekman, P. (1977b). What‘s in a name? Journal of Com-

munication, 27 (1), 237-239.

401. Ekman, P. (1978). Facial Signs: Facts, Fantasies, and Possibilities. Sebeok, T. (coord.), Sight, Sound and

Sense. Bloomington, Ind.: Indiana University Press.

402. Ekman, P. (1979). About Brows: Emotional and

Conversational Signals. Cranach, M. V., Foppa, K., Lepenies, W., Ploog, D. (coord.), Human Ethology, 169-

202. Cambridge Univeristy Press.

403. Ekman, P. (1982). Emotion in the Human Face, Ed. 2. Cambridge: Cambridge University Press.

404. Ekman, P. (1984). Expression and the Nature of Emotion.

Scherer, K. R., Ekman, P. (coord.), Approaches to

Emotion, 319-344. Hillsdale New Jersey: Lawrence Erlbaum.

405. Ekman, P. (1989). The Argument and Evidence About

Universals in Facial Expression of Emotion. Wagner, H., Manstead, A. (coord.), Handbook of Social

Psychophysiology, 143-164. Chichester: John Wiley, Ltd.

406. Ekman, P. (1990). Duchenne and Facial Expression of Emotion. Duchenne de Boulonge, G.-B. (coord.), The

Mechanism of Human Facial Expression. New York: Cam-

bridge University Press.

407. Ekman, P. (1992). An Argument for Basic Emotions. Cognition and Emotion, 6, 169–200.

408. Ekman, P. (1992aw). Facial Expression of Emotion: New

Findings, New Questions. Psychological Science, 3 (1), 34-38.

409. Ekman, P. (1993). Facial expression and emotion. Ame-

rican Psychologist, 48, 384–392.

410. Ekman, P. (1994). Moods, Emotions, and Traits. În Ek-man, P., Davidson, R. (coord.), The Nature of Emotion:

Fundamental Questions, 15-19. New York: Oxford Uni-

versity Press. 411. Ekman, P. (1997a). Expression or Communication About

Emotion. Segal, N. L., Weisfeld, G. E., Weisfeld, C. C.

(coord.), Uniting Psychology and Biology: Integrative Perspectives on Human Development, 315-338. Washing-

ton, D. C.: American Psychological Association.

412. Ekman, P. (1997b). Expressive Behavior and the

Recovery of a Traumatic Memory: Comments on the Videotapes of Jane Doe. Child Maltreatment, 2 (2), 113-

116.

413. Ekman, P. (1997c). Emotion Families. În Rauch, I., Carr, G. F. (coord.), Semiotics Around the World: Synthesis in

Diversity. Proceedings of the Fifth Congress of the Inter-

national Association for Semiotic Studies, Berkeley 1994, 191-193. Berlin si New York: Mouton de Gruyter.

414. Ekman, P. (1997d). Should we call it expression or

communication? Innovation, 10 (4), 333-344.

415. Ekman, P. (1999). Facial expressions. În Daleglish, T., Power, M. J. (coord.), Handbook of Emotion and

Cognition, 301-320. UK: John Wiley & Sons.

416. Ekman, P. (2001). Telling Lies: Clues to Deciet in the Marketplace, Mariage, and Politics, Ed. 3. New York:

Norton.

417. Ekman, P. (2003a). Emotions Revealed. New York: Times

Books. 418. Ekman, P. (2003b). Darwin, Deception, and Facial

Expression. Ann. N.Y. Acad. Sci., 1000, 205-221.

419. Ekman, P. (2004). Emotional and conversational nonver-bal signs. În Larrazabal, J. M., Miranda, L. A. P.

(coord.), Language, knowledge, and representation, 39-

50. Netherlands: Kluwer.

420. Ekman, P., Cordaro, D. (2011). What is meant by calling emotions basic. Emotion Review, 3 (4), 364-370.

421. Ekman, P., Davidson, R. J., Friesen, W. V. (1990). The

Duchenne smile: emotional expression and brain physiology II. Journal of Personality and Social

Psychology, 58, 342–353.

422. Ekman, P., Fridlund, A. J. (1987). Assesment of facial behavior in affective disorders. În Maser, J. D. (coord.),

Depression and expressive behavior, 37-56.

423. Ekman, P., Friesen W. V., O'Sullivan M., Chan A.,

Diacoyanni-Tarlatzis I., Heider K., et al. (1988). Universals and cultural differences in the judgments of

facial expressions of emotion. Journal of Personality and

Social Psychology, 53, 712-717. 424. Ekman, P., Friesen, W. (1967). Head and Body Cues in

the Judgement of Emotion: A Reformulation. Perceptual

and Motor Skills, 24, 711-724. 425. Ekman, P., Friesen, W. V. (1969a). Nonverbal Leakage

and Clues to Deception. Psychiatry, 32 (1), 88-106.

426. Ekman, P., Friesen, W. V. (1969el). The Repertoire of

Nonverbal Behavior. Semiotica, 1, 49-98. 427. Ekman, P., Friesen, W. V. (1971). Constants across

cultures in the face and emotion. Journal of Personality

and Social Psychology, 17, 124-129. 428. Ekman, P., Friesen, W. V. (1971). Constants Across

Cultures in the Face and Emotion. Journal of Personality

and Social Psychology, 17, 124-129.

429. Ekman, P., Friesen, W. V. (1974). Detecting Deception from the Body or Face. Journal of Personality and Social

Psychology, 29, 288-298.

430. Ekman, P., Friesen, W. V. (1974). Nonverbal behavior and psychopathology. În Friedman, R. J., Katz, M. M.

(coord.), the psychology of depression: Contemporary

theory and research. Washington, DC: Winston and Sons. 431. Ekman, P., Friesen, W. V. (1975). Unmasking the Face.

Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall.

432. Ekman, P., Friesen, W. V. (1982). Felt, False, and

Miserable Smiles. Journal of Nonverbal Behavior, 6 (4), 238-252.

433. Ekman, P., Friesen, W. V. (1986). A New Pan-Cultural

Facial Expression of Emotion. Motivation and Emotion, 10 (2), 159-168.

434. Ekman, P., Friesen, W. V. (1988). Who Knows What

About Contempt: A Reply to Izard and Haynes.

Motivation and Emotion, 12 (1), 17-22. 435. Ekman, P., Friesen, W. V., Ancoli, S. (1980). Facial signs

of emotional experience. Journal of Personality ans So-

cial Psychology, 39 (6), 1125-1134. 436. Ekman, P., Friesen, W. V., Ellsworth, P. C. (1982).

Emotion in the human face. Cambridge, Marea Britanie:

Cambridge University Press. 437. Ekman, P., Friesen, W. V., Hager, J. C. (2002a). Facial

Action Coding System, Ed. 2. Salt Lake City: Research

Nexus eBook. Londra: Weidenfeld & Nicolson.

438. Ekman, P., Friesen, W. V., Hager, J. C. (2002b). Facial Action Coding System: An Investigator‘s Guide. Salt Lake

City: Research Nexus.

439. Ekman, P., Friesen, W. V., O‘Sullivan, M. (2005). Smiles When Lying. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.),

What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of

Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding

217

System (FACS), Ed. 2, 201-214. New York: Oxford Uni-

versity Press.

440. Ekman, P., Friesen, W. V., O‘Sullivan, M., Chan, A., Diacoyanni-Talatzis, I., Heider, K., et al. (1987).

Universals and Cultural Differences in the Judgments of

Facial Expressions of Emotion. Journal of Personality and Social Psychology, 53 (4), 712-717.

441. Ekman, P., Friesen, W. V., O'Sullivan, M. (1988). Smiles

When Lying. Journal of Personality and Social

Psychology, 54 (3), 314-320. 442. Ekman, P., Friesen, W. V., Simons, R. C. (1985). Is the

Startle Reaction an Emotion? Journal of Personality and

Social Psychology, 49 (5), 1416-1426. 443. Ekman, P., Friesen, W. V., Simons, R. D. (2005). Is the

Startle Reaction an Emotion? În Ekman, P., Rosenberg,

E. L. (coord.), What the Face Reveals: Basic and Applied

Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 21-35. New York:

Oxford University Press.

444. Ekman, P., Heider, K. G. (1988). The Universality of a Contempt Expression: A Replication. Motivation and

Emotion, 12 (3), 303-308.

445. Ekman, P., Keltner, D. (1997). Universal Facial Expression of Emotion: An Old Controversy and New

Findings. Segerstrale, U., Molnár, P. (coord.), Nonverbal

Communication: Where Nature Meets Culture. New Jer-

sey: Lawrence Erlbaum Associates. 446. Ekman, P., Matsumoto, D., Friesen, W. V. (2005). Facial

Expression in Affective Disorders. În Ekman, P., Rosen-

berg, E. L. (coord.), What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Fa-

cial Action Coding System (FACS), Ed. 2. New York: Ox-

ford University Press. 447. Ekman, P., O‘Sullivan, M. (1991). Who can catch a liar?

American Psychologist, 46 (9), 913-920.

448. Ekman, P., O‘Sullivan, M., Friesen, W. V., Scherer, K. R.

(1991a). Face, Voice and Body in Detecting Deception. Journal of Nonverbal Behavior, 15, 125-135.

449. Ekman, P., Oster, H. (1979). Facial Expressions of

Emotion. Annual Review of Psychology, 30, 527-554. 450. Ekman, P., O'Sullivan, M., Matsumoto, D. (1991b).

Confusion about Context in the Judgement of Facial

Expression: A Reply to "The Contempt Expression and

the Relativity Thesis". Motivation and Emotion, 15 (2), 169-176.

451. Ekman, P., Rolls, E. T., Perrett, D. I., Ellis, H. D. (1992).

Facial Expressions of Emotion: An Old Controversy and New Findings [and Discussion]. Philosophical

Transactions: Biological Sciences, 335, 63-69.

452. Ekman, P., Roper, G., Hager, J. C. (1980). Deliberate Facial Movement. Child Development, 51, 886-891.

453. Ekman, P., Rosenberg, E. L. (2005). What the Face

Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous

Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), ed. 2. New York: Oxford University Press.

454. Elfenbein, H. A., Marsh, A. A., Ambady, N. (2001).

Emotional intelligence and the recognition of emotion in facial expression. În Feldman, B., Barrett, L. F.,

Salovey, P. (coord.), The Wisdom of Feeling.

Psychological Processes of Emotional Intelligence, 37–59.

New York: Guilford. 455. Elias, L. J., Bryden, M. P. (1998). Footedness Is a Better

Predictor of Language Lateralization Than Handedness.

Laterality, 3, 41–51. 456. Elich, M., Thompson, R. W., Miller, L. (1985). Mental

imagery as revealed by eye movements and spoken

predicates: A test of neurolinguistic programming. J. Couns. Psychol., 32, 622–625.

457. Elison, J., Harter, S. (2007). Humiliation: Causes,

Correlates, and Consequences. Tracy, J. L., Robins, R.

W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 310-329. New York:

Guilford.

458. Ellgring, H. (1986). Nonverbal expression of psychological states in psychiatric patients. European

Archives of Psychiatric Neurological Science, 236, 31-34.

459. Ellgring, H. (1989). Nonverbal Communication in Depression. Cambridge, UK: Cambridge University Press.

460. Ellgring, H. (2005). Nonverbal Expression of

Psychological States in Psychiatric Patients. În Ekman,

P., Rosenberg, E. L. (coord.),What the Face Reveals: Ba-sic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using

the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 386-394.

New York: Oxford University Press. 461. Ellgring, H., Scherer, K. R. (1996). Vocal Indicators of

Mood Change in Depression. Journal on Nonverbal

Behavior, 20(2), 83-110.

462. Ellis, A., Beattie, G. (1986) The psychology of language and communication. Londra: Weidenfeld & Nicolson.

463. Ellsworth, P. C., Carlsmith, J. M., Henson, A. (1972).

The Stare as a Stimulus to Flight in Human Subjects: A Series of Field Experiments. Journal of Personality and

Social Psychology, 21, 302-311.

464. Ellsworth, P. C., Carlsmith, M., Henson, A. (1972). The

stare as a stimulus to fight in human subjects. Journal of Personality and Social Psychology, 19, 302–311.

465. Ellsworth, P. C., Langer, E. J. (1976). Staring and

approach: an interpretation of the stare as a nonspecific activator. Journal ol Personality and Social Psychology,

33 (1), 117-122.

466. Ellsworth, P. C., Ross, L. (1975). Intimacy in response to direct gaze. Journal of Experimental Social Psychology,

11, 592–613.

467. Ellsworth, P. C., Scherer, K. R. (2003). Appraisal

processes in emotion. În Davidson, R. J., Goldsmith, H., Scherer, K. R. (coord.), Handbook of Affective Sciences.

New York and Oxford: Oxford University Press.

468. Ellyson, S. L., Dovidio, J. F., Fehr, B. J. (1981). Visual behavior and dominance in women and men. În Mayo,

C., Henley, N. M. (coord.), Gender and nonverbal

behavior, 63-79. New York: Springer-Verlag. 469. Emde, R. N. (1984). Levels of Meaning for Infant

Emotions: A Biosocial View. Scherer, K. R., Ekman, P.

(coord.), Approaches to Emotion, 77-108. Hillsdale, NJ:

Erlbaum. 470. Emery, N. J. (2000). The Eyes Have It: The

Neuroethology, Function and Evolution of Social Gaze.

Neuroscience and Behavioral Reviews, 24, 581-604. 471. Emery, N. J. (2000). The Eyes Have It: The

Neuroethology, Function and Evolution of Social Gaze.

Neuroscience and Biobehavioral Reviews, 24, 581-604.

472. Emery, N. J., Clayton, N. S. (2009). Cooperative Social Cognition. Annual Review of Psychology, 60, 87-113.

473. Emmons, R. (1989). The personal striving approach to

personality. În Pervin, L. (coord.), Goal concepts in personality and social psychology. Hillsdale, NJ: Lawren-

ce Erlbaum Associates.

474. Emmons, R. A, King, L. A. (1988). Conflict Among Perso-nal Strivings: Immediate and Long-Term Implications for

Psychological and Physical Well-Being. Journal of

Personality and Social Psychology, 54 (6), 1040–1048.

475. Engstrom-Öst, J., Lehtiniemi, M. (2004). Threat-Sensitive Predator Avoidance by Pike Larvae. Journal of

Fish Biology, 65, 251–261.

476. Epelboim, J., Steinman, R., Kowler, E., Edwards, M., Pizlo, Z., Erkelens, C., Collewijn, H. (1995). The

Function of Visual Search and Memory in Sequential

Looking Tasks. Vision Research, 35, 3401–22.

477. Erceau, D., Guéguen, N. (2007). Tactile Contact and Evaluation of the Toucher. Journal of Social Psychology,

147, 441–444.

478. Eriksson, P. S, Perfilieva, E., Björk-Eriksson, T., Alborn, A.-M., Nordborg, C.,Peterson, D. A., Gage, F. H. (1998).

Neurogenesis in the Adult Human Hippocampus. Nature

Medicine, 4 (11), 1313-1317. 479. Erwin, P. (1993). Friendship, peer relations. Chichester:

Wiley.

480. Evinger, C., Manning, K. A., Pellegrini, J. J., Basso, M.

A., Powers, A. S., Sibony, P. A. (1994). Not Looking While Leaping: The Linkage of Blinking and Saccadic Ga-

ze Shifts. Experimental Brain Research, 100, 337-344.

481. Exline, R. V, Fehr, B. J. (1982). The assessment of gaze. În Scherer, K. R., Ekman, P. (coord.), Handbook of

methods in nonverbal behavior research, 91–135. Cam-

bridge: Cambridge University Press.

218

482. Eyal, T., Sagristano, M. D., Trope, Y., Liberman, N.,

Chaiken, S. (2009). When Vallues Matter: Expressing

Values in Behavioral Intentions for the Near vs. Distant Future. Journal of Experimental Social Psychology, 45,

35-43.

483. Eysenck, H. J. (1967). The Biological Basis of Personality. Springfield, Ill.: Charles C. Thomas.

484. Eysenck, H. J. (1993). Creativity and Personality: A

Theoretical Perspective. Psychological Inquiry, 4, 147–

178. 485. Eysenck, H. J. (1993). Creativity and Personality:

Suggestions for a theory. Psychological Inquiry, 4, 147–

178. 486. Eysenck, H. J., Eysenck, S. B. G. (1964). Manual of the

Eysenck Personality Inventory. Londra: University of

London Press.

487. Eysenck, H. J., Eysenck, S. B. G. (1969). Personality Structure and Measurement. Londra: Routledge & Kegan

Paul.

488. Fährmann, R. (1967). Die Deutung Sprechausdrucks. Studien zur Einführung in die Praxix der

charakterologischen Stimm- und Sprechanalyse, editia 2.

Bonn: Bouvier & Co.Fant, G. (1960). Acoustic Theory of Speech Production. The Hague: Mouton.

489. Fakuda, K. (2001). Eye Blinks: New Indices for the

Detection of Deception. International Journal of

Psychophysiology, 40, 239-245. 490. Farabee, D. J., Holcom, M. L., Ramsey, S. L., Cole, S. G.

(1993). Social anxiety and speaker gaze in a persuasive

atmosphere. Journal of Research in Personality, 27, 365-376.

491. Fast, J. (1970). Body Language. New York: M. Evans and

Co., Inc. 492. Faulkner, K. A., Redfern, M. S., Rosano, C., Landsittel,

D. P., Studenski, S. A., Cauley, J. A. et al. (2006).

Reciprocal Influence of Concurrent Walking and Cogniti-

ve Testing on Performance in Older Adults. Gait and Posture, 24 (2), 182-189.

493. Fazio, R. H., Jackson, J. R., Dunton, B. C., Williams, C.

J. (1995). Variability in Automatic Activation as an Unobtrusive Measure of Racial Attitudes: A Bona Fide

Pipeline? Journal of Personality and Social Psychology,

69, 1013–1027.

494. Feeney, J. A., Noller, P., Sheehan, G., Peterson, C. (1999). Conflict issues and conflict strategies as contexts

for nonverbal behavior in close relationships. În

Philippot, P., Feldman, R. S., Coats, E. J. (coord.), The social context of nonverbal behavior, pp. 348–71. Cam-

bridge, UK: Cambridge University Press.

495. Fehr, B., Russell, J. A. (1984). Concept of Emotion Viewed from a Prototype Perspective. Journal of Expe-

rimental Psychology: General, 113, 464-486.

496. Feist, G. J. (1998). A Meta-Analysis of Personality in

Scientific and Artistic Creativity. Personality and Social Psychology Review, 2, 290–309.

497. Feldman, B. L., Gross, J. J. (2001). Emotional Intelli-

gence: A Process Model of Emotion Representation and Regulation. Mayne, T. J., Bonanno, G. A. (coord.),

Emotions: Current Issues and Future Directions. New

York: Guilford.

498. Feng, M. C., Courtney, C. G., Mather, M., Dawson, M. E., Davison, G. C. (2011). Age-Related Affective

Modulation of the Startle Eyeblink Response: Older

Adults Startle Most When Viewing Positive Pictures. Psychology and Aging, 26 (3), 752-760.

499. Fenigstein, A., Scheier, M. F., Buss, A. H. (1975). Public

and Privare Self-Consciousness: Assessment and Theory. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 43, 522-

527.

500. Ferguson, T. J., Brugman, B., White, J., Eyre, H. L.

(2007). Shame and Guilt as Morally Warranted Experiences. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P.

(coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and

Research, 330-348. New York: Guilford. 501. Fernández-Dols, J. M., Ruiz-Belda, M.-A. (1997).

Spontaneous Facial Behavior During Intense Emotional

Episodes: Artistic Truth and Optical Truth. Russell, J. A., Fernández-Dols, J. M. (coord.), The Psychology of Facial

Expression, 255-274. Cambridge: Cambridge University

Press.

502. Fernández-Dols, J. M., Ruiz-Belda, M.-A. (1997). Spontaneous facial behavior during intense emotional

episodes: Artistic truth and optical truth. În Russell, J.

A., Fernández-Dols, J.-M. (coord.), The psychology of facial expression, 255-274. Cambridge: Cambridge Uni-

versity Press.

503. Fernández-Dols, J.-M., Carrera, P., Crivelli, C. (2011).

Facial behavior while experiencing sexual excitement. Jorunal of Nonverbal Behavior, 35, 63-71.

504. Fessler, D. M. (2007). From Appeasement to Conformity:

Evolutionary and Cultural Perspectives on Shame, Competition and Cooperation. Tracy, J. L., Robins, R.

W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious

Emotions: Theory and Research, 174-193. New York:

Guilford. 505. Fichten, C. S., Tagalakis, V., Judd, D., Wright, J.,

Amsel, R. (1992). Verbal and nonverbal cues in daily

conversations and dating. The Journal of Social Psychology, 132 (6), 751-769.

506. Fiedler, K., Bless, H. (2001). Social cognition. În

Hewstone, M., Stroebe, W. (coord.), Introduction to so-cial psychology, ed. 3. Oxford: Blackwell.

507. Fiehler, R. (2002). How to do emotions with words:

emotionality in conversations. În Fussell, S. R. (coord.),

The verbal communication of emotions, 79-106. Mahwah, NJ: Elrlbaum.

508. Field, T. (2001). Touch. MIT Press, Cambridge, MA.

509. Finch, J. F., Cialdini, R. B. (1989). Another indirect tactic of (self-)image management: Boosting. Person.

Soc. Psychol. Bull., 15, 222-232.

510. Findlay, J. M., Gilchrist, I. D. (2003). Active Vision: The Psychology of Looking and Seeing. Oxford, UK: Oxford

University Press.

511. Fischer, A. H., Manstead, A. S. R., Zaalberg, R. (2003).

Social Influences on the Emotion Process. Strobe, W., Hewstone, M. (coord.), European Review of the Social

Psychology, Vol. 14, 171-201. Hove: Psychology Press.

512. Fischer, A. H., Manstead, A. S. R., Zaalberg, R. (2003). Social influences on the emotion process. În Stroebe,

W., Hewstone, M. (coord.), European Review of Social

Psychology, Vol. 14, 171-201. Hove: Psychology Press.

513. Fischer, J. D., Rytting, M., Heslin, R. (1976). Hands Touching Hands: Affective and Evaluative Effects of In-

terpersonal Touch. Sociometry, 39, 416–421.

514. Fisher, H. (2009). Why him? Why her?: Finding real love by understanding your personality type. Oneworld

Publications UK-Commonwealth.

515. Fiske, S. T., Neuberg, S. L. (1990). A Continuum of Impression Formation from Category-Based to

Individuating Processes: Influences of Information and

Motivation on Attention and Interpretation. Zanna, M. P

(coord.), Advances in Experimental Social Psychology, Vol. 23, 1–74. New York: Academic Press.

516. Fiske, S. T., Taylor, S. E. (1991). Social cognition, ed. 2.

New York: McGraw-Hill. 517. Flint, A. J., Black, S. E., Campbell-Taylor, I., Gailey, G.

F., Levinton, C. (1993). Abnormal Speech Articulation,

Psychomotor Retardation, and Subcortical Dysfunction in

Major Depression. Journal of Psychiatric Research, 27, 309-319.

518. Flor, N. V. Hutchins, E. L. (1991). Analyzing Distributed

Cognition in Software Teams: A Case Study of Team programming During Perfective Software Maintenance.

Empirical Studies of Programmers: Fourth Workshop.

Ablex Publishing Corporation. 519. Florin, I., Freudenberg, G., Hollander, J. (1985). Facial

Expressions of Emotion and Physiologic Reactions in

Children with Bronchical Asthma. Psychosomatic

Medicine, 47 (4), 382-393. 520. Fodor, J. (1983). The Modularity of Mind: An Essay on

Faculty Psychology. MIT Press.

521. Fogel, A., Lyra, M. C. D. P. (1997). Dynamics of Development in Relationships. În Masterpasqua, F., Per-

na, P. A. (coord.), The Psychological Meaning of Chaos:

Translating Theory into Practice, 75–94. Washington, D.C., SUA.

219

522. Fogerty, C., Stern, J. A. (1989). Eye Movements and

Blinks: Their Relationship to Higher Cognitive Processes.

International Journal of Psychophysiology, 8, 35-42. 523. Fontaine, J. R. J., Scherer, K. R., Roesch, E. B.,

Ellsworth, P. C. (2007). The world of emotions is not

two-dimensional. Psychological Science, 18, 1050-1057. 524. Förster, J., Strack, F. (1996). Influence of Overt Head

Movements on Memory for Valence Words: A Case of

Conceptual-Motor Compatibility. Journal of Personality

and Social Psychology, 71, 421-430. 525. Foster-Fitzpatrick, L., Ortiz, A., Sibilano, H.,

Marcantonio, R., Braun, L. T. (1999). The Effects of

Crossed Leg on Blood Pressure Measurement. Nurs Res., 48 (2), 105-108.

526. Fraccaro, P. J., Jones, B. C., Vukovic, J., Smith, F. G. et

al. (2011). Experimental evidence that women speak in

a higher voice pitch to men they find attractive. Journal of Evolutionary Psychology, 9 (1), 57-67. DOI:

10.1556/JEP.9. 2011.33.1

527. Fraiberg, S. (1977). Insights from the blind: Comparative studies of blind and sighted infants. New York, NY: Basic

Books.

528. Franck, N., Daparty, E., Michel, F., Saoud, M., Daléry, J., Marie-Cardine, M., Georgieff, N. (1998). Gaze

Discrimination Is Unimpaired in Schizophrenia.

Psychiatry Research, 81, 67-75.

529. Franck, N., Montoute, T., Labruyère, N., Tiberghien, G., Marie-Cardine, M., Daléry, J., d‘Amato, T., Georgieff,

N. (2002). Gaze Direction Determination in

Schizophrennia. Schizophrenia Research, 56, 225-234. 530. Franconeri, S. L., Simons, D. J. (2003). Moving and

Looming Stimuli Capture Attention. Perception &

Psychophysics, 65, 999–1010. 531. Frank, M. G., Ekman, P. (1993). Not All Smiles Are

Created Equal: The Differences Between Enjoyment and

Nonenjoyment Smiles. Humor, 6 (1), 9-26.

532. Frank, M. G., Ekman, P. (1996). Physiologic Effects of the Smile. Directions in Psychiatry, 16 (25), 1-7.

533. Frank, M. G., Ekman, P., Friesen, W. V. (1993).

Behavioral Markers and Recognizability of the Smile of Enjoyment. Journal of Personality and Social Psychology,

64 (1), 83-93.

534. Frank, M. J., Seeberger, L. C., O‘Reilly, R. C. (2004). By

Carrot or by Stick: Cognitive Reinforcement Learning in Parkinsonism. Science, 306, 1940–1943.

535. Frank, T. (2007). Airport Security Arsenal Adds Behavior

Detection. USA Today. 536. Frederickson, B. L., Harrison, K. (2005). Throwing Like a

Girl: Self-Objectification Predicts Adolescent Girls' Mo-

tor Performance. Journal of Sport and Social Issues, 29 (1), 79-101.

537. Freed,W. (1980). Eye-Blink Rates and Platelet

Monoamine Oxidase Activity in Chronic Schizophrenic

Patients. Biological Psychiatry, 15, 329–332. 538. Freedman, E. G. (2008). Coordination of the Eyes and

Head During Visual Orienting. Experimental Brain

Research, 190 (4), 369-387. 539. Frei, J. R., Shaver, P. R. (2002). Respect in Close

Relationships: Prototype Definition, Self-Report

Assessment, and Initial Correlates. Personal

Relationships, 9, 121-139. 540. Freire, A., Eskritt, M., Lee, K. (2004). Are Eyes Windows

to a Deciever‘s Soul? Children‘s Use of Another‘s Eye

Gaze in a Deceptive Situation. Developmental Psychology, 40 (6), 1093-1104.

541. French, K., Veys, J. (2007). În the Blink of an Eye.

Optometry Today. 542. Frens, M. A., Erkelens, C. J. (1991). Coordination of

Hand Movements and Saccades: Evidence for a Common

and a Separate Pathway. Experimental Brain Research,

85, 682–690. 543. Frick, E. W. (1985). Communicating Emotion: The Role

of Prosodic Features. Psychological Bulletin, 97, 412-

429. 544. Frick, R. (1992). Interestingness. British Journal of

Psychology, 83, 113–128.

545. Fridlund, A. J. (1991). Sociality and solitary smiling:

Potentiation by an implicit audience. Journal of

Personality and Social Psychology, 60, 229-240. 546. Fridlund, A. J. (1991). Sociality or solitary smiling:

potentiation by an implicit audience. Journal of Person-

ality ans Social Psychology, 60, 229-240. 547. Fridlund, A. J. (1991). The sociality of solitary smiles:

Effects of an implicit audience. Journal of Personality

and Social Psychology, 60, 229–240.

548. Fridlund, A. J. (1994). Human Facial Exprtession: An Evolutionary View. San Diego, CA: Academic Press.

549. Fridlund, A. J. (1997). The new ethology of human facial

expressions. În Russell, J. A., Fernández-Dols, J. M. (coord.), The psychology of facial, 103–129. Paris: Cam-

bridge University Press.

550. Friedman, R. S., Förster, J. (2002). The Influence of

Approach and Avoidance Motor Actions on Creative Cognition. Journal of Experimental Social Psychology,

38, 41-55.

551. Friedman, R., Elliot, A. J. (2008). The Effect of Arm Crossing on Persistence and Performance. European Jo-

urnal of Social Psychology, 38, 449-461.

552. Friesen, C. K., Kingstone, A. (1998). The Eyes Have It! Reflexive Orienting Is Triggered by Nonpredictive Gaze.

Psychonomic Bulletin and Review, 5, 490-495.

553. Friesen, W. V. (1972). Cultural differences in facial

expressions in a social situation: an experimental test of the concept of display rules. Disertație de doctorat

nepublicată. San Francisco: University of California.

554. Frijda, N. H. (1986). The Emotions. Cambridge, UK: Cambridge University Press.

555. Frischen, A., Bayliss, A., Tipper, S. P. (2007). Gaze

Cueing of Attention: Visual Attention, Social Cognition, and Individual Differences. Psychological Bulletin, 133

(4), 694-724.

556. Frischen, A., Tipper, S. P. (2004). Orienting Attention

Via Observed Gaze Shift Evokes Longer Term Inhibitory Effects: Implications for Social Interactions, Attention,

and Memory. Journal of Experimental Psychoology: Ge-

neral, 133, 516-533. 557. Frjda, N. J. (1993). The place of appraisal in emotion.

Cognition and Emotion, 7, 357-387.

558. Frohlich, P. F., Meston, C. M. (2005). Tactile Sensitivity

in Women with Sexual Arousal Disorder. Archives of Se-xual Behavior, 34 (2), 207-217.

559. Frost, K., Frost, C. (2000). Romanian and American Life

Aspiration in Relation to Psychological Well-Being. Jour-nal of Cross-Cultural Psychology, 31 (6), 726-751.

560. Fu, G., Hu, C. S., Wang, Q., Quinn, P. C., Lee, K.

(2012). Adults scan own- and other-race differently. PLoS ONE, & (6), e37688.

561. Fujikake, H., Higuchi, T., Imanaka, K., Maloney, L. T.

(2011). Directional Bias in the Body While Walking

Through a Doorway: Its Association with Attentional and Motor Factors. Experimental Brain Research, 210 (2),

195-206.

562. Fukuda, K., Matsunaga, K. (1983). Changes in Blink Rate During Signal Discrimination Tasks. Japanese

Psychological Research, 25, 140-146.

563. Fukuda, K., Stern, J. A., Brown, B., Russo, M. (2005).

Cognition, Blinks, Eye-Movements and Pupillary Movements During Performance of a Running Memory

Task. Aviation, Space and Enviromental Medicine, 76

(6), C75-C85. 564. Fuller, J. (1992). Comparison of Head Movement

Strategies Among Mammals. Berthoz, A., Graf, W., Vi-

dal, P. P. (coord.), The Head-Neck Sensory Motor System. Oxford University Press.

565. Furst, D., Criste, A. (1997). Students as consumers:

using ―satisfaction surveys‖ in the classroom. Reaching

Today‘s Youth: The Community Circle of Caring Journal, 2, 11-13.

566. Galanes, G., Adams, K., Brilhart, J. (2000).

Communicating in Groups: Applications and Skills, editia a patra. Boston: McGraw-Hill.

567. Galati, D., Miceli, R., & Sini, B. (2001). Judging and

coding facial expression of emotions in congenitally

220

blind children. International Journal of Behavioral

Development, 25, 268–278.

568. Galati, D., Scherer, K. R., Ricci-Bitti, P. E. (1997). Voluntary facial expression of emotion: Comparing

congenitally blind with normal sighted encoders. Journal

of Personality and Social Psychology, 73, 1363–1379. 569. Gallace, A., Spence, C. (2010). The Science of Interper-

sonal Touch: An Overview. Neuroscience and

Biobehavioral Reviews, 34, 246-259.

570. Gallagher, M., Schoenbaum, G. (1999). Functions of the Amygdala and Related Forebrain Areas in Attention and

Cognition. Ann. N. Y. Acad. Sci., 877.

571. Galley, N., Schleicher, R., Galley, L. (2004). Blink parameters as indicators of driver's sleepiness -

possibilities and limitations. În Gale, A. (coord.), Vision

in Vehicles X. Amsterdam: Elsevier.

572. Galley, N.,& Churan, J. (2002). Ermüdung des Fahrers aus der Sicht des zukünftigen Fahrzeugs. În Kubitzki, J.

(coord.), Der sichere Fahrer. Ein Mythos. Erreichtes und

Strittiges auf dem Gebiet der Verkehrssicherheit,99-113. Köln: TÜV-Verlag.

573. Gallup, G. G. Jr. (1977). Self-Recognition in Primates.

American psychologist, 32, 329-338. 574. Gallup, G. G. Jr. (1997). On the Rise and Fall of Self-

Conception in Primates. The Self Across Psychology, 73-

82.

575. Gamberini, L., Seraglia, B., Priftis, K. (2008). Processing of Peripersonal and Extrapersonal Space Using Tools:

Evidence from Visual Line Bisection in Real and Virtual

Environments. Neuropsychologia, 46 (5), 1298–1304. 576. Gamble, T., Gamble, M. (1999). Communication works,

Ed. 6. Boston: McGrawHill.

577. Gangestad, S. W, Thornhill, R., Yeo, R. A. (1994). Facial Attractiveness, Developmental Stability, and Fluctuating

Asymmetry. Ethology and Sociobiology, 15, 73-85.

578. Gariépya, J.-F., Missaghi, K., Chevallier, S., Chartréb,

S., Robert, M. et al. (2012). Specific neural substrate linking respiration to locomotion. PNAS, 109 (2), E84-

E92.

579. Gatica-Perez, D. (2009). Automatic Nonverbal Analysis of Social Interaction in Small Groups: A Review. Image

and Vision Computing, 27 (12).

580. Gavreliuc, A. (2011). Psihologie Interculturala. Iasi:

Polirom. 581. Geangu, E., Hauf, P., Bhardwaj, R., Bentz, W. (2011).

Infant Pupil Diameter Chenges in Response to Others'

Positive and Negative Emotions. PLoS ONE, 6 (11), e27132.

582. Geary, D. C. (1998). Male, Female: The Evolution of

Human Sex Differences. Washington, DC: American Psychological Association.

583. Gellatly, A. (1986). How can memory skills be improved?

În Gellatly, A. (coord.), The skilful mind: an introduction

to cognitive psychology. Milton Keynes: Open University. 584. Gellhorn, E. (1967). The Turning of the Nervous System:

Physiological Foundations ans Implications for Behavior.

Perspectives in Bilogy and Medicine, 10, 559-591. 585. Gerwing, J., Bavelas, J. (2004). Linguistic Influences on

Gesture‘s Form. Gesture, 4 (2), 157-195.

586. Ghazanfar, A. A. (2005). The Evolution of Speech

Reading. International Conference on Cognitive Neuroscience 9, Cuba.

587. Giang, T., Bell, R., Buchner, A. (2012). Does facial

resemblance enhance cooperation? PLoS ONE, 7 (10), e47809.

588. Gibson, E. J. (1969). Principles of Perceptual Learning

and Development. East Norwalk, CT: Appleton-Century-Crofts.

589. Gibson, J. J. (1979). The Ecological Approach to Visual

Perception. Boston: Houghton Mifflin.

590. Gilbert, P. (1992). Depression: The Evolution of Powerlessness. New York: Guilford Press.

591. Gilbert, P. (1997). The Evolution of Social Attractiveness

and Its Role in Shame, Humiliation, Guilt and Therapy. British Journal of Medical Psychology, 70, 113-147.

592. Gilbert, P. (2002). Body Shame: A Biopsychosocial

Conceptualization and Overview, with Treatment Implications. Gilbert, P., Miles, J. N. V. (coord.), Body

Shame: Conceptualisation, Research and Treatment, 3-

54. Londra: Brunner-Routledge.

593. Gilbert, P. (2007). The Evolution of Shame as a Marker for Relationship Security: A Biopsychosocial Approach.

Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The

Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 283-309. New York: Guilford.

594. Giles, H., Scherer, K. R., Taylor, D. M. (1979). Speech

Markers in Social Interaction. Scherer, K. R., Giles, H.

(coord.), Social Markers in Speech, 343-381. Cambridge, UK: Cambridge University Press.

595. Giordano, J. (2000). Effective Communication and

Counseling with Older Adults. International Journal of Aging and Human Development, 51, 315–324.

596. Givens, D. B. (1978). the non-verbal basis of attraction:

flirtation, courtship and seduction. Psychiatry, 41, 346-

351. 597. Givens, D. B. (1978). The Nonverbal Basis of Attraction:

Flirtation, Courtship, and Seduction. Psychiatry, 41,

346-359. 598. Givens, D. B. (1978). The nonverbal basis of attraction:

flirtation, courtship, and seduction. Psychiatry, 41 (4),

346-359. 599. Glenberg, A. M. (2010). Embodiment as a Unifying Per-

spective for Psychology. WIREs Cognitive Science, 1,

586-596.

600. Glenberg, A. M., Schroeder, J. L., Robertson, D. A. (1998). Averting the Gaze Disengages the Environment

and Facilitates Remembering. Memory and Cognition,

26, 651–658. 601. Gobl, C., Chasaide, A. N. (2003). The Role of Voice

Quality in communicating Emotion, Mood and Attitude.

Speech Communication, 40, 189-212. 602. Godavarthy, S. (2010). Microexpression Spotting in Video

Using Optical Strain. Theses and Dissertations, 1642.

603. Goethals, G. R. (2005). Nonverbal behavior and political

leadership. În Riggio, R. E., Feldman, R. S. (coord.), Applications of Nonverbal Communication, 95-115.

Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum.

604. Goetz, J. L., Keltner, D. (2007). Shifting Meanings of Self-Conscious Emotions Across Cultures: A Social-

Functional Approach. Tracy, J. L., Robins, R. W.,

Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions:

Theory and Research, 153-173. New York: Guilford. 605. Goffman, E. (1961). Encounters. New York: Bobbs-

Merrill.

606. Goffman, E. (1963). Behavior in Public Places. New York, NY: The Free Press.

607. Goffman, E. (1976). Gender Advertisments. Studies in

Anthropology of Visual Communication, 3, 69-154. 608. Goffman, E. (1976). Gender Advertisments. Studies in

the Anthropolgy of Visual Communication, 3, 69-154.

609. Goffman, E. (1979). Gender Advertisments. New York:

Harper & Row. 610. Goldbeck, T., Tolkmitt, F., Scherer, K. R. (1988). Expe-

rimental Studies on Vocal Affect Communication. Sche-

rer, K. (coord.), Facets of Emotion: Recent Research, 119-137. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

611. Goldenberg, J. L., Pyszczynski, T., Greenberg, J., Solo-

mon, S., Kluck, B., Cornewll, R. (2000). I Am not an

Animal: Mortality Salience, Disgust, and the Denial of Human Creatureliness. Journal of the Experimental

Psychology, 130, 427-435.

612. Goldenberg, J. L., Roberts, T.-A. (2004). The Beast Within the Beauty: An Existential Perspective on the

Objectification and Condemnation of Women.

Greenberg, J., Koole, S. L., Pyszczynski, T. (coord.), Handbook of Experimental Existential Psychology, 71-85.

New York: Guilford Press.

613. Goldin-Meadow, S. & Butcher, C. (2003). Pointing

toward two-word speech in young children. În S. Kita (coord.), Pointing: Where language, culture, and

cognition meet, 85-107. Mahwah, NJ: Earlbaum

Associates. 614. Goldman, M. (1980). Effect of eye-contact and distance

on the verbal reinforcement of attitude. Journal of So-

cial Psychology, 111, 73-78.

221

615. Goldman-Rakic, P. S., Muly, E. C., III, Williams, G. V.

(2000). D1 Receptors in Prefrontal Cells and Circuits.

Brain Research Review, 31, 295–301. 616. Goldstein, A. (1980). Thrills in Response to Music and

Other Stimuli. Physiological Psychology, 8, 126-129.

617. Goldstein, I. B. (1964). Role of Muscle Tension in Personality Theory. Psychological Bulletin, 61, 413-425.

618. Goldstein, I. B. (1965). The Relationship of Muscle

Tension and Automatic Activity to Psychiatric Disorders.

Psychosomatic Medicine, 27, 39-52. 619. Goleman, D. (2005). Emotiile Distructive [orig. Destruc-

tive Emotions. How Can We Overcome Them?, 2003].

Bucuresti: Curtea Veche. 620. Goleman, D. (2009). Ecological Intelligence: How

Knowing the Hidden Impacts of What We Buy Can

Change Everything. New York: Broadway Books.

621. Gonyaga, G C., Keltner, D., Londahl, E. A., Smith, M. D. (2001). Love and the commitment problem in romantic

relations and friendship. Journal of Personality and So-

cial Psychology, 81, 247-262. 622. Gonzaga, G. C., Keltner, D., Londahl, E. A., Smith, M. D.

(2001). Love and the commitment problem in romantic

relations and friendship. Journal of Personality & Social Psychology, 81 (2), 247-262.

623. Goodall, J. (1986). The Cimpanzees of Gombe: Patterns

of Behavior. Cambridge, MA: Harward University Press.

624. Goodwin, C. (1981). Conversational Organization: Interaction Between Speakers and Hearers. New York:

Academic Press.

625. Goodwyn, S. W., Acredolo, L. P., Brown, C. A. (2000). Impact of symbolic gesturing on early language

development. Journal of Nonverbal Behavior, 24 (2), 81-

103. 626. Görlitz, D. (1972). Ergebnisse und Probleme der

ausdruckpsychologischen Sprechstimmforschung.

Meisenheim: Hain.

627. Görlitz, D. (1975). Vokale Kommunication. Psychologische Beiträge, 17, 84-111.

628. Gorynia, I., Dudeck, U. (1996). Patterns of Lateral

Preference in Psychotic Patients. Neuropsychologia, 34, 105–111.

629. Gosling, S. D., John, O. P., Craik, K. H., Robins, R. W.

(1998). Do people know how they behave? Self-reported

act frequencies compared with on-line codings by observers. Journal of Personality and Social Psychology,

72, 1337-1349.

630. Gosztonyi, A. (1976). Der Raum. Freiburg: Alber. 631. Gould, E. (1963). Mechanisms of Mammalian Auditory

Communication. Eisenberg, J. F., Kleiman, D. (coord.),

Advances in the Study of Mammalian Behavior, 265-341. New York: American Society of Mammalogists.

632. Gouran, D. (1990). Introduction: speech communication

after seventy-five years, issues and prospects. În Phil-

lips, G., Wood, J. (coord.), Speech communication: essays to commemorate the 75th anniversary of the

Speech Communication Association, Carbondale and

wardsville. IL: Southern Illinois University Press. 633. Grammer, K. (1990). Strangers meet: Laughter and

nonverbal signs of interest in ooposite-sex encounters.

Journal of Nonverbal Behavior, 14 (4), 209-236.

634. Gramming, P., Sundberg, J. (1988). Spectrum Factors Relevant to Phonetogram Measurement. Journal of the

Acoustical Society of America, 83, 2352-2360.

635. Grand, S., Freedman, N., Steingart, I., Buchwald, C. (1975). The relation of adaptive styles to kinetic and

linguistic aspects of interview behavior. Journal of

Nervous and Mental Disease, 161, 293-306. 636. Grandjean, D., Banziger, T., Scherer, K. (2006).

Intonation as an Interface Between Language and Affect.

Progress in Brain Research, 156, p. 235-268.

637. Grandjean, D., Sander, D., Pourtois, G., Schwartz, S., Seghier, M. L., Scherer, K. R., et al. (2005). The Voices

of Wrath: Brain Responses to Angry Prosody in

Meaningless Speech. Nature Neuroscience, 8, 145-146. 638. Granholm, E., Asarnow, R. E, Sarkin, A. J., Sykes, K. L.

(1996). Pupillary Responses Index Cognitive Resource

Limitations. Psychophysiology, 33, 457-461.

639. Gratiolet, P. (1865). De la physionomie et des

mouvements d‘expression. Paris: Hetzel.

640. Graziano, M. S. A., Cooke, D. F. (2006). Parieto-Frontal Interactions, Personal Space, and Defensive Behavior.

Neuropsychologia, 44, 2621-2635.

641. Greden, J. F., Price, H. L., Genero, N., Fainberg, M., Levine, S. (1984). Facial EMG Activity Levels Predict

Treatment Outcome in Depression. Psychiatry Research,

13, 345-352.

642. Green, S. (1975). Variation of Vocal Patternwith Social Situation in the Japanese Monkey (Macaca Fuscata): A

Field Study. Rosenblum, L. A. (coord.), Primate

Behavior: Developments in Field and Laboratory Research, 4, 2-102. New York: Academic Press.

643. Greenbaum, P., Rosenfeld, H. (1980). Varieties of

touching in greetings: sequential structure, sex-related

differences. Journal of Nonverbal Behavior, 5, 13-25. 644. Greenberg, J., Pyszczynski, T., Solomon, S. (1986). The

Causes and Consequences of a Need for Self-Esteem: A

Terror Management Theory. Baumeister, R. F. (coord.), Public Self and Private Self, 189-212. New York: Sprin-

ger-Verlag.

645. Gregg, V. (1986). Introduction to Human Memory. Lon-don: Routledge & Kegan Paul.

646. Gregg, V. (1986). Introduction to human memory. Lon-

dra: Routledge & Kegan Paul.

647. Grewen, K. M., Anderson, B. J., Girdler, S. S., Light, K. C. (2003). Warmpartner Contact Is Related to Lower

Cardiovascular Reactivity. Behavioral Medicine, 29, 123-

130. 648. Griffin, K. M. (2007). The Face of Ambivalence:

Simultaneous Expressions of Positive and Negative

Emotions During Cue-Elicted Craving in Heavy Smokers. Teza master, University of Pittsburg, 2001.

649. Griffin, K. M., Sayette, M. A. (2008). Facial reactions to

smoking cues relate to ambivalence about smoking.

Psychol. Addict Behav., 22 (4), 551-556. 650. Griffin, K. M., Sayette, M. A. (2008). Facial Reactions to

Smoking Cues Relate to Ambivalence About Smoking.

Psychol. Addict. Behav., 22 (4), 551–556. 651. Griffiths, P. E. (1997). What Emotions Really Are: The

Problem of Psychological Categories. Chicago: University

Press of Chicago.

652. Gross, J. J. (1998). The Emerging Field of Emotion Regulation: An Integrative Review. Review of General

Psychology, 2 (3), 271-299.

653. Gross, J. J., Levenson, R. W. (1997). Hiding Feelings: The Acute Effects of Inhibiting Negative and Positive

Emotion. Journal of Abnormal Psychology, 106 (1), 95–

103. 654. Gross, M. M., Crane, E. A., Fredrickson, B. L. (2010).

Methodology for Assessing Bodily Expression of Emotion.

J. Nonv. Behav., 34, 223–248.

655. Grove, T. (1995). Regulating conversation: relationships. În Stewart, J. (coord.), Bridges not walls: a book about

interpersonal communication, ed. 6. New York: McGraw-

Hill. 656. Gruenewald, T.L., Dickerson, S. S., Kemeny, M. E.

(2007). A Social Function for Self-Conscious Emotions:

The Social Self Preservation Theory. Tracy, J. L.,

Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 68-87. New

York: Guilford.

657. Gudjonsson, G. H., Petursson, H. S., Skulason, S. (1991). Overcontrolled Hostility Among Prisoners and Its

Relationship Denial and Personality Scores. Personality

and Individual Differences, 12, 17-20. 658. Gudykunst, W. (1991) Bridging differences: effective

intergroup communication. Newbury Park: Sage.

659. Gudykunst, W., Matsumoto, Y. (1996). Cross-cultural

variability of communication in personal relationships. În Gudykunst, W., Ting-Toomey, S., Nishida, T. (coord.),

Communication in personal relationships across cultures.

Thousand Oaks: Sage. 660. Guéguen, N. (2004). Nonverbal Encouragement of

Participation in a Course: The Effect of Touching. Social

Psychology of Education, 7, 89–98.

222

661. Guéguen, N. (2012). The effects of incidental similarity

with a stranger on mimicry behavior. The Open

Behavioral Science Journal, 6, 15-22. 662. Guéguen, N., Fischer-Lokou, J. (2003). Another

Evaluation of Touch and Helping Behaviour.

Psychological Reports, 92, 62–64. 663. Guellai, B., Streri, A. (2011). Cues for Early Social Skills:

Direct Gaze Modulates Newborns‘ Recognition of Talking

Faces. PloS One, 6 (4), e18610.

664. Guerra, P., Sánchez-Adam, A., Anlio-Vento, L., Ramírez, I., Vila, J. (2012). Viewing loved faces inhibits defense

reactions> a health-promotion mechanism? PLoS ONE, 7

(7), e41631. 665. Guilford, J. P. (1950). Creativity. American Psychologist,

5, 444–454.

666. Gulledge, A. K., Gulledge, M. H., Stahmann, R. F.

(2003). Romantic Physical Affection Types and Relationship Satisfaction. American Journal of Family

Therapy, 31, 233–242.

667. Guo, T., Chen, M., Peng, D. (2012). Emotional states modulate the recognition potential during word

processing. PLoS ONE, 7 (10), e47083.

668. Gupta, S., Shukla, A. (1989). Verbal operant conditioning as a function of extraversion,

reinforcement. British Journal of Psychology, 80, 39-44.

669. Gur, R. E. (1975). Conjugate Lateral Eye Movements as

an Index of Hemispheric Activation. Journal of Personality and Social Psychology, 31, 751-757.

670. Guyuron, B., Varghai, A., Michelow, B. J., Thomas, T.,

Davis, J. (2000). Corrugator Supercilii Muscle Resection and Migraine Headaches. Plastic and Reconstructive

Surgery, 106 (2), 429-434.

671. Hadar, U., Wenkert-Olenik, D., Krauss, R., Soroker, N (1998). Gesture and the Processing of Speech:

Neuropsychological Evidence. Brain and Language, 62,

107–126.

672. Hadjikhani, N., Hoge, R., Snyder, J., de Gelder, B. (2010). Pointing with the Eyes: The Role of Gaze in

Communicating Danger. Brain Cognition, 68 (1), 1-8.

673. Hagekull, B., Bohlin, B. (2004). Predictors of Middle Childhood Psychosomatic Problems: An Emotion

Regulation Approach. Infant and Child Development, 13

(5), 389-405.

674. Hager, J. C., Ekman, P. (1979). Long-Distance Transmission of Facial Affect. Ethology and Sociobiology,

1, 77-82.

675. Hager, J. C., Ekman, P. (2005). The Asymetry of Facial Actions Is Inconsistent with Models of Hemispheric

Specialization. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.),

What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding

System (FACS), Ed. 2, 40-57. New York: Oxford Universi-

ty Press.

676. Hagerman, R. J., Sobesky, W. E. (1989). Psychopathology in fragile X syndrome. American Jour-

nal of Orthopsychiatry, 59, 142–152.

677. Haggard, E. A., Isaacs, K. S. (1966). Micro-Momentary Facial Expressions as Indicators of Ego Mechanisms in

Psychotherapy. Gottschalk, L. A., Auerback, A. H.

(coord.). Methods of Research in Psychotherapy. New

York: Appleton-Century-Crofts. 678. Haidt, J. (2000). The Positive Emotion of Elevation.

Prevention and Treatment, 3, f. p.

679. Haidt, J. (2003). Elevation and the Positive Psychology of Morality. Keyes, K. L., Haidt, J. (coord.), Flourishing:

Positive Psychology and the Life Well-Lived, 275-289.

Washington, DC: American Psychological Association. 680. Hainaut, J. P., Caillet, G., Lestienne, F. G., Bolmont, B.

(2011). The Role of Trait Anxiety on Satic Balance Per-

formance in Control and Anxiogenic Situations. Gait and

Posture, 33 (4), 604-608. 681. Häkkänen, H., Summala, H., Partinen, M., Tiihonen, M.,

Silvo, J. (1999). Blink duration as an indicator of driver

sleepiness in professional bus drivers. Sleep, 22, 798-802.

682. Hall, C. S., Lindzey, G. (1970). Theories of Personality,

editia 2. New York: John Wiley and Sons.

683. Hall, E. T. (1963b). A System for the Notation of

Proxemic Behavior. American Anthropologist, 65, 1003-

1026. 684. Hall, E. T. (1966). The Hidden Dimension. Garden City:

Anchor Books.

685. Hall, E. T. (1966). The Hidden Dimension: Man‘s Use of Space in Public and Private. Garden City, N.Y.:

Doubleday.

686. Hall, G. S., Allin, A. (1897). The Psichology of Tickling

Laughing, and the Comic. American Journal of Psychology, 9, 1-41.

687. Hall, J. A. Y., Kimura, D. (1995). Sexual Orientation and

Performance on Sexually Dimorphic Motor Tasks. Archives of Sexual Behavior, 24, 395-407.

688. Hall, J. A., Bernieri, F. J. (2001). Interpersonal

sensitivity: theory and measurement. Mahwah, NJ:

Erlbaum. 689. Hall, J. A., Bernieri, F. J., Carney, D. R. (2005). Nonver-

bal behavior and interpersonal sensitivity. În Harrigan,

J. A., Rosenthal, R., Scherer, K. R. (coord.), The new handbook of methods in nonverbal behavior research,

237-281. New York: Oxford University Press.

690. Hall, J. A., Coats, E. J., LeBeau, L. S. (2005). Nonverbal behavior and the vertical dimension of social relations: a

meta-analysis. Psychological Bulletin, 131 (6), 898-924.

691. Hall, J. A., Coats, E. J., Smith LeBeau, L. (2005). Non-

verbal behavior and the vertical dimension of social relations: A meta-analysis. Psychological Bulletin, 131

(6), 898-924.

692. Hall, J. A., Harrigan, J. A., Rosenthal, R. (1995). Non-verbal Behavior in Clinician-Patient Interaction. Applied

and Preventive Psychology, 4, 21-37.

693. Hall, J. A., Murphy, N. A. (2004). Recall of nonverbal and verbal cues: exploring a new defnition of nonverbal

sensitivity. Manuscript submitted for publication.

694. Hall, J. A., Murphy, N. A., Mast, M. S. (2007). Nonverbal

self-accuracy in interpersonal interaction. Pers. Soc. Psychol. Bull., 33, 1675-1685. DOI: 10.1177/0146167207

307492.

695. Hall. J.A. (1984). Nonverbal sex differences. Baltimore: Johns Hopkins University Press.

696. Halone, K., Pecchioni, L. (2001). Relational Listening: A

Grounded Theoretical Model. Communication Reports,

14, 59–71. 697. Halone, K., Pecchioni, L. (2001). Relational listening: a

grounded theoretical model. Communication Reports,

14, 59–71. 698. Hamel, M. (2005). The Importance of Gaze: The Effects

of Self-Esteem and Personality.

699. Hammen, C. (1997). Depression. Hove: Psychology Press. 700. Hampton, R. R. (1994). Sensitivity to Information

Specifying the Line of Gaze of Humans in Sparrows

(Passer domesticus). Behaviour, 130, 41-51.

701. Hancock, J. T., Curry, L. E., Goorha, S., Woodworth, M. (2008). On lying and being lied to: A linguistic analysis of

deception in computer-mediated communication.

Discourse Processes, 45 (1), 1-23. 702. Hanggi, Y. (2004). Stress and emotion recognition: An

Internet experiment using stress induction. Swiss Jour-

nal of Psychology, 63, 113-125.

703. Hansenne, M., Pinto, E., Pitchot, W., Reggers, J., Scantamburlo, G., Moor, M., Ansseau, M. (2002). Further

Evidence on the Relationship Between Dopamine and

Novelty Seeking: A Neuroendocrine Study. Personality and Individual Differences, 33, 967-997.

704. Hare, P. H., Bales, R. F. (1963). Seating Position and

Small Group Interaction. Sociometry, 26, 480-486. 705. Hargie, O., Dickson, D. (2005). Skilled Interpersonal

Communication: Research, Theory and Practice, Fourth

Edition. Taylor & Francis e-Library.

706. Hargutt, V. (2003). Das Lidschlagverhalten als Indikator für Aufmerksamkeits- und Müdigkeitsprozesse bei

Arbeitshandlungen. Düsseldorf: VDI Verlag.

707. Harmon-Jones, E., Peterson, C. K. (2009). Supine Body Position Reduces Neural Response to Anger Evocation.

Psychological Science, 20 (10), 1209-1210.

223

708. Harrigan, J. A. (1985). Self-Touching as an Indicator of

Underlying Affect and Language Processes. Social

Science and Medicine, 20 (11), 1161-1168. 709. Harrigan, J. A. (1985). Self-Touching as an Indicator of

Underlying Affect and Language Processes. Social

Science and Medicine, 20 (11), 1161-1168. 710. Harrigan, J. A. (2005). Proxemics, Kinesics, and Gaze. În

Harrigan, J. A., Rosenthal, R., Scherer, K. R. (coord.),

The New Handbook of Methods in Nonverbal Behavior

Research, 137-198. New York: Oxford University Press. 711. Harrigan, J. A., O‘Connell, D. M. (1996). Facial

Movements During Anxiety States. Personality and Indi-

vidual Differences, 21, 205–212. 712. Harrigan, J. A., O‘Connell, D. M. (1996). How do you

look when feeling anxious? Facial displays of anxiety.

Personality and Individual Differences, 21 (2), 205-212.

713. Harriosn, N. A., Wilson, C. E., Critchley, H. D. (2007). Processing of observed pupil size modulates perception

of sadness and predicts empathy. Emotion, 7 (4), 724-

729. 714. Harris, M. J., Rosenthal, R. (2005). No more teachers‘

dirty looks: effects of teacher nonverbal behavior on

student outcomes. În Riggio, R. E., Feldman, R. S. (coord.), Applications of Nonverbal Communication,

157-192. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum.

715. Harrison, N. A., Singer, T., Rotshtein, P., Dolan, R. J.,

Critchley, H. D. (2006). Pupillary Contagion: Central Mechanisms Engaged in Sadness Processing. SCAN, 1, 5-

17.

716. Hart, D., Matsuba, M. K. (2007). The Development of Pride and Moral Life. Tracy, J. L., Robins, R. W.,

Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions:

Theory and Research, 114-133. New York: Guilford. 717. Hartikainen, K. M., Ogawa, K. H., Knight, R. T. (2000).

Transient Interference of Right Hemispheric Function

Due to Automatic Emotional Processing.

Neuropsychologia, 38, 1576-1580. 718. Harwood, J. (2000). Communication media use in the

grandparent-grandchild relationship. Journal of

Communication, 50, 56-78. 719. Hasscbrauck, M. (1998). The Visual Process Method: A

New Method to Study Psychical Attractiveness. Evolution

and Human Behavior, 19, 111-123.

720. Hauser, M. D. (2000). The Sound and the Fury: Primate Vocalizations as Reflections of Emotion and Thought.

Wallin, N. L., Merker, B., Brown, S., The Origins of Mu-

sic, 72-102. Cambridge, MA: MIT Prss. 721. Hayes, N. (1998). Foundations of psychology: an

introductory text. Surrey: Nelson.

722. Hayhoe, M., Ballard, D. (2005). Eye Movements in Natu-ral Behavior. Trends in Cognitive Sciences, 9, 188–194.

723. Hayhoe, M., Shrivastava, A., Mruczek, R., Pelz, J. B.

(2003). Visual Memory and Motor Planning in a Natural

Task. Journal of Vision, 3, 49–63. 724. Heath, R., Bryant, J. (2000) Human communication

theory and research: concepts, contexts, and

challenges. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates. 725. Hebb, D. O. (1949). The Organization of Behavior. New

York: Wiley.

726. Heberlein, A. S., Adolphs, R., Pennebaker, J. W.,

Tranel, D. (2003). Effects of Damage to Right-Hemisphere Brain Structures on Spontaneous Emotional

and Social Judgments. Political Psychology, 24, 705-726.

727. Heckhausen, J., & Schulz, R. (1995). A Life-Span Theory of Control. Psychological Review, 102, 284–304.

728. Heider, F., Simmel, M. (1944). An experimental study of

apparent behavior. American Journal of Psychology, 57, 243–259.

729. Heilman, K. M. (2005). Creativity and the Brain. New

York: Psychology Press.

730. Helfman, G. S. (1989). Threat-Sensitive Predator Avoidance in Damselfish-Trumpetfish Interactions.

Behavioral Ecology and Sociobiology, 24, 47–58.

731. Heller, M., Haynal, V. (2005). Depression and Suicide Faces. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.),What the

Face Reveals: Basic and Applied Studies of Spontaneous

Expression Using the Facial Action Coding System

(FACS), Ed. 2, 398-407. New York: Oxford University

Press.

732. Helrich, H., Dahme, G. (1974). Sind Verzögerungsphanomene beim spontanen Sprechen

Indikatoren persönlichkeitsspezifischer Angstve-

rarbeitung?. Zeitschrift für Sozialpsychologie, 5, 55-65. 733. Henderlong, J. (2001). Beneficial, detrimental effects of

praise on children‘s motivation: performance versus

person feedback. Dissertation Abstracts International:

Section B: The Sciences & Engineering , 61 (9-B), 5028. 734. Henderson, J. M. (2003). Human Gaze Control During

Real-World Scene Perception. Trends in Cognitive

Sciences, 7, 498–504. 735. Henderson, J. M., Ferreira, F. (2004). Scene Perception

for Psycholinguists. Henderson, J. M., Ferreira, F.

(coord.), The Interface of Language, Vision, and Action:

Eye Movements and the Visual World, 1–58. New York: Psychology Press.

736. Henderson, J. M., Pierce, G. L. (2008). Eye Movements

During Scene Viewing: Evidence for Mixed Control of fixation Durations. Psychonomic Bulletin and Review, 15,

566–573.

737. Henderson, J. M., Williams, C. C., Castelhano, M. S., Falk, R. J. (2003). Eye Movements and Picture

Prpcessing During Recognition. Perception &

Psychophysics, 65 (5), 725-734.

738. Henley, N. (1977). Body Politics: Power, Sex, and Non-verbal Communication. Englewood Cliffs, NJ: Preatice-

Hall.

739. Henley, N. M. (1973). The Politics of Touch. Brown, P. (coord.), Radical Psychology, 420-433. Tavistock, Lon-

don.

740. Hering-Hanit, R., Gadoth, N. (2003). Caffeine-Induced Headache in Children and Adolescents. Cephalalgia, 23

(5), 332-335.

741. Hertenstein, M. J. (2002). Touch: Its Communicative

Functions in Infancy. Human Development, 45, 70-94. 742. Hertenstein, M. J., Holmes, R., McCullough, M., Keltner,

D. (2009). The communication of emotion via touch.

Emotion, 9 (4), 566-573. 743. Hess, E. H. (1972). Pupillometrics. Greenfield, N. S.,

Sternbach, R. A. (coord.), Handbook of

Psychophysiology, 491-531. New York: Holt, Rinehart

Winston. 744. Hess, E. H., (1965). Attitude and Pupil Size. Scientific

American, 212, 46–54.

745. Hess, E. H., Petrovich, S. B. (1978). Pupillary Behavior in Communication. Siegman, A. W., Feldstein, S. (coord.),

Nonverbal Behavior Communication, 159-179. Hillsdale,

NJ: Lawrence Erlbaum Associates. 746. Hess, E. H., Petrovich, S. B. (1987). Pupillary Behavior in

Communication. Siegman, A. W., Feldstein, S. (coord.),

Nonverbal Behaviora and Communication, 327-348.

Erlbaum, Hillsdale, NJ. 747. Hess, E. H., Polt, J. M. (1960). Pupil Size As Related To

Interest Value Of Visual Stimuli. Science, 132, 349-350.

748. Hess, E. H., Polt, J. M. (1964). Pupil Size in Relation to Mental Activity During Simple Problem Solving. Science,

140, 1190-1192.

749. Hess, E. H., Seltzer, A. L., Shlien, I. M. (1965). Pupil

Responses of Hetero- Aad Homosexual Males to Pictures of Men and Women: A Pilot Study. Journal of Abnormal

Psychology, 70, 165-168.

750. Hess, U., Kleck, R. (1997). Differentiating emotion elicited and deliberate emotional facial expressions. În

Ekman, P., Rosenberg, E. (coord.), What the face

reveals, 271–286. New York: Oxford University Press. 751. Hietanen, J. K., Leppänen, J., M., Lehtonen, U. (2004).

Perception of Emotions in the Hand Movement Quality of

Finnisf Sign Language. Journal of Nonverbal Behavior, 28

(1), 53-64. 752. Hietanen, J. K., Nummenmaa, L. (2011). The naked

truth: The face and body sensitive N170 response is

enhanced for nude bodies. PloS ONE, 6 (11), e24408. 753. Hill, C., O‘Brien, K. (1999). Helping skills: facilitating

exploration, insight and actions. Washington, DC: Ame-

rican Psychological Association

224

754. Hill, M. L., Craig, K. D. (2002). Detecting Deception in

Pain Expressions: The Structure of Genuine and

Deceptive Facial Display. Pain, 98, 135-144. 755. Hillman, C. H., Rosengren, K. S., Smith, D. P. (2004).

Emotion and Motivated Behavior: Postural Adjustments

to Affective Picture Viewing. Biological Psychology, 66, 51-62.

756. Hinchliffe, M., Hooper, E J., Roberts, E J., Vaughan, P.

W. (1975). A study of interaction between depressed

patients and their spouses. British Journal of Psychiatry, 126, 164-172.

757. Hinchliffe, M., Lancashire, M., Roberts, E J. (1970). Eye-

contact and depression: A preliminary report. British Jo-urnal of Psychiatry, 117, 571-572.

758. Hinde, R. A. (1956). Ethological models and The con-

cept of ‗drive‘. British Journal for the Philosophy of

Science, 6, 321-331. 759. Hinde, R. A. (1985a). Expression and negociation. În

Zivin, G. (coord.), The development of expressive be-

havior: biology-environment interaction, 112-116. Or-lando: Academic Press.

760. Hinde, R. A. (1985b). Was ―the expression of the emo-

tions‖ a misleading phrase? Animal Behavior, 33, 985-992.

761. Hochschild, R. (1979). Emotion work, feeling rules, and

social structure. American Journal of Sociology, 85, 551-

575. 762. Hoffman, A. C. (1946). Eye movements during prolonged

reading. Journal of Experimental Psychology, 36, 95-118

Zs A 2255. 763. Hofmann, S. G., Moscovitch, D. A., Kim, H. J. (2006).

Autonomic correlates of social anxiety and

embarrassment in shy and non-shy individuales. Int. J. Psychophysiol., 61 (2), 134-142.

764. Hofstede, G. H. (2001). Culture‘s Consequences:

Comparing Values, Behaviors, Institutions and

Organizationas Across Nations, Ed. 2. Thousands Oaks, CA: Sage.

765. Hofstende, G., Hofstende, G. J., Minkov, M. (2010).

Cultures and Organiztions: Software for the Mind, ed. III. New York: McGraw-Hill.

766. Holahan, C. J. (1982). Environmental Psychology. New

York: Random House.

767. Holland, M. K., Tarlow, G. (1975). Blinking and Thinking. Perceptual and Motor Skills, 41, 403-406.

768. Holli, B., Calabrese, R. (1998) Communication and

education skills for dietetics professionals, ed. 3. Balti-more: Williams & Wilkins.

769. Hollingworth, A., Schrock, G., Henderson, J. M. (20011).

Change Detection in the Ficker Paradigm: The Role of Fxation Position Within the Scene. Memory and

Cognition, 29, 296–304.

770. Hollingworth, A., Williams, C. C., Henderson, J. M.

(2001b). To See and Remember: Visually Specific Infor-mation Is Retained in Memory from Previously Attended

Objects in Natural Scenes. Psychonomic Bulletin and Re-

view, 8, 761–768. 771. Holmes, C. S., Karlsson, J. A., Thompson, R. G. (1985).

Social and school competencies in children with short

stature: Longitudinal patterns. Developmental and

Behavioral Pediatrics, 6, 263–267. 772. Holodynski, M. (2004). The miniaturization of expression

in the development of emotional self-regulation.

Developmental Psychology, 40, 16-28. 773. Homola, G. A., Jbabdi, S., Beckmann, C. F., Bartsch, A.

J. (2012). A Brain Network Processing the Age of Faces.

PLoS ONE, 7 (11), e49451. doi:10.1371/journal.pone.0049451

774. Hong, S, L,, Beck, M. R. (2010). Uncertainty

compensation in human attention: Evidence from

response times and fixation durations. PLoS ONE, 5 (7), e11461.

775. Hong, S. L., Beck, M. R. (2010). Uncertainty

compensation in human attention: evidence from response times and fixation durations. PLoS ONE, 5 (7),

e11461.

776. Hong, S. L., Brown, A. J., Newell, K. M. (2008). Compensatory properties of visual information in the

control of isometric force. Percept. Psychophys, 70,

306–313.

777. Hong, S. L., Newell, K. M. (2008a). Entropy compensation in human motor adaptation. Chaos, 18,

013108.

778. Hong, S. L., Newell, K. M. (2008b). Entropy conservation in the control of human action. Nonlinear Dynam.

Psychol. and Life Sci., 12, 163–190.

779. Hong, S. L., Newell, K. M. (2008c). Motor entropy in

response to task demands and environmental information. Chaos, 18, 033131.

780. Hopkins, W. D., Russell, J., Cantalupo, C. (2007).

Neuroanatomical Correlates of Handedness for Tool Use in Chimpanzees (Pan Troglodytes): Implication for

Theories on the Evolution of Language. Psychological

Science, 18, 971-977.

781. Hoque, M. E., Morency, L.-P., Picard, R. Q. (2011). Are you friendly or just polite? – Analysis of smiles in

spontaneous face-to-face interactions. Proceeding

ACII'11: Proceedings of the 4th international conference on Affective computing and intelligent interaction - Vo-

lume Part I, 135-144.

782. Hoque, M. E., Picard, R. W. (2011). Acted vs. Natural frustration and delight: many people smile in natural

frustration. IEEE International Conference on Automatic

Face and Gesture Recognition - FGR , 354-359.

783. Horgan, T. G., Schmid Mast, M., Hall, J. A., Carter, J. D. (2004). Gender differences in memory for the

appearance of others. Personality and Social Psychology

Bulletin, 30, 185–196. 784. Hornik, J. (1991). Shopping Time and Purchasing

Behavior as a Result of In-Store Tactile Stimulation. Per-

ceptual & Motor Skills, 73, 969–970. 785. Hornik, J. (1992). Tactile Stimulation and Consumer

Response. Journal of Consumer Research, 19, 449–458.

786. Hornik, J., Ellis, S. (1988). Strategies to Secure

Compliance for a Mall Intercept Interview. Public Opinion Quarterly, 52, 539–551.

787. Horstmann, G. (2002). Facial Expressions of Emotion:

Does the Prototype Represent Central Tendency, Frequency of Instantiation, or an Ideal? Emotion, 2 (3),

297-305.

788. Hu, C., Wang, Q., Short, L. A., Fu, G. (2012). Speech

Spectrum‘s Correlation with Speakers‘ Eysenck Personality Traits. PLoS ONE, 7 (3), e33906.

789. Hubbard, L. A., Lewis, K., Wallace, K., Wynkoop, K.,

Norton, J., Bacher, L. F. (2006). Factors Contributing to Changes in the Frequency of Spontaneous Eye Blinking in

Infants and Adults. OSWEGO.

790. Hudson, M., Jellema, T. (2011). Resolving Ambigous Behavioral Intentions by Means of Involuntary

Prioritization of Gaze Processing. Emotion, 11 (3), 681-

686.

791. Huffman, J. L., Horslen, B. C., Carpenter, M. G., Adkin, A. L. (2009). Does Increased Postural Threat Lead to Mo-

re Conscious Control of Posture? Gait and Posture, 30

(4), 528-532. 792. Hughes, S. M., Farley, S. D., Rhodes, B. C. (2010). Vocal

and Physiological Changes in Response to the Physical

Attractiveness of Conversational Partners. Journal of

Nonverbal Behavior, 34 (3), 155-167. 793. Hughes, S. M., Nicholson, S. E. (2008). Sex differences in

the assessment of pain versus pleasure facial

expressions. Proceedings of the 2nd Annual Meeting of the NorthEastern Evolutionary Psychology Society, 133–

142.

794. Humphrey, N. (1980). Nature‘s Psychologists. Consciousness and the Psysical World, 276-298.

795. Humphrey, N. (1984). Consciousness Regained. Oxford

University Press.

796. Hunt, A. R., Cavanagh, P. (2009). Looking Ahead: The Percieved Direction of Gaze Shifts Before the Eyes Move.

Journal of Vision, 9 (9), 1-7.

797. Hupka, R. B., Lenton, A. P., Hutchinson, K. A. (1999). Universal Development of Emotion Categories in Natural

Language. Journal of Personality and Social Psychology,

77 (2), 247-278.

225

798. Huxhold, O., Li S.-C., Schmiedek, F., Lindenberger, U.

(2006). Dual-Tasking Postural Control: Aging and the

Effects of Cognitive Demand in Conjunction With Focus of Attention. Brain Research Bulletin, 69, 294-305.

799. Iaccino, J. F. (1993). Left Brain–Right Brain Differences:

Inquires, Evidence, and New Approaches. New Jersey: Erlbaum.

800. Ichikawa, N., Ohira, H. (2004). Eyeblink Activity as an

Index of Cognitive Processing: Temporal Distribution of

Eyeblinks as an Indicator of Expectancy În Semantic Priming. Perceptual and Motor Skills, 98, 131–140.

801. Ickinger, W. J., Morris, S. (2001). Psychological

characteristics and interpersonal distance, 1-17. Tulane University.

802. Iizuka, I. (1992). Extraversion, Introversion, and Visual

Interaction. Perceptual and Motor Skills, 74, 43-59.

803. Iizuka, I. (1994). Gaze during speaking as related to shyness. Perceptual and Motor Skills, 78, 1259-1264.

804. International Association for the Study of Pain (1986).

Classification of chronic pain. Pain; (supl. 3), S1-S226. 805. Irwin, D. E, Thomas, L. E. (2010). Eyeblinks and

Cognition. Coltheart, E. (coord.), Tutorials in Visual

Cognition, 121-141. New York: Psychology Press. 806. Isaacowitz, D. M. (2006). Motivated Gaze: The View

from the Gazer. Current Directions in Psychological

Science, 15 (2), 68-72.

807. Isaacowitz, D. M., Toner, K., Neupert, S. D. (2009). Use of Gaze for Real-Time Regulation: Effects of Age and

Attentional Functioning. Psychology and Aging, 24 (4),

989-994. 808. Isaacowitz, D.M. (2005). The Gaze of the Optimist.

Personality and Social Psychology Bulletin, 31, 407–415.

809. Itti, L., Koch, C. (2000). A Saliency-Based Search Mechanism for Overt and Covert Shifts of Visual

Attention. Vision Research, 40, 1489–1506.

810. Izard, C. E. (1971). The Face of Emotion. New York:

Appleton-Century-Crofts. 811. Izard, C. E. (1977). Human emotions. Plenum Press, New

York.

812. Izard, C. E. (1979). The maximally discriminative facial movement coding system (MAX). Manuscris nepublicat.

813. Izard, C. E. (1990). The Substrates and Functions of

Emotion Feelings: William James and Current Emotion

Theory. Personality and Social Psychology Bulletin, 16(4), 626-635.

814. Izard, C. E. (1990b). Facial epression and the regulation

of emotions. Journal of Personality and Social Psychology, 58 (3), 487-498.

815. Izard, C. E. (1991). The psychology of emotions. London:

Plenum. 816. Izard, C. E. (1992). Basic Emotions, Relations Among

Emotions, and Emotion-Cognition Relations.

Psychological Review, 99, 561-565.

817. Izard, C. E. (1993). Four Systems for Emotion Activation: Cognitive and Noncognitive Processes. Psychological Re-

view, 100, 68-90.

818. Izard, C. E. (1994). Innate and Universal Facial Expressions: Evidence from Developmental and Cross-

Cultural Research. Psychological Review, 115, 288-199.

819. Izard, C. E. (2007). Basic emotions, natural kinds,

emotion schemas, and a new paradigm. Perspectives on Psychological Science, 2, 260–280.

820. Izard, C. E. (2009). Emotion Theory and Research:

Highlights, Unanswered Questions, and Emerging Issues. Annu. Rev. Psychol., 60, 1–25.

821. Izard, C. E., Fantauzzo, C. A., Castle, J. M., Haynes, O.

M., Rayas, M. F., Putnam, P. H. (1995). The Ontogeny and Significance of Infants‘ Facial Expression in the First

9 Months of Life. Developmental Psychology, 31(6), 997-

1013.

822. Izard, C. E., Huebner, R. R., Risser, D., McGinnes, G. C., Dougherty, L. M. (1980). The Young Infant‘s Ability to

Produce Discrete Emotional Expressions. Developmental

Psychology, 16, 132-140. 823. Jack, R. E., Garrod, O. G. B., Yu, H., Caldara, R.,

Schyns, P. G. (2012). Facial expressions of emotion are

not culturally universal. PNAS, 109 (19), 7241-7244.

824. Jaeger, J., Borod, J. C., Peselow, E. (1986). Facial

expression of positive and negative emotions in patients

with unipolar depression. Journal of Affective Disorders, 11, 43-50.

825. James, W. (1890). The Principles of Psychology. Cam-

bridge, MA: Harvard University Press. 826. James, W. (1890). The principles of psychology. În

Green, C. D. (coord)., Classics in the History of

Psychology Toronto, Ontario: York University.

http://psychclassics.yorku.ca/James/Principles/prin4.htm

827. Janisse, M. P. (1974). Pupil Size, Affect and Exposure

Frequency. Social Behavior & Personality, 2, 125-146. 828. Janisse, M. P., (1974). Pupil Size, Affect and Exposure

Frequency. Social Behavior and Personality, 2 (2), 125–

146.

829. Jankowski, J., Rose, S. (1997). The Distribution of Attention in Infants. Journal of Experimental Child

Psychology, 65 (2), 127-140.

830. Jansson-Boyd, C., Marlow, N. (2007). Not Only in the Eye of the Beholder: Tactile Information Can Affect

Aesthetic Evaluation. Psychology of Aesthetics,

Creativity, and the Arts, 1 (3), 170-173. doi: 10.1037/1931-3896.1.3.170.

831. Jaynes, J. (1976). The Origins of Consciousness in the

Breakdown of the Bicameral Mind. Boston: Houghton

Mifflin. 832. Jellema, T., Baker, C. I., Wicker, B., Perrett, B. I.

(2000). Neural Representations for the Perception of the

Internationality of Actions. Brain and Cognition: Cogniti-ve Neuroscience and Actions (Special Issue), 44, 280-

302.

833. Jewell, G., McCourt, M. E. (2000). Pseudoneglect: A Review and Meta-Analysis of Performance Factors in Line

Bisection Tasks. Neuropsychology, 38 (1), 93–110.

834. John, O. P. (1990). The ―big five‖ factor taxonomy:

dimensiuns of personality in the natural language and in questionairres. În Pervin, L. (coord.), Handbook of

personality theory and research. New York: Guilford.

835. Johnson, K. L., Gill, S., Reichman, V., Tassinary, L. G. (2007). Swagger, sway, and sexuality: judging sexual

orientation from body motion and morphology. Journal

of Personality and Social Psychology, 93 (3), 321-334.

836. Johnson, K. L., Tassinary, L. G. (2005). Perceiving Sex Sirectly and Indirectly: Meaning in Motion and

Morphology. Psychological Science, 16 (11), 890-897.

837. Johnstone, T. & Scherer, K. R. (2000). Vocal Communication of Emotion. Lewis, M., Haviland, J.

(coord.). Handbook of Emotions, editia a doua, 220-235.

New York: Guilford Press. 838. Johnstone, T., Van Reekum, C. M., Scherer, K. R.

(2001). Vocal Expression Correlates of Appraisal

Processes. Scherer, K. R., Schorr, A., Johnstone, T.

(coord.), Appraisal Processess in Emotion: Theory, Methods, Research, 271-284. New York si Oxford: Oxford

University Press.

839. Joiner D. (1976). Social Ritual and Architectural Space. Prohansky, H. M., Ittelson, W. H., Rivlin, L. G. (ed),

Environmental Psychology: People and Their Physical

Settings. New York: Holt, Rinehart & Winston.

840. Joiner, T. E., Metalsky, G. I. (1995). A Prospective Study of an Integrative Interpersonal Theory of Depression: A

Naturalistic Study of College Roommates. Journal of

Personality and Social Psychology, 69, 778–788. 841. Jokien, K. (2010). Non-verbal Signals for Turn-taking and

Feedback. Language Resources and Evaluation - LREC,

2010. 842. Jokinen, K. (2009). Gaze and Gesture activity in

Communication. În C. Stephanidis (coord.): Universal

Access in Human-Computer Interaction. Proceedings of

the 5th International Conference, UAHCI 2009. Held as Part of HCI International 2009, San Diego, CA, USA, July

19-24, 2009. Springer Lecture Notes in Computer

Science (LNCS) 5615. pp. 537-546. Springer, Heidelberg. 843. Jokinen, K., Allwood, J. (2010). Hesitation in intercultu-

ral communication: some observations on interpreting

shoulder shrugging. Computing and Communication: Lecture Notes in Computer Science, 6259, 55-77.

226

844. Jones, D. N., Paulhus, D. L. (2009). Machiavellianism. În

Leary, M. R., Hoyle, R. H. (coord.), Handbook of Indivi-

dual Differences in Social Behavior, 257-273. New York/London: The Guildford Press.

845. Jones, E., Gallois, C., Callan, V., Barker, M. (1999).

Strategies of accommodation: development of a coding system for conversational interaction. Journal of

Language & Society, 18, 123–152.

846. Jones, S. E., Yarbrough, A. E. (1985). A naturalistic

study of the meanings of touch. Communication Monographs, 52, 19-56.

847. Jones, S. S. (2012). Human toddlers‘ attempts to match

two simple behaviors provide no evidence for an inherited, dedicated imitation mechanism. PLoS ONE

7(12): e51326. doi:10.1371/journal.pone.0051326

848. Jones. W.H., Hobbs, S.A., Hockenbury, D. (1982).

Loneliness, social skill deficts. Journal of Personality and Social Psychology, 42, 682-699.

849. Jost, J. T., Glaser, J., Kruglanski, A. W., Sulloway, F. J.

(2003). Political Conservatism as Motivated Social Cognition. Psychological Bulletin, 129, 339-375.

850. Jourard, S. M. (1966). An Exploratory Study of Body

Accessibility. British Journal of Social and Clinical Psychology, 5, 221–231.

851. Jovancevic-Misic, J., Hayhoe, M. (2009). Adaptive Gaze

Control in Natural Enviroments. Journal of

Neuroscience, 29 (19), 6234-6238. 852. Jürgens, U. (1979). Vocalization as an Emotional Indica-

tor. A Neuroethological Study in the Squirrel Monkey.

Behaviour, 69, 88-117. 853. Jürgens, U. (2002). Neural Pathways Underlying Vocal

Control. Neuroscience and Biobehavioral Reviews, 26,

235-258. 854. Jurich, A. P., Jurich, J. A. (1974). Correlations among

nonverbal expressions of anxiety. Psychological Reports,

34, 199-204.

855. Jurich, A. P., Jurich, J. A. (1974). Correlations among nonverbal expressions of anxiety. Psychological Reports,

34, 199–204.

856. Juslin, P. N. and Scherer, K. R. (2005). Vocal Expression of Affect. În Harrigan, J., Rosenthal, R., Scherer, K. R.

(coord.), The New Handbook of Methods in Nonverbal

Behavior Research, 65–135. Oxford University Press, Ox-

ford, UK. 857. Juslin, P. N., Laukka, P. (2001). Inpact of Intended

Emotional Intensity on Cue Utilization and Decoding

Accuracy in Vocal Expression of Emotion. Emotion, 1, 381-412.

858. Juslin, P. N., Laukka, P. (2003). Communication of

Emotion in Vocal Expression and Music Performance: Different Channels, Same Code? Psychological Bulletin,

129 (5), 770-814.

859. Juslin, P., & Sloboda, J. (????). Handbook of Music and

Emotion. Oxford, England: Oxford University Press. 860. Juslin, P., & Sloboda, J. (editori). (2001). Music and

Tmotion: Theory and Research. Oxford, England: Oxford

University Press. 861. Juslin, P., & Zentner, M. (2002). Current Trends in the

Study of Music and Emotion [Special issue]. Musicae

Scientiae, 3–21.

862. Kagan, J., Reznick, J. S. and Snidman, N. (1988) Biological Bases of Childhood Shyness. Science, 240,

167–71.

863. Kahneman, D., Beatty, J. (1967). Pupillary Responses in a Pitch-Discrimination Task. Perception Psychophysics,

2, 101-105.

864. Kaiser, S., Scherer, K. R. (1998). Models of ―Natural‖ Emotions Applied to Facial and Vocal Expression in

Clinical Disorders. Flack, W. F. Jr., Laird, J. D. (coord.),

Emotions in Psychopathology – Theory and Research, 81-

98. Oxford University Press. 865. Kaiser, S., Wehrle, T. (2001). Facial Expressions as

Indicators of Appraisal Processes. Scherer, K.R., Schorr,

A., Johnstone, T. (coord.), Appraisal Processes in Emotions: Theory, Methods, Research, 285-300. New

York: Oxford University Press.

866. Kalloniatis, M., Luu, C. (2007). Webvision: Part IX Psychophysics of Vision. 2 Visual Acuity, Contrast

Sensitivity. University of Utah;

http://webvision.med.utah.edu/book/part-viii-gabac-

receptors/ visual-acuity/#contrast. 867. Kalma, A. (1992). Gazing in Triads: A Powerful Signal in

Floor Apportionment. British Journal of Social

Psychology, 31, 21-39. 868. Kamachi, M., Bruce, V., Mukaida, S., Goyba, J.,

Yoshikawa, S., Akamatsu, S. (2001). Dynamic Properties

Influence the Perception of Facial Expressions.

Perception, 30, 875-887. 869. Kaneko, K., Sakamoto, K. (1999). Evaluation of Three

Types of Blinks with the Use of Electro-Oculogram and

Electro-Myogram. Perceptual and Motor Skills, 88, 1037-1052.

870. Kaneko, K., Sakamoto, K. (2001). Spontaneous Blinks as

a Criertion of Visual Fatigue During Prolonged Work on

Visual Display Terminals. Perceptual and Motor Skills, 92 (1), 234-250.

871. Kappas, A., Hess, U., Scherer, K. R. (1991). Voice and

Emotion. Feldman, R. S., Rimé, B. (coord.), Fundamen-tals of Nonverbal Behavior, 200-238. Cambridge si New

York: Cambridge University Press.

872. Karraker, K. H., Vogel, D. A., Lake, M. A. (1995). Parents‘ Gender-Stereotyped Perceptions of Newborns:

The Eye of the Beholder Revisited. Sex Roles, 33, 687-

701.

873. Karson, C. N. (1983). Spontaneous Eye-Blink Rates and Dopaminic Systems. Brain, 106, 643–653.

874. Karson, C. N. (1988). Physiology of Normal and Abnormal

Blinking. Advances in Neurology, 49, 25-37. 875. Kasl, S. V., Mahl, G. F. (1965). The Relationship

Between Disturbances and Hesitation in Spontaneous

Speech to Anxiety. Journal of Personality and Social Psychology, 1, 425-433.

876. Kasof, J. (1995). Social Determinants of Creativity:

Status Expectations and the Evaluation of Original

Products. Advances in Group Processes, 12, 167-220. 877. Kazdin, A. (1994). Behavior modification in applied

settings. Pacific Grove, CA: Brooks/Cole.

878. Keefe, F. J., Lumley, M., Anderson, T., Lynch, T., Carson, K. L. (2001). Pain and Emotion: New Research

Directions. Journal of Clinical Psychology, 57 (4), 587-

607.

879. Keller, H., Zach, U. (1993). Developmental Consequences of Early Eye Contact Behaviour. Acta

Paedopsychiatrica: International Journal of Child and

Adolescent Psychiatry, 56, 31-36. 880. Kello, C. T., Beltz, B. C., Holden, J. G., Van Orden, G.

C. (2007). The Emergent Coordination of Cognitive

Function. Journal of Experimental Psychology: General, 136, 551-568.

881. Kelly, S. D., Iverson, J. M., Terranova, J., Niego, J.,

Hopkins, M., and Goldsmith, L. (2002). Putting Language

Back in the Body: Speech and Gesture on Three Time Frames. Developmental Neuropsychology, 22 (1), 323-

349.

882. Keltner, D. (1996). Facial expressions of emotion and personality. În Malatesta-Magai, C., McFadden, S. H.

(coord.), Handbook of emotion, aging, and the

lifecourse, 385-402. New York: Academic Press.

883. Keltner, D. (2004). Ekman, Emotional Expression, and the Art of Empirical Epipahany. Journal of Research in

Personality, 38, 37-44.

884. Keltner, D. (2005a). Facial Expression, Personality, and Psychopathology. În Ekman, P., Rosenberg, E. L.

(coord.),What the Face Reveals: Basic and Applied Stu-

dies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 450-452. New York: Oxford

University Press.

885. Keltner, D. (2005b). Signs of Appeasement. Evidence for

the Distinct Sisplays of Embarrassment, Amusement, and Shame. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.), What

the Face Reveals: Basic and Applied Studies of

Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 133-160. New York: Oxford Uni-

versity Press.

886. Keltner, D., Buswell, B. N. (1996). Evidence for the Dictinctness of Embarrassment, Shame, and Guilt: A

227

Study of Recalled Antecedents and Facial Expressions of

Emotion. Cognition and Emotion, 10 (2), 155-171.

887. Keltner, D., Ekman, P., Gonzaga, G. C., Beer, J. S. (2003). Facial Expression of Emotion. Davidson, R.,

Scherer, K. R., Goldsmith, H. H. (coord.), Handbook of

Affective Science, 415-432. London: Oxford University Press.

888. Keltner, D., Kring, A. M., Bonanno, G. A. (1999).

Fleeting Signs of the Course of Life: Facial Expression

and Personal Adjustment. Current Directions in Psychological Science, 8 (1), 18-22.

889. Keltner, D., Shiota, M. N. (2003). New Displays and New

Emotions: A Commentary on Rozin and Cohen (2003). Emotion, 3 (1), 86-91.

890. Kelven, M. S., Koek, W. (1996). Differential Effects of

Direct and Indirect Dopamine Agonists on Eye Blink Rate

in Cynomolgus Monkeys. Journal of Pharmacologi and Experimantal Therapeutics, 279, 1211-1219.

891. Kendler, K. S., Halberstadt, L. J., Butera, F., Mayers, J.,

Bouchard, T., Ekman, P. (2008). The Similarity of Facial Expressions in Response to Emotion-Inducing Films in

Reared-Apart Twins. Psychological Medicine, 38, 1475-

1483. 892. Kendon, A. (1995). Gestures as Illocutionary and

Discourse Structure Markers in Southern Italian

Conversation. Journal of Pragmatics, 23, 247–279.

893. Kendon, A. and Ferber, A. (1973). A Description of Some Human Greetings. Michael, R., Crook, J. (es.), Compara-

tive Ecology and Behavior of Primates, 591-668. London:

Academic Press. 894. Kendon, A., Feber, A. (1973). A Description of Some

Human Greetings. În Michael, R. P., Crook, J. H.

(coord.), Comparative Ecology and Behaviour of Primates: Proceedings of a Conference Held at the

Zoological Society, London, November 1971. New York:

Academic Press.

895. Kendon, A., Ferber, A. (1973). A description of some human greetings. În Michael, R., Crook, J. (coord.),

Comparative ecology and behaviour of primates. Londra:

Academic Press. 896. Kerr, B., Condon, S. M., McDomanld, L. A. (1985). Cogni-

tive Spatial Processing and the Regulation of Posture.

Journal of Experimental Psychology: Human Perception

and Performance, 11 (5), 617-622. 897. Kerzel, D. (2001). Visual Short-Term Memory Is

Influenced by Haptic Perception. Journal of Experimen-

tal Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 27 (4), 1101-1109. doi: 10.1037/0278-7393.27.4.1101.

898. Key, M. (1975). Paralanguage and Kinesics (Nonverbal

Communication). New York: Scarecrow. 899. Kimura, D. (1999). Sex and Cognition. Cambridge, MA:

MIT Press.

900. Kington, J. M., Jones, L. A., Watt, A. A., Hopkin, E. J.,

Williams, J. (2000). Impaired Eye Expression Recognition in Schizophrenia. Journal of Psychiartry Research, 34,

341-347.

901. Kipp, M., Martin, J.-C. (2009). Gesture and Emotion: Can Basic Gestural Form Features Discriminate Emotions?

Affective Computing and Intelligent Interaction and

Workshops, 2009. ACII 2009. 3rd International

Conference on, 1-8. doi:10.1109/ACII.2009.5349544. 902. Kirchhofer, K. C., Zimmermann, F., Kaminski, J.,

Tomasello, M. (2012). Dogs (Canis Familiaris), But Not

Chimpanzees (Pan Troglodytes), Understand Imperative Pointing. PLoS ONE, 7 (2), e30913.

903. Kirkland, J., Lewis, K. (1976). Glance, Look, Gaze, and

Stare: A Vocabulary for Eye-Fixation Research. Percep-tual and Motor Skills, 43 (3), 1278.

904. Kirsh, D. (1995). The Intelligent Use of Space. Artificial

Intelligence, 73, (1-2), 31-68.

905. Kirsh, D., Maglio, P. (1994). On Distinguish Between Epistemic from Pragmatic Action. Cognitive Science, 18,

513-549.

906. Kirsten, S. J., Kirsten, E. B. (1983). Spontaneous Blink Rates of Birds. Condor, 85, 92-93.

907. Kirtley, C. (2006). Clinical gait analysis: theory and

practice. Churchill Livingstone.

908. Kita, S. (2000). How representational gestures help

speaking. În McNeill, D. (coord.), Language and Gesture,

162-185. Londra: Cambridge University Press. 909. Klasmeyer, G. (1999). Akustiche Korrelate des stimmlich

emotionalen Ausdrucks in der Lautsprache [Acoustical

Correlates of Emotional Expression in Voice.]. Wodarz, H.-W., Jonota, P., Mengold, M. (coord.), Forum

Phoneticum, 67, 1-238. Frankfurt am Main: Hector.

910. Kleck, R. E. (1970). Interaction distance and non-verbal

agreeing responses. British Journal of Social and Clinical Psychology, 9, 180–182.

911. Kleinke, C. I. (1986). Gaze and Eye Contact: A Research

Review. Psychological Bullein, 100, 78-100. 912. Kleinke, C. L. (1977). Compliance to Requests Made by

Gazing and Touching Experimenters in Field Settings.

Journal of Experimental Social Psychology, 13, 218–223.

913. Kleinsmith, A., Bianchi-Berthouze, N. (2007). Recognizing Affective Dimensions from Body Posture.

Proc. Int. Conf. of Affective Computing and Intelligent

Interaction, LNCS 4738, 48-58. 914. Kleinsmith, A., Bianchi-Berthouze, N., Steed, A. (2011).

Automatic Recognition of Non-Acted Affective Postures.

IEEE Trans. on Systems, Man, and Cybernetics, Part B, 41 (4), 1027-1038.

915. Kleinsmith, A., de Silva, P. R., Bianchi-Berthouze, N.

(2006). Crosscultural differences in recognizing affect

from body posture. Interacting with Computers, 18, 1371-1389.

916. Klemmer, E. T. (1957). Simple reaction time as a

function of time uncertainty. J. Exp. Psychol., 54, 195–200.

917. Kleven, M. S., Koek, W. (1996). Differential Effects of

Direct and Indirect Dopamine Agonists on Eye Blink Rate in Cynomolgus Monkeys. Journal of Pharmacology and

Experimental Therapeutics, 279, 1211–1219.

918. Klineberg, O. (1938). Emotional Expression in Chinese

Literature. Journal of Abnormal and Social Psychology, 33, 517-520.

919. Klinger, E., Barta, S., Maxeiner, M. (1981). Current

concerns: assessing therapeutically relevant motivation. În Kendall, P., Hollon, S. (coord.), Assessment strategies

for cognitive behavioral interventions. New York: Aca-

demic Press.

920. Klucken, T., Brouwer, A.-M., Chatziastros, A., Kagerer, S., Netter, P., Henning, J. (2010). The Impact of Coping

Style on Gaze Duration. PloS One, 5 (11), e15395.

921. Knapp, M. L., Hall, J. A. (2002). Nonverbal Communication in Human Interaction. Belmont, CA:

Wadsworth.

922. Knapp, M. L., Hall, J. A. (2002). Nonverbal communication in human interaction, ed. 5. Belmont,

CA: Wadsworth-Thomson.

923. Knight, M., Seymour, T. L., Gaunt, J. T., Baker, C.,

Nesmith, K., Mather, M. (2007). Aging and Goal-Directed Emotional Attention: Distraction Reverses Emotional

Biases. Emotion, 7, 208-214.

924. Knoblich, G., Flach, R. (2001). Predicting the Effects of Actions: Interactions of Perception and Action.

Psychological Science, 89, 460-471.

925. Knowles, E. S. (1973). Boundaries Around Group

Interaction: The Effect of Group Size and Member Status on Boundary Permeability. Journal of Personality and

Social Psychology, 26, 327-331.

926. Knowles, E. S. (1973). Boundaries Around Group Interaction: The Effect of Group Size and Member Status

on Boundary Permeability. Journal of Personality and

Social Psychology, 26, 327-331. 927. Kohlberg, L. (1969). Stage and Sequence: The Cognitive

Develompmental Approach to Socialization. Handbook of

Socialization Theory and Research, 347-480.

928. Kohler, K. J. (1995). Einführung in die Phonetik des Deutschen [Introduction to the Phonetics of German],

editia a doua. Berlin: Erich Schmidt.

929. Kose, S. (2003). A Psychobiological Model of tempera-ment and Character: TCI. Yeni Symposium, 41 (2), 86-

97.

930. Koulomzin, M., Beebe, B., Anderson, S., Jaffe, J., Feldstein, S., Crown, C. (2002). Infant Gaze, Head, Face

228

and Self-Touch at Four Months Differentiate Secure Vs.

Avoidant Attachment at One Year: A Microanalytic

Approach. Attachment and Human Development, 4 (1), 3-24.

931. Kramer, E. (1963). Judgements of Personal

Characteristics and Emotions from Nonverbal Properties of Speech. Psychological Bulletin, 60, 408-420.

932. Kramer, M. (2001). Business communication in context.

Upper Saddle River, NJ: Prentice Hall.

933. Krampe, R. T., Schaefer, S., Lindenberger, U., Baltes, P. B. (2011). Lifespan Changes in Multi-Tasking: Concurrent

Walking and Memory Search in Children, Young, and

Older Adults. Gait and Posture, 33 (3), 401-405. 934. Krantz, K. E. (1958). Innervation ot the Human Vulva

and Vagina. Obstertics and Gynecology, 12, 382-396.

935. Krasner, L. (1958). Studies of the conditioning of verbal

behaviour. Psychological Bulletin, 55, 48-70. 936. Kraus, M. W., Huang, C., Keltner, D. (2010). Tactile

Communication, Cooperation, and Performance: An

Ethological Study of the NBA. Emotion, 10 (5), 745-749. 937. Kraus, M. W., Keltner, D. (2009). Signs of socioeconomic

status: a thin-slicing approach. Psychol. Sci., 20 (1), 99-

106. 938. Krause, R. (1990). Psychodynamik der

Emotionsstörungen. Scherer, K. R. (coord.),

Enzyklopädie der Psychologie: Band 3 – Psychologie der

Emotion, 630-690. Göttingen: Hografe. 939. Krause, R., Lütolf, P. (1988). Facial Indicators of

Transference Processes Within Psychoanalitic

Treatment. Dahl, H., Kächele, H., Thomä, H. (coord.), Psychoanalytic Process Research Strategies, 157-272.

Berlin: Springer.

940. Krauss, R. M. (1981). Impression formation, impression management, and nonverbal behaviors. În Higgins, E. T.,

Herman, C. P., Zanna, M. P. (coord.), Social Cognition:

The Ontario Symposium, Vol. 1.Hillsdale, NJ: Erlbaum.

941. Krauss, R. M. (2002). The psychology of verbal communication. Smelser, N., Baltes, P. (coord)., Inter-

national encyvlopedia of the social and behavioral

sciences. 942. Krauss, R. M., Chen, Y., Gottesman, R. F. (2000). Lxical

gestures and lexical acces: a process model. În McNeill,

D. (coord.), Language and Gesture, 261-283. Londra:

Cambridge University Press. 943. Kraut, R. E., Johnston, E. E. (1979). Social and

emotional messages of smiling: An ethological approach.

Journal of Personality and Social Psychology, 37, 1539-1553.

944. Kraut, R. E., Poe, D. (1980). Behavioral roots of person

perceptiion: the deception judgements of customs inspectors and laymen. Journal of Personality and Social

Psychology, 39, 784-798.

945. Krebs, J. R., Dawkins, R. (1984). Animal Signals: Mind-

Reading and Manipulation. Krebs, J. R., Davies, N. B., Behavioural Ecology: An Evolutionary Approach, editia a

doua, 380-440. Oxford: Blackwell.

946. Kretschmer, E., Korperbau und Charkter (1921). Berlin: Springer.

947. Kring, A., Stuart, B. K. (2005). Nonverbal behavior and

psychopathology. În Harrigan, J. A., Rosenthal, R., Sche-

rer, K. R. (coord.), The New Handbook of Methods in Nonverbal Behavior Research, 313-358. New York: Ox-

ford University Press.

948. Krohne, H. W. (1993). Attention and Avoidance. Strategies in Coping with Aversiveness. Seattle: Hogrefe

& Huber.

949. Krohne, H. W., Egloff, B., Varner, L. J., Burns, L. R., Weidner, G., et al. (2000). The Assessment of

Dispositional Vigilance and Cognitive Avoidance: Facto-

rial Structure, Psychometric Properties, and Validity of

the Mainz Coping Inventory. Cognitive Therapy and Research, 24, 297-311.

950. Krumhuber, E., Manstead, A. S. R., Cosker, D., Marshall,

D., Rosin, P. L., Kappas, A. (2007a). Facial Dynamics as Indicators of Thrustworthiness and Cooperative

Behavior. Emotion, 7 (4), 730-735.

951. Krumhuber, E., Manstead, A. S. R., Kappas, A. (2007b). Temporal Aspects of Facial Displays in Person and

Expression Perception: The Effects of Smile Dynamics,

Head-tilt, and Gender. Journal of Nonverbal Behavior,

31, 39-56. 952. Kuchinke, L., Võ, M. L.-H., Hofmann, M., Jacobs, A. M.

(2007). Pupillary Responses During Lexical Decisions Vary

eith Word Frequency But Not Emotional Valence. Inter-national Journal of Psychophysiology, 65, 132-140.

953. Kudoh, T., Matsumoto, D. (1985). Cross-Cultural

Examination of the Semantic Dimensions of Body

Posture. Journal of Personality and Social Psychology, 48 (6), 1440-1446.

954. Kühn, S., Gallinat, J., Brass, M. (2011). ‖keep calm and

carry on‖: Structural correlates of expressive suppression of emotions. PLoS ONE, 6 (1), e16569.

955. Kühnen, S. (1977). Stimme und Persönlinchkeit – Analyse

des Zusammen-hangs von Stimmqualitätsvariablen und

Persönlinchkeitsvariablen. Teza de diploma nepublicata, Universitatea Giessen.

956. Labouvie-Vief, G., DeVoe, M., & Bulka, D. (1989).

Speaking About Feelings: Conceptions of Emotion Across the Life Span. Psychology and Aging, 4, 425-437.

957. Lachat, F., Conty, L., Hugueville, L., George, N. (2012).

Gaze cueing effect in a face-to-face situation. Journal of Nonverbal Behavior, 36 (3), 177-190.

958. Lachiewicz, A. M. (1992). Abnormal behaviors of young

girls with fragile X syndrome. American Journal of Medi-

cal Genetics, 43, 72–77. 959. LaFrance, M., Hecht, M. (1999). Option or obligation to

smile: the effects of power and gender on facial

expression. În Philippot, P., Feldman, R., Coats, E. (coord.), The social context of nonverbal behavior.

Cambridge: Cambridge University Press.

960. Lagattuta, K. H., Thompson, R. A. (2007). The Development of Self-Consciuos Emotions: Cognitive

Processes and Social Influences. Tracy, J. L., Robins, R.

W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious

Emotions: Theory and Research, 91-113. New York: Guilford.

961. Lamberg, E. M., Muratori, L. M. (2012). Cell Phones

Change the Way We Walk. Gait and Posture, inca nepu-blicat.

962. Land, M. (2004). Eye Movements in Daily Life. Chalupa,

L., Werner, J. (coord.), Visual Neurosciences, Vol. 2,

1357-1368. Cambridge, MA: MIT Press. 963. Land, M. F., Furneaux, S. (1997). The Knowledge Base of

the Oculomotor System. Philosophical Transactions of

the Royal Society B: Biological Sciences, 352, 1231–1239. 964. Land, M., Mennie, N., Rusted, J. (1999). The Roles of

Vision and Eye Movements in the Control of Activities of

Daily Living. Perception, 28, 1311–1328. 965. Landis, C. (1924). Studies of Emotional Reactions: II.

General Behavior and Facial Expression. Journal of Com-

parative Psychology, 4, 447-509.

966. Lane, J. D., Wegner, D. M. (1995). The Cognitive Consequences of Secrecy. Journal of Personality and So-

cial Psychology, 69 (2), 237–253.

967. Lang, P. J. (1985). The Cognitive Psychophysiology of Emotion: Fear and Anxiety. Hussain, A., Tuma, Maser, J.

(coord.), Anxiety and the Anxiety Disorders, 131-170.

Hillsdale, NJ: Erlbaum.

968. Lang, P. J. (2000). Emotion and Motivation: Attention, Perception, and Action. Journal of Sport and Exercise

Psychology, 22, S122–S140.

969. Lang, P. J., Greenwald, M. K., Bradley, M. M., Hamm, A. O. (1993). Looking at Pictures: Affective, Facial, Visce-

ral, and Behavioral Reactions. Psychophysiology, 30,

261–273. 970. Lang, P., Bradley, M. M., Cuthbert, B. N. (1997).

Motivated Attention: Affect, Activation, and Action.

Lang, P. J., Simons, R. F., Balaban, M. T. (coord.),

Attention and Orienting: Sensory and Motivational Processes. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

971. Lang, P.J., 1968. Fear reduction and fear behavior:

problems in treating a construct. In: Schlien, J. (coord.), Research in Psychotherapy III. APA, Washington DC.

972. Langton, S. R. H. (2000). The Mutual Influence of Gaze

and Head Orientation in the Analysis of Social Attention

229

Direction. Quarterly Journal of Experimental Psychology:

Human Experimental Psychology, 53A, 825-845.

973. Langton, S. R. H. (2000). The Mutual Influence of Gaze and Head Orientation in the Analysis of Social Attention

Direction. The Quarterly Journal of Experimental

Psychology Section A: Human Experimental Psychology, 53 (3), 825-845.

974. Langton, S. R. H., Bruce, V. (1999). Reflexive Visual

Orienting in Response to the Social Attention of Others.

Visual Cognition, 6, 541-567. 975. Langton, S. R. H., Bruce, V. (2000). You Must See the

Point: Automatic Processing of Cues to the Direction of

Social Attention. Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance, 26, 747-757.

976. Langton, S. R. H., Watt, R. J., Bruce, V. (2000). Do the

Eyes Have It? Cues to the Direction of Social Attention.

Trends in Cognitive Sciences, 4 (2), 50-58. 977. Lansink, J., Richards, J. (1997). Heart Rate and

Behavioral Measures of Attention in Six-, Nine-, and

Twelve-Month-Old Infants During Object Examination. Child Development, 68 (4), 610-620.

978. Larsen, J. T., McGraw, A. P., Cacioppo, J. T. (2001).

Can People Feel Happy and Sad at the Same Time? Jour-nal of Personality and Social Psychology, 81 (4), 684-

696.

979. Larsen, R. J. (2000a). Toward a Science of Mood

Regulation. Psychological Inquiry, 11 (3), 129-141. 980. Larsen, R. J. (2000b). Maintaining Hedonic Balance:

Reply to Commentaries. Psychological Inquiry, 11 (3),

218-225. 981. Larsen, R. J., Shackelford, T. K. (1996). Gaze

Avoidance: Personality and Social Judgements of People

Who Avoid Direct Face-to-Face Contact. Personality and Individual Differences, 21 (6), 907-917.

982. Latané, B., Liu, J. H., Nowak, A., Bonevento, M., Zheng,

L. (1995). Distance Matters: Physical Space and Social

Impact. Personality and Social Psychology Bulletin, 21(8), 795-805.

983. Laver, J. (1975). Individual Features in Voice Quality.

Teza Ph.D, University of Edinburgh. 984. Laver, J. (1991). The Gift of Speech. Edinburgh: Edin-

burgh University Press.

985. Laver, J., Hutchenson, S. (1972). Communication in

Face-to-Face Interaction. Harmondsworth: Penguin. 986. Lawton, M. P., Rajagopal, D., Brody, E., Kleban, M. H.

(1992). The Dynamics of Caregiving for a Demented

Elder Among Black and White Families. J Gerontol, 47 (4), 156-164.

987. Lazarus, R. S. (1968). Emotions and adaptations: Con-

ceptual and empirical relations. În Arnold, W. J. (coord.), Nebraska Sympsoium on Motivation, 16, 157-

270. Lincoln, NE: University of Nebraska Press.

988. Lazarus, R. S. (1991/2011). Emoție și adaptare. Bucu-

rești: Trei. Trad.: Diaconu, I. I. (Emotion and Adaptation. New York: Oxford University Press, 1991)

989. Lazarus-Mainka, G. (1973). Persönlichkeitsspezifisches

im Sprach-verhalten. Zeitschrift für experimentelle und angewandte Psychologie, 20, 68-91.

990. Leal, S., Vrij, A. (2008). Blinking During and After Lying.

Journal of Nonverbal Behavior, 32 (4), 187-194.

991. Leary, M. (1996). Self-presentation: impression mana-gement and interpersonal behavior. Boulder, CO:

Westview Press.

992. Leary, M. R. (2007). How the Self Became Involved in Affective Experience: Three Sources of Self-Reflective

Emotions. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P.

(coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 38-52. New York: Guilford.

993. Leathers, D. G. (1997). Successful Nonverbal

Communication: Principles and Applications, Ed. 3. To-

ronto: Allyn and Bacon. 994. Leathers, D. G. (1997). Successful nonverbal

communication: Principles and applications, ed. 3. Bos-

ton: Allyn & Bacon. 995. Leawy, M. R., Buttermore, N. E. (2003). Evolution of the

Human Self: Tracing the Natural History of Self-

Awareness. Journal of the Theory of Social Behaviour, 33, 365-404.

996. LeDoux, J. (1996). The Emotional Brain: The Mysterious

Underpinnings of Emotional Life. New York: Simon &

Schuster. 997. Lee, J. W., Guerrero, L. K. (2001). Types of Touch in

Cross-Sex Relationships Between Coworkers: Perceptions

of Relational And Emotionalmessages, Inappropriateness, and Sexual Harassment. Journal of

Applied Communication Research, 29, 197–220.

998. Legemann, L., Okamoto, H., Teismann, H., Pantev, C.

(2012). Involuntary monitoring of sound signals in noise is reflected in the human auditory evoked N1m

Response. PloS ONE, 7 (2), e31634.

999. LeJeune, J. (1989). Psychotic behaviour and folic acid medication: preliminary report on two cases. Journal of

Orthomolecular Medicine, 3, 11–12.

1000. Lemasson, A., Remeuf, K., Rossard, A., Zimmer-

mann, E. (2012). Cross-taxa similarities in affect-induced changes of vocal behavior and voice in arboreal

monkeys. PLoS ONE, 7 (9), e45106.

1001. Lenneberg, E. (1967). Bilogical Foundations of Language. New York: John Wiley and Sons.

1002. Leslie, J., O‘Reilly, M. (1999). Behavior analysis:

foundations, applications to psychology. Amsterdam: Harwood Academic Publisher.

1003. Lesniak-Karpiak, K., Barakat, L. P., Ross, J. L.

(2001). Selective attention and children with Turner

Syndrome. Manuscript submitted for publication. 1004. Lesniak-Karpiak, K., Mazzocco, M. M. M., Ross, J. L.

(2003). Behavioral assessment of social anxiety in

females with Turner or Fragile X syndrome. Journal of Autism and Developmental Disorders, 33 (1), 55-67.

1005. Lester, D. (1989). A Neurotransmitter Basis for

Eysenck‘s Theory of Personality. Psychological Reports, 64, 189-190.

1006. Levant, R., Richmond, K., Cook, S., House, T. A.,

Aupont, M. (2007). The Femininity Ideology Scale: Fac-

tor Structure, Reliability, Convergent and Discriminant Validity, and Social Contextual Variation. Sex Roles, 57,

373-383.

1007. Levelt, W. J. M. (1989). Speaking: From Intention to Articulation. Cambridge, MA: MIT Press.

1008. Levelt, W. J. M. (1989). Speaking: from intention to

articulation. Cambridge, MA: MIT Press.

1009. Levenson, R. W. (1992). Autonomic Nervous System Differences Among Emotions. Psychological Science, 3,

23–27.

1010. Levenson, R. W., Carstensen, L. L., Friesen, W. V., Ekman, P. (1991). Emotion, Physiology, and Expression

in Old Age. Psychology and Aging, 6 (1), 28-35.

1011. Levenson, R. W., Ekman, P., Friesen, W. V. (1990). Voluntary Facial Action Generates Emotion-Specific

Autonomic Nervous System Activity. Psychophysiology,

27 (4), 363-384.

1012. Levenson, R. W., Ekman, P., Heider, K. Friesen, W. V. (1992). Emotion and Autonomic Nervous System

Activity in the Minangkabau of West Sumatra. Journal of

Personality and Social Psychology, 62, 972-988. 1013. Levine, L. J., Edelstein, R. S. (2009). Emotion and

Memory Narrowing: A Review and Goal-Relevance

Approach. Cognition and Emotion, 23, 833–875.

1014. Levy, E., Fowler, C. (2000). The Role of Gestures and Other Graded Language Forms in the Grounding of

Reference in Perception. În McNeill, D. Language and

Gesture, cap. 11, p. 215-234. Cambridge Univeristy Press.

1015. Levy, R. I. (1984). The Emotion in Comparative

Perspective. Scherer, K. R., Ekman, P. (coord.), Approaches to Emotion, 397-412. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

1016. Lewis, M. (1992). Shame: The Exposed Self. New

York: Free Press.

1017. Lewis, M. (2007). Self-Conscious Emotional Development. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P.

(coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and

Research, 134-149. New York: Guilford. 1018. Lewis, M. (2008). Self-Conscious Emotions:

Embarrassment, Pride, Shame, and Guilt. Lewis, M.,

Haviland-Jones, J. M., Barrett, L. F. (coord.), Handbook of Emotions, Ed. 3, 742-756. New York: Guilford.

230

1019. Lewis, M. D. (2005). Bridging Emotion Theory and

Neurobiology Through Dynamic Systems Modeling.

Behavioral and Brain Sciences, 28(2), 169-245. 1020. Ley, D., Cybriwsky, R. (1974). Urban Graffiti as

Territorial Markers. Annals of the Association of Ameri-

can Geographers, 64 (4), 491-505. 1021. Leyhausen, P. (1967). Biologie von Ausdruck und

Eindruck (Teil 1). Psychologische Forschung, 31, 113-

176.

1022. Li, J., Fischer, K. W. (2007). Respect as a Positive Self-Conscious Emotion in European Americans and

Chinese. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P.

(coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 224-242. New York: Guilford.

1023. Li, J., Wang, L., Fischer, K. W. (2004). The

Organization of Chinese Shame Concepts. Cognition and

Emotion, 18, 767-797. 1024. Libby, W. L. (1970). Eye Contact and Direction of

Looking as Stable Individual Differences. Journal od Ex-

perimental Research in Personality, 4, 303-312. 1025. Libby, W. L., Lacey, B. C, Lacey, J. I. (1973).

Pupillary and Cardiac Activity During Visual Attention.

Psychophysiology, 10, 270-294. 1026. Libby, W. L., Yaklevich, D. (1973). Personality

Determinants of Eye Contact and Direction of Gaze

Aversion. Journal of Personality and Social Psychology,

27, 197-206. 1027. Lickel, B., Schmader, T., Spanovic, M. (2007).

Group-Conscious Emotions: The Implications of Others‘

Wrongdoings for Identity and Relationships. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-

Conscious Emotions: Theory and Research, 351-370. New

York: Guilford. 1028. Light, K., Grewen, K., Amico, J. (2005). More

Frequent Partner Hugs and Higher Oxytocin Levels Are

Linked to Lower Blood Pressure and Heart Rate in

Premenopausal Women. Biological Psychology, 69, 5–21. 1029. Likowski, K. U., Weyers, P., Seibt, B., Stöhr, C.,

Pauli, P., Mühlberger, A. (2011). Sad and Lonely? Sad

Mood Suppresses Facial Mimicry. Journal of Nonverbal Behavior, 35 (2), 101-117.

1030. Lima, S. L. & Dill, L.M. (1990). Behavioral Decisions

Made Under the Risk of Predation: A Review and

Prospectus. Canadian Journal of Zoology, 68, 619–640. 1031. Lin, J. Y., Franconeri, S., Enns, J. T. (2008).

Objects on a Collision Path with the Observer Demand

Attention. Psychological Science, 19, 686–692. 1032. Lippa, R. (1983). Sex Typing and the Perception of

Body Outlines. Journal of Personality, 51, 667–682.

1033. Lipset, S. M., Rokkan, S. (1967). Cleavage Structures, Party Systems and Voter Alignments. În

Lipset, S. M., Rokkan, S. (coord.), Party Systems and

Voter Alignments: Cross-National Perspectives, 1-64.

New York: Free Press. 1034. Littlewort, G. C., Bartlett, M. S., Lee, K. (2009).

Automatic Coding of Facial Expressions Displayed During

Posed and Genuine Pain. Image Vision Comput., 27, 1797-1803.

1035. Lobmaier, J. S., Tiddeman, B. P., Perrett, D. I.

(2008). Emotional Expression Modulates Percieved Gaze

Direction. Emotion, 8 (4), 573-577. 1036. Loehlin, J. C. (1992). Genes and Enviorment in

Personality Development. Newbury Park, CA: Sage.

1037. Loewenfield, I. E. (1966). Pupil Size. Survey of Ophthalmology, 2, 291-294.

1038. London, H., Exner, J. E. (1978). Dimensions of

Personality. New York: John Wiley and Sons. 1039. López, H. H., Hay, A. C., Conklin, P. H. (2009).

Attractive men induce testosterone and cortisol release

in women. Hormones and Behavior, 56, 84–92.

1040. Loring, D. W., Meador, K. J., Allison, J. D., Wright, J. C. (2000). Relationship Between Motor and Language

Activation Using fMRI. Neurology, 54, 981–983.

1041. Lourenco, S. F., Longo, M. R. (2009). The Plasticity of Near Space: Evidence for Contraction. Cognition, 112

(3), 451–456.

1042. Lovestone, S. (1992). Periodic Psychosis Associated

with the Menstrual Cycle and Increased Blink Rate. The

British Journal of Psychiatry, 161, 402-404. 1043. Low, S., Altman, I. (1992). Place Attachment: A

Conceptual Inquiry. Altman, I., Low, S. (coord.), Human

Behavior and Environment, Vol. 12: Place Attachment. New York: Plenum Press.

1044. Lowenstein, O., Loewenfield, I. E. (1964). The

Sleep-Waking Cycle and Pupillary Activity. Annals of the

New York Academy of Sciences, 117, 142-156. 1045. Lucey, P., Cohn, J., Lucey, S., Matthews, I.,

Sridharan, S., Prkachin, K. M. (2009). Automatically

Detecting Pain Using Facial Actions. Lect. Notes Com-put. Sci.

1046. Luckiesh, M., Moss, F. K. (1937). The eyelid reflex

as a criterion of ocular fatigue. Journal of Experimental

Psychology, 20, 589-608. 1047. Lyman, S. M., Scott, M. B. (1967). Territoriality: A

Neglected Sociological Dimension. Social Problems, 15,

236-249. 1048. Lyman, S., Scott, M. B. (1967). Territoriality: A

Neglected Sociological Dimension. Social Problems, 15,

236-249. 1049. Maag, J. (1999). Behaviour management: from

theoretical implications to practical applications. San

Diego: Singular Publishing Group.

1050. Mace, J. H. (2004). Involuntary Autobiographical Memories Are Highly Dependent on Abstract Cuing: The

Proustian View Is Incorrect. Applied Cognitive

Psychology, 18, 893–899. 1051. Machado-de-Sousa, J. P., Arrais, K. C., Alves, N. T.,

Chagas, M. H. N., De Meneses-Gaya, C., et al. (2010).

Facial affect processing in social anxiety: Tasks and sti-muli. J. Neurosci. Methods, 193, 1–6.

1052. Mackintosh, J. H., Kumar, R., Kitamura, T. (1983).

Blink Rate in Psychiatric Illness. The British Journal of

Psychiatry, 143, 55-57. 1053. MacLean, P. (1993). Cerebral Evolution of Emotion.

Lewis, M. Haviland J. M., Handbook of Emotions, 67-83.

New York: Guilford Press. 1054. Macrae, C. N., Hood, B. M., Milne, A. B., Rowe, A.

C., Mason, M. F. (2002). Are You Looking at Me? Eye Ga-

ze and Person Perception. Psychological Science, 13 (5),

460-464. 1055. Madan, A. P. (2005). Thin slices of interest. Teza

masterat, Massachusetts Istitute of Technology.

1056. Maddi, S. R. (1968). Personality Theories: A Compa-rative Analysis. Homewood, Ill.: Dorsey Press.

1057. Mahl, G. E (1987). Explorations in nonverbal and

vocal behavior. Hillsdale, NJ: Erlbaum. 1058. Major, B. (1981). Gender Patterns in Touching

Behavior. Mayo, C., Henley, N. M. (coord.), Gender and

Nonverbal Behavior, 15-37. New York: Springer-Verlag.

1059. Maki, B. E., Mcllroy, W. E. (1996). Influence of Arousal and Attention on the Control of Postural Sway.

Journal of Vestibular Research, 6, 53–59.

1060. Malatesta, C. Z. (1990). The role of emotions in the development and organization of personality. În Thom-

pson, R. A. (coord.), Nebraska Symposium on Motivation:

Vol. 36. Socioemotional Development, 1-56. Lincoln:

University of Nebraska Press. 1061. Malcuit, G., Pomerleau, A., Brosseau, N. (1988).

Cardiac and Behavioral Responses to Rocking

Stimulations in One- and Three-Month-Old Infants. Per-ceptual and Motor Skills, 66 (1), 207-217.

1062. Malone, A. J., Massler, M. (1982). Index of

Nailbiting in Children. Journal of Abnormal and Social Psychology, 47, 192-202.

1063. Mammucari, A., Caltagirone, C., Ekman, P.,

Friesen, W. V., Gainotti, G., Pizzamiglio, L., Zoccolotti,

P. (1988). Spontaneous Facial Expressionof Emotions in Brain-Damaged Patients. Cortex, 24, 521-533.

1064. Mandal, M. K., Ambady, N. (2004). Laterality of

Facial Expressions of Emotion: Universal and Culture-Specific Influences. Behavioural Neurology, 15, 23-34.

1065. Mann, S., Vrij, A., Leal, S. et al. (2012). Windows

to the soul? Deliberate eye contact as a cue to deceit. Journal of Nonverbal Behavior, 36 (3), 205–215.

231

1066. Manusov, V. (2005). The sourcebook of nonverbal

measures: Going beyond words. Mahwah, NJ: Lawrence

Erlbaum Associates. 1067. Marcus, D. K., Wilson, J. R. (1996). Interpersonal

Perception of Social Anxiety: A Social Relations Analysis.

Journal of Social and Clinical Psychology, 15 (4), 471-487.

1068. Marios, R., Ivanoff, J. (2005). Capacity Limits of

Information Processing in the Brain. Trends in Cognitive

Sciences, 9, 296-305. 1069. Marler, P. (1965). Communication in Monkeys and

Apes. DeVore, I. (coord.), Primate Behavior, 544-584.

New York: Holt. 1070. Marler, P. (1977). The Evolution of Communication.

Sebeok, T. A., How Animals Communicate, 45-70. Bloo-

mington, IN: Indiana University Press.

1071. Marler, P. (1984). Animal Communication: Affect or Cognition?. Scherer, K. R., Ekman, P. (coord.),

Approaches to Emotion, 345-368. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

1072. Marler, P., Tenaza, R. (1977). Signaling Behavior of Apes with Special Refference to Vocalization. Sebeok, T.

A. (coord.), How Animals Communicate, 965-1033.

Bloomington, Ind.: Indiana University Press. 1073. Marsh, A. A., Yu, H. H., Schechter, J. C., Blair, R.

J. R. (2009). Larger than life: Humans' nonverbal status

cues alter percieved size. PLoS ONE, 4 (5), e5707.

1074. Martin, D. (1997). Slaughtering a sacred cow: the eyebrow flash is not a universal social greeting.

Dissertation Abstracts International: The Sciences, Engi-

neering, 58 (5-B), 2751. 1075. Martin, G., Pear, J. (1999). Behavior modification:

what is it and how to do it. Englewood Cliffs, NJ:

Prentice Hall. 1076. Martin, K. A. (1998). Becoming a Gendered Body:

Practices of Preschools. American Sociological Review,

63, 494-511.

1077. Marx, E., Deutschlander, A., Stephan, T., Dieterich, M., Wiesmann, M., Brandt, T. (2004). Eyes

Open and Eyes Closed as Rest Conditions: Impact on

Brain Activation Patterns. NeuroImage, 21, 1818–1824. 1078. Marx, E., Stephan, T., Nolte, A., Deutschlander, A.,

Seelos, K. C., Dieterich, M., et al. (2003). Eye Closure in

Darkness Animates Sensory Systems. NeuroImage, 19,

924–934. 1079. Mashal, N., Faust, M., Hendler, T. (2005). The Role

of the Right Hemisphere in Processing Nonsalient

Metaphorical Meanings: Application of Principal Components Analysis to fMRI Data. Neuropsychologia,

43, 2084-2100.

1080. Maslow, A. H. (1987/2007). Motivatie si Personali-tate, Ed. 3. Bucuresti: Trei. [original Motivation and

Personality, Ed. 3. Addison-Wesley Educational

Longman, 1987].

1081. Masters, W. H., Johnson, V. E. (1966). Human sexual response. Boston: Little, Brown and Co.

1082. Matarazzo, J. D., Wiens, A. N. (1972). The

interview: research on its anatomy and structure. Chica-go: Aldine-Atherton.

1083. Matsumoto, D. (1983). Behavioral Predictions Based

on Perceptions of Facial Expressions of Emotion. Social

Behavior and Personality, 11 (1), 97-104. 1084. Matsumoto, D. (1987). The Role of Facial Response

in the Experience of Emotion: More Methodological

Problems and a Meta-Analisys. Journal of Personality and Social Psychology, 52 (4), 769-774.

1085. Matsumoto, D. (1989). Fear, Culture, and

Judgements of Anger and Fear: Do the Eyes Have It? Jo-urnal of Nonverbal Behavior, 13 (3), 171-188.

1086. Matsumoto, D. (2007). Contempt. International

Encyclopedia of the Social Sciences, Ed. 2, 113-114.

USA: Macmillan Reference. 1087. Matsumoto, D. (2009). Culture and Emotional

Expression. Chiu, C. Y., Hong, Y. Y., Shavitt, S., Wyer,

R. S. (coord.), Problems and Solutions in Cross-Cultural Theory, Research, and Application, 271-287. New York:

Psychology Press.

1088. Matsumoto, D., & Ekman, P. (2008). Facial

Expression Analysis. Chen, K., (coord.), Scholarpedia, 3

(5), 42-37. 1089. Matsumoto, D., Consolacion, T., Yamada, H., Su-

zuki, R., Franklin, B., Sunita, P., Ray, R., Hideko, U.

(2002). American-Japanese Cultural Differences in Judgements of Emotional Expressions of Different

Intensities. Cognition and Emotion, 16 (6), 721-747.

1090. Matsumoto, D., Ekman, P. (2004). The Reationship

Among Expressions, Labels, and Descriptions of Contempt. Journal of Personality and Social Psychology,

87 (4), 529-540.

1091. Matsumoto, D., Keltner, D., Shiota, M. N., O‘Sullivan, M., Frank, M. (2008). Facial Expressions of

Emotion. Lewis, M., Haviland-Jones, J. M., Barrett, L. F.

(coord.), Handbook of Emotions, Ed. 3, 211-234.

1092. Matsumoto, D., Kishimoto, H. (1983). Developmental Characteristics in Judgements of

Emotion from Nonverbal Vocal Cues. International Jour-

nal of Intercultural Relations, 7, 415-424. 1093. Matsumoto, D., Lee, M. (1993). Consciousness,

Volition, and the Neuropsychology of Facial Expressions

of Emotion. Consciousness and Emotion, 2, 237-254. 1094. Matsumoto, D., Nezlek, J. B., Koopmann, B. (2007).

Evidence for Universality in Phenomenological Emotion

Response System Coherence. Emotion, 7 (1), 57-67.

1095. Matsumoto, D., Willingham, B. (2009). Spontaneous Facial Expressions of Emotion of Congenitally and

Noncongenitally Blind Individuals. Journal of Personality

and Social Psychology, 96 (1), 1-10. 1096. Matsumoto, M., Kupperbusch, C. (2001). Idiocentric

and allocentric differences in emotional expression,

experience, and the coherence between expression and experience. Asian Journal Of Social Psychology, 4 (2),

113-131.

1097. Matt, G. E., Vazquez, C., Campbell, W. K. (1992).

Mood-Congruent Recall of Affectively Toned Stimuli: A Meta-Analytic Review. Clinical Psychology Review, 12,

227–255.

1098. Mauss, I. B., Robinson, M. R. (2009). Measures of emotion: A review. Cognition & Emotion, 23, 209–237.

1099. Mayer, A. R., Kosson, D. S. (2000). Handedness and

Psychopathy. Neuropsychiatry, Neuropsychology, and

Behavioral Neurology, 13, 233–238. 1100. Mayr, E. (1974). Behavior Programs and

Evolutionary Strategies. American Scientist, 62, 650-659.

1101. Mazaheri, M., Salavati, M., Negahban, H., Sanjari, M. A., Parnianpour, M. (2010). Postural Sway in Low

Back Pain: Efects of Dual Tasks. Gait and Posture, 31

(1), 116-121. 1102. Mazzocco, M. M. M., Baumgardner, T., Freund, L.

S., Reiss, A. L. (1998). Social functioning among girls

with fragile X or Turner syndrome and their sisters. Jo-

urnal of Autism and Developmental Disorders, 28, 509–517.

1103. McCarthy, A. S. (2000). Are the Eyes the Windows

to the Soul? Eye Gaze Displays as an Index of Knowing, Thinking, Guessing and Lying. Teza de master, Ontario,

CA.

1104. McCarthy, A. S., Lee, K., Muir, D. (2001). Eye Gaze

Displays That Index Knowing, Thinking and Guessing. Annual Meeting of the American Psychological Society,

Toronto, CA.

1105. McCarthy, A. S., Muir, D (2003). Eye Movements as Social Signals During Thinking: Age Differences. Bienal

Meeting of the Society for Research in Child

Development, Tampa, SUA. 1106. McCarthy, A., Lee, K., Itakura, S., Muir, D. W.

(2006). Cultural Display Rules Drive Eye Gaze During

Thinking. Journal of Cross-Cultural Psychology, 37 (6),

717-722. 1107. McCauley, E., Ito, J., Kay, T. (1986). Psychosocial

functioning in girls with Turner‘s syndrome and short

stature: Social skills, behavior problems, and self-concept. Journal of the American Academy of Child

Psychiatry, 25, 105–112.

1108. McCowan, R., Driscoll, M., Roop, P. (1995). Educational psychology: a learningcentred approach to

232

classroom practice. Needham Heights, MA: Allyn & Ba-

con.

1109. McCrae, R. R., Terracciano, A. (2005). Universal Features of Personality Traits from the Observer‘s Per-

spective: Data from 50 Cultures. Journal of Personality

and Social Psychology, 88 (3), 547-561. 1110. McDaniel, B. T., D‘Mello, S. K., King, B. G.,

Chipman, P., Tapp, K., Graesser, A. C. (2007). Facial

Features for Affective State Detection in Learning

Environments. În McNamara, D. S., Trafton, J. G. (coord.), Proceedings of the 29th Annual Cognitive

Science Society, 467-472. Austin, TX: Cognitive Science

Society. 1111. McDermott, J. H., Wrobleski, D., Oxenham, A. J.

(2011). Recovering sound sources from embedded

repetition. PNAS, 108 (3), 1188–1193.

1112. McDonald, W. P., Prkachin, M. K. (1990). The Expression and Perception of Facial Emotion in

Alexithymia: A Pilot Study. Psychosomatic Medicine, 52,

199-210. 1113. McGlone, F., Vallbo, A. B., Loken, L., Wessberg, J.

(2007). Discriminative Touch and Emotional Touch. Ca-

nadian Journal of Experimental Psychology, 61, 173–183. 1114. McMonnies, C. W. (2007). Incomplete Blinking:

Exposure Keraopathy, Lid Wiper Epitheliopathy, Dry Eye,

Refractive Surgery and Dry Contact Lenses. Contact Lens

and Anterior Eye, 30 (1), 37-51. 1115. McNamara, T. P., Sternberg, R. J. (1983). Mintal

models of word meaning. Journal of Verbal Learning and

Verbal Behavior, 22, 448-474. 1116. McNeill, D. (1985). So you think gestures are non-

verbal? Psychological Review, 92, 350–371.

1117. McNeill, D. (1985). So You Think Gestures Are Nonverbal? Psychological Review, 92, 350–371.

1118. McNeill, D. (1992). Hand and Mind. Chicago: The

University of Chicago Press.

1119. McNeill, D. (2000). Language and Gesture. Londra: Cambridge University Press.

1120. Mead, G. H. (1934). Mind, Self, and Society. Chica-

go: University of Chicago. 1121. Medin, D. L. (1989). Concepts and conceptual

structure. American Psychologist, 44 (12), 1496-1418.

1122. Mehler, J., Bertoncini, J., Barriere, M. (1978).

Infant Recognition of Mother‘s Voice. Perception, 7, 491-497.

1123. Mehrabian, A. (1968a). Inference of Attitude from

the Posture, Orientation, and Distance of Communica-tor. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 32,

296-308.

1124. Mehrabian, A. (1968b). Relationship of Attitude to Seated Posture, Orientation, and Distance. Journal of

Personality and Social Psychology, 10, 26-30.

1125. Mehrabian, A. (1968c). Communication without

words. Psychology Today, 2, 51–52. 1126. Mehrabian, A. (1972). Nonverbal Communication.

Chicago: Aldine.

1127. Mehrabian, A. (1976). Public Places and Private Spaces. New York: Basic Books.

1128. Mehrabian, A. (1996). Pleasure-Arousal-Dominance:

A General Framework for Describing and Measuring Indi-

vidual Differences in Temperament. Current Psychology, 14, 261–292.

1129. Mehrabian, A. Ksionzky, S. (1972). Categories of

social behavior. Comparative Group Studies, 3, 425–436. 1130. Mehrabian, A. Williams, M. (1969). Nonverbal

concomitants of perceived and intended persuasiveness.

Journal of Personality and Social Psychology, 13, 37–58. 1131. Mehrabian, A., Diamond, S. G. (1971). Seating

Arrangements and Conversation. Sociometry, 34, 281-

289.

1132. Mehrabian, A., Friar, J. T. (1969). Encoding of Attitude by a Seated Communicator Via Posture and

Position Cues. Journal of Consulting and Clinical

Psychology, 33 (3), 330-336. 1133. Mehu, M., Little, A. C., Dunbar, R. I. M. (2008). Sex

Differences in the Effect of Smiling on Social Judgments:

An Evolutionary Approach. Journal of Social, Evolutionary, and Cultural Psychology, 2 (3), 103-121.

1134. Mehu, M., Mortillaro, M., Bänziger, T., Scherer, K.

R. (nepublicat). Reliable facial activation enhances

recognisability and credibility of emotional expression. Emotion, 12 (4), 701-715.

1135. Meltzoff, A. N., Moore, M. K. (1977). Imitation of

facial and manual gestures by human neonates. Science, 198, 75–78.

1136. Menon, U., Schweder, R. A. (1994). Kali's Tongue:

Cultural Psychology, Cultural Consensus and the Meaning

of "Shame" in Orissa, India. Markus, H., Kitayma, S. (coord.), Culture and the Emotions, 241-284. Washing-

ton, DC: American Psychological Association.

1137. Menza, M. (2000). The Personality Associated with Parkinson's Disease. Current Psychiatry Reports, 2 (5),

421-426.

1138. Merskey, H., Bogduk, N. (1994). Classification of

Chronic Pain: Description of Chronic Pain Syndromes and Definition of Pain Terms. Seattle: IASP Press; IASP Task

Force on Taxonomy.

1139. Messinger, D. S., Mattson, W. I., Mahoor, M. H., Cohn, J. F. (2012). The eyes have it> making positive

expressions more positive and negative expressions more

negative. Emotion, 12 (3), 430-436. 1140. Meyer, B.-U., Röricht, S., Gräfin von Einsiedeln, H.,

Kruggel, F., Weindl, A. (1995). Inhibitory and Excitatory

Interhemispheric Transfer Between Motor Cortical Areas

in Normal Humans and Patients with Abnormalities of the Corpus Callosum. Brain, 118, 429–440.

1141. Meyer, W.-U., Reisenzein, R., Schützwohl, A.

(1997). Towards a Process Analysis of Emotions: The Ca-se of Surprise. Motivation and Emotion, 21, 251-274.

1142. Michalak, J., Troje, N. F., Fischer, J. et al. (2009).

Embodyment of Sadness and Depression-Gait Patterns Associated with Dysphoric Mood. Psychosomatic

Medicine, 71, 580-587.

1143. Mihov, K. M., Denzler, M., Förster, J. (2010).

Hemispheric Specialization and Creative Thinking: A Me-ta-Analytic Review of Lateralization of Creativity. Brain

and Cognition, 72, 442-448.

1144. Milinski, M. (1986). Constraints Placed by Predators on Feeding Behaviour. Pitcher, T. J. (coord.), Behaviour

of Teleost Fishes, 236–252. Baltimore, MD: John Hopkins

University Press.

1145. Miller, R. S. (1996). Embarrassment: Poise and Peril in Everyday Life. New York: Guilford Press.

1146. Miller, R. S. (2007). Is Embarrassment a Blessing or

a Curse? Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and

Research, 245-262. New York: Guilford.

1147. Miller, W. I. (1997). The Anatomy of Disgust. Cam-bridge, MA: Harvard University Press.

1148. Mills, M., Hollingworth, A., Van der Stigchel, S.,

Hoffman, L. Dodd, M. D. (2011). Examining the Influence

of Task Set on Eye Movements and Fixations. Journal of Vision, 11 (8), 1-15.

1149. Minami, H., Tanaka, K. (1995). Social and

Environmental Psychology: Transaction Between Physical Space and Group-Dynamic Processes. Environment and

Behavior, 27 (1), 43-55.

1150. Minato, T., Shimada, M., Itakura, S., Lee, K.,

Ishiguro, H. (2006). Evaluating the Human Likeness of an Android by Comparing Gaze Behaviors Elicited by the

Android and a Person. Anvanced Robotics, 20 (10), 1147-

1163. 1151. Mineka, S., Davidson, M., Cook, M., & Keir, R.

(1984). Observational Conditioning of Snake Fear in

Rhesus Monkeys. Journal of Abnormal Psychology, 93 (4), 355–372.

1152. Minnebusch, D. A., Daum, I. (2009).

Neuropsychological mechanisms of visual face and body

perception. Neurosci. Biobehav. Rev., 33, 1133–1144. 1153. Mischel, W. (1968). Personality and Assessment.

New York: John Wiley and Sons.

1154. Mischel, W. (1971). Introduction to Personality. New York: Holt, Rinehart & Winston.

1155. Mobbs, N. A. (1968). Eye-contact in relation to

social introversion/extraversion. British Journal of Social

233

& Clinical Psychology, 7 (4), 305-306. doi:

10.1111/j.2044-8260.1968.tb00574.x

1156. Mohr, C., Röhrenbach, C. M., Laska, M., Brugger, P. (2001). Unilateral Olfactory Perception and Magical

Ideation. Schizophrenia Research, 47, 255–264.

1157. Mohr, C., Thut, G., Landis, T., Brugger, P. (2003). Hands, Arms and Minds: Interactions Between Posture

and Thought. Journal of Clinical and Experimental

Neuropsychology, 25 (7), 1000-1010.

1158. Moles, A., Rohmer, E. (1978). Psychologie de l'espace. Tournai: Casterman.

1159. Molinari, V., & Reichlin, B. (1984). Life Review

Reminiscence in the Elderly: A Review of the Literature. International Journal of Aging and Human Development,

20, 91-102.

1160. Møller, A. P.. Thornhill, R. (1997). A Meta-Analysis

of the Heritability of Developmental Stability. Journal of Evolutionary Biology, 10, 1-16.

1161. Monahan, J. (1998). I don‘t know it but I like you:

the influence of nonconscious affect on person perception. Human Communication Research, 24, 480-

500.

1162. Montagu, A. (1971). Touching: The Human Significance of the Skin. Columbia University Press, New

York.

1163. Moore, M. M. (1985). Nonverbal courtship patterns

in women: Context and consequences. Ethology and Sociobiology, 6, 237-247.

1164. Morecraft, R. J., Van Hoesen, G. W. (1998).

Convergence of Limbic Input to the Cingulate Motor Cor-tex in the Rhesus Monkey. Brain Research Bulletin, 45,

209-232.

1165. Morris, D. (1977). Manwathing: A Field Guide to Human Behavior. Oxford, Londra: Elsevier.

1166. Morris, R. K. (1994). Lexical and message-level

sentence context effects on fixation times in reading.

Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 20, 92-103.

1167. Morris, T. C., Miller, J. C. (1996). Electro-

oculographic and performance indices of fatigue during simulated flight. Biological Psychology, 42, 343-360.

1168. Mortillaro, M., Mehu, M., Scherer, K. R. (2011).

Subtly different positive emotions can be distinguished

by their facial expressions. Social Psychological and Personality Science, 2 (3), 262-271.

1169. Morton, E. S. (1977). On the Occurrence and

Significance of Motivational-Structural Rules in Some Bird and Mammal Sounds. American Naturalist, 111, 855-

869.

1170. Moser, U. (1989). Die Funktion der Grundaffekte in der Regulierung von Objektbeziehungen: Ontogenetische

Gesichtspunkte. Berichte aus der Abteilung Klinische

Psychologie, 25.

1171. Moser, U., Bänninger-Huber, E., Steiner, F. (1989). Mikroanalytische Untersuchung von Affektver¬läufen in

interaktiven Situationen. Schlussbericht an den

Schweizeri¬schen Nationalfonds, NF-Projekt 1.453-0.86. 1172. Mota, S., Picard, R. (2003). Automated Posture

Analysis for Detecting Learner's Interest Level Computer

Vision and Pattern Recognition Workshop, 2003. CVPRW

'03. Conference on (vol. 5, 49-49). 1173. Motley, M. (1992). Mindfulness in solving

communicators‘ dilemmas. Communication Monographs,

59, 306-313. 1174. Motley, M. T. (1990). On whether one can(not)

communicate: An examination via traditional

communication postulates. Western Journal of Speech Communication, 54, 1–20.

1175. Moukheibera, A., Rautureaua, G., Perez-Diaza, F.,

Soussignana, R., Dubala, S., Jouventa, R., Pelissoloa, A.

(2010). Gaze Avoidance in Social Phobia: Objective Measure and Correlates. Behaviour Research and

Therapy, 48 (2), 147-151.

1176. Mueller, C. (1997). Praise for intelligence can undermine children‘s motivation, performance.

Dissertation Abstracts International: Section B: The

Sciences, Engineering, 58 (3-B), 1596.

1177. Muenzinger, K. F. (1938) Vicarious trial and error at

a point of choice: I. A general survey of its relation to

learning efficiency. J. Genet. Psychol., 53, 75–86. 1178. Mulkens, S., De Jong, P. J., Bögles, S. M. (1997).

High Blushing Propensity: Fearful Preocupation or Facial

Coloration? Person. Individ. Diff., 22 (6), 817-824. 1179. Mulkens, S., De Jong, P. J., Dobbleaar, A., Bögles,

S. M. (1999). Fear of Blushing: Fearful Preocupation

Irrespective of Facial Coloration. Behaviour Research

and Therapy, 37, 1119-1128. 1180. Mullins, D. T., Duke, M. P. (2004). Effects of Social

Anxiety on Nonverbal Accuracy and Response Time I: Fa-

cial Expressions. Journal of Nonverbal Behavior, 28 (1), 3-33.

1181. Munhall, K. G., Jones, J. A., Callan, D. E.,

Kuratate, T., Vatikiotis-Bateson, E. (2004). Visual

Prosody and Speech Inteligibility: Head Movement Improves Auditory Speech Perception. Psychological

Science, 15 (2), 133-137.

1182. Musacchia, G., Sams, M., Skoe, E., Kraus, N. (2007). Musicians Have Enhanced Subcortical Auditory

and Audiovisual Processing of Speech and Music. PNSA,

104 (40), 15894-15898. 1183. Nadel, J., Carchon, I., Kervella, C., Marcelli, D.,

Roserbat-Platney, D. (1999). Expectancies for Social

Contingency in 2-Month-Olds. Developmental Science, 2

(2), 164-173. 1184. Nagasawa, M., Kikusui, T., Onaka, T., Ohta, M.

(2009). Dog‘s Gaze at Its Owner Increases Owner‘s

Urinary Oxyticin During Social Interaction. Hormones and Behavior, 55, 434-441.

1185. Nakano, T., Tanaka, K., Endo, Y., Yamane, Y.,

Yamamoto, T., Nakano, Y., Ohta, H., Kato, N., Kitazawa, S. (2010). Atypical Gaze Patterns in Children

and Adults with Autism Spectrum Disorders Dissociated

from Developmental Changes in Gaze Behaviour.

Proceedings of the Royal Society B: Biological Sciences, 277, 2935-2943.

1186. Naugle, K. M., Hass, C., Joyner, J., Coombes, S. A.,

Janelle, C. M. (2011). Emotional State Affects the Initiation of Forward Gait. Emotion, 11 (2), 267-27..

1187. Naugle, K. M., Joyner, J., Hass, C. J., Janelle, C.

M. (2010). Emotional influences on locomotor behavior.

Journal of Biomechanics, 43, 3099-3103. 1188. Neagu-Simon, L. (2010). Influenta Muzicii Asupra

Proceselor Cognitive: Bază Teoretică a Utilizarii Muzico-

terapiei in Tulburarile Neurologice si Psihiatrice. Medici-nă Modernă, 2, 105-110.

1189. Nelosn, N. L., Russell, J. A. (2011). When dynamic,

the head and face alone can express pride. Emotion, 11 (4), 990-993.

1190. Nelson, N. L., Russell, J. A. (2012). Children‘s

understanding of nonverbal expressions of pride. Journal

of Experimental Child Psychology, 111 (3), 338-345. 1191. Nelson-Jones, R. (1997). Practical counseling and

helping skills , ed. 4. Londra: Cassell.

1192. Neta, M., Norris, C. J., Whalen, P. J. (2009). Corrugator Muscle Responses Are Associated with

Invidual Differences in Positivity-Negativity Bias.

Emotion, 9 (5), 640-648.

1193. Neta, M., Whalen, P. J. (2010). The Primacy of Negative Interpretations When Resolving the Valence of

Ambiguous Facial Expressions. Psychological Science, 21

(7), 901-907. 1194. Newton, D. A., Burgoon, J. K. (1990). The use and

consequences of verbal influence strategies during in-

terpersonal disagreements. Human Communication Research, 16, 477–518.

1195. Nicholas, A., Brody, S., de Sutter, P., de Carufel, F.

(2008). A Woman's History of Vaginal Orgasm Is

Discernible from Her Walk. J. Sex. Med., 5, 2119-2124. 1196. Nicholls, M. E., Bradshaw, D. L., Mattingley, J. B.

(1999). Free-Viewing Perceptual Asymmetries for the

Judgement of Brightness, Numerosity and Size. Neuropsychologia, 37 (3), 307–314.

1197. Nicholls, M. E., Loftus A. M., Orr, C. A., Barre, N.

(2008). Rightward Collisions and Their Association with Pseudoneglect. Brain Cognition, 68 (2), 166–170.

234

1198. Nicholls, M. E., Loftus, A., Mayer, K., Mattingley, J.

B. (2007). Things That Go Bump in the Right: The Evect

of Unimanual Activity on Rightward Collisions. Neuropsychology, 45 (5), 1122–1126.

1199. Nicholson, R. A., Houle, T. T., Rhudy, J. L., Nor-

ton, P. J. (2007). Psychological Risk Factors in Headache. Headache, 47 (3), 413-426.

1200. Niedenthal, P. M., Krauth-Gruber, S., & Ric, F.

(2006). Psychology of emotion. Interpersonal,

experiential, and cognitive approaches. New York: Psychology Press.

1201. Niemitz, C. (1990). Visuelle Zeichen, Sprache und

Gehirn in der Evolution des Menschen – Eine Entgegnung auf McFarland. Z. Sem., 12, 323-336.

1202. Nierenberg, G. I., Calero, H. H. (1990). How to

read a person like a book. New York: Pocket Books.

1203. Noller, P., Feeney, J. A., Roberts, N., Christensen, A. (2005). Nonverbal behavior in couple relationship:

exploring the causes and consequences of withdrawl. În

Riggio, R. E., Feldman, R. S. (coord.), Applications of Nonverbal Communication, 195-213. Mahwah, NJ: Law-

rence Erlbaum.

1204. Norscia, I., Palagi, E. (2011). Yawn Contagion and Empathy in Homo Sapiens. PLoS ONE, 6 (12), e28472.

1205. Nöth, W. (1995). Proxemics: The Semiotics of

Space. În Nöth, W. (coord.), The Semiotics of Space,

410-414. Library of Congress Cataloging-in-Publication Data.

1206. Nova, N. (2003). A Review of How Space Affords

Socio-Cognitive Processes During Collaboration. PsychNology Journal, 3 (2), 118-148.

1207. O‘Brien, J. S., Holborn, S. W. (1979). Verbal, non-

verbal expressions as reinforcers in verbal conditioning of adult conversation. Journal of Behaviour Psychiatry,

10, 267-269.

1208. O‘Hair, D., Friedrich, G., Shaver, L. (1998). Strate-

gic communication in business and the professions, ed. 3. Boston: Houghton Mifflin Company.

1209. O‘Hair, H. D., Cody, M.J., McLaughlin, M. L. (1981).

Prepared lies, spontaneous lies, Machiavellianism, and nonverbal communication. Human Communication

Research, 7, 325–339.

1210. O‘Sullivan, M. (2005). Emotional intelligence and

deception detection: why most people can‘t „read‖ others, but a few can. În Riggio, R. E., Feldman, R. S.

(coord.), Applications of Nonverbal Communication,

215-253. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum. 1211. O‘Sullivan, P. (2000). What you don‘t know won‘t

hurt me: impression management functions of

communication channels in relationships. Human Communication Research, 26, 403-431.

1212. Oakes, L., Ross-Sheehy, S., Kannass, K. (2004).

Attentional Engagement in Infancy: The Interactive

Influence of Attentional Inertia and Attentional State. Infancy, 5 (2), 239-252.

1213. Oettingen, G., Seligman, M. (1990). Pessimism and

behavioral signs of depression in East versus West Berlin. European Journal of Social Psychology, 20, 207-221.

1214. Oevis, C., Gruber, J., Keltner, D., Stamper, J. L.,

Boyce, W. T. (2009). Smile Intensity and Warm Touch as

Thin Slices of Child and Family Affective Style. Emotion, 9 (4), 544-548.

1215. Oevis, C., Horberg, E. J., Keltner, D. (2010).

Compassion, Pride, and Social Intuitions of Self-Other Similarity. Journal of Personality and Social Psychology,

98(4), 618-630.

1216. Oh, J., Han, M., Peterson, B. S., Jeong, J. (2012). Spontaneous eyeblinks are correlated with responses

during the Stroop task. PLoS ONE, 7 (4), e34871.

1217. Ohala, J. J. (1981). The Nonlinguistic Components

of Speech. Darby, J. (coord.), Speech Evaluation in Psychiarty, 39-49. New York: Grune & Stratton.

1218. Ohira, H. (1995). Analysis of Eyeblink Activity

During Self-Referent Information Processing in Mild Depression. Perceptual and Motor Skills, 81, 1219–1229.

1219. Ohira, H., Winton, W. M., Oyama, M. (1998).

Effects af Stimulus Valence on Recognition Memory and Endogenous Eyeblinks: Further Evidence for Positive-

Negative Asymmetry. Personality and Social Psychology

Bulletin, 24, 986–993.

1220. Olatek, S. M., Mohamed, F. B., Gallup, G. G., Jr. (2005). Contagious Yawning and the Brain. The Role of

Self-Awareness and Mental State Attribution. Cognitive

Brain Research, 23, 448-452. 1221. Olsson, A., Ebert, J. P., Banaji, M. R., Phelps, E. A.

(2005). The Role of Social Groups in the Persistence of

Learned Fear. Science, 309, 785–787.

1222. Omlor, L., Giese, M. A. (2007). Extraction of Spa-tio-Temporal Primitives of Emotional Body Expressions.

Neurocomputing, 70, 3034–3045.

1223. Oosterhof, N. N., Todorov, A. (2008). The functional basis of face evaluation. PNAS, 105 (32),

11087-11092.

1224. Oosterwijk, S., Rotteveel, M., Fischer, A. H., Hess,

U. (2009). Embodied Emotions Concepts: How Generating Words About Pride and Disappointment

Influences Posture. European Journal of Social

Psychology, 39 (3), 457-466, 1225. Ortony, A., & Turner, T. J. (1990). What's Basic

About Basic Emotions? Psychological Review, 97, 315-

331. 1226. Ortony, A., Clore, G. L., Collins, A. (1988). The

Cogntitve Structure of Emotions. New York: Cambridge

University Press.

1227. Ortony, A., Turner, T. J. (1990). What‘s basic about basic emotions? Psychological Review, 97, 315–

331.

1228. Oveis, C., Gruber, J., Keltner, D., Stamper, J. L., Boyce, W. T. (2009). Smile intensity and warm touch as

thin slices of child and family affective style. Emotion,

9, 544-548. 1229. Oveis, C., Horberg, E. J., Keltner, D. (2010).

Compassion, pride, and social intuitions of self-other

similarity. Journal of Personality and Social Psychology,

98, 618-630. 1230. Oyserman, D., Lee, S. W. S. (2008). Does Culture

Influence What and How We Think? Effects of Priming

Individualism and Collectivism. Psychollogical Bulletin, 134 (2), 311-342.

1231. Pahl, S., Eiser, J. R. (2005). Valence, Comparison

Focus, and Self-Positivity Biases: Does It Matter Whether

People Judge Positive or Negative Traits? Experimental Psychology, 52 (4), 303–310.

1232. Paivio, A., Simpson, H. M. (1966). The Effect of

Word Abstractness and Pleasantness on Pupil Size During an Imaginary Task. Psychol1omic Science, 5, 55-56.

1233. Pakosz, M. (1983). Atitudinal Judgements in

Intonation: Some Evidence for a Theory. Journal of Psycholinguistic Research, 12, 311-326.

1234. Palagi, E., Leone, A., Mancini, G., Ferrari, P. F.

(2009). Contagious Yawning in a Galada Baboons as a

Possible Expression of Empathy. PNAS, 106 (46), 19262-19267.

1235. Panksepp, J. (1998). Affective Neuroscience: The

Foundations of Human and Animal Emotions. New York: Oxford University Press.

1236. Pannasch, S., Helmert, J. R., Roth, K., Herbold, A.-

K., Walter, H. (2008). Visual Fixation Durations and

Saccade Amplitudes: Shifting Relationship in a Variety Of Conditions. Journal of Eye Movement Research, 2, 1–19.

1237. Pansa, M. (1979). Verbal conditioning of affect

responses of process, reactive schizophrenics in a clinical interview situation. British Journal of Medical

Psychology, 52, 175-182.

1238. Papa, A., Bonanno, G. A. (2008). Smiling in the Face of Adversity: The Interpersonal and Intrapersonal

Functions of Smiling. Emotion, 8 (1), 1-12.

1239. Papesh, M. H., Goldinger, S. D. (2012). Pupil-BLAH-

metry: cognitive effort in speech planning reflected by pupil dilation. Atten. Percept. Psychophys., 74 (4), 754-

765.

1240. Papousek, H., Jürgens, U., Papousek, M. (1992). Nonverbal Vocal Communication: Comparative and

Developmental Approaches. Cambridge: Cambridge Uni-

versity Press.

235

1241. Parejo, D., Amo, L., Rodriguez, J., Aviles, J. M.

(2012). Rollers smell the fear of nestlings. Biol. Lett., 8

(4), 502-504. 1242. Parker, R. E. (1978). Picture Processing During

Recognition. Journal of Experimental Psychology: Human

Perception & Performance, 4, 284-293. 1243. Parkhurst, D., Law, K., Niebur, E. (2002). Modeling

the Role of Salience in the Allocation of Overt Visual

Attention. Vision Research, 42, 107–123.

1244. Parkinson, B., Totterdell, P. (1999). Classifying Affect-Regulation Strategies. Cognition and Emotion, 13,

277-303.

1245. Parkinson, B., Totterdell, P., Briner, R. B., Reynolds, S. (1996). Changing Moods: The Psychology of

Mood and Mood Regulation. New York: Addison Wesley

Longman Publishing Company.

1246. Parkinson, P. (2005). Do facial movements express emotions or communicate motives? Personality and Soci-

al Psychology Review, 9, 278-311.

1247. Parr, L. A., Heintz, M. (2009). Facial expression recognition in rhesus monkeys, Macaca mulatta. Animal

Behaviour, 77, 1507–1513.

1248. Parr, L. A., Hopkins, W. D., de Waal, F. (1998). The perception offacial expressions by chimpanzees, Pan

troglodytes. Evolution of Communication, 2, 1–23.

1249. Partala, T., Jokiniemi, M., Surakka, V. (2000).

Pupillary Responses to Emotionally Provocative Stimuli. Eye Tracking Research & Application: Proceedings of the

2000 Symposium on Eye Tracking Research and

Applications, 123–129. New York: ACM Press. 1250. Partala, T., Surakka, V. (2003). Pupil Size Variation

as an Indication of Affective Processing. International

Journal of Human-Computer Studies, 59, 185-198. 1251. Patterson, M. L. (1989). A sequential functional

model of nonverbal exchange. Psychological Review, 89,

231–249.

1252. Patterson, M. L. (1995). A parallel process model of nonverbal communication. Journal of Nonverbal

Behavior, 19, 3-29.

1253. Patterson, M. L., Stockbridge, E. (1998). Effects of cognitive demand and judgment strategy on person

perception accuracy. Journal of Nonverbal Behavior, 22,

253-263.

1254. Paulsen, H. G., Laeng, B. (2006). Pupillometry of Grapheme-Color Synaesthesia. Cortex, 42, 290-294.

1255. Paus, T. (2001). Primate Anterior Cingulate Cortex:

Where Motor Control, Drive and Cognition Interface. Nature Reviews Neuroscience, 2, 417-424.

1256. Payne, T. J., Stetson, B., Stevens, V. M., Penzien,

D. B., Van Dorsten, B. (2005). The Impact of Cigarette Smoking on Headache Activity in Headache Patients. The

Journal of Head and Face Pain, 31 (5), 329-332.

1257. Pearson, J., Nelson, P. (2000). An introduction to

human communication: understanding and sharing, editia a cincea. Boston: McGraw-Hill.

1258. Pearson, J., Nelson, P. (2000). An introduction to

human communication: understanding and sharing, Ed. 5. Boston: McGraw-Hill.

1259. Pearson, P. H. (1970). Relationships Between Glo-

bal and Specified Measures of Novelty-Seeking. Journal

of Consulting and Clinical Psychology, 34, 199-204. 1260. Peavler, W. S. (1974). Pupil Size, Information

Overload, and Performance Differences.

Psychophysiology, 2, 559-566. 1261. Pecchinenda, A., Pes, M., Ferlazzo, F., Zoccolotti,

P. (2008). The combined effect of gaze direction and fa-

cial expression on cueing spatial attention. Emotion, 8 (5), 628-634.

1262. Pecchinenda, A., Smith, C. A. (1995). The

Motivational Significance of Skin Conductance Activity

During a Difficult Problem-Solving Task. Manuscript ne-publicat, Universitatea Laval, Quebec, Canada.

1263. Pedersen, B. H. (1997). The Cost of Growth in

Young Fish Larvae: A Review of New Hypotheses. Aquaculture, 155, 259–269.

1264. Pekrun, R., Goetz, T., Daniels, L., Stupnisky, R. H.,

Raymond, P. (2010). Boredom in achievement settings: Exploring control–value antecedents and performance

outcomes of a neglected emotion. Journal of

Educational Psychology, 102 (3), 531-549.

1265. Pelak, V. S. (2010). Ocular Motility of Aging and Dementia. Current Neurology and Neuroscience Reports,

10 (6), 440-447.

1266. Peleg, G., Katzir, G., Peleg, O., Kamara, M., Brod-sky, L., Hel-Or, H., Keren, D., Nevo, E. (2006).

Hereditary Family Signature of Facial Expression. PNAS,

103 (43), 15921-15926.

1267. Pellecchia, G. L. (2003). Postural Sway Increases with Attentional Demands of Concurrent Cognitive Task.

Gait and Posture, 18 (1), 29-34.

1268. Pelz, J., Hayhoe, M., Loeber, R. (2001). The Coordination of Eye, Head, and Hand Movements in a

Natural Task. Experimental Brain Research, 139, 226-

277.

1269. Peng, X. W., He, Q. C., Ji, T., Wang, Z. L., Yang, L. (2006). Mental Workload Formental Arithmetic on Visual

Display Terminal. Zhonghua Lao Dong Wei Sheng Zhi Ye

Bing Za Zhi, 24, 726–729. 1270. Pennebaker, J. W. (1993). Putting Stress Into

Words: Health, Linguistic, and Therapeutic Implications.

Behaviour Research and Therapy, 31 (6), 539–548. 1271. Pennebaker, J. W., Hughes, C. F., O‘Heeron, R. C.

(1987). The Psychophysiology of Confession: Linking

Inhibitory and Psychosomatic Processes. Journal of

Personality and Social Psychology, 52 (4), 781–793. 1272. Perani, D., Saccuman, M. C., Scifo, P., Spada, D.,

Andreolli, G., Rovelli, R. (2010). Functional

Specializations for Music Processing in the Human Newborn Brain. PNAS, 107 (10), 4758-4763.

1273. Pereira, C. S., Teixeira, J., Figueiredo, P., Xavier,

J., Castro, S. L., Brattico, E. (2011). Music and Emotions in the Brain: Familiarity Matters. PLoS ONE, 6 (11),

e27241.

1274. Pereira, M. G., Oliveira, L., Erthal, F. S., Joffily,

M., Mocaiber, I. F., Volchan, E., Pessoa, L. (2010). Emotion Affects Action: Midcingulate Cortex as a Pivotal

Node of Interaction Between Negative Emotion and Mo-

tor Signals. Cognitive, Affective, and Behavioral Neuroscience, 10 (1), 94-106.

1275. Perrett, D. I., Emery, N. J. (1994) Understanding

the Intentions of Others from Visual Signals:

Neurophysiological Evidence. Cahiers de Psychologie Cognitive, 13, 683–694.

1276. Perrett, D. I., Hietanen, J. K., Oram, M. W.,

Benson, B. J. (1992). Organisation and Functions of Cells Responsive to Faces in the Temporal Cortex.

Philosophical Transactions of the Royal Society of Lon-

don, Series B, 335, 23-30. 1277. Perrett, D. I., Smith, P. A., Potter, D. D., Mistlin,

A. J., Head, A. S., Milner, A. D. et al. (1985). Visual

Cells in the Temporal Cortex Sensitive to Face View and

Gaze Direction. Proceedings of the Royal society of Lon-don, Series B. 223, 293-317.

1278. Pervic, F. H., Murphy, S. J. (1997). Vertical Eye

Movements During Mental Tasks: A Reexamination and a Hypothesis. Perceptual and Motor Skills, 84, 835-847.

1279. Pervin, L. A. (1970). Personality: Theory,

Assessment and Research. New York: John Wiley and

Sons. 1280. Pessoa, L., Kastner, S., Ungerleider, L. G. (2002).

Attentional Control of the Processing of Neutral and

Emotional Stimuli. Cognitive Brain Research, 15, 31-45. 1281. Petrican, R. (2011). Gaze Control as a Marker of

Self-Other Differentiation: Implications for Sociocogniti-

ve Functioning and Close Relationship Quality. Teza de doctorat, Universitatea din Toronto, CA.

1282. Petrie, K. J., Booth, R. J., Pennebaker, J. W.,

Davison, K. P., Thomas, M. G. (1995). Disclosure of

Trauma and Immune Response to a Hepatitis B Vaccination Program. Journal of Consulting and Clinical

Psychology, 63 (5), 787–792.

1283. Petty, R. E., Briñol, P., Tormala, Z. L. (2002). Thought Confidence as a Determinant of Persuasion: The

Self-Validation Hypothesis. Journal of Personality and

Social Psychology, 82, 722-741.

236

1284. Petty, R. E., Briñol, P., Tormala, Z. L., Wegener,

D. T. (2007). The Role of Meta-Cognition in Social

Judgment. În Higgins, E. T., Kruglanski, A. W. (coord.), Social Psychology: A Handbook of Basic Principles, Ed. 2,

254-284. New York: Guilford Press.

1285. Petty, R. E., Cacioppo, J. T. (1981). Attitudes and Persuasion: Classic and Contemporary Approaches.

Dubuque, IA; Wm. C. Brown.

1286. Petty, R. E., Cacioppo, J. T. (1986).

Communication and Persuasion: Central and Peripheral Routes to Attitude Change. New York: Springer-Verlag.

1287. Phan, K., Wager, T., Taylor, S., Liberzon, I. (2002).

Functional Neuroanatomy of Emotion: A Meta-Analysis of Emotion Activation Studies in PET and fMRI.

Neuroimage, 16, 331-348.

1288. Phelps, E. A., Ling, S., Carrasco, M. (2006).

Emotion Facilitates Perception and Potentiates the Per-ceptual Benefits of Attention. Psychological Science, 17,

292-299.

1289. Phelps, E. A., O‘Connor, K. J., Cunningham, W. A., Funayama, E. S., Gatenby, J. C., Gore, J. C., et al.

(2000). Performance on Indirect Measures of Race

Evaluation Predicts Amygdala Activation. Journal of Cognitive Neuroscience, 12, 729–738.

1290. Phelps, E. A., O‘Connor, K. J., Gatenby, J. C.,

Gore, J. C., Gril-lon, C., Davis, M. (2001). Activation of

the Left Amygdala to a Cognitive Representation of Fear. Nature Neuroscience, 4, 437-441.

1291. Philippot, P., Douilliez, C., Pham, T., Foisy, M.-L.,

Kornreich, C. (2005). Facial expression decoding deficits in clinical populations with interpersonal dysfunctions.

În Riggio, R. E., Feldman, R. S. (coord.), Applications of

Nonverbal Communication, 17-37. Mahwah, NJ: Lawren-ce Erlbaum.

1292. Philips, H. C., Jahanshahi, M. (1986). The

Components of Pain Behaviour Report. Behaviour

Research and Therapy, 24, 117–125. 1293. Piaget, J. (1981). Intelligence and Affectivity: Their

Relationship During Child Development. Ann. Rev.

Monogr., Palo Alto. 1294. Pinker, S. (1994). The Language Instinct: How the

Mind Creates Language. New York: William Morrow and

Company.

1295. Pittam, J., Scherer, K. R. (1993). Vocal Expression and Communication of Emotion. Lewis, M. Haviland, J.

M. (coord.), Handbook of Emotions, 185-198. New York:

Guilford. 1296. Plessner, H. (1941). Lachen und Weinen. Berna,

Elvetia: Francke.

1297. Plomin, R., Caspi, A. (1999). Behavioral Genetics and Personality. Pervin, L. A., John, O. P. (coord.),

Handbook of Personality: Theory and Research, 251-276.

New York: Guilford Press.

1298. Ploog, D. (1992). The Evolution of Vocal Communication. Papousek, H., Jürgens, U., Papousek,

M., Nonverbal Vocal Communication: Comparative and

Developmental Approaches, 6-30. Cambridge: Cambrid-ge University Press.

1299. PloS ONE, 5(7), e11679.

1300. Plutchik, R. (1980). A General Psychoevolutionary

Theory of Emotion. Plutchik, R., Kellerman, H., Emotion: Theory, Research, and Experience, Vol. 1:

Theories of Emotion, 3-33. New York: Academic Press.

1301. Plutchik, R. (1994). The Psychology and Biology of Emotion. New York: Harper-Collins.

1302. Pochedly, J. T., Widen, S. C., Russell, J. A. (2012).

What emotion does the ―facial expression of disgust‖ express? Emotion (în curs de publicare).

1303. Pokorny, J. J., de Waal, F. B. M. (2009). Monkeys

recognise the faces of group mates in photographs.

PNAS, 106 (51), 21539-21543. 1304. Pollick, A. S., de Waal, F. B. M. (2007). Ape

Gestures and Language Evolution. PNAS, 104 (19), 8184-

8189. 1305. Polych, M. A. (2003). Postural Threat Influences

Postural Strategy Among Healthy Younger and Older

Adults. Thesis Submitted to the School on Graduate Stu-dies o f the University of Lethbridge in Partial

Fulfillment of the Requirements for the Degree Masters

of Science. Lethbridge, Alberta, Canada.

1306. Poock, G. K. (1973). Information Processing Vs. Pupil Diameteter. Perceptual & Motor Skills, 37, 1000-

1002.

1307. Pope, B., Blass, T., Siegman, A. W., Raher, J. (1970). Anxiety and depression in speech. Journal of

Consulting and Clinical Psychology, 35, 128-133.

1308. Porter, S., ten Brinke, L. (2008). Reading Between

the Lies: Identifying Concealed and Falsified Emotions in Universal Facial Expressions. Psychological Science, 19,

508–514.

1309. Porter, S., ten Brinke, L., Baker, A., Wallace, B. (). Would I lie to you? „leakage‖ in deceptive facial

expressions relates to psychopathy and emotional intel-

ligence. Personality and Individual Differences, 51 (2),

133-137. 1310. Porter, S., ten Brinke, L., Wallace, B. (2012).

Secrets and lies: involuntary leakage in deceptive facial

expressions as a function of emotional intensity. Journal of Nonverbal Behavior, 36, 23-37.

1311. Posner, M. I. (1980). Orienting of Attention.

Quarterly Journal of Experimental Psychology, 32, 3-25. 1312. Posner, M. I. (2008). Measuring Alertness. Annals of

the New York Academy of Sciences, 1129, 193-199.

1313. Posner, M. I., Boies, S. J. (1971). Components of

attention. Psychol. Rev., 78, 391–408. 1314. Posner, M. I., Early, T. S., Reiman, E., Pardo, P. J.,

Dhawan, M. (1988). Asymmetries in Hemispheric Control

of Attention in Schizophrenia. Archives of General Psychiatry, 45, 814-821.

1315. Posner, R. (1993). Believing, Causing, Intending:

The Basis For A Hierarchy Of Sign Concepts În The Reconstruction Of Communication. În Jorna, R. J., van

Heusden, B., Posner, R. (coord.), Signs, Search, and

Communication: Semiotic Aspects of Artificial Intelligen-

ce, 215–270. Berlin, New York: deGruyter. 1316. Pourtois, G., Schwartz, S., Seghier, M. L., Lazeyras,

F., Vuillemier, P. (2006). Neural Systems for Orienting

Attention to the Location of Threat Signals: An Event-Related fMRI Study. Neuroimage, 31, 920-933.

1317. Premack, D., Woodruff, D. (1978). Does the

Chimpanzee Have a ―Theory of Mind‖? Behavioral and

Brain Sciences, 1, 515-526. 1318. Preston, S. H. (1986). Changing Values and Falling

Birth Rates. Population and Development Review, 12,

176-195. 1319. Preuschoft, S. (1995). Laughter and Smiling in

Macaques – An Evolutionary Perspective. Utrecht: Uni-

versity of Utrecht. 1320. Previc, F. H. (1998). The Neuropsychology of 3-D

Space. Psychological Bulletin, 124 (2), 123–164.

1321. Priester, J. R., Petty, R. E. (1996). The Gradual

Threshold Model of Ambivalence: Relating the Positive and Negative Nases of Attitudes to Subjective

Ambivalence. Journal of Personality and Social

Psychology, 71, 431-449. 1322. Prior. H., Schwartz, A., Gu¨ntu¨ rku¨n, O. (2008).

Mirror-Induced Behavior in the Magpie (Pica pica):

Evidence of Self-Recognition. PLoS Bilogy, 6, e202.doi:

10.1371/journal.pbio.0060202. 1323. Prkachin, K. M. (1992a). Dissociating spontaneous

and deliberate expressions of pain: Signal detection

analyses. Pain, 51, 57–65. 1324. Prkachin, K. M. (1992b). The consistency of facial

expressions of pain: A comparison across modalities.

Pain, 51, 297–306. 1325. Prkachin, K. M. (2005). The Consistency of Facial

Expression of Pain. În Ekman, P., Rosenberg, E. L.

(coord.), What the Face Reveals: Basic and Applied Stu-

dies of Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 181-200. New York: Oxford

University Press.

1326. Prohansky, H. M., Ittelson, W. H., Rivlin, L. G.(1970). Freedom of Choice in a Physical Setting.

Prohansky, H. M., Ittelson, W. H., Rivlin, L. G. (ed),

Environmental Psychology: People and Their Physical Sttings, 177-181. New York: Holt, Rinehart & Winston.

237

1327. Prolo, P., Licinio, J. (2002). DRD4 and Novelty

Seeking. Benjamin, J., Ebstein, R. P. Belmaker, R. H.

(coord.), Molecular Genetics and the Human Personality. American Psychiatry Publishing, Washington, DC.

1328. Provine, R. R. (1986). Yawning as a Stereotypical

Action Pattern and Releasing Stimulus. Ethology, 71, 109-122.

1329. Qiu, L., Tian, L., Pan, C., Zhu, R., Liu, Q., et al.

(2011). Neuroanatomical circuitry associated with

exploratory eye movement in schizophrenia: A voxel-based morphometric study. PLoS ONE, 6 (10), e25805.

1330. Ragan, J. M. (1982). Gender Displays in Portrait

Photographs. Sex Roles, 8, 33-43. 1331. Ramenzoni, V. C., Riley, M. A., Shockley, K., Chiu,

C. Y. (2007). Postural Responses to Specific Types of

Working Memory Tasks. Gait and Posture, 25 (3), 368-

373. 1332. Rayner, K., Duffy, S. (1986). Lexical complexity and

fixation times in reading: Effects of word frequency,

verb complexity, and lexical ambiguity. Memory and Cognition, 14, 191-201.

1333. Rayner, K., Pollatsek, A., Reichle, E. D. (2003). Eye

Movements in Reading: Models and Data. Brain and Behavioral Sciences, 26, 507-526.

1334. Rayner, K., Warren, T., Juhasz, B. J., Liversedge,

S. P. (2004). The effect of plausibility on eye

movements in reading. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory, and Cognition, 30, 1290-

1301.

1335. Redican, W. K. (1982). An Evolutionary Perspective on Human Facial Displays. Ekman, P. (coord.), Emotion

on the Human Face, Ed. 2. New York: Cambridge Univer-

sity Press. 1336. Reed, C. L., Beall, P. M., Stone, V. E., Kopelioff, L.

et al. (2007). Brief Report: Perception of Body Posture—

What Individuals With Autism Spectrum Disorder might

be Missing. J. Autism Dev. Disord., 37, 1576–1584. 1337. Reeve, J. (1993). The face of interest. Motivation

and Emotion, 17, 353-375.

1338. Reeve, J. (1993). The face of interest. Motivation and Emotion, 17 (4), 353-375.

1339. Reeve, J., Nix, G. (1997). Expressing intrinsic

motivation through acts of exploration and facial

displays of interest. Motivation and Emotion, 21, 237-250.

1340. Reich, J. W., Zautra, A. J., Davis, M. (2003).

Dimensions of Affect Relationships: Models and their In-tegrative Implications. Review of General Psychology, 7

(1), 66-83.

1341. Reich, W. (1970). Charakteranalyse. Frankfurt: Fischer.

1342. Reichle, E. D., Pollatsek, A., Rayner, K. (2006). E-Z

Reader: A Cognitive-Control, Serial-Attention Model of

Eye-Movement Behavior During Reading. Cognitive Systems Research, 7, 4-22.

1343. Reis, H. T., Werner, A. (1974). Some inter- and

intrapersonal consequences of eye contact. Paper presented at the meeting of the Eastern Psychological

Association, Philadelphia.

1344. Reisenzein, R. (2000a). Exploring the Strenght of

Association Between the Components of Emotion Syndromes: The Case of Surprise. Cognition and

Emotion, 14, 1-38.

1345. Reisenzein, R. (2000b). The Subjective Experience of Surprise. Bless, H., Forgas, J. P. (coord.), The

Message Within: The Role of Subjective Experience in

Social Cognition and Behavior, 262-279. Philadelphia, PA: Psychology Press.

1346. Reisenzein, R. (2000c). Exploring the strength of

association between the components of emotion

syndromes: The case of surprise. Cognition and Emotion, 14, 1-38.

1347. Reisenzein, R., Bördgen, S., Holtbernd, T. (2006).

Evidence for Strong Dissociation Between Emotion and Facial Displays: The Case of Surprise. Journal of

Personality and Social Psychology, 91 (2), 295-315.

1348. Reisenzein, R., Bördgen, S., Holtbernd, T., Matz, D. (2006). Evidence for strong dissociation between

emotion and facial displays: The case of surprise. Jour-

nal of Personality and Social Psychology, 91, 295-315.

1349. Reisenzein, R., Studtmann, M., Horstmann, G. (în curs de publicare). Coherence between emotion and fa-

cial expression: Evidence from laboratory experiments.

Emotion Review. 1350. Reiss, M. (1994). Leg-crossing: Incidence and

Inheritance. Neuropsychologia, 32 (6), 747-750.

1351. Reite, M. (1990). Touch, Attachment, and Health:

Is There a Relationship? Bernard, K., Brazelton, T. B. (coord.), Touch: The Foundation of Experience, 195-228.

Madison, WI: International Universities Press.

1352. Rémi, J., Pfefferkorn, T., Owens, R. L., Schankin, C., Dening, S., et al (2011). The crossed leg sign

indicates a favorable outcome after severe stroke.

Neurology, 77 (15), 1453-1456.

1353. Remington, N. A., Fabigar, L. R., Visser, P. S. (2000). Reexamining the Circumplex Model of Affect.

Journal of Personality and Social Psychology, 79, 286-

3000. 1354. Remland, M. (2000). Nonverbal communication in

everyday life. Boston: Houghton Mifflin.

1355. Renninger, L. A., Wade, T. J., Grammer, K. (2004). Getting that female glance: Patterns and consequences

of male nonverbal behavior in courtship contexts.

Evolution and Human Behavior, 25, 416–431.

1356. Reuter, M., Roth, S., Holve, K., Hennig, J. (2006). Identification of first Candidate Genes Ffr Creativity: A

Pilot Study. Brain Research, 1069, 190–197.

1357. Rhodes, G., Addison, B., Jeffery, L., Ewbank, M., Calder, A. J. (2012). Facial expressions of threat

influence perceived gaze direction in 8 year-olds. PLoS

ONE, 7 (11), e49317. doi:10.1371/journal.pone.0049317 1358. Ricci-Bitti, P. E., Brighetti, G., Garotti, P. L.,

Boggi-Cavallo, P. (1989). Is contempt expressed by

pancultural facial movements? În Forgas, J. P., Innes, J.

M. (coord.), Recent Advances in Social Psychology: An International Perspective, 329-339. Amsterdam: Elsevi-

er.

1359. Richards, J. E. (1988). Heart Rate Offset Responses to Visual Stimuli in Infants from 14 to 26 Weeks of Age.

Psychophysiology, 25 (3), 278-291.

1360. Richeson, J. A., Todd, A. R., Trawalter, S., Baird,

A. A. (2998). Eye-Gaze Direction Modulates Race-Related Amygdala Activity. Group Processes &

Intergroup Relations, 11 (2), 233-246.

1361. Richmond, V., McCroskey, J. (2000). Nonverbal Behaviour in Interpersonal Relations, 4th Edition. Bos-

ton: Allyn & Bacon.

1362. Riggio, R. E., Feldman, R. S. (2005). Introduction to applications of nonverbal behavior. În Riggio, R. E.,

Feldman, R. S. (coord.), Applications of Nonverbal

Communication, xi-xv. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum.

1363. Riggio, R. E., Friedman, H. S. (1986). Impression formation: the role of expressive behavior. Journal of

Personality and Social Psychology, 50, 421-427.

1364. Riggs, L., McQuiggan, D. A., Anderson, A. K., Ryan, J. D. (2010). Eye Movement Monitoring Reveals

Differential Influences of Emotion on Memory. Frontiers

in Psychology, 1, art. 205, doi:

10.3389/fpsyg.2010.00205. 1365. Rinn, W. E. (1984). The Neuropsychology of Facial

Expression: A Review of the Neurological and

Psychological Mechanisms for Producing Facial Expressions. Psychological Bulletin, 95, 52-77.

1366. Rinn, W. E. (1984). The Neuropsychology of Facial

Expression: A Review of the Neurological and Psychological Mechanisms for Producing Facial

Expressions. Psychological Bulletin, 95 (1), 52-77.

1367. Riskind, J. H. (1984). They Stoop to Conquer:

Guiding and Self-Regulatory Functions of Physical Posture After Succes and Failure. Journal of

Personalitaty and Social Psychology, 47 (3), 479-493.

1368. Riskind, J. H., Gotay, C. C. (1982). Physical Posture: Could It Have Regulatory or Feedback Effects

on Motivation and Emotion? Motivation and Emotion, 6

(3), 273-298.

238

1369. Robbins, S., Hunsaker, P. (1996). Training in inter-

personal skills: tips for managing people at work, Ed. 2.

New Jersey: Prentice Hall. 1370. Roberts, T.-A., Goldenberg, J. L. (2007). Wrestling

with Nature: An Existential Perspective on the Body and

Gender in Self-Conscious Emotions. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious

Emotions: Theory and Research, 389-406. New York:

Guilford.

1371. Robillard, R., Prince, F., Filipini, D., Carrier, J. (2011). Aging Worsens the Effects of Sleep Deprivation

on Postural Control. PLoS ONE, 6 (12), e28731.

1372. Robinson, W. P. (1972). Language and Social Behavior. Harmondsworth: Penguin.

1373. Rocco, E. (1998). Trust Breaks Down in Electronic

Contexts but Can Be Repaired by Some Initial Face-to-

Face Contact. Proceedings of CHI‘98, Los Angeles CA, April 1998, ACM, 496-550.

1374. Roch-Levecq, A. C. (2006). Production of basic

emotions by children with congenital blindness: Evidence for the embodiment of theory of mind. British

Journal of Developmental Psychology, 24, 507–528.

1375. Roelofs, K., Putman, P., Schouten, S., Lange, W.-G., Volman, I., Rinck, M. (2010). Gaze Direction

Differentially Affects Avoidance Tendencies to Happy

and Angry Faces in Socially Anxious Individuals.

Behaviour Research and Therapy, 48, 290-294. 1376. Roether, C., Omlor, L., Christensen, A., Giese, M.

A. (2009). Critical features for the perception of

emotion from gait. Journal of Vision, 8, (6:15), 1-32. 1377. Romero, T., Castellanos, M. A., de Waal, F. B. M.

(2010). Consolation as Possible Expression of

Sympathetic Concern Among Chimpanzees. PNAS, 107 (27), 12110-12115.

1378. Roney, J.R., Hanson, K.N., Durante, K.M.,

Maestripieri, D. (2006). Reading Men‘s Faces: Women‘s

Mate Attractiveness Judgments Track Men‘s Testostero-ne and Interest in Infants. Proceedings of the Royal So-

ciety B: Biological Sciences, 273, 2169–2175.

1379. Rosati, A. G., Hare, B. (2009). Looking Past the Model Species: Diversity in Gaze-Following Skils Across

Primates. Current Opinion in Neurobilogy, 19, 45-51.

1380. Rosch, E. (1978). Principles of Categorization.

Rosch, E., Lloyd, B. B. (coord.), Cognition and Categorization, 27-48. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

1381. Rosch, E., Mervis, C. B., Gray, W. D., Johnson, D.

M., Boyes-Braem, P. (1976). Basic Objects in Natural Categories. Cognitive Psychology, 8, 392-439.

1382. Rose, S. A. (1990). The Sense of Touch. Bernard,

K., Brazelton, T. B. (coord.), Touch: The Foundation of Experience, 299–324. Madison, WI: International

Universities Press.

1383. Roseman, I. J. (1984). Cognitive Determinants of

Emotion: A Structural Theory. Shaver, P. (coord.), Re-view of Personality and Social Psychology, Vol. 5:

Emotions, Relationships, and Health, 11-36. Beverly

Hills, CA: Sage Publications. 1384. Roseman, I. J. Smith, C. A. (2001). Appraisal

Theory. Scherer, K. R., Schorr, A., Johnstone, T.

(coord.), Appraisal Processes in Emotion: Theory,

Methods, Research, 3-19. Oxford, UK; Oxford University Press.

1385. Rosenberg, E. L., Ekman, P. (1993). Facial

Expression and Emotion. Supliment Enciclopedia of Neuroscience, 51-52.

1386. Rosenberg, E. L., Ekman, P. (1994). Coherence

between expressive and experiential systems in emotion. Cognition and Emotion, 8 (3), 201-229.

1387. Rosenberg, E. L., Ekman, P. (1995). Conceptual and

Methodological Issues in the Judgement of Facial

Expressions of Emotion. Motivation ad Emotion, 19 (2), 111-138.

1388. Rosenberg, E. L., Ekman, P., Blumenthal, J. A.

(1998). Facial Expression and the Affective Component of Cynical Hostility in Male Coronary Heart Disease

Patients. Health Psychology, 17 (4), 376-380.

1389. Rosenberg, M. (1986). Concieving the Self. Florida, SUA: Krieger.

1390. Rosenfeld, H. M. (1967). Nonverbal reciprocation of

approval: an experimental analysis. Journal of Experi-

mental Social Psychology, 3, 102–111. 1391. Rosenfeld, H. M. (1987). Conversational control

functions of nonverbal behavior. În Siegman, A. W.,

Feldstein, S. (coord.), Nonverbal behavior and communication, 563–601. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

1392. Rosenfeld, H. M., Hancks, M. (1980). The nonverbal

context of verbal listener responses. În Key, M. R.

(coord.), The relationship of verbal and nonverbal communication, 193–206. The Hague: Mouton.

1393. Rosenfeld, H., Hancks, M. (1980). The nonverbal

context of verbal listener responses. În Kay, M. (coord.), The relationship of verbal and nonverbal

communication. The Hague: Mouton.

1394. Rosengren, K. E. (2000) Communication: an

introduction. Londra: Sage. 1395. Rosensteil, A. K., Keefe, F. J. (1983). The Use of

Coping Strategies in Chronic Low Back Pain Patients:

Relationship to Patient Characteristics and Current Adjustment. Pain, 17, 33– 44.

1396. Rosenstein, D., Oster, H. (2005). Differential Facial

Responses to Four Basic Tastes in Newborns. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.),hat the Face Reveals: Basic

and Applied Studies of Spontaneous Expression Using the

Facial Action Coding System (FACS), Ed. 2, 302-319. New

York: Oxford University Press. 1397. Rosenthal, R. Jacobson, L. (1968). Pygmalion in the

classroom. New York, NY: Holt, Rinehart, & Winston.

1398. Rosip, J. C., Hall, J. A. (2004). Knowledge of non-verbal cues, gender, and nonverbal decoding accuracy.

Journal of Nonverbal Behavior, 28, 267–286.

1399. Ross, M., McFarland, C., Conway, M., Zanna, M. P. (1983). Reciprocal relation between attitudes and

behavior recall: Committing people to newly formed

attitudes. Journal of Personality and Social Psychology,

45, 257-267. 1400. Rovet, F. J. (1993). The psychoeducational

characteristics of children with Turner syndrome. Jour-

nal of Learning Disabilities, 26, 333–341. 1401. Rowe, G., Hirsh, J. B., Anderson, A. K. (2007).

Positive Affect Increases the Breadth of Attentional

Selection. Proceedings of the National Academy of

Sciences of the United States of America, 104 (1), 383-388.

1402. Rowell, T. E., Hinde, R. A. (1962). Vocal

Communication by the Rhesus Monkey. Proceedings of the Zoological Society of London, 2, 279–294.

1403. Rowland, D. L. (1998). Penile Sensitivity in Men: A

Composite in Recent Findings. Urology, 52, 1101-1105. 1404. Rowland, D. L., Haensel, S. M., Bllom, J. H. M.,

Slob, A. K. (1993). Penile Sensitivity in Men with Prema-

ture Ejaculation and Erectile Dysfunction. Journal of Sex

and Marital Therapy, 19, 189-197. 1405. Rowlanda, D. C., Yanovicha, Y., Kentros, C. G.

(2011). A stable hippocampal representation of a space

requires its direct experience. PNAS, 108 (35), 14654-14658.

1406. Rozin, P., Haidt, J., McCauley, C. R. (2000).

Disgust. Lewis, M., Haviland, J. (coord.), Handbook of

Emotions, Ed. 2, 637-653. New York: Guilford Press. 1407. Rozin, P., Lowery, L., Ebert, R. (1994). Varieties of

Disgust Faces and the Structure of Disgust. Journal of

Personality and Social Psychology, 66, 870–881. 1408. Ruch, W. D. (1990). Die Emotion Erheiterung:

Ausdrucksformen und Bedingungen [The Emotion of

Exhilaration: Forms of Expression and Elicting Conditions]. Teza nepublicata, Universitatea din Düssel-

dorf, DE.

1409. Ruch, W. D. (1993). Exhilaration and humor. În

Lewis, M., Haviland, J. M. (coord.), The handbook of emotion, 605-616. New York: Guilford.

1410. Ruch, W. D. (2005). Extraversion, Alcohol, amd

Enjoyment. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.), What the Face Reveals: Basic and Applied Studies of

Spontaneous Expression Using the Facial Action Coding

System (FACS), Ed. 2, 112-130. New York: Oxford Uni-versity Press.

239

1411. Ruch, W. D., Ekman, P. (2001). The Expressive

Pattern of Laughter. În A. W. Kaszniak, Emotion Qualia,

and Consciousness. World Scientific Publisher, Tokyo. 1412. Ruff, H. (1985). Detection of Information Specifying

the Motion of Objects by 3- and 5-Month-Old Infants.

Develpomental Psychology, 21 (2), 295-305. 1413. Ruiz-Belda, M.-A., Fernández-Dols, J.-M., Carrera,

P., Barchard, K. (2003). Spontaneous facial expressions

of happy bowlers and soccer fans. Cognition and

Emotion, 17, 315-326. 1414. Russell, J. A. (1980). A Circumplex Model of Affect.

Journal of Personality and Social Psychology, 39, 1161-

1178. 1415. Russell, J. A. (1991). Culture and the

Categorization of Emotions. Psychological Bulletin, 110,

426-450.

1416. Russell, J. A. (1994). Is There Universal Recognition of Emotion from Facial Expression? A Review of the

Cross-Cultural Studies. Psychological Bulletin, 115, 102-

141. 1417. Russell, J. A. (1997). Reading emotion from and

into faces: resurrecting a dimensional-contextual per-

spective. În Russell, J. A., Fernandez-Dols, J. M. (coord.), The psychology of facial expression, 295-320.

Cambridge, Marea Britanie: Cambridge University Press.

1418. Russell, J. A. Fehr, B. (1987). Relativity in the

Perception of Emotion in Facial Expressions. Journal of Experimental Psychology, 116 (3), 223-237.

1419. Russell, J. A., Bachorowski, J. A., Fernández-Dols,

J. M. (2003). Facial and Vocal Expressions of Emotion. Annual Review of Psychology, 54, 329-349.

1420. Russell, J. A., Bachorowski, J.-A., Fernández-Dols,

J. M. (2003). Facial and vocal expressions of emotion. Annual Review of Psychology, 54, 329-349.

1421. Russell, J. A., Barrett, L. F. (1999). Core Affect,

Prorotypical Emotional Episodes, and Other Things

Called Emotion: Dissecting the Elephant. Journal of Personality and Social Psychology,76, 805-819.

1422. Russell, J. A., Bullock, M. (1986). On the

Dimensions Preschoolers Use to Interpret Facial Expressions of Emotion. Developmental Psychology, 22

(1), 97-102.

1423. Russell, J. A., Carroll, J. M. (1999). On the

Bipolarity of Positive and Negative Affect. Psychological Bulletin, 125, 3-30.

1424. Russell, J. A., Fernández-Dols, J. M. (1997). The

Psychology of Facial Expression. Cambridge Univeristy Press.

1425. Russell, J., Mehrabian, A. (1977). Evidence for a

Three-Factor Theory of Emotions. Journal of Research in Personality, 11, 273–294.

1426. Rutherford, M. D., McIntosh, D. N. (2007). Rules

verssu Prototype Matching: Strategies of Perception of

Emotional Facial Expressions in the Autism Spectrum. J. Autism. Dev. Disord., 37, 187-196.

1427. Rutter, D. R. (1973). Visual interaction in

psychiatric patients: A review. British Journal of Psychiatry, 123, 193-202.

1428. Rutter, D. R. (1976). Visual interaction in recently

admitted and chronic long-stay schizophrenic patients.

British Journal of Social and Clinical Psychology, 15, 295-303.

1429. Rutter, D. R. (1977). Visual interaction and speech

patterning in remitted and acute schizophrenic patients. British Journal of Social and Clinical Psychology, 16,

357-361.

1430. Ryan, J. D., Althoff, R. R., Whitlow, S., Cohen, N. J. (2000). Amnesia Is a Deficit in Declarative (Relational)

Memory. Psychol. Sci., 11, 454–461.

1431. Ryan, J. D., Cohen, N. J. (2004). The Nature of

Change Detection and Online Representation of Scenes. J. Exp. Psychol. Hum. Percept. Perform., 30, 988–1015.

1432. Ryan, J. D., Hannula, D. E., Cohen, N. J. (2007a).

The Obligatory Effects of Memory on Eye Movements. Memory, 15, 508–525.

1433. Ryan, J. D., Leung, G., Turk-Browne, N. B., Hasher,

L. (2007b). Assessment of Age-Related Changes in

Inhibition and Binding Using Eye Movement Monitoring.

Psychol. Aging, 22, 239–250.

1434. Ryan, J. D., Riggs, L., McQuiggan, D. A. (2010). Eye Movement Monitoring of Memory. Journal of Visualized

Experiments, 15 (42), pii: 2108. doi: 10.3791/2108.

1435. Saarikallio, S. (2007). Music as Mood Regulation in Adolescence. Jyväskylä Studies in Humanities, 67.

1436. Sacharin, V., Sander, D., Scherer, K. R. (2012). The

perception of changing emotion expressions. Cogn.

Emot., 26 (7), 1273-1300. 1437. Saigh, P.A. (1981). Effects of nonverbal examiner

praise on selected WAIS subtest performance of

Lebanese undergraduates. Journal of Nonverbal Behavior, 6, 84-88.

1438. Salovey, P., Detweiler-Bedell, B. T., Detweiler-

Bedell, J. B., Mayer, J. D. (2008). Emotional intelligen-

ce. În Lewis, M., Haviland-Jones, J. M., Barrett, L. F. (coord.), Handbook of emotions, 533-572. New

York/Londra: The Guilford Press.

1439. Sander, D., Grandjean, D., Kaiser, S., Wehrle, T., Scherer, K. R. (2007). Interaction effects of perceived

gaze direction and dynamic facial expression: Evidence

for appraisal theories of emotion. European Journal of Cognitive Psychology, 19 (3), 470-480.

1440. Santibáñez, G., Bloch, S. (1986). Qualitative

analysis of emotional effector patterns and their feed-

back. The Pavlovian Journal of Biological Sciences, 21, 108-116.

1441. Sarafino, E. (1996). Principles of behavior change:

understanding behavior modification techniques. New York: Wiley.

1442. Sato, W., Kochiyama, T., Uono, S., Matsuda, K.,

Usui, K., Inoue, Y., Toichi, M. (2011). Rapid Amygdala Gamma Oscillations in Response to Eye Gaze. PLoS ONE,

6 (11), e28188.

1443. Sauter, D. A., Eimer, M. (2009). Rapid Detection of

Emotion from Human Vocalizations. Journal of Cognitive Neuroscience, 22 (3), 474-481.

1444. Sauter, D. A., Scott, S. K. (2007). More Than One

Kind of Happiness: Can We Recognize Vocal Expressions of Different Positive States? Motivation and Emotion, 31,

192-199.

1445. Sauter, D., Eisner, F., Ekman, P. (2009). Universal

Vocal Signals of Emotion. În N. Taatgen, & H. Van Rijn (Eds.), Proceedings of the 31st Annual Meeting of the

Cognitive Science Society (CogSci 2009), 2251-2255.

Cognitive Science Society. 1446. Sawaguchi, T., Goldman-Rakic, P. S. (1991). D1

Dopamine Receptors in Prefrontal Cortex: Involvement

in Working Memory. Science, 251, 947–950. 1447. Scaife, M (1976). Response to Eye-Like Shapes by

Birds II: Importance of Staring, Pairedness and Shape.

Animal Behaviour, 24, 200-206.

1448. Scarantino, A. (2012). How to define emotions scientifically. Emotion Review, 4 (4), 358-368.

1449. Scenes. PLoS ONE, 7 (11), e50282.

doi:10.1371/journal.pone.0050282 1450. Schaefer, M., Heinze, H.-J., Rotte, M. (2012).

Embodied empathy for tactile events: interindividual

differences and vicarious somatosensory responses

during touch observation. Neuroimage, 60 (2), 952-957. 1451. Schaefer, T. M. C., Schaefer, A. R. C., Abib, F. C.,

José, N. K. (2009). Comparative Study of the Blinking

Time Between Young Adult and Adult Video Display Terminal Users in Indoor Enviroment. Arquivos

Brasileiros de Oftalmologia, 72 (5), 682-686.

1452. Scheff, T. J. (2007). Runaway Nationalism: Alienation, Shame, and Anger. Tracy, J. L., Robins, R.

W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious

Emotions: Theory and Research, 426-439. New York:

Guilford. 1453. Scheflen, A. (1965). Quasi-courtship behavior in

psychotherapy. Psychiatry, 28, 245-257.

1454. Scherer, K. R. (1979). Personality Markers in Spe-ech. Scherer, K. R., Giles, H. (coord.), Social Markers in

Speech, 147-209. Cambridge: Cambridge University

Press.

240

1455. Scherer, K. R. (1980). The Functions of Nonverbal

Signs in Conversation. Clair, R., Giles, H. (coord.), The

Social and Psychological Contexts of Language, 225-244. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

1456. Scherer, K. R. (1981a). Speech and Emotional

States. Darby, J. K. (coord.), Speech Evaluation in Psychiatry, 189-220. New York: Grune & Stratton.

1457. Scherer, K. R. (1981b). Speech and Emotional

States. Darby, J. (coord.), Speech Evaluation in

Psychiatry, 189-220. New York: Grune & Stratton. 1458. Scherer, K. R. (1981c). Wider die Vernachlässigung

der Emotion in der Psychologie. Michaelis, W. (coord.),

Bericht Über den 32 Kongress der Deutschen Gesellschaft für Psychologie in Zürich, 1980. Göttingen:

Hogrefe.

1459. Scherer, K. R. (1982). Methods of Research on

Vocal Communication: Paradigms and Parameters. Sche-rer, K. R., Ekman, P., Handbook of Methods in Nonverbal

Behavior Research, 136-198. Cambridge, UK: Cambridge

University Press. 1460. Scherer, K. R. (1982c). Vokale Kommunikation:

Nonverbale Aspekte des Sprachverhaltens. Weinheim:

Beltz. 1461. Scherer, K. R. (1983). Prolegomina zu einer Taxo-

nomie affektiver Zustände: Ein Komponenten-Prozeß-

Modell. Lüer, G. (coord.), Bericht über den 32 Kongress

der Deutschen Gesselschaft für Psychologie in Mainz, 1982, 415-412. Göttingen: Hogrefe.

1462. Scherer, K. R. (1984). On the Nature and Function

of Emotion: A Component Process Approach. Scherer, K. R., Ekman, P. (coord.), Approaches to Emotion, 293-318.

Hillsdale, NJ: Erlbaum.

1463. Scherer, K. R. (1985). Vocal Affect Signaling: A Comparative Approach. Advances in the Study of

Behavior, 15, 189-244.

1464. Scherer, K. R. (1986a). Studying Emotions

Empirically: Issues and a Paradigm for Research. Sche-rer, K. R., Wallbott, H. G., Summerfield, A. B. (coord.),

Experiencing Emotion: A Cross-Cultural Study, 3-27.

Cambridge, UK: Cambridge University Press. 1465. Scherer, K. R. (1986b). Vocal Affect Expression: A

Review and a Model for Future Research. Psychological

Bulletin, 99, 143-165.

1466. Scherer, K. R. (1986c). Voice, Stress, and Emotion. Appley, M. H., Trumbull, R. (coord.), Dynamics of Strss,

157-179. New York: Plenum.

1467. Scherer, K. R. (1987a). Toward a Dynamic Theory of Emotion: The Component Process Model of Affective

States. Geneva Studies in Emotion and Communication,

1, 1-198 [versiunea online]. 1468. Scherer, K. R. (1987b). Vocal Assessment of

Affective Disorders. Maser, J. D. (coord.), Depression

and Expressive Behavior, 57-82. Hillsdale: NJ: Erlbaum.

1469. Scherer, K. R. (1988). On the symbolic functions of vocal affect expression. Journal of Language and Social

Psychology, 7, 79-100.

1470. Scherer, K. R. (1989). Vocal Correlates of Emotional Arousal and Affective Disturbance. Wagner,

H., Manstead, A. (coord.), Handbook of

Psychophysiology: Emotion and Social Behavior, 165-197.

London: Wiley. 1471. Scherer, K. R. (1991). Emotion expression in spe-

ech and music. În Sundberg, J., Nord, L., Carlson, R.

(coord.), Music, language, speech, and brain, 146-156. 1472. Scherer, K. R. (1992a). Vocal Affect Extression as

Symptom, Symbol, and Appeal. Papousek, H., Jürgens,

U., Papousek, M., Nonverbal Vocal Communication: Comparative and Developmental Approaches, 43-60.

Cambridge: Cambridge University Press; Paris: Editions

de la Maison des Sciences de l‘Hamme.

1473. Scherer, K. R. (1992b). What Does Facial Expression Express? Strongman, K. (coord.), International Review of

Studies on Emotion, 2, 139-165. Chichester, UK: Wiley.

1474. Scherer, K. R. (1993a). Neuroscience Projections to Current Debates in Emotion Psychology. Cognition and

Emotion, 7, 1-41.

1475. Scherer, K. R. (1993b). Studying the emotion-

antecedent appraisal process: an expert system

approach. Cognition and Emotion, 7 (3/4), 325-355. 1476. Scherer, K. R. (1994). Toward a Concept of ―Modal

Emotion‖. Ekman, P., Davidson, R. J. (coord.), The

Nature of Emotion: Fundamental Questions, 25-31. New York: Oxford University Press.

1477. Scherer, K. R. (1999a). Universality of Emotional

Expression. Levinson, D., Ponzetti, J. J. Jr., Jorgensen,

P. F. (coord.), Encyclopedia of Human Emotions, Vol. 2, 669-674. New York: Macmillan Reference.

1478. Scherer, K. R. (2000). Emotional Expression: A

Royal Road for the Study of Behavior Control. Perrig, W., Grob, A. (coord.), Control of Human Behavior, Men-

tal Processes, and Counsciousness, 227-244. Hillsdale,

NJ: Erlbaum.

1479. Scherer, K. R. (2001). Appraisal Considered as a Process of Multi-Level Sequential Checking. Scherer, K.

R., Schorr, A., Johnstone, T. (coord.), Appraisal

Processess in Emotion: Theory, Methods, Research, 92-120. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

1480. Scherer, K. R. (2003a). Introduction: Cognitive

Components of Emotion. Davidson, R. J., Scherer K. R., Goldsmith, H. (coord.), Handbook of the Affective

Sciences, 563-571. New York and Oxford: Oxford Univer-

sity Press.

1481. Scherer, K. R. (2003b). Vocal Communicaton of Emotion: A Review of Research Paradigms. Speech

Communication, 40, 227-256.

1482. Scherer, K. R. (2004). Feelings Integrate the Cen-tral Representation of Appraisal-Driven Response

Organisation in Emotion. Manstead, A. S. R., Frijda, N.

H., Fischer, A. H. (coord.), Feelings and Emotions: The Amsterdam Symposium, 136-157. Cambridge, UK: Cam-

bridge University Press.

1483. Scherer, K. R. (2005). What Are Emotions? And How

Can They Be Measured?. Social Science Information, 44 (4), 695-729.

1484. Scherer, K. R., & Wallbott, H. G. (1994). Evidence

For Universality and Cultural Variation of Differential Emotion Response Patterning. Journal of Personality and

Social Psychology, 66, 310-328.

1485. Scherer, K. R., Bergmann, G. (1984). Vocal

Communication. German Journal of Psychology, 8, 57-90.

1486. Scherer, K. R., Ellgring, H. (2007a). Multimodal

Expression of Emotion: Affect Programs or Componential Appraisal Patterns? Emotion, 7(1), 158-171.

1487. Scherer, K. R., Ellgring, H. (2007b). Are Facial

Expressions Produced by Categorical Affect Programs or Dynamically Driven by Appraisal? Emotion, 7 (1), 113-

130.

1488. Scherer, K. R., Giles, H. (coord.) (1979). Social

Markers in Speech. Cambridge, UK: Cambridge Universi-ty Press.

1489. Scherer, K. R., Grandjean, D. (2008). Inferences

from Facial Expressions of Emotion Have Many Facets. Cognition and Emotion, 22, 789-801.

1490. Scherer, K. R., Johnstone, T. & Klasmeyer, G.

(2003). Vocal Expression of Emotion. În R. J. Davidson,

K. R. Scherer, H. Goldsmith (Eds.). Handbook of the Affective Sciences' (pp. 433–456). New York and Oxford:

Oxford University Press.

1491. Scherer, K. R., Johnstone, T., Bänziger, T. (1998a). Automatic verification of emotionally stressed speakers:

The problem of individual differences. Studiu prezentat

la SPECOM\'98, International Workshop on Speech and Computers, St. Petersburg, Rusia.

1492. Scherer, K. R., Kappas, A. (1988). Primate Vocal

Expression of Affective States. Todt, D., Goedeking, P.,

Newman, E. (coord.), Primate Vocal Communication, 171-194. Heidelberg, Germania: Springer.

1493. Scherer, K. R., Scherer, U. (1981). Speech Behavior

and Personality. Darby, J. (coord.), Speech Evaluation in Psychiatry, 115-135. New York: Grune & Stratton.

1494. Scherer, K. R., Wallbott, H. G. (1985). Analysis of

nonverbal behavior. În van Dijk, T. A. (coord.), Analysis

241

of nonverbal behavior. Handbook of Discourse Analysis,

vol. 2, 199-230.

1495. Scherer, K. R., Wallbott, H. G., Summerfield, A. (1986rr). Experiencing Emotion: A Cross-Cultural Study.

Cambridge: Cambridge University Press.

1496. Scherer, K. R., Wallbott, H. G., Tolkmitt, F., Berg-mann, G. (1983yo). Indikatoren affektiver Erregung im

Kommunikationsverhalten. Raport de cercetare nepubli-

cat, Universitatea Giessen.

1497. Scherer, K. R., Wranik, T., Sangsue, J., Tran, V., Scherer, U. (2004). Emotions in Everyday Life:

Probability of Occurrence, Risk Factors, Appraisal and

Reaction Pattern. Social Science Information, 43, 499-570.

1498. Scherer, K. R., Zei, B. (1988). Vocal Indicators of

Affective Disorders. Psychother Psychosom, 49, 179-186.

1499. Scherer, K. R., Zentner, M. R., Stern, D. (2004bw). Beyond Surprise: The Puzzle of Infants‘ Expressive

Reactions to Expectancy Violation. Emotion, 4 (4), 389-

402. 1500. Scherer, K., Ellgring, H. (2007). Are facial

expressions of emotion produced by categorical affect

programs or dynamically driven by appraisal? Emotion, 7 (1), 113-130.

1501. Scherer, L. D., Larsen, R. J. (2011). Cross-Modal

Evaluative Priming: Emotional Sounds Influence the

Processing of Emotion Words. Emotion, 11 (1), 203-208. 1502. Scherer, U., Helfrich, H., Scherer, K. R. (1980).

Paralinguistic Behaviour: Internal Push or External Pull?.

Giles, H., Robinson, P., Smith, P. (coord.), Language: Social Psychological Perspectives, 279-282. Oxford:

Pergamon.

1503. Schleicher, R., Galley, N., Briest, S., Galley, L. (2008). Blinks and Saccades as an Indicator of Fatigue in

Sleepiness Warners: Looking Tired? Ergonomics, 51 (7),

982-1010.

1504. Schlenker, B. R. (1980). Impression management: the self-concept, social identity, and interpersonal

relations. New York: Krieger Publishing.

1505. Schlosberg, H. (1954). Three dimensions of emotion. Psychological Review, 61, 81-88.

1506. Schmidt, K. L., Bhattacharya, S., Denlinger, R.

(2009). Comparison of deliberate and spontaneous facial

movement in smiles and eyebrow raises. Jorunal of Non-verbal Behavior, 33, 35-45.

1507. Schmidt, K., Ambadar, Z., Cohn, J., Reed, L.

(2006). Movement differences between deliberate and spontaneous facial expressions: Zygomaticus major

action in smiling. Journal of Nonverbal Behavior, 30 (1),

37–52. 1508. Schmitt, D. P. (2005). Sociosexuality from Argenti-

na to Zimbabwe: A 48-Nation Study of Sex, Culture, and

Strategies of Human Mating. Behavioral and Brain

Sciences, 28, 247-311. 1509. Schneider, S., Laurion, S. (1993). Do we know what

we‘ve learned from listening to the news? Memory and

Cognition, 21, 198–209. 1510. Schön, D., and François, C. (2011). Musical

expertise and statistical learning of musical and linguis-

tic structures. Psychology, 2, 167, doi:

10.3389/fpsyg.2011.00167. 1511. Schroeder, J. E. (1995). Self-concept, social

anxiety, and interpersonal perception skills. Personality

and Individual Differences, 19, 955-958. 1512. Schubert, E. (2004). Emotionface: Prototype Facial

Expression Display of Emotion in Music. Proceedings of

ICAD 04-Tech Meeting of the International Conference on Auditory Displau, Sydney, Australia.

1513. Schucker, B., Jacobs, D. R. (1977). Assessment of

Behavioral Risk for Coronary Disease by Voice

Characteristics. Psychosomatic Medicine, 39 (4), 219-228.

1514. Schuller, B., Muller, R., Eyben, F., Gast, J.,

Hornler, B., Wollmer, M., Rigoll, G., Hothker, A., Konosu, H. (2009). Being Bored? Recognising Natural

Interest by Extensive Audiovisual Integration for Real-

Life Application. Image Vision Comput., 27, 1760-1774.

1515. Schützwohl, A., Reisenzein, R. (2012). Facial

expressions in response to a highly surprising event

exceeding the field of vision: a test of Darwin's theory of surprise. Evolution & Human Behavior, 33 (6), 657-664.

1516. Schwartz, S. H. (2010). Basic Values: How They

Motivate and Inhibit Prosocial Behavior. American Psychological Association: Prosocial Motives Emotions

and Behavior The Better Angels of Our Nature, Vol. 1,

221-241.

1517. Schwartz, S. H., Bardi, A. (1997). Influences of Adaptation to Communist Rule on Value Priorities in

Eastern Europe. Political Psychology, 18 (2), 385-410.

1518. Schwartz, S. H., Bardi, A. (2001). Value Hierarchies Across Cultures. Journal of Cross-Cultural Psychology, 32

(3), 268-290.

1519. Schweizer, T. S. (2004). An Individual Psychology of

Novelty-Seeking, Creativity and Innovation. ERIM Ph.D. Series, Nr. 48.

1520. Schweizer, T. S. (2006). The Psychology of Novelty-

Seeking, Creativity and Innovation: Neurocognitive Aspects Within a Work-Psychological Perspective.

Creativity and Innovation Management, 15 (2), 164-172.

1521. Segrin, C., Flora, J. (2000). Poor social skills are a vulnerability factor in the development of psychological

problems. Human Communication Research, 26, 489-

514.

1522. Seligman, M. E. P. (1975). Helplessness: On Depression Development and Death. San Francisco: W.

H. Freeman.

1523. Sell, A., Cosmides, L., Tooby, J., Sznycer, D., von Rueden, C., Gurven, M. (2009). Human Adaptations for

the Visual Assessment of Strength and Fghting Ability

from the Body and Face. Proceedings of the Royal Socie-ty B: Biological Sciences, 276, 575–584.

1524. Sengewald, B. (1995). Grunduberlegung zur

Wirkungweise von Musik. Diplomarbeit, Darmstadt.

1525. Seyfarth, R. M., Cheney, D. L. (1982). How Monkeys See the World: A Review of the Recent Research on East

African Vervel Monkeys. Snowdon, C. T., Brown, C. H.,

Petersen, M. R. (coord.), Primate Communication, 239-252. Cambridge: Cambridge University Press.

1526. Shackelford, T. K., Larsen, R. J. (1997). Facial

Asymmetry as an Indicator of Psychological, Emotional,

and Physiological Distress. Journal of Personality and So-cial Psychology, 72 (2), 456-466.

1527. Shaddy, D. J., Columbo, J. (2004). Developmental

Changes in Infant Attention to Dynamic and Static Sti-muli. Infancy, 5 (3), 255-365.

1528. Shah, J. Y. & Kruglanski, A. W. (2000). Aspects of

Goal Networks: Implications for Self-Regulation. Boekaerts, M., Pintrich, P. R., Zeidner, M. (coord.),

Handbook of Self-Regulation, 85-110. San Diego: Acade-

mic Press.

1529. Shapiro, K. (2001). The Limits of Attention: Tempo-ral Constraints in Human Information Processing. Oxford:

Oxford University Press.

1530. Shariff, A. F., Tracy, J. L. (2011). What are emotion expressions for? Current Directions in

Psychological Science, 20, 395–399.

1531. Shaver, P. R., Schwartz, J., Kirson, D., O'Connor, C.

(1987).Emotion Knowledge: Further Exploration of a Prototype Approach. Journal of Personality and Social

Psychology, 52, 1061-1086.

1532. Shaver, P. R., Wu, S., Schwartz, J. C. (1992). Cross-Cultural Similarities and Differences in Emotion

and Its Reprezentation: A Prototype Approach. Clark, M.

S. (coord.), Review of Personality and Social Psychology, Vol. 13; Emotion, 175-212. Newbury Park, CA: Sage.

1533. Shaver, P., Murdaya, U., Fraley, R. C. (2001). The

Structure of the Indonesian Emotion Lexicon. Asian Jo-

urnal of Social Psychology, 4, 201-224. 1534. Shaver, P., Schwartz, J. C., Kirson, D., O'Connor,

C. (1987). Emotion Knowledge: Further Exploration of a

Prototype Approach. Journal of Personality and Social Psychology, 52, 1061-1086.

1535. Shaver, P., Wu, S., Schwartz, J. C. (1992). Cross-

Cultural Similarities and Differences in Emotion and It's Representation. Clark, M. S. (coord.), Emotion: Review

242

of Personality and Social Psychology, Vol. 13, 175-212.

Thousand Oaks, CA: Sage.

1536. Sheldon, W. H. (1954). Atlas of Men: A Guide For Somatotyping the Adult Male at All Ages. New York:

Harper and Row.

1537. Shepherd, S. V. (2010). Following gaze: gaze-following behavior as a window into social cognition.

Frontiers in Integrative Neuroscience, 4 (5), doi:

10.3389/fnint.2010.00005.

1538. Sherman, W. (1990). Behavior modification. New York: Harper & Row.

1539. Shibata, T. (1990). Effects of body satisfaction on

social anxiety and self-disclosing behavior in adolescence. Japanese Journal of Psychology, 61, 123–

126.

1540. Shiota, M. N., Campos, B., Keltner, D. (2003). The

Faces of Positive Emotion: Prototype Displays of Awe, Amusement, and Pride. Annals of the New York Academy

of Sciences, 1000, 296-299.

1541. Shirlow, M. J., Mathers, C. D. (1984). A Study of Caffeine Consumption and Symptoms: Indigestion,

Palpitations, Tremor, Headache and Insomnia. Internati-

onal Journal of Epidemiology, 14 (2), 239-248. 1542. Shreve, E. G., Harrigan, J. A., Kues, J. R., Kagas,

D. K. (1988). Nonverbal Expressions of Anxiety in

Physician-Patient Interactions. Psychiatry, 51 (4), 378-

384. 1543. Shukla, D. (1985). Blink Rate as Clinical Indicator.

Neurology, 35, 286.

1544. Shweder, R. A., Much, N., Park, L., Mahapatra, M. M. (1997). The ―Big Three‖ of Morality (Autonomy,

Community, Divinity) and the ―Big Three‖ Explanation of

Suffering. Brandt, A., Rozin, P. (coord.), Morality and Health, 119-169. New York: Routledge.

1545. Siegle, G. J., Granholm, E., Ingram, R. E., Matt, G.

E. (2001). Pupillary and Reaction Time Measures of

Sustained Processing of Negative Information in Depression. Biological Psychiatry, 49, 624-636.

1546. Siegle, G. J., Ichikawa, N., Steinhauer, S. (2008).

Blink Before and After You Think: Blinks Occur Prior to and Following Cognitive Load Indexed by Pupillary

Responses. Psychophysiology, 45, 679-687.

1547. Siegman, A. W. (1987a). The Pacing of Speech in

Depression. În Maser, J, D. (coord.), Depression and Eexpressive Behavior, 83-102. Hillsdale, NJ: Erlbaum.

1548. Siegman, A. W. (1987b). The Telltale Voice: Non-

verbal Mesasages of Verbal Communication. Feldstein, S., Siegman, A. W. (coord.), Nonverbal Behavior and

Communication, 2nd ed., 351-433. Hillside, NJ:

Erlbaum. 1549. Siegman, A. W., Feldstein, S. (1985). Multichannel

Integrations of Nonverbal Behavior. Hillsdale, NJ:

Erlbaum.

1550. Siegman, A. W., Pope, B. (1972). The Effect of Ambiguity and Anxiety on Interviewee Verbal Behavior.

Siegman, A. W., Pope, B. (coord.), Studies in Dyadic

Communication, 29-67. New York: Pergamon. 1551. Silvia, P. J. (2005). What is interesting? Exploring

the appraisal structure of interest. Emotion, 5, 89-102.

1552. Silvia, P. J. (2008). Interest: The curious emotion.

Current Directions in Psychological Science, 17, 57-60. 1553. Simms, T. M. (1967). Pupillary Response of Male

and Female Subjects to Pupillary Differences in Male and

Female Picture Stimuli. Perception and Psychophysics, 6, 115-121.

1554. Simonov, P. V., Forlov, M. V. (1973). Utilization of

Human Voice for Estimation of Man‘s Emotional Stress and State of Attention. Aerospace Medicine, 44, 254-

258.

1555. Simpson, J. A., Gangestad, S. W., Biek, M. (1993).

Personality and Nonverbal Social Behavior: An Ethological Perspective of Relationship Initiation. Jour-

nal of Experimental Social Psychology, 29, 434-461.

1556. Simpson, J. A., Gangestad, S. W., Biek, M. (1993). Personality and Nonverbal Social Behavior: An

Ethological Perspective of Relationship Initiation. Jour-

nal of Experimental Social Psychology, 29 (5), 434-461.

1557. Simpson, J., A., Gangestad, S. W., Nations, C.

(1996). Sociosexuality and Relationship Initiation: An

Ethological Perspective of Nonverbal Behavior. În Fletcher, G. J. O., Fitness, J. (coord.), Knowledge

Structures in Close Relationships: A Social Psychological

Approach, 121-146. New Jersey: Erlbaum. 1558. Singer, H. S. (2009). Motor Stereotypies. Semin.

Pediatr. Neurol., 16, 77– 81.

1559. Sirevaag, E. J., Rohrbaugh, J.W., Stern, J. A.,

Vedeniapin, A. B., Packingham, K. D., LaJonchere, C. M. (1999). Multi-Dimensional Characterizations of Operator

State: A Validation of Ocular Motor Metrics. St. Louis,

MO: Washington University, Department of Psychology. 1560. Sirevaag, E. J., Stern, J. A. (2000). Ocular

measures of fatigue and cognitive factors. În Backs, R.

W., Boucsein, W. (coord.), Engineering

Psychophysiology, 269-288. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.

1561. Slagter, H. A., Davidson, R. J., Tomer, R. (2010).

Eye-Blink Rate Predicts Individual Differences in Pseudoneglect. Neuropsychologia, 48, 1265-1268.

1562. Sloboda, J. A. (1991). Music Structure and

Emotional Response: Some Empirical Findings. Psychology of Music, 19, 110-120.

1563. Smith, C. A. (1989). Dimensions of Appraisal and

Physiological Response in Emotion. Journal of

Personality and Social Psychology, 56, 339-353. 1564. Smith, C. A., Lazarus, R. S. (1990). Emotion and

Adaptation. Pervin, L. A. (coord.), Handbook of

Personality Theory and Research, 609-637. New York: Guilford.

1565. Smith, C. A., Scott, H. S. (1997). A Componential

Approach to the Meaning of Facial Expression. Russell, J. A., Fernández-Dols, J. M. (coord.), The Psychology of

Facial Expression, 229-254. New York: Cambridge Uni-

versity Press.

1566. Smith, C. A., Scott, H. S. (1997). A Componential Approach to the Meaning of Facial Expressions. Russell,

J. A., Fernández-Dols (coord.), The Psychology of Facial

Expression, 229-254. New York: Cambridge University Press.

1567. Smith, N. (2008). I Was Wrong: The Meanings of

Apologies. New York, NY: Cambridge University Press.

1568. Smith, W. J. (1985). Consistency and change in communication. În Zivin, G. (coord.), The development

of expressive behavior: biology-environment interaction,

51-76. Orlando: Academic Press. 1569. Smith., C. A., Ellsworth, P. C. (1985). Patterns of

Cognitive Appraisal in Emotion. Journal of Personality

and Social Psychology, 48, 813-838. 1570. Smyth, J. M. (1998). Written Emotional Expression:

Effect Sizes, Outcome Types, and Moderating Variables.

Journal of Consulting and Clinical Psychology, 6, 236-

245. 1571. Snijders, C. J., Slagter, A. H., van Strik, R.,

Vleeming, A., Stoeckart, R., Stam, H. J. (1995). Why leg

crossing? The influence of common postures on abdomi-nal muscle activity. Spine, 20 (18), 1989-1993.

1572. Snowdon, C. T. (2003). Expression of Emotion in

Nonhuman Animals. Davidson, R. J., Scherer, K. R.,

Goldsmith, H. H., Handbook of Affective Sciences, 457-480. New York: Oxford University Press.

1573. Sober, E., Wilson, D. S. (2001). The Evolution and

Psychology of Unselfish Behaviour. Journal of Philosophy, 8, 43-47.

1574. Solomon, R. (1994). About Love: Re-inventing

Romance for Our Times. Lanham, MD: Littlefield Adams. 1575. Solomon, R. C. (1976). The Passions. The Myth and

Nature of Human Emotion. Garden City, NY: Doubleday.

1576. Sommer, I., Aleman, A., Ramsey, N., Bouma, A.,

Kahn, R. (2001). Handedness, Language Lateralisation and Anatomical Asymmetry in Schizophrenia. British Jo-

urnal of Psychiatry, 178, 344–351.

1577. Soojin, S. O. (2000). Explanation for the Gender Differences in Expressing Emotions. SARS, 013.

1578. Spiegel, J., Machotka, P. (1974). Messages of the

Body. London: Collier Macmillan.

243

1579. Sprengelmeyer, R., Young, A. W., Calder, A. J.,

Karnat, A., Lange, H., Hömberg, V., Perrett, D. I.,

Rowland, D. (1996). Loss of Disgust. Perception of Faces and Emotions in Huntington‘ s Disease. Brain, 119, 1647-

1665.

1580. Sroufe, L. A. (1979). Socioemotional Development. Osofsky, J. D. (coord.), The Handbook of Infant

Development, 462-516. New York: Wiley.

1581. Stamper, D. A., Lund, D. J., Molchany, J. W.,

Stuck, B. E. (2002). Human Pupil and Eyelid Response to Intense Laser Light: Implications for Protection. Percep-

tual and Motor Skills, 95, 775–782.

1582. Stanners, R. E., Headley, D. B., Clark, W. R. (1972). The Pupillary Response to Sentences: Influences

of Listening Set and Deep Structure. Psychopysiology,

12, 257-263.

1583. Steil, L. (1991). Listening training: the key to success in today‘s organizations. În Borisoff, D., Purdy,

M. (coord.), Listening in everyday life. Maryland: Univer-

sity of America Press. 1584. Steimer-Krause, E., Krause, R., Wagner, G. (2005).

Interaction Regulations Used by Schizophrenic and

Psychosomatic Patients. În Ekman, P., Rosenberg, E. L. (coord.),What the Face Reveals: Basic and Applied Stu-

dies of Spontaneous Expression Using the Facial Action

Coding System (FACS), Ed. 2, 361-380. New York: Oxford

University Press. 1585. Steinhauer, S. R., Hakerem, G. (1992). The

Pupillary Response in Cognitive Psychophysiology and

Schizophrenia. Friedman, D., Bruder, G. E. (coord.), Psychophysiology and Experimental Psychopathology: A

Tribute to Samuel Sutton, 182-203. New York: New York

Academy of Sciences. 1586. Steinhauer, S. R., Hakerem, G. (1992). The

Pupillary Response in Cognitive Psychophysiology and

Schizophrenia. Friedman, D., Bruder, G. E. (coord.),

Psychophysiology and Experimental Psychopathology: A Tribute to Samuel Sutton 182–204. New York: New York

Academy of Sciences Press.

1587. Steinzor, B. (1950). The Spatial Factor in Face to Face Discussion Groups. Journal of Abnormal and Social

Psychology, 45, 552-555.

1588. Stel, M., van Dijk, E., Smith, P. K., van Dijk, W.

W., Djalal, F. M. (2012). Lowering the pitch of your voice makes you feel more powerful and think more

abstractly. Social Psychological and Personality Science,

3 (4), 497-502. 1589. Stelmack, R. M., Mandelzys, N. (1975). Extraversion

and Pupillary Response to Affective and Taboo Words.

Psychophysiology, 12, 536-540. 1590. Stephen, D. G., Dixon, J. A., Isenhower, R. W.

(2009). Dynamics of Representational Change: Entropy,

Action, and Cognition. Journal of Experimental

Psychology: Human Perception and Performance, 35 (6), 1811-1832.

1591. Stepper, S., Strack, F. (1993). Propioceptive

Determinants of Emotional and Nonemotional Feelings. Journal of Personalitaty and Social Psychology, 64, 211-

220.

1592. Stern, J. A., Boyer, D., Schroeder, D. (1994). Blink

rate: a possible measure of fatigue. Human Factors, 36, 285-297.

1593. Stern, J. A., Walrath, L. C., Goldstein, R. (1984).

The Endogenous Eyeblink. Psychophysiology, 21, 22–33. 1594. Sternberg, R. J., Ben-Zeev, T. (2001). Complex

Cognition. Oxford University Press, New York.

1595. Sternberg, R. J., Kaufman, J. C., Pretz, J. E. (2002). The Creativity Conundrum: A Propulsion Model of

Kinds of Creative Contributions. New York: Psychology

Press.

1596. Sternberg, R. J., Kaufman, J. C., Pretz, J. E. (2004). A Propulsion Model of Creative Leadership.

Creativity and Innovation Management, 13 (3), 145–153.

1597. Stewart, C., Cash, W. (2000). Interviewing: principles and practice, Ed. 9. Boston, MA: McGrawHill.

1598. Stewart, J., Logan, C. (1998). Together:

Communicating Interpersonally, editia a cincea. Boston, MA: McGraw-Hill.

1599. Stice, E., Shaw, H. E. (2002). Role of Body

Dissatisfaction in the Onset and Maintenance of Eating

Pathology: A Synthesis of Research Findings. J. Psychosom. Res., 53, 985–993.

1600. Stienen, B. M. C., Tanaka, A., de Gelder, B. (2011).

Emotional voice and emotional body postures influence each other independently of visual awareness. PLoS

ONE, 6 (10), e25517.

1601. Stiff, J. B., Miller, G. R. (1986). ―Come to think

about it…‖: interrogative probes, deceptive communication and deception detection. Human

Communication Research, 12, 339-357.

1602. Stipek, D, Recchia, S., McClintic, S. (1992). Self-Evaluation in Young Children. Monographs of the Society

for Research in Child Development, 57 (1), n. s. 226.

1603. Stroebe, W. (2000). Social psychology and health.

Buckingham: Open University Press. 1604. Sturm, V. E., McCarthy, M. E., Yun, I., Madan, A.,

Yuan, J. W., Holley, S. R., Ascher, E. A., Boxer, A. L.,

Miller, B. L., Levenson, R. W. (2010). Mutual Gaze in Alzheimer‘s Disease, Frontotemporal and Semantic

Dementia Couples. SCAN, doi:10.1093/scan/nsq055.

1605. Summala, H., Häkkänen, H., Mikkola, T., Sinkkonen, J. (1999). Task effects on fatigue symptoms

in overnight driving. Ergonomics, 42, 798-806.

1606. Summerhayes, D. L., Suchner, R. W. (1978). Power

implications of touch in male female relationships. Sex Roles, 4, 493–503.

1607. Sun, D., Chan, C. C. H., Lee, T. M. C. (2012).

Identification and classification of facial familiarity in directed lying: An ERP study. PloS ONE, 7 (2), e31250.

1608. Sundstrom, E. (1975). An experimental study of

crowding: effects of room size, intrusion, and goal blocking on nonverbal behavior, self-disclosure, and

self-reported stress. Journal of Personality and Social

Psychology, 32, 645–654.

1609. Susskind, J. M., Anderson, A. K. (200*). Facial Expression Form and Function. Communicative and Inte-

grative Biology, 1, 148-149.

1610. Susskind, J. M., Lee, D. H., Cusi, A., Feiman, R., Grabski, W., Anderson, A. K. (2008). Expressing fear

enhances sensory acquisition. Nat. Neurosci., 11 (7),

843-850.

1611. Svensson, U. (2004). Blink behaviour based drowsiness detection - method development and

validation. Biomedical Engineering, University

Linköping, Linköping. 1612. Swann, W., Hixon, J., Stein-Seroussi, A., Gilbert,

D. (1990). The fleeting gleam of praise: cognitive

processes underlying behavioral reactions to self-relevant feedback. Journal of Personality and Social

Psychology, 59, 17-26.

1613. Szarota, P. (2010). The mistery of the European

smile: A comparison based on individual photographs by Internet users. Journal of Nonverbal Behavior, 34,

249256.

1614. Tabak, J. A., Zayas, V. (2012). The roles of featural and configural face processing in snap judgements of se-

xual orientation. PLoS ONE, 7 (5), e36671.

1615. Tada, H. (1978). Sponaneous Blinking During a

Visual Tracking Performance. Fukushima Journal of Me-dical Science, 25, 214-220.

1616. Tajfel, H., Turner, J. C., Austin, W. G., Worchel, S.

(1971). Social Categorization and Intergroup Behavior. European Journal of Social Psychology, 2, 149–178.

1617. Talbot, N. L. (1996). Women Sexually Abused as

Children: The Centrality of Shame Issue and Treatment Implications. Psychotherapy, 33, 11-18.

1618. Tamietto, M., Castelli, L., Vighetti, S., Perozzo, P.,

Geminiani, G., Weiskrantz, L., de Gelder, B. (2009).

Unseen Facial and Bodily Expressions Trigger Fast Emotional Reactions. Proceedings of the National Aca-

demy of Sciences of the United States of America

(PNAS), 106(42), 17661-17666. 1619. Tamir, M., Robinson, M. D., Clore, G. L., Martin, L.

L., Whitaker, D. J. (2004). Are We Puppets on a String?

The Contextual Meaning of Unconscious Expressive Cues. Personality and Social Psychology Bulletin, 30, 237–249.

244

1620. Tanaka, O. M., Vitral, R. W. F., Tanaka, G. Y.,

Guerrero, A. P., Camargo, E. S. (2008). Nailbiting, or

Onychophagia: A Special Habit. American Journal of Orthodentics and Dentofacial Orthopedics, 134 (2), 305-

308.

1621. Tangney, J. P., Stuewig, J., Mashek, D. J. (2007). What's Moral About the Self-Conscious Emotions? Tracy,

J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-

Conscious Emotions: Theory and Research, 21-37. New

York: Guilford. 1622. Tanner, J. E., Byrne, R. W. (1993). Concealing

Facial Evidence of Mood: Evidence for Perspective-

Taking in a Captive Gorilla? Primates, 34, 451-456. 1623. Tanner, J. E., Byrne, R. W. (1996). Representation

of Action Through Iconic Gesture in a Captive Lowland

Gorilla. Current Anthropology, 37, 162-173.

1624. Tapias, M., Glaser, J., Keltner, D., Vasquez, K., Wickens, T. (2007). Emotion and Prejudice: Specific

Emotions Toward Outgropus. Group Processes and

Intergroup Relations, 10 (1), 27-39. 1625. Taylor, J. R., Elsworth, J. D., Lawrence, M. S.,

Sladek, J. R., Jr., Roth, R. H., Redmond, D. E., Jr.

(1999). Spontaneous Blink Rates Correlate with Dopamine Levels in the Caudate Nucleus of MPTP-

Treated Monkeys. Experimental Neurology, 158, 214–

220.

1626. Taylor, K. I., Zäch, P., Brugger, P. (2002). Why Is Magical Ideation Related to Leftward Deviation on an

Implicit Line Bisection Task? Cortex, 38, 247–252.

1627. Taylor, S., Neter, E., Wayment, H. (1995). Self-evaluation processes. Personality and Social Psychology

Bulletin, 21, 1278–1287.

1628. Teasdale, J. D. (1988). Cognitive Vulnerability to Persistent Depression. Cognition and Emotion, 2, 247-

274.

1629. Teasdale, J. D., Fogarty, S. J., Williams, J. M. G.

(1980). Speech Rate as a Measure of Short-term Variation in Depression. British Journal of Social and

Clinical Psychology, 19, 271-278.

1630. Tecce, J. J. (1992). Psychology: Physiology and experimental. Yearbook of Science and Technology, 375–

377. New York: McGraw-Hill.

1631. Tedeschi, J. (1981). Impression management

theory, social psychological research. New York: Acade-mic Press.

1632. Telford, C., Thompson, N. (1933). Some Factors

Influencing Voluntary and Reflex Eyelid Responses. Jour-nal of Experimental Psychology, 16, 524-539.

1633. Tembrock, G. (1971). Biokommunikation:

Informationsübertragung im biologischen Bereich, 2. Berlin: Akademie-Verlag.

1634. Tembrock, G. (1975). Die Erforschung des tierlichen

Stimmausdrucks (Bioakustik). Trojan, F. (coord.),

Biophonetik, 51-68. Mannheim: Bibliographisches Insti-tut.

1635. ten Brinke, L., MacDonald, S., Porter, S., O‘Connor,

B. (2011). Crocodile Tears: Facial, Verbal and Body Language Behaviours Associated with Genuine and

Fabricated Remorse. Law Hum. Behav., in presa.

1636. Ten Brinke, L., Porter, S., Baker, A. (2012). Darwin

the detective: Observable facial muscle constrictions reveal emotional high-stakes lies. Teză doctorat, The

University of British Columbia.

1637. Terburg, D., Aarts, H., Putman, P., van Honk, J. (2012). În the eye of the beholder: reduced threat-bias

and increased gaze-imitation towards reward in relation

to trait anger. PLoS ONE, 7 (2), e31373. 1638. Termine, N. T., & Izard, C. E. (1988). Infants‘

response to their mothers‘ expressions of joy and

sadness. Developmental Psychology, 24, 223–229.

1639. Tesdale, J. D., Fennel, M. J. V. (1982). Immediate Effects on Depression of Cognitive Therapy

Interventions. Cognitive Therapy and Research, 6, 343-

351. 1640. Thalbourne, M.A. (1994). Belief in the Paranormal

and Its Relationship to Schizophrenia-Relevant Measures:

A Confirmatory Study. British Journal of Clinical Psychology, 33, 78–80.

1641. Thayer, R. E. (1989). The Biopsychology of Mood

and Arousal. New York: Oxford University Press.

1642. Theeuwes J, Godijn R (2001). Attention and Ocu-lomotor Capture. Folk, C., Gibson, B. (coord.),

Attraction, Distraction, and Action: Multiple

Perspectives on Attentional Capture, Attentional and Oculomotor Capture, 121-150. Amsterdam: Elsevier.

1643. Thomas, J. R., French, K. E. (1985). Gender

Differences Across Age in Motorperformance: A Meta-

Analysis. Psychological Bulletin, 98, 260-282. 1644. Thomas, L. E. Irwin, D. E. (2006). Blinking and

Thinking: Voluntary Eyeblinks Disrupt Iconic Memory.

Perception and Psychophysics, 68 (3), 475-488. 1645. Thomas, L., Levine, T. (1996). Further thoughts on

recall, memory, and the measurement of listening: a

rejoinder to Bostrom. Human Communication Research,

23, 306–308. 1646. Thomason, T. C., Arbuckle, T., Cady, D. (1980).

Test of the Eye Movement Hypothesis of Neurolinguistic

Programming. Percept. Mot. Skills, 51, 230. 1647. Thompson, M. M., Zanna, M. P., Griffiin, D. W.

(1995). Let‘s Not Be Indifferent About (Attitudinal)

Ambivalence. Petty, R. E., Krosnick, J. A. (coord.), Attitude Strenght: Antecedents and Consequences, 361-

386. Mahwah, NJ: Erlbaum.

1648. Thomson, D. M., Tulving, E. (1970). Associative

Encoding and Retrieval Processes in Episodic Memory. Psychological Review, 80, 352–373.

1649. Thornhill, R. (1992a). Fluctuating Asymmetry and

the Mating System of the Japanese Scorpionfly. Behavioral Ecology, 3, 277-283.

1650. Thornhill, R. (1992b). Fluctuating Asymmetry,

Interspecific Aggression, and Male Mating Tactics in Two Species of Japanese Scorpionflies. Behavioral Ecology

and Sociobiology, 30, 357-363.

1651. Thornhill, R., Gangestad, S. W. (1993). Human

Facial Beauty: Averageness, Symmetry, and Parasite Resistance. Human Nature, 4, 237-269.

1652. Thornhill, R., Gangestad, S. W. (1994). Fluctuating

Asymmetry and Human Sexual Behavior. Psychological Science, 5, 297-302.

1653. Thornhill, R., Sauer, K. P. (1992). Genetic Size

Effects on the Fighting Ability of Sons and Daughters and

Mating Success of Sons in a Scorpionfly. Animal Behaviour, 43, 255-264.

1654. Thrrahian, G. A., Hicks, R. A. (1979). Attribution of

Pupil Size as a Function of Facial Valence and Age in American and Persian Children. Journal of Cross Cultural

Psychology, 10, 243-250.

1655. Tia, B., Saimpont, A., Paizis, C., Mourey, F., Fadiga, L., Pozzo, T. (2011). Does Observation of

Postural Imbalance Induce a Postural Reaction? PLoS

ONE, 6 (3), e17799.

1656. Tickle-Degnen, L. (1989). Impressions of rapport: The effect of nonverbal immediacy on participants and

observers. Unpublished doctoral dissertation, Harvard

University, Cambridge, MA. 1657. Tickle-Degnen, L., Rosenthal, R. (1992). Nonverbal

aspects of therapeutic rapport. În Feldman, R. S.

(coord.), Applications of nonverbal behavior theories

and research, 143-164. Hillsdale, NJ: Eflbaum. 1658. Tiedens, L. Z., Linton, S. (2001). Judgement Under

Emotional Certainty and Uncertainty: The Effects of

Specific Emotions on Information Processing. Journal of Personalitaty and Social Psychology, 81, 973-988.

1659. Tinbergen, N. (1952). Derived activities: their

causation, biological significance, origin, and emancipation during evolution. Quarterly Review of

Biology, 27, 1-32.

1660. Titze, I. (1992). Acoustic Interpretation of the

Voice Range Profile (Phonetogram). Speech Hearing Research, 35, 21-34.

1661. Tolkmitt, F. J., Scherer, K. R. (1986). Effects of

Experimentally Induced Stress on Vocal Parameters. Jo-urnal of Experimental Psychology: Human Perception

and Performance, 12, 302-313.

1662. Tolman, E. C. (1932). Purposive Behavior in Animals and Men. New York: Century.

245

1663. Tolman, E. C. (1938). The determinants of behavior

at a choice point. Psychol. Rev., 45, 1–41.

1664. Tolman, E. C. (1939). Prediction of vicarious trial-and-error by means of the schematic sow-bug. Psychol.

Rev., 46, 318–336.

1665. Tomer, R. (2008). Attentional Bias as Trait: Correlations with Novelty Seeking. Neuropsychologia, 46

(7), 2064-2072.

1666. Tomkins, S. S. (1962). Affect, Imagery,

Consciousness: Vol. 1. The Positive Affects. New York: Springer.

1667. Tomkins, S. S. (1963). Affect, Imagery,

Consciousness: Vol. 2. The Negative Affects. New York: Springer.

1668. Tomkins, S. S. (1984). Affect Theory. Scherer, K.

R., Ekman, P. (coord.), Approaches to Emotion, 163-196.

Hillsdale, NJ: Erlbaum. 1669. Tomkins, S. S., McCarter, R. (1964). What and

where are the primary affects? Some evidence for a

theory. Perceptual and Motor Skills, Monograph Supplement 1, 18, 119-158.

1670. Tomkins, S. S., McCarter, R. (1964). What and

where are the primary affects? Some evidence for a theory. Perceptual and Motor Skills, 18, 119-158.

1671. Tourish, D. (1999). Communicating beyond indivi-

dual bias. În Long, A. (coord.), Interaction for practice

in community nursing. Basingstoke: Macmillan. 1672. Toxopeus, C. M., de Jong, B. M., Valsan, G.,

Conway, B. A., Leenders, K. L., Maurits, N. M. (2011).

Direction of Movement Is Encoded in the Human Primary Motor Cortex. PLoS ONE, 6 (11), e27838.

1673. Tracy, J. L., Matsumoto, D. (2008). The

Spontaneous Expression of Pride and Shame: Evidence for Biologically Innate Nonverbal Displays. PNAS,

105(33), 11655-11660.

1674. Tracy, J. L., Robins, R. W. (2004). Show Your Pride:

Evidence for a Discrete Emotion Expression. AMERICAN Psychological Society, 15(3), 194-197.

1675. Tracy, J. L., Robins, R. W., Schriber, R. A. (2009).

Development of a FACS-Verified Set of Basic and Self-Conscious Emotion Expressions. Emotion, 9(4), 554-559.

1676. Tracy, J., Richard, R., June P. T. (2007a). The Self-

conscious Emotions: Theory and Research. New York:

Guilford. 1677. Tracy, J., Robins, R. W. (2007a). The Self in Self-

Conscious Emotions - A Cognitive Appraisal Approach.

Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and Research, 3-20.

New York: Guilford.

1678. Tracy, J., Robins, R. W. (2007b). The Psychological Structure of Pride: A Tale of Two Facets. Journal of

Personality and Social Psychology, 92, 506-525.

1679. Tracy, J., Robins, R. W. (2007c). The Nature of

Pride. Tracy, J. L., Robins, R. W., Tangney, J. P. (coord.), The Self-Conscious Emotions: Theory and

Research, 263-282. New York: Guilford.

1680. Trenholm, S., Jensen, A. (2000) Interpersonal communication, ed. 4. Belmont, CA: Wadsworth.

1681. Trivers, R. L. (1972). Parental Investment and

Sexual Selection. Campbell, B. (coord.), Sexual

Selection and the Descent of Man, 136-179. New York: Aldine de Gruyter.

1682. Trivers, R. L. (1985). Social Evolution. Menlo Park,

CA: Benjamin/Cummings. 1683. Troisi, A., Pasini, A., Bersani, G., Guispini, A.,

Ciani, N. (1989). Ethological predictors of amitriptyline

response in depressed outpatients. Journal of Affective Disorders, 17, 129–136.

1684. Trommershäuser, J., Landy, M. S., Maloney, L. T.

(2006). Humans Rapidly Estimate Expected Gain in

Movement Planning. Psychological Science, 17 (11), 981-988.

1685. Trommershäuser, J., Maloney, L. T., Landy, M. S.

(2003a). Statistical Decision Theory and the Selection of Rapid, Goal-Directed Movements. Journal of the Optical

Society of America A, 20, 1419–1432.

1686. Trommershäuser, J., Maloney, L. T., Landy, M. S. (2003b). Statistical Decision Theory and Trade-Offs in

the Control of Motor Response. Spatial Vision, 16, 255–

275.

1687. Turk, J. (1992). The fragile-X syndrome: On the way to a behavioral phenotype. British Journal of

Psychiatry, 160, 24–35.

1688. Turney, C., Ellis, K.J., Hatton, N., Owens, L.C., Towler, J., Wright, R. (1983). Sydney microskills

redeveloped: series 1 handbook. Sydney: Sydney Univer-

sity Press.

1689. Ueda, Y., Komiya, A. (2012). Cultural Adaptation of Visual Attention: Calibration of the Oculomotor Control

System in Accordance with Cultural

1690. Ulrich, G., Zeller, G., Mühlbauer, H.-D. (1983). Studien zum Lateralitätsverhalten stationär behandelter

endogen Depressiver. Archiv für Psychiatrie und

Nervenkrankheiten, 233 (6), 457–469.

1691. Unema, P. J. A., Pannasch, S., Joos, M., Velichkovsky, B. M. (2005). Time Course of Information

Processing During Scene Perception: The Relationship

Between Saccade Amplitude and fixation Duration. Visu-al Cognition, 12, 473–494.

1692. Unz, D. C., Schwab, F. (2005). Viewres Viewed:

Facial Expression Patterns While Watching TV News. Anolli, L., Duncan S. Jr., Magnusson, M. S., Riva G.

(coord.), The Hidden Structure of Interaction: From

Neurons to Culture Patterns, 254-263. Amsterdam: IOS.

1693. Urry, H. L., van Reekum, C. M., Johnstone, T., Kalin, N. H., Thurow, M. E., Schafer, H. S., et al. (2006).

Amygdala and Ventromedial Prefrontal Cortex Are

Inversely Coupled During Regulation of Negative Affect and Predict the Diurnal Pattern of Control Secretion

Among Older Adults. Journal of Neuroscience, 26 (16),

4415-4425. 1694. Valdés-Conroy, B., Román, F. J., Hinojosa, J. A.,

Shorkey, S. P. (2012). So Far So Good: Emotion in the

Peripersonal/Extrapersonal Space. PLoS ONE, 7 (11),

e49162. doi:10.1371/journal.pone.0049162 1695. Valentini, M., Kischka, W., Halligan, P. W. (2007).

Residual Haptic Sensation Following Stroke Using

Ipsilateral Stimulation. Journal of Neurology Neurosurgery and Psychiatry, 79, 266–270.

1696. Van Baaren, R. B., Fockenberg, D. A., Holland, R.

W., Janssen, L., van Keepenberg, A. (2006). The Moody

Chameleon: The Effect of Mood on Nonconscious Mimicry. Social Cognition, 24, 426-437.

1697. Van Baaren, R. B., Holland, R. W., Steenaert, B.,

Van Knippenberg, A. (2003). Mimicry for money: Behavioral consequences of imitation. J. Exp. Soc.

Psychol., 39, 393-398.

1698. van Elk, M., Blanke, O. (2011). Manipulable Objects Facilitate Cross-Modal Integration in Peripersonal Space.

PLoS ONE, 6 (9), e24642.

1699. Van Hoof, J. A. R. A. M. (1967). The Facial Displays

of the Catarrhine Monkeys and Apes. În Morris, D. (coord.), Primate Ethology, 7–68. Chicago: Aldine.

1700. Van Hoof, J. A. R. A. M. (1972). A Comparative

Approach to the Phylogeny of Laughter and Smiling. Non-verbal Communication, 209-241.

1701. Van Orden, K. F., Limbert, W., Makeig, S., Jung, T.

P. (2001). Eye Activity Correlates of Workload During a

Visuospatial Memory Task. Human Factors, 43, 111–121. 1702. van Praag, H., Christie, B. R., Sejnowski, T. J.,

Gage, F. J. (1999). Running Enhances Neurogenesis,

Learning, and Long-Term Potentiation in Mice. Proceedings of the National Academy of Sciences of the

United States of America, 96, 13427-13431.

1703. van Praag, H., Kempermann, G., Gage, F. H. (1999). Running Increases Cell Proliferation and

Neurogenesis in the Adult Mouse Dentate Gyrus. Nature

Neuroscience, 2, 266-270.

1704. van Reekum, C. M., Johnstone, T., Urry, H. L., Thurow, M. E., Schaefer, H. S., Alexander, A. L., David-

son, R. J. (2007). Gaze Fixation Predict Brain Activation

During the Voluntary Regulation of Picture-Induced Ne-gative Affect. Neuroimage, 36, 1041-1055.

1705. van Reekum, C., Banse, R., Johnstone, T., Etter,

A., Wehrle, T., Scherer, K. R. (2004). Psychophysiological Responses to Appraisal Responses in

246

a Computer Game. Cognition and Emotion, 18 (5), 663-

688.

1706. Van Slyke, E. (1999). Listening to conflict: finding constructive solutions to workplace disputes. New York:

AMACOM.

1707. Van Swol, L. M., Drury, M. (2006). The effects of shared opinions on nonverbal mimicry. Paper presented

at the International Communication Association Annual

Conference.

1708. Verghese, J., Xue, X. (2011). Predisability and Gait Patterns in Older Adults. Gait and Posture, 33 (1), 98-

101.

1709. Verwey, W. B., Zaidel, D. M. (2000). Predicting drowsiness accidents from personal attributes, eye

blinks and ongoing visual behavior. Personality and Indi-

vidual Differences, 28, 123-142.

1710. von Cramon, D., Schuri, U. (1980). Blink Frequency and Speech Motor Activity. Neuropsychologia, 18, 603-

606.

1711. von Cranach, M. (1971). The Role of Orienting Behavior in Human Interaction. Esser, A. H. (coord.),

Behavior and Environment: The Use of Space by Animals

and Man, 217–37. New York, NY: Plenum. 1712. Von Grunhau, M., Anston, C. (1995). The Detection

of Gaze Direction: A Stare-in-the-Crowd Effect.

Perception, 24, 1297-1313.

1713. Voss, J. L., Warrenb, D. E., Gonsalves, B. D., Federmeier, K. D. et al. (2011). Spontaneous revisitation

during visual exploration

1714. Vouloumanos, A. Werker, J. F. (2007). Listening to Language at Birth: Evidence for a Bias for Speech in

Neonates. Developmental Science, 10 (2), 159-171.

1715. Vrij, A. (2008). Detecting Lies and Deceit. Chichester: John Wiley.

1716. Vrij, A., Akehurst, L., Morris, P. (1997). Indivisual

Differences in Hand Movements During Deception. Jour-

nal of Nonverbal Behavior, 21 (2), 87-102. 1717. Vrij, A., Mann, S. (2005). Police Use of Nonverbal

Behavior as Indicators of Deception. În Riggio, R. E.,

Feldman, R. S. (coord.), Applications of Nonverbal Communication, 63–94. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum.

1718. Vrij, A., Mann, S. (2005). Police use of nonverbal

behavior as indicators of deceit. În Riggio, R. E.,

Feldman, R. S. (coord.), Applications of Nonverbal Communication, 63-94. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum.

1719. Vuilleumier, P. (2005). How Brains Behave: Neural

Mechanisms of Emotional Attention. Trends in Cognitive Sciences, 9, 585-594.

1720. Vuilleumier, P., Schwartz, S. (2001). Beware and

Be Aware: Capture of Spatial Attention by Fear-Related Stimuli in Neglect. NeuroReport, 12, 1119-1122.

1721. Waber, D. P. (1979). Neuropsychological aspects of

Turner‘s syndrome. Developmental Medical Child

Neurology, 21, 58–70. 1722. Wagner, H., Lee, V. (1999). Facial behavior alone

and in the presence of others. În Philippot, P., Feldman,

R. S., Coats, E. J. (coord.), The social context of non-verbal behavior, 262-286. New York, NY: Cambridge

University Press.

1723. Wahaj, S. A., Guse, K. R., Holekamp, K. E. (2001).

Reconciliation in the Spotted Hyena (Crocuta Crocuta). Ethology, 107, 1057-1074.

1724. Walker, D. N. (1971). Openness to Touching: A

Study of Strangers in Nonverbal Interaction. Doctoral dissertation, University of Connecticut, Ann Arbor, MI.

University Microfilms, No. 71–18, p. 454.

1725. Walker, E., Lewine, R. J. (1990). Prediction of Adult-Onset Schizophrenia from Childhood Home Movies

of the Patients. American Journal of Psychiatry, 147,

1052-1056.

1726. Walker, J. (2001). Control and the psychology of health. Buckingham: Open University Press.

1727. Wallbott, H. G. (1998). Bodily Expression of

Emotion. European Journal of Social Psychology, 28, 879-896.

1728. Wallbott, H. G., Ricci-Bitti, P., Babbinger-Huber, E.

(1986). Non-verbal Reactions to Emotional Experiences. Experiencing Emotion: A Cross-Cultural Study (K. R.

Scherer, H. G. Wallbott, A. B. Summerfield), 98-116.

Cambridge, UK: Cambridge University Press.

1729. Wallbott, H. G., Scherer K. R. (1986). Cues and channels in emotion recognition. Journal of Personality

and Social Psychology, 51, 690-699.

1730. Wallbott, H. G., Scherer, K. R. (1986). Cues and Channels in Emotion Recognition. Journal of Personality

and Social Psychology, 51 (4), 690-699.

1731. Wallbott, H. G., Scherer, K. R. (1991). Stress

Specificities: Differential Effects of Coping Style, Gender, and Type of Stressor on Automatic Arousal, Fa-

cial Expression, and Subjective Feeling. Journal of

Personality and Social Psychology, 61 (1), 147-156. 1732. Waller, B. M., Cray, J. J., Jr., Burrows, A. M.

(2008). Selection for Universal Facial Emotion. Emotion,

8 (3), 435-439.

1733. Watanabe, K., Matsuda, T., Nishioka, T., Namatame, M. (2011). Eye Gaze During Observation of

Static Faces in Deaf People. PloS One, 6 (2), e16919.

1734. Watson, D., Suls, J., Haig, J. (2002). Global Self-Esteem in Relation to Structural Models of Personality

and Affectivity. Journal of Personality and Social

Psychology, 83 (1), 185-197. 1735. Watson, D., Tellegen, A. (1988). Toward a Consen-

sual Structure of Mood. Psychological Bulletin, 98, 219-

235.

1736. Watson, D., Tellegen, A. (1999). Issues in the Di-mensional Structure of Affect – Effects of Descriptors,

Measurement Error, and Response Formats: Comment on

Russell and Carroll (1999). Psychological Bulletin, 125, 601-610.

1737. Watson, O. M. (1970). Proxemic Behavior. The

Hague: Mouton. 1738. Watson, O. M. (1974). Proxemics. În Sebeok, T. A.

(coord.), Current Trends in Linguistics, 12, 311-344. The

Hague: Mouton.

1739. Watson, P. J., Thornhill, R. (1994). Fluctuating Asymmetry and Sexual Selection. Trends in Ecology and

Evolution, 9, 21-25.

1740. Waxer, P. (1977). Nonverbal cues for anxiety: An examination of emotional leakage. Journal of Abnormal

Psychology, 86, 306-314.

1741. Weary, G., Jacobson, J. A. (1997). Causal

Uncertainty Beliefs and Diagnostic Information Seeking. Journal of Personalitaty and Social Psychology, 73, 839-

848.

1742. Wegner, D. M., Gold, D. B. (1995). Fanning Old Flames: Emotional and Cognitive Effects of Suppressing

Thoughts of a Past Relationship. Journal of Personality

and Social Psychology, 68, 782–792. 1743. Wehrle, T., Kaiser, S., Schmidt, S., Scherer, K. R.

(2000). Studying Dynamic Models of Facial Expression of

Emotion Using Synthetic Animated Faces. Journal of

Personality and Social Psychology, 78(1), 105-119. 1744. Weiner, B. (1986). An Attributional Theory of

Motivation and Emotion. New York: Springer.

1745. Welford, A. T. (1974). Introductory Lecture to Session IV on the Sequencing of Action. Brain Research,

71 (2-3), 381-392.

1746. Wells, T. T., Beevers, C. G., Robison, A. E., Ellis,

A. J. (2010). Gaze Behavior Predicts Memory Bias for Angry Facial Expressions in Stable Dysphoria. Emotion,

10 (6), 894-902.

1747. Wendorff, T., Linnemann, M., Lemke, M. R. (2002). Lokomotion und Depression [Locomotion and

Depression]. Fortschr. Neurol. Psychiatr., 70, 289–296.

1748. Westmyer, R., Rubin, R. (1998). Appropriateness and effectiveness of communication channels in compe-

tent interpersonal commumcation. Journal of

Communication, 48, 27-48.

1749. Whalen, P. J., Rauch, S. L., Etcoff, N. L., McInerney, S. C., Lee, M. B., Jenike, M. A. (1998).

Masked Presentations of Emotional Facial Expressions

Modulate Amygdala Activity Without Explicit Knowledge. The Journal of Neuroscience, 18 (1), 411-418.

1750. Wheaton, L. A, Nolte, G., Bohlhalter, S., Fridman,

E., Hallett, M. (2005). Synchronization of Parietal and Premotor Areas During Preparation and Execution of

247

Praxis Hand Movements. Clinical Neurophysiology, 116

(6), 1382-1390.

1751. Wheldall, K., Bevan, K., Shortall, A. (1986). A touch of reinforcement: the effects of contingent

teacher touch on the classroom behaviour of young

children. Educational Review, 38, 207-216. 1752. Whitaker, H. H. (1976). Neurobiology of Language.

Carterette, E. C., Friedman, M. P., Handbook of

Perception, vol. 3. Language and Speech, 121-144. New

York: Academic Press. 1753. Whitcher, S. J., Fisher, J. D. (1979). Multidimensi-

onal Reaction to Therapeutic Touch in a Hospital

Setting. Journal of Personality and Social Psychology, 37, 87–96.

1754. White, G. L., Maltzman, L. (1977). Pupillary

Activity While Listening to Verbal Passages. Journal of

Research in Personality, 12, 361-369. 1755. Widen, S. C. (2012). Children‘s interpretation of

facial expressions: the long path from valence-based to

specific discrete categories. Emotion Review (în curs de publicare).

1756. Widen, S. C., Naab, P. (2012). Can an anger face

also be scared? Malleability of facial expressions. Emotion, 12 (5), 919-925. doi: 10.1037/a0026119

1757. Wilding, J., Cook, S., Davis, J. (2000). Sound Fami-

liar. The Psychologist, 13, 558–562.

1758. Williamson, S. S., Zivotofsky, A. Z., Basso, M. A. (2005). Modulation of Gaze-Evoked Blinks Depends

Primarly on Extraretinal Factors. Journal of

Neurophysiology, 93, 627-632. 1759. Willis, F., Briggs, L. (1992). Relationship and touch

in public places. Journal of Nonverbal Behavior, 16, 55-

63. 1760. Willis, J., Todorov, A. (2006). First Impressions:

Making Up Your Mind After a 100-ms Exposure to a Face.

Psychol. Sci., 17 (7), 592-598.

1761. Willis, M. L., Palermo, R., Burke, D. (2011). Judging approachability on the face of it: The influence of face

and body expressions on the perception of

approachability. Emotion, 11 (3), 514-523. 1762. Wilming, N., Betz, T., Kietzmann, T. C., König, P.

(2011). Measures and Limits of Models of Fixation

Selection. PLoS ONE, 6 (9), e24038.

1763. Wilson, G. (1978). Introversion/Extroversion. Lon-don, H., Exner, J. E. (coord.), Dimensions of

Personality, 217-261. New York: Wiley.

1764. Wilson, G. (1999). Groups in Context: Leadership and Participation in Small Groups, Ed. 5. Boston:

McGraw-Hill.

1765. Wilson, M. (2002). Six Views of Embodied Cognition. Psychonomic Bulletin & Review, 9, 625–636.

1766. Wiseman, R., Watt, C., ten Brinke, L. et al. (2012).

The eyes don‘t have it: lie detenction and Neuro-

Linguistic Programming. PLoS ONE, & (7), e40259. 1767. Wolvin, A. and Coakley, C. (1996). Listening, editia

a cincea. Boston, MA: McGraw-Hill.

1768. Wolvin, A., Coakley, C. (1996). Listening, ed. 5. Boston, MA: McGraw-Hill.

1769. Wood, J. V., Giordano-Beech, M., Taylor, K. L.,

Michela, J. L., Gaus, V. (1994). Strategies of Social

Comparison Among People with Low Self-Esteem: Self-Protection and Self-Enhancement. J. Pers. Soc.

Psychol., 67, 713–731.

1770. Woodmansee, J. J. (1967). The Pupil Reaction as an Index of Positive and Negative Affect. Paper presented

at the meeting of the American Psychological Associati-

on, Washington, D.C. 1771. Woodworth, R., Marquis, D. (1949). Psychology: a

study of mental life. Londra: Methuen.

1772. Woodzicka, J. A., LaFrance, M. (2005). Working on

a smile: responding to sexual provocation in the workplace. În Riggio, R. E., Feldman, R. S. (coord.),

Applications of Nonverbal Communication, 139-155.

Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum. 1773. Wright, R. D., Ward, L. M. (2008). Orienting of

attention. Marea Britanie: Oxford University Press.

1774. Wundt, W. (1896). Grundriss der Psychologie. Leipzig: Engelmann.

1775. Xing, C., Isaacowitz, D. M., (2006). Aiming at

Happiness: How Motivation Affects Attention to and

Memory for Emotional Images. Motivation and Emotion, 30 (3), 243-250.

1776. Xu, J., Gannon, P. J., Emmorey, K., Smith, J. F.,

Braun, A. R. (2010). Symbolic Gestures and Spoken Language Are Processed by a Common Neural System.

PNAS, 106 (49), 20664-20669.

1777. Yabar, Y., Johnston, L., Miles, L., Peace, V. (2006).

Implicit behavioral mimicry: investigating the impact of group membership. J. Nonverbal. Behav., 30, 97-113.

1778. Yardley, L., Gardner, M., Leadbetter, A., Lavie, N.

(1999). Effect of Articulatory and Mental Tasks on Postural Control. Neuroreport, 10 (2), 215-219.

1779. Yasuko, O., Yo, M. (2001). Estimates of Impressions

Based on Frequency of Blinking. Social Behavior and

Personality, 29 (2), 159-168. 1780. Yates, F. (1969). The Art of Memory. New York:

Penguin.

1781. Yngve, V. H. (1970). On Getting a Word in Edgewise. Papers from the sixth regional meeting of the

Chicago Linguistics Socirty, 567-578. Chicago, USA: Chi-

cago Linguistic Society. 1782. Yoon, H. W., Chung, J. Y., Song, M. S., Park, H.

(2005). Neural Correlates of Eye Blinking; Improved by

Simultaneous fMRI and EOG Measurement. Neuroscience

Letters, 381, 26–30. 1783. Yorzinski, J. L., Platt, M. L. (2008). Same-Sex Gaze

Attraction Influences Mate-Choice Copying in Humans.

PloS ONE, 5 (2), e9115. 1784. Yoshimoto, D. K., Shapiro, A., O‘Brien, K.,

Gottman, J. M. (2005). Nonverbal communication coding

systems of commited couples. În Harrigan, J. A., Rosen-thal, R., Scherer, K. R. (coord.), The New Handbook of

Methods in Nonverbal Behavior Research, 369-397. New

York: Oxford University Press.

1785. Yoshizaki, Y. (1997). The Value Shift of Japanese Youth. Comparative Civilizations Review, 35, 1-14.

1786. Young, G. S., Merin, N., Rogers, S. J. M., Ozonoff,

S. (2009). Gaze Behavior and Affect at 6 Months: Predicting Clinical Outcomes and Language Development

in Tipically Developing Infants and Infants at Risk for Au-

tism. Developmental Science, 12, 798-814.

1787. Young, I. M. (1990). Throwing Like a Girl: A Phenomenology of Feminine Body Comportment,

Motility, and Spatiality. În Throwing Like a Girl and

Other Essays in Feminist Philosophy and Social Theory, 141-159. Bloomington: Indiana University Press.

1788. Zajonc, R. B. (1985). Emotion and facial efference:

a theory reclaimed. Science, 228, 15-21. 1789. Zajonc, R. B., Murphy, S. T., Inglehart, M. (1989).

Feeling and facial efference: implications of the vascu-

lar theory of emotion. Psychological Review, 96, 395-

418. 1790. Zametkin, A. I., Stevens, J. R., Pittman, R. (1979).

Ontogeny of Spontaneous Blinking and of Habituation of

the Blink Reflex. Annals of Neurology, 5, 453-457. 1791. Zammuner, V. L. (1998). Concepts of Emotion:

"Emotionness", and Dimensional Ratings of Italian

Emotion Words. Cognition and Emotion, 12, 243-272.

1792. Zebrowitz, L. A., Montepare, J. M. (2008). Social psychological face perception: Why appearance matters.

Soc. Pers. Psychol. Compass., 2, 1497-1517.

1793. Zentner, M. R., Kagan, J. (1996). Perception of Music by Infants. Nature, 383, 29.

1794. Zentner, M. R., Kagan, J. (1998). Infants‘

Perception of Consonance and Dissonance in Music. Infant Behavior and Development, 21, 483–492.

1795. Zentner, M., Grandjean, D., Scherer, K. R. (2008).

Emotions Evoked by the Sound of Music:

Characterization, Classification, and Measurement. Emotion, 4, 494-521.

1796. Zhang, H., Yan, H.-M., Kendrick, K. M., Li, C.-Y.

(2012). Both lexical and non-lexical characters are processed during saccadic eye movements. PLoS ONE, 7

(9), e46383.

248

1797. Zhang, J., Li, X., Song, Y., Liu, J. (2012). The

fusiform face area is engaged in holistic, not parts-

based, representation of faces. PLoS ONE, 7 (7), e40390. 1798. Zhao, Y. (1999). Leaving the Countryside: Rural-To-

Urban Migration Decisions in China. The American Eco-

nomic Review, 89 (2), 281-286. Papers and Proceedings of the One Hundred Eleventh Annual Meeting of the

American Economic Association.

1799. Zhou, X., Wildschut, T., Sedikides, C.,

Chen, X., Vingerhoets, A. J. J. M. (2012). Heartwarming memories: Nostalgia maintains

physiological comfort. Emotion, Vol 12(4), Aug

2012, 678-684. doi: 10.1037/a0027236 1800. Zhou, L., Burgoon, J. K., Nunamaker, J. F.,

Twitchell, D. (2004a). Automating linguisticsbased cues

for detecting deception in text-based asynchronous

computer-mediated communication. Group Decision and Negotiation, 13 (1), 81-106.

1801. Zhou, L., Burgoon, J. K., Twitchell, D. P. (2003). A

longitudinal analysis of language behavior of deception

in e-mail. Paper presented at the 1st NSF/NIJ

conference on intelligence and security informatics,

Tucson, AZ, USA. 1802. Zhou, L., Zhang, D. S. (2008). Following linguistic

footprints: Automatic deception detection in online

communication. Communications of the ACM, 51 (9), 119-122.

1803. Zuckerman, M. (1994). Behavioral Expressions and

Bio-Social Expressions of Sensation Seeking. Cambridge

University Press, Cambridge. 1804. Zuckerman, M., Cloninger, C. R. (1996).

Relationships Between Cloninger‘s, Zuckerman‘s, and

Eysenck‘s Dimensions of Personality. Personality and In-dividual Differences, 21, 283-285.

1805. Zivin, G. (1985). Separating the issues in the study

of expressive development: a framing chapter. În Zivin,

G. (coord.), The development of expressive behavior: biology-environment interaction, 3-26. Orlando: Aca-

demic Press.

249

ADDENDĂ

TABELUL A1. PREDICȚIILE TEORIEI COMPONENȚIALE DE STRUCTURARE A EVĂLUARILOR COGNITIVE ASUPRA SUBSISTEMELOR

EMOȚIEI249 (Scherer, 1985, 1989b)

STIMUL EVALUAT CA:

FUNCȚII ORGANISMICE

FUNCȚII SOCIALE

SISTEM DE SUPORT

SISTEM DE ACȚIUNE

TO

NU

S M

US-

CU

LA

R

FA

ȚĂ

VO

CE

INST

RU

MEN

-

TA

L

PO

ST

UR

Ă

LO

CO

MO

ȚIE

noutate

nou orientare,

concentrare alertare

răspuns de orientare

schimbări locale

sprâncene şi pleoape ridicate;

deschidere orificii

întrerupe-re, inhalare

întrerupere îndreptare, ridicarea capului

întrerupe-re

familiar homeostază liniştire nicio schimba-

re nicio schimbare

nicio schimbare

nicio schimbare

nicio schimbare

nicio schimbare

nicio schimbare

plăcere intrinsecă

plăcut

încorporare recomanda-re

sensibilizarea capacității senzoriale globale

diminuare slabă

extinderea orificiilor

largă mişcare centripeta-lă

expansiune, deschidere

apropiere

neplăcut respingere revenire,

avertizare răspuns defensiv: desensibilizare

amplifica-re

închiderea orificiilor

îngustă mişcare centrifugă

închidere, strâmtare

evitare, distanțare

importanță

potrivit relaxare comunicarea

stabilității schimbare trofotropică

diminuare tonus relaxat

relaxată poziție confortabi-lă

poziție confortabi-lă

poziție de repaus

discre-pant

activare comunicarea acțiunii

dominanță ergotropică

amplifica-re

m. corrugator (UA 4)

tensionată depinde de obiectiv

depinde de obiectiv

depinde de obiectiv

potențial de coping

fără control

readaptare indicarea retragerii

dominanță trofotropică

hipotonie coborârea pleoapelor

laxă încetinire, sau nicio activitate

închidere încetinire, sau nicio activitate

putință şi control mari

asertivitatea obiectivului

asertivitatea dominanței

balanță ergo-trofo, descăr-care de noradrenalină, volum de aer crescut

diminuare uşoară, tensiune în jurul gâtului şi capului

tensiona-rea mandi-bulei şi danturii

voce completă, totală

mişcare competitivă

înclinare în față

apropiere

putință şi control scăzute

protecție exprimarea sumisiunii

dominanță ergotoropică, descărcare de adrenalină, vasoconstrictie periferică, volum de aer crescut

hipertonus, tensiune în zonele locomoto-rii

UA 25+26 voce subțire

mişcare de protecție

pregătirea pentru mişcare

mişcare rapidă sau oprire bruscă (înlemnire)

249

Coloana 1: dimensiunile evaluării cognitive care sunt realizate asupra stimulului; coloanele 2, 3, 4 şi sistemul de acțiune: componente ale emoției.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

TABELUL A2. SINTEZA FINALĂ: STĂRI SAU REACȚII ÎN RELAȚIE CU INDICATORII NONVERBALI250 INDICATORI:

REACȚIE AFECTIVĂ SAU COGNITIVĂ,

TRĂSĂTURĂ, SAU COMPORTAMENT FAȚĂ VOCE ȘI DISCURS CORP (MIȘCĂRI, PSOTURĂ) OCHI (PRIVIRE, CLIPIRE, PUPILĂ) PROXIMITATE SCHIMBĂRI FIZIOLOGICE

admirație (engl. admiration) o trunchi și picioare drepte, mișcări corporale în sus, pășire în

față, brațe deschise în față (De Meijer, 1989);

agitație o UA 5, 27 (Scherer și Ellgring, 2007a); o întinderea brațelor în lateral (Scherer și Ellgring, 2007a);

o apar ilustratori (Scherer și Ellgring, 2007a);

agreabilitate (trăsătură)

o ZD și răs frecvente (Keltner, 1996); o cele mai rare expresii faciale care apar sunt ale ener-

vării și dezgustului (Keltner, 1996);

o UA 1+4 ca răspuns la jena altora (semnalează nu tris-tețe, ci compasiune și simpatie) (Eisenberg et al.,

1989);

o capul înclinat în față în cazul observării persoanelor care exprimă jenă, indicând compasiune și simpatie către acestea

(Eisenberg et al., 1989);

o rata mică a clipirii în accesarea memoriei, în compa-rație cu scorul mic pentru această trăsătură (Hubbard

et al., 2006);

o privirea îngrijorată a persoanelor care exprimă jena, indicând compasiune și simpatie către acestea

(Eisenberg et al., 1989);

amenințare (engl. threat) o brațe și mișcări diagonale și angulare, postură pe diagonală

(Aronoff et al., 1992);

amuzament (engl. amusement)

o UA 6+12; 26, 27 (Shiota et al., 2003);

o dacă zâmbetul este reciproc, durata acestuia se poate

amplifica (Hoque et al., 2011); o dacă zâmbetul este controlat, apare în combinație cu

UA 18 și 19 (Ceschi și Scherer, 2003);

o mișcarea bruscă a capului, chiar daca nu apare râsul (Shiota et

al., 2003);

o înclinarea capului în lateral (Shiota et al., 2003);

antipatie (engl. antipathy) o cap și trunchi arcuite, genunchi ușor îndoiți, pășire n spate

(De Meijer, 1989);

anxietate (A)

o UA 25 apare des mai ales pentru femei (Wallbott și

Scherer, 1991);

o UA specifice fricii (Harrigan și O‘Connell, 1996);

o Frecvența de apariție a mișcărilor faciale este mare (Harrigan și O‘Connell, 1996);

o UA 12 (zâmbet fals) apare mai des decât ZD (UA 6+12)

(Harrigan și O‘Connell, 1996);

o intensitatea vocii scade (Johnstone și Scherer, 2000);

o discurs necoordonat (Siegman, 1987b);

o înălțimea amplă a vocii (Pope et al., 1970; Scherer,

1988); o A ca trăsătură: pauze frecvente și lungi în vorbire în

contextele negative (Helflich și Dahme, 1974);

o A ca reacție: pauze lungi în vorbire, în comparație cu A ca trăsătură (Kasl și Mahl, 1965; Siegman și Pope,

1972);

o A ca reacție: înclinarea în față a corpului; schimbări posturale frecvente (Maki și Mcllory, 1996);

o murmur (Diehn et al., 1959; murmur; Glbl și

Chasaide, 2003; Moore, 1939);

o energie și mișcări scăzute, trunchi și membre relativ extinse

(Gross et al., 2010);

o balansare posturală (Hainaut et al., 2011);

o posibil mușcarea buzelor (Rozin și Cohen, 2003); o înclinare posturală în față, posibil ca urmare a stresului;

pregătire pentru fugă, evitare (Maki și Mcllory, 1996);

o mişcări ritmate; frământarea mâinilor (engl. hand-wringing) (Jurich şi Jurich, 1974; Mahl, 1987; Waxer, 1977);

o autoatingeri frecvente (Shreve et al., 1988);

o rata clipirii crește (French și Veys, 2007);

o rata clipirii crește (Harrigan și O‘Connell, 1996);

o priviri mutuale rare (Jurich şi Jurich, 1974);

o distanțe interpersonale mari (Ickinger și

Morris, 2001);

anxietate socială (trăsătură) (AS)

o apar elemente specifice fricii (Marcus şi Wilson, 1996); o decodificarea expresiilor faciale nu este problematică

(Mullins şi Duke, 2004), deși există studii recente care

arată că procesarea expresiilor faciale este îngreunată (Davis et al., 2011; Machado-de-Sousa et al., 2010);

o persoanele cu anxietatea legată de discursul public

răspund mai negativ la expresiile faciale emoționale

atunci când sunt confruntate cu acest tip de stimul (Neta et al., 2009);

o AS amplă este asociată cu abilitatea scăzută de recu-

noaștere a fețelor umane, relație independentă de memoria vizuală generală sau IQ îngreunată (Davis et

al., 2011; Machado-de-Sousa et al., 2010);

o aprobări frecvente din cap (Ayers, 1989; Shibata, 1990); o evitarea contactului vizual mutual (Larsen și Shackelford, 1996); efectul se amplifică dacă în anti-

ciparea dezaprobării (Farabee et al., 1993);

o roșire facială (Drummond și Su, 2012);

ascultare (engl. listening)

o ZD (Rosenfeld și Hancks, 1980);

o mișcări în zona buzelor neasociate cu vorbirea251 (Rosenfeld și Hancks, 1980);

o UA 1+2 (Rosenfeld și Hancks, 1980);

o mimică motoare, sau expresii faciale de reflectare a stării celeilalte persoane, generate de capacitatea

empatică (Bavelas et al., 1986; Rosenfeld și Hancks,

1980);

o completări verbale (Rosenfeld și Hancks, 1980);

o reglatori verbali (e.g. da, sigur, sau înțeleg) Rosenfeld și Hancks, 1980);

o aprobări frecvente din cap, în cazul femeilor mai des decât al

bărbaților (Steward și Logan, 1998); o aprobări frecvente din cap (Duggan și Parrott, 2001; Rosenfeld

și Hancks, 1980);

o posturi specifice atenției, ca înclinarea corpului în față, încli-narea capului în lateral, sau mimică posturală (Rosenfeld și

Hancks, 1980);

o contact vizual (însă aici trebuie luat în considerare

comportamentul normal al individului, care poate să presupună evitarea privirii în mod uzual) (Bavelas et

al., 2002; Rosenfeld și Hancks, 1980);

o clipire (Rosenfeld și Hancks, 1980);

o deaccelerarea ritmului cardiac (Brilhart și Galanes,

1998);

bucurie (engl. joy)

o UA 6+12 (Frank și Ekman, 1993, 1996; Ekman și David-son, 1993; Ekman et al., 1980; Ekman și Keltner, 1997;

Ekman et al., 2005);

o UA 38 (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

o F0 și amplitudinea cresc (Johnstone și Scherer, 2000); o tensiune în voce (Glbl și Chasaide, 2003);

o trunchi și picioare drepte; mișcări corporale rapide, în sus sau în față; mușchi tensionați; brațele deschise în față (De Meijer,

1989);

o trunchi și membre extinse (Gross et al., 2010);

calm (engl. serene) o velocitatea mare a mișcărilor capului, calitate mare a mișcări-

lor (Castellano et al., 2008);

compasiune o UA 1+4 (Keltner și Schiota, 2003); o postură înclinată în față (Keltner și Schiota, 2003); o contact vizual sporit, de monitorizare (Keltner și

Schiota, 2003);

o deaccelerarea ritmului cardiac (Keltner și Schiota,

2003);

concentrare

o UA 1+2+4+11 (Scherer și Ellgring, 2007a);

o UA 26+26 (Scherer și Ellgring, 2007a, b);

o UA 7 (Mortillaro et al., 2011);

o UA 4 (Ekman, 1979);

o umeri căzuți în față, brațe extinse în jos și pe diagonală de-a

lungul corpului (Kleinsmith et al., 2011);

o rata clipirii scade în concentrarea vizuală (De Jong

și Merckelbach, 1990; Tada, 1978);

o rata clipirii scade în ascultare, în comparație cu

vorbirea (Caplan și Gathrie, 1994); o rata clipirii scade în atenție (Yasuko și Yo, 2001);

confuzie o posibil UA 4+6(+7) (Rozin și Cohen, 2003);

250

Disfuncțiile afective sunt sintetizate în capitolul 10. 251

Cei doi autori nu specifică mișcările exacte (Rosenfeld și Hancks, 1980, p. 196).

251

REACȚIE AFECTIVĂ SAU COGNITIVĂ,

TRĂSĂTURĂ, SAU COMPORTAMENT FAȚĂ VOCE ȘI DISCURS CORP (MIȘCĂRI, PSOTURĂ) OCHI (PRIVIRE, CLIPIRE, PUPILĂ) PROXIMITATE SCHIMBĂRI FIZIOLOGICE

o UA 7 (McDaniel et al., 2007); o UA 12 apar foarte rar sau deloc (McDaniel et al., 2007);

o confuzie asociată cu învățarea: UA 4+7 (D'Mello et al.,

2009);

conștiinciozitate (trăsătură) (engl.

conscientiousness)

o ZD și râsul apar des (Keltner, 1996); o Alte emoții negative apar rar, mai puțin jena (Keltner,

1996);

cordialitate (engl. warmth) o mișcări circulare ale brațelor și corpului, mișcări fluide, rela-

xate (Aronoff et al., 1992);

creativitate (trăsătură)

o rata clipirii amplificată pentru persoanele cu scor

mar al creativității (Chermahini și Hommel, 2010);

o scor mare al căutării noului252: bias atențional către partea dreaptă (Nicholls et al., 1999; Tomer, 2008;

Slagter, 2010);

o gândire divergentă: rata mare a clipirii (Chermahini

și Hommel, 2010);

deschiderea către expereințele noi

(trăsătură) (engl. openness to

experience)

o ZD - ca amuzament - apare des în contextele intelectu-

ale (Keltner, 1996);

dezgust

o UA 4, 7, 9, 10, 15, 16, 17, 19, 24, 25, 26, 39 (Scherer și Ellgring, 2007b; Wallbott și Scherer, 1991);

o UA 9, 10, 25+26 (Ekman și Friesen, 1975);

o UA 9 (Rozin et al., 1994);

o nu este cert dacă F0 scade sau crește (Johnstone și Scherer, 2000);

o cap și trunchi arcuite, genunchi slab îndoiți (De Meijer, 1989); o umerii în față, capul înclinat în față, încrucișarea mâinilor la

piept (Wallbott, 1998);

o conductanța pielii este mai mare decât în afectele pozitive (Cacioppo et al., 2000);

o ritm cardiac scăzut, în comparație cu tristețea, frica

și enervarea (Cacioppo et al., 2000);

dificultate cognitivă253

o UA 4 (Scherer și Ellgring, 2007b); o autoatingere (Harrigan, 1985);

o înlemnire/blocare comportamentală (Scherer et al., 2004bw);

o evitarea privirii, în contextele sociale (Doherty-

Sneddon, 2005);

o apariția clipirii atenționale pentru stimulii secundari

(i.e. stimulii care apar sau sunt prezentați după un alt stimul) (Colzato et al., 2008; Shapiro, 2001);

o dilatarea continuăa a pupilelor pe durata încărcătu-

rii cognitive (Beatty, 1982a); o eroare cognitivă: latența foarte mică a clipirilor

(Sirevaag et al., 1999);

o eroare cognitivă: clipiri rapide și în rafale, posibil însoțite de închiderea ochilor (Ekman, 1997b);

o amplificarea ratei clipirii și dilatarea pupilei (Peng

et al., 2006);

o cenzură mintală: clipire în rafale (Ekman, 1997b); o dilatarea pupilei în procesarea frazelor sau propozi-

țiilor cu o complexitate gramaticală sporită (Ahern

și Beatty, 1981; Beatty, 1982); o constricția pupilei pentru cererea sau necesitatea

excesivă de procesare cognitiva; apare refuzul sau

incapacitatea de a continua procesarea (Granholm

et al., 1996; Poock, 1973);

disperare (engl. despair) o UA 1, 4, 7, 20, 23, 24, 25, 26, 27 (Scherer și Ellgring,

2007a, b);

o umerii în față (Wallbott, 1998);

dispreț

o UA 14 (Scherer și Ellgring, 2007a, b);

o UA 10, 14 (Ekman, 1990; Ekman și Friesen, 1975, 1986, 1988);

o posibil UA 7 (Rosenberg și Ekman, 1995);

o UA 10 (Rozin et al., 1994);

o cap și trunchi arcuite, genunchi slab îndoiți, pășire în spate

(De Meijer, 1989); o înclinarea și/sau rotirea capului (Rosenberg și Ekman, 1995);

o evirtarea privirii (Rosenberg și Ekman, 1995);

o ochi dați peste cap (Rosenberg și Ekman, 1995);

o

dominanță254

o posibil ca UA 1+2 să apară rar (Hall et al., 2005);

o posibil ca UA 6+12 să apară frecvent (rezultate incerte)

(Hall et al., 2005);

o mișcări faciale expresive sau intense (Hall et al., 2005);

o întreruperi ale vorbirii altora (DePaulo și Friedman,

1998; Hall et al., 2005);

o luarea cuvântului des (Scherer, 1979);

o pauze rare în vorbire (Hall et al., 2005); o posibil relaxare vocală (Hall et al., 2005);

o vorbire pentru perioade mari de timp (DePaulo și

Friedman, 1998; Gatica-Perez, 2009); o raportul atenție-vorbit este mai mic decât cel de

atenție-ascultare, în cadrul unui dialog (Gatica-

Perez, 2009); o intensitatea mare a vocii (Scherer și Scherer, 1981);

o calitate aspră a vocii (Laver, 1975; Scherer, 1979);

o deschidere corporală (Hall et al., 2005);

o priviri mutuale frecvente (Hall et al., 2005);

o priviri mutuale rare, în special în cazul persoanelor

cu status mare către cele cu același status (Ellyson et

al., 1981; Hall et al., 2005);

o distanțe interpersonale mici (Hall et al.,

2005);

durere afectivă (engl. grief)

o cap și trunchi arcuite, genunchi slab îndoiți, viteza mică a

mișcărilor, mișcări descendente, coborâtoare, brațe încrucișa-te la piept (De Meijer, 1989);

durere fizică o UA 4, 5, 6, 10, 25+26, 43, 45 (Craig et al., 2005;

Prkachin, 1992a, b, 2005);

enervare (engl. anger) o UA 4, 20+23 (Scherer și Ellgring, 2007a, b); o UA 4, 5+7, 23/24, 38 (Ekman și Friesen, 1975);

o numărul și durata silabelor pe secundă poate crește (Scherer et al., 2003);

o F0 și intensitatea cresc (Johnstone și Scherer, 2000);

o capul înclinat în spate, pieptul nu este dat pe spate, abdome-nul nu este îndoit, brațele ridicare în sus și în față (Coulson,

2004);

o rata clipirii crește (French și Veys, 2007); o posibil holbare (Ekman și Friesen, 1975);

o în comparație cu frica, enervarea constă în: presiu-nea distolică a sângelui mai mare; creșterea mai mică

a ritmului cardiac; creșterea mai mare a temperaturii

252

După Dollinger et al. (2005), căutarea noului (engl. novelty-seeking) și căutarea de informații (engl. information seeking) sunt două trăsături legate de creativitate. 253

Vezi şi tabelul 8.6, S47. 254

Vezi și plictiseala, același tabel; indicatorii plictiselii și ai neimplicării pot să apară des în persoanele cu statut socioeconomic mare și pot fi percepuți ca dominanță (Kraus și Keltner, 2009).

252

REACȚIE AFECTIVĂ SAU COGNITIVĂ,

TRĂSĂTURĂ, SAU COMPORTAMENT FAȚĂ VOCE ȘI DISCURS CORP (MIȘCĂRI, PSOTURĂ) OCHI (PRIVIRE, CLIPIRE, PUPILĂ) PROXIMITATE SCHIMBĂRI FIZIOLOGICE

o calitate aspră a vocii (Laver, 1975; Scherer, 1979); o tensiune în voce (Glbl și Chasaide, 2003);

o capul și trunchiul înclinate, genunchi ușor îndoiți, viteză mică a mișcărilor, forță mare, brațele deschise în față, pășire în

spate (de Meijer, 1989);

o viteză relativ mare a mișcărilor; puternice și ample (Dahl și

Friberg, 2007); o energie puternică, membre extinse, flux al mișcărilor contro-

lat și tensionat (Gross et al., 2010);

o capul înclinat în față, coate îndoite și extinse în lateral (Kleinsmith et al., 2006);

o capul înclinat în față, coate îndoite (Roether et al., 2009);

o postură: înclinare în față (Scherer, 1985, 1989b); o locomoție: apropiere de țintă (Scherer, 1985, 1989b);

o descreșterea ilustratorilor (Ekman, 2004);

o mișcări active și sacadate, intermitente (Camras et al., 1993);

faciale; creșterea mai mare a rezistenței periferice totale; creșterea mai mare a volumului sanguin din

degete; tendința generală de activare mai puternică

a vasculaturii, dar nu și a ritmului cardiac (Cacioppo

et al., 2000);

entuziasm (engl. elated joy)

o UA (1+2+)6+12; 5; 17; 25+26 (Mortillaro et al., 2011); o UA 1+2 apar mai frecvent decât în cazul mândrie,

interesului și plăcerii senzoriale (Mortillaro et al.,

2011);

o UA 6 durează mai mult decât în interes (Mortillaro et al., 2011);

o rata vorbirii crește (Juslin și Laukka, 2003); o umerii ridicați, capul înclinat în spate, brațe întinse în față (Wallbott, 1998);

o creșterea ilustratorilor (Ekman, 2004);

o rata clipirii crește (French și Veys, 2007);

eșec (engl. defeated) o descurajare: rata vorbirii scade (Juslin și Laukka,

2003);

o umeri căzuți în față, brațe extinse în jos și pe diagonală de-a

lungul corpului (Kleinsmith et al., 2011);

o privirea în jos (Ekman, 1982);

evitare o o mare: extensia verticală și deschiderea laterală a corpului

(Kleinsmith et al., 2007);

excitate sexuală

o apar des UA 4, 25, 26, 43, 26+43 (Fernández-Dols et

al., 2011); o UA 10 apare des în timpul orgasmului, mai des pentru

bărbați decât pentru femei (Fernández-Dols et al.,

2011);

o UA 43 și 26+43 apar mai des în faza premergătoare orgasmului mai des pentru femei decât pentru bărbați

(Fernández-Dols et al., 2011);

o UA 6+12 (ZD) apare foarte rar sau deloc (Fernández-Dols et al., 2011);

o UA 19, 37 (Keltner și Schiota, 2003);

o înălțimea vocii scade (Hughes et al., 2010); o dilatarea pupilei, deși rezultatele sunt incerte ( o accelerarea respirației (Masters și Johnson, 1966);

o tensiune musculară în timpul orgasmului (ibidem); o relaxare (după terminarea orgasmului ) (ibidem);

o cutis anserina (i.e. piele de găină) (Ekman și

Friesen, 1975);

extraversie (trăsătură)

o apar des ZD și UA 1+4 (deși ultimul indică tristețea, în

acest context este un semn al simpatiei și compasiunii) (Keltner, 1996);

o expresii faciale negative ca urmare a consumului de

alcool (în doze mici), în comparație cu introvertiții (Ruch, 2005);

o intensitatea vocii crește (Scherer et al., 1983yo);

o calitate aspră a vocii (Laver, 1975; Scherer, 1979);

o evitarea rară a contactului vizual mutual în ascultare

(cel puțin în comparație cu introversia) (Iizuka, 1992);

o evitarea rară a contactului vizual mutual în situațiile

sociale (Mobbs, 1968);

o posibil distanțe interpersonale mici (Ickinger

și Morris, 2001);

familiaritate255 o femei: facilitarea atenției comune256 (Deaner et al.,

2007);

fericire (engl. happiness)

o capul înclinat în spate, pieptul nu este mișcat în față, brațele sunt ridicate deasupra umerilor, coatele nu sunt îndoite

(Coulson, 2004);

o brațe extinse și mișcate lateral și vertical, umeri deschiși, împinși în spate (de Silva et al., 2007);

o capul înclinat în spate, coate îndoite, brațe ridicate

(Kleinsmith et al., 2006);

o capul și coloana sunt drepte, la fel și brațele (Roether et al., 2009);

frică

o UA 1, 2, 4, 5, 9, 20, 25, 26 (Scherer și Ellgring, 2007b);

o UA 1+2+4, 5+7, 20, 25+26 (Ekman, 1975);

o tensiune în voce (Glbl și Chasaide, 2003); o capul înclinat în spate, absența răsucirii abdominale, antebra-

țe ridicate, masa corpului înclinată în spate (Coulson, 2004); o cap și trunchi arcuite, genunchi slab îndoiți, mișcări rapide în

spate și în jos, mușchi tensionați (De Meijer, 1989);

o capul drept sau înclinat ușor pe spate, coate îndoite, brațele

pe lateral (Kleinsmith et al., 2009); o umerii în față (Wallbott, 1998);

o balansare posturală (Hainaut et al., 2011);

o tremur (Hertenstein et al., 2010);

o temperatura degetelor este mai mică decât în ener-

vare (Cacioppo et al., 2000);

frustrare o posibil UA 1+2, 12, 14 (Craig et al., 2004); o umerii drepți sau în spate, brațe ridicate și extinse în lateral

(Kleinsmith et al., 2011);

furie (engl. hot anger)

o UA 4, 5, 7, 10, 16, 17, 23, 25, 26, 27 38 (Scherer și

Ellgring, 2007a, b); o posibil UA 2 (Hjorstjo, 1970);

o posibil UA 2 (Eibl-Eibesfeldt, 1972);

o posibil UA 2+4 (Ekman, 1979); o UA 38 (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

o rata vorbirii crește (Juslin și Laukka, 2003); o umeri ridicați, brațele întinse în față, mișcări laterale ale

brațelor (Wallbott, 1998);

ideație magică (trăsătură)

o incongruență între poziția brațelor încrucișate la piept și cea a

degetelor mâinilor încrucișate (e.g. brațul drept deasupra și

degetul mare stâng deasupra) (Mahr et al., 2003);

255

Vezi și tabelul A1, addendă. 256

Vezi S28, tabelul 6.1.

253

REACȚIE AFECTIVĂ SAU COGNITIVĂ,

TRĂSĂTURĂ, SAU COMPORTAMENT FAȚĂ VOCE ȘI DISCURS CORP (MIȘCĂRI, PSOTURĂ) OCHI (PRIVIRE, CLIPIRE, PUPILĂ) PROXIMITATE SCHIMBĂRI FIZIOLOGICE

implicare (engl. flow) o gama F0 crește (Johnstone și Scherer, 2000);

o rata mare a vorbirii (Johnstone și Scherer, 2000); o postură dreaptă, verticală (în așezare) (D‘Mello et al., 2007);

iubire romantică

o UA 6+12 (Keltner și Schiota, 2003); o aprobări din cap (Keltner și Schiota, 2003);

o postură expansivă (Keltner și Schiota, 2003);

o înclinarea în față a corpului (Keltner și Schiota, 2003);

o contact vizual reciproc (Keltner și Schiota, 2003);

interes

o ZD (Hargie și Dickson, 2005);

o râs (Gonzaga et al., 2001; Reeve, 1993);

o expresii faciale de reflectare a stării celeilalte persoa-

ne, generate de capacitatea empatică (Hargie și Dic-kson, 2005);

o UA 1+2 frecvente (Reeve, 1993);

o UA 25+26 frecvente (Reeve, 1993); o UA 1+2; 4; 5; 7257; (6+)12; 17258; 25259 (Reeve, 1993;

Reeve și Nix, 1997; Tomkins şi McCarter, 1964);

o UA 6 apare destul de rar (Mortillaro et al., 2011); o zâmbit mai des (sau și mai scurt) decât interesul și

plăcerea (Mortillaro et al., 2011);

o trunchi și picioare drepte, pășire în față, mușchi relaxați,

viteză mică, brațe deschise în față (De Meijer, 1989);

o femeile: aprobări din cap (Steward și Logan, 1998);

o posturi specifice atenției, ca înclinarea corpului în față, încli-narea capului în lateral, sau oglindirea/copierea posturii celei-

lalte persoane(Hargie și Dickson, 2005);

o aprobări frecvente din cap (Madan, 2005; Reeve, 1993); o capul este fix (în afara cazurilor în care apar aprobările)

(Reeve, 1993);

o priviri mutuale frecvente și de durată (Reeve, 1993);

o contact vizual înaintea interacțiunii sociale, sau în

dorința de a iniția contactul (von Grünau și Anston,

1995);

o accelerarea ritmului cardiac (Brilhart și Galanes,

1998);

interes sexual (bărbați)

o înclinarea capului (Grammer, 1990);

o înclinarea în față a corpului (Grammer, 1990); o sprijinirea capului cu mâinile la ceafă (Grammer, 1990);

interes sexual (femei)

o amplificarea înălțimii vocii (Fraccaro et al., 2011); o întinderea corpului (Grammer, 1990);

o clătinarea capului (Grammer, 1990);

o îndreptarea coloanei (Grammer, 1990); o datul părului pe spate (Grammer, 1990);

o înclinarea capului (în direcția opusă bărbatului) (Grammer,

1990); o ridicarea umerilor (Grammer, 1990);

o brațe și picioare deschise (Grammer, 1990);

o schimbări hormonale (López et al., 2009);

introversie (trăsătură)

o murmur (Diehn et al., 1959; murmur; Glbl și

Chasaide, 2003; Moore, 1939);

o dilatarea pupilei mai amplă decât în extraversie

pentru procesarea cuvintelor-tabu (Stelmack și Mandelzys, 1975);

o distanțe interpersonale mari (Ickinger și

Morris, 2001);

iritare (engl. cold anger) o UA 4, 7, 17, 23, 24, 42 (Scherer și Ellgring, 2007b); o mișcări laterale ale brațelor (Wallbott, 1998);

jenă

o zâmbet controlat (Keltner și Buswell, 1996);

o controlul zâmbetului se poate face prin UA 14, 17, 18, 23, 24, sau 28 (Ceschi și Scherer, 2003);

o durata zâmbetului este amplificată dacă persoana are

timiditatea ca trăsătură (Keltner, 2005b);

o capul înclinat în jos (Keltner și Buswell, 1996);

o atingerea feței (Keltner și Buswell, 1996); o capul înclinat în lateral și/sau în jos (Keltner, 2005b);

o priviri mutuale rare, evitarea privirii (Edelmann şi

Hampson, 1979; Keltner și Buswell, 1996); o privirea în jos și/sau lateral (Keltner, 2005b);

machiavelism (trăsătură) o flux verbal scăzut (Scherer și Scherer, 1981); o distanțe interpersonale mari (Ickinger și

Morris, 2001);

mândrie (engl. pride)

o UA 1+2; 6+12; 17; 25; 43 (Mortillaro et al., 2011);

o zâmbet mai des (sau și mai scurt) decât interesul și plăcerea (Mortillaro et al., 2011);

o UA 6+12, 24 (Shiota et al., 2003; Tracy și Robbins,

2004; Tracy și Matsumoto, 2008); o UA 13, iar în combinație cu UA 17 (şi bineînțeles UA

6+12) poate fi un semnal convențional al reuşitei sau

câştigului (Scherer şi Ellgring, 2007a, b);

o capul înclinat în spate, brațe încrucișate la piept (Wallbott,

1998); o trunchi și membre extinse, energie puternică; mișcări grăbite,

tensionate și controlate (Gross et al., 2010);

o postură expansivă (Shiota et al., 2003; Tracy și Robbins, 2004; Tracy și Matsumoto, 2008);

o coloană dreaptă și expunerea pieptului (Shiota et al., 2003;

Tracy și Robbins, 2004; Tracy și Matsumoto, 2008);

o capul poate fi mișcat ușor în sus (Shiota et al., 2003; Tracy și Robbins, 2004; Tracy și Matsumoto, 2008);

o mâinile pe șold (Shiota et al., 2003; Tracy și Robbins, 2004;

Tracy și Matsumoto, 2008); o membrele superioare pot fi ridicate (Tracy și Robbins, 2004;

Tracy și Matsumoto, 2008);

mulțumire (engl. content) o membre și trunchi extinse, energie scăzută (Gross et al.,

2010);

nemijlocire (engl. immediacy)

o ZD (Noller et al., 2005); o orientarea directă a corpului și a capului (Noller et al., 2005);

o atingeri interindividuale frecvente (Noller et al., 2005);

o apare frecvent înclinarea corpului în față sau postura verticală

(Noller et al., 2005);

o contact vizual mutual (Noller et al., 2005); o distanțe interpersonale mici (Noller et al.,

2005);

nevrozism (trăsătură)

o apar frecvent: UA 4, 5, 7, 23, 24 (enervare); UA 9, 10,

14 (dispreț); UA 1+2+4, 5, 7, 20 (frică) (Keltner, 1996);

o ZD apare rar în răspuns la laudă (Keltner, 2005a); o la observarea jenei altor oameni, apar semnale specifi-

ce întristării intense (engl. distress) (Eisenberg et al.,

1989);

o absența sau raritatea emoțiilor pozitive exprimate facial (Buswell și Keltner, 1995);

o anevrozism: calitate aspră a vocii (Laver, 1975;

Scherer, 1979);

o murmur (Diehn et al., 1959; murmur; Glbl și Chasaide, 2003; Moore, 1939);

o rata mare a clipirii (Barbato et al., 2011); opus pen-

tru anevrozism (Hubbard et al., 2006);

o distanțe interpersonale mari; opus pentru

anevrozism (Ickinger și Morris, 2001);

nostalgie

o amplificarea temperaturii corporale (percepu-

tă/subiectivă, dar și obiectivă) (Zhou et al., 2012); o amplificarea rezistenței temporare la frig (Zhou et

al., 2012);

257

Apare posibil datorită efortului cognitiv care însoțește interesul (Silvia, 2008). 258

Nu se știe de ce această mișcare apare aici, deoarece este legată de evaluarea copingului scăzut și obstructivității. 259

Mișcarea durează mai multe decât ÎN mândrie, plăcere senzorială și entuziasm.

254

REACȚIE AFECTIVĂ SAU COGNITIVĂ,

TRĂSĂTURĂ, SAU COMPORTAMENT FAȚĂ VOCE ȘI DISCURS CORP (MIȘCĂRI, PSOTURĂ) OCHI (PRIVIRE, CLIPIRE, PUPILĂ) PROXIMITATE SCHIMBĂRI FIZIOLOGICE

noutate260

o UA 1+2, 5; 4+7, 26, 38 (Scherer și Ellgring, 2007b); o ridicarea capului, îndreptarea posturii (Scherer și Ellgring, 2007b);

o amplificarea ratei privirii (Riggs et al., 2010; Ryan și Cohen, 2004; Ryan et al., 2000, 2007b);

o copii: amplificarea ratei privirii (Bacher și

Smotherman, 2004b);

o orientarea și stabilizarea privirii (Scherer, 2004bw); o rata clipirii scade după familiarizarea sau adaptarea

la un stimul nou (Riggs et al., 2010);

o dilatarea pupilei scade (i.e. revine la normal) după adaptarea la stimulii noi (White și Maltzman, 1977);

oboseală

o pericol postural (în somnolență) (Robillard et al., 2011); o rata clipirii crește (French și Veys, 2007; Galley et

al., 2004; Hargutt, 2003; Hoffman, 1946; Luckiesh și

Moss, 1937; Morris și Miller, 1996; Schleicher et al., 2008; Sirevaag și Stern, 2000; Stern et al., 1994;

Summala et al., 1999);

o durata clipirii crește (Caffier et al., 2003; Galley și Churan, 2002; Galley et al., 2004; Häkkänen et al.,

1999; Hargutt, 2003; Morris și Miller, 1996; Sirevaag

și Stern, 2000; Svensson, 2004; van Orden et al.,

2000; Verwey și Zaidel, 2000); o apare contracția pupilelor (Hess, 1972; Lowenstein și

Lowenfeld, 1964);

o somnolență: durata clipirii crește, redeschiderea pleoapelor este întârziată, intervalul dintre clipiri

crește, iar viteza închiderii pleoapelor scade

(Schleicher et al., 2008);

ostilitate (trăsătură)

o UA frecvente: 4, 23, 24, 31 (Chensney et al., 1990); o grimase (Chensney et al., 1990);

o ca metode posibile de cenzură facială pot să apară

frecvent și UA 9, 10, 14, specifice dezgustului (Chensney et al., 1990);

o tipul A de personalitate: intensitatea mare a vocii, rapiditatea vorbirii, repetări ale cuvintelor și cuvinte

tăiate (Schucker și Jacobs, 1977);

o strângerea pumnilor (Chensney et al., 1990); o alocarea sporită a atenției fățișă261 pentru stimulii recompensatorii, în comparație cu cei amenințători

(Terburg et al., 2012);

o pentru stimulii vizuali pozitivi, rata clipirii scade (Amodio și Harmon-Jones, 2011);

o holbare combinată cu UA 5+7 (Chensney et al., 1990);

o distanțe interpersonale mari (Ickinger și Morris, 2001);

ovulație

o înălțimea vocii crește în faza foliculară (i.e. de ferti-

litate sporită), în comparație cu faza luteală (i.e. de fertilitate scăzută) (Bryant și Haselton, 2009) (engl.

follicular, luteal phases);

o este prezentă o asociere între psihoza recurentă din

perioada premenstruala şi rata crescută a clipirii; aceasta este o evidență a ipotezei hormonale a unor

disfuncții psihotice (Lovestone, 1992);

panică o UA 27 (Scherer și Ellgring, 2007a, b); o Amplitudine ridicată (Scherer și Ellgring, 2007a, b);

plăcere senzorială o UA 6+12; 25+26; 43 (Mortillaro et al., 2011); o UA 1+2 apar mai rar decât în mândrie, interes și entu-

ziasm și durează mai puțin (Mortillaro et al., 2011);

plictiseală, neimplicare (engl.

boredom, disengagement)

o nu au fost identificate UA specifice (Craig et al., 2004); o UA 43, ocazional; nu a fost identificat un pattern facial

stabil (D'Mello et al., 2009);

o posibil UA 14 (Scherer și Ellgring, 2007a, b);

o UA 41 (Ekman, 1982);

o gama și variabilitatea F0 scad (Johnstone și Scherer, 2000);

o rata mică a articulării (Johnstone și Scherer, 2000);

o calitate ascuțită/stridentă a vocii (Gobl și Chasaide,

2003);

o partea superioară a corpului este colapsată, capul este încli-nat în spate (Wallbott, 1998);

o corp înclinat în spate, picioare întinse și capul aplecat și/sau

sprijinit de mână (Bull și Frederikson, 1995);

o postură agitată (în așezare) (D‘Mello, 2011); o mișcări corporale frecvente (D‘Mello, 2011);

o automanipulatori (Gonzaga et al., 2001) (engl. self-grooming);

o manipularea obiectelor din jur (Gonzaga et al., 2001); o desene pe hârtie (Gonzaga et al., 2001) (engl. doodling);

o distanțe interpersonale mari pentru femeile care anticipează plictiseala (Ickinger și Mor-

ris, 2001);

o excitare redusă (Pekrun et al., 2010) ;

putință (engl. potency)262

o mică: hipotonia musculaturii faciale; UA 15, 25, 26,

41, 43; 1+4 în plâns (Scherer și Ellgring, 2007b);

o mare: UA 4, 5; 23, 25; 23, 24, 38 (Scherer și Ellgring, 2007b);

o mică: brațele pe lângă corp; mare: brațele ridicate la nivelul

umerilor și extinse în lateral (Kleinsmith et al., 2007);

o mică: mişcare de protecție, pregătirea pentru mişcare, miş-cări rapide sau oprire bruscă (i.e. înlemnire); mare: mişcare

competitivă, înclinare posturală în față; apropiere (Scherer,

1985, 1989b);

raport263 (engl. rapport)

o ZD (Hall et al., 1995); o aprobări din cap (Hall et al., 1995);

o sincronizare comportamentală (e.g. mișcări simultane)

(Berneri și Rosenthal, 1991);

o înclinarea posturală către cealaltă persoană (Hall et al., 1995);

o oglindire posturală (Hall et al., 1995);

o brațe deschise (Hall et al., 1995);

regret (engl. regret)

o UA specifice tristeții (e.g. UA 1+4), mai ales în partea

de jos a feței (ten Brinke et al., 2011);

o uneori apar microexpresii specifice tristeții (ten Brinke

et al., 2011); o tranziții faciale treptate, progresive, între expresiile

faciale de valență diferită; în perioada de tranziție nu

apar expresii (i.e. fața este neutră) (ten Brinke et al., 2011);

o

resemnare264 o UA 14, 41 (Scherer și Ellgring, 2007a); o excitare vocală și flux verbal reduse (Scherer și o postură depresivă, coborâtă (umeri, cap) (Scherer și Ellgring,

260

Vezi și tabelul A1, addendă. 261

Vezi S31, PRIVIREA. 262

Vezi și tabelul A1, addendă. 263

Vezi s56, MIMICA, RAPORTUL.

255

REACȚIE AFECTIVĂ SAU COGNITIVĂ,

TRĂSĂTURĂ, SAU COMPORTAMENT FAȚĂ VOCE ȘI DISCURS CORP (MIȘCĂRI, PSOTURĂ) OCHI (PRIVIRE, CLIPIRE, PUPILĂ) PROXIMITATE SCHIMBĂRI FIZIOLOGICE

o posibil UA 43 (Mortillaro et al., 2011); Ellgring, 2007a); 2007a); o automanipulatori (Scherer și Ellgring, 2007a);

retragere (comportament) (engl.

withdrawl)

o posibil UA 43 (Mortillaro et al., 2011); o pauze lungi în vorbire (Hargie și Dickson, 2005); o postură înclinată în spate (Hargie și Dickson, 2005); o contact vizual mutual rar (Hargie și Dickson, 2005); o distanțe interpersonale mari (Hargie și Dic-

kson, 2005);

rușine (engl. shame)

o posibil UA 14, ca o consecință a autodisprețului (Sche-rer și Ellgring, 2007a, b);

o cap și trunchi arcuite, genunchi ușor îndoiți, mișcări în jos ale corpului, forță slabă (mușchi relaxați), viteză mică, pășire în

spate (De Meijer, 1989);

o partea superioară a corpului este colapsată (Wallbott, 1998);

o capul în jos (Keltner și Schiota, 2003); o postură închisă, e.g. ridicarea umerilor sau îngustarea pieptu-

lui (Keltner și Schiota, 2003);

o ascunderea feței, cel mai probabil cu mâinile (Keltner și Schiota, 2003);

o privire în jos, evitarea privirii (1-5 s) (Keltner și Schiota, 2003);

o roșire facială (Keltner și Schiota, 2003);

satisfacție/reușită (engl. delight) o UA 7, 12, 25, 26 (McDaniel et al., 2007);

o UA 45 apare rar (McDaniel et al., 2007);

simpatie (engl. sympathy) o trunchi și picioare drepte, mișcări corporale în sus, pășire în

față, brațe deschise în față, mișcări încete, mușchi relaxați

(De Meijer, 1989);

solodificare265 (engl. reiforcement)

o ZD (Furst şi Criste, 1997; Krasner, 1958; LaFrance şi Hecht, 1999; Pansa, 1979; Saigh, 1981);

o înclinarea corpului în față, către persoană, semnalând acceptare sau receptivitate (Mehrabian, 1972; Nelson-Jones, 1997);

o aprobări din cap, putând exprima confirmare, accepta-re, sau înțelegere (Krasner, 1958; Matarazzo şi Wiens, 1972);

o reducerea distanței interpersonale, care poate să apară din dorința de implicare şi intimitate; însă dacă este în-țeleasă greşit, poate crea impresia de dominanță, amenințare, sau supra-familiaritate (Goldman, 1980);

o atingeri care, în contextele potrivite, pot exprima afecțiune, suport, sau apreciere (Davidhizar et al., 1997; Jones şi Yarbrough, 1985; Wheldall et al., 1986);

o contact vizual (Goldman, 1980; O‘Brien şi Holborn, 1979);

stimulare

o mică: capul înclinat în față, mâini apropiate de corp; mare:

capul înclinat în spate, mâini extinse pe verticală (Kleinsmith et al., 2007);

stres o apare des UA 4 (Ekman, 1979); o F0 și intensitatea cresc (Johnstone și Scherer, 2000);

o rata vorbirii crește (Johnstone și Scherer, 2000);

o rata clipirii crește (Hubbard et al., 2006; Yasuko și

Yo, 2001);

surpriză (engl. surprise)

o valență pozitivă: UA6+12, 25+26 (Scherer și Ellgring, 2007a);

o calmare facială (Camras et al., 2002);

o UA 1+2, 5, 25+26 (Ekman și Friesen, 1975);

o valență pozitivă: flux verbal intens (Scherer și Ellgring, 2007a);

o înclinarea capului și pieptului în spate, îndoire abdominală, brațe ridicate cu antebrațele drepte (Culson, 2004);

o trunchi și picioare drepte, pășire în spate, viteză mare (De

Meijer, 1989); o cu valență pozitivă: mișcări dese din cap (Scherer și Ellgring,

2007a);

o înlemnire corporală (Camras et al., 2002);

o contact vizual sporit (Camras et al., 2002);

tandrețe

o tempul vorbirii scade (Juslin și Laukka, 2003); o intensitatea și variabilitatea intensității vocii scad

(Juslin și Laukka, 2003);

o F0 scade (Juslin și Laukka, 2003); o rata vorbirii scade (Juslin și Laukka, 2003);

o murmur (Glbl și Chasaide, 2003);

teroare (engl. terror) o UA 5+7 la intensitate maximă (Ekman și Friesen,

1975);

o rata vorbirii crește (Juslin și Laukka, 2003); o brațele întinse pe lateral (Wallbott, 1998);

timiditate (trăsătură)

o evitarea contactului vizual mutual (Larsen și

Shackelford, 1996);

o evitarea contactului vizual mutual în situațiile stre-

sante (Iizuka, 1994); o femei: evitarea contactului vizual mutual în timpul

vorbirii (Iizuka, 1994);

o distanțe interpersonale mari (Ickinger și

Morris, 2001);

o roșire facială (Drummond și Su, 2012);

tresărire

o UA 4, 7, 20, 43/44 (Ekman, Wallace și Simmons, 2005);

o mișcări musculare ale gâtului (UA 21) (Ekman, Wallace

și Simmons, 2005);

o pot să apară mișcări bruște ale capului și trunchiului (Ekman, Wallace și Simmons, 2005);

o dilatarea pupilei (Andreassi, 2006);

tristețe (engl. sadness)

o mimică266 facială redusă în dispozițiile specifice tristeții (Likowski et al., 2011);

o UA 1, 1+4, 15 (Ekman și Friesen, 1975);

o buzele (mai ales cea inferioară) pot tremura (Ekman și

Friesen, 1975);

o F0 scade (Johnstone și Scherer, 2000); o Rata articulării cuvintelor scade (Johnstone și Sche-

rer, 2000);

o vocea are o calitate laxă (Glbl și Chasaide, 2003);

o capul înclinat în față, piept îndoit în față, nu apare rotația abdomenului, brațe de-a lungul trunchiului (Coulson, 2004);

o mișcările părții superioare a corpului sunt scăzute; mișcările

capului au viteză mică (Castellano et al., 2008);

o energie scăzută; mișcări controlate, încete, tensionate (Gross et al., 2010);

o brațele sunt extinse pe verticală și laterală rar sau deloc (de

Silva et al., 2004);

o privire în jos (Ekman și Friesen, 1975);

o conductanța pielii este mai mare decât în frică (Cacioppo et al., 2000);

264

Resemnarea este asociată cu controlul scăzut și poate să apară în tristețe, rușine sau plictiseală (Scherer și Ellgring, 2007a); 265

Vezi S57. 266

Vezi S56.

256

REACȚIE AFECTIVĂ SAU COGNITIVĂ,

TRĂSĂTURĂ, SAU COMPORTAMENT FAȚĂ VOCE ȘI DISCURS CORP (MIȘCĂRI, PSOTURĂ) OCHI (PRIVIRE, CLIPIRE, PUPILĂ) PROXIMITATE SCHIMBĂRI FIZIOLOGICE

o capul este înclinat în față, brațele sunt extinse în jos de-a lungul corpului (Kleinsmith et al., 2006);

o capul înclinat în jos, brațele drepte (Roether et al., 2009);

o partea superioară a corpului este colapsată (Wallbott, 1998);

triumf o umeri drepți sau pe spate, brațe ridicate și extinse în lateral

(Kleinsmith, 2006);

valență (engl. valence)267 (V)

o V pozitivă: UA 5, 26, 38; 12, 25 (Scherer și Ellgring,

2007b);

o V negativă: UA 4, 7, 9, 10, 15, 17, 24, 39; 16, 19, 25, 26 (Scherer și Ellgring, 2007b);

o V pozitivă sau negativă: clusterul facial UA 6+25+26

semnalează intensitatea emoțiilor de orice V, în cazul copiilor foarte mici (Messinger et al., 2012);

o V mare: extensia verticală a abrațelor și distanța mare între

călcâie (Kleinsmith et al., 2007);

o Mâna stângă este folosită mai des în reacțiile pozitive, iar cea dreaptă mai des în cele negative (Kipp și Martin, 2009);

o V pozitivă amplifică viteza primului pas din inițierea mersului

(Naugle et al., 2011);

o V pozitivă sau negativă este asociată cu dilatarea

pupilei – stimuli vizuali și/sau auditivi (e.g. Bradley

et al., 2008; Janisse, 1974; Libby et al., 1973; Lowenfeld, 1966; Partala și Surakka, 2003;

Steinhauer și Hakerem, 1992; vezi și Kuchinke et al.,

2007); o dilatarea apare nu ca urmare a procesării valenței

afective a stimulului, ci a procesării stimulilor afec-

tivi ca întreg (Kuchinke et al., 2007);

o V negativă: deaccelerarea ritmului cardiac (Bradley

et al., 2001);

o V negativă amplifică268 presiunea diastolică a sânge-lui, volumul sanguin și ritmul cardiac (Cacioppo et

al., 2000);

o V pozitivă sau negativă: schimbări în conductanța pielii (Lang et al., 1993);

venerație (engl. awe) o UA 1, 5, 25+26 (Keltner și Buswell, 1996; Schiota et

al., 2003); o înclinarea capului în față (UA 57) (Keltner și Buswell, 1996;

Schiota et al., 2003); o inhalare (Keltner și Buswell, 1996; Schiota et al.,

2003);

267

Vezi și tabelul A1, addendă. 268

În comparație cu valența pozitivă.

C06 _____ COMPORTAMENTUL OCULAR

INDEX

A

abuz sexual ......................................................... 189

accelerarea respirației .............................................. 90

acțiuni instrumentale ............................................... 46

admirație ............................................ 41, 83, 148, 250

admirație ................................................ 140, 148, 173

admonestare ........................................................ 200

afiliere ............................................... 31, 52, 196, 198

agitație ................................... 33, 45, 70, 115, 137, 183

agreabilitate ........................................ 69, 80, 136, 176

agresivitate ........................................... 28, 55, 78, 204

alcool .................................. 80, 105, 125, 184, 195, 252

alcoolism ............................................................ 185

alertă .......................................................... 108, 119

alexithymie ................................................... 189, 232

alinare ......................................... 46, 80, 159, 181, 182

altruism ................................................... 48, 131, 197

ambivalență afectivă .............................................. 190

amenințare ......47, 80, 99, 112, 120, 124, 125, 131, 132, 160,

170, 179, 181, 184, 186, 254

amenințare . 25, 28, 48, 99, 125, 131, 132, 159, 189, 200, 201,

202, 250, 255

amuzament ......90, 91, 97, 104, 105, 168, 179, 182, 206, 251

antipatie .................................................. 31, 193, 250

anxietate ... 8, 28, 31, 36, 40, 41, 80, 85, 86, 87, 88, 90, 104,

108, 115, 124, 125, 136, 137, 154, 155, 165, 166, 173,

180, 184, 185, 186, 187, 188, 190, 199, 200, 201, 250

anxietate socială ............................. 80, 88, 125, 184, 187

apatie ..................................................... 71, 185, 187

aprehensiune ......................................................... 95

aprobări din cap............43, 91, 163, 202, 250, 253, 254, 255

apropiere socială ............................................ 130, 137

ascultare ... 106, 108, 120, 130, 136, 147, 148, 160, 161, 162,

163, 168, 182, 203, 206, 250, 251, 252

astm bronşic ........................................................ 185

atașament ........................................... 28, 49, 123, 124

ataşament ........................................................... 123

atenție comună ................................... 28, 129, 130, 185

atenție comună .... 8, 109, 118, 121, 122, 125, 126, 129, 130,

132, 133, 136, 198, 252

atenție fățișă ................................................. 112, 118

atenție fățişă ....................................................... 111

atenție fățișă ....................................................... 109

atenție observabilă ................................................ 111

atenție observabilă ................................................ 109

atenție participativă ........................................ 109, 121

atenție participativă .............................................. 129

atenție vizuală .49, 97, 99, 106, 108, 109, 112, 116, 118, 119,

121, 122, 132, 133, 134, 137, 140

atingere. 10, 24, 28, 34, 36, 38, 39, 45, 46, 47, 48, 49, 72, 75,

79, 83, 97, 101, 104, 119, 135, 156, 157, 160, 164, 166,

175, 177, 178, 180, 185, 190, 198, 199, 202, 253, vezi

haptică

atitudine..12, 30, 31, 35, 44, 48, 49, 66, 73, 80, 88, 106, 157,

160, 161, 163, 181, 184, 192, 195, 196, 204, 205, 206

autism..................... 119, 123, 125, 126, 130, 133, 136, 185

autoapreciere . 28, 29, 126, 136, 184, 193, 195, 201, 203, 204

autoatingere ..................................................... 45, 49

autoconsolare .............................................. 38, 45, 46

autodispreț ............................................................ 85

autoîncurajare ....................................................... 45

B

balansare ................................. 31, 32, 50, 174, 250, 252

batjocură ........................................... 90, 179, 183, 206

bâlbâială ............................................................. 172

bârfă ................................................................. 192

beatitudine .......................................................... 148

beligeranță .......................................................... 179

beligeranță .......................................................... 179

bias atențional...............................50, 113, 127, 128, 136

blamare .............................................................. 179

blândețe .............................................................. 41

blefarospasm........................................................ 127

boala Parkinson ........... 21, 81, 115, 137, 185, 215, 232, 235

bosumflare .......................................... 73, 86, 100, 181

brațe încrucişate la piept ................................... 33, 180

bruschețe .. 10, 47, 75, 83, 89, 90, 92, 94, 120, 122, 149, 156,

168, 171, 181, 182, 249, 250, 254

bucurie 40, 56, 64, 69, 70, 73, 77, 85, 99, 101, 104, 105, 113,

125, 141, 146, 153, 154, 155, 157, 169, 171, 181, 183, 250

buza superioară ...................................... 88, 95, 99, 101

C

căscare .................................................... 81, 174, 196

căscat ...................................................... 14, 81, 196

căutare vizuală ...................................................... 99

căutarea noului .........................................128, 136, 251

câştig .................................................................. 31

cenzură mintală .............................................. 107, 137

chicoteală ..................................................... 147, 182

clasă afectivă .......................................... 21, 66, 82, 91

clasă afectivă ....................................................... 157

clătinarea capului ............................................. 33, 253

clipire atențională ................................................. 115

clipire în rafală ..................................................... 107

cluster afectiv ................................... vezi clasă afectivă

coborârea mandibulei ................................ 60, 63, 90, 91

coborârea sprâncenelor ..................... 42, 43, 103, 185, 199

comă alcoolică ..................................................... 105

compasiune ..................................49, 104, 140, 168, 252

competiție........................................................... 125

comunicare referențială ........................................... 26

comunicarea multimodală ..................................... 13, 52

concentrare ..................... 83, 84, 86, 92, 97, 162, 249, 250

condiționare clasică ................................................ 47

condiționare operantă ............................................. 47

conductanța pielii ................................................. 113

conflict.. 13, 27, 40, 43, 46, 94, 107, 108, 112, 119, 122, 123,

130, 135, 136, 137, 138, 179, 181, 189, 194, 195, 199, 203

confort .......................................... 34, 41, 46, 159, 205

congruență posturală .............................................. 196

consolare ......................................................... 25, 52

constrângere ......................................................... 26

conștiinciozitate ................................................... 104

conştiință de sine .....8, 25, 118, 121, 122, 126, 129, 131, 147

contact vizual sporit.............................. 31, 100, 120, 182

contagiune afectivă ................................................ 79

contracția pupilei .................................................. 135

cooperare ..................... 46, 48, 52, 89, 133, 157, 175, 182

coordonarea ochi-mână ........................................... 135

coordonarea privire-clipire ....................................... 134

creativitate ............. 104, 113, 116, 127, 128, 148, 177, 251

critică .............. 160, 161, 179, 180, 195, 200, 203, 204, 206

D

de direcția privirii .............................. 107, 117, 118, 125

deaccelerarea ritmului cardiac ......................100, 113, 256

defensivă ................... 30, 34, 159, 180, 181, 182, 184, 204

demență ............................................................. 185

demotivare .......................................................... 201

258

depresie ... 31, 33, 40, 42, 54, 57, 70, 71, 124, 137, 148, 184,

185, 186, 187, 188, 201

depresie unipolară ................................................... 34

derâdere ....................................................... 179, 200

descărcare neuronală ............................................... 65

descurajare ......................................................... 155

dezamăgire ................................................ 34, 86, 100

dezgust . 48, 49, 54, 56, 64, 65, 67, 69, 70, 72, 73, 74, 78, 79,

82, 83, 84, 85, 86, 88, 99, 101, 102, 103, 104, 105, 112,

118, 140, 141, 148, 155, 168, 169, 172, 179, 185, 186,

189, 250, 251, 254

dezinhibare ......................................................... 130

deznădejde ......................................................... 100

dezvăluire ..................................................... 189, 195

dilatarea nărilor............................................ 60, 67, 99

dilatarea pupilei ... 75, 107, 108, 113, 116, 135, 138, 174, 256

direcționarea atenției.................................. 99, 118, 127

discriminare .......................................................... 51

discurs public .................................................. 26, 178

disforie............................................................... 185

disperare .. 54, 69, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 100, 154, 155, 185,

186, 188, 251

dispoziție afectivă ................................... 11, 12, 79, 196

dispreț .................... 101, 105, 148, 171, 179, 180, 185, 206

dispreț .. 12, 41, 54, 56, 64, 84, 85, 86, 90, 97, 101, 102, 103,

104, 155, 172, 179, 180, 185, 186, 205, 206, 251, 253

distanță ............. 13, 26, 28, 34, 42, 110, 123, 151, 159, 181

dominanță .... 8, 29, 30, 33, 34, 35, 40, 41, 48, 76, 78, 83, 99,

103, 107, 113, 114, 125, 126, 127, 131, 136, 146, 156,

159, 162, 164, 165, 176, 178, 192, 202, 204, 205, 206,

249, 251, 255

dominanță ............................................... 180, 181, 182

dopamină ............ 81, 113, 115, 116, 127, 128, 130, 136, 137

durere fizică .....83, 84, 86, 101, 103, 104, 169, 172, 174, 251

E

efectul Midas ......................................................... 49

efort ...............35, 80, 83, 103, 108, 151, 160, 181, 195, 201

emblemă .......... 39, 41, 42, 57, 120, 167, 173, 174, 184, 191

emoticon .............................................................. 66

emoții modale ........................................................ 68

emoții primare ............. 9, 21, 53, 64, 65, 66, 67, 70, 71, 94

empatie ..... 49, 79, 81, 94, 161, 163, 182, 193, 196, 197, 198,

250, 253

endogamie .......................................................... 131

enervare 11, 21, 31, 36, 40, 41, 42, 48, 49, 53, 56, 64, 72, 73,

77, 78, 79, 82, 83, 84, 85, 86, 88, 94, 97, 99, 101, 103,

104, 105, 108, 112, 115, 124, 125, 126, 130, 137, 140,

141, 146, 148, 153, 154, 157, 168, 171, 172, 173, 174,

179, 180, 181, 184, 185, 186, 187, 189, 201, 203, 205,

250, 251, 252, 253

entuziasm ..... 43, 54, 69, 91, 92, 93, 104, 140, 154, 155, 171,

182, 183, 252, 253, 254

erotic................................................................... 51

estetică ........................................................ 104, 148

eşec .................................................. 31, 84, 113, 252

euforie .............................................. 85, 105, 185, 187

evitare ....9, 12, 30, 31, 33, 64, 69, 78, 97, 99, 101, 103, 104,

106, 109, 112, 113, 114, 117, 119, 121, 122, 123, 125,

126, 128, 130, 131, 132, 133, 158, 163, 166, 167, 175,

177, 181, 184, 185, 186, 189, 193, 195, 199, 200, 203,

204, 249, 250, 252, 253, 255

evitarea privirii................ 113, 125, 126, 130, 166, 186, 255

evitărea privirii.......................................... 99, 113, 125

exaltare................................................................ 54

exasperare .......................................................... 180

exciotare sexuală .................................................. 154

excitare sexuală................... 45, 90, 94, 138, 165, 177, 178

expresii faciale complete ........................... 10, 21, 64, 81

expresii faciale prototipice ....................................... 71

expresii faciale referențiale ...................................... 79

extenuare ...................................................... 86, 100

extraversie 27, 29, 94, 104, 105, 125, 127, 136, 146, 162, 164,

165, 178, 195, 199, 201, 252

exuberanță ........................................................... 41

ezitare .......................................................... 42, 165

F

F0 40, 70, 143, 144, 145, 146, 149, 153, 154, 155, 156, 157,

165, 174, 180, 187, 188, 250, 251, 253, 254, 255

familiaritate 26, 29, 72, 78, 80, 112, 114, 120, 122, 131, 136,

138, 148, 173, 252, 254

familie afectivă ................................. vezi clasă afectivă

feedback ............................... 26, 136, 161, 166, 182, 202

feminitate tradițională ........................................... 125

fericire ......................................... 48, 54, 126, 183, 252

fior .................................................................... 148

fixare vizuală 84, 106, 107, 109, 110, 111, 112, 114, 115, 118,

119, 127, 130, 136, 137, 139, 186

flirt .................................48, 88, 107, 126, 177, 178, 182

flux sanguin ............................................... 44, 80, 178

foame tactilă ........................................................ 48

fobie ...........................................80, 126, 136, 184, 185

fobie socială ........................................................ 126

frecvența fundamentală ...................................... vezi F0

frică 10, 11, 32, 42, 44, 48, 49, 54, 56, 64, 65, 66, 67, 69, 72,

73, 77, 79, 80, 82, 83, 84, 85, 86, 87, 88, 93, 95, 96, 97,

99, 100, 101, 104, 105, 107, 112, 117, 122, 125, 126, 131,

132, 133, 137, 141, 146, 154, 157, 159, 163, 168, 171,

172, 173, 174, 175, 182, 184, 185, 187, 195, 250, 252,

253, 255

frustrare ................... 36, 172, 180, 185, 187, 199, 204, 252

fumat ................................................ 78, 178, 189, 190

funcțiile comportamentului nonverbal ......................... 191

furie ... 21, 42, 53, 54, 69, 83, 85, 87, 97, 105, 107, 125, 154,

155, 171, 174, 181, 204, 252

G

gândire convergentă............................ 116, 127, 128, 137

gândire divergentă .............................. 116, 127, 128, 137

gelozie .......................................................... 12, 203

gest .... 38, 39, 40, 41, 42, 43, 49, 52, 53, 120, 122, 132, 133,

140, 151, 167, 175, 178

gestuar ................................................................ 39

gesturi de ilustrare ................................................. 39

gesturi deictice 25, 28, 41, 42, 43, 52, 122, 126, 132, 133, 167

gesturi pictografice ................................................. 43

gesturi simbolice ...................................... vezi emblemă

gratitudine ........................................................... 12

grimasă .............................................................. 105

H

haptică ............................................................ 13, 45

hipertensiune ................................................. 130, 136

holbare .............................69, 84, 105, 106, 107, 120, 131

I

ideație magică ................................................. 33, 252

ideație magică ...................................... 33, 34, 127, 136

ilustrator . 41, 42, 43, 46, 54, 65, 70, 120, 167, 171, 173, 174,

175, 194, 202, 251, 252

imitare .....................................................vezi mimică

implicare .. 28, 30, 33, 171, 175, 178, 182, 198, 202, 253, 255

incongruență posturală ...................................... 34, 186

independență ....................................................... 126

indiferență ..................................................... 41, 206

inhalare .............................................. 66, 91, 147, 249

inițierea mersului ............................................. 50, 256

insultă ................................................................ 179

inteligență fluidă................................................... 128

259

interes9, 33, 43, 54, 71, 78, 82, 84, 91, 92, 93, 110, 111, 118,

119, 122, 129, 131, 132, 138, 155, 160, 174, 178, 181,

183, 185, 190, 199, 201, 252, 253, 254

intimitate ... 26, 28, 29, 32, 45, 106, 107, 122, 146, 181, 195,

202, 255

introversia........................................ 125, 136, 146, 252

introversie....................... 28, 105, 138, 164, 195, 201, 253

intruziune ........................................................ 29, 40

invidie........................................................... 12, 201

iritare .......................... 21, 54, 84, 97, 148, 155, 179, 253

ironie ........................................ 179, 192, 200, 202, 206

isterie ................................................................ 125

iubire ........................... 12, 45, 48, 49, 173, 178, 182, 203

Î

îmbrățișare ............................................ 46, 49, 52, 198

împingere ........................................................ 46, 49

încărcătură cognitivă..................................... 25, 80, 116

încântare ............................................................ 148

încleştarea dinților ................................................ 105

înclinarea capului ..... 33, 40, 61, 89, 90, 91, 94, 99, 101, 123,

163, 178, 180, 189, 199, 250, 253, 255

înclinarea în față..................... 31, 33, 35, 43, 91, 100, 253

încredere .... 28, 30, 35, 46, 48, 49, 51, 55, 89, 100, 104, 115,

168, 180, 193

încruntare 22, 59, 64, 65, 69, 74, 82, 83, 90, 96, 97, 101, 102,

103, 105, 172, 180, 184, 185, 249, 250, 251, 252, 253,

254, 256

îndrăzneală ........................................................... 41

îndreptarea coloanei ......................................... 33, 253

înghițirea salivei ....................................... 105, 174, 180

îngrijorare ............................ 42, 69, 84, 95, 168, 180, 185

îngrozire ............................................................... 41

înlemnire ......................................................... 44, 94

J

jenă .. 39, 56, 79, 80, 84, 88, 90, 97, 101, 104, 107, 140, 147,

148, 174, 177, 200, 201, 203, 206, 250, 251, 253

L

laudă .......................................... 80, 104, 200, 201, 253

lăcrimare ................................................ 147, 174, 181

lemă .................................................................. 151

luarea cuvântului .............. 40, 117, 120, 121, 136, 176, 192

lungimea paşilor ..................................................... 51

M

machiavelianism ..................................................... 28

machiavellianism .................................................. 195

management facial ....................................... 17, 89, 171

manie .................................. 86, 184, 185, 186, 187, 188

manierism ........................................................... 196

manipulator .................................. 46, 167, 171, 174, 202

mascare facială ........................ 43, 89, 101, 170, 171, 172

mâinile la ceafă ............................................... 33, 253

mâinile pe coapse ................................................... 34

mâinile pe șold ....................................................... 91

mândrie ............... 54, 56, 85, 91, 92, 93, 201, 252, 253, 254

mângâiere .............................................. 24, 46, 47, 49

memoria de lucru .................... 50, 115, 128, 135, 136, 193

memoria de lungă durată ............................ 107, 113, 161

memoria de recunoaştere .......................................... 77

memoria de scurtă durată.................................. 137, 161

memoria iconică ................................................... 116

memoria lexicală .................................................. 151

memoria motoare .................................................... 39

memorie vizuală .................................. 45, 111, 116, 250

mers ............................... 38, 39, 46, 50, 51, 75, 112, 185

microexpresie ... 8, 14, 89, 101, 168, 169, 170, 171, 174, 175,

186, 254

microsomn .......................................................... 115

migrenă .............................................................. 103

mimică ................ 18, 79, 124, 163, 192, 196, 197, 250, 255

minciună .. 40, 52, 70, 101, 108, 114, 121, 128, 130, 166, 167,

168, 169, 170, 172, 173, 175, 189

miros ......................... 25, 46, 55, 57, 74, 80, 85, 103, 131

mişcarea capului ............................40, 111, 112, 185, 255

modestie ............................................................. 195

mulțumire ........................................................... 154

muşcarea limbii ..................................................... 79

mușcarea obrazului ........................................... 46, 172

mutualitate ................................................... 106, 183

muzică ...................................................147, 148, 161

N

neajutorare ........................ 31, 36, 87, 181, 185, 186, 188

necunoscut .................................... 10, 27, 117, 136, 187

nedumerire ........................................................... 43

neîncredere ........................... 35, 43, 83, 86, 93, 101, 125

nemijlocire ............................... 28, 30, 40, 175, 202, 253

nepolitețe ............................................................ 41

neurogeneză ......................................................... 44

neuroni de oglindire .................................... 81, 124, 197

neuroni de ogllindire .............................................. 126

nevrozism........ 28, 29, 94, 104, 127, 129, 137, 146, 195, 253

nostalgie ............................................................. 148

noutate 10, 69, 70, 74, 80, 82, 83, 85, 87, 109, 114, 128, 138,

156, 249, 254

O

oboseală ................30, 41, 84, 108, 137, 163, 167, 181, 254

oftare ............................................. 140, 180, 181, 192

onicofagie ........................................................... 190

orgasm ............................................................ 51, 90

orientare sexuală ............................................... 44, 51

ostilitate ..... 12, 21, 28, 41, 90, 105, 112, 126, 130, 136, 159,

179, 181, 254

oxitocină .................................................123, 124, 178

P

panică ....................................... 84, 85, 87, 95, 186, 188

paralingvistică ............................................ 13, 25, 141

pedeapsă ......................................... 101, 195, 200, 201

personalitate... 34, 53, 55, 105, 115, 125, 126, 129, 136, 157,

162, 164, 165, 179, 187, 192, 196, 203

persuasiune ................................... 31, 40, 176, 182, 205

picioare încrucișate................................................. 31

pierdere ................................................... 31, 34, 192

planificarea vorbirii ............................................... 113

plăcere senzorială ...................................... 91, 154, 252

plâns................................................. 69, 123, 147, 148

plictiseală .... 28, 33, 41, 54, 70, 81, 84, 85, 86, 87, 141, 146,

153, 155, 167, 174, 181, 254

poker face ..................................................... 168, 171

politețe .................................................... 45, 88, 173

postură 13, 24, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 53, 54, 55, 82, 91, 101,

117, 119, 122, 123, 178, 185, 198, 250, 251, 253, 254, 255

postură închisă ...................................................... 97

postură restrânsă ................................................... 79

postură verticală .................................................... 54

predispoziție .................................12, 118, 140, 165, 188

preferință ........................................... 12, 28, 118, 119

presarea buzelor .................................................... 97

prietenie ........................................ 26, 45, 81, 196, 198

privire fixă .................................................... 105, 107

privire mutuală .... 26, 106, 109, 113, 120, 121, 131, 167, 185,

253, 255

privirea în jos ....................................................... 114

protest ............................................................... 180

proxemica ............................................................ 24

proxemică ..................................... 13, 24, 25, 28, 29, 55

pseudoneglijare ............................................... 50, 128

psihopatie ........................................ 125, 126, 172, 184

260

psihozism ................................................ 127, 137, 186

R

raport .......................................................... 196, 198

raportul talie-şold ...................................... 8, 50, 51, 52

rata clipirii ... 81, 107, 108, 110, 115, 116, 127, 128, 129, 130,

134, 135, 137, 171, 174, 185, 250, 251, 252, 254, 255

rata privirii ............................................... 81, 109, 134

răsplată .............................................................. 200

râs 87, 88, 89, 90, 104, 145, 147, 175, 179, 180, 181, 205, 251

recompensă ........................................ 48, 112, 200, 201

recunoştință ................................................... 49, 140

recunoștință ..................................................... 41, 46

reglator ........................................... 41, 43, 83, 93, 199

regret .................................................... 101, 189, 193

relaxare.. 41, 69, 107, 137, 148, 149, 159, 167, 181, 205, 249,

251

renunțare...................................................... 190, 201

renunțare................................................. 92, 119, 190

resemnare ..................................... 70, 86, 159, 181, 254

respect .......................................................... 41, 182

respingere ......................... 27, 40, 125, 181, 185, 193, 249

retragere .... 29, 30, 40, 44, 92, 125, 179, 180, 181, 186, 189,

193, 195, 199, 200, 255

reuşită 31, 46, 47, 85, 111, 154, 181, 199, 201, 202, 205, 253,

255

ridicarea părții interioare a sprâncenelor .................. 60, 91

ridicarea pleoapei superioare ................ 59, 60, 91, 93, 105

ridicarea sprâncenelor .. 22, 42, 43, 59, 61, 64, 67, 69, 70, 73,

74, 82, 83, 92, 93, 94, 95, 97, 101, 105, 163, 168, 172,

182, 183, 198, 250, 251, 252, 253, 254, 255

ridicarea umerilor .. 33, 42, 59, 61, 79, 91, 97, 101, 169, 175,

253

ritm cardiac ... 9, 11, 36, 45, 80, 112, 160, 174, 178, 250, 251,

253, 256

roşire ........................................... 69, 80, 101, 168, 174

rotația coloanei ...................................................... 51

rotirea capului .............40, 61, 101, 109, 112, 120, 126, 133

ruşine .. 54, 56, 84, 85, 88, 101, 174, 187, 189, 195, 203, 206,

255

rușine .......................................................... 155, 187

S

sacadă ....... 109, 111, 113, 114, 115, 116, 127, 134, 135, 186

sarcasm .................................................. 179, 194, 206

satisfacție ............................................................. 31

schemă cognitivă ............................ 17, 32, 193, 195, 197

schizofrenie .....33, 35, 81, 115, 123, 124, 125, 126, 127, 133,

136, 138, 184, 186

sclerotică ........................................... 93, 117, 131, 132

semantică . 27, 34, 45, 117, 121, 136, 140, 148, 151, 191, 197

semiotică .............................................................. 24

semnalarea privirii..................................... 109, 117, 121

sentiment .......................... 11, 45, 67, 163, 167, 179, 196

senzație............................................. 11, 144, 148, 174

sfidare .......................................................... 86, 100

simpatie ................... 32, 104, 117, 118, 148, 196, 197, 252

sinceritate...................................................... 89, 160

sincronizarea capului cu privirea ............................... 112

sindromul Tourette ..................................... 81, 127, 186

sindromul Turner................................................... 186

sindromul X fragil .................................................. 186

singurătate .......................................................... 200

sintaxă .................................................... 42, 191, 196

solidificare .............................................. 200, 201, 202

sondare .............................................................. 199

spaimă .......................................................... 84, 101

spațiu peripersonal ........................................ 24, 25, 26

status ............... 27, 28, 30, 48, 89, 162, 164, 178, 192, 251

stil cognitiv ......................................................... 197

strâmtarea buzelor ...................................... 60, 64, 171

stres 31, 36, 42, 49, 52, 83, 115, 124, 125, 129, 137, 148, 154,

165, 178, 190, 250, 255

suferință .................................... 101, 104, 123, 159, 174

suicid ................................................................. 186

sumisiune .......... 101, 131, 136, 159, 164, 172, 177, 178, 204

surpriză .21, 40, 43, 56, 59, 64, 71, 72, 73, 77, 83, 84, 85, 87,

93, 94, 95, 96, 99, 101, 105, 140, 141, 168, 169, 171, 183,

255

Ș

șicanare ............................................................... 90

T

tachinare ................................................181, 182, 183

tandrețe ....................................................... 155, 182

tandrețe ............................................................. 154

teamă ....................................................168, 172, 180

temperatura pielii .................................................. 80

tensiune musculară ........................................... 90, 188

teoria categorială .... 9, 10, 11, 21, 40, 53, 63, 65, 66, 81, 94,

139, 157, 168, 170, 191

teoria cogniției distribuite ........................................ 27

teoria componențială .................. 10, 11, 21, 65, 67, 81, 99

teoria distincției optime .......................................... 196

teoria emoțiilor primare ....................................... 21, 36

teoria evaluării .................................................. 10, 11

teoria încorporarării ................................................ 25

teoria încorporării ....................................... 34, 47, 143

teoria obiectivizării................................................. 44

teoria programelor afective......................... 21, 36, 65, 94

teriotoriu ............................................................. 29

teritoriu........................................... 13, 25, 29, 30, 159

teroare ......................... 12, 54, 94, 95, 155, 168, 174, 255

testosteron ............................................... 51, 125, 126

testul Stroop ..................................... 116, 135, 165, 234

timiditate...............12, 28, 80, 125, 136, 186, 195, 253, 255

torticolis spasmodic ............................................... 115

transpirație .................................................... 58, 174

tremur .... 49, 90, 100, 144, 145, 148, 174, 181, 192, 252, 255

tresărire .............................................................. 96

tristețe 13, 42, 57, 73, 83, 84, 85, 86, 99, 100, 101, 104, 124,

125, 168, 172, 174, 181, 185, 186, 192, 196, 255

tristețe ..40, 41, 42, 48, 49, 54, 56, 57, 64, 72, 77, 82, 83, 84,

86, 97, 99, 100, 104, 141, 146, 153, 154, 157, 171, 172,

173, 181, 188, 203, 205, 250, 255

Ț

țintă vizuală.................... 110, 111, 112, 131, 132, 135, 136

U

uimire ........................................... 41, 87, 94, 106, 148

uluire .................................................................. 93

umezirea buzelor ................................................... 46

umflarea obrajilor .............................................. 46, 60

umilință .............................................................. 201

umor ............................................... 179, 180, 182, 183

ură ................................................................. 12, 21

urban .................................................................. 13

urmărirea privirii .............. 109, 122, 126, 127, 129, 132, 133

V

valență ..10, 26, 35, 39, 40, 41, 47, 48, 50, 67, 70, 74, 77, 78,

88, 91, 92, 94, 99, 101, 109, 113, 116, 137, 138, 139, 146,

153, 157, 179, 183, 196, 200, 205, 256

valoare .......................................... 29, 41, 72, 154, 163

variabilele privirii .................................................. 106

variabilele sacadelor .............................................. 110

văitare ......................................................... 180, 181

venerație .................................................. 12, 56, 148

vinovăție .......................................... 101, 140, 168, 204

261

Z

zâmbet ....17, 65, 75, 79, 87, 88, 89, 90, 91, 95, 97, 102, 103,

118, 147, 168, 172, 175, 177, 185, 197, 198

zâmbet controlat .................................................... 97

zâmbet fals .. 17, 86, 88, 90, 97, 168, 171, 172, 175, 185, 189

zâmbet veritabil .... 8, 88, 89, 90, 91, 97, 103, 104, 105, 172,

176, 200, 202, 250, 251, 252, 253, 254, 255

zgomot alb ........................................................... 36

zgomot roz ........................................................... 36